Devianta Si Control Social Suport Curs [PDF]

Zitiervorschau

UNIVERSITATEA BABEŞ-BOLYAI CLUJ-NAPOCA CENTRUL DE FORMARE CONTINUĂ, ÎNVĂŢĂMÂNT LA DISTANŢĂ ṢI CU FRECVENŢĂ REDUSĂ

Specializarea : Asistenţă Socială

Conf.dr. SORINA POLEDNA

DEVIANŢĂ ṢI CONTROL SOCIAL

C.F.C.I.D

ANUL II

Cluj-Napoca 2015

1

Date de contact ale titularului de curs

Date de identificare curs şi contact tutori

Conf. univ dr. SORINA POLEDNA Facultatea de Sociologie si Asistenţă Socială. B-dul 21 Decembrie 1989, nr. 128130; Birou 304 Telefon: 40.264-42.46.74 Fax: 40.264-42.46.74 [email protected] Consultatii: joi ore 12-14

Devianţă şi control social Cod curs ALR 2303

Anul II sem. I. Curs Obligatoriu

Descrierea cursului: Cursul propune studenţilor înţelegerea conceptelor explicative referitoare la etiologia şi manifestările fenomenul devianţei sociale, respectiv al fenomenului infracţional ca expresie a devianţei negative. După parcurgerea acestui curs, studenţii vor putea cunoaşte principalele idei conţinute de teoriile ce fac parte din domeniul sociologiei devianţei. Totodată, ei vor şti să transfere aceste cunoştinţe teoretice în practica asistenţei sociale, în funcţie de relevanţa lor. Organizarea temelor în cadrul cursului: Cursul este structurat pe 6 module, fiecare având mai multe subcapitole: Modulul 1:Teoria anomiei (E. Durkheim) şi Teoria Presiunii sociale (R.K. Merton); Modului 2:Teoria dezorganizării sociale şi teoria asocierii diferenţiale; Modulul 3: Teoria controlului social; Modulul 4:Teoriile subculturii deviante; Modulul 5: Teoria neutralizării; Teoria etichetării; Modulul 6: Realismul de stânga.Aplicaţii ale teoriilor şi analize de caz. Bibliografia Achim , M., (1992) : Introducere în sociologie,Cluj, Ed. Dacia Akers,R.,(1998): Social Learning and Deviant Behavior: A Specific Test ohf a General Theory, în ” American Sociological Theory”, nr. 44. Bandura, A., (1986): Social Learning Theory, New Jersey, Englewood Cliffs, Prentice Hall Burke, P.,(1999): Istorie şi teorie socială, Bucureşti, Humanitas Cusson ,M., (1995):Devianţa, în R. Boudon, Tratat de sociologie, Ed. Humanitas Durkheim,E., (2002): Regulile metodei sociologice, Iasi, Polirom Durkheim, E., ( 1993): Despre sinucidere, Iaşi, Institutul European Haralambos, M., Holborn M.,Heald,R.,(2000): Sociology. Themes and Perspectives, London, HarperCollins Publishers Limited, ed.a 5 a Ogien, A., (2002): Sociologia devianţei , Iaşi, Polirom

2

Rădulescu, M., S., (1999): Devianţă, criminalitate şi patologie socială, Bucureşti, Ed. Lumina Lex Rădulescu,M.S.,(1994) : Homo Sociologicus, Bucureşti, Casa de Editură şi Presă ”Şansa” Rădulescu, M.,S., Banciu, D., (1996): Sociologia crimei şi criminalităţii, Bucureşti, Casa de Editură şi Presă ” Şansa” Materiale şi instrumente necesare cursului: Pentru pregătirea în vederea promovării cursului, studenţii au nevoie de următoarele resurse: calculator conectat la internet, resurse bibliografice.

Notarea studenţilor: Modalitatea de evaluare Examen scris Portofoliu de seminar (teme, fişe de lectură)

Ponderea în nota finală 70% 30 %

Aspecte de deontologie : Plagiatul se pedepseşte în conformitate cu reglementările în vigoare la nivel de UBB şi facultate. Plagiatul înseamnă prezentarea unor idei şi date scrise de către o altă persoană, ca aparţinând propriei persoane, fără menţionarea corectă şi completă a sursei prin citare, şi/sau indicaţii bibliografice.

Studenţi cu nevoi speciale: Titularul cursului şi tutorii au disponibilitatea de a adapta metodele de transmitere a informaţiilor şi a modalităţile de evaluare în funcţie de tipul dizabilităţii studentului.

3

DEVIANŢĂ ŞI CONTROL SOCIAL

Cursul se adresează studenţilor anului II. şi are ca obiectiv să le permite acestora înţelegerea comportamentelor, atitudinilor şi interacţiunilor care compun fenomenele sociale considerate manifestări ale devianţei. După parcurgerea acestui curs, studenţii vor putea cunoaşte principalele idei conţinute de teoriile ce fac parte din domeniul sociologiei devianţei. Totodată, ei vor ştii să transfere aceste cunoştinţe teoretice în practica asistenţei sociale, în funcţie de relevanţa lor.

Evaluarea studenţilor se va face prin examen scris şi prin punctarea activităţii de seminar şi a lecturii bibliografiei: -

Examen scris: 7 puncte

-

activitate de seminar şi bibliografie: 3 puncte.(bibliografia obligatorie se prezinta pe baza fiselor de lectura)

Bibliografie obligatorie: Cusson ,M., (1995):Devianţa, în R. Boudon, Tratat de sociologie, Ed. Humanitas Durkheim,E., (2002): Regulile metodei sociologice, Iasi, Polirom Durkheim, E., ( 1993): Despre sinucidere, Iaşi, Institutul European Ogien, A., (2002): Sociologia devianţei , Iaşi, Polirom

4

Dicţionar de concepte:

ROL SOCIAL Definit în termeni de modele sau norme de comportament pretinse în cazul ocupanţilor diverselor poziţii în cadrul structurii sociale (ex.copil, bunic, mamă). ( Burke,1999,p.61)

STATUS Într-o societate, membrii ei ocupă un număr de poziţii sociale, cunoscute prin noţiunea sociologică de status. În mod obiţnuit, un individ din societatea nostră are un status familial (soţ, fiică. bunic,etc), un status ocupaţional( este de ex.şofer sau, asistent social),dar şi un gender status (barbat sau femeie) Ogien Albert (2002,p.70) oferă următoarea precizare referitoare la tipurile de statut social: - statut social atribuit: atunci cand el descrie o poziţie în care un individ este fixat (de ex gender status) sau este numit(titlurile nobiliare/aristocratice); pentru schimbarea unui asemenea status un individ poate face foarte puţin; - statut social dobândit: atunci cand statutul rezultă dintr-o alegere, dintr-o acţiune care are un scop, sau din mişcările de mobilitate socială. Statusurile sunt cultural definite, în ciuda faptului că au la bază factori biologici, ca de ex. sexul.

NORMĂ Fiecare cultură conţine un număr mare de ghidaje (scrise sau nescrise) care direcţionează comportamentul în situaţii specifice; asemenea linii directoare sunt numite norme. Norma reprezintă o regulă socială de conduită sau un standard de comportament, definit prin aşteptările sau consensul (adeziunea) unui grup social faţă de un anumit tip de comportament (S.M.,Rădulescu, D. Banciu,1990,p.18). Norma se referă deci, la cerinţa imperativă impusă fiecărui membru al societăţii de a adopta un anumit tip de comportament, de a respecta anumite reguli de conduită, de a îndeplinii anumite acţiuni, sau a nu îndeplinii alte acţiuni, de a alege, în situaţii sociale specifice, numai soluţii compatibile cu standardele culturale (norme şi valori) socialmente admise ca dezirabile.

5

În baza adoptării normei ca reper fundamental al conduitei şi acţiunii sociale, indivizii se comportă şi acţionează intr-un mod tipic, inteligibil şi comprehensibil, adica normal. (S. M.Rădulescu, 2000,p. 39). Normele sunt aplicate prin intermediul sancţiunilor: pozitive (recompensele) şi negative (pedepsele) acestea pot fi formale sau informale. Sancţiunile

sunt o parte esenţială a

mecanismelor de control social care au în vedere menţinerea ordinii sociale.

VALORI Dacă normele asigură direcţionari specifice pentru comportament, valorile asigură direcţionări mai generale ele fiind exprimate prin intermediul unor convingeri /credinţe, idealuri cu privire la faptul că ceva este bun, dezirabil (ex. bine, frumos, cinste,etc) . Multe norme pot fi considerate ca reflectări ale valorilor ; unele norme reprezintă expresii ale unei singure valori (ex. viaţa umană ). Valorile variază- la fel ca normele- de la o societate la alta, de la o cultură la alta. Fără norme şi valori împărtăţite, membrii societăţii sunt incapabili să coopereze şi să-şi înţeleagă unii altora comportamentul, se produc conflicte, dezordine chiar dezorganizare socială.

CONFORMITATE Compatibilitatea comportamentului cu aşteptările şi cerinţele normative ale unui grup social.

CONSENS SOCIAL: Acordul membrilor societăţii asupra necesităţii funcţionării unor reguli de viaţă comune, se bazează pe un context normativ, concretizat în reguli şi în norme.Acordul colectiv cu privire la necesitatea existenţei şi respectării regulilor/obligaţiilor în viaţa socială creează consensul necesar pentru asigurarea unei existenţe sociale organizate.

ORDINE SOCIALĂ: Ordinea socială este elementul constitutiv al vieţii sociale cu rol reglator/coordonator , ea presupunând existenţa a) a unui corp de legi si norme care solicită indivizilor cum să se comporte în anumite situaţii sociale; b) a unor instituţii sociale ce permit funcţionarea adecvată a raporturilor şi structurilor sociale într-un sens dezirabil social,asigurând coordonarea activităţii sociale; c) caracterizează totalitatea poziţiilor sociale ierarhice 6

(statusurilor) ce face posibilă coordonarea unor activităţi, formularea şi aplicarea unor decizii, stimularea actiunilor dezirabile, obstrucţionarea celor indezirabile, adică face predictibile acţiunile oamenilor în cadrul societăţii . Ordinea sociala nu este absolută, nici perfectă; ea cunoaşte, în anumite condiţii istoric şi cultural specifice, tensiuni, abateri, deviaţi, chiar şi prioade de dezorganizare socială.(S, M. Rădulescu, 1994, p. 39-41) . În cadrul ordini sociale, o parte componentă este ordinea normativă aceasta impune membrilor societăţii să exercite numai acele acţiuni şi conduite care sunt în acord cu codurile culturale, morale şi legale.

IDENTITATE Definită ca internalizare a valorilor, normelor şi rolurilor sociale în conştiinţă, prin modelarea eu-lui individual de către supra-eu.

SOCIALIZARE Definită ca un proces –format din socializarea primară şi cea continuă- care se derulează de a lungul întregii vieţi a individului, pe masură ce acesta, el sau ea, dobânde şi de noi statusuri şi roluri succesive. Conţinutul socializării are atât o semnificaţie psihologică (maturizarea individului), una culturologică (internalizarea normelor şi valorilor sociale) dar si una sociologică

(deprinderea

cu

rolurile

sociale

şi

elaborarea

unor

comportamente

corespunzătoarea). Astfel înţeleasă, socializarea nu se confundă nici cu adaptarea socială(ajustarea trăsăturilor pesonalităţii şi conduitei într-o anumită situaţie de interacţiune socială), dar nici cu integrarea socială (apartenenţa şi participarea neimpusă a individului la un set de norme, valori şi atitudini comune grupului) (S. Rădulescu, D. Banciu,1990).

INTEGRAREA SOCIALĂ : Este definită de M. Cusson,(1997.p.460) prin calitatea şi frecvenţa relaţiilor ce se leagă în cadrul unui grup, precum şi prin gradul de angajare a membrilor în activităţi comune.

CONTROL SOCIAL: Este definit in diferite moduri: 

Conţinutul său înglobează toate formele de reglare formală sau informală a conduitelor şi acţiunilor indivizilor; 7



Conţinutul său cuprinde doar formele instituţionalizate ( utilizarea sa actuală);



Interpretările normative care considera controlul social în globalitatea aspectelor sale,ca ansamblul acţiunilor umane orientate către definirea devianţei şi stimularea reacţiilor sociale în prevenirea şi respingerea ei.



Ansamblul proceselor prin care membrii unui grup se încurajează unii pe alţii pentru a ţine seama de aşteptările lor reciproce şi pentru a respecta normele pe care şi le fixează (M. Cusson, 19997, p.46)



Ansamblul de mijloace, mecanisme, sau instituţii de natură psihologică, socială, culturală, juridică, ori politică, prin intermediul cărora orice societate impune membrilor săi exigenţele respectării ordinii sociale şi morale.

Controlul social nu este doar cel formal : de aceea , legea reprezintă numai unul dintre mecanismele de control social prin care se asigura conformarea indivizilor la reguli şi norme instituţionalizate, dar şi evitarea sau sancţionarea manifestărilor deviante. Se poate vorbii de aceea de un control social stimulativ, pozitiv (recompense, stimulente – materiale /morale), cât şi de unul coercitiv şi negativ( tabuuri, interducţii, sancţiuni/pedepse). Controlul social are intotdeauna un caracter relativ, De pildă , trecerea de la societatea tradiţională la cea modernă a reprezentat şi o evoluţie a controlului social, prin: a) trecerea de la o formă difuză , nespecializată, la una specializată caracterizată prin reguli,sancţiuni şi agenţi specifici b) apariţia legii ca principală formă de control social legitim caracterizat prin voinţa generală, impersonală a colectivităţii care se situează deasupra intereselor particulare ale părţilor în litigiu; c) autonomizarea dreptului; d) crearea unor mecanisme specializate şi a unor agenţi specializaţi cu aplicarea deciziilor legale (S.,M.,Rădulescu,1994, p.259). Principala caracteristică a controlului social este constângerea. Aceasta se manifestă prin presiuni exterioare impuse de normele sociale explicite, cât şi prin presiuni interiorizate de individ în cursul procesului de socializare. Cu toate acestea, controlul social are şi o funcţie stimulativă, încurajând conformitatea membrilor cu modelele de conduită şi acţiune socialmente dezirabile. Controlul social apare ca o influenţă permanentă, resimţită la nivelul inconştientului, exercitată de presiunile normative ale tradiţiilor şi obiceiurilor. G. H. Mead, întemeietorul interacţionismului simbolic, a propus ca dimensiune fundamentală a controlului social interiorizat, noţiunea de „ celălalt generalizat ”; înţelegând prin aceasta controlul social exerccitat de catre comunitate asupra conduitelor şi acţiunilor membrilor săi (Rădulescu, 1994, 269).

8

E. Goffman, reprezentant de seamă al etnometodologiei, constata că regulile de conduită îi afectează îe indivizi în doua feluri: a) în mod direct sub forma obligaţiilor şi /sau constrângerilor morale,b) în mod indirect, ca aşteptări ale indivizilor faţă de obligaţiile celorlalţi indivizi cu care interacţionează.

