Demnitatea Femeii in SF Scriptura [PDF]

Zitiervorschau

Cuprins Cuprins................................................................................................................................................... 1 Introducere............................................................................................................................................. 2 Statutul femeii în Vechiul Testament .................................................................................................. 2 Femeie, soţie şi concubină................................................................................................................ 3 Femeia şi familia............................................................................................................................... 5 Femeia, drepturi şi obligaţii.............................................................................................................. 6 Femeia şi serviciile religioase .......................................................................................................... 7 Femeile sclave ................................................................................................................................... 7 Femeile văduve ................................................................................................................................. 8 Figuri feminine importante din Vechiul Testament........................................................................ 8 Statutul femeii în Noul Testament .....................................................................................................10 Maria, Mama lui Isus......................................................................................................................14 Cele două dimensiuni ale vocaţiei femeii.....................................................................................15 Maternitatea Mariei şi a Bisericii...................................................................................................17 Drepturile şi datoriile femeii ..........................................................................................................18 Femeia şi societatea ........................................................................................................................19 Concluzie .............................................................................................................................................20 Bibliografie ..........................................................................................................................................22

1

Introducere Demnitatea femeii şi vocaţia ei, ce constituie un obiect constant al reflecţiei umane şi creştine, au atins un punct culminant, cu totul deosebit în anii din urmă. O dovedesc, printre altele, intervenţiile Magisteriului Bisericii, oglindite în diferite documente ale Conciliului Vatican II , care afirmă apoi, în mesajul final: „Soseşte vremea, de fapt a sosit: vremea în care vocaţia femeii se dezvoltă plenar, vremea în care femeia dobândeşte în societate o influenţă, o putere de iradiere neatinsă până acum. Tocmai de aceea, într-un moment în care omenirea cunoaşte o transformare atât de profundă, femeile luminate de spiritul evanghelic pot face atât de mult pentru a ajuta omenirea să nu decadă”1. Într-unul din discursurile Papei Paul al VI-lea acesta spunea: „În creştinism, într-adevăr, mai mult decât în oricare altă religie, femeia are încă de la origini un statut al demnităţii, pe care Noul Testament nu-l atestă în aspecte deloc rare sau neimportante (...); este evident că femeia e menită să facă parte din structura vie şi operativă a creştinismului într-un chip atât de relevant încât până acum nu au fost încă descoperite toate virtualităţile acestei participări”2.

Statutul femeii în Vechiul Testament În Geneză 2, 18-25 ni se prezintă cuplul perfect, bărbat şi femeie, care au aceeaşi natură şi sunt egali în demnitate. Femeia este „parte a bărbatului”, „os din oasele lui şi carne din carnea lui” (Gen. 2, 21-23). Eva îl împinge pe Adam să ia decizii, izvor de viaţă şi model de fragilitate, sedusă şi seducătoare. Ea era împlinirea bărbatului. Plămădită din coasta lui Adam, este înzestrată, mai mult decât bărbatul, cu sensibilitate, emotivitate. Este, mai presus de toate „măduva hrănitoare” a firii omeneşti, este ceea ce el nu îndrăzneşte să mărturisească. Creată fără ştirea lui Adam, ea este începutul marii aventuri omeneşti, dar şi începutul intimităţii cuplului. Femeia a fost creată pentru a fi „slujitor potrivit pentru el”. Prima declaraţie pe care o face bărbatul (Adam) femeii sale (Eva) este una emoţională (Gen. 2, 23). Eva nu este creată, ci mai degrabă desprinsă din Adam. În momentul când Dumnezeu îl creează pe Adam, el conţinea 1 2

Cf. IOAN PAUL al II-lea, Mulieris Dignitatem (MD), nr 1. Ibidem .

2

deja jumătatea lui, pe Eva3. Crearea lui Adam (Adam în ebraică este un termen colectiv) este crearea omului ca bărbat-femeie: „Să facem om” (ha adam la singular) şi “ei vor stăpâni” (la plural); şi „Dumnezeu l-a făcut pe om” (la singular) şi „a făcut bărbat şi femeie” (plural se raportează la singular - OM) (Gen. 1, 27). După căderea în păcat femeia va fi stăpânită de către bărbat şi atrasă de bărbatul ei4. Idealul dorit de Creator înaintea căderii în păcat era un cuplu monogam. După creaţie, Dumnezeu le dă primilor oameni o poruncă (Gen. 1, 28); aceasta este un dar a lui Dumnezeu, este fructul unei binecuvântări.

Femeie, soţie şi concubină În perioada patriarhatului, Avraam avea doar o singură femeie, pe Sara, şi fiindcă era sterilă, la rugămintea Sarei, s-a apropiat de Agar, servitoarea sa. În Geneză 25, 6 se vorbeşte despre faptul că Avraam avea mai multe concubine, printre care şi pe Agar şi pe Qetara După Codul lui Hammurabi, către 1700 î.Cr., soţul nu îşi putea lua o a doua soţie decât dacă prima era sterilă. Acest drept al soţului îi era luat numai în cazul în care soţia lui îi oferea o concubină dintre sclave5. Dacă soţia era sterilă, concubina pe care şi-o lua soţul nu avea niciodată aceleaşi drepturi pe care le deţinea soţia. Se pare că în unele zone din Orientul Apropiat, în secolul al XV – lea î.Cr., soţia avea chiar obligaţia să-i procure o concubină soţului ei. În Israel bigamia era recunoscută, în perioada Vechiului Testament, ca un fapt legal (Deut. 21, 15-17). Regele, precum David şi Solomon, aveau harem. Dar o tradiţie mult mai profundă decât legea mozaică, prezintă monogamia ca uniunea ideală dorită de Dumnezeu şi conformă cu natura (Gen. 2, 21-24). Primul caz de poligamie semnalat în Biblie este cel al lui Lameh (Gen 4, 19). Cartea lui Tobia ne prezintă doar uniunea monogamă. În scrierile profetice, idealul căsătoriei unice era pentru Osea, Isaia, Ieremia şi Ezechiel, simbolul alianţei dintre Iahve şi Israel (Os. 2, 9; Ier. 2, 2; Mal. 2, 14; Ez. 16, 8).

