SF Martir Constantin Brancoveanu [PDF]

Zitiervorschau

Voievodul sfânt, dătător de cultură şi artă Principe luminat, Constantin Brâncoveanu s-a dovedit un adevărat mecena al secolului al XVII-lea, ctitoriile sale sau bisericile refăcute şi înfrumuseţate din porunca sa fiind numeroase. Din Moldova până în Ardeal, la Muntele Athos sau în Ţara Românească, domnitorul sfânt a contribuit la ridicarea sfintelor lăcaşuri, multe dintre ele vizibile până astăzi. Acestora li se adaugă bogatele danii în moşii sau obiecte de cult: catapetesme, icoane, argintării, broderii, cărţi, Evanghelii ferecate, epitafuri, broderii, cruci şi veşminte scumpe. Multe dintre ele sunt astăzi expuse în muzee alături de creaţii artistice din epocă, elocvente pentru maxima înflorire a artelor în Ţara Românească la sfârşit de Ev Mediu. În Ţara Românească, perioada cuprinsă între sfârşitul secolului XVII şi prima jumătate a secolului XVIII este marcată de puternica personalitate a lui Constantin Brâncoveanu (16881714). Prin susţinerea materială programatică a culturii şi a artei, voievodul a contribuit la desăvârşirea primului stil românesc, numit şi „stil brâncovenesc“, care s-a răspândit şi dincolo de graniţele Ţării Româneşti, în Banat, Transilvania şi chiar în Moldova. Primul domn fanariot, Nicolae Mavrocordat (1715-1730), a respectat cu fidelitate stilul artei din timpul înaintaşului său, în dorinţa de integrare în spaţiul cultural al Ţării Româneşti. De o mare vitalitate, elemente ale stilului brâncovenesc pot fi surprinse în artă până către sfârşitul secolului al XVIII-lea şi mai apoi integrate în stilul neoromânesc iniţiat de Ion Mincu.

Opera artistică a lui Brâncoveanu marchează o adevărată epocă Este ştiut că Brâncoveanu face din domnia lui o epocă de glorie, şi aceasta nu numai pentru propriul său popor şi pentru Biserica Românească, dar şi pentru Ortodoxie. Privit sub acest aspect şi în această lumină, el capătă aureola unei mari personalităţi, dotată cu un deosebit simţ artistic, dornică să lase posterităţii o moştenire aleasă, menită să exprime gustul de frumos al său şi al unui întreg popor. Opera artistică a lui Brâncoveanu marchează o adevărată epocă, în care se întâlnesc tot ceea ce Orientul şi Occidentul aveau la acea vreme mai pregnant şi mai atrăgător. Peste toate acestea se aşază însă amprenta personalităţii lui Brâncoveanu şi a specificului poporului român. Vorbind despre domnia voievodului martir, Neagu Djuvara scria: „În timpul domniei sale, a refăcut multe dintre clădirile şi bisericile înălţate din vechime de neamul său, a construit multe noi monumente şi chiar a inventat un stil (cunoscut azi sub numele de brâncovenesc) în care intră, pe lângă vechea tradiţie locală sau balcanică, şi o anumită influenţă italiană, adusă bunăoară de unchiul său, stolnicul Constantin Cantacuzino. Mănăstirea Horezu, în Oltenia, sau palatul Mogoşoaia de lângă Bucureşti... A fost deci, din punct de vedere cultural, o domnie de cea mai mare importanţă, continuând şi încurajând dezvoltarea unor forme de expresie autohtone - deja sub unchiul său, Şerban Cantacuzino, se începuse traducerea Bibliei în româneşte şi şe înfiinţase Şcoala Domnească“. Voievodul Constantin Brâncoveanu, renumit pentru cultura sa, format în ambianţa elevată de la curţile Cantacuzinilor, a fost mereu receptiv faţă de valorile culturale şi artistice. La curţile sale de la Bucureşti şi Târgovişte a adunat pe cei mai buni artişti ai locului, dar şi pietrari şi argintari din Transilvania, pictori din Grecia, sculptori din Dalmaţia şi Italia. Arta brâncovenească îmbrăţişează în felul acesta toate manifestările artistice, atât în domeniul religios (construcţii, pictură, sculptură, argintărie, broderie, manuscrise cu miniaturi, icoane, gravură şi în general tot mobilierul necesar unui lăcaş de cult şi aşezământ spiritual), cât şi în domeniul construcţiilor civile (palate, case domneşti, conace).

Repertoriul decorativ brâncovenesc a avut ca surse de inspiraţie elemente de Renaştere şi baroc - floarea-soarelui, bujori, dalii redate naturalist, scoici, chipuri de îngeri, păsări, delfini, măşti, figuri omeneşti şi vase cu flori - venite fie direct din Occident, fie din Orient, prin filieră constantinopolitană. Pictura icoanelor impresionează prin fast, culoare şi somptuozitate. Tipologia persoanelor dobândeşte trăsături caracteristice: ovalul feţei uşor prelung, bărbia rotunjită, ochii mari, subliniaţi de cearcăne, sprâncene arcuite şi alungite. Pictura icoanelor se caracterizează şi prin desăvârşita execuţie a drapajului. Edificatoare pentru perioada brâncovenească sunt obiectele sculptate în lemn, de menţionat aici uşile de biserică de la Mănăstirea Tismana, lucrate de meşterul Nichita la 1698 şi iconostasele, cel mai mare şi bogat fiind cel din Biserica „Sfântul Nicolae“ din Făgăraş. De o frumuseţe rară sunt şi tipăriturile dimpreună cu miniaturile realizate, aşa cum întâlnim în Liturghierul lui Calinic din perioada 1693-1697. În această perioadă, obiectele de cult realizate în Transilvania sau Veneţia - cruci, potire, chivote, mitre, veşminte, cârjă arhierească sunt cu totul deosebite, remarcându-se prin fineţea lucrării, toate dovedind măiestria artei argintăriei şi a broderiei, dar şi gustul pentru fast şi frumos afişat de Constantin Brâncoveanu.

Principe bogat, iubitor de artă şi cu voinţă fermă Constantin Brâncoveanu, principe bogat, iubitor de artă şi cu o voinţă fermă, „distribuie cu o mână liberală propriile sale resurse şi pe acele ale ţării, pentru fundaţii al căror număr şi frumuseţe ar ajunge pentru ca să facă celebru pe principele unui stat mult mai mare decât fusese ţara sa muntenească“, aşa cum afirma Nicolae Iorga în „Histoire des Roumains et de leur civilisation“. Şirul ctitoriilor lui începe încă de pe vremea când era numai simplu boier, la 1683, când ridică biserica din Potlogi. Vorbind despre epoca brâncovenească, istoricul şi renumitul profesor Răzvan Theodorescu afirma că nu doar istoricii de artă, ci şi istoricii literari au susţinut faptul că „desluşirea exactă a personalităţii Brâncoveanului, monarhul dătător de măsură - prin el însuşi, prin cărturarii şi artiştii curţii de care a înţeles să se înconjoare -, pentru ceea ce înseamnă aici, cu trei veacuri în urmă, ştiinţa îmbinării tradiţiei cu înnoirea, a ideii dinastice şi a fastului aulic exprimate în arhitectura religioasă şi rezidenţială sau în pictura murală, cu sentimentul cel nou al demnităţii omului de merit, indiferent de obârşie, a omului care începe a şti să ducă o existenţă confortabilă şi civilizată în pas cu Europa... Vremea aceasta era pentru Blaga un «minunat amestec de renaştere şi bizantinism, de baroc şi de orientalism, o aluzie reconfortantă la ceea ce ar fi putut să fie o epocă de adevărată istorie românească». Mai mult însă, ea a fost o realitate impresionant de organică în anii eflorescenţei stilului brâncovenesc, modelatoare a viitorului dea lungul a cel puţin un secol, în sfera formelor plastice şi literare, inspiratoare a unui revival de modernă, romantică încercare de captare a sufletului naţional în pragul veacului trecut. Într-un cuvânt, ea rămâne o piatră de hotar în istoria trecerii românilor de la medievalism la modernitate“ Sfântul Domnitor al Ţării Româneşti Constantin Brâncoveanu, iscusit diplomat şi om de stat, ctitor de lăcaşuri sfinte în ţară şi peste hotare, iubitor şi ctitor de artă românească, protector al vieţii bisericeşti ortodoxe din Transilvania şi din Patriarhiile Răsăritene, martir pentru credinţa

