Curs Delincventa Final PDF [PDF]

Zitiervorschau

UNIVERSITATEA DE STAT DIN MOLDOVA FACULTATEA DE DREPT DEPARTAMENTUL DREPT PENAL

Maria STRULEA Dorina GUREV Mihaela BOTNARENCO

DELINCVENŢA JUVENILĂ SUPORT DE CURS

Aprobat de Consiliul Calităţii al USM

Chişinău, 2017

CZU M

Recomandat de Departamentul Drept Penal Recenzenţi: Sergiu BRÎNZA, doctor habilitat în drept, profesor universitar Xenofon ULIANOVSCHI, doctor habilitat în drept, profesor universitar, Judecător la Curtea de Apel Chişinău

DESCRIEREA CIP A CAMEREI NAŢIONALE A C ĂRŢII Strulea, Maria Delincvenţa juvenilă. Suport de curs / Maria Strulea, Dorina Gurev, Mihaela Botnarenco; Universitatea de Stat din Moldova, Facultatea de Drept, Departamentul Drept Penal – CEP USM, 2017. – 371 p. 150 ex. ISBN

P

ISBN © M.Strulea, D.Gurev, M.Botnarenco, 2017 © CEP USM, 2017

2

CUPRINS LISTA ABREVIERILOR..........................................................................7 CUVÂNT ÎNAINTE...................................................................................8 TEMA 1. CARACTERIZAREA GENERALĂ A DELINCVENŢEI JUVENILE.................................................................................12 1. 2. 3. 4. 5. 6.

Concepte definitorii privind delincvenţa juvenilă.................................15 Particularităţile delincvenţei juvenile....................................................24 Obiectul de studiu al disciplinei Delincvenţa juvenilă..........................27 Scopul şi funcţiile disciplinei Delincvenţa juvenilă..............................30 Metodele de cercetare ale delincvenţei juvenile....................................32 Legăturile disciplinei Delincvenţa juvenilă cu alte ştiinţe juridice şi nejuridice....................................................................33

TEMA 2. REGLEMENTĂRI INTERNAŢIONALE ŞI STANDARDE ÎN MATERIA DELINCVENŢEI JUVENILE........................36 1. Reglementările Consiliului Europei în materia delincvenţei juvenil................................................................................41 2. Reglementările Naţiunilor Unite în materia delincvenţei juvenile………………………........................……….….52 3. Standardele internaţionale şi ale UE în materia delincvenţei juvenile…………………...............................…………...68 TEMA 3. CADRUL LEGAL NAŢIONAL ÎN MATERIA DELINCVENŢEI JUVENILE………………………...….…...89 1. Reglementări naţionale în materia protecţiei drepturilor copiil…….....97 2. Regimul juridico-penal al minorilor în Republica Moldova……….....104 3. Aspecte privind probaţiunea juvenilă şi executarea pedepselor de către minori……………...................................................................119 4. Elemente privind justiţia juvenilă…......……………………………....138 5. Tratamentul infractorilor minori în legislaţia penală comparată……..146

3

TEMA 4. CURENTE ŞI MODELE EXPLICATIVE ALE DELINCVENŢEI JUVENILE……………………….…......161 1. Teorii de orientare bioantropologică.....................................................163 1.1. Teoria criminalului înnăscut (Cesare Lombroso).........................163 1.2. Teoria constituţiei predispozant delincvenţiale (Ernst Kretshmer şi Wiliam Sheldon)…......................................165 1.3. Teoria inadaptării sociale (Olof Kinberg)....................................167 1.4. Teoria cromozomului crimei (Patricia Jacobs)..............................170 2. Teorii de orientare psihologică..............................................................172 2.1. Bazele psihanalizei (Sigmund Freud)............................................172 2.2. Teoria complexului de inferioritate (Alfred Adler).......................175 2.3. Teoria psihomorală (Etienne de Greeff şi Noël Mailloux)...........177 2.4. Teoria personalităţii criminale (Jean Pinatel)...............................178 3. Teorii de orientare sociologică...............................................................180 3.1. Teoria asociaţiilor diferenţiale (Edwin Satherland)......………....181 3.2. Teoria „conflictului de culturi” (Frederich Thrasher, Eleonor Glueck, William Isaac Thomas şi Florian Znaniecki)…..............184 3.3. Teoria „anomiei sociale” (Robert K. Merton)..............................187 3.4. Teoria stigmei (etichetării) (Howard Becker)………...................189 TEMA 5. CAUZALITATEA DELINCVENŢEI JUVENILE...............193 1. Aspecte generale privind cauzalitate, cauzele, condiţiile şi factorii delincvenţei juvenile................................................................195 2. Factorii criminogeni.............................................................................201 2.1. Factori endogeni................................................................................203 2.2. Factori exogeni..................................................................................205 TEMA 6. STAREA, STRUCTURA ŞI DINAMICA DELINCVENŢEI JUVENILE ÎN REPUBLICA MOLDOVA…...….………...215 1. Starea delincvenţei juvenile…………………......………….….…….216 2. Structura delincvenţei juvenile............................................................222 2.1. Structura criminalităţii după gradul de descoperire şi cunoaştere....................................................................................223 2.2. Structura criminalităţii conform categoriilor de infracţiuni.....................................................................................226 2.3. Structura criminalităţii conform gradului de 4

prejudiciabilitate..........................................................................228 2.4. Structura social-demografică a criminalităţii............................229 2.5. Structura criminalităţii conform ocupaţiei.................................230 2.6. Structura criminalităţii conform persoanelor condamnate........231 3. Dinamica delincvenţei juvenile............................................................232 3.1. Dinamica criminalităţii în spaţiu................................................232 3.2. Dinamica criminalităţii în timp...................................................236 TEMA 7. PERSONALITATEA DELINCVENTULUI MINOR...........241 1. Noţiunea de personalitate a delincventului minor...............................244 2. Coordonatele bio-psiho-sociale ale personalităţii delincventului minor ...........................................................................248 2.1. Elemente biologice: vârsta; sexul...............................................248 2.2. Elemente psihologice: temperamentul; caracterul; aptitudinile; inteligenţa...............................................................254 2.3. Elemente sociologice: macromediul; micromediul; anturajul.......................................................................................262 3. Formarea personalităţii delincventului minor......................................267 3.1. Dezvoltarea personalităţii.........................................................267 3.2. Principalele modele de formare a personalităţii delincventului minor..................................................................271 4. Tipologia delincvenţilor minori...........................................................281 TEMA 8. FORMELE COMPORTAMENTULUI DEVIANT AL MINORILOR.........................................................................288 1. Consideraţiuni generale cu privire la comportamentul deviant al minorilor.............................................................................290 2. Tipologia comportamentului deviant al minorilor..............................294 3. Delincvenţa individuală......................................................................298 4. Delincvenţa în grup.............................................................................302 4.1. Consideraţii generale privind delincvenţa în grup....................302 4.2. Tipologia delincvenţei în grup...................................................306

5

TEMA 9. MINORUL – VICTIMA INFRACŢIUNII.............................310 1. Conceptul de victimă............................................................................313 2. Comportamentul victimei minore în mecanismul actului infracţional................................................................................319 3. Sursa victimizării şi tipologii ale victimelor minore...........................327 4. Prevenţia victimologică........................................................................334 TEMA 10. PREVENIREA DELINCVENŢEI JUVENILE...................345 1. 2. 3. 4.

Noţiuni generale referitoare la prevenirea delincvenţei juvenile..........347 Politicile de prevenire a delincvenţei juvenile......................................355 Modele de prevenire a delincvenţei juvenile.........................................358 Experienţe ale altor state referitor la prevenirea delincvenţei juvenile.............................................................................364

6

LISTA ABREVIERILOR alin. - alineat art. - articol CE - Consiliul Europei CtEDO - Curtea Europeană a Drepturilor Omului ECOSOC - Consiliul Economic şi Social al ONU IRP - Institutul de Reforme Penale lit. - litera ONU - Organizaţia Naţiunilor Unite RM - Republica Moldova UE - Uniunea Europeană UNICEF - Fondul pentru Copii al Naţiunilor Unite

7

CUVÂNT ÎNAINTE Nașterea unui copil, dezvoltarea socială și morală a acestuia, implicarea lui în activități sociale utile au fost întotdeauna preocupările primordiale ale familiei, societății și statului, iar bunăstarea familiei, societății și a statului depinde, în mare măsură, de soluționarea eficientă a acestor sarcini. Tocmai din această perspectivă eșecul educației și dezvoltarea unui comportament deviant (delincvent, antisocial) al copilului reprezintă fundament al cercetării Delincvenţei juvenile și se regăseşte în câmpul cercetărilor frecvente nu doar a juriștilor dar și a pedagogilor, psigologilor, sociologilor etc. Prezentul Suport de curs la disciplina Delincvența juvenilă reprezintă versiunea actualizată și desfășurată a lucrări editate în anul 2013 (autori: Strulea Maria, Gurev Dorina). Modificările de esență introduse în noul suport sunt în consonanță cu fluctuațiile intervenite în legislație (Codul penal, Codul contravențional, Codul civil; Codul familiei etc.). Valurile de modificări legislative din domeniul drepturilor minorilor se află în corelație cu: evoluția relațiilor sociale care au determinat necesitatea reglementării răspunderii pentru alte categorii de fapte care lezează drepturile; Hotărârea Curții Constituționale nr.33 din 17.11.2016 pentru controlul constituționalității unor prevederi din Codul civil și Codul de procedură civilă ale Republicii Moldova (drepturile și libertățile persoanelor cu dizabilități mintale); revizuirea măsurilor educative din legislația penală, precum și consolidarea rolului probațiunii juvenile la resocializarea și reintegrarea minorilor etc. Totodată, în legătură cu actualitatea unor instituții juridice care au câștigat teren în contextul justiției juvenile: probațiunea juvenilă, mediere (procedeu de soluționare a conflictelor caracteristic justiției restaurative) s-a decis să se acorde mai multă atenție în aria de cercetare, examinându-le tranșant.

8

Indiscutabil, orice domeniu al vieţii cotidiene nu poate fi izolat de relaţiile interstatale sau de reglementările impuse de organismele internaţionale, fapt relevat şi în lucrarea de faţă, prin prezentarea şi analizarea actelor normative sau a celor de recomandare din cadrul Organizaţiei Naţiunilor Unite, al Consiliului Europei sau al Uniunii Europene. În acest plan, a fost regândit viziunea în privința abordării documentelor internaționale în materia delincvenței juvenile, astfel încât au suplimentat conținutul unității de conținut cu informație nouă, în sensul detalierii examinării actelor internaționale deja abordate sau analizei unor documente internaționale care prezintă interes pentru materia delincvenței juvenile, dar care nu au fost cercetate în lucrarea precedentă. Concomitent, au fost actualizate datele statistice relevante pentru ilustrarea stării, structurii și dinamicii delincvenței juvenile. Or, fără o imagine reală și obiectivă care să reflecte situația actuală în domeniu se denaturează valabilitatea concluziilor formulate referitoare la tendințele delincvenței juvenile și eficacitatea măsurilor de prevenire aplicate. Conținutul lucrării a fost racordat la noul curriculum al disciplinei Delincvența juvenilă, în acest sens în lucrare au fost inserate nu numai modificări de formă și structură, dar și de conținut. Astfel, Suportul de curs conține: lista abrevierilor; cuvânt înainte; tema 1. Aspecte introductive privind delincvenţa juvenilă; tema 2. Reglementări internaţionale şi standarde în materia delincvenţei juvenile; tema 3. Cadrul legal naţional în materia delincvenţei juvenile; tema 4. Curente şi modele explicative ale delincvenţei juvenile; tema 5. Cauzalitatea delincvenţei juvenile; tema 6. Starea, structura şi dinamica delincvenţei juvenile în Republica Moldova; tema 7. Personalitatea delincventului minor; tema 8. Formele comportamentului deviant al minorilor; tema 9. Minorul – victima infracţiunii; tema 10. Prevenirea delincvenţei juvenile. Fiecare temă conține: obiective de referință; repere de conținut; bibliografie recomandată; termeni cheie; 9

activități de evaluare; probleme și abordări ce depășesc cadrul curricular. Este de notat că, fiind o disciplină limitrofă dintre ştiinţele juridice şi cele nejuridice, cercetarea delincvenţei juvenile nu se poate priva de investigaţiile şi rezultatele cercetărilor realizate în domeniul altor ştiinţe, cum ar fi criminologia, psihologia, psihiatria, sociologia etc. Iată de ce în studiul respectiv au fost utilizate şi izvoare doctrinare de ramură. Cercetarea delincvenţei juvenile se conturează în calitate de conţinut prin prisma lucrărilor ştiinţifice elaborate de M.Born, J.-F.Renucci, Ch.Courtin, G.Bonnemaison, T.Amza, N. Mitrofan, F.Grecu, Ig.Ciobanu etc. În aceeaşi ordine de idei, studiul materiei presupune şi cercetarea rapoartelor, a datelor statistice emise de instituţiile guvernamentale sau de organisme nonguvernamentale cu activitate în domeniul delincvenţei juvenile, făcându-se referire şi la cercetările realizate în urma amplei activităţi a organismelor internaţionale. Evident, orice abordare a unei tematici poate implica conotaţii conceptuale diferite. Prin prezentul Suport de curs, se face o încercare de a soluţiona unele chestiuni problematice, care poate că nici nu au o soluţie unică, dar care tind a constitui o finalitate şi un obiectiv de cercetare a comunităţii în general. Printre domeniile ce ar forma obiect de cercetare ar fi: originea delincvenţei juvenile; modalităţi oportune de minimizare a devianţei minorilor; perspectivele justiţiei juvenile restaurative; politici de resocializare a delincvenţilor minori etc. În urma examinării temelor propuse ţinem să subliniem importanţa societăţii şi rolul familiei în soarta şi în devenirea oricărui copil, precum şi rolul culturii în evoluţia fenomenului delincvenţial. De aceea, fără a intenţiona de a oferi soluţii exhaustive în combaterea delincvenţei juvenile, susţinem necesitatea dezvoltării unei ambianţe educaţionale adecvate pentru orice minor. Din aceste considerente, acordăm atenţie şi conceptului amplu de „justiţie prietenoasă copilului”, care se referă 10

la sistemele de justiţie ce garantează respectarea şi implementarea eficientă a tuturor drepturilor copiilor la cel mai înalt nivel posibil, ţinându-se cont de principiile dreptului, consideraţiune corespunzătoare acordându-se nivelului de maturitate al copilului şi înţelegerii circumstanţelor cazului. Justiţia prietenoasă copilului este, în particular, o justiţie accesibilă, corespunzătoare vârstei, rapidă, adaptată la şi concentrată pe necesităţile şi drepturile copilului, inclusiv pe dreptul la un proces echitabil, pe dreptul de a participa la procese şi de a le înţelege, pe dreptul la viaţă privată, la integritate şi demnitate. Suportul de curs Delincvenţa juvenilă este destinat studenţilor anului II de studii secția cu frecvență la zi și anului III secția cu frecvență redusă de la Ciclul I: Licenţă, dar şi celor de la Ciclul II: Master (120 credite). Studiul disciplinei Delincvenţa juvenilă formează studenţilor un șir de competenţe, prinre care se numără: identificarea noilor situaţii sociale delincvenţiale; elaborarea soluţiilor în vederea soluţionării problemelor violenţei în şcoală şi în familie; propunerea programelor de prevenire a actelor suicidare la minori; aplicarea eficientă a modalităţilor de studiere a personalităţii delincventului minor; investigarea factorilor (exogeni şi endogeni) ale cauzalităţii delincvenţei juvenile; identificarea modalităţilor oportune de resocializare a infractorilor minori; elaborarea programelor de prevenire şi combatere a delincvenţei juvenile. Autorii cursului

11

TEMA 1 ASPECTE INTRODUCTIVE PRIVIND DELINCVENŢA JUVENILĂ UNITĂŢI DE CONŢINUT: 1. 2. 3. 4. 5. 6.

Concepte definitorii privind delincvenţa juvenilă Particularităţile delincvenţei juvenile Obiectul de studiu al disciplinei Delincvenţa juvenilă Scopul şi funcţiile disciplinei Delincvenţa juvenilă Metodele de cercetare ale delincvenţei juvenile Legăturile disciplinei Delincvenţa juvenilă cu alte ştiinţe juridice şi nejuridice

OBIECTIVE: - să definească conceptele de: copil, devianţă, delincvenţă juvenilă, criminalitate a minorilor; - să determine coraportul dintre conceptele „delincvenţă juvenilă” şi „criminalitatea minorilor”; - să relateze despre particularităţile delincvenţei juvenile ca disciplină didactică; - să identifice obiectul de studiu al disciplinei Delincvenţa juvenilă; - să descrie scopul disciplinei Delincvenţa juvenilă; - să analizeze funcţiile disciplinei Delincvenţa juvenilă; - să stabilească metodele de bază ale disciplinei Delincvenţa juvenilă; - să distingă legăturile disciplinei Delincvenţa juvenilă cu alte ştiinţe juridice şi nejuridice; - să precizeze locul şi rolul disciplinei Delincvenţa juvenilă în sistemul ştiinţelor juridice. Termeni-cheie: devianță, delincvența juvenilă, criminalitatea minorilor, minor, copil, tânăr, comportament antisocial, încălcări ale normelor juridice. 12

BIBLIOGRAFIE: Acte normative şi practica judiciară: 1. Constituţia Republicii Moldova, adoptată la 29.07.94, în vigoare de la 27.08.94. În: Monitorul oficial al Republicii Moldova, 1994, nr.1, art.1. 2. Codul civil al Republicii Moldova, nr.1107 din 06.06.2002. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2002, nr.82-86. 3. Codul familiei al Republicii Moldova, nr.1316 din 26.10.2000. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2001, nr.47-48 4. Codul de procedură penală al Republicii Moldova, adoptat la 24.03.61, în vigoare de la 1.07.61. În: Veştile Sovietului Suprem al RSSM, 1961, nr.10, art.42. 5. Legea Republicii Moldova privind protecţia specială a copiilor aflaţi în situaţie de risc şi a copiilor separaţi de părinţi, nr.140 din 14.06.2013. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2013, nr.167-172. 6. Legea Republicii Moldova cu privire la tineret, nr.215 din 29.07.2016. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2016, nr.315-328 7. Legea Republicii Moldova privind drepturile copilului, nr.338 – XIII din 15.12.1994. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 1995, nr.13/127. 8. Convenţia Internaţonală cu privire la drepturile copilului, adoptată la New York la 20 noiembrie 1989. 9. Ansamblul de Reguli minime pentru tratamentul delinvenţilor, aprobat prin Rezoluţia nr.663 C (XXIV) a Consiliului Economic şi Social al ONU din 31 iulie 1955. 10. Ansamblul Regulilor minime ale Naţiunilor Unite cu privire la administraţia justiţiei pentru minori (Regulile de la Beijing), adoptate prin Rezoluţia nr.40/33 a Adunării Generale a ONU din 29 noiembrie 1985. 11. Normele Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru protecţia minorilor privaţi de libertate, adoptate prin Rezoluţia 45/113 a Adunării Generale a ONU din 14 decembrie 1990. 12. Regulile minime ale Naţiunilor Unite pentru elaborarea unor măsuri neprivative de libertate (Regulile de la Tokyo), adoptate prin Rezoluţia nr.45-110 a Adunării Generale a ONU din 14 13

decembrie 1990. 13. Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie a RM „Cu privire la practica judiciară în cauzele penale privind minorii”, nr.39 din 22.11.2004. www.csj.md Literatura de specialitate: 1. Banciu D. Radulescu S. Evoluţii ale delicvenţei juvenile în România. Bucureşti: Lumina Lex, 2002. 2. Botnaru S., Şavga A., Grosu V., Grama M. Drept Penal. Partea Generală. Vol. I. Ediţia a II-a. Chişinău: Cartier Juridic, 2005. 3. Ciobanu I. Criminologie. Vol. I. Chişinău: Cartdidact-Reclama, 2004. 4. Coşleţ O. Analiza generală a noţiunilor de delincvenţă juvenilă. În: Analele Ştiinţifice ale USM. Seria „Ştiinţe socioumaniste”. Vol. I. Chişinău, 2005. 5. Dicţionarul explicativ al limbii române. Ediţia a II-a. Bucureşti: Univers Enciclopedic, 1996. 6. Dicţionar de sociologie / Coordonatori: Zamfir C., Vlăsceanu L. Bucureşti: Babce, 1993. 7. Dicţionar de psihologie / Coordonator: Şchiopu U. Bucureşti: Babce, 1997. 8. Gârleanu I. Coordonate psihosociale ale delincvenţei juvenile în perioada tranziţiei. Timişoara: Audo Towrs, 1996 9. Grecu F., Rădulescu S. Delincvenţa juvenilă în societatea contemporană. Studiu comparativ între Statele Unite şi România. Bucureşti: Lumina LEX, 2003. 10. Mirişan V. Criminologie. Oradea: Editura Împrimeriei de Vest, 2000. 11. Oancea I. Probleme de criminologie. Bucureşti: ALL, 1994. 12. Părnulescu I. Delincvenţa juvenilă în Valea Jiului. Petroşani: Universitas, 2000. 13. Pop O. Aspecte criminologice privin delincvenţa juvenilă în perioada de tranziţie în România. Timişoara: Mirton, 2003. 14. Popa N., Răducanu A. Quelques considérations sur la notion de la méthodologie juridique. În: Analele Universităţii din Bucureşti. Seria „Drept”, 1983, nr.2. 15. Strulea M. Delincvenţa juvenilă: Suport de curs. Chişinău: CEP 14

16. 17. 18. 19. 20.

USM, 2008. Strulea M., Gurev D. Delincvenţa juvenilă: Suport de curs. Chişinău: CEP USM, 2013. Ungureanu A. Prelegeri de criminologie. Iaşi: Cugetarea, 1999. Криминология: Учебник для вузов / Под ред. Долговой А.И. Москва: НОРМА, 2001. Криминология: Учебник / Под ред. Кузнецовой Н.Ф., Лунева В.В. 2-е издание. Москва: Волтерс Клувер, 2004. Криминология: Учебник для юридических вузов / Под ред. Кудрявцева В.Н., Эминова В.Е. Москва: Юристъ, 1995.