3

Cf. EVDOKIMOV P., Femeia şi mântuirea lumii, Ed. Christiana, Bucureşti, 2004, pp. 165-166. GRELOT P., Le couple humain dans l' écriture, CERF, Paris, 1964, p. 43. 5 DE VAUX R., Les institutions de l’Ancien Testament, CERF, Paris, 1961, p.45. 4

3

În Vechiul Testament, femeia era dependentă de soţul ei. În Decalog (Ex. 20, 17; Deut. 5, 21), ea se află printre posesiunile bărbatului, alături de bou, de măgar, de câmp şi de slugă. Legea deuteronomului prevedea ca în cazul în care un bărbat îşi va lua de soţie o femeie în urma unui război dintre robi, acesta, în cazul în care se va despărţi de ea, nu trebuie să o vândă, ci să o lase liberă (Deut. 21, 10-14). Legea totuşi interzicea uniunea persoanelor de acelaşi sânge (Lev 18, 6): uniunea bărbatului cu una din femeile tatălui; unirea unui bărbat cu sora sa; unirea unui bărbat cu fiica sa. Se pare că această lege a fost valabilă şi în perioada lui Isus. Cei care nu respectau această lege erau omorâţi (Lev 10, 11.14). Logodna avea o importanţă foarte mare, de obicei aceasta ţinea timp de un an. Totuşi existau două etape: căsătoria şi logodna. Dar aceste două stări nu erau de fiecare dată distincte. Logodnica care îşi înşela bărbatul era pedepsită după cum scrie în Cartea Numerelor 5, 11-31. În caz de adulter, logodnica era ucisă6. În Vechiul Testament femeia îl numeşte pe soţul ei ba’al, adică „stăpân”, dar şi adộn, adică „domnul” (Gen 18, 22; Jud 19, 16). Situaţia femeii israelite era diferită de situaţia unei sclave. Un bărbat îşi putea vinde sclava, la fel şi fiica (Ex 21, 7), dar nu îşi putea vinde soţia. Femeia trebuia să se ocupe de casă, de câmp, de păzitul turmelor, trebuia să aducă apă de la fântână. Dar aceste acte nu erau deloc umilitoare. Biblia ne arată şi câteva momente unde femeia este tratată cu respect, ca şi egală cu bărbatul ei şi iubită de către acesta. De exemplu femeia din Sumen (4 Rg. 4, 8-24), mama lui Samuel (1 Rg. 1, 4-8. 22-23). În mod excepţional femeia putea lua parte la activităţile publice ( Debora, soţia lui Lapidot - Jud 4,5; Atalia, a ocupat tronul lui Iuda – 4 Rg 11; prorociţa Hulda 4 Rg 22,14). Ultimul capitol din cartea Pildelor ne prezintă elogiul femeii virtuoase (31, 10-31). Cu toate acestea, din punct de vedere social şi juridic, situaţia femeii în Israel rămâne încă inferioară în comparaţie cu cea a vecinilor lor. În Egipt, femeia apare adesea ca şi un cap de familie, în Babilon femeia poate dezbate o problemă în justiţie, poate avea parte la moştenirea bărbatului ei.

6

Cf. ROPS D., La vie quotidienne en Palestine au temps de Jesus, Hachette, Paris, 1961, p.150.

4

După moartea soţului femeia trebuia să-şi ţină obligaţiile faţă de acesta. Ea trebuia să poarte doliu după moartea acestuia (Gen. 38, 14; 2 Rg. 14, 2; Iud. 8, 5; 10, 14). Nu se ştie exact cât dura perioada de doliu. Iudita a rămas în casa ei timp de 3 ani şi 4 luni (Iud. 8, 4), dar nu se ştie dacă aceasta era perioada exactă de doliu. Iudita era o văduvă bogată, frumoasă care la moartea soţului ei a primit o însemnată avere constând în turme, slujitori, moşii, însă existau şi văduve care aveau o situaţie mizerabilă (3 Reg 17, 8-15; 4 Rg.4, 1-7)7.

Femeia şi familia Bărbaţii şi femeile au roluri diferite. Femeia trebuie să se ocupe de cămin, ea trebuie să îngrijească de familie şi de copii; este scutită de obligaţiile religioase legate de anumite ore, pentru a putea conduce liniştită gospodăria8. În Israel, a avea copii era o binecuvântare, atât pentru femeie cât şi pentru familie (Gen 15, 5; 22, 7; 24. 60; 26, 4; Rut 4, 11-12). Sterilitatea unei femei era considerată ca o încercare (Gen 16, 12; 30, 1; 1 Rg. 1, 5), o pedeapsă din partea lui Dumnezeu (Gen. 20, 18) sau o ruşine. Legea veche a Vechiului Testament (Ex. 21, 7-11) prevedea ca un tată israelit, sărac sau bogat, îşi poate vinde fiica sa pentru a deveni concubina unui stăpân. Ea nu va putea fi eliberată decât după şapte ani precum o femeie sclavă. Dacă soţul mai are o nevastă, el trebuie să-i păstreze toate drepturile9. În vechiul Orient, femeia reprezenta doar un lucru oarecare. Pentru evrei, femeia era o persoană care oferea soţului doar urmaşi şi nu era respectată pentru ceea ce era cu adevărat, o persoană feminină. La fel ca şi sterilitatea şi fecioria era considerată un defect, o cauză de dispreţ.

7 8 9

Cf. COMTE F., Marile figuri ale Bibliei, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1995, pp. 142-143. Cf. COHN-SHERBOK L. & D., Introducere în iudaism, Ed. Hasefer, Bucureşti, 2000, p. 47. Cf. DE VAUX R. , op. cit., p. 134

5

Femeia, drepturi şi obligaţii În Geneză 16, 1-3, ne este prezentat concubinajul legal pentru a asigura descendenţa tatălui. Femeia este într-o oarecare măsură privită ca şi o posesie a bărbatului său. Dragostea începe să aibă o importanţă majoră, dar şi atracţia femeii începe să joace un rol important (Gen. 29, 17-18): Iacob, pentru a fi cu Rahela, îi va sluji lui Laban timp de şapte ani. Un procedeu important ce trebuia stabilit înainte de căsătorie era cel cu privire la zestre. Nu este vorba de zestre în sensul pe care îl cunoaştem noi astăzi. Nu tatăl fetei era cel care trebuia să dea zestre, ci cel cu care fata se mărita (Gen. 34, 11; Ex. 22, 16; 1 Rg. 18, 25). Darul pe care femeia trebuia să-l facă tatălui viitorului soţ se numea mổhar10. Deşi femeile romane şi cele elene se bucurau de o oarecare libertate, bărbaţii evrei erau înclinaţi spre o mai mare severitate. Femeile nu mâncau împreună cu bărbaţii, ele stăteau în picioare. Pe stradă, în piaţa din faţa Templului, femeile stăteau deoparte. Ele trăiau în casă, dar adesea ferestrele care dădeau spre drum erau cu grilaj (Jud. 5, 28)11. A vorbi cu o femeie pe stradă era un lucru necuviincios. În mod legal, femeia era considerată iresponsabilă, neînsemnată; angajamentele pe care ea şi le lua puteau fi tăgăduite de către soţ. În justiţie, de obicei, mărturia unei femei nu era recunoscută. Deoarece femeia era slabă, legea o proteja. Este suficient să citim capitolele 21 şi 22 din Cartea Deuteronomului.Tradiţia evreiască a considerat ca în semn de modestie, femeia în faţa bărbatului trebuia să-şi acopere capul. Totuşi în Biblie nu se află nici o urmă a acestei cutume. Femeile purtau în păr diferite podoabe. Femeia care era bănuită de adulter era umilită şi părul îi era despletit de către preot (Num. 5, 8), iar tunderea părului era considerată o insultă adusă exclusiv femeilor captive (Ier. 7, 29)12.