creştină alături de cei patru fii ai săi şi de sfetnicul Ianache, a fost un adevărat protector al mediului cărturăresc şi al tiparului la sfârşitul secolului al XVII-lea şi la începutul secolului al XVIII-lea. Mediul intelectual promovat de fraţii Constantin Cantacuzino, Mihai Cantacuzino şi Şerban Cantacuzino, unchii după soră ai domnitorului Constantin Brâncoveanu, mediu oferit generos acestuia, a contribuit în mod esenţial la formarea sa intelectuală. Din copilărie, cu dascăli rămaşi anonimi, dar foarte probabil recomandaţi de stolnicul Constantin Cantacuzino, Brâncoveanu a învăţat greceşte şi latineşte. Sub îndrumarea aceluiaşi stolnic şi a fraţilor săi, şi-a îmbogăţit neîntrerupt cunoştinţele, ajungând să fie un om care ştia multe de tânăr. Relaţia cu Cantacuzinii l-a făcut să iubească şcoala, deşi el personal nu a frecventat colegii, academii sau universităţi străine, şi să aibă preţuire pentru carte şi cultură. Cei trei Cantacuzini s-au numărat în rândul marilor umanişti ai Ţării Româneşti din a doua jumătate a secolului al XVII-lea. Contribuiseră la extinderea bibliotecii familiei Cantacuzineştilor, „cea mai veche bibliotecă umanistă din Ţara Românească“, de la Mărgineni, la ctitorirea Academiei Domneşti din Bucureşti, la reînfiinţarea tipografiei în capitala ţării, la tălmăcirea unor opere cu pondere în formarea limbii literare româneşti şi la traducerea în limba română a Bibliei de la Bucureşti (1688). Tuturor acestor trei Cantacuzini, domnitorul Brâncoveanu le-a arătat întreaga sa gratitudine.

Viaţa intelectuală la curtea lui Brâncoveanu După modelul unchilor săi Cantacuzini, Constantin Brâncoveanu s-a înconjurat de un grup de cărturari distinşi, iubitori şi slujitori ai cuvântului scris, reputaţi în tot sud-estul continentului european şi în Orientul Apropiat, constituiţi într-o adevărată „academie bucureşteană“ şi care au creat un mediu „unde fermentul minţii era obligat să lucreze fără încetare“ (Chesarie Daponte). În rândul acestora pot fi amintiţi: Sevastos Kiminites şi Ioan Cariofil, foşti profesori şi rectori la Marea Şcoală a Patriarhiei din Constantinopol, Manuel Porphyropulos din Cipru, Gheorghe Hypomenos din Trapezunt, medicii savanţi Ioan MolibdosComnen, Iacob Pylarino, Bartolomeo Ferrati, Evanghelista Marignazzi şi Mihail Schendos van der Beck, secretarii italieni Giovanni Candido Romano şi Antonio Maria del Chiaro, mitropoliţii Ţării Româneşti Teodosie şi Antim Ivireanul, episcopii cărturari Mitrofan şi Damaschin ai Buzăului, cronicarii Radu şi Şerban Greceanu, Radu Popescu. Având conştiinţa că era un continuator al trudei culturale a înaintaşilor săi, Constantin Brâncoveanu s-a preocupat de dezvoltarea Academiei Domneşti adăpostite în clădirile Mănăstirii „Sfântul Sava“ din Bucureşti. Din anul 1689 şi până în anul 1702, director al acesteia a fost Sevastos Kiminites. El a fost succedat la conducerea Academiei de alţi erudiţi de valoare pentru întreaga lume europeană. Aceşti directori au atras din proprie iniţiativă şi din îndemnul domnului şi al unchiului său, Constantin Cantacuzino Stolnicul, un flux continuu de profesori de înaltă clasă, fiind adepţii principiului solid că faima profesorilor atrage după sine prestigiul instituţiei. În anul 1707, Academia a fost reorganizată. Limbile de predare a cursurilor de logică, retorică, fizică, astronomie, psihologie, metafizică, gramatică şi ortografie erau greaca, latina şi slavona. Brâncoveanu i-a încurajat pe tinerii merituoşi, acordându-le burse pentru a-şi continua studiile la Padova şi la Veneţia. Paralel cu Academia de la Mănăstirea „Sfântul Sava“ funcţionau şi alte şcoli, în incinta unor mănăstiri, în care se preda în slavoneşte şi româneşte. Aşa au fost şcolile de la mănăstirile „Sfântul Gheorghe“ - Vechi şi Colţea din Bucureşti, care pregăteau dieci pentru cancelariile domneşti, preoţi şi dascăli. O serie de şcoli româneşti existau în oraşele ţării, în mănăstiri şi chiar

în mediul rural. În câteva mănăstiri au luat fiinţă biblioteci renumite, cu lucrări procurate din marile centre culturale apusene, tipărite în limbi clasice sau de circulaţie, în diferite epoci. Între ele s-au remarcat biblioteca de la Mănăstirea Mărgineni a lui Constantin Cantacuzino, fondată de tatăl acestuia, precum şi biblioteca Mănăstirii Hurezi, fondată chiar de Constantin Brâncoveanu.

Cultura bisericească şi teologică tipărită La 10 noiembrie 1688 apărea la tipografia Mitropoliei Bucureştilor prima traducere integrală, în limba română, a Bibliei „ce s-a tălmăcit dupre limba elinească pre înţelegerea limbei rumâneşti, cu porunca preabunului creştin şi luminatului domn Ioan Şărban Cantacozino Basarabă Voievod şi cu îndemnarea dumnealui Constandin Brâncoveanul, marele logofăt“. Pe pagina de titlu se arată în continuare că după moartea domnitorului Şerban Cantacuzino, Dumnezeu „den alegerea a toatei Ţări Rumâneşti, l-au coronat cu domnia şi stăpânirea a toată Ţara Ungrovlahiei“ pe Constantin Brâncoveanu, nepotul de soră al antecesorului său. Acesta a preluat şi toată cheltuiala pentru tipărirea lucrării amintite. Se menţiona de asemenea numele mitropolitului Teodosie al Ţării Româneşti şi „exarh al laturilor“, care păstorea în acest timp, şi nu în ultimul rând, scopul pentru care ea era acum tipărită: „pentru cea de obşte priinţă neamului românesc“. Imediat după ce a devenit domn, Brâncoveanu a impulsionat activitatea tipografiei domneşti din Bucureşti. Supravegherea ei a încredinţat-o monahului georgian, mai târziu mitropolit Antim Ivireanul. Datorită muncii lui de tiparnic-cărturar, în vremea lui Brâncoveanu au funcţionat în Ţara Românească cinci tipografii, cu activitate mai mult sau mai puţin continuă: la Bucureşti, la Snagov (1696), la Târgovişte (1709), la Buzău (1691) şi la Râmnic (1705). Între cei care au condus tipografiile s-au afirmat, alături de mitropolitul Antim Ivireanul, episcopii cărturari Mitrofan al Huşilor, Damaschin al Buzăului, fraţii Radu şi Şerban Greceanu. În anii domniei lui Brâncoveanu au fost tipărite 79 de cărţi bisericeşti şi laice, nu numai pentru nevoile românilor, ci şi pentru lumea greacă şi orientală (în limbile greacă, română, slavonă, arabă; unele erau bilingve: slavo-române, greco-arabe, greco-române). În jurul celor cinci tipografii din Ţara Românească s-au grupat corectori, gravori, traducători care au format o adevărată „lume a cărţii“, interesată de munca filologică. Datorită dezvoltării culturale din acest timp, Bucureştiul devenea „centrul spiritual al sudestului continentului european“, iar Sfântul Domnitor Brâncoveanu, un mentor diriguitor al vieţii intelectuale din Ţara Românească. Săptămâna Mare, sărbătorită de ortodocşi în anul 1714, a fost cu adevărat una a patimilor pentru domnitorul Constantin Brâncoveanu. Miercuri a fost mazilit, în Joia Mare a fost înscăunat domn al Ţării Româneşti vărul său, Ştefan Cantacuzino, iar în ziua Prohodului Domnului a luat calea exilului, împreună cu familia sa. Curtea Domnească din Bucureşti oferea în acel răstimp o imagine dezolantă: doi domnitori, rude, în ipostaze antagonice. Datele prezentate de cronicile vremii cu privire la mazilirea Sfântului Domnitor Martir Constantin Brâncoveanu reprezintă o piatră de încercare pentru cititori, în special din cauză că Biserica şi Statul au folosit vreme îndelungată calendare diferite. Sursă primară este Anton Maria del Chiaro, martor ocular al evenimentelor, urmat de „Anonimul Brâncovenesc“. Secretarul florentin afirmă că „era în ziua de marţi, 4 Aprilie a anului 1714, a treia zi de Paşti după calendarul nostru latin, şi în 23 martie după cel vechi, în Marţia Sfântă la ortodoxi, când ajunse în Bucureşti de la Constantinopol, capugiul Mustafa aga“. „Anonimul Brâncovenesc“ arată că mazilirea domnitorului a avut loc „în miercurea cea mare a Paştilor, iar în zioa de joi mari au venit şi imbrihorul cu vro 300 de turci“. Iată cum trebuie „citite“, peste ani, aceste date. Del Chiaro foloseşte calendarul gregorian (îndreptat), conform căruia sărbătoarea catolică a Sfintelor

