Demnitatea Umana [PDF]

Zitiervorschau

DEMNITATEA UMANA Ce este demnitatea umană? Un dicţionar defineşte demnitatea drept „calitatea sau starea de a fi demn, respectat sau stimat“. Aşadar, prin demnitate umană se înţelege atât felul în care ne privim noi, cât şi felul în care ne tratează alţii. Deşi există diverşi factori care ne pot influenţa sentimentele cu privire la noi înşine, felul în care ne privesc sau ne tratează alţii are un rol important în ce priveşte simţul propriei valori. În fiecare ţară există oameni săraci, lipsiţi de apărare sau vulnerabili. Cu toate acestea, cineva aflat într-o asemenea situaţie n-ar trebui să se simtă mai puţin demn. De fapt, atitudinea sau reacţia altora este cea care ar putea face pe cineva să-şi piardă simţul propriei valori. Realitatea tristă este că de multe ori dreptul la demnitate al oamenilor aflaţi în situaţii nefericite este desconsiderat sau ignorat. Cât de des auzim cuvinte depreciative de felul „boşorog“, „nespălat“, „handicapat“ adresate vârstnicilor, săracilor, bolnavilor mintal sau celor infirmi! Demnitate Demnitate din latină (dignitas) - demn este un termen abstract, care indică calitatea reacţiilor, comportamentului unei persoane. Calitatea de a fi demn, atitudine demnă; autoritate morală, prestigiu, gravitate, măreţie; funcţie sau însărcinare înaltă în stat; rang. Definiţie Demnitatea arată valoarea, cinstea, meritele morale, gradul de preţuire ca şi rangul atins de o persoană în cadrul societăţii. În învăţătura creştină, demnitatea umană, este un dar divin, care indiferent de condiţiile în care trăieşte individul, ia ca exemplu chipul lui Dumnezeu. În societate, sub forma termenului de demnitate se mai poate înţelege autonomia şi libertatea gândirii cât şi a comportamentului unui individ. Demnitatea umană şi naţională Toate fiinţele umane se nasc libere şi egale în demnitate şi în drepturi. Ele sunt înzestrate cu raţiune şi conştiinţă şi trebuie să se comporte unele faţă de altele în spiritul fraternităţii. Demnitatea este o calitate a fiinţei umane, dar şi a popoarelor. În cazul unei persoane, ea presupune existenţa unei conştiinţe a propriei valori, dublată de modestie şi corelată cuconştiinţa valorii celorlalţi. Demnitatea umană este un criteriu de apreciere între oameni. Fiecare om îşi doreşte demnitate. Ea vine din propria fire, dar, desigur, şi de la alţi oameni. Ea vine din şi de la om, şi se reflectă în om. Schiller, adresandu-se semenilor, nota: “Demnitatea umană e în mainile voastre, păstraţi-o. Ea coboară o dată cu voi! Cu voi se va înălţa!”. Demnitatea umană trebuie să fie una pentru toţi. Omul faţă de Om trebuie să arate demnitate. Însuşi omul trebuie să fie demn că e om.