9

Teoria anomiei Naşterea sociologiei devianţei:

Atât actul de naştere, pe care îl găsim in teoria socială formulată de către Emile Durkheim (1850-1917), cât şi afirmarea ca domeniu distinct al sociologiei, ce se produce la sfârşitul anilor 30, in spaţiul sociologiei americane, evidenţiază faptul că „devianţa este o trăsătură a modernităţii….modernizarea referindu-se la întreaga colecţie de procese sociale implicate în apariţia capitalismului industrial şi în formarea statului bunăstării. În acest sens, procesul care contează în înţelegerea devianţei şi în clarificarea contextului istoric al naşterii sale, este deseori descris in sociologie prin sintagma „ prăbuşirea controlului social tradiţional”, iar in criminologie, prin „ creşterea criminalităţii (Sumner,C.,1994,p.viii)

De numele sociologului francez Emile Durkheim (1850-1917) se leagă naşterea sociologiei devianţei. El a fost primul gânditor care a conceput şi construit un cadru de referinţă sistematic în care sociologia poate exista şi opera ca o ştiinţă de sine stătătoare şi viabilă. Faptele pe care ea le studiază sunt tot atât de obiective precum sunt fenomenele pe care le studiază ştiinţele naturii.Totodată, el a insistat asupra ideii că fenomenele sociale sunt fapte sociale şi că tocmai acestea constituie obiectul sociologiei. (Mihu,A., 1992 p.82). ” Să tratăm faptele sociale ca lucruri” ne îndemna E. Durkheim, acesta devenind un postulat al sociologiei, care ne conduce spre ideea că , pe de o parte, dacă faptele sociale sunt lucruri atunci ele trebuie observate empiric, iar pe de altă parte, pentru individul care acţionează, faptul social este exterior, i se impune acestuia într-un mod consrângător, fiind parte a mediului înconjurător obiectiv. Pentru a-şi concretiza ideile, Durkheim a studiat sinuciderea. Colectând şi analizând date despre statistica sinuciderii in diferite ţări europene, într-o anumită perioadă de timp, Durkheim a prezentat sinuciderea într-o nouă perspectivă, descoperindu-i cauzele la nivelul mediului social. El a demonstrat

existenţa unei relaţii indubitabile între gradul în care

indivizii sunt integraţi în grupurile sociale din care fac parte şi înclinaţia lor către anumite tipuri de sinucidere . Astfel, au fost identificate următoarele tipuri de sinucidere : 

Sinuciderea egoistă, produs al unei relativ slabe integrări în grup ,de ex. persoanele singure,



Sinuciderea anomică, datorată nerespectării normelor sociale,este încurajată de schimbările bruşte, caracteristice timpurilor moderne;

10



Sinuciderea altruistă, se leagă de ideea de solidaritate, de ex. cazul militarilor;



Sinuciderea

fatalistă,

de

leagă

de

cvasi-absenţa

oricărei

schimbări

in

grupurile/societatea din care individul face parte. Ideea fundamentală a teoriei anomiei este aceea că conduitele deviante sunt produsul disoluţiei conştiinţei colective şi a solidarităţii morale, fenomene ce se produc în condiţiile schimbărilor sociale profunde şi rapide. Analiza lui Durkheim asupra

procesualității

schimbărilor sociale implicate în industrializare, este realizată în prima sa lucrare majoră publicată în 1893 ”Diviziunea muncii sociale”. Contextul istoric în care a trăit Durkheim şi a elaborat teoria a fost unul marcat de profunde transformări economice şi sociale şi de procesul de tranziţie de la societatea tradiţională la cea modernă. Revoluţia industrială şi procesul de expansiune al capitalismului ca sistem politic şi economic, au generat o serie de probleme sociale noi cum ar fi şomajul, perturbarea ordinii sociale, crizele economice, inegalitatea socială, alienarea etc. Încercările de descriere şi analiză a acestor fenomene sociale au introdus în cadrul ştiinţelor sociale din aceea perioadă, o serie de noţiuni noi cum sunt: dezordine socială, criză socială, conflict social, patologie socială etc. În acelaşi timp, apariţia acestor noi fenomene sociale a condus la ideea că noul sistem social este caracterizat de iraţionalitate şi are o problemă în asigurarea ordinii sociale. Durkheim aprecia că,în comparaţie cu societatea tradiţională, caracterizată prin stabilitate, conformism, slabă mobilitate socială şi o ierarhie clară a autorităţ, societatea modernă se caracterizată prin instabilitate, nonconformtate, o mobilitate socială accentuată şi o disoluţie aautorităţii. Tranziţia de la societatea tradiţională la societatea modernă face să se piardă ataşamentul faţă de valorile comune,prin urmare, se pierde sentimentul apartenenţei la comunitate iar normele sociale îşi pierd astfel, capacitatea de influenţare a comportamentelor nemaiputând să definească raporturi echitabile între membrii societăţii. Pentru a descrie şi explica această ruptură a solidarităţii morale a indivizilor datorată proceselor de schimbare socială, Durkheim a elaborat conceptul de anomie. Eetimologic, termenul provine din limba greacă (a nomos – fără norme) şi semnifică o stare de dezordine, nedreptate şi abuz. Semnificaţia conferită de Durkheim acestui termen este aceea de stare a societăţii caracterizată printr-o dereglare normativă,o incapacitate a normelor sociale de a coordona adecvat conduitele şi o dislocare a conştiinţei colective şi a moralităţii. În opinia sociologului francez, moralitatea este o sursă a solidarităţii sociale şi are un rol important în limitarea reciprocă a intereselor egoiste ale indivizilor. Potrivit lui S. M. Rădulescu, „Este moral – sublinia Durkheim tot ce leagă indivizii între ei, tot ce îi limitează 11

în libertatea lor absolută, pentru a-i face dependenţi unul de celălalt, în cadrul aceleiaşi forme de asociere umană. Este moral tot ceea ce contribuie la asigurarea solidarităţii umane, aşa cum este cazul religiei sau dreptului. Pentru acest motiv, principala regulă de conduită morală care acţionează în fiecare societate – consideră Durkheim – este realizarea în fiecare individ a tipului uman colectiv, adică capacitatea de a semăna cu ceilalţi, de a se raporta la ei, de a le împărtăşi sentimentele şi credinţele. Este imoral dimpotrivă tot ce se abate de la caracterele tipului colectiv, toate acele conduite prohibite sau ilicite care deviază de la exigenţele întăririi conştiinţei colective şi de la similitudinea cu conduitele celorlalţi”. Conceptul de anomie a fost utilizat pentru prima dată de Durkheim în lucrarea sa „Diviziunea muncii sociale” în care a dezvoltat o teorie referitoare la procesul de evoluţie al societăţilor de la o stare simplă (societate tradiţională) la una complexă (societatea modernă). Pe măsură ce societatea evoluează, viaţa economică se dezvoltă, iar tehnologiile se perfecţionează, populaţia sporeşte numeric, creşte şi densitatea acesteia, societatea devine mai complexă, sarcinile devin mai specializate iar structura relaţiilor sociale se modifică şi evoluează spre un nou tip de solidaritate socială numit de Durkheim solidaritate organică. În societatea modernă oamenii nu mai dezvoltă în aceeaşi măsură ca în societatea tradiţională relaţii sociale strânse, personalizate, ci, acestea, tind să devină impersonale. În cadrul aceleiaşi lucrărisociologul francez a susţinut că funcţionarea adecvată a sistemelor sociale este dependentă de integrarea părţilor lor component, iar diviziunea socială a muncii nu afectează solidaritatea socială ce caracterizează orice societate funcţională deoarece, această solidaritate cere indivizilor să acţioneze convergent în spiritul valorilor promovate de către societate şi la care membrii săi aderă Aşadar, dacă solidaritatea socială trebuie să existe în orice societate, formele prin care acestea se exprimă diferă. Astfel, în societatea tradiţională diviziunea socială a muncii este bazată pe solidaritatea mecanică. În opoziţie cu societatea tradiţională, societatea modernă este menţinută de un sistem de interdependenţe funcţionale; rolurile şi poziţiile sociale sunt diferenţiate şi specializate, iar oamenii depind unii de alţii pentru a supravieţui. Solidaritatea socială se exprimă sub forma solidarităţii organice. Trecerea naturală de la societatea tradiţională la societatea modernă şi de la solidaritatea mecanică la solidaritatea organică, nu se realizează întotdeauna uşor. Durkheim a considerat că starea, numită de el stare de anomie este caracteristică societăţii moderne şi împiedică diviziunea socială a muncii să conducă la integrarea părţilor şi la funcţionarea adecvată a societăţii, deoarece părţile acţionează independent unele de altele, necorelate şi nu se realizează coordonarea adecvată a funcţiilor sociale. 12

Anomia reprezintă aşadar, o stare de dereglare normativă determinată de incapacitatea de a realiza conştiinţa colectivă, stare ce afectează grupurile sociale prin ruperea echilibrului ordinii sociale, prin starea de dezorientare normativă. Anomia apare ca efect al ruperii solidarităţii sociale la nivelul instituţiilor sociale mediatoare (familie, şcoală, comunitate, etc.) şi ca urmare a neputinţei de a asigura integrarea socială a indivizilor în societate deoarece nu mai există repere,norme clare. Existenţa stării de anomie nu înseamnă însă o absenţă a normelor sociale ci mai degrabă, o suspendare temporară a capacităţii acestora de a regla comportamentele indivizilor, ceea c, conduce la apariţia comportamentelor deviante. În situaţiile în care societatea este caracterizată de o stare de anomie, indivizii sunt aruncaţi într-o situaţie inferioară celei anterioare şi o parte dintre ei nu se mai supun regulilor impuse de societate din exterior iar societatea la rândul ei ca urmare a acestor schimbări bruşte, nu mai este capabilă să impună respectatea normelor sociale.

Infracţiunea – un fapt social normal În lucrarea ” Regulile metodei socilogice ” publicată pentru prima oară de E. Durkheim in anul 1895, acesta argumenta ideea conform căreia, infracţiunea este un aspect inevitabil şi normal al vieţii sociale. Infracţiunea este prezentă în toate tipurile de societăţi; rata infracţionalităţii fiind mai ridicată in societăţile avansate, industrializate. Conform lui Durkheim, infracţiunea este o „ parte integrantă a tuturor societăţilor sănătoase”. Ea este inevitabilă pentru că nu fiecare membru al societăţii este

la fel preocupat de

sentimentele colective (valori şi convingeri morale împărtăţite) în societate. Indivizii sunt expuşi unor influenţe şi circumstanţe diferite de-a lungul vieţii lor , astfel încât, este imposibil ca toţi, tot timpul, să fie prin comportamentul lor, în conformitate cu aceste sentimente colective. Infracţiunea

nu este în concepţia durkheim-iană doar inevitabilă , ci şi funcţională;

infracţionalitaea devine disfuncţională (dăunătoare societăţii ) abia atunci când ratele sale devin neobişnuit de ridicate sau de scăzute (Haralambos, 2000, p.353). Durkheim argumentează şi faptul că toate schimbările sociale încep cu anumite forme de devianţă. Pentru ca schimbarea să se producă, ceea ce ieri era devianţă azi devine normalitate.

13

Teoria presiunii sociale

Albert Ogien (2002) referindu-se la contribuţia lui Robert.K. Merton la explicarea devianţei, sublinia un lucru esential şi anume acela că, Merton a considerat însă şi nonconformitatea un fenomen social, de aceea, incălcarea normelor era vazută ca un răspuns „normal” al persoanei care acţionează în cadrul unui anumit tip de organizare a societăţii (p.104). Astfel, o construcţie teoretică care aduce o abordare coerentă, sistematică asupra surselor socio-culturale ale comportamentelor deviante ne este oferită de sociologul american Robert K. Merton. Obiectivul principal al teoriei sale a fost acela de a explica modul în care anumite structuri sociale exercită o presiune asupra anumitor persoane, astfel încât determină angajarea acestora în activităţi cu caracter deviant. Potrivit lui Merton printre elementele sociale şi culturale definitorii pentru o societate două au o importanţă deosebită: 1) scopurile, aspiraţiile(obiectivele culturale) promovate social şi 2) modelele sociale acceptabile pentru atingerea acestor scopuri, adică mijloace sau procedee acceptabile social pt. a putea atinge acele scopuri. Scopurile, interesele definite cultural de societate, reprezintă un cadru de referinţă pentru aspiraţiile considerate legitime de către aceasta. Aceste scopuri sunt mai mult sau mai puţin integrate şi implică grade diferite de prestigiu social şi încărcare emoţională. Cea de a doua componentă se referă la modelele de acţiune promovate de societate pentru atingerea scopurilor dezirabile social. Orice grup uman obişnuieşte să cupleze scopurile dezirabile social cu reguli morale şi instituţionale referitoare la procedurile cerute şi permise pentru atingerea acestor scopuri. Aceste norme şi imperative nu coincid însă neapărat cu procedurile eficiente pentru atingerea scopurilor dezirabile din punct de vedere social. Astfel, multe din modurile eficiente de atingere a scopurilor dezirabile social se situează în afara modurilor sociale

de acţiune

permise. Alegerile permise sunt limitate de normele sociale; se pot dezvolta astfel, la un moment dat, modele de acţiune socială care sunt influenţate de accentul deosebit pus pe anumite scopuri sociale, în timp ce mijloacele dezirabile social de atingere a acestor scopuri, nu se bucură de aceiaşi apreciere.

14

Menţinerea echilibrului între cele două elemente ale structurii sociale este posibilă atâta timp cât indivizii obţin satisfacţii şi îşi realizează interesele personale în condiţiile conformării la ambele: scopuri şi mijloace. În acest context, conduitele deviante, trebuie văzute ca un simptom al disocierii dintre aspiraţiile definite social şi mijloacele legitime de atingere a lor. Variaţia atitudinii faţă de una sau alta din componentele structurii sociale generează tipuri diferite de societăţi caracterizate de accentul pus pe una sau alta dintre acestea. Astfel, Merton, concepe sistemul social ca un echilibru între o structură culturală (scopuri socialmente aprobate) şi o structură socială (mijloace legitime pentru atingerea acestori scopuri). Spre deosebire de teorie, în realitate, individul este cel care realizează acest echilibru in activitatea sa cotidiană, în acord cu exigenţele specifice contextului în care trăieşte. (Ogien, 2002, p.105). În acest sens face distincţie Merton intre cele cinci moduri de adaptare a individului la situaţia la care ia parte, fiecare dintre ele putând genera conduite conforme sau neconforme, chiar deviante. Majoritatea societăţilor caracterizate de inegalitatea statusurilor

sociale nu oferă

indivizilor un acces egal la mijloacele instituţionale. Mijloacele instituţionale se referă la categorii de activităţi care permit indivizilor să atingă scopurile induse oamenilor de către societatea în care trăiesc,drept dezirabile,de ex. Accesul la educaţie, accesul la locuri de muncă etc. Potrivit lui Robert Merton, în societate există o neconcordanţă între condiţiile sociale şi oportunităţile individuale de a obţine bunăstarea materială, prestigiu social şi împlinirea înplinirea în plan social. Această discrepanţă dintre scopurile promovate de societate şi sistemul de mijloace sociale legitime de obţinere a acestora, generează o stare de tensiune şi de dezorientare normativă numită anomie. Potrivit lui Merton, reacţia sau adaptarea la această stare de anomie poate genera diferite tipuri de comportamente deviante. Reacţiile adaptative la starea de anomie sunt descrise în termeni de acceptare sau respingere a scopurilor culturale şi a mijloacelor legitime şi pot fi cuprinse în cinci tipuri distincte. Indivizii pot adopta una sau alta dintre aceste posibile răspunsuri la starea de anomie şi pot trece de un tip de răspuns la altul în cursul angajării lor în diferite activităţi sociale. De asemenea, aceste tipuri de comportamente se referă la ajustări ale rolurilor sociale jucate de oameni în diferite situaţii specifice şi nu la schimbări la nivelul personalităţii acestora. Conformarea Reprezintă forma de adaptare la starea de anomie cea mai răspândită pentru că cei mai mulți dintre membrii societăţii optează pentru acest mod de a obţine realizarea socială.Ea 15

constă în acceptarea atât a scopurilor dezirabile social cât şi a mijloacelor legitime de atingere a lor. Astfel, acest tip de răspuns individual dat stării de anomie, asigură continuitatea şi stabilitatea societăţii. Inovarea Această formă de adaptare la starea de anomie, se caracterizează prin faptul că individul adoptă comportamente care exprimă acceptarea scopurilor sociale şi respingerea mijloacelor instituţionale pentru atingerea lor. Prin această respingere inovatorii optează pentru mijloace dezprobate social, care sunt însă, eficiente în atingerea scopurilor socialmente dezirabile. Inovarea se traduce în tipuri foarte diferite de comportamente,cum ar fi de ex. cele ale escrocilor, hoţilor dar şi cele ale celor care vor doar să îmbunătaţească modalităţi de atingere a scopurilor ce le par vetuste, periculoase sau neinteresante, de ex. creatorii de artă, inventatorii,militanţii pentru apararea mediului etc. Ritualismul Este modalitatea de adaptare la anomie caracterizată prin respingerea scopurilor sociale,dar acceptarea mijloacelor instituţional legitime. E vorba în acest caz de o sacralizare exagerată a mijloacelor: ataşamentul prea zelos faţă de norme îi face pe indivizi să nu privească existenţa lor decât în cadrul restrânspe care aceste norme le fixează, renunţând la orice efort de a-şi satisface scopurile legitime (cazul riidităţii birocratului, al pasivităţii muncitorului, sau al supunerii oarbe faţă de comandant ) ( Ogien, 2002, p. 106).

Retragerea/Evaziunea Este cel mai puţin frecventă formă de adaptare la starea de anomie. Cei care adoptă o asemenea strategie de adaptare „sunt în societate, dar nu participă la viaţa socială”. Din punct de vedere sociologic aceştia constituie „alienaţii”. În această categorie intră indivizii asociali: vagabonzii, alcoolicii, drogaţii, prostituatele, psihoticii şi alte categorii de oameni care trăiesc la marginea societăţii. Această modalitate de adaptare este adoptată în cazul în care societatea acordă importanţă celor două componente structurale, indivizii asimilează complet atât scopurile sociale cât şi mijloacele instituţionalizate . Neavând acces la mijloacele legitime şi neputând adopta nici pe cele ilegitime dar eficace, indivizii se confruntă cu un dublu conflict. Ordinea bazată pe competiţie este menţinută în societate, dar cei care nu pot face faţă acestei ordini abandonează şi se retrag la marginea societăţii. Resemnarea, defetismul, pesimismul sunt mecanismele psihologice adoptate de cei care aleg să „scape” de cerinţele societăţii. Această strategie apare în cazul unor eşecuri repetate de atingere a scopurilor valorizate social şi din cauza 16

incapacităţii de adoptare a mijloacelor ilegitime datorată internalizării prohibiţiilor sociale. Conflictul este stins prin renunţarea atât la scopurile sociale cât şi la mijloacele legitime social de atingere a acestora. Astfel, conflictul este eliminat iar individul devine asocial.