Paşti a fost la 1 aprilie 1714, cu menţiunea că marţi, când Mustafa aga a ajuns în Bucureşti, nu a fost 4, ci 3 aprilie. După calendarul iulian (neîndreptat), Învierea Domnului a fost sărbătorită de ortodocşi duminică, 28 martie, la o săptămână după Paştile catolic. Astfel, intervalul 22-28 martie/2-8 aprilie este, pentru ortodocşi, Săptămâna Patimilor, în timp ce pentru catolici este Săptămâna Luminată. Important este faptul că atât Del Chiaro, cât şi „Anonimul Brâncovenesc“ sunt în acord atunci când vorbesc despre zilele de marţi, 23 martie – când a sosit capugiul (Sfânta şi Marea Zi Marţi în Săptămâna Patimilor), 24 martie - când a avut loc mazilirea (Sfânta şi Marea Miercuri), 25 martie - când a venit imbrohorul (Buna Vestire şi Joia Patimilor) ş.u.

„Începură a bănui că totul a fost pus la cale în ţară de Cantacuzini“ Ne aflăm, aşadar, în Săptămâna Patimilor a anului 1714. Constantin Brâncoveanu este mazilit şi închis în camerele palatului domnesc. În Joia Mare, la 25 martie, când se sărbătorea şi Buna Vestire, de la Giurgiu sosea imbrohorul cu un corp de oaste, însărcinat să pună domn nou în Ţara Românească. Boierii Cantacuzini, deloc străini de mazilirea rudei lor, căutau prin toate mijloacele ca tronul să revină fiului stolnicului Constantin, Ştefan Cantacuzino. „Anonimul Brâncovenesc“ arată că „Şăităneştii cei mari şi cei mici“, în noaptea de miercuri spre joi, „umblase pe la Mustafa aga pentru ca să facă domn pe Ştefan spătariul, fiul lui Costandin stolnicul, şi plecase şi pe cei mai mari ai ţării“. Întâmpinat de boierii ţării, delegatul sultanului însărcinat cu învestirea noilor domni în Ţările Române a fost condus la locuinţa pregătită şi le-a cerut acestora să revină cu toţii după trei ceasuri, la orele prânzului. Între timp, Mustafa aga „aşăzase şi pe imbrihorul cu mulţi bani şi au priimit şi el“. Anton Maria del Chiaro notează momentul „alegerii“ noului domnitor. Reveniţi la locuinţa turcului, s-au aşezat fiecare după rangul său, unii propunând chiar nume de boieri pentru domnia ţării: „Încercară ei să-l aleagă pe unul dintre ai lor, dar nici unul nu fu aprobat de turc. La urmă, adresându-se boierilor, întrebă care din ei e Marele Spătar Ştefan Cantacuzino şi, punând mâna pe umărul acestuia, îl declară Domnitor al Valahiei şi ordonă boierilor să încalece şi să-l conducă la Curte“. Abia atunci au realizat boierii neutri de unde a pornit totul: „Unii începură a bănui că totul a fost pus la cale în ţară de Cantacuzini şi înfăptuit apoi la Constantinopol“.

Un voievod depus, altul impus Cum caftanul de domnitor fusese sigilat de Mustafa aga cu o zi înainte, imbrohorul i-a aşezat lui Ştefan Vodă Cantacuzino pe umeri propriul său contăş. A scos apoi firmanul de domnie, de pe care lipsea numai numele domnitorului, l-a completat ad-hoc şi l-a înscăunat cu mare pompă la Curtea Domnească. Del Chiaro observă cum în acelaşi palat erau atunci doi domni aflaţi în situaţii antagonice: „Ce privelişte rară! Ce schimbare unică! În acelaşi timp, doi Voevozi în aceiaşi Curte: unul depus, iar altul, cum susţine toată lumea, impus. Pe acelaşi teatru două scene cu totul opuse: cea a Principelui Cantacuzino, plină de veselie şi jubilare, fiecare din aderenţii săi hrănind speranţe, iar dincolo tristeţe şi consternare, cu nesfârşite gânduri negre“. În acest răstimp, Brâncoveanu, închis în camerele sale, îi scria patriarhului Hrisant Nottara al Ierusalimului despre „această nenorocire şi prea mare întristare care pe neaşteptate ni s-a întâmplat. Această întâmplare fireşte că este prea plină de jale şi de turburare; dar, deoarece cunoaştem că a venit din multele noastre păcate, facă-se voia Lui cea sfântă. Iată că şi noi ne gătim şi după puţine zile plecăm. Şi Dumnezeu să ne ajute. Deşi toată boierimea noastră strigă şi cere să vie cu noi, totuşi nu ştiu ce va ieşi. Şi sfintele-ţi rugăciuni fie cu noi în toată viaţa“. Se vor fi derulat multe scenarii în mintea lui în acele ceasuri de nelinişte. Cunoştea că porneşte prizonier către Constantinopol, dar va fi sperat într-o repliere precum cea din 1703, pentru a-şi salva măcar

viaţa şi familia. La Poarta Otomană, pungile cu galbeni puteau cumpăra aproape orice. Ar fi avut cu ce şi, dacă îl lăsau liber să-şi pregătească o strategie, îşi putea răscumpăra inclusiv domnia. Ştiau aceasta şi boierii Cantacuzini, care nu au încetat intrigile nici măcar când l-au văzut mazilit. În tot acest timp, vistieriile domneşti erau golite, mai întâi de turci, apoi de noii boieri stăpânitori. Turcii nu mai doreau doar o parte din averea sa, ci întreaga avuţie. „Anonimul Brâncovenesc“ îşi continuă tirada la adresa boierilor Cantacuzini: „Aici în ţară Ştefan-vodă cerca averea lui Costandin-vodă să o găsească cu mare pohtă şi o au şi găsit; ci una au dat-o la imbrihorul în seama împărăţiei, alta au mâncat-o el cu imbrihoru şi i-au stins casa din faţa pământului, nu ca unii rude şi făcător de bine, ci ca unui vrăjmaş foarte mare ce ar fi fost, că scotea oameni de ai ţării fără voia lor de striga înaintea agilor ce venise şi veniia de la Poartă de pâra pe Costandin-vodă de rău, şi de ficlean, şi de mâncătoriu şi altele. Cu acest fel de mulţămită s-au arătat Şăităneştii cătră Costandin-vodă pentru binele şi cinstea ce le făcuse. Fostu-i-au stins casa, şi pe dânsul, şi pe feciorii lui precum să va scrie înainte. Şi aicea au luat sfârşit domniia lui Costandin-vodă Brâncoveanul, domnind ani 25, luni 6“.