1. CONCEPTE DEFINITORII PRIVIND DELINCVENŢA JUVENILĂ La momentul actual de dezvoltare a societăţii atenţia societății este îndreptată spre comportamentul deviant al minorilor, problema privind educarea tinerei generaţii în spiritul respectării normelor morale şi de drept. În general, fenomenul delincvenţei juvenile este abordat de un şir de ştiinţe, cum ar fi: psihologia, sociologia, psihiatria, filosofia, criminologia etc. Ca urmare, în literatură sunt întâlnite o varietate de definiţii ale conceptului de delincvenţă juvenilă, care, la rândul lor, întrunesc, din perspectiva ramurii care o defineşte, toate trăsăturile acestui fenomen. Astfel privite lucrurile, este absolut necesar de a identifica definiţia care să permită integrarea lui precisă în sistemul conceptual al disciplinei respective. Dacă termenul este utilizat în mai multe discipline, definiţia trebuie contextualizată. Este cazul multora dintre termenii cu care se va opera în acest Suport de curs, primordial cu termenii de devianţă, delincvenţă şi criminalitate. Termenul devianţă este preluat din limba engleză, în care „deviance” are înţelesul de abatere de la normele acceptate. Originea termenului „devianţă” provine din limba latină, de la verbul „deviare”, care înseamnă „abatere de la drum” („via” – cale, drum). Dicţionarulul explicativ al limbii române prin devianţă 15

desemnează abatere de la direcţia dată sau normală. Astfel, devianţa constă în „orice act, conduită sau manifestare care violează normele scrise sau nescrise ale societăţii ori ale unui grup social particular”. Devianţa este un tip de comportament care se opune celui convenţional (acceptat prin tradiţie), cuprinzând, pe lângă încălcările legii, şi „orice deviere” de conduită care nu are un caracter patologic constatat medical şi reprezintă o abatere de la normele sociale, fiind percepută ca atare de membrii societăţii. Devianţa are un caracter relativ, realitate determinată de faptul că un act va fi condamnat numai dacă este pus într-o anumită situaţie şi nu va fi condamnat în altă situaţie, iar în multe împrejurări acel act va fi sau nu deviant în funcţie de statutul sau rolul autorului. De exemplu, un tânăr care ucide săvârşeşte un act deosebit de reprobat de societate, o crimă extrem de gravă; în schimb, acelaşi tânăr, aflat pe front, poate ucide mai mulţi adversari, fără ca actele sale să fie incriminate, ci, din contra, ele putând fi chiar elogiate sau recompensate. De asemenea, devianţa va depinde de contextul normativ în care apare, adică ceea ce este condamnat în sânul unei culturi sau într-o anumită epocă, este tolerat în alt mediu sau în altă perioadă de timp. Acest proces, care este şi antisocial, cuprinde, pe lângă încălcările legilor, şi încălcările regulilor stabilite de grupurile sociale (obiceiuri, tradiţii etc.), organizaţii şi instituţii (reguli stabilite prin regulamente, dar şi de cultura colectivităţii etc.). Se constată că sfera comportamentelor deviante cuprinde următoarele acte sau conduite neconformiste: a) actele sau conduitele considerate ca excentrice, cum sunt: ţinuta neobişnuită, cum ar fi purtatul pantalonilor jeans rupţi; purtatul unor bijuterii atipice, cum ar fi inele şi butoni prinşi pe corp; limbaj cu expresii şi cuvinte de jargon; gesturi neconformiste (cum sunt cele care mimează actul sexual) în timpul unor spectacole muzicale. b) acte imorale, indecente sau obscenităţi, cum sunt petrecerile 16

zgomotoase în timpul zilei, dar şi (mai des) al nopţii; c) acte antisociale, criminale; d) acte asociale, cum sunt cele comise de bolnavii mintal. Pe baza constatărilor făcute în urma investigaţiilor efectuate în cadrul societăţii, în general, şi în rândul minorilor şi tinerilor, în special, putem realiza o tipologie, fie ea şi aproximativă, a devianţei: a) după natura devianţei: - pozitivă (inovativă), - negativă (infracţiune), - neutră (excentricităţi); b) după forma de manifestare: - deschisă (transparentă), - ascunsă (corupţia); c) după tipul normei încălcate: - penală, - contravenţională, - politică, - religioasă, - familială, - autoagresivă; d) după actor: - individuală, - de grup; e) după gravitatea actului: - tolerată (ţinută indecentă), - relativ tolerată sau contravenientă, - gravă, sancţionată penal; f) după criteriul medical: - normală, - patologică; i) după vârstă: - adultă, - juvenilă. 17

În ceea ce urmează vom statua asupra definirii termenului delincvenţă care în Dicţionarul de sociologie este similat cu cel de crimă şi devianţă. Noţiunea de crimă, în viziunea lui Durkheim reprezintă acel „comportament pe care legea este autorizată să-l sancţioneze”, iar devianţa constituie „transgresiunea, identificată ca atare şi sancţionată, a normelor în vigoare într-un sistem social dat”. În primul caz se vorbeşte despre încălcarea legii – ceea ce sugerează un aspect juridic al problemei, iar în cel de-al doilea se vorbeşte despre normă – ceea ce sugerează un aspect social. Dicţionarul de psihologie defineşte delincvenţa ca fiind „ansamblul infracţiunilor penale”. Rămâne de văzut ce se înţelege prin infracţiune şi apoi prin infracţiune penală, dacă există şi alt gen de infracţiuni. Consultând termenul infracţiune distingem că aceasta este „conduita ce atentează la prevederile restrictive ale legii sau ale opiniei publice”, având, după natura gravităţii, trei clase: crima, delictul şi contravenţia. În cazul acesta, orice atentat la opinia publică este o infracţiune, indiferent de prevederile legale ale acesteia. Prin urmate, infracţiune penală reprezintă conduita ce atentează la prevederile restrictive ale legii. Dicţionarul explicativ al limbii române prin delincvenţă subînţelege: 1. Fenomen social care constă în săvârşirea de delicte. 2. Totalitatea delictelor savârşite la un moment dat, într-un anumit mediu sau de către persoane de o anumită vârstă. Este de menţionat că, în ceea ce priveşte conceptul delincvenţă, există o mare diversitate a definiţiilor date acestei noţiuni: de la conceperea ei ca o formă de „devianţă” (din punctul de vedere al sociologului) sau ca „abatere de la normele penale” (din perspectiva juristului) şi până la definirea ei ca o formă de „inadaptare socială” ori „tulburare comportamentală” (în concordanţă cu evaluările psihologilor sau psihiatrilor). Absenţa unei definiţii unitare şi unanim acceptate constituie o sursă de confuzii care pot distorsiona constatările, investigaţiile sociologice şi criminologice în acest 18

domeniu. În sensul Recomandării Rec (2003)20 a Comitetului de Miniştri referitoare la noile moduri de abordare a delincvenţei juvenile şi la rolul justiţiei juvenile, adoptate la 14 septembrie 2003, „delicvenţă semnifică faptele care se încadrează în sfera dreptului penal. În unele state aceasta se extinde asupra comportamentului antisocial şi /sau deviat care face parte din sfera administrativă şi civilă”. Prin urmare, Comitetul de Miniştri priveşte delincvenţa ca comitere de infracţiuni, însă acceptă şi situaţiile când delincvenţa se extinde şi peste alte încălcări de lege. În consecinţă, actul delincvent este definit prin crimă, iar aceasta este o specie a devianţei, fiind şi o încălcare a legii penale. Aşadar, devianţa este genul proxim al delincvenţei; dacă noţiunii delincvenţă îi va fi atribuită şi violarea normelor morale sau a unor interdicţii impuse de către adult copilului, noţiunea de delincvenţă va fi similară cu cea de devianţă. Totuşi, reprezentând o formă distinctă de devianţă, delincvenţa juvenilă constituie un fenomen complex care defineşte ansamblul conduitelor aflate în conflict cu valorile ocrotite de normele juridice. Din punct de vedere juridic, acest fenomen caracterizează încălcarea normelor care reflectă cerinţele oricărei forme de convieţuire umană, limitarea libertăţii personale, adaptarea inadecvată la mediul social, disconcordanţa dintre aptitudinile individuale şi cerinţele sociale. Astfel, aceste două noţiuni nu sunt şi nici nu pot fi identice, deoarece comiterea unei deviaţii din partea minorului, ca, de exemplu, fuga de acasă, deşi este interzisă de părinţi, de normele morale, nu este o interdicţie legală, însă poate fi un „mijloc”, o „cale”, o „ocazie” spre viitoarele fapte infracţionale. Prin urmare, conceptul delincvenţă nu este sinonim şi deci nu se confundă cu noţiunea devianţă, deoarece sfera conceptului devianţă este mai largă şi cuprinde ca formă particulară noţiunea delincvenţă, formând un coraport de parte şi întreg, unde delincvenţa este parte, iar devianţa – întregul. 19

Conceptul delincvenţă juvenilă cuprinde două noţiuni distincte, şi anume: cea de delincvenţă şi de juvenil. Deşi ambii termeni au intrat în limbajul comun şi par să aibă semnificaţii bine determinate şi univoce, ei sunt folosiţi adesea cu înţelesuri diferite nu doar în vorbirea curentă, ci şi în limbajul ştiinţific. Termenul delincvenţă juvenilă nu este întâlnit nici în legislaţia penală din ţara noastră, nici în dreptul pozitiv din alte ţări. El este o creaţie a doctrinei penale şi a teoriilor criminologice sau sociologice, în încercările lor de a grupa o serie de infracţiuni în funcţie de criterii de vârstă, considerându-se, în mod justificat, că faptele penale prezintă o serie de particularităţi determinate de nivelul de maturitate biologică, cu precădere mintală, a subiectului activ al infracţiunii. Din punct de vedere etimologic, conceptul delincvenţă juvenilă provine din două termene de origine latină, respectiv: „delinquo delinquere”, ceea ce înseamnă „a greşi” (neintenţionat), „a scăpa din vedere” („delictum” însemna, în primul rând, greşeală) şi „juvenis juvenilis”, ceea ce înseamnă „tineresc”, „adolescentin”. Dicţionarul explicativ al limbii române de asemenea similează cuvântul juvenil cu cel de „tinereţe”, care, la rândul său, este definit ca: „perioadă din viaţă a omului între copilărie şi maturitate”. Iar noţiunea „adolescenţă” a fost analizată apelând la Dicţionarul de sociologie: adolescenţă – etapă distinctă în evoluţia individului care se situează între copilărie şi tinereţe, prezentând aspecte caracteristice în plan biologic şi psihosocial. De aici putem formula o definiţie prealabilă, pur nominală, în care „delincvenţa juvenilă” ar desemna o greşeală a tânărului, a adolescentului. În altă ordine de idei, nu putem trece cu vederea noţiunea criminalitate, prin care, potrivit Dicţionarului explicativ al limbii române, se înţelege: „săvârşire de omoruri: totalitatea infracţiunilor săvârşite pe un anumit teritoriu într-o anumită perioadă”. În conformitate cu doctrina, criminalitatea reprezintă totalitatea crimelor comise pe un anumit teritoriu, într-o perioadă determinată de timp de persoane vinovate de comiterea acestor fapte. Din contextul dat reiese 20

că criminalitatea nu poate fi studiată în afara societăţii, care redă aspectul social al fenomenului în cauză. Aceşti oameni, prin faptele săvârşite, sunt legaţi de criminalitate şi fac parte din criminalitate. Ei alcătuiesc populaţia penală asupra căreia trebuie să se îndrepte multe organe (de stat ori altele). În literatura de specialitate, criminalitatea se grupează, printre altele, şi în funcţie de vârsta celor implicaţi în ea: criminalitatea minorilor (între 14 şi 18 de ani), criminalitatea tinerilor (în conformitate cu doctrina între 18 şi 21 de ani sau 18 şi 23 ori 25 de ani, iar în conformitate cu Legea Republicii Moldova cu privire la tineret, nr.215 din 29.07.2016, prin tânăr se înţelege persoana cu vârstă cuprinsă între 14 şi 35 de ani), criminalitatea majorilor (între 18 şi 60 de ani) şi criminalitatea vârstnicilor (peste 60 de ani). În prezentul studiu ne axăm doar pe criminalitatea minorilor. Astfel, criminalitatea minorilor constituie totalitatea crimelor comise pe un anumit teritoriu, într-o perioadă determinată de timp de către minori. Dicţionarul explicativ al limbii române enumeră mai multe semnificaţii ale cuvântului minor, însă în sensul în care prezintă interes pentru acest studiu alegem următoarea definiţie: „fiinţa umană care nu a împlinit încă vârsta la care îşi poate exercita toate drepturile”. Este de subliniat că în Recomandarea Rec (2003)20 menţionată supra termenul minor este identic cu cel de juvenil şi însemnă persoana care a atins vârsta de răspundere penală, dar nu şi majoratul. Totuşi, această Recomandare se poate extinde asupra celora care în viitorul apropiat vor atinge sau au atins această vârstă. Prin urmare, minorul care nu a atins vârsta răspunderii penale nu cade sub incidenţa acestei Recomandări. De altfel, definiţia noţiunii de minor o regăsim şi la lit.(a) pct.11 din Normele Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru protecţia minorilor privaţi de libertate, adoptate prin Rezoluţia 45/113 din 14 decembrie 1990, şi anume: „Minorul reprezintă orice persoană care nu a împlinit 18 ani”. Prevederi similare regăsim şi în legislaţia naţională, in 21

concreto – în Codul de procedură penală al Republicii Moldova (alin.(2) art.474). La fel, acelaşi sens îl conferă minorului şi pct.2 al Hotărârii Plenului Curţii Supreme de Justiţie a RM „Cu privire la practica judiciară în cauzele penale privind minorii”, nr.39 din 22.11.2004. De remarcat că atât actele internaţionale, cât şi cele naţionale utilizează termenul copil, care este echipolent termenului minor. Astfel, instrumentul juridic internaţional principal destinat să asigure protecţia drepturilor copiilor (Convenţia ONU cu privire la Drepturile Copiilor (1989)) la art.1 prevede: „prin copil se înţelege orice fiinţă umană sub vârsta de 18 ani, cu excepţia cazurilor când, în baza legii aplicabile copilului, majoratul este stabilit sub această vârstă”. Şi Convenţia Consiliului Europei pentru protecţia copiilor împotriva exploatării sexuale şi a abuzurilor sexuale de la Lanzarote 2007 defineşte noţiunea de copil ca fiind orice persoană cu vârsta mai mică de 18 ani (art.3). Cu referire la legislaţia autohtonă, putem enumera un şir de acte normative ce utilizează termenul de copil şi nu cel de minor. În acest sens, menţionăm Cod civil al RM care la alin.(1) art.20 stabileşte că capacitatea deplină de exerciţiu începe la data când persoana fizică devine majoră, adică la împlinirea vârstei de 18 ani. De altfel, similar definesc noţiunea de copil ca persoana care nu a atins vârsta de 18 ani (majoratul) următoarele acte naţionale: Legea privind drepturile copilului, nr.338 (alin.(2) art.1); Codul familiei al RM (alin.(1) art.51); Legea cu privire la protecţia copiilor împotriva impactului negativ al informaţiei, nr.30; Legea privind protecţia specială a copiilor aflaţi în situaţie de risc şi a copiilor separaţi de părinţi, nr.140. În această ordine de idei, concretizăm că în contextul disciplinei Delincvenţa juvenilă termenul minor va fi utilizat alături de cel de copil şi prin aceştia se va înţelege persoana fizică care nu a împlinit vârsta de 18 ani. Vorbind despre coraportul existent între termenul delincvenţa juvenilă şi termenul criminialitatea minorilor este necesar să 22

evidenţiem că criminialitatea minorilor exprimă totalitatea infracţiunilor comise de minori la atingerea vârstei de răspundere penală, adica se are în vedere vârsta generală de 16 ani şi, pentru unele componenţe de infracţiune prevăzute de art.21 CP RM, vârsta de 14 ani. Când vorbim despre delincvenţa juvenilă, avem în vedere nu doar infracţiunile comise de minori, ci toate încălcările de lege, şi nu are importanţă vârsta la care ele au fost comise; vorbim despre totalitatea încălcărilor de norme legale şi morale comise de fiinţe umane până la împlinirea vârstei de 18 ani. Deci, termenul delincvenţă juvenilă este mai larg, referindu-se la un spectru mai larg de subiecţi, precum şi de încălcări comise de minori. Întrucât în vorbirea curentă din ţara noastră şi din alte ţări (de exemplu, Franţa şi Italia) cuvântul crimă era asociat cu un regim sever de executare a pedepselor, s-a introdus, prin acceptare tacită, şi conceptul delincvenţă, care s-a generalizat treptat în cazul minorilor, fără să elimine însă conceptul criminalitate. De aceea, ele continuă să fie folosite cu aceeaşi semnificaţie. În Franţa şi în Italia termenul criminalitate juvenilă este întâlnit cu precădere în literatura juridică, în timp ce sintagma delincvenţă juvenilă este folosită mai frecvent în studiile şi cercetările criminologice, sociologice şi psihologic. În conformitate cu disciplina noastră, nu toate formele de devianţă interesează, ci doar delincvenţa juvenilă – fenomen cu implicaţii negative atât pentru societate, cât şi pentru destinul ulterior al tinerilor. În limbajul comun, precum şi în cel ştiinţific, câmpul semantic al conceptului de delincvenţa deseori se suprapune cu cel al termenilor devianţă şi criminalitate. În accepţiunea prezentului demers, în ansamblul formelor de devianţa se include şi delincvenţa care cuprinde atât totalitatea delictelor (acte nepermise de lege şi sancţionate printr-o pedeapsă corecţională) şi a crimelor (violare a legii penale, dar şi cele mai grave încălcări aduse legii), incluzând, astfel, în înţelesul ei atât criminalitatea (totalitatea faptelor criminale considerate într-o societate), cât şi contravenţiile şi chiar unele acte de încălcare a normelor morale (cerşetoria, vagabondajul, prostituţia, actele săvârşite 23

de minorii ce nu răspund penal). Făcând o analiză a tuturor noţiunilor explicate mai sus, stabilim că:  prin devianţă se înţelege orice conduită, gest sau manifestare care încalcă normele scrise sau nescrise ale societăţii sau ale grupului social particular din care face parte persoana care a avut o astfel de conduită;  prin delincvenţă juvenilă se înţelege totalitatea faptelor ce constituie încălcare a normelor juridice (indiferent de caracterul penal al acestora), comise la un moment dat, întrun anumit mediu de către minori;  prin criminalitatea minorilor se înţelege totalitatea infracţiunilor săvârşite pe un anumit teritoriu într-o perioadă determinată de timp, de către persoane care n-au împlinit vârsta de 18 ani.

2. PARTICULARITĂŢILE DELINCVENŢEI JUVENILE Din definiţiile date delincvenţei juvenile rezultă că acestui fenomen îi sunt specifice o serie de trăsături care îi dezvăluie etiologia complexă şi îi conferă un loc aparte în cadrul manifestărilor sociale negative. Conform Dicţionarului explicativ al limbii române, prin „particularitate” se înţelege caracter particular; notă distinctivă; calitate; proprietate; caracter. De asemenea, prin „trăsătură” se înţelegesemn particular al unui lucru sau al unei persoane; caracter; particularitate; proprietate; calitate. Astfel, în contextul studiului de faţă termenii de particularitate, trăsătură, caracter sunt sinonime. Trăsăturile delincvenţei juvenile sunt generale şi speciale. Trăsăturile speciale îi acordă delincvenţei juvenile identitate proprie în aria de manifestare a criminalităţii. 24

Această identitate proprie este reflectată prin atenţia sporită acordată categoriei de indivizi la care se referă: or, Delincvenţa juvenilă studiază criminalitatea prin prisma unui subiect special – minorul. Minorul, în vizorul Delincvenţei juvenile, este tratat ca o personalitate în formare, având trăsături genetice, biologice proprii, pornind de la deziderate de prevenţie prin îndepărtarea cauzelor delicvenţei juvenile, protejarea minorilor şi asigurarea unei dezvoltări sigure a personalităţii lor. O altă arie de interes a delincvenţei juvenile, ce-i conferă identitate proprie, este comportamentul antisocial al minorului. Astfel, Delincvenţa juvenilă studiază comportamentul antisocial al minorului manifestat prin incapacitatea acestuia de a se adapta la normele de conduită din societate. O notă distinctivă a Delincvenţei juvenile, ca disciplină de studiu, reprezintă şi spectrul de cercetare a unor încălcări ale normelor juridice apartenente întregului sistem al dreptului; or, Delincvenţa juvenilă studiază încălcările minorului delincvent pornind nu doar de la periclitarea normelor juridico-penale, dar şi a altor norme juridice nepenale. Pe de altă parte, trăsăturile generale ale Delincvenţei juvenile sunt acele caracteristici care, deşi sunt aferente delincvenţei juvenile, pot fi specifice şi altor discipline de studiu. Din categoria acestora fac parte: 1) Caracterul social de masă, în sensul că are o anumită frecvenţă şi se dezvoltă în societate, care poate fi înfăţişată în cifre, ceea ce justifică utilizarea unor metode statistico-matematice pentru elaborarea concluziilor referitoare la dinamica şi structura delincvenţei juvenile, la prognoze şi măsurări pentru prevenirea şi combaterea delincvenţei juvenile la scara întregii societăţi. 2) Caracterul instorico-evolutiv, care exprimă ideea persistenţei fenomenului delincvenţă juvenilă, dar în structură şi dinamică diferită, de la o epocă la alta, de la o ţară la alta sau de la o zonă geografică la alta. Delincvenţa juvenilă a însoţit întreaga istorie a societăţii omeneşti 25

şi nu există premise pentru a considera că acest fenomen va dispărea, indiferent de orânduirile sociale care se vor succeda. Caracterul istorico-evolutiv nu înseamnă doar o repetiţie mecanică constantă, ascendentă sau descendentă, a fenomenului delincvenţă juvenilă, ci producerea unor schimbări în structura şi dinamica fenomenului, în formele de exprimare, în raport de care trebuie căutate cauzele şi remediile. 3) Caracterul prejudiciabil, exprimat în periculozitatea socială pe care o are în sine fenomenul delincvenţă juvenilă pentru valorile sociale şi individuale ocrotite de normele dreptului şi ale moralei, pentru întregul sistem de valori consacrate de cultura şi civilizaţia umană. 4) Caracterul complex al delincvenţei juvenile, cu valenţe predominant bio-psiho-sociale. Această trăsătură exprimă faptul că delincvenţa juvenilă nu există în afara societăţii, comportamentului şi activităţii acesteia. Fenomenul reflectă deci şi individualitatea biopsiho-socială a participanţilor la comiterea diferitelor încălcări ale normelor morale şi de drept, care exprimă atât caracterul complex al etiologiei comportamentului antisocial al minorilor, cât şi diversitatea tipurilor existente. 5) Caracterul variat al delincvenţei juvenile, care derivă din varietatea încălcărilor de lege şi de morală comise de minori, precum şi varietatea de exprimare concretă a minorilor prin acţiunile ilicite comise. Aşa cum nu există doi oameni identici, tot aşa nu există nici acţiuni ilicite identice. Acest caracter este privit şi din alt unghi de vedere, adică de la o perioadă de timp la alta variază tipurile de încălcări de norme juridice săvârşite de către minori; numărul acestor încălcări este de asemenea variabil. 6) Caracterul condiţional al delincvenţei juvenile, constând în aceea că, fiind un fenomen cu manifestări fizico-sociale, delincvenţa juvenilă nu poate exista în afara unui proces cauzal, nu poate fi de natură necondiţionată, acauzală. Toate încălcările de lege şi morală comise de minori sunt favorizate de anumiţi factori; totodată, este 26

posibil de a acţiona pentru descoperirea acestor factori şi pentru combaterea lor prin măsuri preventive şi de represiune penală. 7) Caracterul preventiv al delincvenţei juvenile. Conform acestui caracter, delincvenţa juvenilă vizează în primul rând prevenirea manifestărilor antisociale din partea minorilor. Un prim obiectiv al societăţii constă în îndreptarea forţelor spre diminuarea acestui fenomen. 3. OBIECTUL DE STUDIU AL DELINCVENŢEI JUVENILE Criteriul principal de delimitare a unei discipline de alta reprezintă obiectul ei de studiu. Delincvenţa juvenilă este o disciplină relativ nouă, mai ales pentru Republica Moldova, fiind introdusă ca obiect de studiu abia în 2005, pe când în alte state din Europa, precum şi în SUA această disciplină de studiu există deja ceva timp, având diverse denumiri. Astfel, în majoritatea statelor europene acest obiect este intitulat Drept penal al minorilor sau Criminalitatea minorilor şi, respectiv, Delincvenţa juvenilă. Având în vedere importantele acumulări ştiinţifice care au avut loc în domeniul delincvenţei juvenile, precum şi problematica majoră analizată de pe poziţiile teoretice ale acestei discipline, considerăm că obiectul de studiu al Delincvenţei juvenile include: delincvenţa juvenilă ca fenomen social de masă, formele de devianţă, personalitatea delincventului minor, actul delincvenţial, victima minoră, reacţia socială faţă de delincvenţa juvenilă şi prevenirea şi combaterea delincvenţei juvenile. Delincvenţa juvenilă ca fenomen social de masă Îmbrăţişând opinia că obiectul sintetic al Delincvenţei juvenile îl reprezintă criminalitatea minorilor ca fenomen social, considerăm că, pentru a transforma această noţiune într-un concept operaţional care să permită explicarea fenomenului studiat, este necesară adoptarea unui model sistemic de analiză. Astfel, ca orice fenomen social, criminalitatea minorilor reprezintă un sistem cu proprietăţi şi funcţii 27