Rebeliunea

Este o altă formă de adaptaree la starea de anomie şi este caracterizată de respingerea deopotrivă a scopurilor valorizate social şi a mijloacelor aprobate social. Cei ce adoptă o asemenea atitudine încearcă să înlocuiască vechea ordine socială şi normativă cu alta nouă. Exemple pentru acest tip de răspuns la starea de anomie sunt reprezentanţii organizaţiilor revoluţionare care îşi propun schimbarea modului de a gândi şi de a fi al oamenilor prin intermediul unor ideologii, ai organizaţiilor teroriste, liderii grupurilor religioase fanatice, ai subculturilor juvenile (rock, hippy, etc.). Frustrarea şi îngustarea aspiraţiilor conduc la căutarea unor căi de scăpare faţă de situaţia intolerabilă indusă cultural ori ambiţiile neîmplinite se pot rezolva prin activităţi ilicite care pot ajuta la atingerea valorilor dominante. Sărăcia ca condiţie limitatoare a oportunităţilor nu este suficientă pentru a explica ratele înalte de delincvenţă.

În concluzie, când apare o disjuncţie sau o incomplementaritate între normele sociale, scopurile culturale şi capacitatea membrilor de a se conforma, atunci structura culturală apare dislocată. În aceste condiţii, conform teoriei mertoniene, valorile culturale produc comportamente aflate în contradicţie cu înseşi prescripţiile acestor valori. Tendinţele spre conformitate sau spre devianţă apar, în acest sens, dependente de poziţiile ocupate de indivizi în structura socială. Prin urmare, nu valorile diferite ale claselor şi grupurilor sociale produc delincvenţa, ci diferenţele obiective existente între condiţiile sociale ale diferitelor clase şi grupuri sociale generează asemenea stări de lucruri (Banciu, D., Rădulescu, S., Voicu, M.,1985, p.163). În teoria lui Merton discrepanţa dintre cele două elemente ale structurii sociale: scopurile şi mijloacele aprobate social, conduce la anomie; ceea ce permite diferenţierea conduitelor anormale în funcţie de apropierea lor, mai mare sau mai mică, de unul din cei doi poli ai continuumului pe care un mod de adaptare îl circumscrie (Ogien,2002 , p.107).

17

Teoria dezorganizării sociale

Dacă actul de naştere al sociologiei devianţei a fost semnat in Europa, configurarea indentităţii sale de disciplină sociologică de sine stătătoare, se produce in spaţiul american. În acest sens, o contribuţie importantă o are şcoala sociologică de la Chicago, mai ales prin formularea teoriei dezorganizării sociale. Conform ideilor de bază ale acestei teorii explicative, atât problemele sociale cât şi devianţa, sunt determinate de dezorganizarea socială, produsă la rândul său, de

procesele de industrializare şi urbanizare, adică de

modernizare, pe casre societatea le trăieşte. Astfel, delincvenţa este vazută ca un produs al factorilor de mediu, aceasta fiind o perspectivă explicativă ecologică, ce vine in prelungirea altor cercetări şi teoretizări de factură asemănătoare bine acceptate in secolul al XIX lea. Teoria dezorganizării sociale a avut rolul să explice şi să orienteze interpretările si rezultatele cercetărilor deja existente, într-o analiză coerentă făcută asupra legăturii dintre dezorganizarea socială şi delincvenţă. Contribuţia esenţială in formularea şi susţinerea bazată pe cercetări a acestei perspective explicative aparţine lui Clifford Show şi Henry McKay, doi sociologi şi cercetători aparţinând şcolii de la Chicago. Rezultatele studiilor lor privitoare la delincvenţa juvenilă în oraşul Chicago, au fost prezentate într-o serie de lucrări precum ”Ariile delincvenţei” (1929) sau” Delincvenţa juvenilă în ariile urbane” (1942). Unul dintre obiectivele principale urmărite de cei doi cercetători a fost evaluarea efectelor asupra comportamentelor indivizilor din societate, ale procesului de industrializare rapidă, proces cunoscut de societatea americană în primii ani ai secolului trecut.Această evaluare a fost realizată mai ales din perspectiva lucrărilor lui Emile Durkheim, dar au mai existat şi alte influenţe, ca de ex. concepţia darwinismului social. Fiind interesaţi de relaţia oamenilor cu mediul lor fizic, unii sociologi aparţinând Şcolii de la Chicago, cum a fost cazul lui Robert Park, au fost preocupaţi de modul în care „lupta pentru spaţiu” influenţează comportamentul indivizilor. Astfel, Park a observat că valurile succesive de emigranţi care soseau în oraşele americane, aveau un efect negativ asupra constituirii unor comunităţi stabile. Asemenea teme au fost încorporate şi dezvoltate,inclusiv pe o bază empirică, în teoria dezorganizării sociale elaborată de Clifford Show şi Henry D. McKay. Principiile ecologiei umane enunţate de către Robert Park au inspirat şi cercetările asupra delincvenţei juvenile realizate de către Show şi McKay în oraşul Chicago şi în alte 20 de

18

oraşe americane şi care au acoperit o perioadă de 30 de ani. Cei doi cercetători au folosit în analiza lor asupra delincvenţei juvenile, conceptul de „zone concentrice” elaborat de către Burges (Burges, 1967) pentru a descrie dezvoltarea urbană. Conceptul de zone concentrice se referă la acele zone din cadrul unui oraş care prezintă caracteristici distincte şi care apar în diferitele stadii de dezvoltare ale acestuia ca urmare a creşterii şi expansiunii urbane (Burges, 1967). Analiza dezvoltării urbane a condus la identificarea a cinci zone concentrice distincte care sunt caracteristice procesului de dezvoltare al oraşelor americane: 1. Prima dintre acestea este Zona I. situată în centrul oraşului şi cuprinde centrul administrativ şi comercial al acestuia. 2. Aceasta este înconjurată de Zona II., cea mai veche secţiune a oraşului şi care este denumită zona interstiţială sau zona de tranziţie. Această zonă este afectată de expansiunea industrială şi a activităţilor comerciale pierzându-şi valoarea de zonă rezidenţială şi fiind locuită în majoritate, de emigranţi sau noi veniţi. 3. Zona a III-a se situează în exteriorul zonei de tranziţie şi cuprinde cartierele muncitoreşti, locuite în majoritate de muncitori calificaţi care formează o populaţie stabilă. 4.

Urmează Zona a IV., formată din cartierele rezidenţiale locuite în majoritate

de

reprezentanţii clasei de mijloc. 5.

Zona a V-a este reprezentată de suburbii şi localităţi satelit ale oraşului.

Descrierea zonelor oraşului nu epuizează toate tipurile posibile de zone urbane. Ratele de delincvenţă în oraşul Chicago au fost măsurate în trei perioade distincte: a) 1900 – 1906, b)1917 – 1923, c)1927 – 1933. Aceste analize ale delincvenţei s-au bazat pe statisticile oficiale şi au avut în vedere tinerii delincvenţi între 10 şi 16 ani care au fost cercetaţi pentru diferite infracţiuni, indiferent dacă au fost condamnaţi sau nu în zona de rezidenţă a acestora şi locul în care au fost comise infracţiunile Rezultatele obţinute au arătat că zona urbană care înregistrează cele mai mari rate de delincvenţă este zona de tranziţie sau zona interstiţială. Aceasta este zona mahalalelor unde locuiesc familiile de emigranţi sau noi veniţi în oraş. Pe măsură ce avansăm spre centrul oraşului sau spre exteriorul acestuia, ratele de delincvenţă scad. De asemenea, s-a constatat că indiferent de compoziţia etnică a zonei interstiţiale, ratele mari de delicvenţă se menţin la nivelul cel mai ridicat. Cei doi autori au concluzionat în consecinţă, că nu caracteristicile biologice, psihice sau specificul cultural explică tendinţele spre delincvenţă ale tinerilor ci, ecologia oraşului.

19

O altă constatare a investigaţiilor conduse de cei doi cercetători americani, a fost faptul că ratele de delincvenţă se corelează puternic cu frecvenţa şi severitatea altor probleme ale comunităţii cum ar fi: abandonul şcolar, mortalitatea infantilă, tuberculoza şi bolile mentale (Shoemaker, 2005, pg. 87.). De asemenea, Show şi Mc Kay au evidenţiat faptul că ratele de delincvenţă se asociază puternic cu o serie de caracteristici economice ale zonei urbane care reprezintă indicatori ai nivelului de dezvoltare economico-sociaă (exemple de indicatori sunt: proporţia de proprietari de locuinţe în populaţia zonei, nivcelul de dependenţă economică, declinul populaţiei etc. Aşadar, cauza principală a ratelor ridicate de delincvenţă este reprezentată de caracteristicile zonei de rezidenţă afectate de fenomenele de urbanizare şi de migraţie în care constituirea unor comunităţi stabile capabile să asigure un control social eficace nu este posibilă. În aceste zone urbane se formează comunităţi eterogene, caracterizate de un grad scăzut de coeziune socială, unde controlul social este scăzut sau ineficace şi prin urmare, se înregistrează rate mari de delincvenţă. Show şi McKay au utilizat conceptul de dezorganizare socială pentru a descrie schimbările suferite de zonele urbane, schimbări care conduc la delincvenţă. Potrivit celor doi autori, o societate este organizată atunci când există un consens al membrilor societăţii cu privire la valorile şi normele care trebuie să ghideze comportamentele indivizilor,

când există o

coeziune şi o dependenţă reciprocă între indivizi şi instituţii. O societate este dezorganizată atunci când ordinea socială este afectată de ruperea consensului moral şi de slăbirea coeziunii sociale, determinate de incapacitatea normelor şi valorilor tradiţionale de a regla în mod adecvat conduitele indivizilor şi de apariţia unor conflicte între valori şi sisteme normative diferite. O asemenea situaţie apare în cursul perioadelor de schimbare socială rapidă în viaţa indivizilor şi comunităţilor; sporirea tendinţelor de dezvoltare inegală, determină creşterea frecvenţei manifestărilor de dezorganizare socială şi în consecinţă, a celor delincvente. Ăn concluzie, teoria dezorganizării sociale poate fi sintetizată de următoarele idei principale: 

Delincvenţa este rezultatul slăbirii capacităţii instituţiilor din cadrul comuniății de a realiza în mod eficace controlul social. Indivizii care locuiesc în comunităţi caracterizate de dezorganizare socială nu sunt persoane dezorientate ci, ele doar răspund la starea de dezorganizare ce caracterizează comunitatea.

20



Starea de dezorganizare a comunităţii este determinată de procesul rapid de industrializare şi urbanizare ca şi de procesul de emigraţie care se produce în aceste zone.



Eficienţa instituţiilor comunitare ca şi valoarea rezidenţială şi comercială a zonelor urbane, corespund conceptelor şi principiilor ecologice influenţate de conceptele de competiţie şi dominare.



Zonele dezorganizate social conduc la formarea unor subculturi delincvente care iau locul culturii dominante şi care tind să se autoreproducă. (Shoemaker, 2005, pg. 82.)

 Teoria dezorganizării sociale reprezintă o contribuţie importantă la înţelegerea cauzelor delincvenţei juvenile dar, prezintă şi o serie delimite: Una dintre cele mai importante critici aduse, este aceea că, deşi conceptul de dezorganizare poate fi util, este dificil de susţinut conceptul „comportament dezorganizat”, deoarece în fapt, nici un tip de comportament uman nu poate fi considerat „dezorganizat” pentru protagoniştii lui, deşi poate părea aşa pentru ceilalţi. În al doilea rând, dezorganizarea socială este în acelaşi timp, cauză şi efect. Astfel, dezorganizarea socială determină rate crescute de delincvenţă, iar ratele crescute de delincvenţă determină dezorganizarea socială. Nu putem determina însă, în spaţiul acestei elaborări teoretice, care este factorul care acţionează primul, într-un mod determinant.

21

Teoria asocierii diferenţiale

Prima teorie asupra devianţei explicată prin intermediul procesului de învăţare este cea pe care o propune în 1939 Edwin Sutherland, membru al şcolii de la Chicago. Postulatul de la care teoria porneşte este următorul : înclinaţia spre infracţiune şi comportamentul infracţional, nu sunt nici înnascute şi nici nu rezultă din dispoziţiile psihologice dobândite, ele sunt mai degrabă, învăţate. Dacă teoriile funcţionaliste cu privire la devianţă, explică de ce în ciuda presiunilor exercitate de societate asupra indivizilor pentru a se conforma normelor sociale, violările acestor norme continuă să existe, ele nu răspund la întrebarea de ce un anumit individ se angajează într-o anumită activitate deviantă. Teoria asocierilor diferenţiale a fost concepută pentru a oferi o astfel de explicaţie. Edwin Sutherland a arătat că teoria anomiei şi cea a dezorganizării sociale care subliniază rolul comunităţii şi al structurilor sociale în geneza delincvenţei, eşuează în explicarea conduitelor individuale ale celor care încalcă normele sociale; de aceea în opinia sa, asemenea explicaţii de nivel macrosocial nu oferă un model teoretic explicativ mulţumitor al mecanismelor psihosociale prin care factorii de mediu influenţează motivaţia indivizilor pentru angajarea în conduite deviante. Teoria asociaţiilor diferenţiale se situează în cadrul teoriilor interpersonale şi situaţionale, iar principalele asumpţii pe care se întemeiază sunt: 1) comportamentul uman, inclusiv comportamentul deviant, are un caracter flexibil, şi se schimbă în funcţie de circumstanţe şi situaţii; 2) societatea şi persoanele delincvente nu sunt „rele” în sine; iar comportamentele infracţionale apar în aceleaşi condiţii sociale ca şi cele conformiste, iar o persoană poate realiza ambele tipuri de comportamente în perioade de timp diferite; 3) multe din comportamentele infracţionale sunt realizate în contextul unui grup sau bande. Dacă condiţiile particulare în care apare comportamentul deviant sunt schimbătoare în timp şi spaţiu, banda sau grupul oferă un mediu stabil caracterizat de norme sau de modele de comportament. 4) Comportamentul infracţional , la fel ca şi cel conformist, se învaţă. Această asumţie reprezintă principiul de bază al teoriei elaborată de E. Sutherland.

22

Ideea fundamentală care stă la baza teoriei asocierilor diferenţiale este aceea că comportamentul deviant este un comportament învăţat în contextul interacţiunilor cu alţi,la fel ca şi comportamentul conformist. Conceptul fundamental utilizat de E. Sutherland pentru a descrie procesul de învăţare a comportamentelor deviante este cel de „asociere diferenţială”.Acesta exprimă faptul că individul este supus unei alegeri între norme care susţin comportamentele conformiste şi norme care susţin comportamentele deviante (infracţionale); expunerea excesivă la definiţii şi atitudini favorabile încălcării legii conduce la geneza comportamentelor deviante (infracţionale). Potrivit lui Sutherland acest proces are loc în contextul interacţiunilor cu membrii grupurilor primare şi cu persoanele semnificative; prin intermediul acestor interacțiuni indivizii îşi însuşesc definiţii cu privire la comportamentele potrivite şi nepotrivite. Eficacitatea procesului de asociere diferenţială depinde de frecvenţa, durata şi intensitatea expunerii individului la definiţii şi atitudini favorabile violării normelor sociale comparativ cu cele favorabile respectării normelor sociale. Comportamentul deviant este învăţat şi modificat (achiziţionat, realizat, repetat, menţinut şi schimbat) prin intermediul aceloraşi mecanisme comportamentale şi cognitive, ca şi cel conformist. Diferenţele constau în direcţia, conţinutul şi natura acestor comportamente învăţate. Mecanismele implicate în învăţarea comportamentelor deviante sau conformiste sunt exprimate de două concepte: 1) întărirea diferenţială

(învăţarea

instrumentală

prin

intermediul pedepselor şi

recompenselor) şi 2) imitaţia (învăţarea observaţională). Ambele mecanisme de învăţare produc comportamente şi definiţii care funcţionează ca stimuli discriminativi pentru geneza comportamentelor. Teoria asocierilor diferenţiale se concentrează asupra a patru concepte:1. asocierea diferenţială, 2. întărirea diferenţială ,3. imitaţia şi 4. definiţiile. Posibilitatea apariţiei comportamentelor deviante ca urmare a combinării acţiunii celor patru variabile menţionate , poate fi exprimată în următoarea propoziţie: „Probabilitatea ca o persoană să se angajeze în comportamente deviante sau infracţionale creşte şi cea de conformare la normele sociale descreşt, atunci când aceasta se asociază cu alte persoane care comit infracţiuni şi este expusă la definiţii favorabile încălcării normelor sociale; este expusă direct sau indirect (la nivel simbolic) la modele infracţionale, la definiţii 23

care apreciază aceste comportamente ca dezirabile sau justificative într-o situaţie în care există posibilitatea de a face alegeri,(...) şi a anticipat în situaţia curentă sau în una anticipată, în mai mare măsură, recompense comparativ cu pedepse.”( Akers,1998,p.50). Aşadar, este mai probabil ca un individ să se angajeze în comportamente deviante atunci când: 

se asociază cu alţii care comit violări ale normelor sociale, care oferă modele de comportamente deviante şi susţin violarea normelor sociale;



comportamentele care violează normele sociale sunt întărite în mai mare măsură decât cele care se conformează normelor sociale;



individul este expus şi observă mai multe modele comportamentale deviante decât conformiste;



a învăţat definiţii favorabile comiterii de acte deviante.