„Dumnezeu să ierte pe duşmanii mei“ Îndată după încoronare, Ştefan Vodă Cantacuzino intră în camera domnească unde era sechestrat vărul său mazilit. Relatarea detaliată a lui Del Chiaro lasă impresia participării la acest moment a celui care povesteşte: „Principele Ştefan, după primirea omagiilor, trecu în apartamentul lui Brâncoveanu pe care-l asigură de surprinderea întronării sale fără voe, precum şi de calităţile ce le recunoaşte fostului Voevod. În timpul acestei întrevederi, am remarcat că Ştefan Cantacuzino sta în picioare, iar Brâncoveanu care şedea, având cuca pe cap, îi răspunse cu politeţea sa cunoscută că: e mai bine că domnia a fost încredinţată lui decât unui străin“. Convoiul ce purta pe Constantin Brâncoveanu cu familia sa a pornit din Bucureşti în Vinerea Mare, 26 martie 1714, la ora nouă seara. Era însoţit de Doamna Maria, Constantin - fiul cel mare împreună cu soţia şi pruncul lor, Ştefan, Radu, Matei şi patru gineri. Înainte de a fi trimis la Constantinopol, sfetnicul Ianache Văcărescu a fost interogat de turci în Bucureşti, cerându-i-se să vădească averile lui Altân Bey. Ştefan Vodă şi-a petrecut rudele până la caretă, cu capul descoperit. Ultimele cuvinte pe care i le-a adresat Brâncoveanu la plecarea spre martiriu sau dovedit a fi profetice: „Finule Ştefan, dacă aceste nenorociri sunt de la Dumnezeu pentru păcatele mele, facă-se voia Lui. Dacă însă sunt fructul răutăţii omeneşti, pentru pieirea mea, Dumnezeu să ierte pe duşmanii mei, dar păzească-se de mâna teribilă şi răsbunătoare a judecăţii divine“.

Istoricul mormântului Sfântului Martir Constantin Brâncoveanu din Bucureşti „Sfeşnic cu cinci lumânări, ce-i luminează pe credincioşi“ Virgiliu N. Drăghiceanu, secretarul Comisiunii Monumentelor Istorice, a formulat, la finele anului 1932, concluziile trase în urma săpăturilor efectuate la Biserica „Sfântul Gheorghe“-Nou din Bucureşti, arătând că într-unul dintre mormintele domneşti se află osemintele muceniceşti ale voievodului Constantin Brâncoveanu, ctitorul lăcaşului. În urma acestor cercetări, Sfântul Sinod, întrunit în februarie 1933, a hotărât organizarea unei ample procesiuni pentru reînhumarea domnitorului român. Confirmarea concluziilor formulate de către savantul Nicolae Iorga - pe care le-am prezentat în numărul trecut - se regăseşte cu prisosinţă şi în „Extras din raportul asupra săpăturilor făcute la biserica Sfântul Gheorghe-Nou de domnul V. Drăghiceanu, secretarul

Comisiunii Monumentelor Istorice“, document pe care îl redăm în cele ce urmează: „În zilele de 9-16 Decemvrie 1932, potrivit delegaţiunii avute, am săpat sub actualele pietre de morminte: ale lui Mavrocordat Vodă şi ale lui Constantin Brâncoveanu, în vederea precizării locului lor de înmormântare. Sub aceste pietre am găsit un strat de surpături de ziduri, gros de 63 de centimetri, provenit din zidurile vechii biserici arse şi reparate la 1848, cum şi zidurile naosului bisericii, tăiate la această adâncime, prin desfiinţarea zidului separator dintre pronaos şi naos, şi a zidului de sud în dreptul ferestrei actuale, a cărei deschidere, după maniera clădirilor occidentale, s-a efectuat de abia în 1848. Sub acest strat de dărămături, unde se afla şi vechea pardoseală a bisericii, am găsit un strat de pământ, gros de 20 cm, sub care am dat de bolţile mormintelor zidite. Mormintele se află în colţul naosului vechii biserici, în imediata apropiere a zidurilor ei, despre care am vorbit mai sus, şi în locul cel mai de onoare dintr-o biserică. Sub piatra de mormânt a lui Ion Mavrocordat Vodă s-au găsit, îngropate în pământ, osemintele acestui Domn, mort de grea boală, în 1719. Osemintele s-au găsit răvăşite, oasele iliace şi craniul aflându-se sub temelia unei coloane zidită în dreptul mormântului, în timpul restaurării bisericii. Din îmbrăcămintea sa, s-a găsit numai un bumb de caftan, făcut din mătase răsucită şi împletită în ţesătură de fir de argint. În acelaşi mormânt, s-au mai găsit slabe resturi de schelet ale unui copil şi ale unui om în creştere, probabil provenite dintr-un mormânt anterior.

Mormântul voievodului martir Constantin Brâncoveanu Sub piatra de mormânt a lui Constantin Brâncoveanu s-a găsit un mormânt zidit şi boltit, având dimensiunile de 85 cm la cap, 48 cm la picioare şi 80 cm înălţime. Bolta mormântului era spartă la cap şi prin ea treceau rămăşiţele unei grinzi groase ce servise la schelele restaurării bisericii, şi pe o lăţime de 20 de centimetri, jumătate din boltă, pe stânga, era spartă, iar mormântul umplut cu pământ şi dărămături. Curăţind mormântul, s-au găsit toate osemintele strânse spre capătul mormântului, peste care se afla un craniu răsturnat. Pe lângă aceste oseminte s-au descoperit urmele unui coşciug de stejar, îmbrăcat cu velură de purpură vişinie, ţintuită cu ţinte de argint, în formă de stea, şi un giulgiu de fire de argint, având o bordură imprimată în aur; nici o urmă de îmbrăcăminte. Din examinarea osemintelor rezultă că ele aparţin la două schelete: unul păstrat aproape întreg, iar altul fragmentar. O vertebră cervicală prezintă urmele unei tăieturi, care nu se poate bine lămuri din pricina eroziunii oaselor; o vertebră, însă, care a fost găsită de Ion Olteanu - Aiud, judeţul Alba, în pământul mormântului, prezintă evidenta urmă a unei tăieturi cu un corp tăios (s.n.). Tehnica zidăriei acestui mormânt şi dimensiunile cărămizilor sunt aproape identice cu ale vechiului zid al bisericii, şi anume: 29 x 14 x 4 centimetri, faţă de 21 x 15 x 4 centimetri. În dreapta acestui mormânt am dat de alt mormânt, zidit cu acelaşi fel de cărămidă ca şi cel precedent, dar cu rostul între cărămizi numai de 1,5 centimetri, ceea ce denotă o manieră de lucru a unei epoci mai târzie. Şi bolta acestui mormânt era spartă, în mijloc, iar mormântul umplut cu dărămături. Osemintele din acest mormânt aparţin la patru schelete de la care s-a păstrat numai un craniu de femeie şi maxilarele inferioare ale unor persoane bătrâne. În mormânt s-au găsit multe blăni de coşciuge aşezate unele peste altele, provenite din înmormântările succesive ale morţilor depuşi aci, şi s-a observat, în special, existenţa a două coşciuge, unul îmbrăcat cu mătase purpurie, care era mai vechi, şi altul cu purpură vişinie, care era mai recent. Craniul cu osemintele scheletului căruia aparţinea au fost găsite într-o cutiuţă vopsită verde, la capul mormântului, deasupra tuturor oaselor. Pe un giulgiu imprimat cu flori am găsit resturile părţii ultime din cifra Marelui Ban, Grigore Brâncoveanu: G.B., care afrontau o floare din cele imprimate pe giulgiu. Aceste litere ne desleagă problema înmormântării Brâncovenilor, de la