proprii, distincte calitativ de cele ale elementelor componente. Modelul nostru de analiză evită considerarea criminalităţii minorilor ca o totalitate a infracţiunilor săvârşite pe un anumit teritoriu, într-o perioadă de timp dată, poziţie care subliniază doar latura cantitativă a fenomenului studiat. Trebuie făcută o distincţie între criminalitatea reală, aparentă şi cea legală. Criminalitatea reală este un concept cantitativ care presupune totalitatea faptelor penale săvârşite pe un anumit teritoriu, într-o perioadă de timp determinată. Criminalitatea aparentă cuprinde totalitatea infracţiunilor semnalate sistemului justiţiei penale şi înregistrate ca atare. Criminalitatea legală reprezintă totalitatea faptelor penale pentru care s-au pronunţat hotărâri de condamnare rămase definitive. Diferenţa dintre criminalitatea reală şi criminalitatea aparentă este denumită cifra neagră a criminalităţii şi reprezintă faptele antisociale care, din diverse motive, rămân necunoscute organelor din sistemul justiţiei penale. Obiectul Delincvenţei juvenile are în vedere criminalitatea reală a minorilor, cercetarea stiinţifică încercând să surprindă dimensiunile adevărate ale acestui fenomen. Formele de devianţă Obiectul de studiu al Delincvenţei juvenile constituie şi formele de devianţă, adică comiterea diverselor încălcări de legi de către minori, comiterea, întâi de toate, a diverselor tipuri de infracţiuni de către minori, delicte civile, contravenţii administrative, precum şi a altor încălcări de lege şi morală, manifestate prin diverse modalităţi, prin diverse mijloace şi metode pe un teritoriu determinat, într-o perioadă determinată de timp. Personalitatea delincventului minor Încercările de a surprinde portretul unui delincvent juvenil sugerează existenţa unei personalităţi delincvente. Strict juridic, delincventul minor este persoana care, cu vinovăţie, săvârşeşte o faptă sancţionată de legea penală. Din punctul de vedere al 28

delincvenţei juvenile, conceptul de delincvent minor are o semnificaţie complexă datorită condiţionărilor bio-psiho-sociale care îl determină pe minor să încalce legea. Întrucât, până în prezent, nu s-a dovedit existenţa unor trăsături de ordin bio-antropologic care să diferenţieze delincventul de nondelincvent, minorul care încalcă legea penală este considerat ca un eşec al procesului de socializare. Delincvenţa juvenilă a analizat şi continuă să studieze coordonatele biologice, psihologice, sociale, economice, culturale etc., care au relevanţă pentru alegerea conduitei infracţionale şi „trecerea la act”. Actul delincvenţial este exprimat prin încălcarea normelor juridice dintr-o ordine de drept. Normele juridice ce intră sub incidenţa prezentului studiu aparţin diferitelor domenii ale dreptului: contravenţional, penal, al familiei, muncii etc., de asemenea şi altor acte, cum ar fi diferite regulamente, ordine sau dispoziţii. Victima minoră Minorii sunt o categorie vulnerabilă din punctul de vedere al riscului de implicare în activităţi infracţionale sau de victimizare. În acelaşi timp, din perspectiva eficienţei demersurilor şi acţiunilor cu caracter preventiv, ei constituie un grup-ţintă în privinţa cărora ne putem aştepta la feedback pozitiv. Astfel, Delincvenţa juvenilă studiază victima minoră din două perspective: - ca victimă directă a actului delincvenţial; - ca victimă indirectă a atitudinii negative a societăţii. Reacţia socială faţă de fenomenul delincvenţei juvenile Orientată către identificarea modalităţilor prin care fenomenul infracţional poate fi prevenit şi controlat, Delincvenţa juvenilă nu poate exclude din obiectul său de studiu reacţia socială formală şi informală asupra criminalităţii minorilor. Reacţia socială intervine atât ante-factum – prin programe şi măsuri de prevenire, cât şi post-factum – prin înfăptuirea justiţiei, prin tratamentul, resocializarea şi reinserţia socială a infractorilor. Reacţia socială împotriva criminalităţii minorilor se realizează atât 29

prin acţiunea asupra cauzelor şi condiţiilor ei sociale şi individuale, cât şi prin reacţia socială împotriva crimelor deja comise de către minori şi descoperite de organele de drept, în vederea curmării activităţilor infracţionale, împiedicării repetării acestora, tragerii la răspundere penală a infractorilor minori şi sancţionării lor sau aplicării măsurilor de constrângere cu caracter educativ, corectării şi reeducării lor, precum şi reintegrării post-penale. Prevenirea şi combaterea delincvenţei juvenile Obiectul de studiu al Delincvenţei juvenile îl constituie şi prevenirea şi combaterea acestui fenomen, care se realizează prin aplicarea ansamblului de măsuri statale şi sociale orientate spre înlăturarea, minimalizarea sau neutralizarea cauzelor şi condiţiilor criminalităţii minorilor, reţinerea lor de la comiterea unor fapte interzise de legislaţia în vigoare, corectarea comportamentului lor în spiritul respectării normelor morale şi de drept. 4. SCOPUL ŞI FUNCŢIILE DELINCVENŢEI JUVENILE Delincvenţa juvenilă are ca scop principal apărarea împotriva încălcărilor de lege comise de minori, precum şi prevenirea comiterii unor fapte interzise de legea penală. Vorbind despre apărarea celor mai importante valori sociale ocrotite de legislaţia în vigoare, este necesar să evidenţiem că întâi de toate are loc apărarea: vieţii şi sănătăţii persoanei, a drepturilor şi libertăţilor omului, a proprietăţii omului, a mediului înconjurător, a orânduirii constituţionale, a suveranităţii Republicii Moldova, a păcii, securităţii omenirii, precum şi a altor valori ocrotite atât de legea penală, cât şi de alte acte normative. Scopul de prevenire a comiterii unor fapte interzise de legislaţia în vigoare se realizează prin două mari direcţii de bază: prevenirea generală, care se referă la toţi minorii, având ca obiectiv abţinerea din partea lor de a comite unele fapte interzise de legislaţia în vigoare şi prevenirea specială, aceasta referindu-se doar la minorii care au 30

încălcat prevederile legislaţiei şi care se realizează prin aplicarea măsurilor de constrângere faţă de astfel de persoane. În alt aspect, scopul delincvenţei juvenile poate fi: a) imediat – cunoaşterea fenomenului în toată complexitatea lui, prin stabilirea cauzelor şi condiţiilor care îl determină şi favorizează, precum şi a proceselor care îl caracterizează; b) mediat – stabilirea celor mai eficiente mijloace utilizate în practica antidelincvenţială, pentru limitarea fenomenului şi a consecinţelor acestuia. În categoria de funcţii ale Delincvenţei juvenile se înscriu: Funcţia descriptivă – constă în studierea şi consemnarea datelor privind volumul criminalităţii minorilor, fie global, fie într-o ţară, fie într-o anumită zonă geografică, într-o anumită unitate de timp. Totodată, această funcţie asigură cunoaşterea structurii criminalităţii minorilor, a felului de crime săvârşite – pe tipuri sau grupuri de infracţiuni (de exemplu: infracţiuni contra persoanei: omoruri, vătămări corporale, violuri; infracţiuni contra patrimoniului: furturi, tâlhării, jafuri etc.), precum şi după locul săvârşirii (criminalitatea urbană sau rurală). Funcţia explicativă – are menirea de a favoriza cunoaşterea reală a fenomenului criminalităţii minorilor, în special a etiologiei crimelor, cauzelor, condiţiilor, factorilor ce au determinat comiterea lor. Funcţia predictivă – se realizează în direcţia anticipării unor modificări cantitative şi calitative ale fenomenului infracţional în rândurile minorilor, atât în ceea ce priveşte tipologiile infracţionale, cât şi autorii implicaţi, pe o anumită perioadă de timp, într-un spaţiu determinat, în scopul elaborării şi realizări unor măsuri adecvate pentru prevenirea şi combaterea acestuia. Funcţia profilactică – se materializează în elaborarea ştiinţifică a unui sistem eficient de măsuri de prevenire şi combatere a criminalităţii minorilor în baza sintetizării cunoştinţelor teoretice despre fenomenul infracţional, crimă, personalitatea infractorului minor, cauzele, condiţiile criminalităţii minorilor, precum şi despre 31

minor ca victimă a infracţiunii, despre posibilitatea corectării lui în spiritul respectării legilor. 5. METODELE DE CERCETARE A DELINCVENŢEI JUVENILE În literatura de specialitate metodologia juridică a fost definită ca un „... sistem al acelor factori de relativă invarianţă într-un număr suficient de mare de metode, factori ce au ca obiect raporturile, legăturile, relaţiile ce se stabilesc între diferite metode în procesul cunoaşterii fenomenului juridic”. La rândul său, cuvântul „metodă” provine din grecescul methodos, ceea ce înseamnă „cale”, „drum”, fie „mod de expunere”. Termenul „metodologie” este, etimologic, derivatul a două cuvinte: methodos şi logos – „metodă” şi „ştiinţă”, deci, simplu vorbind, înseamnă ştiinţa despre metodă şi reprezintă „...sistemul celor mai generale legi obiective”. Ca şi oricare altă disciplină, Delincvenţa juvenilă se bazează pe folosirea unei metodologii, a unui ansamblu de metode şi procedee de cercetare. Printre principalele metode ale Delincvenţei juvenile pot fi menţionate metoda statistică, metoda observării, metoda experimentală, metoda istorică, metoda comparativă, metoda de predicţie etc. În continuare ne vom opri pe scurt la analiza acestor metode. Metoda statistică Are ca sarcină de bază descrierea numerică a stării şi dinamicii criminalităţii minorilor după indicatorii absoluţi şi relativi, precum şi a modalităţilor de combatere a criminalităţii minorilor de către organele de stat şi obşteşti. O altă sarcină este stabilirea legăturilor statistice, interdependenţelor şi raporturilor dintre starea şi dinamica criminalităţii minorilor şi evoluţia unor sau altor procese sociale, între starea şi dinamica criminalităţii minorilor şi activitatea organelor de drept. Sarcina metodei statistice rezidă şi în a determina tendinţele 32

evaluării criminalităţii şi determinantele acesteia. Această sarcină se realizează prin relevarea aspectelor pozitive şi a deficienţelor în practica combaterii criminalităţii minorilor, ceea ce va contribui la elaborarea propunerilor şi recomandărilor privind eficientizarea acesteia. Metoda observării constă în perceperea şi descrierea anumitor fapte, evenimente. Metoda experimentală reprezintă observarea desfăşurată a unui fenomen sau a mai multor fenomene. Ulterior se vor stabili, pe calea experimentului, legăturile de intercondiţionare dintre fenomenele care au avut loc şi vor fi elaborate ipoteze privind veridicitatea sau falsitatea lor. Metoda istorică constă în cercetarea unui fenomen: apariţia lui, evoluţia şi dispariţia ulterioare. Metoda comparativă oferă posibilitatea de a demonstra legătura cauzală dintre evenimentele ce au avut loc; comparându-le, se demonstrează existenţa sau inexistenţa lor într-o perioadă determinată de timp, într-un loc determinat şi dependenţa unuia faţă de celălalt. Metoda de predicţie oferă posibilitatea prevestirii unor evenimente care pot avea loc în viitor şi elaborării unor măsuri de prevenire a acestui fenomen. 6. LEGĂTURILE DELINCVENŢEI JUVENILE CU ALTE ŞTIINŢE JURIDICE ŞI NEJURIDICE

Chiar dacă unii cercetători îi contestă caracterul de ştiinţă autonomă, Delincvenţa juvenilă este o ştiinţa autonomă, cu obiect de studiu propriu şi metode de cercetare specifice, având o multitudine de conexiuni cu alte ştiinţe juridice şi nejuridice O primă legătură strânsă pe care o are Delincvenţa juvenilă este cu Dreptul penal, deoarece ambele se ocupă de fenomenul criminalităţii. Dreptul penal se ocupă de aspectul juridic al criminalităţii, Delincvenţa juvenilă are în acest domeniu un spectru 33

mai îngust, studiind doar infracţiunile comise de minori, cauzele, condiţiile lor, apariţia şi evoluţia acestora. Atât Dreptul penal, cât şi Delincvenţa juvenilă tratează, sub diverse aspecte, problema privind lupta cu criminalitatea. Dreptul penal, însă, stabileşte totalitatea sancţiunilor aplicate minorilor, pe când Delincvenţa juvenilă, pe lângă faptul că studiază principalele sancţiuni aplicate minorilor, elaborează măsuri adecvate de prevenire şi combatere a acestui fenomen. Dreptul procesual penal studiază regulile de bază ale activităţii de descoperire a infracţiunilor comise de minori şi de tragere a lor la răspundere penală, pe când Delincvenţa juvenilă este interesată de dobândirea şi prelucrarea datelor statistice deţinute de organele judiciare, de culegerea celor mai variate date despre fenomenul criminalităţii minorilor din activitatea de urmărire penală şi de judecată. Delincvenţa juvenilă este în strânsă legătură cu Criminologia. Însă, Criminologia studiază fenomenul criminalităţii în general, iar Delincvenţa juvenilă se ocupă de studierea doar a criminalităţii în rândurile minorilor; Criminologia studiază personalitatea infractorului, stabilind multitudinea de factori şi condiţii care-l determină să comită fapte interzise de legea penală, pe când Delincvenţa juvenilă studiază personalitatea infractorului minor, componenţele de infracţiune comise cel mai des de minori, sancţiunile aplicate lor, precum şi locurile de ispăşire a pedepsei de către minori. Criminologia stabileşte modalităţi generale de prevenire şi combatere a criminalităţii, pe când Delincvenţa juvenilă enumeră modalităţile specifice (din cauza vârstei fragede) de luptă cu criminalitatea în rândurile minorilor, se ocupă de elaborarea unor măsuri eficiente de educare a tinerei generaţii. Delincvenţa juvenilă şi Psihologia au la fel legătură strânsă, deoarece Psihologia oferă posibilitatea cunoaşterii temperamentului, caracterului minorului, factorii externi şi interni care îşi pun amprenta pe formarea lui ca delincvent minor. 34

Delincvenţa juvenilă şi Psihiatria de asemenea au legătură între ele, deoarece Psihiatria studiază criminalitatea minorilor sub aspectul deviaţiei penale, care este determinată nu doar de factori exogeni (externi), ci adesea se datorează exacerbării unor laturi ale personalităţii, cu dereglări la limita sau chiar în domeniul patologiei mentale. Delincvenţa juvenilă şi Statistica de asemenea intră în conexiune, deoarece Statistica constituie una dintre cele mei importante surse de date referitoare la criminalitate ca fenomen social de masă, Delincvenţa juvenilă fiind interesată în acest domeniu de date statistice referitoare la criminalitatea minorilor, numărul minorilor abandonaţi, numărul minorilor care au comis fapte interzise de legea penală etc. Pe baza datelor statistice există posibilitatea de a cunoaşte starea, structura, dinamica criminalităţii minorilor într-o perioadă determinată de timp, pe un teritoriu determinat. Activităţi de evaluare: 1. Definiţi conceptele de: copil, devianţă, delincvenţă juvenilă, criminalitate a minorilor. 2. Relataţi despre: particularităţile, obiectul de studiu, metodele de bază ale Delincvenţei juvenile ca disciplină didactică. 3. Identificaţi noi metode şi tehnici de investigare a delincvenţei juvenile. 4. Analizaţi funcţiile Delincvenţei juvenile. 5. Stabiliţi scopul imediat şi mediat al Delincvenţei juvenile. 6. Distingeţi legăturile disciplinei Delincvenţa juvenilă cu alte ştiinţe juridice şi nejuridice. 7. Precizaţi locul şi rolul disciplinei Delincvenţa juvenilă în sistemul ştiinţelor juridice. Probleme, abordări care depăşesc cadrul curricular, dar care pot constitui sfera de interes a unor studenţi: 1. Coraportul conceptelor delincvenţă şi predelincvenţă. 2. Legătura Delincvenţei juvenile cu Dreptul penal al minorilor. 35

TEMA 2 REGLEMENTĂRI INTERNAŢIONALE ŞI STANDARDE ÎN MATERIA DELINCVENŢEI JUVENILE „Este foarte clar că salvarea copiilor din întreaga lume nu reprezintă o imposibilitate inerentă. Acest lucru devine imposibil doar dacă refuzăm să-l realizăm”. Eglantyne Jebb UNITĂŢI DE CONŢINUT: 1. 2. 3.

Reglementările Consiliului Europei în materia delincvenţei juvenile. Reglementările Naţiunilor Unite în materia delincvenţei juvenile. Sandarde internaţionale şi standarde UE în materia delincvenţei juvenile.

OBIECTIVE: - să reproducă prevederile Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului; - să descrie Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale; - să interpreteze Convenţia Internaţională cu privire la Drepturile Copilului; - să identifice principiile de urmat în materia protecţiei drepturilor copilului; - să descrie Convenţia Europeană asupra recunoaşterii şi executării deciziilor privind supravegherea copiilor şi restabilirea supravegherii copiilor; - să interpreteze Liniile directorii ale Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei pentru Justiţie Prietenoasă Copiilor, din 17 noiembrie 2010; 36

- să relateze despre Ansamblul de Reguli minime pentru tratamentul delincvenţilor; - să interpreteze Ansamblul Regulilor minime ale Naţiunilor Unite cu privire la administraţia justiţiei pentru minori (Regulile de la Beijing); - să evidenţieze importanţa regulilor minime ale Naţiunilor Unite pentru elaborarea unor măsuri neprivative de libertate (Regulile de la Tokyo); - să evalueze impactul jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului în materia justiţiei minorilor în dezvoltarea standardelor internaţionale şi a jurisprudenţei naţionale. Termeni-cheie: reglementări europene, reglementări ale ONU, standarde internaționale obligatorii, standarde internaționale cu caracter de recomandare, vârsta responsabilităţii penale, măsuri prejudiciare, proceduri judiciare, condiţii de detenţie a minorilor, prevenire, reintegrare. BIBLIOGRAFIE: Acte normative şi practica internațională: 1. Agenda Uniunii Europene privind drepturile copilului din 2011. 2. Ansamblul Principiilor pentru protecţia tuturor persoanelor supuse unei forme oarecare de detenţie (1988). 3. Ansamblul Regulilor minime pentru tratamentul deţinuţilor (1955). 4. Ansamblul Regulilor minime ale ONU privind administrarea justiţiei pentru minori (Regulile de la Beijing, 1985). 5. Ansamblul Regulilor minime ale Naţiunilor Unite pentru tratamentul deţinuţilor (Regulile Nelson Mandela, 2015). 6. Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene (2010/C 83/02). 7. Codul de conduită pentru responsabili cu aplicarea legilor, adoptat 37

prin Rezoluţia nr.34/169 a Adunării Generale a ONU în şedinţa plenară din 17 decembrie 1979. 8. Convenţia Internaţională cu privire la Drepturile Copilului (1989). 9. Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale (1950). 10. Convenţia asupra protecţiei copiilor şi cooperării în materia adopţiei internaţionale (1993). 11. Child participation assessment tool. 12. Declaraţia Universală a Drepturilor Omului (1948). 13. Declaraţia principiilor fundamentale ale justiţiei privind victimele criminalităţii şi victimele abuzului de putere (Rezoluţia Adunării Generale a ONU 40/34(1985)). 14. Linii directoare în materia justiţiei în afacerile implicând copiii victime şi martorii actelor criminale (Rezoluţia ECOSOC 2005/20(2005)). 15. Lignes directrices du Comité des Ministres du Conseil de l’Europe sur une justice adaptée aux enfants et leur exposé des motifs. Adoptées par le Comité des Ministres le 17 novembre 2010, lors de la 1098e réunion des Délégués des Ministres 16. Observaţia generală nr.10 a ONU privind drepturile copilului în sistemul justiţiei pentru minori (2007). 17. Observaţia Comitetului ONU pentru Drepturile Copilului privind Raportul Republicii Moldova în baza art.44 al Convenţiei (2009). 18. Observaţia nr.13 (2011) a Comitetului ONU privind drepturile copilului, referitoare la dreptul copilului de a fi protejat contra tuturor formelor de violenţă. 19. Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice (1966). 20. Principiile directorii ale ONU pentru prevenirea delincvenţei juvenile (Principiile de la Riyadh, 1990). 21. Principiile fundamentale referitoare la recurgerea la programe ale justiţiei restaurative în materie penală (Rezoluţia ECOSOC 2002/12 (2002)). 22. Raportul Republicii Moldova în faţa Comitetului ONU pentru 38

Drepturile Copilului (2011-2015). http://tbinternet.ohchr.org/_layouts/treatybodyexternal 23. Recomandarea nr.(92)16 din 19 octombrie 1992 a Comitetului de Miniştrii al Consiliului Europei referitoare la Regulile europene cu privire la sancţiunile şi măsurile comunitare. 24. Recomandarea Rec (2003)20, adoptată la 14 septembrie 2003, referitoare la noile moduri de abordare a delincvenţei juvenile şi la rolul justiţiei juvenile. 25. Recommendation No. R (87)20 of the Committee of Ministers to Member States on Social Reactions to Juvenile Delinquency. Adopted by the Committee of Ministers on 17 September 1987 at the 410th meeting of the Ministers' Deputies. 26. Recommendation CM/Rec(2012)2 of the Committee of Ministers to member States on the participation of children and young people under the age of 18. 27. Regulile ONU pentru protecţia minorilor privaţi de libertate (Regulile de la Havana, 1990). 28. Regulile ONU privind tratamentul deţinuţilor şi impunerea măsurilor nonprivative de libertate delincvenţilor (Regulile de la Bangkok). 29. Regulile minime ale ONU pentru elaborarea măsurilor nonprivative de libertate (Regulile de la Tokyo, 1990). 30. Rezoluţia (78) 62 privind delincvenţa juvenilă şi schimbarea socială, adoptată de Comitetul de Miniştri la 29 noiembrie 1978. 31. Rezoluţia Parlamentului European din 21 iunie 2007 privind delincvenţa juvenilă: rolul femeilor, al familiei şi al societăţii. 32. Strategia Consiliului Europei privind drepturile copilului pentru perioada 2016-2021. 33. Cauza V. v Marea Britanie (16.12.1999). 34. Cauza Bouamar v Belgia (29.02.1988). Literatura de specialitate: 1. Amza T. Criminologie. Bucureşti: Lumina Lex, 1998. 39

2. Brezeanu O. Minorul şi legea penală. Bucureşti: All Beck, 1998, p.73 3. Ciobanu I. Criminologie.Chişinău: Tipografia Centrală, 2011. 4. Dolea I. ş.a. Fenomenul delincvenţei juvenile în Republica Moldova. Chişinău: Cartea Juridică, 2014. 5. Guide de la justice des mineurs à la lumière des standards internationaux et des dispositions nationales. http://www.cndh.org.ma/sites/default/files/documents/Guide_de_l a_justice_des_mineurs_FRC.pdf 6. Melnic V. Drepturile minorului aflat în conflict cu legea la nivel european. În: Studii juridice universitare, 2009, nr.3-4. 7. Strulea M. Rolul instituţiilor internaţionale în prevenirea şi combaterea delincvenţei juvenile. În: Revistă ştiinţifică a USM „Studia Universitatis Moldaviae”. Seria „Ştiinţe Sociale”, 2012, nr.8(58). 8. Strulea M., Gurev D. Reglementări la nivel european în materia justiţiei juvenile. În: Revistă Ştiinţifică a USM „Studia Universitatis Moldaviae”. Seria „Ştiinţe Sociale”, 2014, nr.3(73). 9. Rusanovschi S. Evaluarea cadrului normativ şi a practicilor privind implicarea copiilor în procesul penal în Republica Moldova. Chişinău: „Bons Offices” SRL, 2014. 10. Ţarălungă V. Justiţia juvenilă. http://dspace.usarb.md:8080/jspui/bitstream/123456789/2411 /1/taralunga_162-172_conf_ziua_jurist_Drept_2005.pdf 11. Zermatten J. La prise en charge des mineurs délinquants: quelques éclairages à partir des grands textes internationaux et d’exemples européens. https://www.usherbrooke.ca/droit/fileadmin/sites/droit/documents/ RDUS/volume_34/34-12-zermatten.pdf Site-uri utile: 1. http://www.un.org/en/index.html 2. http://eur-lex.europa.eu/ 40

3. 4. 5. 6. 7.

http://www.echr.coe.int/Pages/home.aspx?p=home http://www.ipjj.org/fr/a-propos-de-nous/ http://www.coe.int/en/web/portal/home http://www.europarl.europa.eu/portal/en https://childhub.org