Mecanismele învăţării Mecanismele primare ale învăţării sunt: -

întărirea diferenţială (condiţionarea instrumentală) în cadrul căreia comportamentul este o funcţie a frecvenţei, cantităţii şi probabilităţii experienţei sau percepţiei pedepsei sau recompensei; şi

-

- imitaţia care este mecanismul de modelare a comportamentului pe baza observării comportamentului altora şi consecinţelor acestorcomportamente.

-

un alt mecanism de învăţare este discriminarea şi/sau generalizarea stimulilor unde stimuli verbali sau cognitivi acţionează ca declanşatori ai comportamentelor.

Conţinuturile învăţării sunt reprezentate de: -

secvenţe comportamentale simple sau mai complexe şi

-

definiţiile reprezentate de credinţe, atitudini, raţionalizări, care acţionează ca factori declanşatori ai comportamentelor.

Probabilitatea învăţării comportamentelor care violează sau se conformează normelor sociale, depinde de întărirea diferenţială din trecut, prezent sau anticipată pentru un anumit comportament şi de caracterul deviant sau nondeviant al definiţiilor învăţate sau a altor categorii de stimuli discriminativi. Aceste mecanisme de învăţare operează în cadrul unui proces verbal sau nonverbal, direct sau indirect de comunicare, interacţiune sau de identificare cu alţii. Învăţarea se

24

realizează prin asocieri cu persoane şi grupuri (primare, secundare, de referinţă şi simbolice) care conţin sau controlează sursele importante de întărire ale comportamentului unei persoane şi care furnizează definiţiile sau alte categorii de stimuli discriminativi pentru iniţierea şi repetarea unui comportament.

Asocierea diferenţială Sursa comportamentelor deviante a fost identificată de către Sutherland la nivelul grupurilor cu caracter intim şi personale deoarece acestea, în special grupurile primare (familia, prietenii), sunt cele mai importante pentru individ. La fel de importante au fost considerate de autor şi grupurile secundare care încep să joace acelaşi rol ceva mai târziu în viaţa individului: şcoala, grupurile recreaţionale sau de petrecere a timpului liber şi grupurile de egali. Asocierea diferenţială are o dublă dimensiune: comportamental-interacţională şi normativă. Prima se referă la asocierea şi interacţiunea directă cu ceilalţi şi comportamentele lor conformiste sau deviante, iar cea de a doua se referă la diferitele modele de norme şi valori la care individul este expus în cursul asocierii. Potrivit lui Sutherland, această dimensiune din urmă a asocierii reprezintă elementul cheie al procesului de învăţare al comportamentului conformist sau deviant. El a avut în vedere în primul rând asocierea cu modelele deviante sau conformiste şi nu persoanele deviante sau conformiste ca tipuri de personalitate. Potrivit lui Sutherland există mai multe dimensiuni ale asocierii la nivelul cărora acest proces social suferă variaţii: frecvenţa, durata, prioritatea şi intensitatea. Conform acestui autor semnificaţia frecvenţei este evidentă şi nu necesită explicaţii. Semnificaţia priorităţii conferită de Sutherland este cea de prioritate în timp, primul factor cu care individul se asociază. Este vorba de importanţa influenţei selective pe care o exercită în primul rând familia (naturală sau substitutivă). Intensitatea asocierii nu a fost foarte riguros definită de către Sutherland, în concepţia acestui autor; semnificaţia conceptului având legătură cu prestigiul sursei modelului comportamentalcriminal sau conformist- şi cu reacţiile emoţionale faţă de aceste asocieri.

Întărirea diferenţială Iniţierea, comiterea sau renunţarea la acţiuni deviante sau infracţionale, depinde şi de frecvenţa, cantitatea şi probabilitatea din trecut, prezent sau viitor a pedepselor şi recompenselor care sunt percepute ca fiind ataşate diferitelor tipuri de comportamente.

25

Asocierea diferenţială se referă la echilibrul dintre recompensele şi pedepsele prezente sau anticipate care urmează după un comportament. Probabilitatea ca un act să fie comis sau repetat creşte proporţional cu recompensele sau reacţiile declanşate: obţinerea aprobării, status, bani, obţinerea plăcerii etc. Aceasta este un proces de întărire pozitivă. O altă posibilitate de întărire a comportamentului este evitarea unor evenimente neplăcute şi aceasta este întărirea negativă. Aşadar, comportamentul unei persoane poate fi inhibat, redus, sau extins prin intermediul ataşării unor consecinţe neplăcute acestor comportamente sau prin acordarea unor recompense sau privilegii. Întăririle şi pedepsele variază în ceea ce priveşte cantitatea, frecvenţa şi probabilitatea. Cu cât este mai mare valorea recompensei (cantităţi măsurabile de prestigiu, aprobare socială, bani, hrană etc.), frecvenţa acesteia şi cu cât este mai probabilă aceasta, cu atât este mai mare probabilitatea ca un comportament să fie realizat şi repetat. Frecvenţa diferitelor tipuri de comportamente sociale este concordantă cu frecvenţa şi valoarea întăririlor sociale ataşate

fiecăreia. În felul acesta comportamentele cele mai

frecvent şi în mai mare măsură recompensate, sunt alese şi performate iar cele care nu beneficiază de asemenea întăriri sunt evitate. Procesul socializării reprezintă un proces de învăţare socială (de la părinţi, de la grupul de egali etc.) în cadrul căruia indivizii sunt subiecţi ai unor pedepse şi sancţiuni, li se oferă modele comportamentale şi primesc îndemnuri verbale şi instrucţiuni. Rezultatul acestui proces este învăţarea de către indivizi: 1. a aşteptărilor culturale (drepturi şi obligaţii) corespunzătoare sexului, vârstei, ocupaţiei, sau altor roluri sociale şi 2.

dobândirea autocontrolului care permite conformarea la aşteptările normative prin controlul propriului comportament chiar în absenţa unor sancţiuni sociale. Socializarea însă nu este un proces perfect iar oamenii nu ajung nişte roboţi sociali,

care se conformează în totalitate la normele sociale. Există variaţii interindividuale cu privire la gradul în care indivizii dobândesc autocontrol asupra propriilor comportamente. Orice sistem social se bazează într-o măsură importantă pe socializare pentru a dezvolta autocontrolul propriilor membrii dar, nici o societate nu se bazează în întregime pe socializarea din perioada timpurie şi, în consecinţă, controlul social se exercită în continuare prin intermediul sancţiunilor sociale (în primul rând prin aplicarea legilor care au şi ele un efect socializator). 26

Recompensarea comportamentelor adecvate şi sancţionarea celor inadecvate are nu doar un efect de corectare a comportamentelor dar şi acela de a informa indivizii asupra aşteptărilor societăţii şi de a-i ajuta să-şi controleze comportamentul (Bandura, A. , 1986). Un alt concept care ne ajută să înţelegem procesul de învăţare a comportamentelor este cel de autoeficienţă. Acest concept a fost propus de A.Bandura şi a avut un rol central în cadrul teoriei învăţării sociale. Conceptul se referă la autoevaluarea capacităţii personale de a îndeplini o sarcină, de a atinge un scop sau de a face faţă unei probleme. Autoeficienţa are legătură cu iniţierea şi menţinerea unor comportamente de coping.

Imitaţia Realizarea unui comportament pe baza observării unuia similar performat de o altă persoană, se numeşte imitaţie. Dacă comportamentul care serveşte ca model va fi sau nu imitat, depinde de caracteristicile acestuia, de consecinţele observate ale realizării acelui comportament şi de alte variabile. Imitaţia este un mecanism de învăţare important în cazurile achiziţionării şi performării unor comportamente noi şi mai puţin important pentru menţinerea sau abandonarea unor comportamente deşi joacă un anumit rol şi în aceste cazuri. Imitaţia este văzută ca fiind ea însăşi un comportament învăţat, modelat de întărirea directă sau o înlănţuire de acte care la un moment dat, în comportamentul imitatorului, au fost gradual modelate de întăriri diferenţiale precedente. Având în vedere că teoria lui Sutherland a fost elaborată la începutul secolului XX şi că între timp rolul mass media în societate a crescut foarte mult, majortitatea specialiştilor acceptă faptul că aceasta are astăzi un impact considerabil în învăţare asupra indivizilor şi asupra societăţii. Astăzi mass media reprezintă o sursă de modele comportamentale ce nu poate fi ignorată, care prin prioritate, fecvenţă, şi intensitatea expunerii, poate depăşi modelele opuse din interiorul grupului primar al individului cu care aceasta întreţine relaţii caracterizate de frecvenţă şi intensitate scăzute. Efectele pe car mass media le poate produce sunt: 

întărirea comportamentelor conformiste sau deviante;



desensibilizarea faţă de anumite comportamente conformiste sau deviante.

Chiar dacă întăririle realizate prin intermediul mass-media suntîn general mai slabe decât cele realizate în cadrul grupurilor primare, ele pot fi persisente şi se pot combina cu efectul de

27

desensibilizare iar în cazul unor comportamente cum ar fi violenţa şi devianţele sexuale pot contracara definiţiile negative ale acestora şi oferi definiţii alternative neutre sau chiar pozitive. În concluzie media reprezintă un grup de referinţă suplimentar şi poate fi o sursă de modele comportamentale deviante sau conformiste a cărei capacitate de influenţare depinde de frecvenţa, intensitatea, durata şi prioritatea asocierii.

Definiţiile Potrivit lui Sutherland (1947), procesul de învăţare a comportamentelor deviante cuprinde: „tehnici de comitere a infracţiunilor care sunt uneori foarte simple şi alteori complicate” şi „direcţii specifice ale motivelor, impulsurilor, atitudini şi raţionalizări” Tehnicile la care se referă Sutherland nu sunt cele necesare exclusiv pentru comiterea unei infracţiuni ci includ abilităţi necesare în desfăşurarea unor comportamente non-deviante. Cea mai mare parte a abilităţilor sociale sau de altă natură dobândite în cursul socializării sunt utilizate deopotrivă pentru comiterea de infracţiuni sau acte conformiste în timp ce anumite abilităţi sunt cerute exclusiv de comiterea de infracţiuni. Conceptul de definiţie utilizat în teoria sa de către Sutherland a fost preluat de la W.L. Thomas ( 1928) autor care l-a utilizat pentru definirea situaţiei. Semnificaţia conceptului este cea de set de orientări, raţionalizări, atitudini referitoare la un comportament care conduce la etichetarea acestuia ca fiind corect sau greşit, dezirabil sau indezirabil, justificat sau nejustificat. Aceste definiţii pot fi generale sau specifice: Definiţiile generale cuprind valori religioase, morale precum şi alte norme şi valori convenţionale favorabile comportamentelor conformiste şi nefavorabile oricărui tip de comportament deviant. Definiţiile specifice orientează individul spre anumite acţiuni particulare sau serii de acţiuni. Astfel, unele persoane pot considera că furtul este un comportament imoral iar legile care protejează proprietatea trebuie respectate dar, care în acelaşi timp, consideră că, consumul de marijuana şi comerţul cu droguri sunt activităţi legitime. Cu cât o persoană are o atitudine mai ostilă faţă de un anumit act, cu atât mai puţin probabilă va fi angajarea acelei persoane într-un astfel de acţiune. Deasemenea, cu cât o pesoană este mai ataşată valorilor convenţionale şi a internalizat valoriprecum cinstea, bunătatea, integritatea sau alte alte standarde morale care condamnă furtul, violenţa, minciuna etc, cu atât acea persoană prezintă o probabilitate mai mică de a comite astfel de acte. Pe de altă

28

parte, cu cât o persoană aprobă mai mult, sau eşuează în condamnarea unui comportament, cu atât există şanse mai mari să-l realizeze. Definiţiile care favorizează comportamente deviante au un caracter pozitiv sau neutru în raport cu devianţa. Astfel, definiţiile pozitive conţin atitudini care fac un comportament dezirabil din punct de vedere moral şiastfel, permisibil. Aceste definiţii sunt învăţate mai probabil în cadrul unor grupuri sau subculturi deviante prin intermediul întăririlor pozitive. Definiţiile neutre fac posibilă realizarea comportamentelor care violează normele morale datorită faptului că le justifică şi le scuză şi nu datorită faptului că le consideră dezirabile. Din perspectiva unei astfel de definiţii, violarea normelor sociale reprezintă un lucru indezirabil iar cei ce le comit sunt conştienţi de acest lucru şi apreciază ei înşişi comportamentul ca atare; datorită însă, unei anumite situaţii, consideră această acţiune ca justificabilă, scuzabilă şi în cele din urmă, nu cu totul condamnabilă. Definiţiile cu rol de neutralizare conţini atitudini şi credinţe cum ar fi: „M-am născut aşa”, „Nu mă pot ajuta singur”, „Nu este vina mea”, „Nu eu sunt responsabil”, „Am fost băut şi când beau nu mai ştiu ce fac”, „A meritat-o” etc. Procesul achiziţionării definiţiilor neutralizatoare are o mai mare probabilitate de a implica întârirea negativă. Şi aceste definiţii neutre aparţin unor subculturi deviante, însuşirea lor nu necesită neapărat participarea la o asemenea subcultură ci pot fi învăţate şi în cadrul culturii convenţionale, inclusiv în cadrul instituţiilor cu funcţie de control social (închisori, centre reeducare, etc.). În ceea ce priveşte semnificaţia conferită de Sutherland pentru „motive”, aceasta se referă la orice factor care determină o persoană să facă ceva. Impulsurile se referă la presiunea puternică de a satisface o nevoie emoţională sau înnăscută. Definiţiile favorabile devianţei conţin un ataşament slab faţă de valorile convenţionale şi puternice justificării faţă de actul deviant şi definiţii ale situaţiei de asemenea favorabile violării normelor sociale. Definiţiile favorabile comportamentelor conformiste conţin credinţe în valorile convenţionale puternice şi definiţii ale situaţiei ce nu încurajează violările normelor sociale. Dacă ne imaginăm două continuum-uri corespunzătoare definiţiilor favorabile şi nefavorabile devianţei, putem avea pentru cea referitoare la definiţiile şi credinţele conformiste la un capăt ataşamentul cel mai puternic faţă de acestea şi la celălalt capăt, cel mai slab ataşament. Pentru definiţiile şi credinţele nonconformiste vom avea la un capăt ataşament cel mai puternic şi la celălalt cel mai slab. Credinţele şi definiţiile indivizilor pot fi situate oriunde în interiorul acestor continuum-uri.

29

Atunci când un individ are un ataşament puternic faţă de credinţele şi definiţiile favorabile devianţei şi unul slab faţă de cele conformiste comportamentul său va fi mai puternic orientat spre devianţă (Akers, 1998, pg. 83.). În cazul contrar, comportamentul individului va fi orientat mai puternic spre comportamentele conformiste Ambele tipuri de definiţii se referă la conţinutul moral al evaluărilor cognitive şi funcţionează ca factori stimulatori ai comportamentelor. De asemenea, ataşamentul faţă de cele două tipuri de definiţii poate creşte sau poate scădea în funcţie de asocierile diferenţiale în care acestea sunt dobândite sau de schimbările în ce priveşte întăririle pe care le primesc. Definiţiile favorabile şi nefavorabile comportamentelor deviante se dobândesc în cursul proceselor de imitaţie sau de reîntărire diferenţială.