Doamna lui Brâncoveanu-Vodă, Maria, până la ultimul Brâncovean: Marele Ban Grigorie Brâncoveanu şi anume: Doamna Ilinca, moartă în aprilie 1721; Maria Doamna; Lambrino Banul, ginerele lui Brâncoveanu, mort în 1745, septemvrie 15 şi Grigore mort la 28 aprilie 1832 şi îngropat la 30 aprilie 1832. În concluzie, săpăturile au confirmat în întregime presupunerile, bazate pe fapte istorice, ale existenţei mormintelor la biserica Sfântul Gheorghe-Nou, sub pietrele respective. Discursul Episcopului de Argeş Ilarion, ţinut la înmormântarea prietenului său: ultimul Brâncovean, Grigore Brâncoveanu Banul (descoperit de d-l Chirileanu zilele acestea), care reaminteşte tradiţia păstrată în familia Brâncovenilor despre osemintele aduse de la Constantinopol de Doamna Maria, spre a fi înmormântate în mormântul ctitoricesc, de la Sfântul Gheorghe-Nou, ne dau siguranţa deplină că osemintele aflate sub piatra cu Stema Domnească sunt oasele lui Constantin Vodă Brâncoveanu. Săpăturile confirmă existenţa mormântului ctitoricesc al lui Constantin Vodă Brâncoveanu, sub piatra de mormânt decorată cu Stema Ţării, care mormânt este flancat pe stânga de mormântul lui Ion Mavrocordat Vodă, iar pe dreapta de mormântul lui Grigore Brâncoveanu“. Textul este datat 20 decembrie 1932, iar concluziile raportului lui Virgil Drăghiceanu au fost aprobate cu semnătură de „N. Iorga, Preotul N. M. Popescu, Ar. Verona, I. Andrieşescu, V.G. Ştefănescu, C. Moisil“ (document publicat în „Apostolul“, an. XI, nr. 11-12 din 1-15 iunie 1934, pp. 226-227).

Apelul Patriarhiei Române către cler şi credincioşi Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât în data de 17 februarie 1933 ca reînhumarea osemintelor muceniceşti ale lui Constantin Brâncoveanu să aibă loc la 21 mai 1933. Acest termen s-a amânat cu un an, pentru data de 21 mai 1934, întrucât atunci se împlineau 220 de ani de la decapitarea domnitorului martir. În acest scop, s-a întocmit un program al viitoarei ceremonii, comunicat protoieriilor printr-o circulară şi s-a lansat Apelul din data de 17 mai 1934 al patriarhului Miron Cristea către toţi credincioşii pentru a participa la procesiunea solemnă de reînhumare a osemintelor Voievodului Constantin Brâncoveanu, programată la data 21 mai 1934. Astfel, la data fixată, ceremonia şi-a găsit reflectarea în presa vremii, care a redat cuvântul rostit de patriarhul Miron Cristea şi în care s-au reamintit atât istoricul descoperirii mormântului, cât şi rezultatele cercetărilor, prin mijloace ştiinţifice, pentru atestarea autenticităţii osemintelor defunctului domnitor. În circulara către protoierii se spunea: „Întrucât este vorba de slăvirea memoriei Voievodului care a suferit martiriul, atât personal, împreună cu fiii săi, cât şi ca Domnitor al Ţării Româneşti, credem că este o datorie sfântă pentru Biserica Creştină Ortodoxă Română şi pentru slujitorii ei, să ia parte cât mai vie la această solemnitate, spre a pune în evidenţă tăria credinţei şi căldura patriotismului acestui mare Domnitor, a cărui viaţă şi domnie este împletită cu cele mai frumoase acte de virtute creştină, de pietate şi dărnicie, nu numai pentru neamul românesc şi Biserica străbună, ci şi pentru întreaga creştinătate, de pe vremea lui“. Lemnul pentru confecţionarea raclei cu osemintele martiriceşti ale Voievodului Constantin Brâncoveanu a fost luat, cu semnificaţie simbolică, dintr-un bătrân stejar aflat în curtea palatului brâncovenesc de la Mogoşoaia. Părintele profesor Niculae Şerbănescu, întorcându-se în timp, spunea: „Timp de aproape un an şi jumătate, acest sicriu cu oseminte a fost păstrat cu grijă în altarul bisericii Sfântul Gheorghe Nou, unde, în toamna anului 1933 şi iarna celui următor, 1934, pe când, ca elev la Seminarul Nifon Mitropolitul cântam cu colegii în corul bisericii, le-am văzut îndeaproape, de mai multe ori, parohul de atunci, preotul Constantin

Popescu (Â apr. 1949), atrăgându-mi atenţia, în chip deosebit, asupra vertebrei ce purta urma tăieturii de iatagan“. Pe data de 17 mai 1934, la praznicul Înălţării Domnului, patriarhul Miron Cristea a făcut un apel către toată suflarea românească: „Comisiunea Monumentelor Istorice, în urmărirea scopurilor ei, făcând exhumări în biserica Sfântul Gheorghe-Nou din Capitală, a verificat adevărul afirmat în inscripţia unei candele de Doamna Maria - pioasa soţie a lui Constantin Vodă Brâncoveanu, care a adus din Insula Halki osemintele scumpului ei soţ şi mucenic al credinţei creştine ortodoxe şi le-a aşezat în mormântul familial şi ctitoricesc de acolo. Iar Biserica a crezut a fi o creştinească datorie să reaşeze la locul de odihnă scumpele oseminte, în cadrul unei slujbe şi procesiuni festive, ca toţi credincioşii să aibă putinţa de a le da cuvenita cinstire. Cetăţenii vor îndeplini o patriotică şi creştinească datorie, participând la această slujbă şi procesiune, în ziua de 21 mai 1934 (praznicul Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena, ora 10 dimineaţa). De sine se înţelege că toţi cei ce se ştiu rude cu nemuritorul voievod îşi vor face prin participare şi o familială datorie către memoria celui ce a ridicat slava numelui Brâncoveanu până la mucenicie“.