1. REGLEMENTĂRILE CONSILIULUI EUROPEI ÎN MATERIA DELINCVENŢEI JUVENILE

În materia delincvenţei juvenile Consiliul Europei a adoptat un set de recomandări orientate spre protecţia copiilor, prevenirea delincvenţei juvenile, justiţia juvenilă. Printre obiectivele Consiliului Europei se înscriu: promovarea democraţiei pluraliste, problema securităţii cetăţeanului, combaterea rasismului, xenofobiei, intoleranţei, protecţia minorităţilor naţionale, coeziunea socială şi calitatea vieţii, cooperarea şi coeziunea judiciară. Printre recomandările europene merită a fi evidenţiată Recomandarea nr.(78)62 privind delincvenţa juvenilă şi schimbarea socială, adoptată de Comitetul de Miniştri la 29 noiembrie 1978 la cea de a 296-a reuniune a Comitetului. Aceasta Recomandare este orientată spre protecţia copiilor, justiţia penală aplicată minorilor infractori, integrarea acestora în societate, precum şi spre prevenirea delincvenţei juvenile. Ea are la bază dezvoltarea opilului, a mediului social în care creşte şi se dezvoltă acesta, fiind propuse concomitent:  Îmbunătăţirea condiţiilor de cazare şi a facilităţilor sociale pentru familiile cu copii aflate în situaţii defavorabile, prin efectuarea de servicii de cazare disponibile şi adecvate pentru a promova cele mai bune condiţii de dezvoltare a tinerilor;  Să se asigure că există o oportunitate pentru toţi adolescenţii să aibă pregătire profesională, care corespunde intereselor şi aptitudinilor lor;  Sporirea ajutoarelor financiare pentru familiile cu mulţi copii, 41

astfel asigurând grija şi siguranţa acestora;  Revizuirea sistemelor şcolare, urmărindu-se ca şcoala să asigure necesităţile fiecărui copil, în dependenţă de cerinţele moderne ale societăţii actuale, astfel putând detecta din timp dificultăţile acestora atât la nivel psihologic, cat şi social. Astfel, se recomandă ca guvernele statelor membre ale Consiliului Europei să ţină cont de aceste măsuri, în scopul prevenirii delincvenţei juvenile şi reintegrării minorilor delincvenţi în societate. La fel se recomandă aplicarea unor măsuri în domeniul justiţiei penale a minorilor, cum ar fi: • protejarea drepturilor fundamentale ale tinerilor prin participarea lor în toate acţiunile judiciare care îi privesc; • revizuirea sancţiunilor aplicate tinerilor, precum şi a măsurilor de reintegrare socială; • menţinerea la un nivel minim a sancţiunilor şi a altor măsuri, care presupun privarea de libertate şi dezvoltarea metodelor alternative de tratament; • revizuirea Legii cu privire la minori, în scopul de a furniza o asistenţă cât mai eficientă tinerilor infractori, evitându-se în acelaşi timp marginalizarea acestora. Pe lângă aceste recomandări mai găsim şi cele orientate către reintegrarea delincvenţilor juvenili în societate, adresate în special comunităţii din care aceştia fac parte, precum şi organismelor implicate în asistarea tinerilor infractori. O altă recomandare a Consiliului Europei este Recomandarea nr.(87)20 a Comitetului de Miniştri privind reacţiile sociale la delincvenţa juvenilă, adoptată la 17 septembrie 1987 la cea de-a 410-a reuniune a Comitetului, în termenii articolului 15.b din Statutul Consiliului Europei. Această Recomandare se referă cu precădere la prevenirea delincvenţei juvenile, în special făcând o paralelă la condiţiile de dezvoltare a minorilor, precum şi la sancţiunile aplicate acestora. O importanţă deosebită se acordă sistemului penal pentru minori, care ar trebui să fie caracterizat prin obiectivul său de educaţie 42

şi de integrare socială şi care ar trebui să elimine, pe cât posibil, închisoarea pentru minori. În cadrul acestei Recomandări este accentuat rolul instituţiilor de socializare într-o societate în schimbare, guvernelor statelor membre fiindu-le propus să revizuiască şi să implementeze în legislaţia lor, în cazurile necesare, următoarele puncte: I. Prevenirea: Prevede întreprinderea sau continuarea eforturilor specializate de prevenire a delincvenţei: a) prin punerea în aplicare a unei politici de promovare a integrării sociale a tinerilor; b) prin acordarea de asistenţă specială şi introducerea de programe de specialitate în şcoli, în scopul de a-i integra pe acei tineri care se confruntă cu dificultăţi în acest domeniu; c) luarea masurilor de reducere a oportunităţilor oferite tinerilor pentru comiterea infracţiunilor. II. Mediere: Intervenirea organelor speciale de protecţie a copilului, pe lângă procurori. La fel să se ia în considerare participarea familiei în proces, precum şi asigurarea protejării intereselor şi drepturilor minorului. III. Proceduri împotriva minorilor: Se referă în special la reţinerea minorilor, la privarea acestora de libertate. Printre aceste proceduri am dori să evidenţiem în special poziţia minorului în cadrul procedurii, unde se recomandă a se ţine cont în special de: prezumţia de nevinovăţie; dreptul la asistenţă din partea unui avocat, care, dacă este necesar, poate fi numit oficial şi plătit de către stat; dreptul părinţilor sau al unui alt reprezentant legal de a fi prezent la procedură, care ar trebui să fie informat la începutul procedurii; dreptul minorilor de a apela, interoga şi confrunta martorii; posibilitatea minorilor de a cere un al doilea expert de aviz sau orice alte măsuri echivalente; dreptul minorilor de a vorbi şi, dacă este necesar, de a da un aviz cu privire la măsurile avute în vedere pentru ei; dreptul la recurs; dreptul de a aplica pentru o trecere în revistă a măsurilor dispuse; dreptul minorului la respectul faţă de viaţa lui privată; IV. Intervenţiile: în special, se urmăreşte scopul de a se asigura 43

că intervenţiile în ceea ce priveşte minorii delincvenţi sunt orientate către beneficiul acestora. V. Cercetarea presupune promovarea unei cercetări comparative în domeniul delincvenţei juvenile, astfel încât să se ofere o bază pentru politica promovată în acest domeniu. Accentul se pune pe: măsurile de prevenire; relaţia dintre poliţie şi tineri; politicile privind criminalitatea şi modul de funcţionare a sistemelor juridice în cauză cu minori; alternativele la privarea de libertate; implicarea comunităţii în grija de tinerii delincvenţi; relaţia dintre factorii demografici şi cei vizând piaţa forţei de muncă, pe de o parte, şi minorii delincvenţi, pe de altă parte; rolul mass-mediei în domeniul delincvenţei şi reacţia acesteia la delincvenţă; măsurile şi procedeele de reconciliere între tinerii infractori şi victime. La fel putem menţiona şi Recomandarea nr.(92)16 din 19 octombrie 1992 a Comitetului de Miniştrii al Consiliului Europei referitoare la Regulile europene cu privire la sancţiunile şi măsurile comunitare, elaborate pe baza Convenţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, adoptate de Consiliul Europei în 1950. Referindu-se la sancţiunile neprivative de libertate în sistemul european al drepturilor omului, analizăm această Recomandare reţinând că Regulile europene au avut un triplu scop: să stabilească standardele după care legislaţiile naţionale să reglementeze sancţiunile comunitare neprivative de libertate, să realizeze un sistem de garanţii împotriva încălcării drepturilor omului pentru infractorii supuşi unor asemenea sancţiuni şi să creeze un ansamblu de reguli necesare celor care sunt răspunzători de implementarea şi administrarea acestor măsuri. Obiectivele şi scopurile urmărite de Consiliul Europei prin Regulile menţionate supra sunt exprimate în Recomandarea nr. (92)17 adoptată în aceeaşi zi, în care se arată că sancţiunile privative de libertate vor fi considerate ca măsuri de ultimă instanţă, la care se recurge numai în acele cazuri în care orice altă pedeapsă este în mod evident inadecvată. În scopul promovării sancţiunilor şi măsurilor comunitare, instanţa va pronunţa o sancţiune sau o măsură comunitară 44

în locul pedepsei privative de libertate pentru anumite infracţiuni. Recomandarea precizează că sancţiunile neprivative de libertate trebuie înţelese ca adevărate pedepse, atât de către legiuitor, cât şi de către opinia publică, aceasta din urmă fiind chemată să sprijine şi să participe la implementarea lor. Desigur, de-a lungul anilor Consiliul Europei a elaborat şi alte recomandări, cum ar fi: • Recomandarea R (88)6 cu privire la reacţiile sociale la delincvenţa juvenilă în rândul familiilor imigrante; • Recomandarea R (87)19, adoptată la 17 septembrie 1997, privind organizarea prevenirii criminalităţii; • Recomandările Rec (2003)20, adoptate la 14 septembrie 2003, referitoare la noile moduri de abordare a delincvenţei juvenile şi la rolul justiţiei juvenile; • Recomandarea R (85)11 asupra poziţiei victimei în procesul penal (Strasbourg, 1985); • Recomandarea R (86)4 asupra violenţei în cadrul familiei (1986); • Recomandarea 1065 a Adunării Parlamentare a CE referitoare la comerţul şi alte forme de exploatare a copiilor (Strasbourg 1987); • Recomandarea R (87)19 adoptată de Comitetul de Miniştri la 17 septembrie 1997 (Strasbourg, 1988) privind organizarea prevenirii criminalităţii; • Recomandarea R (87)7 asupra principiilor referitoare la răspândirea videoprogramelor cu caracter violent, brutal sau pornografic (1989); • Recomandarea R (91)11 a Comitetului de Miniştri asupra exploatării sexuale, pornografiei şi prostituţiei, precum şi asupra traficului de copii şi tineri adulţi, adoptată la 9 septembrie 1991; • Recomandările Rec (2003)20 ale Comitetului de Miniştri către statele membre referitoare la noile moduri de abordare a delincvenţei juvenile şi rolul justiţiei juvenile, adoptate de Comitetul de Miniştri la 24 septembrie 2003 la cea de a 853-a şedinţă a viceminiştrilor; 45

•

Recomandarea R (2002) a Comitetului de Miniştri către statele membre privind îmbunătăţirea aplicării normelor europene cu privire la sancţiunile şi măsurile comunitare; • Recomandarea Rec (2003)22 a Comitetului de Miniştri către statele membre privind liberarea condiţionată; • Recomandarea Rec (2006)2 a Comitetului de Miniştri către statele membre referitoare la regulile europene pentru penitenciare. Pentru promovarea şi realizarea obiectivelor propuse, în cadrul organismelor Consiliului Europei a mai fost adoptată o serie de convenţii, carte, documente, printre care menţionăm: • Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, adoptată în 1950; • Carta Socială Europeană a Drepturilor Omului, adoptată în 1965; • Convenţia – Cadru privind protecţia minorităţilor naţionale, adoptată în 1994; • Convenţia privind prevenirea torturii, a pedepselor şi a tratamentelor inumane sau degradante adoptată în 1997; • Carta europeană a autonomiilor locale; • Convenţia europeană privind participarea străinilor la viaţa publică la nivel local; • Carta privind participarea tinerilor la viaţa municipală şi regională, semnată în 1992, care fixează principiile ce încurajează tinerii să ia parte la deciziile ce-i privesc şi să participe activ la schimbările sociale ce au loc pe stradă, în cartierul, municipiul sau regiunea lor. Astfel, prin intermediul acestor texte, principii, Forul european sugerează soluţii care includ decriminalizarea, medierea, realizarea de structuri noi şi crearea de instituţii apte să conducă la rezolvarea modernă şi umanitară a problemelor legate de ocrotirea juridică a infractorului minor. Totodată, prin intermediul acestor recomandări, convenţii, cărţi Consiliul Europei urmăreşte să perfecţioneze cadrul legislativ în domeniul prevenirii şi combaterii delincvenţei juvenile. Acest proces prevede reglementări eficiente privind protecţia minorilor infractori, în 46

conformitate cu cerinţele europene în domeniul respectiv. Obiectivele principale ale acestora sunt prevenirea delincvenţei juvenile, precum şi recuperarea minorului infractor, prin modalităţi cât mai adecvate vârstei acestuia. Nu este de neglijat şi activitatea Observatorului European de Justiţie Juvenilă (OEJJ) fondat la 13 iulie 2008 la Bruxelles. OEJJ are în calitate de obiective crearea unui spaţiu european de reflecţie, de dezvoltare a iniţiativelor, de elaborare a codurilor şi standardelor bunelor practici, precum şi a serviciului de educaţie şi integrare a tinerilor aflaţi în conflict cu legea. Actele normative de bază privind reglementarea domeniului delincvenţei juvenile sunt Convenţia europeană a drepturilor omului, care asigură şi garantează respectarea drepturilor omului, inclusiv a minorilor, jurisprudenţa CtEDO, care interpretează textul Convenţiei Europene cu privire la Drepturile Omului, adaptând-o la evoluţia vieţii sociale şi Convenţia europeană privind drepturile copilului, care recunoaşte în special drepturi specifice minorilor, stabilind că drepturile fundamentale ale minorilor trebuie să constituie obiectul unei protecţii particulare. În prezent un loc important în orientările de principiu ale Consiliului Europei îl ocupă ideea depenalizării unor fapte săvârşite de minori, precum şi evitarea, pe cât posibil, a procedurii judiciare pentru sancţionarea faptelor comise de minori, prin transformarea anumitor infracţiuni în contravenţii sau încălcări ale legii civile, astfel încât să se evite desfăşurarea unei proceduri penale. În baza Recomandărilor Rec (2003)20 ale Comitetului de Miniştri către statele membre referitoare la noile moduri de abordare a delincvenţei juvenile şi la rolul justiţiei juvenile, „delincvenţă” s-a considerat a fi acţiunile care cad sub incidenţa legii penale, în acelaşi timp recunoscându-se că în unele ţări ea include comportamentul antisocial şi/sau deviant care poate cădea sub incidenţa legii administrative sau civile. În conformitate cu aceste recomandări, statele trebuie să dezvolte un spectru mai larg de sancţiuni şi măsuri 47

comunitare inovatoare şi mai eficiente (dar, totuşi, proporţionale). Ele trebuie să vizeze direct nu doar comportamentul infractor, dar şi nevoile infractorului. Acestea trebuie să implice şi părinţii infractorului sau alt reprezentant legal (cu excepţia cazului când acest lucru este considerat contraproductiv) şi, atunci când este posibil şi oportun, să acorde victimei medierea, restaurarea şi repararea. Culpabilitatea trebuie să reflecte mai bine vârsta şi gradul de maturitate a infractorului şi să corespundă mai multor niveluri de dezvoltare a infractorului, iar măsurile penale să fie aplicate în mod progresiv pe măsura creşterii responsabilităţii individuale. De asemenea, reflectând tranziţia extinsă spre maturitate, ar trebui să fie posibil ca adulţii sub vârsta de 21 ani să fie trataţi într-un mod comparabil cu cel al minorilor şi să li se aplice aceleaşi intervenţii în cazul în care judecătorul consideră că ei nu sunt tot atât de maturi şi responsabili pentru acţiunile lor ca şi adulţii. La 17 noiembrie 2010 au fost adoptate Liniile directorii ale Comitetului de Miniştri al CE privind justiţia adaptată copiilor. Aceste Linii tratează problemele şi rolul drepturilor şi necesităţilor minorilor în cadrul procedurilor judiciare şi în cadrul alternativelor la aceste proceduri. Liniile directorii ar trebui să se aplice oricărei situaţii în care este posibil să se afle minorul; acestea prevăd posibilitatea minorului de a intra în contact cu serviciile competente în materia justiţiei penale, civile sau administrative. Liniile directorii vizează în mod special ca în cursul procedurilor să fie respectate toate drepturile copiilor, în special dreptul la informare, la reprezentare, la participare şi la protecţie, ţinându-se cont de nivelul de maturitate şi înţelegere a copilului, de circumstanţele cauzei. Vârsta minimă de responsabilitate penală nu ar trebui să fie prea joasă, urmând a fi stabilită de lege. Soluţionarea cauzelor prin mediere, modalităţi judiciare sau alternative trebuie din start încurajate pentru a servi intereselor superioare ale copilului. Referitor la relaţiile dintre minor şi poliţie, Liniile directorii subliniază, în pct.32, că autorităţile trebuie să se asigure ca copilul plasat în custodia sa să 48

beneficieze de condiţii de siguranţă şi care satisfac necesităţile lui. O justiţie adaptată copiilor pe parcursul procedurilor judiciare trebuie să garanteze accesul acestora la instanţa de judecată şi la proceduri de judecată, consiliere şi reprezentare juridică, dreptul de a fi înţeleşi şi de a-şi exprima opinia, să garanteze evitarea tergiversărilor, organizarea procedurilor în limba înţeleasă de copil. Întrevederile şi audierile copiilor ar trebui să fie exercitate de către profesionişti calificaţi. Totul ar trebui să fie organizat astfel încât minorului să i se permită să depună mărturii, dacă e cazul, în circumstanţele cele mai favorabile, luându-se în considerare vârsta acestuia, nivelul de maturitate şi înţelegere, precum şi eventualele dificultăţi de comunicare. Declaraţiile audiovizuale ale minorilor victime sau martori ar trebui încurajate, respectându-se în deplinătate drepturile altor părţi de a contesta conţinutul acestor declaraţii. Pe lângă Liniile directorii din 2010, la data de 02 martie 2016 Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei a adoptat o nouă Strategie privind drepturile copilului pentru perioada 2016-2021 (a treia la număr), care identifică cinci priorităţi: 1. Oportunităţi egale pentru toţi copiii. Statele urmează să asigure drepturile sociale ale copiilor şi să prevină discriminarea prin modificarea legislaţiei şi a politicilor bazându-se pe standartele Consiliului Europei. 2. Participarea tuturor copiilor. Statele urmează să asigure participarea copiilor la luarea deciziilor ce ţin dezvoltarea, implementarea şi evaluarea legilor, politicilor şi acţiunilor ce îi privesc. O modalitate de a realiza acest lucru este prin utilizarea instrumentului Consiliului Europei de evaluare a participării copiilor pentru a evalua măsura în care ţările implică copiii la luarea deciziilor. Noua strategie face referire la Rec (2012)2 a Comitetului de Miniştri cu privire la participarea copiilor şi tinerilor sub vârsta de 18 ani. 3. O viaţă fără violenţă pentru toţi copiii. Statele urmează să asigure un cadru legal, administrativ, social şi educaţional adecvat pentru a proteja copiii de la orice formă de violenţă fizică sau mintală, 49

accidentări sau abuzuri, tratament indiferent sau neglijent, maltratare sau exploatare, inclusiv sexuală. Rezultatele aşteptate ale Strategiei sunt: modificarea legislaţiei şi a politicii pentru implementarea Rec (2009)10 a Comitetului de Miniştri cu privire la strategiile naţionale integrate pentru protecţia copiilor împotriva violenţei, ratificarea şi implementarea Convenţiei cu privire la protecţia copiilor împotriva exploatării sexuale şi abuzului sexual (Convenţia de la Lanzarote) şi a Convenţiei privind prevenirea şi combaterea violenţei împotriva femeilor şi a violenţei domestice (Convenţia de la Istanbul); luarea de măsuri pentru a interzice pedepsele corporale; implementarea standardelor Consiliului Europei referitor la alte forme de violenţă. De asemenea, se propune ca în fiecare an pe data de 18 noiembrie să fie sărbătorită Ziua europeană de protecţie a copiilor împotriva exploatării sexuale şi a abuzului sexual. 4. Justiţie prietenoasă copiilor. Statele urmează să promoveze justiţia prietenoasă copiilor, să asigure protecţie în cazul privării lor de liberate şi să se orienteze la drepturile copiilor în familie. De asemenea, statele sunt încurajate să ratifice şi să implementeze al treilea Protocol opţional la Convenţia Naţiunilor Unite cu privire la Drepturile Copilului privind procedura de comunicare, ceea ce va permite copiilor ale căror drepturi au fost încălcate să adreseze plângeri în faţa unei comisii a ONU. 5. Drepturile copiilor în mediul digital. Toţi copiii trebuie să aibă posibilitatea de a utizilia în siguranţă tehnologiile informaţionale şi de comunicaţie, să poată participa pe deplin, să se exprime, să caute informaţii şi să se bucure de toate drepturile prevăzute în Convenţia Naţiunilor Unite cu privire la Drepturile Copilului, de aceea statele urmează să asigure o protecţie sporită în acest sens. Deşi minorii sunt vizaţi în Convenţia europeană a drepturilor omului, totuşi ca şi subiect special ce beneficiază de protecţie el apare mai curând în cazul unor drepturi, cum ar fi dreptul la viaţa privată şi de familie, dreptul la educaţie, dreptul la libertate şi siguranţă, dreptul la un proces echitabil, legalitatea pedepselor, protecţia împotriva 50

discriminării. Convenţia europeană tace în mare parte în privinţa drepturilor copilului şi face referiri doar ocazionale la drepturile copilului în legătură cu publicitatea procedurilor în instanţele pentru delincvenţi minori. Astfel, această Convenţie nu fundamentează drepturile copilului în cadrul specific copilăriei, aşa cum au fost dezvoltate de Convenţia de la New York. Sistemul european are o bogată experienţă dezvoltată prin jurisprudenţa sa în baza Convenţiei pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului. Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului cuprinde mai multe cauze cu implicarea minorilor, în care Curtea s-a pronunţat în funcţie de circumstanţele cauzei. Jurisprudenţa europeană nu vorbeşte despre o iresponsabilitate penală a minorului, dar nici nu acceptă un prag prea jos al vârstei tragerii acestuia la răspundere penală. Astfel, este recunoscută cauza V. contra Regatului Unit, care este eminentă în jurisprudenţă prin interpretarea vârstei responsabilităţii penale, Curtea statuând că dacă un copil este judecat şi recunoscut vinovat, atunci el trebuie condamnat. Însă lui nu i se poate imputa aceeaşi pedeapsă ca şi unui matur şi, având în vedere imaturitatea sa, vinovăţia lui ar fi mai redusă, de aceea măsurile de reeducare ar fi mai eficace. În cauza Bouamar contra Belgiei, Curtea a examinat legalitatea plasării unui minor într-o casă de arest, cu titlu de măsură provizorie de supraveghere. În speţă, Naim Bouamar a locuit din iunie 1977 până în mai 1978 în diferite cămine pentru minori, beneficiind de o acţiune socială preventivă. Din iunie 1978 el a constituit obiectul unor măsuri judiciare. În 1980, jurisdicţiile pentru tineri iau împotriva lui diferite măsuri provizorii, printre care nouă plasări în închisoare, fiecare având o durată maximă de 15 zile. Toate aceste măsuri se înscriau în cadrul unei proceduri de urgenţă, prevăzute de art.53 al Legii din 1965 privind protecţia tineretului. Acestea se întemeiau pe imposibilitatea materială de a găsi o persoană fizică sau o instituţie care să-l primească pe loc, luând în calcul şi comportamentul periculos al acestuia. În baza Hotărârii din 29 februarie 1988, Curtea a statuat asupra 51

încălcării art.5 alin.(1) al Convenţiei, potrivit căruia „orice persoană are dreptul la libertate şi siguranţă. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepţia următoarelor cazuri şi potrivit căilor legale: ... d) dacă este vorba despre detenţia legală a unui minor, hotărâtă pentru educaţia sa sub supraveghere sau despre detenţia sa legală, în scopul aducerii în faţa autorităţilor competente”. Potrivit Curţii, se impune a fi luată în considerare necesitatea exercitării controlului asupra respectării „regularităţii”, inclusiv „căile legale” privind detenţia lui Bouamar. Or, „regularitatea” implică nu doar respectarea legislaţiei naţionale, dar şi conformitatea măsurii privative de libertate cu scopul prevăzut de art.5: protejarea împotriva arbitrarului. În cazul de faţă, o acumulare inutilă a măsurilor de plasare în arest nu urmărea niciun scop educativ. În cauza S.C. contra Regatului Unit din 10.11.2004, Curtea a constatat încălcarea art.6 alin.(1) al Convenţiei. În fapt, minorul, de 11 ani, a fost condamnat pentru tentativă de jaf cu aplicarea violenţei. Spre deosebire de cauza V. contra Regatului Unit, în cauza respectivă, unde prin examene medicale s-a dovedit că reclamantul avea deficienţe psihice necorespunzătoare vârstei sale şi rămânea în urmă cu dezvoltarea faţă de semenii săi, Curtea a pus la îndoială faptul că reclamantul minor ar fi putut fi capabil să participe realmente la procesul său în măsura asigurată de art.6 alin.(1), potrivit căruia „orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, … de către o instanţă … care va hotărâ … asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa”. Pedeapsa cu închisoarea în virtutea art.5 pct.1 al Convenţiei europene, în cazul delincvenţilor minori, nu trebuie să fie decât o ultimă măsură aplicabilă. La aplicarea pedepsei minorilor străini, Curtea a estimat că trebuie să se ţină cont nu doar de natura şi gravitatea infracţiunii comise, dar şi de relaţiile sociale, culturale şi familiale pe care le are autorul faptei comise cu statul gazdă. În cauza Maslov contra Austriei, Curtea a considerat că impunerea şi aplicarea unei interdicţii de sejur, cuprins de o durată limitată contra unei 52

persoane minore când va împlini 18 ani, este ingerinţă în respectarea dreptului la protecţia vieţii private şi familiale.