Demnitatea nu trebuie să depindă de culoare, sex, varstă, naţionalitate, post etc. Atat oamenii „mari”, cat şi cei „mici”, trebuie să manifeste, demnitatea umană şi cea naţională. Aprecierile unor notorietăţi, specialişti, pot fi diferite, pe cand demnitatea este una. Există, fireşte, oameni mai buni, dar şi mai răi, care nu pun preţ, ba chiar ignoră esenţa şi demnitatea omului. Cel care dispreţuieşte un alt om nu posedă o demnitate umană deplină. Sentimentul demnităţii umane nu trebuie să depindă de împrejurări — nici de bogăţie, nici de provenienţă socială, nici chiar de noroc. Ea trebuie să persiste mereu între oameni, ca un elementin dispensabil oricărei societăţi. Se susine că există o demnitate care nu atarnă de noroc; este o anumită atitudine care ne distinge şi care pare a ne destina pentru lucruri mari; este preţuirea pe care ne-o dăm noi înşine fără a ne da seama; prin această calitate caştigăm respectul celorlalţi oameni şi, de obicei, ea este aceea care ne pune deasupra lor mai mult decat naşterea, funcţiile şi decat însuşi meritul. Orice scop are întotdeauna un cost, sau o demnitate, cel exterior se poate aprecia în ceva material, sau în bani, pe cand costul interior se numeşte demnitate. Cateodată costul acesta interior este mult mai înalt ca preţul material. Într-adevăr, acolo unde nu există un preţ, unde nu găsim un echivalent material, acolo este demnitate. Demnitatea se poate referi la un alt om şi la propriul Eu — adică, eu sunt demn pentru că sunt om —, şi referă şi la alţi oameni. Aici demnitatea este liberă. În cazul cand vine în contradicţie cu conştiinţa, o atare demnitate perversă poate da naştere mai multor vicii, precum minciuna, zgarcenia sau împăcarea falsă. Toate aceste vicii se manifestă în relaţiile cu alţi oameni. În cazul acesta demnitatea dispare. Este necesar, totodată, de subliniat că demnitatea se manifestă sub mai multe aspecte: demnitatea familiei şi dezvoltarea valorilor familiei, demnitatea copilului, a adolescentului, a studentului, a femeii şi a bărbatului, demnitatea profesională, demnitatea naţională. Referitor la demnitatea unui popor, sau demnitatea naţională, au fost formulate mai multe idei, sub diferite unghiuri de vedere. Fiecare naţiune îşi are comorile sale naţionale, care îi determină identitatea, dar şi demnitatea naţională, care e legată de sentimentul naţional, de datinile strămoşeşti, de patrimoniul cultural, de limbă etc. Demnitatea naţională corelează direct cu iubirea faţă de ţară şi de neam, faţă de pămantul natal. Fiecare popor trebuie să fie apreciat ca identitate naţională şi respectat în concertul popoarelor lumii. Respect şi reciprocitate, iată caracteristicile de bază ale demnităţii naţionale. Lezarea demnităţii unui popor duce la cataclisme sociale. Aşadar, avem datoria să ne apărăm demnitatea noastră naţională, să fim oameni la noi acasă, cetăţeni ai acestei ţări, altminteri riscăm sa ne trezim peste noapte vasali sau sclavi. Demnitatea umană — Adesea desconsiderată „Fiecare aspect legat de viaţa în lagărele de concentrare era încă un pas în jos pe panta umilirii şi a privării de demnitate.“ — MAGDALENA KUSSEROW REUTER, SUPRAVIEŢUITOARE A UNUI LAGĂR DE CONCENTRARE NAZIST Desi sunt greu de imaginat, atrocităţile comise în lagărele de concentrare naziste în timpul celui de-al Doilea Război Mondial n-au fost nici începutul, nici sfârşitul atacului îndreptat

împotriva demnităţii umane. Indiferent că vorbim despre trecut sau prezent, concluzia este una singură: „Panta umilirii şi a privării de demnitate“ este abruptă şi bătătorită. Dar încălcarea demnităţii umane nu se limitează la faptele abominabile care au mânjit istoria omenirii. Deseori hidoşenia ei îmbracă forme mult mai subtile. Gândiţi-vă la copilul care este ridiculizat din cauza unei trăsături fizice, la imigrantul care este luat peste picior pentru că are obiceiuri „ciudate“ sau la cetăţeanul care ajunge ţinta discriminării din cauza culorii pielii sau a naţionalităţii. Poate că autorii acestor acte îşi imaginează că totul este o glumă, dar durerea şi umilirea pe care le simt victimele lor nu sunt deloc amuzante. Ce înseamnă demnitatea astăzi ? Chiar dacă suntem copii, vedem şi auzim aproape zilnic situaţii ce ne dau de gândit atât ca oameni, cât şi ca membrii ai societăţii în care, într-un viitor foarte apropiat, vom avea drepturi depline:  Mulţi oameni nu au unde munci; deşi caută şi cer un loc de muncă, ei sunt nerespectaţi în primul rând de cei care angajează, dar şi de ceilalţi oameni care au de lucru;  Un părinte nu-şi poate da copilul la şcoală, fiind sărac, el este nevoit să-şi pună copilul să muncească de timpuriu;  Un bătrân cerşeşte la colţul bisericii, este murdar şi flămând  Un copil trăieşte într-un canal – este singurul loc pe care-l ştie ca fiind „acasă”;  O femeie este bătută, iar vina ei se află undeva, pierdută prin aburii de alcool ai agresorului;  Oamenii mint unii despre alţii pentru interese personale, în care au ceva de câştigat, dar spun că asta înseamnă libertatea de opinie;  În ziare şi la televizor, prin ceea ce se scrie şi ce se spune, oamenii sunt umiliţi public şi stigmatizaţi, înainte ca justiţia să-şi spună cuvântul Situaţiile de acest fel mă duc cu gândul la profunzimea problemelor societăţii actuale şi înţelegerea conceptului de demnitate în vremuri în care înjosirea, umilinţa şi violenţa sunt la ordinea zilei.