Circulara către instituţiile culturale pentru comemorarea lui Constantin Brâncoveanu Redăm în cele ce urmează „Circulara către instituţiile culturale pentru comemorarea lui Constantin Vodă Brâncoveanu“, publicată în „Apostolul“ din 15 mai 1934, Anul XL, nr. 10: „Împlinindu-se 220 de ani de la moartea în chinurile cele mai cumplite a marelui domn român şi bun creştin, Constantin Brâncoveanu, Biserica Noastră a găsit de bine, ca cu prilejul reînhumării osemintelor sale, ce va avea loc în ziua Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena (21 Mai) din anul acesta, pe lângă procesiunea religioasă impunătoare ce va fi în Capitală cu acest prilej să participe toate instituţiile culturale ale ţării noastre, la această pioasă comemorare. Căci veneratul voevod român a fost nu numai ctitor de măreţe sfinte locaşuri ce-i proslăvesc memoria în tot cuprinsul ţării, ci şi un mare ctitor al culturii româneşti în genere în duh creştin, în ţară şi peste hotare, cum aşa de frumos spunea vestitul predicator şi Mitropolit Antim Ivireanul: «Creştineasca-ţi mare însufleţire a fost râul cel cu curgerile de aur, dintre care au curs 4 izvoare: ale Românilor, Elinilor, Arabilor şi ale Ivirilor tipare». Domnia sa în timp de peste un pătrar de veac, a inaugurat în acea epocă, supranumită brâncovenească, sub toate raporturile de manifestare ale sufletului românesc. Prin unitatea creştină a sufletului românesc, fără de desbinări confesionale, ori alte religiuni, marele domn întrevedea făurirea şi trăinicia unităţii noastre naţionale, aşa cum ne-a încredinţat prin vieaţa şi martiriul său şi al copiilor săi. De aceia, cu onoare Vă rugăm să binevoiţi a lua măsuri ca şi elevii şcoalei condusă de d-voastră, să participe cu pregătirea necesară la executarea acestei sărbătoriri pioase“. Semnau, „cu arhiereşti binecuvântări, Arhiepiscop şi Mitropolit MIRON, Patriarh“ şi „Cons. Referent, Pr. M. Bulacu“. În anul 1914, când se împlineau două secole de la martirizarea Sfinţilor Brâncoveni, a fost scoasă la lumină inscripţia de pe candela aşezată în 1720 deasupra mormântului voievodului Constantin Brâncoveanu din Biserica „Sfântul Gheorghe“-Nou. Pronia divină a rânduit ca poporul cel binecredincios să cunoască, de data aceasta pe baza unei atestări istorice concrete, locul în care devotata şi greu încercata Maria Doamna a depus osemintele martirului ei soţ, în ctitoria acestuia din inima capitalei. Prin purtarea de grijă a Doamnei Maria Brâncoveanu, a fost aşezată deasupra mormântului aflat în partea dreaptă a naosului bisericii o lespede de marmură albă de 185×95 cm, împodobită cu elemente decorative în stil brâncovenesc. De jur împrejur, pe piatra funerară a fost sculptat un chenar format din ghirlande de flori. În partea de jos, la picioare, găsim o

reprezentare alegorică, înfăţişând moartea având coasa în mâna dreaptă şi un fir de crin cu trei flori în mâna stângă. În partea dinspre cap a lespezii este săpată stema Ţării Româneşti, în mijlocul căreia se află înfăţişat vulturul cu crucea în plisc. Pe lespede nu există nici un înscris, tocmai pentru a păstra o discreţie impusă de conjunctura istorică şi politică a acelor vremuri. De o importanţă deosebită este faptul că Doamna Maria Brâncoveanu a pus deasupra mormântului soţului ei o frumoasă candelă lucrată în argint filigranat, iar pe marginea de sus a bulbului din mijloc a lăsat o inscripţie cu litere chirilice, însemnând de fapt pisania pe care nu a putut să o scrie pe piatra mormântului: „Această candelă, ce s-au dat la Sveti Gheorghie cel Nou, luminează unde odihnesc oasele fericitului Domn Io Costandin Brâncoveanu Basarab Voievod şi iaste făcută de Doamna mării sale Mariia, carea şi Măriia sa nădăjduiaşte în Domnul, iarăşi aici să i să odihnească oasele. Iulie, în 12 zile, leat 7228 (1720)“. Locul de îngropăciune al voievodului a fost cunoscut la început în familie, iar cu timpul acest adevăr s-a înrădăcinat şi în conştiinţa credincioşilor din obştea Bucureştilor. Este, de asemenea, important de consemnat faptul că, în luna decembrie a anului 1729, fericita Doamnă Maria Brâncoveanu a fost înmormântată alături de martirul ei soţ, tot în Biserica „Sfântul Gheorghe“-Nou, dorinţă exprimată mai înainte, prin epitaful scris pe candela de deasupra mormântului voievodal.

Biserica „Sfântul Gheorghe“-Nou, gropniţă domnească Lângă cripta Sfântului Martir Constantin Brâncoveanu se află mormântul voievodului Ioan Mavrocordat, domnitorul Ţării Româneşti între 1716 şi 1719 (n. 1684 - † 1719 feb. 23). În urma cercetărilor efectuate, s-a constatat faptul că în Biserica „Sfântul Gheorghe“-Nou au mai fost înmormântaţi: Domniţa Ilinca (n. 1682 - †1712) şi Domniţa Smaranda (Zmaragda, n. 1690 †1746, căsătorită în 1745 cu caimacamul Craiovei, Constantin Gr. Băleanu) - două dintre cele şapte fiice ale domnitorului Constantin Brâncoveanu; marele ban Manolache Lambrino (†1745 iunie 16), soţul Domniţei Bălaşa Brâncoveanu; Şerban Constantin Duca (1696/97 - †cca 1746), fiul domnitorului Moldovei Constantin-Vodă Duca (Duculeţ) şi soţ al Mariei Brâncoveanu (†1697) - a doua fiică a domnitorului martir; biv vel logofătul Constantin Brâncoveanu (n. 1707 †1762), unicul nepot de fiu al domnitorului Constantin Brâncoveanu (fiu al Sfântului Constantin, cel întâi născut al voievodului); fiul marelui logofăt Constantin, marele ban Manolache (Emanoil) Brâncoveanu (n. 1748 - †1811 aprilie 25), şi fiul acestuia, marele ban Grigore Brâncoveanu (n. cca 1770 - †1832, aprilie 27), ultimul descendent de sânge de parte bărbătească al familiei Brâncovenilor. Se pare că în criptele bisericii sunt înmormântate soţia marelui logofăt Constantin Brâncoveanu, Maria Coslegianu (fiica lui Toma Iuliano zis Paleologu Coslegianu şi a Saftei, fiica marelui spătar Mihail Cantacuzino - unchiul domnitorului Constantin Brâncoveanu) şi Maria (Măriuţa) Alexeanu (†1733) - fiica Sfântului Ştefan Brâncoveanu. De asemenea, este posibil ca în sfântul lăcaş să fie şi mormântul domnitorului Antonie Vodă din Popeşti, bunicul Mariei Brâncoveanu. Ion Ionaşcu arată că tatăl Doamnei Marica Brâncoveanu era Neagoe Beizadea, fiul lui Antonie-Vodă din Popeşti. Neagoe mai avea patru copii: Duca, Pană, Neagu şi Constantin. Mama Doamnei Maria Brâncoveanu era Neacşa (Necşuţa) Bucşanu, sora lui Bădica Clucerul Bucşanu şi a lui Pătraşco căpitanul Bucşanu. Aşadar, Sfântul Ianache Văcărescu era frate vitreg cu Marica Doamna Brâncoveanu, şi nu ginerele Maricăi şi al domnitorului Constantin Brâncoveanu. La 22 de ani de la aşezarea osemintelor martirice ale domnitorului Constantin Brâncoveanu în cripta Bisericii „Sfântul Gheorghe“-Nou, în data de 20 iulie 1742, nepotul său „Constantin Basarab Brâncoveanul, Biv Vel Stolnic“ închina bisericii o moşie care îi rămăsese „de la fericitul întru pomenire moşul mieu Constantin Vodă Brâncoveanu“, arătând, de asemenea,

că bunicul său la acest „sfânt lăcaş nu numai ctitor desăvârşit iaste“, ci aici „şi oasele fericiţilor întru pomenire moşilor şi a tot neamul nostru sânt astrucate“. Această mărturie întăreşte ceea ce Doamna Maria consemnase deja pe candela de deasupra mormântului domnesc.