10

Cf. ROPS D., op. cit. ,p. 150. ibidem 12 Cf. BEBE P., Dicţionar, Femeile şi Iudaismul, Ed. Hasefer, Bucureşti, 2002, p. 22. 11

6

Femeia şi serviciile religioase Din punct de vedere religios, situaţia femeii israelite era definită printr-o axiomă conservată în Talmud: „Femeile sunt scutite de obligaţiile formulate prin TU TREBUIE”13. Se poate spune că femeia nu era obligată să recite acel SHEMA, nu era obligată să asiste la serviciile Legii, de a purta filacterii în jurul mantiei. Însă, toate acestea nu le erau interzise. Erau sfătuite să cunoască bine legea pentru a-şi putea educa copiii.

Femeile sclave Femeile sclave constituiau subiectul unei legi specifice suplimentare şi al unui obicei. Atât în perioada patriarhală, cât şi în documentele cuneiforme, se prevedea ca în familiile unde soţia era stearpă, sclavele - servitoare puteau naşte copii stăpânului lor. Dacă o femeie era vândută ca sclavă (Ex. 21, 7-11), sub lege, statutul ei marital era păzit cu grijă: ea putea să se căsătorească cu stăpânul ei (şi putea fi răscumpărată în cazul în care era respinsă), sau cu fiul lui, sau putea să devină o concubină. Situaţia femeilor sclave era una cu totul particulară. Ele erau în serviciul personal al stăpânului casei (Gen. 16, 1; 30, 3. 9.; 1 Rg. 25, 42; Iud. 10, 5). De multe ori una dintre sclave era concubina stăpânului, iar în acest caz condiţia ei se ameliora14. Femeia sclavă era eliberată după 7 ani (Deut. 15, 12. 17). Sclavul eliberat era numit hofsi în legile Ex. 21 şi Deut. 15. Acest cuvânt nu este folosit în alt context, el este rezervat doar în cazul eliberării sclavilor. Sclavagismul femeilor a dezvoltat apariţia haremului pentru cei bogaţi15. Femeia unui sclav era vândută împreună cu el (Ex. 21, 3). Femeia sclavă la vârsta procreerii, avea întotdeauna un preţ mai mare decât a bărbatului sclav. O femeie capturată în război putea fi luată de soţie cu drepturi egale de un evreu, încetând prin aceasta să aibă statutul de sclavă; ulterior, dacă bărbatul ei divorţa de ea, ea devenea liberă şi nu ajungea sclavă (Deut. 21, 10-14).

13

Cf.ROPS D. op. cit., p. 158. Cf. DE VAUX R. op. cit., p. 134. 15 Cf. ROPS D., op. cit., p. 144. 14

7

Femeile văduve În Israel văduva era protejată prin lege. Numeroase versete biblice conţin ideea protejării femeilor văduve: „Să nu asupreşti pe văduvă, nici pe orfan” (Ex. 22, 22). În Deuteronom acestor categorii de protejaţi li se adaugă şi străinul (Deut. 24, 17). Leviratul este conceput în aşa fel încât să o protejeze pe văduvă şi să-i asigure soţului defunct o descendenţă16. Anumite legi sunt caracteristice pentru văduve: ea nu are dreptul să se mărite cu marele preot (Lev. 21, 14); fiica unui preot, rămasă văduvă se poate întoarce în casa tatălui ei pentru a lua partea de ofrande rezervată preotului (Lev. 22, 13); legămintele rostite de o văduvă au valoarea unei obligaţii (Num. 30, 15), căci ea este independentă de orice autoritate masculină. Ea trebuia să primească în anul zeciuielii (al III-lea), zeciuială din roadele pământului (Deut. 26, 12-13), iar cel care va judeca pe văduvă va fi blestemat (Deut. 27, 19; 24, 17-21). Şi profeţii vorbesc despre acelaşi lucru (Is. 1, 23; Ier. 7, 6). Însuşi Dumnezeu este protectorul văduvei (Ps. 145, 9). Văduvele regilor rămâneau în starea de văduvie şi aparţineu noului rege, însă nu întotdeauna deveneau soţiile lui. Cererea lor în căsătorie însemna o revendicare a domniei.

Figuri feminine importante din Vechiul Testament La o primă citire a Vechiului Testament se poate observa că acesta este dominat de către personaje masculine. Pe lângă aceste personaje masculine, se află totuşi şi câteva femei, care nu au fost neînsemnate. Biblia ne prezintă şi portretul femeii ideale (Pilde 31, 10-31): ea se consacră copiilor ei, se ocupă de servitori şi de săraci, crede în Dumnezeu. Prin natura ei, femeia este conservatoare, tradiţionalistă. Femeile prezente în Vechiul Testament nu sunt numai simple figuri, numai simple portrete istorice, ci sunt adevărate arhetipuri. Toate femeile din Biblie oferă sigur, dintr-un oarecare punct de vedere, un model pedagogic, care nu este nevoit de urmat. Viaţa lor se prelungeşte în literatură şi în filosofie, traversând toate generaţiile17.

16 17

Cf. BEBE P., op. cit., p. 315. Cf. STEINSALTZ , Hommes et femmes de la Bible, Èditions Albin Michel, Paris, 1990, p. 15.

8

Eva: Mai mult decât alte figuri biblice, ea este un arhetip, prefigurarea tuturor celorlalte femei. În limba ebraică este numită hava, pentru că este mama tuturor celor vii (Gen. 3, 20). Etimologia rabinică îi apropie numele de aramaicul „şarpe”, deoarece este sedusă de şarpe. Istoria Evei este istoria fiecărei femei, este un simbol al eternului feminin. Ea a fost creată din „coasta” lui Adam. Întâlnirea dintre bărbat şi femeie nu se reduce doar la procreere, ci constituie reunificarea a două esenţe. Familia nou formată apare ca o entitate de valori esenţiale şi specifice omului, şi nu numai ca un instrument din societate. Sara: Este fiica lui Terah şi soţia lui Avraam. Ajunşi în pământul făgăduinţei, Yahve îşi ţine promisiunea de a-l face pe Avraam părintele unui popor numeros. Când Avraam ajunge la vârsta de o sută de ani, Sara va naşte un fiu pe care îl numeşte Isaac. Rahela: Rămâne o figură a poporului evreu, deşi ea nu a născut decât doi fii, din cei 12 ai lui Israel. Devenită un simbol al poporului, ea este evocată în cartea profetului Ieremia (31, 14): Rahela îşi plânge copiii, nu vrea să fie consolată pentru fiii ei pierduţi. Mormântul ei devine un loc de pelerinaj pentru toţi cei care doresc să-şi exprime durerea. Ea simbolizează şi „fiica Ierusalimului… fiica Sionului”18.Rahela rămâne pentru mult timp castă, în timp ce Lea aduce pe lume şase băieţi, roaba ei doi şi roaba Rahelei încă doi. Cu toate acestea, Iacob o preferă mai mult pe Rahela. După mulţi ani, Rahela naşte în sfârşit un fiu pe care îl va numi Iosif şi va fi preferatul tatălui său, Iacob. Rebeca: Ea este cea de-a doua matriarhă. Pentru prima dată ea apare în Cartea Genezei (Gen 24, 15- 28), unde ni se prezintă ca fiind o femeie fără pretenţii şi făcând totul din inimă. După ce a fost timp de mai mulţi ani castă, Rebeca aduce pe lume gemeni, Esau şi Iacob. Primul era preferatul lui Isaac, în timp ce al doilea era preferatul Rebecăi. Ea este părtaşă la vicleniile lui Iacob pentru a-i fura lui Esau dreptul de întâi născut. Totuşi, aceasta nu doreşte ca cei doi fii să se ucidă şi de aceea îl sfătuieşte pe Iacob să fugă din ţară. Rut : Rut este, împreună cu Estera, una dintre cele două femei care şi-a dat numele ei unei cărţi din Biblie. Rut, tânără moabită, exemplu virtual de virtute şi de credinţă, s-a căsătorit cu un străin, Mahlom. După ce soţul moare, ea refuză să se întoarcă în casa tatălui ei. Văduvă a

18

Cf. STEINSALTZ , op. cit., p. 64.