Teoria asocierii diferenţiale poate fi sintetizată prin intermediul următorului set de enunţuri: 1) Comportamentul deviant (infracţional) este învăţat şi nu moştenit. Indiviziii nu se angajează în comportamente infracţionale datorită unor predispoziţii înnăscute ci acest lucru se datorează antrenamentului şi experienţei anterioare în comiterea de infracţiuni. 2) Comportamentul infracţional este învăţat în interacţiune cu alte persoane prin intermediul unui proces de comunicare. Această comunicare are în general un caracter verbal dar poate include şi alte forme. 3) Procesul de învăţare are loc cu precădere în cadrul unor grupuri cu caracter intim şi personal. Acest lucru semnifică faptul că agenţii de comunicare impersonali cum sunt televiziunea, ziarele joacă un rol mai puţin important în geneza comportamentelor infracţionale decât relaţiile personale. 4) Învăţarea comportamentelor infracţionale cuprinde: -tehnici de comitere a infracţiunii care uneori sunt foarte simple alteori foarte complicate, - direcţiile specifice ale motivelor, - impulsurile, raţionalizările şi - atitudinile necesare pentru comiterea unor astfel de comportamente. Astfel, învăţarea comportamentelor infracţionale cuprinde nu doar modalităţile de realizare a acestora, ci şi motivaţia necesară pentru a le comite. 5) Direcţiile specifice ale motivelor şi impulsurilor sunt învăţate atât prin intermediul definiţiilor defavorabile cât şi favorabile violării normelor sociale. În unele 30

societăţi, individul este încurajat de persoane care definesc în mod invariabil codurile legale ca reguli ce trebuie respectate, în timp ce în altele, individul este încurajat de persoane a căror definiţii sunt favorabile încălcării normelor sociale. În societatea americană (la care Sutherland se raportează) aceste definiţii nu au caracter favorabil sau nefavorabil omogen, ci sunt amestecate şi au un caracter conflictual. 6) O persoană devine delincventă datorită expunerii excesive la definiţii favorabile violării normelor sociale comparativ cu cele favorabile conformării la normele sociale. Aceasta este principiul asocierii diferenţiale şi se referă deopotrivă la asocieri infracţionale şi asocieri noinfracţionale precum şi la forţele care se opun unor asemenea asocieri. O persoană devine delincventă datorită contactelor excesive cu modele infracţionale şi datorită distanţei faţă de modelele noninfracţionale. Reciproca acestui enunţ este de asemenea adevărată. Asocierile neutre nu au nici un efect sau au unul redus asupra apariţiei comportamentelor infracţionale. Mare parte din experienţa unei persoane este neutră din acest punct de vedere. Asemenea experienţe nu au nici un efect pozitiv şi nici unul negativ asupra genezei comportamentelor infracţionale atâta timp cât nu sunt asociate cu normele morale. 7) Asocierea diferenţială variază în ceea ce priveşte frecvenţa, durata, prioritatea şi intensitatea. Aceasta înseamnă că asocierile cu comportamente infracţionale variază în ce priveşte toate aceste aspecte Frecvenţa şi durata asocierii au aceeaşi semnificaţie ca şi în limbajul comun şi nu necesită explicaţii. Prioritatea expunerii se referă la selecţia sau predominanţa unui model comportamental în cursul copilăriei şi este importantă deoarece comportamentele indezirabile învăţate în timpul copilăriei ca şi comportamentele care violează normele sociale dezvoltate în aceeaşi perioadă a vieţii, pot persista toată viaţa. Această tendinţă nu a fost demonstrată dar prioritatea este importantă datorită influenţei sale selective asupra comportamentului. Intensitatea asocierii nu este clar definită dar se referă la aspecte cum sunt prestigiul sursei modelului comportamental, puterea de influenţă a acestuia şi reacţiile emoţionale la această asociere.

31

8) Procesul învăţării comportamentelor infracţionale prin intermediul asocierii cu modele infracţionale sau conformiste, implică aceleaşi mecanisme de învăţare ca şi în cazul comportamentelor conformiste. Aceasta înseamnă că învăţarea comportamentelor infracţionale este un proces complex care nu poate fi redus la procesul imitării. Actele criminale sau conformiste sunt învăţate în acelaşi mod.

Comportamentele

rezultate sunt diferite, dar procesul învăţării este identic. 9) Comportamentele infracţionale ca şi cele conformiste sunt expresia aceloraşi nevoi şi valori sociale. Din acest motiv încercarea de a explica comportamentele infracţionale prin intermediul motivaţiilor financiare, căutarea plăcerii, dobândirea unui statut social sau starea de frustrare, este inutilă întrucât, aceleaşi motive caracterizează şi comportamentele conformiste (legitime). Astfel, de exemplu un hoţ fură pentru a obţine bani sau diferite bunuri dar aceeaşi motivaţie o are şi angajatul care lucrează cinstit într-o firmă privată sau instituţie publică. Scopurile urmărite de către delincvenţi sau nondelincvenţi sunt identice, semnificaţile acestora sunt însă, diferite.

Prin urmare, meritul principal al teoriei elaborate de Edwin Sutherland este acela de a fi evidenţiat faptul că, conduitele deviante au aceiaşi origine ca şi cele conformiste şi se dobândesc în cadrul procesului de socializare având aceleaşi motivaţii. Printr-o asemenea explicație se depăşesc unele limite explicative ale teoriilor precedente care prezentau geneza comportamentelor deviante independent de cele conformiste şi nu reuşeau să răspundă la întrebarea „de ce unii comit infracţiuni şi alţii nu?”. De asemenea, un alt merit al teoriei asocierilor diferenţiale este acela de a fi explicat caracterul relativ al devianţei şi variaţiile sale de la un context socio-cultural la altul. Mai mult, ca şi alte dezvoltări teoretice originale, teoria învăţării sociale, oferă un fundament teoretic pentru proiectarea unor programe de intervenţie şi reinserţie socială mai cu seamă a minorilor delincvenţi, având astfel, în domeniul asistenţei sociale, o relevanţă practică deosebită.

32

Teoria controlului social

Teoria controlului social se centrează pe tehnicile şi strategiile care reglează comportamentul uman şi conduc după caz, către conformitate , sau către obedienţă faţă de regulile societăţii – influenţele familiei, şi ale şcolii, convingerile religioase, valorile morale, prietenii şi chiar convingerile despre guvernare. Cu cât o persoană este mai implicată şi mai preocupată de valori şi activităţi convenţionale şi cu cât este mai puternic ataşamentul său faţă de familie, persoana iubită şi prieteni, cu atât este mai mică probabilitatea ca el sau ea, să încalce regulile societăţii şi astfel să-şi compromită/distrugă relaţiile şi aspiraţiile (Adler,F., Mueller,G., Laufer,W., 1995, p.160). Astfel un numar de teoreticienii au adopat perspectiva conform căreia controlul social constă în reprezentarea sa ca un mecanism prin care societatea reglementează comportamentul membrilor săi, definind ceea ce este considerat comportament deviant, ce este considerat corect sau ce este greşit sau, ce reprezintă o violare a legii. Aceştia au examinat problematica complexă a controlului social, unii din perspectivă macrosociologică, alţii dintr-o perspectivă microsociologică. Studiile macrosociologice, explorează: sistemele formale care asigură controlul la nivelul grupurilor:sistemul legal, legile,modurile specifice de aplicare a legii; grupurile de putere în societate, şamd. Aceste tipuri de control social pot fi atât pozitive-ele împiedicând comportamentele de încălcare a legii printr-un tip de ghidaj social, cât şi negative,în sensul în care uneori, ele pot să promoveze practici restrictive, opresive , sau chiar corupte,ale celor care deţin puterea. Perspectiva microsociologică, la fel ca cea macrosociologică explică de ce oamenii se conformează şi consideră sursa controlului a fi una externă (exterioară persoanei; totodată această abordare se centrează asupra sistemelor informale. Purtătorul de cuvânt cel mai important al perspectivei microsociologice a fost Travis Hirschi, odată cu publicarea lucrării sale ”Causes of Delinquency”(1969). Sub numele de teoria controlului social au fost prinse însă, de-a lungul timpului, o gamă largă de elaborări teoretice dintre care, cele mai importante sunt: teoria înfrânării (W. Reckless), sau teoria elaborată de T.Hirschi. Aceste teorii au la bază ideea că indivizii umani au o tendinţă naturală către devianţă şi de aceea, conformarea la normele sociale este posibilă doar în condiţiile în care, aceştia sunt supravegheaţi sau „controlaţi”.

33

Una dintre cele mai importante construcţii teoretice referitoare la geneza devianţei conţinută în cadrul teoriilor controlului social, este teoria înfrânării (teoria controlului personal) elaborată de Walter Reckless şi care a fost considerată o explicaţie de natură psihosocială ca şi teoria asocierilor diferenţiale, a lui E. Sutherland. Ideea de bază a acestei teorii este aceea că imaginea pozitivă de sine a unui individ îi oferă acestuia capacitatea de a rezista presiunii şi influenţelor care conduc la devianţă indiferent de clasa socială din care face parte el sau ea, sau indiferent de condiţiile de mediu. Din perspectiva acestei teorii, comportamentul uman este rezultatul confruntărilor dintre presiuni, impulsuri, influenţe pe de o parte, şi mecanismele psihologice de control şi represiune. Cel mai important factor de control al comportamentelor este conştiinţa de sine. Semnificaţia acestui concept este aceea de imagine pe care o persoană o are despre sine, despre valoarea personală şi valoarea sa în ochii celorlalţi membri ai societăţii. Aşadar, din punctul de vedere al teoriei înfrânării, pentru evitarea comportamentelor deviante este necesar ca impulsurile şi tendinţele naturale ale individului spre devianţă, să fie înfrânate, supravegheate sau controlate. Travis Hirschi căutând factorul cel mai important care explică conformarea, a extins explicaţia înfrânării tendinţelor deviante de la nivelul caracteristicilor de personalitate la nivelul societăţii. Teoria elaborată de el devenit cea mai cunoscută teorie a controlului social. El nu a fost însă, cel dintâi care a examinat problematica la nivel individual a controlului social Înaintea sa,J.Toby(1957) a introdus noţiunea de angajament(commitment) ca pe puternică forţă determinantă în controlul social al comportamentului. Potrivit lui T.Hirschi, devianţa rezultă din slăbirea, sau ruperea legăturilor individului cu societatea. Conceptul cheie al teoriei controlului social este cel de legătură socială (social bond). El se referă la conexiunea dintre individ şi societate, care se realizează prin intermediul instituţiilor sociale. Conform lui T.Hirschi, această conexiune este compusă din patru elemente: ataşamentul, angajamentul,implicarea şi credinţa. Ataşamentul semnifică legătura socială de natură afectivă pe care cineva o trăieşte faţă de o altă persoană sau grup;el cunoaşte trei forme 1. ataşamentul faţă de părinţi, 2. faţă de profesori şi 3. ataşamentul faţă de egali (pers). 1. Conform lui Hirschi, copiii care şi-au format un ataşament puternic faţă de părinţi este mai puţin probabil să se angajeze în conduite ilegale care ar periclita relaţia la care ţin atât de mult. Astfel, legătura afectivă dintre părinte şi copil reprezintă cel dintâi factor care descurajează asemenea comportamente delincvente. Forţa acestei legături este dată de 34

profunzimea şi de calitatea interacţiunii părinte-copil. Contează în acest sens, volumul de timp petrecut cu copilul de catre părinte/părinţi, intimitatea comunicării dintre părinte şi copil şi nu în ultimul rând, identificarea afectivă dintre cei doi. 2. În ceea ce priveşte ataşamentul faţă de şcoală, Hirschi a legat inabilitatea de a avea o bună funcţionare în şcoală de delincvenşă, prin intermediul următoarelor aspecte:

incompetenţa

şcolară conduce spre performanţe şcolare slabe, acestea fac să nu-i placă şcoala unui asemenea copil, iar faptul că nu-i face pălăcere să mergă la şcoală îl conduce pe copil-el sau ea- către respingerea profesorilor ca autorităţi. Rezultatul este delincvenţa. Prin urmare, ataşamentul faţă de şcoală depinde de aprecierea pe care copilul o are faţă de instituţie, de percepţia sa în legătură cu felul în care este apreciat(ă) de către profesori şi de către colegi, dar şi de nivelul rezultatelor sale la clasă. Hirschi credde că ataşamentul faţă de părinţi şi faţă de şcoală pune în umbră legătura formată cu prietenii/colegii, cu grupul de egali.

Angajamentul reprezintă dimensiunea raţională a legăturii sociale.Din această perspectivă, adoptarea unui comportament sau al altuia, este rezultatul unei calcul raţional, o analiză costuri–beneficii în care sunt cântărite pe de o parte, investiţiile în comportamentele convenţionale (timp, bani, status), iar pe de altă parte, pierderile ce ar putea fi suferite prin adoptarea unui comportament deviant. Conceptul de angajament arată faptul că societatea este astfel organizată încât, încălcarea normelor sociale poate avea consecinţe asupra intereselor celor care fac o asemenea alegere. Cei mai mulţi oameni, datorită vieţii în societate câştigă bunuri, apreciere şi prestigiu,reputaţie şi nu doresc să piardă toate aceste lucruri ca urmare a unui comportament deviant sau, chiar infracţional. Aceste realizări permise de către societate, reprezintă o modalitate prin care societatea se asigură că membrii săi vor respecta normele sociale. Implicarea se referă la participarea indivizilor la activităţi convenţionale, valorizate social. Ideea principală este că persoanele angajate în diferite activităţi convenţionale devin suficient de ocupate pentru a nu mai avea timpul şi energia pentru a se angaja în activităţi cu caracter deviant. O persoană angajată în activităţi convenţionale, legitime, este legată de programe de lucru, planuri, termene, etc. astfel încât, oportunitatea de a comite acte deviante apare foarte rar. Potrivit lui Edwin Sutherland, „în general în cazul delincvenţei juvenile, cea mai plauzibilă explicaţie a factorului care face diferenţa dintre angajarea sau reţinerea tinerilor de la comiterea de infracţiuni este acela că cei din urmă beneficiază de numeroase

35

oportunităţi de activităţi recreaţionale cu caracter convenţional faţă de cei dintâi cărora le lipsesc astfel de oportunităţi şi facilităţi” (Cohen, A., 1956, pg. 37.) Credinţa/Convingerile implică acceptarea şi însuşirea de către individ a sistemului de valori sociale promovate de către societate. Potrivit teoriei controlului social, societatea dispune de un sistem unitar de valori care pot fi violate. Dacă o persoană este ataşată unei valori neîmpărtăşite de către societate, atunci nu este nimic de explicat. Întrebarea la care trebuie căutat răspunsul este de ce o persoană încalcă o regulă pe care o acceptă? Răspunsul oferit de Hirschi este acela că, credinţele sunt tratate ca simple cuvinte care nu înseamnă mare lucru dacă alte forme de control social lipsesc. O altă explicaţie este aceea că indivizii tind să raţionalizeze comportamentele asfel încât, pot încălca o normă o normă morală şi, în acelaşi timp, pot să-şi păstreze credinţa în acea normă morală. În ciuda faptului că teoria controlului social a reprezentat decenii la rând un reper în sociologia devianţei şi în criminologie, ea are nu doar virutuţi explicative cerete, ci şi puncte slabe: Astfel, pe baza cercetărilor care au încercat să verifice şi/sau să dezvolte baza empirică a teoriei controlului social, s-a constatat că nu toate şi nu întru-totul tezele teoriei se verifică. O prima critică ce se aduce teoriei este că ea explică comportamentul delincvent nu şi cel infracţional al adulţilor. Pe de altă paerte, descrierea traseelor care pot duce la delincvenţă nu are în atenţie şi comportamentul postadolescenţă. Semne de întrebare s-au ridicat şi în legătură cu legăturile sociale teoretizate de Hirschi mai ales pentru că ele nu au fost niciodată destul de clar definite. Studiile ulterioare au arătat că distincţia facută în teoria controlului social, între angajare şi implicare, în realitate nu se poate evidenţia, deoarece, angajarea/ preocuparea în şi pentru o anumită activitate, nu se poate realiza fără implicare. Cu toate acestea, teoretizările şi studiile actuale, mai ales din criminologie, reevaluează şi revalorizează construcţia teoretică a lui Hirschi în sensul în care sunt luate în considerare nu doar efectele controlului social asupra delincvenţei ci şi efectele delincvenţei asupra forţei şi conţinutului legăturilor sociale cu rol în funcţionarea şi exprimarea controlului social.

36

Teorii subculturale

Elaborările teoretice prinse sub această titulatură , sunt considerate ca având rădăcini în primele decenii ale secolului XX, venind apoi, în anii 50, în completarea teoriilor dezorganizării sociale şi anomiei a lui R. Merton Subculturile deviante apar atunci când indivizi aflaţi în circumstanţe asemănătoare, izolaţi social şi neglijaţi de societate, se grupează ca să-şi asigure suport reciproc.Subculturile deviante există în cadrul unei societăţi mai largi şi nu în afara acesteia, iar membri acestor subculturi prezintă anumite diferenţe în comparaţie cu membrii culturii dominante. Noţiunea de subcultură delincventă a fost rezultatul analizei şi interpretării modelelor culturale şi a stilurilor de viaţă ale unor grupuri sociale minoritare din Statele Unite(mexicani, portoricani, italieni, africani), care care potrivit statisticilor oficiale, ar fi resposabile pentru un număr mai mare de infracţiuni decat alte grupuri minoritare(germani, scandinavi, japonezi), s-a ajuns astfel, la ideea că unele sunt mai înclinate să încalce legea, decât altele. Teoriile subculturilor deviante explică modul în care acestea se formează, forma pe care o iau şi modul în care acestea se reproduc de la o generaţie la alta. Cele mai importante contribuţii teoretice în acest sens, aparţin unor sociologi precum Albert Cohen, Richard Cloward şi Loyd E. Ohlin, Walter Miller, Marvin Wolfang şi Franco Ferracuti.