2. REGLEMENTĂRILE NAŢIUNILOR UNITE ÎN MATERIA DELINCVENŢEI JUVENILE

Delincvenţa juvenilă fiind un fenomen complex ce a afectat şi afectează în prezent toate ţările lumii, de la cele mai dezvoltate până la cele mai puţin dezvoltate, a trezit un interes deosebit pentru toate organizaţiile internaţionale, în special pentru Organizaţia Naţiunilor Unite. Astfel, ONU s-a preocupat mereu de elaborarea unor ansambluri minime de reguli susceptibile de aplicare minorilor delincvenţi. ONU promovează un „proces de reformă a dreptului penal” în privinţa minorilor delincvenţi. ONU organizează, la fiecare 5 ani, Congresul internaţional pentru combaterea, prevenirea şi tratamentul delincvenţilor. Rolul covârşitor al ONU a fost exercitat odată cu adoptarea de către Adunarea Generală, în 1989, a Convenţiei cu privire la Drepturile Copilului. Preocupări în materie au fost şi anterior adoptării acestei Convenţii: Declaraţia de la Geneva din 1924 privind Drepturile Copilului (aşa-numita „Declaraţie de la Geneva”) – elaborată de Eglantyne Jebb, fondatoarea mişcării „Salvaţi Copiii” din Marea Britanie, adoptată la 23 februarie 1923 de către Uniunea Internaţională Salvaţi Copiii, în timpul celui de-al IV-lea Congres general, ratificată la al V-lea Congres general, la 24 februarie 1924. Declaraţia stipula următoarele principii: copilului trebuie să i se ofere toate resursele necesare pentru dezvoltarea sa normală, atât din punct de vedere material, cât şi spiritual; copilul care este flămând trebuie să fie hrănit, copilul care este bolnav trebuie îngrijit, copilul care este retardat trebuie ajutat, copilul care este delincvent trebuie să fie reabilitat, iar copilul orfan şi care vagabondează trebuie să fie protejat şi sprijinit; copilul trebuie să primească, cu precădere, alinare în perioadele de suferinţă; copilului 53

trebuie să i se asigure condiţiile pentru a-şi putea câştiga existenţa şi trebuie protejat împotriva oricărei forme de exploatare; copilul trebuie să fie educat în aşa fel încât să conştientizeze faptul că aptitudinile sale trebuie puse în slujba semenilor săi. Declaraţia Drepturilor Copilului, adoptată prin Rezoluţia Adunarii Generale a Naţiunilor Unite 1386 (XIV) din 20 noiembrie 1959. Această Declaraţie a reafirmat principiile cuprinse în Convenţia de la Geneva şi a adăugat noi reglementări (referitoare la dreptul la identitate, familie, educaţie şi dreptul copilului de a nu fi discriminat). Totodată, poate fi considerată primul document internaţional care instituie principiul interesului superior al copilului. Ţinând cont de caracterul său declarativ, Declaraţia nu a instituit anumite obligaţii concrete pentru state privind ameliorarea cadrului normativ şi instituţional în interesul superior al copilului. Declaraţia nu a avut decât valoare simbolică, Convenţia cu privire la Drepturile Copilului (adoptată mai târziu) fiind cea care a produs efecte juridice pentru ţările semnatare. Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice, adoptat în 1966. Pactul interzice sancţionarea cu pedeapsă capitală a persoanelor sub 18 ani, dispune că tinerii deţinuţi să fie separaţi de adulţi şi deferiţi, cât mai curând posibil, în faţa unui judecător, garantează ca unui minor delincvent să i se recunoască aceleaşi drepturi ca şi oricărui alt inculpat în procesul penal şi obligă statele părţi la Pact să instituie proceduri penale care ţin cont de vârsta şi de interesul pe care îl prezintă reeducarea copiilor în conflict cu legea. Convenţia cu privire la Drepturile Copilului, adoptată prin Rezoluţia Adunării Generale a Naţiunilor Unite 44/25 la 20 decembrie 1989, este un instrument juridic important în ce priveşte justiţia pentru minori (Convenţia este pertinentă pentru toate statele ONU, cu excepţia SUA, care până la moment nu au ratificat-o). Deoarece cele două declaraţii anterioare, din 1924 şi 1959, nu erau documente care să oblige statele lumii să le aplice, Convenţia din 1989 a devenit instrumentul legal prin care statele semnatare îşi puteau asuma 54

obligaţia fermă să pună în practică principiile ei. Articolul 40 al Convenţiei cu privire la Drepturile Copilului oferă o definiţie juridică a minorului delincvent. Este vorba despre „orice copil bănuit, acuzat sau dovedit că a comis o încălcare a legii penale”. Caracterul „delincvent” depinde doar de circumstanţa conform căreia comportamentul minorului este penalmente pedepsibil, ceea ce constituie un model al reacţiei sociale faţă de actul respectiv. Concomitent, Convenţia cu privire la Drepturile Copilului prevede patru principii fundamentale, formulate în art. 2, 3, 6 şi 12 ale Convenţiei. Principiile au caracter obligatoriu şi sunt completate de standardele invocate în Regulile minime ale ONU în materie. Principiile nominalizate sunt: 1) Principiul nediscriminării – din cauza lipsei de maturitate fizică şi intelectuală, minorul are nevoie de o protecţie specială şi de îngrijiri speciale. Statele părţi se angajează să garanteze drepturile tuturor copiilor care ţin de jurisdicţia lor, fără nicio distincţie, indiferent de rasă, culoare, sex, limbă, religie, opinie politică sau altă opinie a copilului sau a părinţilor, a reprezentanţilor săi legali, de originea lor naţională, etnică sau socială, de situaţia lor materială, de incapacitatea lor sau de altă situaţie. 2) Principiul unui interes superior şi bunăstării copilului – în toate deciziile care vizează copiii, fie că sunt luate de instituţii publice sau private de ocrotire socială, de către tribunale, autorităţi administrative sau de organe legislative, interesele superioare ale copilului trebuie să fie luate în considerare cu prioritate. Statele părţi se angajează să asigure copilului protecţia şi îngrijirile necesare pentru bunăstarea sa, ţinând cont de drepturile şi obligaţiile părinţilor săi, ale tutorilor săi, ale altor persoane legal responsabile pentru el, şi vor lua, în acest scop, toate măsurile legislative şi administrative corespunzătoare. Sintagma „interesul superior al copilului” se regăseşte şi în alte articole ale Convenţiei, acolo unde este stipulată obligaţia de a avea în vedere interesele superioare ale copilului în situaţii speciale: în art.9 55

în legătură cu separarea de părinţi; în art.18, care reglementează responsabilităţile ambilor părinţi pentru creşterea şi dezvoltarea copilului; în art.20, care stabileşte că copiii privaţi de mediul familial au dreptul la protecţie şi la ajutor special din partea statului; în art.21, care reglementează asistenţa alternativă prin adopţie; în art.37, care ţine de privarea de libertate a copiilor; în art.40, care ţine de audierea în faţa instanţelor judecătoreşti a cazurilor de încălcare a legii penale de către minori. Uneori, chestiuni discutabile apar la determinarea faptului ce ar trebui să constituie interes superior pentru un copil. În această ordine de idei, există câteva modele de determinare:  modelul obiectiv – cel care ia decizia acţionează din convingerea că anumite condiţii sunt considerate a fi în interesul superior al copilului;  modelul autodeterminismului dinamic – copilul poate să-şi exprime propriul punct de vedere în deciziile care-i afectează direct viaţa;  modelul mixt – îmbină atât elemente obiective, cât şi cele subiective. 3) Principiul dreptului la viaţă, supravieţuire şi dezvoltare – orice copil are un drept inerent la viaţă, supravieţuire şi dezvoltare, iar statele părţi vor asigura în deplină măsură realizarea acestor drepturi. Dreptul la viaţă este consfinţit în majoritatea actelor în materia drepturilor omului. Statului îi revine datoria primordială de a asigura dreptul la viaţă, implementând o legislaţie penală concretă care evită aducerea atingerilor persoanei, precum şi datoria de a lua în mod preventiv măsuri de ordin practic pentru a proteja individul a cărui viaţă este ameninţată de acţiunile criminale ale altei persoane. Dreptul la dezvoltare reprezintă un drept inalienabil al omului, în virtutea căruia orice fiinţă omenească, precum şi toate popoarele, au dreptul să participe, să contribuie şi să se bucure de dezvoltarea economică, socială, culturală şi politică prin intermediul cărora toate drepturile şi libertăţile fundamentale pot fi pe deplin realizate. 56

Pentru om, asigurarea dreptului la dezvoltare presupune, pe de o parte, satisfacerea nevoilor şi trebuinţelor individuale (hrană, sănătate, educaţie), iar, pe de altă parte, protejarea demnităţii umane prin intermediul drepturilor omului şi justiţiei sociale, care reprezintă baza creativităţii individuale, a contribuţiei inovatoare la progresul economic, tehnologic şi social. 4) Principiul dreptului la libera exprimare – copilului cu discernământ i se garantează dreptul de a-şi exprima liber opinia asupra oricărei probleme care îl priveşte, opiniile copilului fiind luate în considerare, avându-se în vedere vârsta lui şi gradul de maturitate (art.12 din Convenţia cu privire la Drepturile Copilului). Libertatea de exprimare cuprinde libertatea de a căuta, a primi şi a difuza informaţii şi idei de orice natură, fără să se ţină seama de frontiere, sub formă verbală, scrisă, tipărită sau artistică, sau prin orice alte mijloace, la alegerea copilului (art.13 din Convenţia cu privire la drepturile copilului). Acest principiu nu exprimă autodeterminarea copilului, ci faptul că el are dreptul să influenţeze luarea deciziilor ce privesc propria-i persoană. În ce priveşte vârsta copilului de la care se admite exercitarea acestui drept, nici actele internaţionale, nici jurisprudenţa nu o stabilesc exact. Dreptul la exprimare este asigurat chiar şi la vârsta fragedă a copilului, chiar dacă acesta nu-şi poate încă exprima atitudinea, cu condiţia că posedă discernământ. Un barem etalon de vârstă nu poate fi stabilit, deoarece fiecare copil are nivel diferit de dezvoltare. De aceea, aprecierea şi seriozitatea exprimării urmează a fi luate în considerare în fiecare caz în parte, în dependenţă de gradul de maturitate a copilului. Acest drept se manifestă şi în cazul procedurii judiciare sau administrative. Nu există o listă exhaustivă a cauzelor când copilul se poate pronunţa, dar, cu titlu de exemplu, ar fi: divorţul părinţilor, proceduri de adopţie, schimbarea numelui etc. Nu are importanţă modalitatea pronunţării: direct sau prin reprezentant. Concluzionând, Convenţia cu privire la Drepturile Copilului stabileşte următoarele drepturi: dreptul la viaţă; dreptul la 57

supravieţuire şi dezvoltare; dreptul la un nume şi o naţionalitate; dreptul la educaţie şi informare; dreptul la identitate culturală şi religioasă; dreptul la asistenţă medicală; dreptul la joc, odihnă, recreere; dreptul de a avea o familie; dreptul de a fi protejat împotriva oricărei forme de discriminare; dreptul de a-şi exprima opinia; dreptul de a fi protejat împotriva conflictelor armate, violenţei şi maltratării; dreptul la asociere. Pe lângă Convenţia cu privire la Drepturile Copilului ONU a mai elaborat un set de acte, obligatorii sau cu caracter de recomandare pentru statele membre, cu reglementări speciale în sfera de protecţie a drepturilor copiilor sau cu reglementări generale, dar inerente domeniului delincvenţei juvenile. În rândul acestora se înscriu: Ansamblul Regulilor minime pentru tratamentul deţinuţilor, adoptate la Primul Congres al Naţiunilor Unite pentru prevenirea crimei şi tratamentul delicvenţilor în 1955, aprobate prin Rezoluţia nr.663 C (XXIV) din 31 iulie 1957. Vizează stabilirea principiilor şi regulilor unei bune organizări penitenciare şi a practicării tratamentului faţă de deţinuţi. Printre altele, se recomandă: diferitele categorii de deţinuţi trebuie să fie introduse în aşezăminte sau secţii de aşezăminte, separat, ţinându-se cont de sexul lor, de vârsta lor, de antecedentele lor, de motivele detenţiei lor şi de necesităţile tratamentului lor. Unele reguli se referă în special la tinerii deţinuţi: instruirea analfabeţilor şi a tinerilor deţinuţi trebuie să fie obligatorie şi administraţia trebuie să vegheze cu atenţie asupra acesteia. După posibilităţi, instruirea deţinuţilor trebuie să fie coordonată cu sistemul învăţământului public, pentru ca aceştia să poată continua pregătirea lor fără dificultăţi, după punerea în libertate. Ansamblul Regulilor minime ale Naţiunilor Unite cu privire la administrarea justiţiei pentru minori, elaborate în cadrul celui de-al VII-lea Congres de la Beijing, din 14-18 mai 1985 (Regulile de la Beijing). Regulile ghidează statele în ce priveşte dezvoltarea justiţiei juvenile, adică protecţia drepturilor copilului atunci când el se confruntă cu sistemul specializat al justiţiei pentru minori. Acesta 58

fusese primul instrument juridic care a detalizat normele pentru administrarea justiţiei pentru minori, luând în calcul drepturile şi necesităţile specifice copiilor. Regulile de la Beijing promovează adoptarea, în cadrul legislaţiilor naţionale, a unui set de legi, norme şi reguli aplicate în mod specific infractorilor minori, precum şi crearea unor instituţii şi structuri care se vor ocupa de funcţionarea şi administrarea justiţiei juvenile; încurajând acordarea unei atenţii speciale „măsurilor pozitive care implică mobilizarea tuturor resurselor posibile, incluzând familia, voluntarii şi alte grupuri comunitare, precum şi şcolile şi alte instituţii la nivel de comunitate, pentru a promova bunăstarea minorilor, în scopul reducerii necesităţii intervenţiilor prin lege şi prin tratarea eficientă, corectă şi umană a minorului aflat în conflict cu legea”. Principiile directorii ale Naţiunilor Unite pentru prevenirea delicvenţei juvenile, adoptate prin Rezoluţia 45/112 din 14 decembrie 1990 (Principiile sau Ghidul de la Riyadh) reprezintă o tratare completă şi pozitivă a prevenirii şi reintegrării sociale şi detalizează strategiile economice şi sociale care implică aproape toate domeniile societăţii. Deopotrivă, subliniază importanţa concentrării acţiunilor statelor membre în vederea eficientizării eforturilor naţionale în domeniul protecţiei şi ocrotirii minorilor şi tinerilor, prin diminuarea factorilor criminogeni şi prin consolidarea intervenţiilor statale în asigurarea socializării/reintegrării sociale a acestora. Ele acoperă stagiul pre-conflict, înainte ca tinerii să intre în conflict cu legea. Principiile apelează la o orientare centrată pe copil şi la o perspectivă de dezvoltare a copilului ce evoluează către prevenirea delincvenţei ca parte integrantă a administraţiei justiţiei juvenile. O atenţie specială se acordă copiilor care sunt cu un risc social ridicat, de exemplu în situaţii ce compromit dezvoltarea copilului, măresc vulnerabilitatea acestuia de a cădea victimă sau de a produce infracţiuni. În acest scop, măsurile complete, interdisciplinare şi zonale, sunt conturate pentru a asigura tinerilor o viaţă fără crime, victime şi conflicte cu legea, cu accent pe modalităţile de intervenţie protectivă şi preventivă, non-deranjantă. 59

Inter alia, la art.1 al Principiilor se dispune recunoaşterea necesităţii şi importanţei „studierii în mod sistematic, precum şi a elaborării măsurilor ce trebuie recunoscute (...) pentru dezvoltarea copilului însuşi, de a se evita incriminarea şi penalizarea acestuia pentru un comportament care nu a avut urmări grave”. Textul indică raţionamentul care justifică revizuirea incriminărilor comportamentale faţă de minori: „Variaţiile comportamentului persoanelor tinere sau atitudinea lor neconformă cu normele şi valorile sociale sunt o parte a procesului de maturitate şi creştere şi, la majoritatea indivizilor, au tendinţa să dispară spontan, odată cu atingerea maturităţii acestora. Prin calificarea persoanei ca fiind „deviantă”, „delincventă” sau „predelincventă” se ajunge adeseori la dezvoltarea unui comportament sistematic nedorit al acesteia”. Problema invocată este deci de a evita stigmatizarea copilului care operează prin penalizarea comportamentului său. În realitate, nu se pune sarcina de a modificăra infracţiunile imputate minorilor, ci de a defini utilitatea pentru copil a criminalizării comportamentului său. Regulile Naţiunilor Unite pentru protecţia minorilor privaţi de libertate, adoptate prin Rezoluţia 45/113 din 14 decembrie 1990 (Regulile de la Havana). Acest instrument expune în detaliu normele aplicabile situaţiilor în care un copil este deţinut într-o instituţie sau un centru, oricare ar fi acesta: penal, corecţional, educativ sau preventiv, şi că acesta este deţinut deoarece fie este bănuit, fie există convingerea că a comis o infracţiune şi, de asemenea pentru că se consideră că copilul este în pericol. În corespundere cu acestea, privarea de libertate trebuie aplicată în condiţii şi împrejurări care asigură respectarea drepturilor minorilor. Minorilor deţinuţi în instituţii trebuie să li se asigure participarea la activităţi şi programe care să le promoveze şi susţină sănătatea şi respectul de sine, să le stimuleze simţul răspunderii şi să încurajeze acele atitudini şi aptitudini care îi vor ajuta în dezvoltarea potenţialului lor ca membri ai societăţii. Sub niciun motiv legat de statutul lor nu li se vor refuza minorilor privaţi de libertate drepturile civile, economice, politice, sociale sau culturale care le sunt 60

acordate prin dreptul naţional sau internaţional şi care sunt compatibile cu privarea de libertate. Protecţia drepturilor individuale ale minorilor, în special în ceea ce priveşte legalitatea executării măsurilor de detenţiune, va fi garantată de autoritatea competentă, pe când obiectivele integrării sociale vor fi asigurate prin inspecţii periodice şi alte mijloace de control, efectuat în conformitate cu standardele internaţionale, legile şi reglementările naţionale, de către un corp de control corespunzător constituit, autorizat să viziteze minorii şi care nu aparţine instituţiei de detenţiune. Se recomandă totodată crearea instituţiilor de detenţiune deschise pentru minori, cu măsuri minime de securitate sau fără astfel de măsuri. Populaţia acestor instituţii trebuie să fie cât mai redusă posibil. Numărul minorilor deţinuţi în instituţii închise ar trebui să fie destul de mic, încât să permită tratamentul individualizat. Normele ONU pentru protecţia minorilor privaţi de libertate, aprobate prin Rezoluţia 54/113 din 1990, prevăd o serie de reguli destinate să ghideze deţinerea minorilor în privaţiune de libertate. Printre altele, se arată că sistemul justiţiei pentru minori trebuie să susţină drepturile şi siguranţa şi să promoveze bunăstarea fizică şi mintală a minorilor. Pedeapsa cu închisoarea trebuie folosită numai ca o metodă extremă. Normele determină vârstă până la care o persoană este considerată minor, adică vârsta de 18 ani. Totodată, stabilesc ca limita de vârstă sub care nu este permisă privarea de libertate a unui copil trebuie determinată prin lege. Privarea de libertate trebuie aplicată în condiţii şi împrejurări care asigură respectarea drepturilor minorilor. Minorilor deţinuţi în instituţii trebuie să li se asigure participarea la activităţi şi programe care să le promoveze şi susţină sănătatea şi respectul de sine, să le stimuleze simţul răspunderii şi să încurajeze acele atitudini şi aptitudini care îi vor ajuta în dezvoltarea potenţialului lor ca membri ai societăţii. Regulile minime ale Naţiunilor Unite pentru elaborarea măsurilor nonprivative de libertate, adoptate prin Rezoluţia 45 / 110 a Adunării Generale ONU pe 14 decembrie 1990 (Regulile de la Tokyo). 61