9

unui evreu, se simte răspunzătoare pentru soarta soacrei sale, Noemina, pe care nu vrea să o lase fără sprijin. Lucrând pe pământurile lui Booz israelitul, bunul ei renume se răspândeşte în jur. Soacra sa observă acest lucru şi o sfătuieşte să pună în practică legea leviratului. În cele din urmă, Booz se căsătoreşte cu Rut şi ea va zămisli un fiu. Copilul va primi numele de Obed şi va fi tatăl lui Iesei, bunicul lui David. Ea a reuşit să unească sub sceptrul său cele 12 triburi, realizând unitatea naţională a poporului evreu. Miriam: Exodul din Egipt a fost marcat de autoritatea celor trei copiii ai lui Amram: Moise, Aron şi Miriam. Rolul lor a fost diferit, însă ei au rămas profund uniţi. În timp ce Moise este un emisar al lui Dumnezeu, Miriam este considerată ca şi o reprezentantă a naţiunii, a poporului lui Dumnezeu. Cântecul lui Miriam, primul din Biblie, exprimă o experienţă istorică. Ea nu a jucat numai un rol naţional, ci a fost şi o mare profetesă. Este considerată ca şi mama regatului lui Iuda, din care s-a născut David19. Debora: Ea nu este singura profetesă a lui Israel, este însă singura femeie judecător din Biblie. Debora a devenit judecătoare pentru că era şi profetesă, şi nu invers. Debora, la fel ca şi Miriam, Hulda şi alte profetese, şi-a asumat şi rolul de femeie soţie. În momentul revelaţiei ea devine un instrument de forţă a lui Dumnezeu. Imaginea Deborei, de profetesă şi judecătoare, corespunde descripţiei unei femei ideale. Cântecul ei exprimă personaliatea şi feminitatea ei20.

Statutul femeii în Noul Testament În Noul Testament femeia joacă un rol important. Încă din primele pagini ale evangheliilor, femeii i se oferă un nou statut: ea este pusă într-o nouă lumină. Ceea ce face Sf. Evanghelist Matei este împotriva obiceiului poporului evreu. În cadrul genealogiei sale, el aşază şi patru femei (Tamar, Rahab, Rut şi Batşeba), dintre care trei erau păcătoase, iar a patra (Rut) nu făcea parte din poporul evreu, era o moabită, ele ocupând un loc privilegiat în ochii poporului. Toate acestea pentru a înţelege că Isus Cristos a venit să salveze întreaga lume, bărbaţi şi femei, drepţi şi păcătoşi, iudei şi păgâni. Evanghelia se continuă apoi cu 19 20

Cf. STEINSALTZ , op. cit., p. 93-97 Cf. HÂRLÂOANU A., O istorie a mozaismului şi a Israelului antic, Editura Nemira, Bucureşti, 2001, p. 67.

10

Fecioara Maria, femeia prin excelenţă a Noul Testament, aleasă de Yahve încă din veşnicie să fie Mama Fiului lui Dumnezeu. Ea deschide o nouă eră. În acest sens Noul Testament este diferit de Vechiul Testament. Prin Isus a fost ridicată din nou şi demnitatea femeii la locul ei de cinste (cf. Mt 5, 27; 19, 3). În aceasta se oglindeşte harul oferit de Isus ambelor sexe. Cu toate acestea, în întreg Noul Testament femeia este exclusă de la serviciile de la Templu. Prin exemplul pe care l-a dat, Isus a pus femeia pe plan de egalitate cu bărbatul, a stabilit acelaşi standard pentru ambele sexe şi le-a oferit mântuirea în acelaşi fel în care a oferit-o şi bărbatului. Femeia apare în Noul Testament ca şi o deschizătoare de drumuri, venirea Fiului lui Dumnezeu vine printr-o femeie. Pe lângă rolul de mamă şi soţie, demnitatea femeii a fost revalorificată şi Noul Testament constituie în acest sens libretul de promovare. Evangheliile sinoptice îl arată pe Isus ca tratându-le pe femei ca persoane umane egale pentru care şi către care El a venit şi includerea a câtorva dintre ele în cercul său de însoţitoare. Impactul lui Isus asupra statului religios şi social ale femeilor a fost foarte puternic. El respectă distincţiile de rol social şi religios al Vechiului Testament dintre bărbat şi femeie şi, totuşi, oferă altă definiţie femeii. Isus, pe de-o parte le-a ridicat pe femei la o poziţie egală în valoare cu bărbaţii, admiţând pe unele dintre ele în cercul Său şi poruncindu-le acestora să dea mărturie pentru El (Mt 12,49-50; 27,55-56; Lc 8,1-3; In 4,26-30; 20,17-18), iar pe de altă parte, nu a inclus nici o femeie printre cei doisprezece apostoli ai Săi şi nici nu a delegat pe vreuna să „hrănească oile mele” (In 21,17). Punctul central al atitudinii lui Isus faţă de femei este părerea Sa despre ele ca persoane pentru care El a venit. El le-a privit nu în termeni de sex, vârstă sau stare civilă, ci în termenii relaţiei lor cu Dumnezeu. Căci oricine face voia Tatălui Meu care este în ceruri, acela Îmi este frate, soră şi mamă (Mt 12,50). Aici Isus îi identifică drept membrii ai familiei lui şi ca ucenici pe orice persoană, bărbat sau femeie, care face voia lui Dumnezeu. Valoarea pe care Isus a pus-o peste femei stă în picioare în cadrul învăţăturii Sale despre divorţ. Femeile nu erau obiecte de care să se poată scăpa în voie „pentru orice cauză”. Mai degrabă ele sunt persoane care prin planul lui Dumnezeu pot intra într-o relaţie maritală sacră asupra căreia nici un om nu are dreptul „să o rupă” (Mt 19,3. 6).