„Mormintele domnitorilor şi chipurile lor“ Domniţa Bălaşa (†1754), după înmormântarea soţului ei, marele ban Manolache Lambrino (16 iun. 1745), pe 15 septembrie aşază la mormântul soţului ei din Biserica „Sfântul Gheorghe“-Nou, la fel ca mama sa, Doamna Maria Brâncoveanu, o candelă de argint pe care încrustează cuvintele: „Această candelă, ce s-au dat la Sfeti Ghiorghe-cel-Nou, luminează unde odihnesc oasele robului (lui) Dumnezeu Manolache Lambrino, ce au fost mare banu, şi iaste făcută de soţia dumisale, Măria Sa Domniţa Bălaşa Brâncoveanca, care şi Măria Sa nădăjduiaşte în Domnul, iarăşi aicea să i se odihnească oasele. Septembrie 15, leat 7254 (1745)“. Domniţa Bălaşa avea să fie îngropată în ctitoria ei din Bucureşti, Biserica „Înălţarea Domnului“ - Domniţa Bălaşa. O altă mărturie importantă referitoare la mormântul Brâncovenilor din Biserica „Sfântul Gheorghe“-Nou aduce şi misionarul Blasius Kleiner, care scria înainte de anul 1761 despre importanţa lăcaşului, dar mai ales despre faptul că în interiorul sfântului lăcaş existau „mormintele domnitorilor şi chipurile lor“. Aşadar, se subînţelege, din jurnalul său de călătorie, existenţa mormântului voievodal al lui Constantin Vodă Brâncoveanu, dar şi al lui Ioan Vodă Mavrocordat. În acelaşi timp, el menţionează şi faptul că existau în sfântul lăcaş „chipurile“ acestora, care erau reprezentate, desigur, în fresca bisericii, pictată de Pârvu Mutu, între anii 1705 şi 1706.

Panegiricul episcopului Ilarion al Argeşului În ziua de 30 aprilie 1832, episcopul Ilarion al Argeşului, în cuvântul ţinut la înmormântarea banului Grigore Brâncoveanu, în Biserica „Sfântul Gheorghe“-Nou, glăsuia: „Pline sînt istoriile şi letopiseţele Ţării Româneşti de isprăvile cele mari ale domnilor Basarabi. Viteji în războaie, părinţi iubitori de norod, straşnici în guvern şi în paza dreptăţii, înţălepţi în purtările lor, tari în credinţă, rîvnitori în relighie, ne-au lăsat alţii alte monumenturi, iar Neagoe Voevod şi Mateiu Voevod, Basarabii, cel dintîiu Episcopia Argeşului, şi cel de-al doilea mai multe mănăstiri în Episcopia Buzăului. Iar Constandin Voievod Brâncoveanul şi alte sfinte lăcaşuri şi pre acesta, în care şi oasele sale şi ale familiii sale odihnindu-să de atâţea ani, astăzi au ieşit din mormînt ca să priimească în braţe pe cel de pe urmă moştean al lor, şi să-l ia înpreună cu dînşii lăcuitoriu în lăcaşul lor. Nici ceasul, nici jalea mă iartă, nici trebuinţa cere ca în epitafion al răposatului nostru să fac paneghiricon al străluciţilor strămoşi ai săi. Dar putem să-i trecem cu vederea, când moaştele lor stau în faţă şi cer de la noi, de nu altceva, măcar o mîngîere părţii cei mai slabe a răposatului Basarab Brîncoveanu rămasă în viaţă? Ertaţi-mă, dar, că lăsînd celelalte fapte vrednice de laudă ale lor, una măcar să povestesc a ctitoriţei sfîntului lăcaşului acestuia, Doamnei Marica, soţiei fericitului ctitor Costandin Voievod Brîncoveanu, spre pilda şi mîngîerea jalnicilor rudenii ale mortului. Mai sus pomenita doamnă, după ce cu bărbătească mărime de suflet şi cu răbdare mucenicească au suferit să-şi vază pre iubiţii săi fii şi pre soţul şi domnul său seceraţi în Ţarigrad de sabia muncitorului celui de atuncea, apoi adăugînd bărbăţie peste bărbăţie, au aşteptat acolo, pînă cînd, după ce sâau îngropat şi au putrezit trupurile iubiţilor săi, apoi după aceia (şi aceasta fămeiască desgropîndu-le, au venit cu aceste oase ale lor, aici, şi le-au îngropat în mormântul ctitoricesc şsubl. n.ţ, peste care murind şi ia, mai la urmă sâau adaos şfamiliei saleţ. Una din faptele strămoşilor răposatului Basarab Brîncoveanu!) iaste destul să arate din ce viţă slăvită pentru nume, mai slăvită pentru fapte, să trage. Iar celelalte isprăvi ale lor, roduri de suflete pline de curaj patrioticesc, şi de pravoslavie, le mărturisesc istoricii, şi le

vor mărturisi şi alte sfinte locaşuri zidite, înzestrate şi înpodobite de dînşii, şi mai vîrtos această sfîntă casă, una din cele multe“. Cuvintele episcopului de Argeş au fost confirmate şi de Catagrafia (inventar) întocmită în 1838, în care se menţionează: „O poală mare, roşie, de mătase în biserică pe mormântul Brâncoveanului“. Mai târziu, în raportul întocmit în anul 1881 de către Pantazi-Ghica, se confirma, încă o dată, că în Biserica „Sfântul Gheorghe“-Nou se află „mormintele lui Constantin Brâncoveanu şi cel al lui Grigorie Brâncoveanu, cu familiile lor“. Preotul Marin Dumitrescu, de la Biserica „Sfântul Ioan“-Moşi din Capitală, în anul 1899 spunea despre această ctitorie brâncovenească: „În interiorul acestei sfinte biserici să află mormintele lui Constantin Brâncoveanul cu familiile lor“.

Comemorarea domnitorului Constantin Brâncoveanu în 1914 Aşadar, putem spune, pe baza argumentelor prezentate mai sus, că înainte de anul 1914, în conştiinţa Bisericii şi a credincioşilor ei era statornicit adevărul că sfintele oseminte ale voievodului martir şi ale unor membri ai familiei sale se află în Biserica „Sfântul Gheorghe“Nou. În anul 1914, când se împlineau 200 de ani de la martiriu, marele nostru istoric Nicolae Iorga a cerut Parlamentului României, în data de 19 aprilie, ca ziua de 15 august 1914 să fie comemorată după cuviinţă, în memoria voievodului martir Constantin Brâncoveanu. Sfânta Mănăstire Hurezi, importantă ctitorie a domnitorului, a fost aleasă ca loc de desfăşurare a ceremoniilor legate de această comemorare. Pentru această sărbătoare, au fost aduse mai multe obiecte de artă brâncovenească, în vederea înfiinţării unei expoziţii. În această conjunctură, în anul 1914 a fost scoasă la lumină inscripţia de pe candela aşezată de către Maria Doamna, în urmă cu 200 de ani, la mormântul soţului ei Constantin Brâncoveanu, din Biserica „Sfântul Gheorghe“-Nou. La începutul lunii iulie a aceluiaşi an, istoricul Virgiliu Drăghiceanu publica un articol privitor la candela mormântului brâncovenesc şi inscripţia ei, prin care arăta că osemintele voievodului martir se află în Biserica „Sfântul Gheorghe“-Nou. Candela cu epitaful care aducea lămuriri asupra identificării mormântului cu osemintele martirice ale voievodului Constantin Brâncoveanu a fost găsită în mijlocul bisericii, lângă policandrul cel mare. Aceasta, datorită faptului că de-a lungul anilor biserica a trecut prin numeroase încercări pricinuite de incendii şi seisme, care au determinat restaurări importante ale sfântului lăcaş şi mutări ale unor obiecte de cult. Din acest motiv, candela nu a fost găsită deasupra mormântului, unde îi era în mod firesc locul. Dar ea păstra epitaful care nu a putut fi scris, din motive lesne de înţeles, pe piatra funerară, lăsată fără inscripţie şi care avea sculptate pe ea stema Ţării Româneşti, sceptrul domnesc şi sabia de învestitură, însemne ale puterii, înconjurată de motive ornamentale brâncoveneşti. Este evident că această descoperire a epitafului înscris pe candela de la mormântul Brâncoveanului este lucrarea lui Dumnezeu, nu întâmplător petrecută chiar în 1914, anul când se împlineau două secole de la moartea mucenicească a Brâncovenilor. O mărturie istorică importantă despre recunoaşterea muceniciei Sfinţilor Brâncoveni aparţine mitropolitului grec Calinic al Heracleei (†1726), care a alcătuit un „Canon al Domnului Valahiei“. După mai bine de două secole, în perioada interbelică, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române lansa ideea canonizării martirilor Brâncoveni, fapt împlinit în anul 1992. În anul 1985 a avut loc ultima intervenţie asupra mormântului lui Constantin Brâncoveanu din