Există o serie de elemente comune, care se regăsesc în teoriile dezvoltate de aceşti autori: 

Comportamentele deviante se produc în cadrul unui grup sau al unei bande care exercită asupra membrilor o influenţă puternucă;



Un rol importand în modelarea comportamentelor indivizilor şi bandelor, câşi în geneya comportamentelor deviante o au clasa socială, grupul de egali, sau alte contexte sociale;



Subculturile deviante pot fi reactive atunci când membrii săi dezvoltă norme şi valori sociale care sunt un răspuns faţă de cultura dominantă şi totodată opuse ei;sau subculturile pot fi independente când cuprind membrii unui grup social care susţin norme şi valori sociale specifice, diferite dar nu opuse culturii dominante, fiind astfel o soluţie alternativă la cea dominantă,la problemele cu care se confruntă membrii grupului; 37



Subculturile deviante preyintă o serie de caracteristici:

a)nonutilitarismul, se referă la faptul ca frecvent membrii grupului aparţinând unei subculturi se angajează în activităţi delincvente fără a urmarii beneficii materiale ci mai degrabă dorind să-şi exprime astfel solidaritatea faşă de grup,

b)maliţiozitatea,se referă la faptul că actul deviant se explică de fapt nu prin câştigul material ci prin plăcerea de a încălca regulile de a sfida autortăţile,

c) negativismul, constă în atitudinea de negare a valorilorşi regulilor specifice culturii dominante

d) versatilitatea,exprimă faptul că membrii subculturilor delincvente nu sunt specializaţipe anumite cativităti infracţionale, trecând de la un gende fapte infracţionale la altele, e)autonomia grupului delincvent, se referă la faptul că relaţiile din interiorul grupului delincvent sunt caracterizate de coeziune,şi exprimă solidaritate pe când relaţiile cu membrii altor grupurisau subculturi sunt conflictuale şi ostile.

Albert Cohen: teoria reacţiei la frustrare În cadrul acestei teorii sociologul Albert Cohena încercat să ezplice predominanţa tinerilordin clasele de jos în statisticile infracţionale şi cauzele delincvenţei non-economice. El a fost considerat atât un critic cât şi un apărător al concepţiei lui Merton. În postură de critic, el a considerat că deşi teoria lui Merton a fost „o explicaţie sofisticată şi foarte plauzibilă din punct de vedere sociologic” a formelor de devianţă utilitare sau orientate instrumental, ea n-a reuşit să dea seama despre formele nonutilitare sau expresive. Acestea vor face obiectul lucrării lui Cohen „Delinquent Boys: The Culture of the Gang”. Mai mult, într-un articol din 1965, subintitulat „Teoria anomiei şi dincolo de ea” Cohen apreciază că formularea lui Merton este „prea atomistă” şi că acordă o nejustificată importanţă discontinuităţii actului deviant. Utilizând termenul de atomist Cohen are în vedere faptul că Merton tratează adaptările deviante într-un mod prea individualist. El prezintă imaginea unei persoane izolate care se 38

confruntă cu presiunea (tensiunea) ocaziei blocate. Prin contrast, A.Cohen argumentează că modul în care o persoană trăieşte experienţa presiunii şi selectează modul de adaptare deviantă, este în mare măsură dependent de asocierile sale interpersonale, de grupul său social de referinţă. În opinia lui Cohen, Merton „tratează actul deviant ca şi cum ar fi o schimbare abruptă de stare, un salt de la o stare de tensiune sau anomie la o stare de devianţă”. Este implicarea în devianţă un asemenea salt discontinuu? Pentru Cohen răspunsul este negativ. Cohen concepe opţiunea pentru modul de adaptare deviantă ca unul mai gradual, un proces treptat, un proces în care oamenii îşi definesc şi îşi redefinesc constant situaţiile, în relaţie cu acţiunile şi reacţiile celorlalţi. Două lucruri sunt deosebit de importante în critica pe care A.Cohen o face teoriei lui Merton. Primul, ideile lui Cohen reprezintă sugestii concrete pentru îmbunătăţirea şi consolidarea perspectivei anomiei. Al doilea, Merton a recunoscut profunzimea sugestiilor lui Cohen şi a incorporat în versiunile ulterioare ale teoriei anomiei, discutarea rolului mediator al interacţiunilor de grup. Versiunile ulterioare ale teoriei sale au inclus însă o subliniere a grupurilor de referinţă şi a importanţei interacţiunii sociale în modelarea alternativelor de adaptare pe care le selectează persoanele confruntate cu tensiunea anomiei Nucleul analizei lui Cohen implică o descriere a „hedonismului pe termen scurt” caracteristic subculturii delincvente. Subcultura este o reacţie colectivă faţă de imposibilitatea de acces la statusul valorizat de cultura clasei mijlocii. Pentru Cohen, subcultura delincventă negativistă, maliţioasă şi non-utilitară oferă băieţilor din clasa de jos un mijloc de a rezolva problema frustrării de status, generată de negarea accesului la lumea clasei mijlocii. Ce putem spune despre originile subculturilor delincvente? Studiul lui Cohen are în vedere dinamica interacţiunilor prin care tinerii recunosc în mod colectiv subcultura delincventă ca o soluţie la problemele frustrării legate de status. El prezintă explicit contradicţiile structurale sau tensiunile care generează iniţial frustrarea de status: „Subcultura delincventă... reprezintă o modalitate de adaptare la problemele de status: anumitor copii li se refuză statusul în societatea respectabilă pentru că nu pot satisface criteriile sistemului de status respectabil”. De ce nu pot satisface aceste criterii? Cohen tratează pe larg blocajele structurale care îi împiedică pe tinerii din clasa de jos să realizeze scopurile culturale dorite. Acestea includ diferenţele de clasă în privinţa creşterii copilului precum şi aspiraţiile parentale care fac mai probabil eşecul şcolar cât şi şi în lumea muncii, în cazul tinerilor din clasa de jos. De aceea, aceştia au o experienţă mai acută a frustrării de status şi sunt deosebit de vulnerabili faţă de 39

soluţiile oferite de subcultura delincventă (o respingere colectivă a aspiraţiilor clasei mijlocii pe care ei sunt structural incapabili să le obţină în primă instanţă). Fără a utiliza termenul de anomie, Cohen pare totuşi a folosi argumente care sunt compatibile cu semnificaţia pe care Merton o dă acestui concept. Lucrările lui Cohen reprezintă, ca şi cele ale lui Cloward şi Ohlin, o extindere valoroasă a unei direcţii sociologice care a fost introdusă de Durkheim şi apoi reformulată de Merton.

Teoria oportunităţilor diferenţiale Teoria oportunităţilor diferenţiale elaborată de R. Cloward şi L. Ohlin propune un model explicativ cu privire la modul în care apar comportamentele deviante, un model teoretic al oportunităţilor legitime şi ilegitime.În dezvoltarea explicaţiei lor cei doi autori îşi vor aduce contribuţia şi ei la extinderea şi modificarea concepţiei mertoniene despre anomie. R. Cloward a acceptat principiile fundamentale ale lui Merton despre tensiunea generatoare de devianţă. Aceasta este produsă de accesul diferenţial la scopurile societale create de sistem. Într-adevăr studiul lui Cloward despre devianţă ca rezultat al blocării accesului la aspiraţii încurajate în plan cultural, studiul realizat într-o închisoare militară, este printre primele aplicări empirice ale perspectivei lui Merton. Totuşi, pentru Cloward şi ocaziile de a devia cu succes sunt accesibile în mod diferenţiat. Cu alte cuvinte, lipsa de acces la mijloacele legitime de atingere a scopului nu ar trebui echivalată cu accesul deschis la mijloacele de deviere. În articolul său din 1959 „Mijloace ilegitime, anomie şi comportament deviant”, Cloward afirmă că accesul la mijloacele ilegitime poate fi şi el blocat. Prin argumentele sale, Cloward oferă o necesară dinamică sociologică acelui tip de adaptare numită de Merton retretism (retragere). De ce se retrage o persoană în loc să inoveze? Răspunsul, conform explicaţiei lui Cloward, rezidă în ideea de „eşec dublu”. După Cloward, retretiştii (cei care se retrag) pot fi persoane care eşuează sau cărora li se refuză accesul atât la canalele legitime cât şi la cele ilegitime de atingere a scopului. În termenii lui Cloward, „dacă mijloacele ilegitime sunt inaccesibile, dacă eforturile de inovare eşuează atunci adaptările retretiste pot fi consecinţa, iar mecanismul de evadare ales de către individul învins poate fi în mai mare măsură deviant datorită dublului său eşec”. Preocuparea pentru accesul diferenţial la mijloacele ilegitime de atingere a scopului a inspirat cartea „Delinquency and Opportunity” pe care Cloward a scris-o împreună cu colegul său Lloyd Ohlin în 1960. Cartea este dedicată lui R. Merton şi E. Sutherland. Cloward şi 40

Ohlin încearcă să sintetizeze elemente cheie ale tezei lui Merton despre anomie cu teoria lui Sutherland conform căreia devianţa este învăţată în interacţiunea socială de fiecare zi. Iniţial Cloward şi Ohlin au adoptat punctul de vedere al lui Merton, considerând că principala cauză sociologică a presiunilor la devianţă rezidă în blocarea ocaziilor de a realiza scopurile valorizate social. Cloward şi Ohlin se concentrează asupra „nemulţumirii privind statusul” sau poziţia socială (position discontent), resimţite de persoanele care se confruntă cu „limitări ale căilor de acces la scopurile convenţionale”. În timp ce argumentează că nemulţumirea legată de poziţia socială produce frustrarea şi căutarea unor mijloace alternative de a satisface aspiraţiile individuale, Cloward şi Ohlin susţin că „presiunile care conduc la modele deviante nu determină cu necesitate modelul deviant care rezultă”. În acest punct, ei se întorc spre ideea lui Sutherland că devianţa este învăţată în intracţiune cu ceilalţi pentru a explica prin această dinamică particulară cum este aleasă o anumită formă de adaptare la frustrare şi nu alta. În explorarea modului în care se formează subcultura delincvenţei, Cloward şi Ohlin introduc o abordare analitică ce poate fi aplicată şi altor forme de devianţă. Ei concep subculturile ca fiind adaptări sociale colective la constrângerile oportunităţii blocate. În cadrul subculturilor oamenii învaţă să se adapteze la frustrările generate de insatisfacţia privind poziţia socială. Modalitatea în care are loc această învăţare nu este totuşi identică pentru toţi membrii societăţii. Cloward şi Ohlin susţin că în mod asemănător canalelor de oportunitate legitimă, ocaziile pentru adaptări subculturale specifice şi deci tipurile particulare de comportament deviant, sunt inegal distribuite. Studiul lor despre delincvenţa juvenilă identifică trei forme generale de subcultură: subcultura criminală, subcultura de conflict şi subcultura retretistă. Sursa generală a presiunii societale este aceeaşi pentru toate cele trei – anomia produsă de blocarea ocaziilor sau oportunităţilor legitime. Ceea ce variază este canalul specific al adaptării deviante. Studiile lui Cloward şi Ohlin sunt importante pentru că subliniază legătura dintre conformare şi devianţă, factorul diferenţiator între cei care se angajează în delincvenţă şi cei care se conformează legilor fiind absenţa ocaziilor legitime pentru obţinerea succesului. Există însă puţine date, dovezi empirice care să susţină că oamenii din comunităţile sărace au acelaşi nivel de aspiraţie în privinţa succesului, ce cei din grupurile prospere. Dimpotrivă, cei mai mulţi oameni îşi adaptează aspiraţiile la ceea ce consideră a fi realitatea situaţiei lor. Este deci greşit să presupunem că discrepanţele dintre aspiraţii şi ocazii sunt rezervate doar celor

41

defavorizaţi. S-ar putea sugera că presiunea pentru activitatea infracţională există ori de căte ori se creează o prăpastie între aspiraţii şi ocazii. Astfel, din perspectiva relevanţei pentru domeniul asistenţei sociale , teoriile subculturale atrag atenţia asupre faptului că în munca asistenţilor sociali e important să se includă drept criteriu de evaluare a celor asistaţi în vederea depăşirii comportamentului infracţional, raportul aspiraţii/aşteptări, respectiv raportul scopuri/mijloace. Totodată, se evidenţiază incă o dată, necesitatea de a include în evaluare şi intervenţie criteriul accesului celui asistat la resurse, adică la educaţie, la un loc de muncă, suportul familial, accesul la serviciile de sănătate şamd., ca o condiţie a succesului intervenţiei sociale.

42

Teoriile conflictualiste

Potrivit teoreticienilor conflictului, conflictul şi nu consensul stă la baza ordinii sociale; acesta este motivul pentru care în societate se manifestă competiţia între grupurile care au resursele economice şi puterea, şi cele care sunt lipsite de aceste resurse. În centrul teoriilor conflictualiste se află ideea că societatea este condusă de o elită care deţine puterea şi resursele economice şi care controlează viaţa socială. Obiectivul principal urmărit de teoriile conflictualiste este acela de a identifica modalităţile prin care grupurile aflate la putere încearcă să-şi conserve puterea; astfel, toate instituţiile sociale, dreptul, tradiţiile şi alte elemente ale culturii societăţii, sunt în aşa fel orientate, încât să justifice ideologic deţinerea puterii de către grupul social dominant în societatea respectivă. De aceea, moralitatea şi definirea devianţei sunt concepute astfel încât să controleze şi să susţină interesele grupului social care deţine puterea în societate. Astfel, orice act care aduce atingere intereselor grupului social dominant, va fi considerat deviant sau condamnabil din punct de vedere moral şi/sau penal. Teoria poate fi aplicată la nivel macrosocial sau microsocial. Elaborarea teoriilor conflictualiste în cadrul sociologiei devianţei a reprezentat o consecinţă a amplelor dezbateri privind inegalitatea socială din anii 70 din societatea americană, dezbatere care a inspirat o atitudine critică faţă de dezvoltările teoretice anterioare în domeniu. Critica a fost îndreptată în special asupra teoriilor structural – funcţionaliste care în opinia unor sociologi au susţinut forţele politice conservatoare prin justificarea din punct de vedere ideologic a exercitării puterii. Dintre reprezentanţii semnificativi ai acestei orientări, se remarcă sociologii Max Gluckman şi J.Rex (Marea Britanie), L.A. Coser, R.Quinney şi R.Collins (Statele Unite), R. Dahrendorf (Germania). Teoriile conflictualiste pot fi rezumate sintetic, în jurul următoarelor idei: 

Competiţia: pentru resurse (bani, poziţie socială, slujbe, parteneri sexuali etc.) se află în centrul relaţiilor sociale şi reprezintă o caracteristică a relaţiilor umane într-o mult mai mare decât consensul.



Inegalitatea socială structurală: Inegalitatea în ceea ce priveşte puterea şi accesul la recompense

sociale este o caracteristică structurală a oricărei

societăţi. Indivizii şi grupurile care beneficiază de resurse în cadrul unei structuri sociale, tind să acţioneze în direcţia păstrării status quo-ului.

43



Revoluţia: Schimbările în societate se produc ca rezultat al conflictului dintre grupurile sociale cu interese divergente şi nu ca urmare a adaptării. Schimbarea socială este bruscă şi are un caracter revoluţionar şi nu evoluţionar.



Războiul: Războiul este un unificator a societăţilor în care este implicat, la fel cum este un element care determină sfârşitul acestora.

Potrivit teoreticienilor conflictului social, cauzele fundamentale ale devianţei sunt reprezentate de forţele economice şi sociale care acţionează în cadrul societăţii. Considerând că conflictul şi nu ordinea stă la baza vieţii sociale, sociologul german Ralph Dahrendorf (1958), a respins ideea fundamentală a concepţiilor funcţionaliste conform căreia societatea este un sistem ordonat de structuri şi funcţii sociale care îndeplinesc fiecare un rol ce contribuie la asigurarea ordinii şi stabilităţii sistemului. Adepţii teoriilor conflictualiste au susţinut că devianţa este determinată de conflictele dintre clasele sociale cu interese economice şi politice opuse,specifice societăţii capitaliste. Pentru teoreticienii conflictului, conceptul de putere este esenţial în definirea şi aprecierea comportamentelor deviante (Rădulescu, 1999, pg. 121.). Potrivit acestora, grupurile care deţin puterea în societate hotărăsc care dintre normele sociale sunt transformate în legi, care dintre ele se aplică şi cui se aplică acestea.Legile nu există pentru binele colectiv,ele reprezintă anumitor grupuri care au puterea de a le pune în aplicare. Prin urmare , individul definit drept infractor şi comportamentul definit drept infracţiune într-un anumit moment, într-o anumită societate reflectă relaţiile de putere de acolo şi de atunci (Adler, F., Mueller, W., Laufer,L., 1995, p.188). Susţinând aceste idei, teoriile conflictualiste se diferenţiază net de teoriile funcţionaliste. Potrivit lui William J. Chamblis (1988), aceste diferenţe pot fi sintetizate astfel: 1. Concepţia structural – funcţionalistă consideră că la baza funcţionării societăţii se află consensul membrilor cu privire la valorile şi normele sociale care trebuie să guverneze viaţa socială. Dimpotrivă, concepţia conflictualistă susţine că, conflictele de interese dintre diferitele grupuri sociale, conflictul dintre valorile, normele şi stilurile de viaţă ale acestora, stau la baza funcţionării societăţii. 2. Pentru structural–funcţionalişti, cultura are un rol esenţial în structurarea relaţiilor sociale. În concepţia conflictualistă în schimb, cultura nu joacă un asemenea rol, fiind dependentă de relaţiile de putere din societate. 3. În concepţia structural–funcţionalistă, societatea are o existenţă independentă de cea a indivizilor, bazată pe consens, armonie, autoreglare şi echilibru. Teoreticienii conflictului accentuează faptul că societatea se află într-un proces continuu de schimbare datorită luptelor 44

dintre clasele sociale care au drept scop definirea modului de organizare a raporturilor socialeconomice şi politice. 4. În ceea ce priveşte legea, concepţia structural–funcţionalistă o priveşte ca o reflectare a consensului social şi reprezintă o modalitate de a asigura armonia relaţiilor sociale. Pentru conflictualişti, legea este un rezultat al luptelor dintre grupurile sociale şi exprimă interesele grupului social care deţine puterea în societate. Aşadar fenomenul devianţei este văzut ca un produs al contradicţiilor şi conflictelor sociale din societatea capitalistă, un produs al conflictului dintre grupurile sociale cu interese economice şi politice divergente. Poziţia socială şi distribuţia bogăţiei în societate influenţează conform teoriei conflictualiste, tipurile de infracţiuni comise de către indivizi. Astfel, cei aparţinând claselor defavorizate comit cu predilecţie furturi, jafuri, spargeri sau tâlhării, pentru a-şi asigura resursele necesare traiului, în timp ce indivizii aparţinând claselor sociale privilegiate, comit infracţiuni cum sunt fraudele, mita, delapidarea, evaziunea fiscală, deturnarea de fonduri sau abuzul de putere, pentru a-şi spori bunăstarea. În concluzie, potrivit acestei perspective teoretice, devianţa nu reprezintă atât o violare a normelor sociale cât un răspuns la inegalitatea socială. Printre limitele cele mai semnificative ale acestei perspective se află politizarea excesivă a fenomenului devianţei, elaborarea

unor enunţuri teoretice explicative

nu întotdeauna

testabile empiric şi neincluderea altor categorii de factori sociali sau individuali în explicarea fenomenului devianţei. Pe de altă parte, aşa cum observa A Turk, unul dintre cotributorii importanţi ai aplicării teoriei conflictului în criminologie, această teorie a fost deseori greşit interpretată: ea nu susţine că majoritatea infractorilor sunt inocenţi, ori că persoanele inflente, cu putere, se angajează în aceeaşi măsură în comportamente deviante sau, că cei care aplică legea în mod obişnuit îi discriminează pe cei lipsiţi de putere. Teoria coflictului recunoaşte doar faptul că totuşi, comportamente obişnuite printre cei mai mulţi dintre membrii societăţii dezavantajaţi sociali, prezintă o mai mare probabilitate de a fi numite „infracţiuni”, decât activităţile la care participă in mod tipic, cei cu mai multă putere.