11

Descrierea femeii invalide ca fiind o „fiică a lui Avraam” (Lc 13,16) indică de asemenea valoarea pe care Isus a dat-o femeilor. Titlul de „fiu al lui Avraam” era folosit în mod comun pentru a accentua valoarea unui bărbat ca membru al comunităţii de legământ. Însă titlul de „fiică a lui Avraam” era în fond necunoscută, deoarece femeile erau văzute nu ca cetăţeni ai naţiunii, ci ca membrii a familiilor lor. Prin folosirea acestui titlu Isus a intenţionat să aducă la iveală valoarea pe care El a pus-o pe femeia infirmă în particular şi pe femei în general. Întâlnirile lui Isus cu femeile ilustrează nu doar respectul Său faţă de ele ca persoane, dar şi aprecierea Sa pentru inteligenţa şi credinţa lor. Isus a refuzat să fie limitat de astfel de convenţii culturale în cadrul descoperirii lui către ele a calităţii Sale de Mesia. Alte întâlniri ale lui Isus cu femeile demonstrează aprecierea Sa pentru credinţa şi dragostea lor (Mc 5,25-34; Lc 7,36-50). Întâlnirea Sa cu femeia care s-a pocăit în casa lui Simon descoperă cel mai mult credinţa şi dragostea acestei femei în acţiune (Lc 7,36-50). În timp ce Simon nu ar fi permis nici unei „păcătoase” să se atingă de El, Isus a acceptat demonstrarea publică a dragostei şi a recunoştinţei ei ca fiind un exemplu de credinţă evlavioasă în acţiune. Pildele ilustrează mai departe acceptarea lui Isus a femeilor ca membrii preţioşi ai familiei umane. Acestea le prezintă pe femei în activităţi obişnuite care ilustrează în mod dramatic lecţiile pe care a vrut să le înveţe Isus. O femeie care amesteca o plămădeală cu un aluat ilustrează natura ascunsă, dar penetrantă, a împărăţiei lui Dumnezeu (Mt 13,33). O alta, care caută moneda pierdută, exemplifică preocuparea lui Dumnezeu pentru păcătoşii pierduţi (Lc 15,8-10). Fecioarele înţelepte şi cele neînţelepte ilustrează nevoia unei promptitudini constante pentru momentul neaşteptat al revenirii lui Cristos (Mt 25,1-13).Încă o femeie persistentă, care îl confruntă pe un judecător nedrept, ne învaţă nevoia perseverenţei în rugăciune şi întărirea inimii (Mt 18,1-8). O femeie săracă, dându-şi ultimul ei bănuţ ilustrează faptul că Dumnezeu măsoară devoţiunea noastră nu prin mărimea darului nostru, ci prin dedicarea inimilor noastre (Mc 12,3844). Contrar obiceiului rabinic, care în general evita să menţioneze femeile în învăţătură, Isus se referea adesea la ele, şi întotdeauna în feluri pozitive, pentru a ilustra principiile împărăţiei Sale. Isus le-a învăţat pe femei nu doar în astfel de întâlniri, ci şi în alte cadre formale. Cel mai bun exemplu este acela al învăţăturii lui Isus din casa lui Lazăr în care Maria „stătea la picioarele

12

Domnului şi asculta de învăţăturile Lui” (Lc 10,39). Isus nu numai că îşi face timp să o înveţe pe Maria, dar o şi laudă pentru faptul că a lăsat la o parte toate preocupările pentru a-L asculta (Lc 10,41). Deci, se poate observa că atitudinea lui Isus faţă de femei era în multe feluri revoluţionară. El a respins predominantele prejudicii împotriva femeilor prin a le trata ca persoane de valoare egală cu bărbaţii, prin a le aprecia capacităţile lor spirituale şi intelectuale, prin a le admite în împărăţia Lui, şi prin a-şi face timp să le înveţe adevărurile împărăţiei lui Dumnezeu. În momentele în care femeile apăreau în public (doar când era absolut necesar să o facă ), acestea erau un subiect de bârfă considerabilă la vederea unui grup de femei care călătorea cu Isus. Nu era ceva neobişnuit pentru un rabin să călătorească cu o formaţie de urmaşi, dar era cel mai neobişnuit ca femeile să fie prin această formaţie. Faptul că Isus a acceptat atât prezenţa cât şi slujirea acestor femei devotate arată, în mod clar, că acţiunile Lui nu erau condiţionate de obiceiul acelor zile. Unele dintre femeile care l-au urmat pe Isus în cadrul lucrării Lui şi-au asumat un rol proeminent la vremea crucificării şi a învierii. Cu riscul vieţii lor, ele l-au urmat pe Isus pe Calvar, apoi tot ele au urmat trupul lui la locul de îngropare, ele au fost cinstite cu vestea învierii. Loialitatea şi devoţiunea lor faţă de Cristos au fost recompensate prin faptul că ele au fost primele care să-l întâlnească pe Salvatorul înviat (Mt 28,9; Mc 16,9) şi să fie delegate să răspândească vestea învierii la ucenici (Mc 16,7; Mt 28,7.10). În naraţiunile Pătimirii, femeile arată în mod clar o loialitate mai mare, curaj şi credinţă decât cei doisprezece ucenici21. Consideraţiile precedente au arătat faptul că femeile aveau un loc special în viaţa lui Cristos. El le-a afirmat personalitatea, s-a arătat faţă de ele cu dragoste şi respect, a apreciat capacităţile lor intelectuale şi spirituale, le-a învăţat şi le-a vindecat, le-a acceptat în cercul Său interior în calitate de companii de călătorie şi le-a cinstit cu prima anunţare a învierii Lui. Rolul pe care unele femei îl îndeplineau în lucrarea lui Cristos este absolut unic. Este de remarcat faptul că în timp ce Cristos slujea bărbaţilor, se arată că femeile îi slujeau Lui. Ori de

21

Cf. LEON-DUFOUR, “Femeie” în Vocabular de Teologie Biblică, ed. ARCB 2001, pp. 221-223

13

câte ori Evanghelia vorbeşte în mod direct de slujirea lui Isus, aceasta este ori din partea îngerilor ori a femeilor. După ispitire „îngerii au venit şi i-au slujit” (Mt 4, 11; cf. Mc 1, 13). Toate celelalte situaţii vorbesc despre lucrarea femeilor. După ce Isus a vindecat-o pe soacra lui Petru, „ea s-a ridicat şi le-a slujit” (Mt 8, 15). Se face menţiune la o grupare de femei care l-au urmat în mod constant pe Cristos şi care „au slujit după nevoi” (Lc 8,3). Se înregistrează şi faptul că Marta a slujit lui Isus (Lc 10, 40; Ioan 12, 2). Maria, Mama lui Isus Maria, mama lui Isus, este punctul de trecere între Vechiul şi Noul Testament. În ea se desăvârşeşte şi purifică vechea aşteptare a venirii lui Isus. În ea, viaţa spirituală a vechii Alianţe atinge punctul de perfectă maturitate22. Rolul important pe care îl deţine mama lui Isus în tradiţia creştină a fost conturat încă din Revelaţia biblică. Cei doisprezece şi-au concentrat interesul asupra vieţii publice a lui Isus de la botezul lui până la Paşte (Fap 1,22; 10,33ss; 13,24ss), deoarce nu puteau să relateze decât evenimentele la care luaseră parte şi fiindcă era nevoie să răspundă necesităţilor celor mai urgente ale misiunii. Era normal ca relatările despre copilăria lui Isus să nu apară decât mai târziu. Marcu le ignoră mulţumindu-se s-o amintească doar de două ori pe mama lui Isus (Mc 3,31-35; 6,3). Matei le cunoaşte dar le concentrează doar asupra lui Iosif, urmaşul lui David care primeşte mesajele cereşti (Mt 1,20s; 2,13.20.22) şi dă copilului Fecioarei numele de Isus (1,1825). La Luca, Maria este pusă în lumină pe deplin. Ea este cea care, la începutul Evangheliei, deţine rolul principal, cu o adevărată personalitate; tot ea, în momentele în care ia fiinţă Biserica este alături de ucenicii care se roagă în Cenacol (Fap 1,14). În fine, Ioan încadrează viaţa publică a lui Isus între două scene mariale (In 2,1-12; 19,25ss): la Cana ca şi pe Calvar, Isus defineşte cu autoritate rolul Mariei: în primul rând credincioasă, apoi mamă a ucenicilor săi. Această conştientizare progresivă a rolului Mariei nu trebuie atribuită doar unor motive psihologice: ea reflectă o înţelegere din ce în ce mai profundă a însuşi misterului lui Isus, care nu poate fi