Biserica „Sfântul Gheorghe“-Nou, pentru întărirea structurii de rezistenţă a criptei, după cum consemna arheologul Panait I. Panait într-un carnet de şantier. Canonul mitropolitului Calinic al Heracleei în care îi cinsteşte pe Sfinţii Brâncoveni ca mucenici datează de aproape 300 de ani, fiind alcătuit la scurt timp după martirizarea lor. Petre Ş. Năsturel a publicat în anul 1987, la Paris, un fragment din acest canon, pe care îl redăm: „Iubitorilor de mucenici ai lui Hristos, să ne ospătăm săltând întru cântări şi veselindu-ne întru bucurii, căci luminată pomenire de mucenici stă astăzi. S-a aprins astăzi pentru iubitorii de praznice un sfeşnic cu cinci lumânări, ce-i luminează pe credincioşi, şi sărbătoare cu cinci raze de lumină, al lui Brâncoveanu cel vestit împreună cu fiii lui. Lăudaţi să fie Dincă (Constantin, n.n.) şi apoi Ştefan şi pe urmă Matei, împreună cu Răducanu (Radu, n.n.), cei de bun neam dintre Misieni, jertfă sfântă şi evlavioasă din faţa meterezelor acestora. Ca nişte miei au fost junghiaţi de mâna călăilor, viteji biruitori ai lui Hristos şi inimoşi mucenici, împreună cu însuşi al lor tată, jertfiţi fiind pentru Hristos şi pentru a lui Maică“. Mitropolitul îi socoteşte a fi mucenici pe cei cinci români martiri, după cum arată şi L.S. Desartovici în „Martiriul Sfinţilor Brâncoveni“ (Bucureşti, Editura Sophia, 2007, p. 381). Citind Canonul lui Calinic al Heracleei, regăsim de trei ori cuvântul „mucenic“. Brâncovenilor le mai spune „jertfă sfinţită“ şi „jertfiţi pentru Hristos şi Maica Domnului“. Alcătuirea acestui canon reprezintă în mod evident recunoaşterea martiriului Sfinţilor Brâncoveni, jertfa lor pentru credinţa cea mântuitoare şi pentru neabătuta lor statornicie în Biserica Mântuitorului Iisus Hristos. În perioada interbelică, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, prezidat de către Patriarhul Miron Cristea, consemna în data de 30 noiembrie 1934 evlavia românilor pentru Voievodul Martir Constantin Brâncoveanu, lansând, încă de pe atunci, ideea canonizării acestuia. Dumnezeu a rânduit ca acest act de canonizare a Sfinţilor Martiri Brâncoveni să se împlinească, cu voia Sa, prin Hotărârea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, din iunie 1992.

Carnetul de şantier al prof. dr. Panait I. Panait În anul 1935, principesa Martha Bibescu a transcris inscripţia de pe candela de argint pe o placă de marmură, care a fost aşezată lângă mormântul Voievodului Martir. În continuare, redăm un text mai puţin cunoscut, dar foarte important, prin faptul că surprinde un eveniment notabil din trecutul Bisericii „Sfântul Gheorghe“-Nou şi al mormântului Sfântului Martir Constantin Brâncoveanu. Este un document extras din carnetul de şantier al prof. dr. Panait I. Panait, care a participat ca expert arheolog la ultima deshumare făcută la mormântul Domnitorului Martir Constantin Brâncoveanu, petrecută în anul 1985: „Astăzi, 7 octombrie 1985, a fost deshumat mormântul Domnitorului Constantin Brâncoveanu din Biserica Sfântul Gheorghe Nou. Această intervenţie a fost făcută cu aprobarea Consiliului Culturii şi a Patriarhiei Române, având ca scop coborârea plăcilor funerare din biserică, precum şi consolidarea criptei voievodale. Cu această ocazie, la ora 12:45 a sosit la biserică Prea Fericitul Justin Moisescu, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, însoţit de Prea Sfinţitul Roman Ialomiţeanul, Episcop Vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor, Consilierii: preot Ioan Neamu, preot Constantin Popescu, precum şi alte feţe bisericeşti. Mai erau prezenţi Arhitectul Ştefan Balş, coordonatorul proiectului de restaurare, Arhitect Henriette Delavrancea, Arhitect Nicolae Stoian. Asistau la acest eveniment Constantin Bălăceanu Stolnici şi domnul Sturdza, epitropi la Biserica Domniţa Bălaşa. Am mai remarcat printre cei de faţă pe Prof. Univ. Radu Vergatti şi Aristide Ştefănescu. După ce a fost identificat sicriul cu osemintele domnitorului martir Constantin Brâncoveanu, Patriarhul Justin a îndrumat pe cei doi preoţi slujitori ai Bisericii Sfântul Gheorghe Nou, Părintele Gheorghe Didicescu şi Părintele Traian Ghica, să aşeze sicriul cu osemintele muceniceşti ale Voievodului Constantin

Brâncoveanu, precum şi celelalte sicrie identificate încă din anul 1932, într-un loc protejat din interiorul criptei, astfel încât să nu fie modificată buna aşezare a osemintelor de la locul lor. Scopul deshumării a fost, aşa cum am precizat, întărirea structurii de rezistenţă a criptei, şi nu scoaterea din mormânt a sfintelor oseminte. După aceasta, au fost finalizate lucrările prevăzute, aşezându-se plăcile funerare la noua cotă stabilită în proiect“. Aşadar, aceasta a fost ultima intervenţie la mormântul voievodal din Biserica „Sfântul Gheorghe“-Nou, până în anul 2014. În concluzie, manifestările solemne legate de omagierea Sfinţilor Martiri Brâncoveni, cu ocazia împlinirii a 300 de ani de la moartea lor mucenicească, reprezintă un prilej de adâncă meditaţie duhovnicească, ce scoate în evidenţă dragostea lor jertfelnică până la sacrificiu de sânge pentru credinţă şi pentru neam. În acest context, luminat de sacrificiul Sfinţilor Brâncoveni, mutarea în anul 2014 a sfintelor moaşte, din mormântul voievodal în racla întocmită şi împodobită după rânduiala ortodoxă, în Biserica „Sfântul Gheorghe“-Nou, constituie un epilog apoteotic al unei istorii pline de pilduitoare jertfe pe altarul credinţei strămoşeşti.

Bibliografie 

Briciu, Alexandru, Anul comemorativ al Sfinţilor Martiri Brâncoveni - De pe jilţul Valahiei, pe tronul sfinţeniei, Cotidianul Ziarul Lumina, 25 septembrie 2014.



Cărămizaru, Pr. dr. Emil Nedelea, Anul comemorativ al Sfinţilor Martiri Brâncoveni Istoricul mormântului Sfântului Martir Constantin Brâncoveanu din Bucureşti, Cotidianul Ziarul Lumina, 6 mai 2014.



Chituță, Alexandru Constantin , Anul comemorativ al Sfinţilor Martiri Brâncoveni Repere istorice ale stilului brâncovenesc , Cotidianul Ziarul Lumina, 17 februarie 2014.



Săsăujan, Pr. conf. dr. Mihai, Anul comemorativ al Sfinţilor Martiri Brâncoveni – Un strălucit protector al culturii românești, Cotidianul Ziarul Lumina, 17 februarie 2014.