Conţin reglementări privind: sancţiunile şi măsurile neprivative de libertate; implementarea şi administrarea măsurilor comunitare; standardele de pregătire a personalului abilitat să lucreze în acest domeniu; politicile de implementare a acestor sancţiuni; cooperarea internaţională în materia prevenirii infracţionalităţii şi a tratamentului infractorilor. Încurajează menţinerea persoanei în stare de libertate ori de câte ori este posibil, în toate fazele cercetării, urmăririi şi procesului penal, precum şi respectarea demnităţii sale. Cu atât mai mult, minorii care au incălcat legea trebuie să fie trataţi din perspectiva alternativelor extrajudiciare. Regulile ONU privind tratamentul deţinuţilor femei şi impunerea măsurilor nonprivative de libertate delincvenţilor femei (Regulile de la Bangkok), adoptate prin Rezoluţia Adunării Generale a ONU la data de 21 decembrie 2010. Cele 70 de reguli sunt destinate să răspundă necesităţilor specifice femeilor în sistemul de justiţie penală şi în detenţie şi să reducă privarea inutilă de libertate a femeilor. Regulile de la Bangkok conţin reglementări referitor la copiii care însoţesc părinţii în închisori, precum şi reglementări referitor la minorii în conflict cu legea de sex feminin. Regulile mai prevăd că instituţionalizarea minorilor aflaţi în conflict cu legea trebuie să fie evitată în cea mai mare măsură posibilă. Vulnerabilitatea minorilor delincvenţi bazată pe criteriul de sex trebuie să fie luată în considerare la luarea deciziilor. Convenţia asupra protecţiei copiilor şi cooperării în materia adopţiei internaţionale, semnată la Haga, la 29 mai 1993, la care Republica Moldova a aderat în 1998, recunoaşte importanţa creşterii copilului în mediul familial, priorităţii menţinerii copilului în familia sa de origine şi reiterează că adopţia internaţională trebuie să urmărească interesul superior al copilului, prevenirea răpirii, vânzării sau traficului de copii. Convenţia stabileşte aspectele generale de competenţă şi procedură privind depunerea cererii de adopţie, aprecierea capacităţii persoanei de a adopta, modul de apreciere a statutului copilului adoptabil, importanţa examinării situaţiei familiale, sociale, medicale, etc. a copilului în vederea potrivirii lui cu părinţii 62

adoptivi şi alte aspecte ale adopţiei internaţionale. Obiectivele principale ale Convenţiei sunt: a) să stabilească garanţii pentru ca adopţiile internaţionale să se înfăptuiască în interesul superior al copilului şi în respectul drepturilor fundamentale care îi sunt recunoscute în dreptul internaţional; b) să instaureze un sistem de cooperare între statele contractante pentru a asigura respectul acestor garanţii şi să prevină astfel răpirea, vânzarea sau traficul de copii; c) să asigure recunoaşterea în statele contractante a adopţiilor realizate potrivit Convenţiei. Principiile fundamentale referitoare la recurgerea la programele justiţiei restaurative în materie penală (Rezoluţia ECOSOC 2002/12 (2002)) conţin importante lămuriri de ordin teoretic şi practic în domeniul justiţiei restaurative, precum definirea unor termeni, principiile şi standardele de implementare a practicilor de justiţie restaurativă, condiţiile de utilizare a programelor de justiţie restaurativă şi anumite recomandări în legătură cu dezvoltarea programelor de justiţie restaurativă. Linii directoare în materia justiţiei în cauzele implicând copiii victime şi martori ai actelor criminale (Rezoluţia ECOSOC 2005/20(2005)). Furnizează un cadru practic care permite a ajuta statele să elaboreze legi, proceduri şi practici ce garantează respectarea drepturilor copiilor victime şi martori ai actelor criminale, precum şi a ajuta persoanele care sunt în contact cu copiii victime şi martori să-i trateze cu sensibilitate. În Rezoluţie sunt specificate în principal următoarele drepturi ale copiilor victime şi martori ai actelor criminale: dreptul de a fi tratat cu demnitate şi compasiune; dreptul de a fi protejat împotriva discriminării; dreptul de a fi informat; dreptul de a fi auzit şi de a exprima opiniile şi preocupările; dreptul la asistenţă efectivă; dreptul la intimitate; dreptul de a fi protejat de la greutăţi în timpul procesului de justiţie; dreptul la siguranţă; dreptul la despăgubire; dreptul la măsuri speciale de precauţie. Organizaţia Naţiunilor Unite şi UNICEF au elaborat un model de lege în domeniul justiţiei în cauze ce implică copiii victime şi martori ai actelor 63

criminale, fiind prezentate şi comentariile de rigoare. Observaţia generală nr.10 a Comitetului ONU pentru Drepturile Copilului privind drepturile copilului în sistemul justiţiei pentu minori (2007). Aceasta încurajează statele să formuleze şi să aplice o politică globală în materia justiţiei pentru minori, urmărind prevenirea delincvenţei juvenile. În particular, Observaţia formulează unele note în privinţa principiilor generale conţinute în articolele 2, 3, 6, 12, 37 şi 40 ale Convenţiei cu privire la Drepturile Copilului. Printre altele, se recomandă statelor să ia toate măsurile necesare pentru a asigura un tratament juridic egal copiilor în conflict cu legea. O atenţie deosebită trebuie acordată discriminărilor, care ar putea rezulta din lipsa unei politici consecvente în domeniu referitoare la grupurile vulnerabile de copii, cum ar fi copiii străzii, copii aparţinând unor rase, etnii, religii aflate în minoritate etc. Deopotrivă, se arată că în cazurile cu minorii delincvenţi principiul protecţiei interesului superior al copilului reclamă ca obiectivele justiţiei tradiţionale, cum ar fi represiunea/retribuţia, să fie înlocuite cu obiectivele reabilitării şi justiţiei restaurative. Observaţia reiterează importanţa promovării dezvoltării armonioase a personalităţii, talentelor, abilităţilor fizice şi mentale ale copilului, insistând asupra responsabilităţii familiei în crearea unui anturaj compatibil cu acest deziderat. Se atrage atenţia asupra importanţei ca toate persoanele cu vârsta până la 18 ani care au comis ilegalităţi să răspundă conform normelor justiţiei juvenile. Sunt formulate constatări şi pe marginea garanţiilor unei judecăţi echitabile: neretroactivitatea justiţiei juvenile, prezumţia nevinovăţiei, dreptul de a fi auzit, dreptul la o participare efectivă în cadrul procedurilor etc. Observaţia Comitetului ONU pentru Drepturile Copilului privind Raportul Republicii Moldova în baza art.44 al Convenţiei (2009). Comitetul pentru Drepturile Copilului formulează constatările în baza art. 2, 3, 6 şi 12 ale Convenţiei. Printre altele, în materie de discriminare, Comitetul este îngrijorat de faptul că, în pofida garanţiilor legislative care există contra discriminărilor, principiul nondiscriminării nu este pe deplin respectat şi, prin urmare, copii care 64

provin din familii socialmente vulnerabile, copiii cu dizabilităţi, copiii care trăiesc cu HIV/SIDA sau copiii care aparţin unor etnii diferite sau de o altă religie riscă să devină obiectul unor discriminări. În special, copiii romilor sunt frecvent victime ale discriminărilor şi au un acces limitat la educaţie, la sănătate şi un nivel de viaţă adecvat. Astfel, Comitetul recomandă supravegherea respectării principiului nondiscriminării de către stat, în special în cazul copiilor care provin din familii socialmente vulnerabile, copiilor cu dizabilităţi, copiilor care trăiesc cu HIV/SIDA, copiilor care aparţin unor etnii diferite sau de o altă religie. Constatări şi recomandări sunt formulate şi în privinţa drepturilor şi libertăţilor fundamentale (art.7, 8, 13, 17, 19 şi 37). Printre observaţiile Comitetului ONU se regăsesc şi cele referitoare la: mediul de familie al copilului (inclusiv situaţia copiilor privaţi de un mediu familial) adopţie; copiii cu dizabilităţi (inclusiv sănătatea adolescenţilor, serviciile de sănătate), cu HIV/SIDA, cu un nivel de viaţă scăzut; educaţie, implicit la formarea profesională şi orientarea în profesie; măsurile de protecţie speciale (vis-a-vis de probleme precum exploatarea economică a copilului, copiii care locuiesc sau lucrează în stradă). Observaţia nr.13 (2011) a Comitetului ONU pentru Drepturile Copilului, referitoare la dreptul copilului de a fi protejat contra tuturor formelor de violenţă. Aceasta cuprinde analiza juridică a Articolului 19 din Convenţia de la New York cu privire la Drepturile Copilului, urmărind ca obiectiv identificarea surselor de violenţă şi abuz aplicate asupra copiilor şi luarea măsurilor posibile, la nivel naţional şi internaţional, în vederea eradicării oricărei forme de abuz din viaţa copiilor. Obiectivele Observaţiei nr.13 (2011) sunt: de a ghida statele membre pentru înţelegerea obligaţiilor asumate în temeiul art.19 din Convenţie; de a interzice, preveni şi răspunde la toate formele de violenţă fizică şi psihică, vătămări sau abuzuri, neglijenţă sau imprudenţă, maltratare sau exploatare a copiilor, inclusiv abuzarea sexuală, în timp ce sunt în grija părinţilor, tutorelui sau a oricărei alte 65

persoane, inclusiv reprezentant al statului; de a contura măsurile legislative, judiciare, administrative, sociale şi educaţionale pe care statul membru trebuie să le îndeplinească; de a depăşi iniţiativele izolate, fragmentate şi reactive în abordarea îngrijirii şi protecţiei copilului, care au avut un impact limitat asupra prevenirii şi eliminării tuturor formelor de violenţă; de a promova o abordare holistică a implementării articolului 19 bazată pe perspectiva generală a Convenţiei de a asigura dreptul copiilor la supravieţuire, demnitate, bunăstare, sănătate, dezvoltare, participare şi nediscriminare – a căror realizare este ameninţată de violenţă; de a asigura statelor membre şi altor părţi interesate o bază în temeiul căreia să se dezvolte un cadru coordonat pentru eliminarea violenţei prin măsuri cuprinzătoare bazate pe drepturile copilului la îngrijire şi protecţie; de a evidenţia pentru toate statele membre necesitatea îndeplinirii rapide a obligaţiilor asumate în temeiul articolului 19. Al IV – lea Raport periodic al Republicii Moldova privind implementarea Convenţiei-Cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale (2014). Raportul reflectă principalele rezultate obţinute în perioada anilor 2010-2013, care a urmat după prezentarea celui de-al III-lea Raport periodic al Republicii Moldova (2009), aprobarea Opiniei a III-a asupra Moldovei a Comitetului Consultativ privind Convenţia-cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale ACFA/OPIII(2009)003 din 26 iunie 2009 şi Rezoluţiei Res CMN (2010)6 a Comitetului de Miniştri din 5 mai 2010. Raportul este structurat în trei părţi. În Partea întîi este expusă informaţia cu privire la măsurile întreprinse de Republica Moldova pentru continuarea implementării Convenţiei-Cadru, consolidării participării societăţii civile la acest proces. În Partea a doua este reflectată informaţia cu privire la măsurile întreprinse de Republica Moldova în vederea abordării problemelor identificate în ciclul trei de monitorizare, precum şi a altor probleme esenţiale care rămîn a fi nesoluţionate după trei cicluri: componenţa 66

legislativă (consolidarea cadrului legislativ-normativ; monitorizarea internă a procesului de implementare a legislaţiei); asigurarea drepturilor străinilor şi apatrizilor; situaţia în regiunea transnistreană; studierea limbii de stat de către alolingvi adulţi; activitatea Biroului Relaţii Interetnice; organizarea recensămîntului populaţiei din 2014; măsurile întreprinse pentru pregătirea ratificării Cartei europene a limbilor regionale sau minoritare (CELRM); măsurile întreprinse întru susţinerea populaţiei de etnie romă din Republica Moldova. În Partea a treia este prezentată informaţia cu privire la evoluţiile în procesul de implementare a unor articole aparte ale ConvenţieiCadru (art.3-9, 12, 14, 15, 16, 17 ale Convenţiei-Cadru). Raportul Republicii Moldova în faţa Comitetului ONU pentru Drepturile Copilului (2011-2015). În respectivul raport Republica Moldova a prezentat măsurile luate în perioada 2011-2015 în scopul implementării Pactului internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale. În particular, aşa cum reiese din cele raportate o serie de măsuri au fost implimentate în sfera garantării egalităţii şi nediscriminării, a dreptului la muncă a minorului, precum şi protecţiei acestuia în sfera relaţiilor de muncă (implicit, fiind raportate măsurile care vizează politica salarizării; siguranţa şi sănătatea ocupaţională; posibilităţile egale de avansare în carieră; odihna, timpul liber, limitarea raţională a muncii; dreptul de a constitui sindicate; dreptul la grevă); protecţiei şi asistenţei în familie, protecţiei acordate mamelor înainte şi după naşterea copilului; protecţiei şi asistenţei copiilor şi adolescenţilor; garantării dreptului la îmbunătăţirea continuă a nivelului de viaţă; asigurării accesului la serviciile de apă şi canalizare; protecţiei sănătăţii fizice şi psihice a persoanei; garantării dreptului la educaţie.



Raportul poate fi consultat accesând următorul link: http://tbinternet.ohchr.org/_layouts/treatybodyexternal/Download. aspx?symbolno=E%2FC.12%2FMDA%2F3&Lang=en 67

3. STANDARDE INTERNAŢIONALE ŞI STANDARDE ALE UE ÎN MATERIA DELINCVENŢEI JUVENILE

Standardele internaţionale în materia delincvenţei juvenile constituie un corpus iuris ce conţine un minimum de drepturi şi garanţii care trebuie respectate şi asigurate de statele membre la instrumentele care le consacră, precum şi un set de măsuri de prevenire a delincvenţei juvenile care trebuie sau se recomandă a fi implementate. Drepturile şi garanţiile privesc minorul în special în faţa justiţiei penale (faza de urmărire penală, faza de judecată sau ulterioare procesului judiciar). Standardele pot fi obligatorii (convenţiile, potrivit adagiului latin pacta sunt servanda), sau cu caracter de recomandare (soft law). Pentru prima categorie, statele pot stabili o protecţie mai largă a drepturilor, dar nu una mai restrânsă. La general, standardele internaţionale în materia delincvenţei juvenile pot fi grupate în cele referitoare la: 1) vârsta responsabilităţii penale; 2) măsurile prejudiciare; 3) procedurile judiciare sau măsurile alternative; 4) condiţiile detenţiei minorilor; 5) prevenire şi reintegrare. Vârsta responsabilităţii penale. Nu există standarde internaţionale exacte cu privire la vârsta la care un minor ar putea fi pasibil de răspundere penală. Legislaţiile naţionale ale statelor stabilesc niveluri diferite de vârstă în acest sens. Potrivit art.40.3 lit.a) din Convenţia cu privire la Drepturile Copilului din 1989, „statul va lua toate măsurile pentru ca să stabilească o vârstă minimă sub care copiii să fie prezumaţi ca neavând capacitatea de a încălca legea penală”. Totodată, acelaşi articol dispune că statele părţi vor „stabili o vârstă minimă sub care copiii vor fi presupuşi a nu avea capacitatea de a încălca legea penală”. Această dispoziţie impune statelor să introducă 68

în legislaţia lor vârsta majorităţii penale, adică vârsta de la care minorului i se poate imputa răspunderea penală ca unui adult. Regulile de la Beijing adaugă că „începutul acestei vârste nu trebuie să fie fixat la o vârstă prea mică, avându-se în vedere imaturitatea emoţională, psihică şi intelectuală” (regula 4.1.). Deopotrivă, în comentariile acestora se menţionează că „vârsta minimă a răspunderii penale diferă pe larg graţie condiţiilor istorice sau culturale. Abordarea modernă trebuie să ia în considerare faptul dacă copilul poate trăi în conformitate cu componentele morale şi psihologice ale răspunderii penale. Aceasta înseamnă că un copil, în virtutea discernământului şi înţelegerii sale individuale, poate fi tras la răspundere pentru un comportament esenţialmente antisocial. Dacă vârsta răspunderii penale este fixată la un nivel prea jos sau dacă nu există o limită minimă de vârstă, noţiunea de răspundere ar deveni fără sens.” La determinarea pragului de vârstă sub care minorul nu poate fi ţinut responsabil pentru fapta delincventă ar fi vorba despre două probleme: prima – vârsta la care minorii nu răspund în niciun caz, neavând atinsă vârsta intermediară care este mai mică decât vârsta majoratului penal; a doua – vârsta intermediară atinsă deja de minor care îi permite să se înfăţişeze în faţa unei jurisdicţii care i-ar aplica unele măsuri speciale adaptate vârstei. Responsabilitatea se bazează pe recunoaşterea unui minim de discernământ după care minorii au conştiinţa celor săvârşite. În aceste condiţii este evident că necesitatea fixării unei vârste intermediare este strâns legată de natura măsurilor ce pot fi aplicate minorului. Teoretic, în calitate de măsuri oportune ar fi numite cele de ajutor, independent de vârstă, de aceea s-ar părea în plus stabilirea unei vârste intermediare. În realitate, însă, nu fapta comisă suscită necesitatea unui ajutor, ci situaţia concretă trăită de către minor sau starea prin care el trece. Din aceste considerente, fixarea unei astfel de vârste ar fi necesară, pentru că astfel s-ar justifica răspunderea imputată minorului. De asemenea, nu există o singură măsură aplicabilă minorului, dar se impune un ansamblu al acestora, în 69

dependenţă de personalitatea fiecărui subiect; or, un copil nu trebuie să perceapă măsura care i se aplică doar ca o sancţiune sau o pedeapsă. Trebuie de constatat, totodată, că nici Convenţia cu privire la Drepturile Copilului, nici Convenţia cu privire la Drepturile Omului nu impun explicit statelor să stabilească un etalon al vârstei intermediare. Articolul 40 alin.(1) al Convenţiei cu privire la Drepturile Copilului stipulează doar că statele trebuie „să ţină seama de vârsta lui, precum şi de necesitatea de a promova reintegrarea copilului” în societate. Aliniatul (4) al aceluiaşi articol dispune că orice măsuri aplicate trebuie „să asigure copiilor un tratament corespunzător bunăstării şi proporţional atât condiţiilor lor, cât şi infracţiunii comise”. Din considerentele nominalizate, se impune stabilirea unui etalon de vârstă de la care să se poată aplica măsurile de reacţie socială. Nu există acte internaţionale sau standarde care ar stabili un etalon de vârstă exact, fix şi unic. Această sarcină îi revine statului potrivit legislaţiei sale interne. De altfel, statele impun două vârste: una de la care survine răspunderea penală şi alta de la care pot fi impuse unele măsuri educative. În unele ţări nu este specificată limita de jos a vârstei responsabilităţii penale, aceasta calculându-se, în principiu, de la naştere. În ţările în care vârsta minimă a fost stabilită, decalajul de la o ţară la alta este uluitor. Comitetul ONU pentru Drepturile Copilului a criticat, în special, statele în care această vârstă este stabilită la limita de până la10 ani. Vârsta la care este stabilită pasibilitatea de răspundere penală este determinată de politica de prevenire şi de represiune a criminalităţii în plan naţional. Limita vârstei răspunderii penale nu este una arbitrară; or, copilul căruia urmează să i se aplice procedurile penale trebuie tratat „într-un mod corespunzător promovării sentimentului de demnitate şi valoare a copilului…. şi care ţine cont de vârsta lui…” (art.40.1 din Regulile de la Beijing). Măsurile prejudiciare. Prin măsuri prejudiciare avem în vedere reţinerea şi alte măsuri dispuse până la judecată. Convenţia de la New 70

York obligă statele să ia, ori de câte ori este posibil, măsuri speciale în cauzele cu minorii fără a se recurge la procedura judiciară, cu condiţia ca drepturile şi garanţiile legale să fie respectate pe deplin. Documentele Naţiunilor Unite recomandă să se excludă recurgerea la detenţie preventivă pentru minori, cu excepţia cazurilor de infracţiuni deosebit de grave comise de minori cu vârste mai mari. În aceste din urmă cazuri, să se limiteze durata detenţiei preventive, minorii să fie separaţi de adulţi şi hotărârile de acest gen să fie, în principiu, ordonate, după consultări prealabile, cu un serviciu social, în vederea alegerii unor propuneri alternative. Aceste reglementări internaţionale acceptă privarea de libertate a minorilor în anumite cazuri, însă nu se referă în mod expres la condiţiile aplicării arestului preventiv, ci vorbesc despre privarea de libertate. Regulile de la Tokyo stabilesc că detenţia provizorie nu poate fi decât o măsură de ultimă instanţă în procedurile penale, ţinându-se cont în mod special de ancheta infracţiunii prezumtive şi de protejarea societăţii şi a victimei. Măsurile de înlocuire a detenţiei provizorii sunt folosite din momentul în care aceasta devine posibil. Referitor la arestul preventiv, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului menţionează în articolul 5 alineatul 1 că: orice persoană are dreptul la libertate şi siguranţă şi nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepţia cazurilor expres prevăzute de normele legale şi în conformitate cu căile legale; orice persoană arestată trebuie sa fie informată, în termenul cel mai scurt şi într-o limbă pe care o înţelege, asupra motivelor arestării sale şi asupra oricărei acuzaţii aduse împotriva sa; orice persoană arestată sau deţinută trebuie adusă de îndată înaintea unui judecător sau a altui magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuţiilor judiciare şi a dreptului de a fi judecată, într-un termen rezonabil, sau eliberată în cursul procedurii, iar punerea în libertate poate fi subordonată unei garanţii care să asigure prezentarea celui interesat la judecată. Procedurile judiciare sau măsurile alternative. Documentele Naţiunilor Unite subliniază faptul că este de preferat 71

ca minorii să nu fie supuşi procedurilor juridice standard şi instituţionalizării, prevăzându-se o întreagă gamă de dispoziţii, precum cele referitoare la îngrijire, orientare şi supraveghere, la îndrumare, la perioadele de probă, la plasamentul familial, la programe de educaţie generală şi profesională şi la soluţii alternative celor privind îngrijirea într-un cadru instituţional, pentru a asigura copiilor un tratament în interesul bunăstării lor şi proporţional cu situaţia lor şi cu infracţiunea săvârşită. Regulile de la Beijing determină drepturile minorului în toate fazele procesuale, procedurile speciale aplicabile minorului pe toată durata investigaţiilor şi procesului, precum şi tratamentul la locul de detenţie. Instituţionalizarea este apreciată ca o soluţie de ultimă instanţă. Regulile prevăd pentru prima oară într-un document internaţional lista drepturilor procesuale ale infractorilor minori: prezumţia de nevinovăţie, dreptul de a i se aduce la cunoştinţă faptele de care este învinuit; dreptul la neautodenunţare; dreptul de a fi asistat de un avocat; dreptul părinţilor sau al altor ocrotitori legali de a fi prezenţi la audierea minorului ; dreptul de a-şi susţine public, în contradictoriu, cauza; dreptul de a face apel la o instanţă superioară; dreptul la protecţia vieţii private; dreptul de a nu se publica nicio informaţie care ar face posibilă identificarea infractorului minor, etc. Drepturi similare sunt prevăzute şi de art.40 al Convenţiei ONU cu privire la Drepturile Copilului: neretroactivitatea justiţiei juvenile; prezumţia nevinovăţiei până la stabilirea vinovăţiei; informarea promptă şi directă cu privire la acuzaţiile aduse; accesul imediat la asistenţă juridică; judecarea fără întârziere a cauzei de către o autoritate competentă şi independentă, în prezenţa unui apărător legal şi a reprezentantului legal, dacă interesul superior al copilului o cere; dreptul de a nu fi constrâns să depună mărturie sau să mărturisească că este vinovat; dreptul de a recurge la o cale de atac cu privire la decizie în faţa unei autorităţi competente, independente şi imparţiale; dreptul de a fi asistat gratuit de un interpret, dacă nu înţelege sau nu vorbeşte limba utilizată; dreptul la respectarea deplină a vieţii private, în toate 72

fazele procedurii. Dacă instituirea unui sistem separat de justiţie juvenilă este imposibilă, guvernele sunt încurajate să asigure că specialiştii din domeniul justiţiei sunt instruiţi profesional în ceea ce priveşte gestionarea cazurilor cu implicarea copiilor prin specializare, instruire continuă, cursuri de recapitulare etc. Colaboratorii din domeniul justiţiei juvenile trebuie să reflecte diversitatea copiilor în contact cu sistemul justiţiei penale din punctul de vedere al egalităţii de gen şi a minorităţilor. Una dintre obligaţiile prevăzute de Regulile de la Beijing se referă la reglementarea unei game cât mai largi şi flexibile de sancţiuni, printre care: hotărârile de supraveghere; probaţiunea; munca în comunitate; compensaţia şi restituirea; amenzi penale; consilierea şi terapia de grup; decizii de asistenţă alternativă; decizii de internare în centre educaţionale etc. Standardele la fel interzic aplicarea pedepsei capitale minorilor. În corespundere cu standardele internaţionale în domeniul justiţiei juvenile, oriunde este posibil şi oportun, copiii care au incălcat legea trebuie să fie trataţi din perspectiva alternativelor extrajudiciare – a referirii la organe nonjudiciare (comisii, consilii sau alte servicii competente), constituite în afara sistemului formal de justiţie. Scopul alternativei extrajudiciare este să redirecţioneze copiii spre programele de sprijin la nivel de comunitate, pentru a evita expunerea la traumele psihologice şi stigmatizarea care pot rezulta din arest, procesul judiciar şi pronunţarea sentinţei. Aceste măsuri pot fi aplicate la orice etapă: înainte de arest (poliţia ia decizia ca să nu aresteze copilul care a încălcat legea); înainte de procesul în curte (procurorul îşi retrage acuzaţiile); drept o opţiune de pedeapsă (judecătorul pronunţă o altă sentinţă decât cea privativă de libertate). Cu cât mai devreme este luată această decizie, cu atât mai protejat este tânărul de efectele pe care le poate avea asupra personalităţii sale contactul direct cu organele de drept. Regulile de la Beijing prescriu că orice recurs la mijloace extrajudiciare, implicând trimiterea către servicii comunitare sau alte 73