22

Cf. GELIN A., Hommes et femmes de la Bible, Colectin Horizons de la Catéchèse, Ligel, Paris, 1962, p. 221

14

despărţit de “femeia” din care a voit să se nască (Gal 4,4). În evanghelii Maria are atribuite anumite titluri: Fiica Sionului, Fecioara, Mama, Prima Credincioasă23.

Cele două dimensiuni ale vocaţiei femeii Fecioria şi maternitatea sunt două dimensiuni speciale în realizarea personalităţii feminine. În lumina Evangheliei, acestea dobândesc plinătatea de sens şi de valoare în Maria, care fiind Fecioară devine Mama Fiului lui Dumnezeu. Aceste două dimensiuni ale vocaţiei feminine s-au întâlnit şi s-au unit în ea în mod excepţional, astfel încât una nu a exclus-o pe cealaltă, ci a completat-o în mod admirabil. Descrierea Bunei Vestiri din Evanghelia după Luca arată în mod clar că aceasta i se părea imposibil Fecioarei din Nazaret. Atunci când aude spunându-i-se: “Vei zămisli şi vei naşte fiu şi vei chema numele lui Isus” ea imediat întreabă: „Cum va fi aceasta, de vreme ce eu nu cunosc bărbat?” (Lc 1,31-34). Maternitatea este fructul „cunoaşterii” reciproce a bărbatului şi a femeii în uniunea căsătoriei. Maria, cu o hotărâre fermă în privinţa fecioriei ei, adresează o întrebare mesagerului divin şi obţine şi explicaţia: „Duhul Sfânt se va pogorî peste tine”; maternitatea ta nu va fi consecinţa unei „cunoaşteri” conjugale, ci lucrarea Duhului Sfânt, „iar puterea Celui Preaînalt” va „umbri” misterul zămislirii şi al naşterii Fiului. Ca Fiu al Celui Preaînalt El îţi va fi dat exclusiv de Dumnezeu, în felul cunoscut de Dumnezeu. Maria, deci, şi-a păstrat răspunsul feciorelnic „Nu cunosc bărbat” (Lc 1,34) şi în acelaşi timp a devenit Mamă. Fecioria şi maternitatea coexistă în ea: nu se exclud reciproc şi nu-şi impun limite. Mai mult, persoana Mamei lui Dumnezeu îi ajută pe toţi să discearnă în ce mod cele două vocaţii ale femeii, ca persoană, se explică şi se completează reciproc24. Prin maternitate, Dumezeu a încredinţat fiinţa umană femeii într-un mod cu totul deosebit. De aceea, femeii îi revine şi un angajament de prim rang în ocrotirea vieţii, încă de la conceperea ei. Cine cunoaşte mai bine decât o mamă miracolul vieţii ce înfloreşte în sânul ei?

23 24

Cf. GEORGE A., “Maria” în Leon-Dufour, Vocabular de Teologie Biblică, ed. ARCB 2001, p.390. Cf. IOAN PAUL AL II-lea, Mulieris Dignitatem, nr. 17

15

Sarcinile mamei în casă cer multă angajare, cer mult timp şi iubire. Copii au nevoie de îngrijire, de dragoste, de afecţiune. Copii au nevoie de o anumită atenţie pentru a deveni persoane sigure şi responsabile, înzestrate cu maturitate morală, religioasă şi psihică. Dacă responsabilitatea dezvoltării familiei aparţine atât mamei, cât şi tatălui, foarte mult depinde şi de relaţia deosebită mamă–copil. Din păcate, femeia întâlneşte adesea dificultăţi obiective, care îi fac misiunea de mamă mai împovorătoare, uneori până la eroism. Trebuie respinse energetic numeroasele forme de violenţă şi exploatare care fac din femeie o marfă şi îi calcă demnitatea în picioare25. Materitatea este rodul unirii conjugale dintre un bărbat şi o femeie, al acelei „cunoaşteri” biblice care corespunde „unirii celor doi în trup” (Gen 2,24) şi în acest mod ea realizează – din partea femeii – o „dăruire de sine” specială ca expresie a acelei iubiri prin care soţii se unesc atât de intim ajungând să fie „un singur trup”. „Cunoaşterea” biblică se realizează conform adevărului persoanei doar atunci când dăruirea reciprocă de sine nu este deformată nici de dorinţa bărbatului de a deveni „stăpânul” soţiei sale („El te va stăpâni”), nici de închiderea femeii în propriile instincte („atrasă vei fi către bărbatul tăi” Gen 3,16). Maternitatea implică de la început o deshidere specială către noua persoană: tocmai aceasta este „partea” femeii. În această deschidere, în conceperea şi aducerea pe lume a copilului, femeia „se regăseşte printr-o dăruire sinceră de sine”. Conceperea şi naşterea unui alt om, după Biblie, sunt însoţite de următoarele cuvinte ale femeii-născătoare: „Am dobândit un om de la Domnul” (Gen 4,1). Exclamaţia Evei „mama tuturor celor vii” se repetă de fiecare dată când este adusă pe lume o nouă fiinţă umană şi exprimă bucuria şi conştiinţa femeii de a participa la marele mister al eternei zămisliri. Soţii participă la puterea creatoare a lui Dumnezeu! Maternitatea oricărei femei, înţeleasă în lumina Evangheliei, nu este doar „trup şi sânge”; în ea se exprimă profunda „ascultare a cuvântului Dumnezeului celui viu”, şi disponibilitatea de a „păzi” acest cuvânt care este „cuvântul vieţii veşnice” (In 6,68). Cei născuţi din mame

25

Cf. IOAN PAUL AL II-LEA, Planul lui Dumnezeu. Decalog pentru mileniul III, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1999, pp. 101-102.

16

pământeşti, fii şi fiice ale neamului omenesc primesc de la Fiul lui Dumnezeu puterea de a deveni „copii lui Dumnezeu” (In 1,12)26.