45

Teoria neutralizării

Această teorie cu privire la devianţă a fost elaborată de către Gresham Sykes şi David Matza fiind inspirată de evaluarea critică realizată de cei doi autori, asupra teoriei asocierilor diferenţiale a lui E. Sutherland. Studiile ulterioare efectuate de aceştia asupra delincvenţei juvenile, i-au condus la elaborarea unei teorii asupra devianţei care a fost prezentată în lucrarea Delinquency and Drift (Delincvenţă şi derivă) publicată în 1964. Teoria neutralizării se înscrie în cadrul modelului teoretic al învăţării sociale care consideră comportamentele deviante ca şi alte comportamente sociale, ca fiind rezultatul unui proces de învăţare ce are loc în contextul interacţiunilor sociale. Una din ideile centrale ale acestei teorii, este aceea că, învăţarea comportamentelor delincvente implică: a) învăţarea tehnicilor de comitere a infracţiunilor; b) învăţarea motivelor, raţionalizărilor, şi a atitudinilor necesare comiterii infracţiunilor. David Matza a constatat că dacă procesul învăţării este destul de bine cunoscut, conţinuturile învăţării sunt mult mai puţin cunoscute. Singura orientare teoretică care a adus o contribuţie importantă în această direcţie este cea a subculturilor delincvente. Caracteristica de bază a subculturilor delincvente este aceea că, reprezintă un sistem de valori opuse celor ale culturii dominante în cadrul societăţii. Din această perspectivă sistemul cultural alternativ apare ca fiind sistemul cultural dominant inversat şi care, generează o forţă ce se opune ordinii sociale. Modelul subculturilor delincvente prezintă şi el o serie de aspecte explicative vulnerabile care au fost constant criticate. Sykes şi Matza au făcut o serie de observaţii pe baza cărora şi-au construi propria teorie. Aceste observaţii, pot fi sintetizate astfel: 

Delincvenţii trăiesc sentimente de ruşine şi vinovăţie cu privire la actele delincvente comise.



Delincvenţii respectă şi admiră adesea, persoanele oneste şi cinstite (a se vedea relatările delincvenţilor cu privire la preotul devotat şi cinstit, la mama iubitoare , etc.).



Tinerii delincvenţi trasează o linie de demarcaţie între persoanele care pot fi victimele infracţiunilor, şi cele care nu pot fi victimizate,astfel victimizarea devine o funcţie a distanţei sociale dintre delincvent şi ceilalţi.

46



Delincvenţii nu sunt totalmente imuni la cerinţele de conformitate venite dinspre societatea convenţională; există chiar o mare probabilitate ca familiile delincvenţilor să condamne actele delincvente aşa cum este şi orientarea societăţii convenţionale şi acest lucru se întâmplă şi în cazul familiilor implicate în diferite tipuri de activităţi ilegale.

Pornind de la aceste constatări, cei doi autori şi-au propus să explice de ce delincvenţa juvenilă se produce în condiţiile în care tinerii ca şi majoritatea membrilor societăţii, sunt mai mult sau mai puţin ataşaţi de valorile şi sistemul normativ dominant din societate. Un prim indiciu în acest sens, este faptul că valorile şi normele sociale care derivă din acestea, nu iau decât rareori forma unor imperative absolute. În plus, valorile şi normele care ghidează comportamentele indivizilor, sunt limitate în ceea ce priveşte conformarea la prescripţiile lor de către elemente ca: timpul, locul, persoana şi circumstanţele sociale. . Sistemul normativ al unei societăţi este marcat de flexibilitate; ceea ce înseamnă că nu este un corp de reguli ce trebuie respectate foarte strict în orice circumstanţe. Astfel, imaturitatea, necesitatea/starea de război, autoapărarea, boala mintală, starea de intoxicare cu alcool, sau alte droguri, sau compulsiunea sunt frecvent utilizate în instanţă ca argumente pentru anularea responsabilităţii pentru actele infracţionale comise. Potrivit lui David Matza, „O mare parte din actele delincvente se bazează pe ceea ce este o extensie esenţială şi nerecunoscută de apărare împotriva infracţiunii comise, care ia forma unei justificări a actului deviant care este validă din punctul de vedere al delincventului, dar care, în acelaşi timp, este respinsă de către sistemul legal sau, de societate în întregul ei” (Matza, D., 1961).

Aceste justificări, sunt în fapt nişte raţionalizări. Ele apar în urma comiterii unor acte delincvente şi au rolul de a proteja făptuitorul împotriva autoînvinovăţirii şi împotriva blamului altor persoane. Potrivit celor doi autori (Sykes, Matza) aceste raţionalizări preced comiterea unor acte delincvente şi le fac în acelaşi timp posibile.( Această posibilitate este menţionată de către Sutherland, dar nu este dezvoltată în teoria sa). Atitudinea de dezaprobare a conduitelor delincvente ce rezultă din internalizarea normelor sociale şi atitudinea conformistă a celorlalţi, este neutralizată şi anihilată de către aceste mecanisme de raţionalizare. Aşadar, delincventul nu este în opoziţie totală cu societatea convenţională, iar pentru a se angaja în activităţi infracţionale trebuie să deţină tehnici de raţionalizare a actelor delincvente. 47

David Matza a numit aceste mecanisme de justificare a comportamentelor infracţionale „tehnici de neutralizare” şi a apreciat că reprezintă o componentă esenţială a ceea ce Sutherland a numit „definiţii favorabile încălcării legii”. Potrivit aceluiaşi autor aceste tehnici de neutralizare, joacă un rol mai important în geneza comportamentelor delincvente decât învăţarea imperativelor morale, valorilor sau atitudinilor favorabile încălcării legii. Analizând aceste tehnici, D. Matza a apreciat că acestea se pot grupa în cinci categorii distincte: 1) Negarea responsabilităţii. Reprezintă una dintre cele mai importante tehnici de neutralizare a responsabilităţii pentru comiterea unui act delicvent. În măsura în care delincventul se poate defini pe sine ca lipsit de responsabilitate pentru actul deviant, dezaprobarea celorlalţi, a lui însuşi şi eficienţa controlului social va fi anihilată. Ca şi tehnică de neutralizare a vinei negarea responsabilităţii se extinde mult dincolo de pretenţia că actul deviant este un accident sau de negarea responsabilităţii personale pentru acesta. Se consideră că actul deviant este determinat de forţe situate deasupra individului şi în afara controlului acestuia cum este cazul unui mediu familial disfuncţional, a unor părinţi neiubitori, prieteni nepotriviţi, vecinătate săracă etc. 2) Negarea prejudiciului. O altă tehnică importantă de neutralizare a se centrează pe prejudiciul sau vătămarea produsă de un act delincvent. Negarea prejudiciului reprezintă o modalitate de raţionalizare şi legitimare a conduitei utilizată adesea de către delincvenţi pentru a schimba interpretarea propriilor conduite de către ei înşine sau de către public. Codul penal face o distincţie între actele care sunt greşite şi cele care sunt ilegale dar nu şi imorale. Delincvenţii pot face şi ei o asemenea distincţie în evaluarea vinovăţiei propriilor comportamente. Autorul furtului unei maşini poate interpreta acest act ca un „împrumut”, iar o luptă între bande pe stradă poate fi considerată o „neînţelegere” între băieţii etc. Aceste exemple arată că delincvenţii consideră adeseori că actele lor nu produc cu adevărat un rău chiar dacă contravin legii. 3) Negarea victimei. În cazul în care delincventul acceptă responsabilitatea pentru faptele sale contrare legii şi admite faptul că acestea au produs pagube sau vătămări indignarea altora sau propria indignare poate fi neutralizată prin invocarea circumstanţelor în care s-a produs incidentul

şi care absolvă de

vinovăţie făptaşul. Delincventul poate pretinde faptul că vătămarea sau paguba nu pot fi considerate cu adevărat ca prejudicii deoarece sunt în realitate consecinţe ale 48

aplicării unor pedepse binemeritate victimei sau

a răzbunării unor fapte

reprobabile ale acesteia. În felul acesta printr-o manevră subtilă delincventul se plasează în poziţia justiţiarului care pedepseşte un comportament condamnabil. Un alt element ce poate susţine această strategie de negare a victimei este prezenţa în cadrul culturii populare a unor tipuri de infractori, personaje populare de genul Robin Hood, haiduci, sau a detectivului particular hotărât să facă dreptate cu orice preţ, inclusiv acela al încălcării legii. 4) Condamnarea condamnatorilor. Reprezintă o altă tehnică de neutralizare a vinei utilizată de către persoanele delincvente care constă în blamarea persoanelor sau instanţelor cu rol de control social cum sunt: poliţia, profesorii, autorităţile etc. Specific acestei tehnici de neutralizare a vinei este mutarea accentului de pe actele reprobabile ale delincvenţilor pe motivaţia şi comportamentul celor care dezaprobă comportamentele lor deviante. Astfel, aceştia sunt acuzaţi de ipocrizie, de faptul că sunt ei înşişi devianţi ascunşi şi de faptul că sunt mânaţi de interese personale. Responsabilitatea actelor deviante este în felul acesta transferată asupra lumii în care trăiesc, a societăţii corupte şi a oficialilor ipocriţi care predică moralitatea fără a oferi şi exemple personale în acest sens. 5) Apelul la o loialitate de natură morală, mai înaltă. A cincia şi cea din urmă tehnică de neutralizare a controlului social intern şi extern este reprezentată de sacrificarea cerinţelor societăţii în favoarea celor ale unor grupuri sociale mai mici de care delincventul aparţine, cum este familiei, grupului de prieteni sau bandei. Trebuie precizat însă faptul că aceasta nu înseamnă neapărat repudierea imperativelor sistemului normativ dominant ci doar faptul că individul eşuează în respectarea lor. Delincventul se poate simţi prins într-o dilemă care nu poate fi soluţionată decât prin încălcarea legii. Încălcarea normelor sociale se produce în acest caz datorită faptului că normele grupului de apartenenţă sau cerinţele acestuia sunt mai presante şi cer o loialitate mai înaltă decât în cazul celor ale sistemului normativ dominant.

Prin urmare, teoria elaborată de către Sykes şi Matza, încearcă sa ofere o explicaţie pentru comportamentele deviante, respectiv delincvente, într-o abordare ce combină idei proprii : - teoriei presiunii sociale (deprivarea socilă şi eşecul educaţional sunt caracteristici tipice pentru un grup delincvent); 49

- teoriei controlului (ideea că delincvenţa este considerată un comportament pentru care individul optează într-un mod conştient, reintroducând astfel în analiză, posibilitatea unei alegeri raţionale din partea delincventului; dar şi ideea că pentru a fi ”liber pentru devianţă”, individul trebuie să neutralizeze legăturile sale cu societatea convenţională); - teoriei subculturale (în grupul delincvent există un stil de gândire şi de comunicare-ce ţine de modul de viaţă al clasei de jos - care sunt distinctive şi diferite, de pildă comparativ cu cele ale şcolii; totodată, în contextul unei stări prevalente de plictiseală şi de fatalism, distracţia şi ”valorile subterane” ale acesteia, oferă un sentiment/sens al evadării pe care Matza îl numeşte ”stare/dispoziţie de umanism”mood of humanism, în care individul face ca lucrurile să se întâmple, în loc să fie o victimă pasivă a evenimentelor; dată fiind însă, absenţa oportunităţilor pentru exprimarea în mod legitim a valorilor distracţiei ce rupe plictiseala, asigurând aventura şi gustul pentru risc, actul delincvent poate să pară singura opţiune la îndemână). Cel puţin din aceste considerente, teoria neutralizării are o relevanţă practică pentru asistenţa socială, ce nu trebuie ignorată.

50

Teoria etichetării

Rădăcinile teoriei etichetării pot fi găsite în perioada ulterioară primului război mondial, în lucrările şi în studiile lui Ch. Cooley, W.I. Thomas şi nu în ultimul rând ,în contribuţia teoretică a lui H. Mead. Aceştia, considerau că sinele uman este format prin intermediul unui proces de interacţiune socială, ei fiind de aceea consideraţi reprezentanţii interacţionismului social. Conform lui Mead, etichetarea separă ceea ce e bun de ceea ce este rău, separă convenţionalul, de deviant.Astfel, interesul său pentru devianţă se centrează pe interacţiunile sociale prin care individul devine deviant. Mead consederă de aceea că şi comportamentul social se dezvoltă într-un continuu proces de acţiuni şi reacţii la acestea. (Adler,F., Mueller,G., H., Laufer,W.,S., 1995, p.182). Rezentanţii interacţionalismului simbolic iniţiat de George H. Mead şi dezvoltat ulterior de Herbert Blumer şi discipolii săi Erving Goffman, Howard S. Becker şi Edwin Lemert, au susţinut ideea că faptele sociale se formează în cadrul proceselor de interacţiune socială dintre indivizi, în condiţiile participării acestora la lumea cotidiană a simbolurilor şi semnificaţiilor reciproc împărtăşite în care totul se negociază, nimic nefiind predeterminat (Rădulescu, S. M., 1998, pg. 95.). Această orientare teoretică precum şi etnometodologia reprezentată de Harold Garfinkel şi Erving Goffman, care şi-a propus să înlăture bariera artificială dintre cunoaşterea ştiinţifică şi cea comună, au realizat o mutare a centrului de interes a sociologilor de la aspectele deterministe ale acţiunii sociale, către

preocuparea

pentru descrierea şi

interpretarea acesteia. În concordanţă cu noua orientare teoretică, sociologii care au pus bazele teoriei etichetării au renunţat să mai caute răspunsul la întrebarea de esenţă deterministă: „de ce individul încalcă normele sociale?” şi au început să-şi pună întrebări legate de „modul în care un comportament ajunge să fie considerat ca fiind deviant”. Opinia împărtăşită de către adepţii acestei noi teorii este aceea că, nici un comportament în sine nu este deviant ci, este definit ca atare în urma interacţiunilor sociale în cursul cărora indivizii reacţionează faţă de conduitele altor indivizii care nu seamănă cu cele ale majorităţii; astfel, aceste comportamente , ajung să fie etichetate ca deviante. Unul dintre primii sociologi care au susţinut această idee, a fost Frederick Thrasher (1927) care în lucrările sale referitoare la bandele de delincvenţi tineri, a evidenţiat potenţialul negativ al etichetei oficiale/formale, de delincvent. Câţiva ani mai târziu, Franck Tannenbaum (1938) a introdus expresia de „dramatizare a răului” prin intermediul căreia explica modul în care procesul de definire, identificare, calificare a comportamentului unei persoane sau, segregarea acesteia faţă de ceilalţi indivizi şi 51

supunerea ei unui tratament diferit, conduce la transformarea comportamentului acesteia întrunul care seamănă cu cel descris de oficiali. În felul acesta, o persoană care a fost oficial considerată deviantă tinde să devină aşa cum a fost caracterizată de către instanţele de control social :

....”The persons becomes the thing he is described as being”, scria în 1938,

Tannenbaum în lucrarea” Crime and the Community”. În lucrare, sunt cuprinse concluziile studiului său realizat asupra băieţilor din ariile periferice ale oraşelor şi a celor din zonele rezidenţiale. Potrivit consemnărilor lui Tannenbaum, ambele grupuri de tineri se angajau în acţiuni tipice pentru vârsta adolescenţei cum sunt: agresiunile fizice, actele de vandalism, furturi minore, chiulul de la şcoală sau consumul de alcool şi droguri; atitudinea autorităţiilor (reacţia socială) faţă de cele două grupuri de tineri, era însă, diferită. Dacă comportamentele celor din primul grup erau etichetate de către profesori, vecini sau autorităţi ca fiind „problematice” şi simptomatice pentru o viitoare carieră infracţională, cele ale tinerilor din cartierele rezidenţiale erau apreciae ca fiind fireşti, normale pentru perioada adolescenţei, iar abaterile lor , scuzabile. Atitudinea atorităţilor faţă de grupul de tineri din clasa de jos era,astfel, una de „dramatizare a răului”, de accentuare a pericolului social al comportamentelor lor şi din acest motiv, de pedepsire exemplară/excesivă, a acestor comportamente prin internarea autorilor lor în şcoli de corecţie etc. Ca urmare a acestor sancţiuni, comportamentele tinerilor se agravau şi mai mult,pentru că, nu de puţine ori, şcolile de corecţie reprezentau o ocazii de a învăţa tehnici de comitere a infracţiunilor. După eliberare, aceşti tineri, respinşi de societate şi având şanse reduse de reabilitare, se angajau cu adevărat, în cariere infracţionale, acceptând eticheta, ideea că sunt cu adevărat delincvenţi.