servicii competente, cere consimţământul interesatului sau al părinţilor ori al tutorelui său, fiind de la sine înţeles că această hotărâre de amânare a chestiunii poate (dacă se consideră) fi subordonată unei reexaminări de către autoritatea competentă. În scopul de a facilita reglementarea discreţionară a cazurilor de delicvenţă juvenilă, se vor depune eforturi în vederea organizării programelor comunitare, cu precădere a celor de supraveghere şi orientare temporară, şi în vederea asigurării restituirii bunurilor şi indemnizaţiei victimelor. Deopotrivă, şi Regulile de la Tokyo stabilesc o serie de posibilităţi care pot fi aplicate până la şi după judecarea cauzei, precum: avertismentele verbale, eliberarea condiţionată, repararea daunelor cauzate victimei, probaţiunea şi supravegherea judecătorească, munca în folosul comunităţii, redirecţionarea către un centru de plasament, împăcarea, scuzele, etc. Documentul încurajează statele să prescrie prin lege definiţia şi aplicarea măsurilor neprivative de libertate şi să reglementeze necesitatea evaluării minuţioase a contextului şi personalităţii copilului bănuit de săvârşirea unei infracţiuni (prin intermediul referatelor presentinţiale) până la alegerea măsurii potrivite neprivative de libertate. Principalele instrumente internaţionale care statuează că adoptarea unor legi şi proceduri special concepute pentru copiii care au intrat în conflict cu legea penală şi care să le fie aplicabile exclusiv este dezirabilă sunt Convenţia cu privire la Drepturile Copilului şi Regulile Minimale Standard ale Naţiunilor Unite pentru Administrarea Justiţiei Juvenile (Regulile de la Beijing). Articolul 40 din Convenţie subliniază că statele părţi recunosc oricărui copil bănuit, acuzat sau cu privire la care s-a dovedit că a comis o încălcare a legii penale dreptul la un tratament conform cu simţul demnităţii şi al valorii personale, care să întărească respectul său pentru drepturile omului şi libertăţile fundamentale ale altora şi care să ţină seama de vârsta acestuia, precum şi de necesitatea de a facilita reintegrarea lui în societate şi exercitarea unui rol constructiv în societate. În multe state există instanţe specializate pentru minori. Cu toate 74

acestea, standardele internaţionale nu prevăd explicit instituirea unui şir de instanţe de judecată separate special pentru minori. Aceasta se explică prin faptul că multe state nu au avut niciodată instanţe specializate în acest sens. Încurajarea creării unor instanţe specializate derivă din art.40.3 al Convenţiei privind Drepturile Copilului, după care „statele părţi trebuie să tindă să promoveze instituirea legilor, procedurilor, autorităţilor şi instituţiilor în special aplicabile copiilor bănuiţi, acuzaţi sau recunoscuţi că au încălcat legislaţia penală...”. În concluzie, se reţin două din obiectivele cele mai importante ale justiţiei pentru minori, prevăzute în Regulile de la Beijing: Primul este asigurarea bunăstării minorului. Este obiectivul principal al sistemelor juridice în care cazurile delincvenţilor juvenili sunt examinate de către tribunale pentru copii sau de către autorităţile administrative, dar trebuie de insistat, de asemenea, şi asupra bunăstării minorului în sistemele juridice în care se remarcă jurisdicţia de drept comun, pentru a se evita aplicarea unor sancţiuni excesive. Al doilea obiectiv este principiul de proporţionalitate. Acest principiu binecunoscut foloseşte la moderarea sancţiunilor punitive, în general raportându-se la gravitatea delictului. Pentru delicvenţii juvenili, trebuie ţinut cont nu doar de această gravitate, ci şi de circumstanţele personale. Acestea din urmă (poziţia socială, situaţia familială, daunele cauzate de delict sau de alţi factori cu influenţă asupra circumstanţelor personale) trebuie să intervină pentru proporţionarea deciziei (de exemplu, ţinând cont de efortul depus de delincvent pentru despăgubirea victimei sau de dorinţa lui de a reveni la o viaţă sănătoasă şi utilă). Condiţiile detenţiei minorilor În conformitate cu dispoziţiile art.37 alin.(1) lit.(b) din Convenţia cu privire la Drepturile Copilului, copiii nu trebuie să fie privaţi de libertate în mod ilegal sau arbitrar. Daca se află în arest, copiii trebuie să fie separaţi de adulţi, cu excepţia cazurilor în care se consideră că este în interesul copilului să nu se procedeze astfel. Toţi copiii privaţi de libertate vor fi trataţi uman şi cu respect, şi într-un mod care să ţină 75

seamă de nevoile lor specifice. Un astfel de tratament uman include dreptul la asistenţă juridică sau de altă natură, cum ar fi serviciile medicale sau psihologice. Acelaşi articol din Convenţie, precum şi Regulile de la Tokyo, prevăd şi faptul că, în cazul copiilor, se poate recurge la privarea de libertate doar ca la o măsura extremă şi pentru perioada cea mai scurtă care se impune. Conform prevederilor Convenţiei, orice copil are dreptul să conteste legalitatea măsurii privative de libertate adresându-se autorităţii competente, relevante, independente şi imparţiale, şi să primească o soluţionare imediată. Odată ce s-a recurs la aplicarea detenţiei, urmează a se respecta condiţiile detenţiei minorilor. Protecţia drepturilor individuale ale minorilor va fi garantată de autoritatea competentă, pe când obiectivele integrării sociale vor fi asigurate prin inspecţii periodice şi alte mijloace de control, efectuat în conformitate cu standardele internaţionale, legile şi reglementările naţionale, de către un corp de control constituit, autorizat să viziteze minorii şi care nu aparţine instituţiei de detenţie. Trebuie înfiinţate instituţii de detenţie deschise pentru minori, cele cu măsuri minime de securitate sau fără astfel de măsuri. Populaţia acestor instituţii trebuie să fie redusă la maximum. Numărul minorilor deţinuţi în instituţii închise ar trebui să fie destul de mic, încât să permită tratamentul individualizat. Articolul 37 al Convenţiei ONU cu privire la Drepturile Copilului garantează ca niciun copil să nu fie supus relelor tratamente, inclusiv torturii, şi interzice pedeapsa capitală sau detenţia pe viaţă pentru copiii delincvenţi. Vor fi interzise măsurile disciplinare precum pedeapsa corporală, plasamentul într-o celulă neiluminată, încarcerarea sau orice alte pedepse care ar putea afecta starea fizică şi psihică sau bunăstarea copilului. Va fi instituit un mecanism efi cace şi accesibil de depunere a plângerilor, iar copiii urmează să cunoască despre existenţa lui. De asemenea, vor fi efectuate inspecţii calificate independente şi regulate în locurile de detenţie a copiilor. Având în vedere vulnerabilitatea copiilor privaţi de libertate, importanţa legăturilor de familie şi promovarea reintegrării în 76

societate, autorităţile competente ar trebui să garanteze şi să sprijine în mod activ respectarea drepturilor copilului, astfel cum acestea sunt prevăzute în instrumentele internaţionale şi europene. Pe lângă alte drepturi, copiilor ar trebui să le fie garantate în special următoarele drepturi: menţinerea contactelor regulate şi semnificative cu părinţii, familia şi prietenii prin intermediul vizitelor şi al schimbului de corespondenţă, cu excepţia cazului în care se impun restricţii în interesul justiţiei şi al copilului. Restricţionarea acestui drept nu ar trebui să fie utilizată niciodată ca modalitate de pedeapsă. Copilul trebuie să dispună de dreptul la educaţie, orientare şi formare profesională, la asistenţă medicală corespunzătoare. Lui trebuie să i se asigure dreptul la libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie, precum şi accesul la activităţile de petrecere a timpului liber, inclusiv educaţie fizică şi sport. Necesită a fi aplicate programele care pregătesc în avans copilul privat de libertate pentru reîntoarcerea în cadrul comunităţii, acordându-se atenţia cuvenită nevoilor emoţionale şi fizice ale acestuia, relaţiilor de familie, locuinţei, posibilităţilor de şcolarizare şi angajare, precum şi statutului socioeconomic. Privarea de libertate a minorilor neînsoţiţi, inclusiv a celor care solicită azil, şi a copiilor separaţi nu ar trebui să fie niciodată motivată sau să se bazeze exclusiv pe lipsa statutului de rezident. Prevenire şi reintegrare Legislaţia internaţională cheamă statele membre să insereze în sistemele de justiţie juvenilă Principiile ONU privind prevenirea delincvenţei juvenile. Acest document încurajează statele membre să dezvolte servicii şi programe comunitare pentru prevenirea implicării copiilor în activitatea infracţională. Documentul se concentrează asupra ridicării nivelului calităţii vieţii, al bunăstării generale şi nu numai asupra unei eliminări imediate, a unor probleme clar definite, dar parţiale. În acest sens, scopul nu trebuie să fie prevenirea situaţiilor „negative” (o abordare definitivă), ci mai degrabă o stimulare a potenţialului social (o abordare ofensivă). Conform acestora, planuri de prevenire a delincvenţei juvenile vor 77

trebui instituite la fiecare nivel al conducerii de stat şi presupun: - analiza atentă a problemei şi identificarea de programe, servicii, facilităţi şi resurse avute la dispoziţie; - definirea clară a responsabilităţilor pentru agenţiile, instituţiile şi persoanele implicate în eforturile de prevenţie; - politici, programe şi strategii bazate pe studii de previziuni vor fi desfăşurate şi monitorizate, evaluate cu grijă şi, bineînţeles, aplicate; - implementarea de metode pentru reducerea efectivă a actelor criminale; - oferirea de către comunitate a unei game largi de servicii şi programe; - cooperarea apropiată între naţiuni, state, guverne locale şi provinciale cu implicarea celor din sectorul particular, a reprezentanţilor cetăţenilor şi ai comunităţii pentru a manifesta grijă faţă de copil, a oferi o educaţie sănătoasă; - intrarea în vigoare a unor legi şi crearea unor agenţii judiciare pentru iniţierea acţiunilor de prevenire a delincvenţei juvenile şi a delincvenţei tinere; - participarea tineretului în politica de prevenţie a delincvenţei, incluzând apelul la resursele comunităţii, autoajutorarea tinerilor, precum şi programe de asistenţă şi compensare a victimei; - specializarea personalului la toate nivelurile. Regulile de la Beijing deopotrivă menţionează importanţa protecţiei sociale a tineretului în vederea reducerii nevoii de intervenţie a legii, stabilind că statele membre trebuie să se mobilizeze să ia măsuri pozitive care să asigure antrenarea completă a tuturor resurselor existente, mai ales familia, persoanele benevole, precum şi şcolile, alte instituţii comunitare, în scopul promovării bunăstării minorului şi, deci, şi în scopul reducerii nevoii de intervenţie a legii, astfel încât persoana aflată în conflict cu legea să fie tratată eficace, echitabil şi uman. În aceeaşi arie, Recomandarea Nr. R (87)20 a Comitetului de 78

Miniştri către Statele Membre privind reacţiile sociale la delincvenţa juvenilă precizează că prevenţia vizează o politică comprehensivă de promovare a integrării sociale a tinerilor; oferirea asistenţei speciale şi introducerea unor programe specializate, pe baze experimentale, în şcoală, în organizaţii sportive şi de tineret pentru o mai bună integrare a tinerilor care au dificultăţi serioase în acest domeniu; întreprinderea unor măsuri tehnice şi contextuale pentru a reduce oportunităţile de a comite infracţiuni. Standarde ale UE în materia delincvenţei juvenile Uniunea Europeană de asemenea tinde să reglementeze sau să stabilească un cadru legal de contracarare a delincvenţei juvenile. „Delincvenţa juvenilă poate fi combătută eficient doar prin adoptarea unei strategii integrate la nivel naţional şi european”, subliniază Parlamentul European într-un Raport adoptat la Strasbourg, la 7 iunie 2007. Astfel, delincvenţa juvenilă a căpătat proporţii enorme şi începe acum de la vârste mult mai fragede; singurul mod de contracarare a fenomenului constă într-o strategie integrată, la nivel naţional şi european. În conformitate cu acest Raport, strategia va trebui să includă trei principii directoare: prevenirea, măsurile judiciare şi măsurile extrajudiciare (între care includerea socială a tuturor tinerilor). Se evidenţiază necesitatea elaborării unor politici la nivel naţional, precum şi la nivel european. Toţi actorii societăţii trebuie implicaţi direct în definirea şi aplicarea unor strategii naţionale, se menţionează în Raport. În acelaşi context, este nevoie de o politică integrată şi eficientă în plan şcolar, social, familial şi educativ, care să contribuie la transmiterea valorilor sociale şi civice şi la socializarea timpurie a tinerilor. Reducerea inegalităţilor sociale şi a sărăciei în rândul copiilor este, totodată, crucială. Astfel, prevenirea delincvenţei juvenile ar trebui exercitată după cum urmează: • la nivel primar (pentru toţi cetăţenii); • la nivel secundar (minorilor cu comportament delincvent ocazional); 79

• la nivel terţiar (minorilor cu comportament delincvent persistent). Raportul preconizează diferite măsuri, cum ar fi un concediu parental de un an, cursuri de formare pentru cadrele didactice, cursuri de gestionare a situaţiilor conflictuale şi „o foaie de parcurs” europeană, destinată mass-media. Cât priveşte politicile la nivel european, statele membre, în colaborare cu Comisia, ar trebui să stabilească fără întârziere standarde minime şi principii directoare comune ce ar viza acţiunile de prevenire a delincvenţei juvenile. Comisia ar trebui să instituie un Observator European pentru Delincvenţa Juvenilă, care să centralizeze statistici de la statele membre, să asigure schimb de bune practici şi să planifice programe noi interregionale, europene şi internaţionale, ceea ce şi s-a făcut prin fondarea Observatorului European al Justiţiei Juvenile, la Bruxelles în 2008. Ca urmare a Raportului menţionat mai sus, precum şi a dezbaterilor la tema respectivă, la 21 iunie 2007 se adoptă Rezoluţia Parlamentului European privind delincvenţa juvenilă: rolul femeilor, al familiei şi al societăţii (2007/2011(INI)). Rezoluţia a fost elaborată în baza principiilor internaţionale adoptate sub egida ONU, a recomandărilor Consiliului Europei, precum şi a altor tratate, decizii, rapoarte, elaborate şi adoptate atât de Uniunea Europeană, cât şi de alte organisme internaţionale, şi lansează următoarele propuneri la nivel naţional şi european. Astfel, la nivel naţional: • este extrem de important ca toate părţile interesate dintr-o societate, şi anume – statul, în calitate de administraţie centrală, autorităţile regionale şi locale, responsabilii comunităţii şcolare, familia, ONGurile şi, în special, cele privind tinerii, societatea civilă şi fiecare individ în parte – să fie direct implicate în conceperea şi punerea în aplicare a unei strategii naţionale integrate; se subliniază, de asemenea, că, pentru a pune în aplicare măsuri eficiente de combatere a delincvenţei juvenile, este vital să se poată dispune de resurse financiare suficiente; 80

• o luptă eficace împotriva delincvenţei juvenile necesită punerea în aplicare a unei politici integrate şi eficace pe plan şcolar, social, familial şi educativ, care să contribuie la transmiterea valorilor sociale şi civice şi la socializarea timpurie a tinerilor; se consideră de asemenea că este necesar să se definească o politică axată pe o mai bună coeziune economică şi socială vizând reducerea inegalităţilor sociale şi combaterea excluderii sociale şi a sărăciei, o atenţie deosebită fiind acordată sărăciei care îi afectează pe copii; • se consideră că este necesar ca familiile, educatorii şi societatea să transmită valori tinerilor de la cea mai fragedă vârstă; • se consideră că prevenirea delincvenţei juvenile impune adoptarea de politici publice şi în alte domenii, inclusiv cele referitoare la locuinţe, ocuparea forţei de muncă, formarea profesională, timp liber şi interacţiunile între tineri; • familiile, şcoala şi societatea, în general, ar trebui să colaboreze din ce în ce mai accentuat la combaterea violenţei în rândul tinerilor; • statele membre sunt încurajate să includă în politicile lor naţionale instituirea unui concediu parental de un an, pentru ca familiile să se concentreze, dacă doresc, asupra educaţiei timpurii a copiilor, aceasta având un rol decisiv în dezvoltarea lor; • statele membre sunt invitate să acorde un sprijin deosebit familiilor care se confruntă cu probleme economice şi sociale; se subliniază că adoptarea unor măsuri vizând acoperirea nevoilor esenţiale în materie de locuinţă şi hrană, accesul garantat la educaţia de bază şi îngrijirea sănătăţii pentru toţi membrii familiei, începând cu copiii, precum şi măsurile vizând asigurarea accesului echitabil al membrilor familiei la piaţa muncii şi la viaţa socială, economică şi politică, vor contribui la asigurarea unui mediu familial sănătos şi echitabil pentru dezvoltarea şi socializarea timpurie a copiilor; • statelor membre şi autorităţilor de reglementare competente pe plan naţional şi regional li se solicită să vegheze cu stricteţe la respectarea absolută a legislaţiei comunitare şi naţionale privind semnalarea conţinutului emisiunilor de televiziune şi al altor 81

programe care ar putea conţine scene deosebit de violente sau nerecomandate minorilor; de asemenea, statele membre sunt încurajate să adopte, împreună cu factorii responsabili din massmedia, o „foaie de parcurs” pentru protecţia drepturilor copilului şi, în special, a drepturilor minorilor delincvenţi, în ceea ce priveşte interdicţia de difuzare a unor scene extrem de violente la anumite ore ale zilei şi interdicţia de a dezvălui identitatea minorilor implicaţi în acte de delincvenţă; • se subliniază că mass-media poate juca un rol considerabil în prevenirea delincvenţei juvenile, prin luarea unor iniţiative de informare şi sensibilizare a publicului, precum şi prin difuzarea unor emisiuni de înaltă calitate, care să pună în valoare contribuţia pozitivă a tinerilor, concomitent cu controlarea difuzării scenelor de violenţă, pornografice şi de consum de droguri, pe bază de acorduri ce vor fi integrate în „foaia de parcurs” şi vor avea ca scop protecţia drepturilor copilului; • se subliniază, de asemenea, că în lupta împotriva delincvenţei juvenile statele membre urmează să ia măsuri care să prevadă alternative la pedeapsa cu închisoarea şi măsuri educaţionale, la discreţia instanţelor, care să aibă caracter educativ – munca în folosul societăţii, reabilitarea şi medierea reconcilierii cu victimele şi cursuri de formare, în funcţie de gravitatea delictului, vârstei şi personalitatea delincventului, precum şi de gradul de maturitate a acestuia; • statele membre sunt invitate să adopte noi măsuri, inovatoare, în contextul rezolvării judiciare a problemelor: participarea directă a părinţilor şi tutorilor minorului la toată procedura penală, de la acţionarea în justiţie până la executarea sancţiunilor, în paralel cu reeducarea şi suportul psihologic intensiv; alegerea unei familii adoptive însărcinate cu educarea minorului, dacă este cazul; informarea şi consilierea părinţilor, a cadrelor didactice şi a elevilor în cazurile de comportament violent al minorilor în mediul şcolar. La fel, Rezoluţia conţine un set de recomandări la nivel 82

european: • recomandă statelor membre, în colaborare cu Comisia, să elaboreze şi să adopte fără întârziere o serie de norme şi principii directoare minime în domeniul delincvenţei juvenile, comune tuturor statelor membre, care să se axeze pe cei trei piloni fundamentali reprezentaţi, în primul rând, de prevenţie, în al doilea rând, de măsurile judiciare şi extrajudiciare şi, în al treilea rând, de reabilitare, integrare şi reinserţie socială, pe baza principiilor stabilite la nivel internaţional prin Regulile de la Beijing şi Principiile de la Riyadh, prin Convenţia ONU privind Drepturile Copilului, precum şi prin alte convenţii internaţionale în acest domeniu; • consideră că obiectivul unei abordări comune la nivel european ar trebui să fie acela de a elabora modele de intervenţie pentru soluţionarea şi gestionarea delincvenţei juvenile, în timp ce recursul la măsuri privative de libertate şi la sancţiuni penale ar trebui să constituie ultima alegere şi să fie puse în aplicare doar atunci când se consideră absolut necesar; • consideră că integrarea şi participarea tinerilor la toate chestiunile şi deciziile care-i privesc sunt condiţii indispensabile pentru definirea unor soluţii comune, care să se bucure de succes; din acest motiv, asesorii instanţelor pentru minori ar trebui nu doar să aibă experienţă în domeniul educaţiei tinerilor, ci şi să beneficieze de o pregătire care să-i sensibilizeze la problema violenţei în rândul tinerilor; • solicită Comisiei să stabilească criterii specifice pentru toate statele membre privind colectarea statisticilor naţionale, pentru a se asigura că acestea sunt comparabile şi, deci, utilizabile în procesul de elaborare a măsurilor la nivel european; invită statele membre să participe activ la activităţile Comisiei, prin punerea în circulaţie şi furnizarea de informaţii provenind de la toate autorităţile naţionale, regionale şi locale competente, de la asociaţii, ONG-uri şi alte organizaţii ale societăţii civile, care desfăşoară activităţi în acest 83

domeniu; • solicită Comisiei şi statelor membre să înceapă prin a valorifica mijloacele şi programele europene existente, în care să integreze acţiuni de prevenire şi combatere a delincvenţei juvenile, precum şi de reinserţie normală în societate a delincvenţilor şi victimelor; • subliniază faptul că este necesară o cooperare strânsă, inclusiv în reţea, la nivel naţional şi comunitar între toate autorităţile judiciare şi poliţieneşti privind anchetarea şi soluţionarea cazurilor de copii dispăruţi care devin victime ale delincvenţei juvenile, în baza obiectivelor specifice cuprinse în Strategia europeană în domeniul drepturilor copilului, aşa cum au fost prezentate în Comunicarea Comisiei; • se subliniază că unul dintre elementele de prevenire şi de combatere a delincvenţei juvenile constă în dezvoltarea unei politici de comunicare care să permită sensibilizarea publicului la aceste probleme, eliminarea violenţei din mass-media şi sprijinul mediilor audiovizuale, a căror grilă de programe nu este axată exclusiv pe programe violente; solicită, în consecinţă, fixarea unor norme europene cu scopul de a limita difuzarea violenţei atât în mediile audiovizuale, cât şi în presa scrisă. În conformitate cu art.79 din Versiunea consolidată a Tratatului privind Uniunea Europeană şi a Tratatului privind funcţionarea Uniunii Europene (2010), Uniunea Europeană dezvoltă măsuri în mai multe domenii, printre care combaterea traficului de persoane, în special de femei şi copii. În acest sens trebuie evidenţiată lupta contra victimizării copiilor. Potrivit art.24 al Cartei, „copiii au dreptul la protecţia şi îngrijirile necesare pentru asigurarea bunăstării lor. Ei îşi pot exprima în mod liber opinia. Aceasta se ia în considerare în problemele care îi privesc, în funcţie de vârsta şi gradul lor de maturitate. În toate acţiunile referitoare la copii, indiferent dacă sunt realizate de autorităţi publice sau instituţii private, interesul superior al copilului trebuie să fie considerat primordial”. 84