Maternitatea Mariei şi a Bisericii Relaţia reciprocă între misterul Bisericii şi Maria se manifestă limpede în „semnul mare” descris în Apocalips27. În acest semn, Biserica recunoaşte o imagine a propriului său mister: cufundată în istorie, ea e conştientă că o transcende, întrucât cosntituie pe pământ „sămânţa şi începutul” Împărăţiei lui Dumnezeu28. Acest mister Biserica îl va realiza în mod deplin şi exemplar în Maria. Ea este Femeia slăvită în care planul lui Dumnezeu s-a putut înfăptui în deplină perfecţiune. Femeia înveşmântată în soare era însărcinată (Ap 12,2). Biserica e pe deplin conştientă că poartă în sine pe Mântuitorul lumii, Cristos, şi e chemată să-l dăruiască lumii renăscându-i pe oameni la însăşi viaţa lui Dumnezeu. Dar Biserica nu poate uita că această misiune a ei a fost făcută posibilă de maternitatea Mariei, care l-a zămislit şi l-a dat la lumină pe Acela care este „Dumnezeu din Dumnezeu”, „Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat”. Maria este cu adevărat Mama lui Dumnezeu, Theotókos, în a cărei maternitate este ridicată la cel mai înalt grad chemarea la maternitatea înscrisă de Dumnezeu în orice femeie. Astfel Maria se situează ca model pentru Biserică, chemată să fie „noua Evă”, mamă a celor ce cred, mamă a „celor vii” (Gen 3,20). Ca şi Biserica, şi Maria a trebuit să-şi trăiască maternitatea sub semnul suferinţei29. În cuvintele pe care, chiar în zorii existenţei Mântuitorului, Simeon le-a adresat Mariei este prefigurat sintetic acel refuz opus lui Isus şi, împreună cu El, Mariei, care îşi va atingea culmea la Calvar. „Lângă Crucea lui Isus” (In 19,25), Maria participă la dăruirea de sine a Fiului: îl oferă pe Isus, îl dăruieşte, îl naşte definitv pentru noi. 26

Cf. M D, nr. 18-19. „semn mare s-a arătat în cer: o femeie înveşmântată în soare, cu luna sub picioarele ei şi având pe cap o cunună de douăsprezece stele” (12, 1) 28 CONCILIUL VATICAN II, Constituţia dogmatică despre Biserică Lumen gentium, nr. 5 29 „Iată, acesta este pus […] spre semn căruia i se va zice împotrivă; şi prin care însuşi sufletul tău va trece sabie, ca să se descopere gândurile din multe inimi” (Lc 2,34-35) 27

17

Acel „DA” din ziua Bunei Vestiri ajunge la maturitate deplină în ziua Crucii, când pentru Maria vine timpul de a-l primi şi de a-l naşte ca fiu pe orice om devenit ucenic, revărsând asupra lui iubirea răscumpărătoare a Fiului: Atunci Isus, văzând-o pe mama sa şi pe ucenicul pe care îl iubea stând alături, i-a spus mamei sale: „Femeie, iată fiul tău!” (In 19,36). În Apocalips, „semnul mare” al „femeii” (12,1) e însoţit de „un alt semn pe cer”: „un balaur uriaş roşu” (12,3), care îl reprezintă pe Satana, puterea personală malefică, şi în acelaşi timp toate forţele răului care acţionează în istorie şi se opun misiunii Bisericii. Maria ajută Biserica să devină conştientă că viaţa se află mereu în centrul unei lupte mari între bine şi rău, între lumină şi întuneric. Balaurul vrea să-l înghită pe „Pruncul abia născut” (Ap 12,4), figura lui Cristos pe care Maria îl naşte la „plinirea timpului” (Gal 4,4) şi pe care Biserica trebuie să-l ofere necontenit oamenilor în diferitele epoci ale istoriei. În „trupul” fiecărui om, Cristos continuă să se releveze şi să intre în comuniune cu noi, aşa încât refuzarea vieţii omului, în diferitele sale forme, este realmente refuzarea lui Cristos. Acesta este adevărul fascinant şi totdată exigent pe care Cristos ni-l dezvăluie şi pe care Biserica lui ni-l reaminteşte neobosită: Oricine va primi pe un copil ca acesta în numele meu, pe mine mă primeşte! (Mt 18,5); Adevăr vă spun: întru cât aţi făcut acestea unuia dintre cei mai mici fraţi ai mei, mie mi-ati făcut (Mt 25,40)30.

Drepturile şi datoriile femeii Despre femeie trebuie scoase în relief, mai ales, demnitatea şi responsabilitatea egală cu bărbatul: această egalitate are o singură formă de realizare în dăruirea ambilor soţi între ei şi copiilor, dăruire proprie căsătoriei şi familiei. Aşa cum vede şi recunoaşte însăşi raţiunea umană, tot aşa şi revelaţia divină ne descoperă acelaşi lucru: toată istoria mântuirii este o luminoasă mărturie despre demnitatea femeii. Creând pe om „bărbat şi femeie” (Gen 1,27), Dumnezeu dă demnitate personală, în mod egal, bărbatului şi femeii, înzestrându-i cu drepturi şi responsabilităţi proprii persoanei umane. Dumnezeu a prezentat apoi în cel mai înalt grad posibil demnitatea femeii luând el însuşi trup 30

Cf. IOAN PAUL AL II-LEA, Evangelium Vitae, nr. 103-104.

18

omenesc din Fecioara Maria, pe care Biserica o cinsteşte ca pe Mama lui Dumnezeu, numind-o noua Evă şi propunând-o ca model al femeii răscumpărate. Respectul delicat pe care Isus Cristos l-a avut faţă de femeile pe care le-a chemat la urmarea şi prietenia sa, apariţia lui în dimineaţa Paştelui unei femei, înainte de a se arăta apostolilor, şi misiunea dată femeilor de a duce Vestea învierii, sunt tot atâtea semne care confirmă stima specială a lui Isus Cristos faţă de femeie. Sfântul Paul va zice mai târziu: Voi toţi sunteţi fiii lui Dumnezeu prin credinţa în Isus Cristos...Nu mai există nici evreu, nici grec... nu mai există nici sclavi, nici om liber... nu mai există nici bărbat, nici femeie... pentru că voi toţi sunteţi unul în Isus Cristos (Gal 3,26; 28).

Femeia şi societatea Fără îndoială că egala demnitate şi responsabilitate a bărbatului şi a femeii justifică pe deplin accesul femeii la îndatoririle publice. Pe de altă parte, promovarea femeii cere ca să fie recunoscute valoarea şi obligaţiile ei ca soţie şi mamă, în comparaţie cu restul îndatoririlor politice sau celelalte profesiuni. În rest, aceste îndatoriri şi profesiuni trebuie voite şi integrate între ele, dacă voim să ajungem la adevărata şi deplina emancipare umană, socială şi culturală a femeii. Lucrul acesta va fi cu atât mai uşor dacă, aşa cum a asigurat Sinodul Episcopilor, noua "teologie a muncii" va scoate în lumină şi va adânci semnificaţia muncii în viaţa creştină; dacă va determina legătura fundamentală care există între muncă şi familie şi prin urmare se va arăta semnificaţia originală şi de neînlocuit a muncii în casă şi a educaţiei copiilor31. De aceea Biserica poate şi trebuie să ajute societatea actuală, cerând fără încetare ca toţi să recunoască şi să cinstească valoarea de neînlocuit a muncii femeii în casă. Lucrul acesta are o deosebită importanţă în opera educativă, pentru că se elimină însăşi rădăcina discriminării posibile dintre diferitele munci şi profesiuni, fiind clar că toţi, în orice sector s-ar angaja, se implică cu drepturi şi responsabilităţi egale. Biserica, respectând diferitele vocaţii ale bărbatului şi femeii, trebuie să promoveze în măsura posibilităţilor egalitatea în drepturi a femeii şi a bărbatului, şi aceasta pentru binele tuturor: al familiei, al societăţii şi al Bisericii. 31

Cf. IOAN PAUL AL II-LEA, Laborem exercens, nr. 19.