Edwin Lemert, este sociologul american considerat întemeietorul abodării „reacţiei sociale”, care în anii 40, a dus mai departe ideile lui Tannenbaum şi a formulat consideraţiile de bază ale teoriei etichetării. Lui i se datorează elaborarea conceptelor de devianţă primară şi devianţă secundară : Devianţa primară reprezintă actele deviante iniţiale care conduc către primimul răspuns social. Aceste acte nu afectează concepţia, imaginea de sine a individului. Devianţa secundară, constă în actele care urmeză răspunsului social faţă de devianţa pimară, acestea sunt cele care îngrijorează, deoarece ele sunt acte ce rezultă din schimbarea de la nivelul concepţiei de sine, ca urmare a procesului de etichetare. Conform lui Lemert, devianţa secundară apare după ce comunitatea a devenit conştientă de devianţa primară. Astfel, 52

indivizii vor avea experianţa unui sens continuu al injustiţiei, reîntărit de respingerea de către angajatori, de atenţia marită din partea poliţiei care îi iau la ochi, de reacţiile tensionate cu ceilalţi. Prin urmare indivizii devianţi poartă stigmatul etichetei de ”delincvenţi”, aşa cum în sec.al XIX lea, condamnaţii din Anglia purtau stigmatul sub forma literei C de la criminal sau H de la hoţ, inscripţionat pe corp, cu fierul roşu. În ciuda elaborărilor consistente ale lui Lemert, teoria etichetării nu a căpătat recunpaștere, pâna cand, atât în Europa cât şi în USA evenimentele politice mai ales, nu au creeat oportunităţi în acest sens (Adler, Mueller, Laufer, 1995,p.183). Mişcările de protest , mai cu seamă ale studenţilor şi profesorilor, din anii 60, arestările care le-au urmat, au ridicat o serie de semne de întrebare în legătură cu ” the real criminals” fapt care a atras atenţia şi asupra posibilelor răspunsuri ce puteau fi oferite din perspectiva teoriei etichetării. Astfel, teoreticienii etichetării au readus în discuţie întrebarea: cine face regulile care definesc un comportament ca fiind deviant, inclusiv pe cel infracţional? Howard Becker (1963), considerat şi el, unul dintre fondatorii teoriei etichetării, răspunde că aceştia ar fi „antreprenorii morali”, adică indivizii care, care datorită poziţiei lor sociale înalte, au puterea de-a face şi de a impune regulile sociale cu care membri societăţii trebuie să trăiască. Howard Becker a fost şi cel care a realizat o clasificare a tipurilor de devianţi. Astfel, el distinge între devianţii autentici, cei care violează normele sociale şi care sunt recunoscuţi ca atare de către societate, falşii devianţi, cei care se conformează normelor sociale dar sunt percepuţi incorect ca fiind devianţi şi devianţii secreţi, cei care încalcă normele sociale dar, nu sunt văzuţi sau percepuţi ca devianţi. O altă problemă tratată de teoreticienii teoriei etichetării, a fost felu în care persoana etichetată ca deviantă reacţionează la etichetă. Potrivit acestor autori, persoanele care primesc eticheta de devianţi încearcă să reziste efectelor negative ale etichetării; în timp ce unele reuşesc acest lucru, altele, eşuează şi se comportă în concordanţă cu „rolul atribuit”. Este posibil deasemenea, ca unele persoane etichetate ca deviante să-şi modifice comportamentul ca urmare a dorinţei de a evita efectele negative ale etichetării. Deşi autorii teoriei etichetării au definit devianţa în termenii interacţiunilor sociale, au accentuat şi importanţa grupurilor şi asocierilor de persoane cu etichetă de deviant în acceptarea reacţiei sociale faţă de comportamentele definite ca deviante. Potrivit de pildă lui Howard Becker, aprecierea comportamentului unei persoane ca fiind deviant şi punerea unei etichete cum ar fi cea de „hoţ”, „criminal”, „abuzator” etc., va conduce în final şi la excluderea acesteia din societatea convenţională. Conform sociologului amintit, acest proces de segregare care creează outsideri, conduce la asocierea acestor indivizi în grupuri deviante; 53

acest fapt poate contribui la crearea şi însuşirea de către indivizii care le compun a unor identităţi deviante.

Aşadar, din punctul de vedere al teoriei etichetării, devianţa nu este o caracteristică a unui comportament realizat de o persoană, ci este consecinţa aplicării de către alţii a unor reguli şi sancţiuni asupra acesteia. Teoria a fost testată prin numeroase investigaţii empirice, realizate de cercetători din diferite domenii, nu doar sociologi sau criminologi. Rezultatele susţin în bună masură, presupunerile de bază ale teoriei etichetării. Există însă şi critici care se aduc acestei teoorii , printre cele mai importante amintesc: - Impresia pe care o lasă explicatiile teoriei etichetării ar fi aceea că indivizii sunt nişte actori pasivi într-un proces prin care ”sistemul cel rău” îi etichetează declarându-i prin aceasta, socialmente inacceptabili, diferiti şamd. Criticii sugerează faptul că etichetele pot să identifice comportamente reale, mai degrabă decât să le creeze. Mai mult, există destui indivizi care au în spate o lungă instorie infracţională fără ca ei să fi fost vreodată să fi fost prinşi şi stigmatizaţi. - Alte critici au în vedere faptul ca teoria etichetării nu poate da o explicaţie şi pentru situaţia acelora care au comis infracţiuni, au trecut prin întreg procesul de justiţie, dar cu toate acestea ei nu şi-au continuat stilul de viaţă deviant. Adepţii acestei critici, atrag atenţia asupra faptului că, în realitate, în multe cazuri, pedeapsa chiar are un efect descurajator.

54

Realismul de stânga

Începuturile anilor ”80 înseamnă dezvoltarea unei noi perspective asupra devianţei

şi

a infracţiunii, cunoscută în mod obişnuit în literatura de specialitate, prin formula ”left realism”, adică realism de stânga. Ea îşi are originile în spaţiul sociologiei britanice, dar are mulţi adepţi şi pe continentul european dar şi în Canada sau în Australia. Printre susţinătorii proeminenţi ai acestei perspective se numără: Jock Young, John Lea, Roger Matthews, Richard Kinsey. Elaborările teoretice ale acestor autori, reuniţi sub cupola „realismului de stânga” îşi bazeză analizele explicative pe trei concepte de bază: 1. relativa deprivare, 2. subcultura, 3.marginalizarea : 1. Relativa deprivare: Lea şi Young (1984) consideră că deprivarea duce la infracţionalitate, numai cand este trăită ca relativă deprivare. Astfel, un grup trăieşte relativa deprivare atunci când simte deprivarea în comparaţie cu alte grupuri similare, sau atunci când, expectanţele sale nu sunt acoperite. Nu este vorba deci, despre faptul deprivării ca atare ci mai degrabă, despre sentimentul deprivării. În societăţile moderne, media(mai ales publicitarii), accentuează importanţa succesului economic şi al consumului de bunuri. Toţi indivizii sunt expuşi valorilor care sugerează faptul că oamenii trebuie să aspire la stilul de viață al clasei de mijloc şi la patternul consumatorist. J.Young (1992) accentua faptul că relativa deprivare este trăită în toate starturile sociale. Aşa se poate explica furtul atât ca o necesitate cât şi ca un act infracţional al ”gulerelor albe”, ce izvorăşte din invidia pentru stilul de viaţă al altora, mai bine situaţi. Young consideră că relativa deprivare poate explica şi infracţiunile cu violenţă ,nu numai pe cele patrimoniale; astfel relativa deprivare conduce la frustrare iar frustrarea, la violenţă. 2. Subcultura, al doilea concept cheie folosit de Lea şi Young pentru a explica devianţa, este definit ca o soluţie colectivă la problemele unui grup. Astfel, dacă indivizii unui grup împărtăşesc un sens al relativei deprivări, ei vor dezvolta un stil de viaţă care le va permite să facă faţă acelei probleme. Totuşi, o subcultură anume nu este un răspuns automat, inevitabil la o situaţie problematică. Creativitatea umană permite producerea unei varietăţi de soluţii.cei doi autori cred că infracţiunea este doar ”un aspect, în general unul de mică amploare, al procesului de adaptare culturală la opresiune”. 3. Marginalizarea, este cel de al treilea concept explicativ specific teoriei ”realismului de stânga„ el se referă la faptul că grupurile marginale sunt cele cărora le lipseşte organizarea pentru a-şi reprezenta interesele în viaţa politică şi cărora le lipsesc totodată scopurile clar 55

definite. De exemplu, Lea şi Young consideră că în societate, grupurile marginale sunt cele mai predispuse la violenţe şi la revolte, la dezordine, ca forme de acţiune politică. Cei doi autori cred că este nevoie de soluţii pentru evitarea acestor manifestări; cheia evitării marginalizării este,în opinia lor: ” participarea în procesul de producţie” a membrilor acestor grupuri.

Schimbarea socială şi problematica infracţionalităţii din perspectiva relismului de stânga

J. Young (1997), crede că schimbările sociale pot să înrăutăţească problematica infracţionalităţii. Argumentul său este că noi, în prezent, am intrat în ceea ce autorul numeşte ”late modernity”, iar această modernitate târzie, este caracterizată prin : - mai multă nesiguranţă şi - instabilitate decât în perioada precedentă. Precaritatea situaţiei economice, şomajul structural, slabirea sistemului de ajutor social, creşterea insabilităţii vieţii de familie şi în general a relaţiilor interpersonale, sunt printre principalele cauze ale nesiguranţei şi instabilităţii ce caracterizează viaţa noastră în prezent. De aceea, a face faţă infracţionalităţii în opinia aceluiaşi autor, nu înseamnă a încerca abordarea fenomenului numai prin simpla îmbunătăţire a eficienţei poliţiei. Ca şi alti reprezentanţi ai realismului de stânga, Young vede problema infracţionalităţii ca fiind înrădăcinată în inegalităţile sociale. Prin urmare, doar dacă aceste inegalităţi sunt reduse într-un mod semnificativ, se va putea reduce şi problema infracţionalităţii. Astfel, soluţii în acest sens ar putea fi: 

Îmbunătăţirea facilităţilor de petrecere a timpului liber destinate tinerilor;



Reducerea inegalităţilor de venit;



Creşterea standardelor de viaţă pentru familiile sărace;



Reducerea şomajului;



Facilităţi şi acţiuni comunitare care sporesc sentimentul de coeziune şi de apartenenţă (”mortarul social al societăţii civile ar putea reface cărămizile sociale care ridică zid în faţa infracţiunii”, crede Young);



Justiţie socială ce aduce cu sine ordinea socială.

Young (1992), este unul dintre susţinătorii aşa numitei ” multi- agency approach”, adică abordarea infracţionalităţii prin implicarea şi acţiunea coordonată, a mai multor agenţii şi

56

organisme comunitare. De pildă, într-o atare abordare, consiliile locale ar avea competenţe în găsirea soluţiilor legate de problemele locative , familia, media, şi biserica s-ar ocupa cu predilecţie de îmbunătăţirea ”contextului moral”, iar serviciile sociale ar avea misiunea de a pregăti şi a implementa programe pentru victimele infracţiunilor şi pentru prevenirea victimizării. Realităţii de stânga au examinat mai multe faţete ale infracţiunii, printre care: cauzele infracţiunilor, natura statisticilor cu privire la infracţionalitate, politicile din domeniu, atitudinea publicului faţă de infractori dar şi faţă de poliţie, schimbările aduse de experienţa de a fi fost victima unei infracţiuni. În ultimii ani, toate aceste elemente explicative au fost prinse într-o singură abordare teoretică referitore la înţelegerea infracţionalităţii, care a fost numită ” the square of crime”(cadranul infracţiunii). Această abordare implică în principal, patru elemente: 1. statul şi agenţiile sale, 2. infractorul şi acţiunile sale, 3. metodele informale de control social (societatea, publicul), 4. victima.

Reprezentanţii realismului de stânga, consideră ca alte teorii explicative ale devianţei , se concentrează numai asupra unei singure părţi a ”cadranului infracţiuni”; de pildă, teoria etichetării numai asupra reacţiei sociale , mai precis asupra statului, teoria controlului social asupra societăţii/publicului, teoriile pozitiviste asupra infractorului, iar victimologia asupra victimei. Aceşti autori dinpotrivă, au convingerea că niciun element al cadranului nu este pentru totdeauna mai important decât celelalte. De fapt, importanţa elementelor variază de la infracţiune la infracţiune. În acest sens, Matthews şi Young (1992) arată: ” Fiecare formă particulară de infracţiune va avea un set diferit de determinanţi în interiorul acestui cadran şi va implica o combinaţie diferită a elementelor cheie din squar .Astfel, infracţiunile financiare, şi infracţiunile străzii implică diferite de relaţii victimă- infractor şi sunt reglate de combinaţii diferite, ale controlului social formal şi infracţiunii.”

Indiferent însă de tipul infracţiunii, reprezentanţii realismului de stănga consideră că fiecare dintre cele patru elemente ce dau contur ”cadranului infracţiuni”, poate fi, intr-o anumită situaţie, crucial în înţelegerea etiologiei/cauzalităţii infracţiunii respective; însă doar împreună elementele ne ajută să determinăm cu exactitate ce fel de infracţiune este, ce anume

57

a cauzat-o şi cum trebuie abordată.Young a numit acest lucru ”principiul etiologiei multiple” (principle of multiple aetiology).

Prin urmare, realismul de stânga reprezintă o elaborare teoretică meritorie, de actualitate, care încearcă să acopere atât în planul teoriei cât şi al implicaţiilor sale practice

atât

complexitatea fenomenului infracţional, cât şi copmlexitatea abordarii sale pe mai multe dimensiuni, cu scopul ţinerii fenomenului sub control, pentru sporirea siguranţei sociale. De aici şi relevanţa acestei perspective teoretico-explicative pentru practica asistenţei sociale .

58

Bibliografia

Adler,F., Mueller,O.,W., Laufer,W., S., (1995): Criminology, McGraw-Hill, Inc Achim , M., (1992) : Introducere în sociologie,Cluj, Ed. Dacia Akers,R.,(1998): Social Learning and Deviant Behavior: A Specific Test ohf a General Theory, în ” American Sociological Theory”, nr. 44. Bandura, A., (1986): Social Learning Theory, New Jersey, Englewood Cliffs, Prentice Hall Burke, P.,(1999): Istorie şi teorie socială, Bucureşti, Humanitas Cusson ,M., (1995):Devianţa, în R. Boudon, Tratat de sociologie, Ed. Humanitas Durkheim,E., (2002): Regulile metodei sociologice, Iasi, Polirom Durkheim, E., ( 1993): Despre sinucidere, Iaşi, Institutul European Haralambos, M., Holborn M.,Heald,R.,(2000): Sociology. Themes and Perspectives, London, HarperCollins Publishers Limited, ed.a 5 a Ogien, A., (2002): Sociologia devianţei , Iaşi, Polirom Rădulescu, M., S., (1999): Devianţă, criminalitate şi Lumina Lex

patologie socială, Bucureşti, Ed.

Rădulescu,M.S.,(1994) : Homo Sociologicus, Bucureşti, Casa de Editură şi Presă ”Şansa” Rădulescu, M.,S., Banciu, D., (1996): Sociologia crimei şi criminalităţii, Bucureşti, Casa de Editură şi Presă ” Şansa”

59