19

Este evident că toate acestea înseamnă pentru femeie nu renunţarea la feminitatea ei, nici imitarea caracteristicilor bărbatului, ci adevărata şi deplina sa umanitate, care trebuie să se exprime în felul ei de a lucra în familie şi afară de lăcaşul familiei, fără a uita diferitele obiceiuri şi culturi în care trăiesc. Demnitatea femeii se leagă intim de dragostea pe care o primeşte pentru ea însăşi ca şi de dragostea pe care la rândul ei o dăruieşte. Se confirmă, astfel, adevărul despre persoană şi dragoste. „Omul, singura făptură de pe pământ pe care Dumnezeu a voit-o pentru ea însăşi, nu se poate regăsi deplin decât prin dăruirea dezinteresată de sine”32. Acest lucru este valabil pentru fiecare om, ca persoană creată după chipul lui Dumnezeu, atât bărbat cât şi femeie. Pentru a salva identitatea şi demnitatea femeii, trebuie să se acţioneze atât pe planul socioeconomic, cât şi pe cel cultural. Trebuie adoptate măsuri economice, pentru ca femeia să nu fie constrânsă la muncă în afara familiei, deşi i se rezervă dreptul şi posibilitatea de a participa la viaţa socială. Din acest motiv, Papa Paul al VI-lea cerea ca venitul muncii să ajungă întregii familii, şi nu numai individului. Dar este necesară acţiunea si pe planul cultural, pentru a schimba acea mentalitate care consideră rolul de mamă, de educatoare, drept o „misiune meschină”, afirmând că femeia ar putea câştiga în demnitate doar în afara familiei33.

Concluzie În mare parte, Biblia ne vorbeşte despre patriarhi, regi, judecători şi profeţi. Sunt puţine femei care se găsesc în aceste categorii. Totuşi acestea ocupă un loc real în societate, dar şi în viaţa de zi cu zi. Un verset din Cartea Psalmilor oferă cheia cu privire la statutul femeii în Biblie: “Gloria fiicei regelui este toată interioară” (Ps 45, 14). Influenţa femeii în Biblie se manifestă în diferite aspecte: de la seducţie până la diferite forme de presiune. Mamele din Biblie joacă un rol determinant în viaţa fiilor lor (Rebeca, Sara, Ana, soţia lui Elcana). Deşi femeile nu deţin puterea la fel ca şi bărbaţii, totuşi ele au o anumită

32

33

Cf. CONCILIUL VATICAN II, Gaudium et Spes, nr. 24. Cf. IOAN PAUL AL II-LEA, Familiaris consortio, nr. 23.

20

implicaţie în viaţă. Femeia are o importanţă decisivă : ea determină derularea evenimentelor, dar şi luarea deciziilor. Femeia, creată „după chipul lui Dumnezeu”, este ajutorul bărbatului. Am văzut că după legile ebraice ea trebuia ascultată, respectată şi temută. Ea avea un rol important în familie, le dădea nume copiilor şi era răspunzătoare de educaţia lor. Ea putea participa la adunările religiaose de închinare şi aducea daruri ca jertfă. De asemenea ea era scutită de muncă în ziua de Sabat (Ex 20, 10) şi dacă era vândută sclavă trebuia să fie eliberată în anul al 7-lea, ca şi bărbatul. Toate cele patru Evanghelii conţin informaţii cu privire la modul în care Isus s-a raportat la femei şi la implicarea femeilor în viaţa şi lucrarea Lui. Isus le-a acceptat şi a recunoscut valoarea multor femei care erau desconsiderate sau respinse de societate; Le-a învăţat şi Le-a inclus în rândul ucenicilor. Femeile au luat parte de asemenea şi la vestirea Evangheliei. Multe dintre cele care au lucrat împreună cu Isus sunt cunoscute pe nume. Dintre toate cele patru Evanghelii, Luca evindenţiază interesul deosebit manifestat de Isus în relaţia cu femeile şi implicare pe care acestea le-au în lucrarea şi viaţa lui Isus. Aceste legături şi implicaţiile lor trebuie să fie văzute în lumina contextului social şi cultural al primului secol d.Cr34.

34

Cf. SCHOLER D.M. , „ Femei”, în Daniel G. Reid, Dicţionarul Noului Testament, Ed. Casa Cărţii, Oradea 2008, p. 548.

21

Bibliografie Biblia sau Sfânta Scriptură, Ed. Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1994; Noul Testament, Ed. Sapienţia, Iaşi 2002; BEBE P., Dicţionar, Femeile şi Iudaismul, Ed. Hasefer, Bucureşti, 2002; Catehismul Bisericii Catolice, Ed. ARCB, 1993; CONCILIUL VATICAN II, Ed. ARCB, 1999; DUFOUR-LÉON, Xavier şi colab., Vocabular de Teologie Biblică, Ed. ARCB, 2001 ; IOAN PAUL AL II-LEA, Mulieris Dignitatem, Ed. ARCB, 2001; ***, Enciclica Laborem Excercens, 24 septembrie 1981; ***, Exortaţia apostolică Familiaris consortio, Ed. Presa Bună, Iaşi, 1994; ***, Scrisoarea enciclică despre valoarea şi inviolabilitatea vieţii umane Evangelium Vitae, Ed. ARCB, 2007; REID G.D., Dicţionarul Noului Testament, Ed. Casa Cărţii, Oradea 2008; Opere COMTE F., Marile figuri ale Bibliei, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1995; COHN-SHERBOK L. & D., Introducere în iudaism, Ed. Hasefer, Bucureşti, 2000; DE VAUX R., Les institutions de l’Ancien Testament, CERF, Paris, 1961 ; EVDOKIMOV P., Femeia şi mântuirea lumii, Ed. Christiana, Bucureşti, 2004; GELIN A., Hommes et femmes de la Bible, Colectin Horizons de la Catéchèse, Ligel, Paris, 1962 ; GRELOT P., Le couple humain dans l' écriture, CERF, Paris, 1964 ; HÂRLÂOANU A., O istorie a mozaismului şi a Israelului antic, Editura Nemira, Bucureşti, 2001; ROPS D., La vie quotidienne en Palestine au temps de Jesus, Hachette, Paris, 1961 ; STEINSALTZ , Hommes et femmes de la Bible, Èditions Albin Michel, Paris

22