Tratatul de la Lisabona consideră promovarea şi protecţia drepturilor copilului unul dintre obiectivele Uniunii Europene. În acest sens, la 15.07.2011 a fost aprobată Agenda privind drepturile copilului, menită să consolideze promovarea şi protecţia drepturilor copilului prin punerea în practică a principiilor enunţate în Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene şi a standardelor internaţionale în domeniu. Aceasta cuprinde o serie de acţiuni menite să stimuleze o mai bună integrare a bunăstării şi protecţiei copiilor în politicile Uniunii. Agenda UE privind drepturile copilului este menită să asigure că toate politicile UE cu repercusiuni asupra copiilor respectă drepturile acestora. Aceasta defineşte principiile şi obiectivele UE în domeniu. Obiective în materie ar fi: • O justiţie în interesul copilului: fie că sunt victime, martori, suspecţi, solicitanţi de azil sau în cazul în care părinţii lor divorţează, copiii se pot confrunta cu sistemul judiciar din multiple motive. Uniunea trebuie să le ofere acces la justiţie, ţinând seama de nevoile lor specifice şi de vulnerabilitatea lor. • Protejarea copiilor în situaţii de vulnerabilitate: acţiunea UE trebuie să se concentreze, îndeosebi, asupra acelor categorii de copii deosebit de vulnerabile, cum sunt copiii supuşi riscului sărăciei şi excluziunii sociale, copiii cu handicap, copiii solicitanţi de azil şi copiii romi sau copiii dispăruţi. La un alt nivel, tinerii internauţi sunt, de asemenea, vulnerabili, deoarece riscă să fie expuşi unor conţinuturi dăunătoare sau pot deveni victime ale hărţuirii în spaţiul digital. • Promovarea şi protejarea drepturilor copilului în contextul acţiunii externe a UE: Uniunea doreşte să facă din promovarea şi protejarea drepturilor copilului o prioritate în cadrul relaţiilor sale cu ţările terţe. Aceasta va lupta, în special, pentru a combate violenţa împotriva copiilor, munca infantilă, implicarea copiilor în grupările armate şi în turismul sexual, prin intermediul cooperării bilaterale şi multilaterale, al instrumentelor comerciale şi al 85

ajutorului umanitar. • Sensibilizarea copiilor: sondajele Eurobarometrului arată că 76% din copiii chestionaţi nu sunt conştienţi de faptul că au drepturi, iar 79% dintre aceştia nu ştiu cui să i se adreseze în caz de nevoie. Uniunea doreşte să asigure o mai bună informare a copiilor cu privire la drepturile lor, pentru ca aceştia să poată participa la deciziile care îi privesc. De asemenea, UE propune 11 acţiuni care vizează promovarea şi protejarea drepturilor copilului, şi anume: • adoptarea unei propuneri de directivă care să confere o protecţie sporită victimelor vulnerabile, îndeosebi copiilor; • prezentarea unei propuneri de directivă de stabilire a unor măsuri de protecţie speciale destinate persoanelor suspectate care sunt vulnerabile, îndeosebi copiilor; • revizuirea legislaţiei UE de facilitare a recunoaşterii şi executării hotărârilor privind răspunderea părintească; • promovarea orientărilor Consiliului Europei privind o justiţie în interesul copilului şi luarea acestora în considerare la elaborarea legislaţiei civile şi penale; • sprijinirea activităţilor de formare a judecătorilor şi a altor profesionişti în domeniu pentru a favoriza o participare optimă a copiilor la sistemele judiciare; • o mai bună formare a autorităţilor care se ocupă de minorii originari din ţările terţe neînsoţiţi de un adult la sosirea lor pe teritoriul UE; • acordarea unei atenţii deosebite copiilor în cadrul măsurilor luate de statele membre pentru integrarea romilor; • încurajarea introducerii rapide a liniei europene directe 116 000 pentru copiii dispăruţi şi a mecanismelor de alertă în cazul răpirii copiilor; • adoptarea de măsuri în cadrul Programului UE pentru un internet mai sigur, menite să combată hărţuirea, manipularea psihologică în scopuri sexuale, expunerea la conţinuturi dăunătoare şi alte riscuri la care sunt supuşi tinerii internauţi; 86

• punerea în aplicare a Orientărilor UE privind promovarea şi protejarea drepturilor copilului în cadrul relaţiilor cu ţările terţe, precum şi a Orientărilor UE privind copiii şi conflictele armate; • crearea unui punct unic de acces pe site-ul EUROPA destinat copiilor, care să le faciliteze accesul la informaţii privind Uniunea şi drepturile lor. Eficienţa strategiilor în materia delincvenţei juvenile, independent de nivel, se bazează pe prevenţie, măsurile judiciare şi extrajudiciare şi pe integrarea socială a delincvenţilor minori. Activităţi de evaluare: Determinaţi structura organelor şi strategiile actuale de luptă împotriva delincvenţei juvenile la nivel internaţional. 2. Reproduceţi domeniile prioritare ale Strategiei CE privind drepturile copilului pentru anii (2016-2021). 3. Grupaţi standardele internaţionale în sfera justiţiei juvenile. 4. Determinaţi exigenţele internaţionale referitoare la vârsta răspunderii penale. 5. Selectaţi cele mai de bază acte internaţionale în vederea reglementării problemei priind apărarea drepturilor minorilor. 6. Analizaţi rolul instituţiilor internaţionale în materia prevenirii delincvenţei juvenile. 7. Examinaţi activitatea Organizaţiei Naţiunilor Unite în lupta cu delincvenţa juvenilă. 8. Demonstraţi influenţa Recomandărilor Consiliului Europei în materia delincvenţei juvenile în Republica Moldova. 9. Argumentaţi oportunitatea implementării standardelor internaţionale referitoare la condiţiile de detenţie a minorului în ordinea juridică naţională. 10. Propuneţi soluţii de armonizare a prevederilor legislaţiei naţionale la normele şi standardele internaţionale privind statutul delincvenţilor minori. 11. Evaluaţi semnificaţia acquis-ului comunitar în domeniul 1.

87

delincvenţei juvenile pentru ordinea juridică naţională. 12. Apreciaţi exigenţele internaţionale referitoare la minorilor.

detenţia

Probleme, abordări care depăşesc cadrul curricular, dar care pot constitui sfera de interes a unor studenţi: 1. Criteriile de constatare a acuzaţiei penale a minorilor în baza jurisprudenţei CtEDO. 2. Standarde internaţionale, europene şi bune practici referitoare la reacţia faţă de delincvenţa juvenilă şi judecarea cauzelor cu implicarea minorilor.

88

TEMA 3 CADRUL LEGAL NAŢIONAL ÎN MATERIA DELINCVENŢEI JUVENILE UNITĂŢI DE CONŢINUT: 1. Reglementări naţionale în materia protecţiei drepturilor copiilor. 2. Regimul juridico-penal al minorilor în Republica Moldova. 3. Aspecte privind probaţiunea juvenilă şi executarea pedepselor de către minori. 4. Elemente privind justiţia juvenilă. Procesul penal pentru minori. Justiţia restaurativă. 5. Tratamentul infractorilor minori în legislaţia penală comparată. OBIECTIVE: - să interpreteze legea Republicii Moldova privind drepturile copilului; - să distingă prevederile din Codul Familiei al Republicii Moldova cu privire la drepturile copiilor; - să stabilească temeiurile răspunderii penale a minorilor; - să identifice cazurile liberării de răspundere penală şi de pedeapsă penală a minorilor; - să enumere sancţiunile aplicate minorilor în conformitate cu prevederile Codului penal; - să descrie măsurile de siguranţă aplicate minorilor; - să interpreteze prevederile Legii cu privire la probaţiune referitoare la minorat; - să distingă prevederile Codului de executare al Republicii Moldova în problema determinării statutului juridic al condamnatului minor; - să descrie particularităţile executării pedepselor aplicate minorilor; - să descrie modalităţile executării măsurilor de siguranţă aplicate 89

minorilor; - să descrie regimul de deţinere în penitenciarele pentru minori; - să analizeze elemente de justiţie juvenilă; - să stabilească particularităţile răspunderii penale a minorilor în legislaţia penală a altor state democratice. Termeni-cheie: reglementări naționale, protecția drepturilor copiilor, justiție juvenilă, probațiune juvenilă, executarea pedepselor de către minori, reglementări de drept penal vizând minorii, justiție restaurativă, drept penal comparat. BIBLIOGRAFIE: Acte normative: 1.

2.

3. 4.

5.

6.

7.

Constituţia Republicii Moldova, adoptată la 29.07.1994, în vigoare de la 27.08.94. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 1994, nr.1, art.1. Codul familiei al Republicii Moldova, adoptat la 26.10.2000, în vigoare de la 26.04.2001. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2001, nr.47-48, art.210. Codul civil al Republicii Moldova, nr.1107 din 06.06.2002. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2002, nr. 82-86/661. Codul penal al Republicii Moldova nr.985-XV, adoptat la 18.04.2002, în vigoare de la 1.01.2003. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2002, nr.128-129 (1013-1014), art.1012. Codul de procedură penală al Republicii Moldova, adoptat la 14.03.2003, în vigoare de la 12.06.2003. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2003, nr.104-110, art.447. Codul de executare al Republicii Moldova, adoptat la 24.12.2004, în vigoare de la 01.07.2005. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2005, nr. 34-35, art.112. Codul contravenţional al Republicii Moldova, adoptat la 24.10.2008, în vigoare de la 26.05.2009. În: Monitorul Oficial al 90

8. 9.

10.

11.

12.

13.

14.

15.

12.

13.

Republicii Moldova, 2009, nr.3-6, art.15. Codul muncii al Republicii Moldova, nr. 154 din 28.03.2003. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2003, nr.159-162/648. Codul penal al României. Legea nr.286/2009, publicat la 24.07.2009, în vigoare de la 1.02.2014. În: Monitorul Oficial, Partea I, 2009, nr.510. Hotărârea Guvernului privind măsurile de ameliorare a situaţiei materiale a minorilor, ai căror părinţi se eschivează de la achitarea pensiei alimentare, nr.769 din 25.11.92. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 1992, nr.11/353. Hotărârea Guvernului cu privire la protecţia copiilor şi familiilor socialmente vulnerabile, nr.198 din 16.04.93. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 1993, nr.4/119. Hotărârea Guvernului despre aprobarea măsurilor speciale pentru combaterea şi profilaxia criminalităţii în rândurile minorilor, nr.566 din 15.05.2003. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2003, nr.87-90/600; Hotărârea Guvernului despre aprobarea Regulamentului cu privire la modul de executare a pedepsei penale sub formă de muncă neremunerată în folosul comunităţii, nr.1643 din 31.12.2003 în: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2004, nr.16-18/124. Hotărârea Guvernului pentru aprobarea Standardelor minime de calitate privind îngrijirea, educarea şi socializarea copilului din Centrul de plasament temporar, nr.450 din 28.04.2006. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2006, nr.75-78. Hotărârea Guvernului despre aprobarea Strategiei naţionale privind protecţia copilului şi familiei, nr.434 din 10.06.2014. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2014, nr.160-166/774. Instrucţiunea cu privire cu privire la organizarea activităţilor de probaţiune sentinţială şi postpenitenciară în privinţa condamnaţilor adulţi şi minori, aprobată prin ordinul OCP nr.168 din 30.12.2013. Legea Republicii Moldova privind drepturile copilului, nr.33891

14.

15. 16.

17.

XIII din 15.12.1994. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 1995, nr.13, art.127. Legea Republicii Moldova cu privire la probaţiune, nr.8 din 14.02.2008. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2008, nr.103-105, art.389. Legea privind regimul juridic al adopţiei, nr.99 din 28.05.2010. În Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2011, nr. 131-134. Legea privind protecţia specială a copiilor aflaţi în situaţii de risc şi a copiilor separaţi de părinţi, nr.140 din 14.06.2013. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2013, nr.167-172/534. Legea Republicii Moldova cu privire la mediere, nr.137 din 03.07.2015. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2015, nr.224-233, art.445.

Literatura de specialitate: 1. Andronache A. Justiţia Juvenilă: Manual de curs. Chişinău: Combinatul Poligrafic, 2014. 2. Beşliu N. ş.a. Copiii în conflict cu legea – neglijaţi sau uitaţi: studiu privind situaţia copiilor în conflict cu legea aflaţi sub vârsta răspunderii penale. Chişinău, 2011. 3. Bolocan-Holban A. Best interests of the child for children in conflict with the law (Age of criminal responsibility). În: Rezumatele comunicărilor Conferinţei ştiinţifice naţionale cu participare internaţională „Integrare prin cercetare şi inovare”, Ştiinţe juridice. Volumul I, Chişinău, 28-29 septembrie 2016. Chişinău: CEP USM, 2016. 4. Botnaru S., Şavga A., Grosu V., Grama M. Drept Penal. Partea Generală. Vol. I. Chişinău: Tipografia Centrală, 2012. 5. Bulgaru M. Aspecte teoretice şi practice ale asistenţei sociale. Chişinău: CEP USM, 2003. 6. Cebotari S., Popa V. Programul de pregătire către liberare a minorului. Chişinău, 2015. 7. Ciobanu V., Rotaru V., Zaharia V., Dolea I. Justiţia juvenilă. 92

8.

9. 10. 11. 12.

13.

14. 15. 16.

17.

18.

Instituţia probaţiunii în sistemul de drept al Republicii Moldova. Medierea penală: Suporturi de curs. PNUD Moldova, Institutul Naţional al Justiţiei. Chişinău: Elan Poligraf S.R.L., 2009. Corcenco A. Evoluţia dreptului penal privind infractorii minori. Referinţe de ordin istoric. În: Revista Naţională de Drept, 2002, nr.7. Dicţionar juridic penal. Bucureşti: Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1976. Dignan J. Understanding victims and restorative justice. Open University Press, 2005. Dolea I. ş.a. Fenomenul delincvenţei juvenile în Republica Moldova. Chişinău: Cartea Juridică, 2014. Dolea I., Zaharia V. Proceduri prietenoase aplicate copiilor aflaţi în contact cu politia: Ghid pentru poliţişti / Institutul de Reforme Penale. Chişinău: „Bons Offices” SRL, 2011. Rusanovschi S. Evaluarea cadrului normativ şi a practicilor privind implicarea copiilor în procesul penal în Republica Moldova. Chişinău: „Bons Offices” SRL, 2014. Reintegrarea socială a persoanelor liberate din locurile de detenţie: Ghid practic IRP. Chişinău, 2009. Grecu F., Rădulescu S.R. Delincvenţa juvenilă în societatea contemporană. Bucureşti: Lumina LEX, 2003. Grosu V. Justiţia penală juvenilă: experienţe ale altor state. În: Materialele Conferinţei ştiinţifico-practice internaţionale, 23-24 aprilie 2004, cu tema: Probleme de prevenire şi combatere a delincvenţei juvenile, traficului de fiinţe umane şi a migraţiunii ilegale / Ministerul Afacerilor Interne, Academia „Ştefan cel Mare”. Chişinău, 2004. Florian Gh., Zaharia V., Dilion M., Popa V., Moraru-Chilimar R. Probaţiunea presentenţială în privinţa minorilor. Teorie şi practică / Institutul de Reforme Penale. Chişinău: „Bons Offices” SRL, 2005. Institutul Naţional de Criminologie. Programe de justiţie 93

restaurativă în lumea contemporană (analiză documentară). http://www.criminologie.ro/INC/Lang/Romana/Study /Programe%20de%20justitie%20restaurativa%20in%20lumea%20cont emporana%20-%20Rezumat.pdf 19. Lupan Ş. Delincvenţa sub aspectul cercetărilor interdisciplinare. În: Delincvenţa juvenilă: prevenire şi recuperare. Chişinău, 2002. 20. Manual de măsurare a indicatorilor justiţiei juvenile. Naţiunile Unite, Biroul Naţiunilor Unite pentru Combaterea Drogurilor şi a Criminalităţii (UNODC) şi UNICEF. New York, 2007. 21. Manual de probaţiune, Coord., Sciaucu V., Canton R. Bucureşti: Euro Standard, 2008. 22. Marshall T. Restorative Justice. An Overview. Home Office Research Development and Statistics Directorate, 1999. 23. Melnic V. Drepturile minorului aflat în conflict cu legea la nivel european. În: Studii juridice universitare, 2009, nr.3-4. 24. Montanu M.-R. Delincvenţa juvenilă: aspecte teoretice şi practice. Iaşi: Polipress, 2003. 25. Moraru A. Sancţiunile penale aplicate copiilor în condiţiile sistemului totalitar. În: Delincvenţa juvenilă: prevenire şi recuperare. Chişinău, 2002. 26. Mucchielli L. L’évolution de la délinquance juvénile en France. http://www.europarl.europa.eu/hearings/20070320/femm/mucchie lli_fr.pdf 27. Necula C., Mânzală D. Răspunderea penală a minorilor şi regimul de sancţionar în legislaţia altor ţări. Institutul Naţional de Criminologie. www.mpublic.ro 28. Nota informativă la proiectul Legii pentru modificarea şi completarea unor acte legislative. http://www.justice.gov.md/public/files/transparenta_in_procesul_ decizional/proiecte_spre_examinare/2016/februarie/NOTA_finala. pdf 29. Nistoreanu Gh., Păun C. Criminologie. Bucureşti, 1996. 30. Paşca M.-D. Delincvenţa juvenilă şi reintegrarea în comunitate. 94

31. 32.

33.

34.

35. 36. 37. 38. 39. 40.

Bucureşti, 2000. Paşca M.D. Infractorul minor şi reintegrarea sa în comunitate. http://www.bjmures.ro/bd/P/001/05/P00105.pdf Preda A. Probaţiunea în România, rezultatele unei cercetări empirice evaluative. http://en.revistadesociologie.ro/sites/default/files/09-apreda.pdf Popa V. Probaţiune presentinţială. Algoritmul întocmirii referatelor presentinţiale de evaluare psihosocială a personalităţii minorului. În: Asistenţa socială şi justiţia juvenilă: modalităţi de integrare şi cooperare: Culeg. de art. elab. în baza comunic. la conf. şt. „Asistenţa socială şi justiţia juvenilă: modalităţi de integrare şi cooperare” din 22 aprilie 2005. Universitatea de Stat din Moldova, Centrul Republican de Resurse pentru Asistenţa Socială / Coord.: Maria Bulgaru. Chişinău: CEP USM, 2005. Popa V.Conceptul de probaţiune penitenciară. Managementul pedepsei. În: Asistenţa socială şi justiţia juvenilă: modalităţi de integrare şi cooperare: Culeg. de art. elab. În baza comunic. la conf. şt. „Asistenţa socială şi justiţia juvenilă: modalităţi de integrare şi cooperare” din 22 aprilie 2005. Universitatea de Stat din Moldova, Centrul Republican de Resurse pentru Asistenţa Socială. / coord.: Maria Bulgaru. Chişinău: CEP USM, 2005. Puica V. Justiţia juvenilă – îndrumar pentru judecători şi procurori. Chişinău: Combinatul Poligrafic, 2014. Rotari O. Delincvenţa juvenilă: probleme actuale şi căi de soluţionare. Chişinău: ULIM, 2010. Rusu V. Particularităţi de procedură penală în privinţa minorilor. Chişinău: Pontos, 2001. Scheinost M. Crime prevention in the Czech Republic. Personal communication. Prague, 2005. Spoială A. Probaţiunea şi reintegrarea socială a infractorilor. Chişinău: Centrul Editorial al UASM, 2009. Stevens A., Kessler I., Gladstone B. Review of Good Practices in Preventing Juvenile Crime in then European Union. Report 95

41. 42.

43. 44.

45.

46. 47.

48. 49.

50.

51.

prepared for the European Commission, Februarie 2006. Strulea M., Gurev D. Delincvenţa juvenilă: Suport de curs. Chişinău: CEP USM, 2013. Strulea M., Bolocan A. Importanţa şi rolul măsurilor cu caracter educativ. În: Studias Universitatis Moldaviae. Seria „Ştiinţe sociale”, 2017, nr.3(103), p.82-87. Trocin O., Csatlos-Dima I., Popa V. Ghidul consilierului de probaţiune specializat în lucrul cu minorii. Chişinău, 2010. Ţarălungă V. Justiţia juvenilă. http://dspace.usarb.md:8080/jspui/bitstream/123456789/2411/1/tar alunga_162-172_conf_ziua_jurist_Drept_2005.pdf Ulianovschi X., Mârza V., Golubţov I., Rijicova S. Ghid privind munca neremunerată în folosul comunităţii aplicată faţă de minori. Chişinău, 2006. Zaharia V., Popa V., Rotaru V. ş.a. Raport privind implementarea alternativelor la detenţie. Chişinău: Helmax-Exim SRL, 2009. Zaharia V., Harconiţă N., Popa V. Ghid de implicare comunitară în activitatea de probaţiune în privinţa minorilor. Chişinău: „Bons Offices” SRL, 2010. Zaharia V., Stey H.-G. Popa V. Manualul consilierului de probaţiune. Chişinău: „Cu drag” SRL, 2011. Zaharia V., Pistrinciuc V., Tarasov Al. Ghid juridic şi de bune practici pentru personalul care lucrează cu copiii aflaţi în detenţie. Chişinău, 2010. Криминология: Учебник / Под ред. Кузнецовой Н.Ф., Лунева В.В., 2-е издание. Предов Т.Г. Ресоциализация на престъпниците-рецидивисти. София, 1980. Рыбак М.С. Ресоциализация осужденных к лишению свободы: проблемы теории и практики. Саратов, 2001.

96

1. REGLEMENTĂRI NAŢIONALE ÎN MATERIA PROTECŢIEI DREPTURILOR COPIILOR

Actualmente, cadrul legal naţional în materia protecţiei drepturilor şi intereselor copiilor dispune de un larg spectru de acte normative, care, pe de o parte, asigură drepturi, iar pe de alta, sancţionează faptele minorilor şi/sau apără victima minor. Printre actele normative privind protecţia drepturilor copilului se enumeră:  Legea privind drepturile copilului, nr.338 din 15.12.94. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 1995, nr.13/127;  Legea privind regimul juridic al adopţiei, nr.99 din 28.05.2010. În Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2011, nr.131-134;  Legea cu privire la probaţiune, nr.8 din 14.02.2008. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2008, nr.103-105;  Legea privind protecţia specială a copiilor aflaţi în situaţii de risc şi a copiilor separaţi de părinţi, nr.140 din 14.06.2013. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2013, nr.167-172/534.  Legea cu privire la mediere, nr.137 din 03.07.2015. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2015, nr.224-244/445.  Codul familiei al Republicii Moldova, nr.1316 din 26.10.2000. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2001, nr.47-48/210;  Codul civil al Republicii Moldova, nr.1107 din 06.06.2002. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2002, nr.82-86/661;  Codul muncii al Republicii Moldova, nr.154 din 28.03.2003. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2003, nr.159-162/648;  Codul contravenţional al Republicii Moldova, adoptat la 24.10.08, în vigoare de la 26.05.09. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2009, nr.3-6/15;  Codul penal al Republicii Moldova, nr.985 din 18.04.2002. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2002, nr.128-129/1012;  Codul de procedură penală al Republicii Moldova, nr.122 din 14.03.2003. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2003, nr.104-110/447; 97

 Codul de executare al Republicii Moldova, nr.443 din 24.12.2004. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2005, nr.34-35/112;  Hotărârea Guvernului privind măsurile de ameliorare a situaţiei materiale a minorilor, ai căror părinţi se eschivează de la achitarea pensiei alimentare, nr.769 din 25.11.92. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 1992, nr.11/353;  Hotărârea Guvernului cu privire la protecţia copiilor şi familiilor socialmente vulnerabile, nr.198 din 16.04.93. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 1993, nr.4/119;  Hotărârea Guvernului despre aprobarea măsurilor speciale pentru combaterea şi profilaxia criminalităţii în rândurile minorilor, nr.566 din 15.05.2003. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2003, nr.87-90/600;  Hotărârea Guvernului despre aprobarea Regulamentului cu privire la modul de executare a pedepsei penale sub formă de muncă neremunerată în folosul comunităţii, nr.1643 din 31.12.2003. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2004, nr.16-18/124.  Hotărârea Guvernului privind aprobarea Strategiei pentru protecţia copilului pe anii 2014-2020, nr.434 din 10.06.2014. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2014, nr.160-166/481. Făcând o succintă incursiune în reglementările naţionale în materia delincvenţei juvenile, putem menţiona că statul, stabilind priorităţile de prim ordin ale politicii, societăţii şi economiei, nu a lăsat fără atenţie respectarea drepturilor copilului. Astfel, la 15.12.1994 a fost adoptată Legea privind drepturile copilului în care este stabilit statutul juridic al copilului ca subiect independent, prevede asigurarea sănătăţii fizice şi spirituale a copilului, formarea conştiinţei lui civice pe baza valorilor naţionale şi general-umane, acordarea unei griji deosebite şi protecţii sociale copiilor lipsiţi temporar sau permanent de anturajul familiei sau care se află în alte condiţii nefavorabile sau extreme. Legea consacră următoarele drepturi fundamentale ale copilului: dreptul la viaţă; dreptul la inviolabilitatea persoanei, la protecţie împotriva violenţei fizice şi psihice; dreptul la apărarea 98

demnităţii şi onoarei; dreptul la libertatea gândirii şi conştiinţei; dreptul la dezvoltarea capacităţilor intelectuale; dreptul la învăţătură; dreptul la muncă; dreptul la odihnă, dreptul la asociere în organizaţii obşteşti. În materie de obligaţii ale copilului, art.14 al Legii prevede: copilul este obligat să conştientizeze şi să respecte ordinea publică şi normele de convieţuire, să preţuiească atât tradiţiile şi valorile culturale naţionale, cât şi cele general-umane, să acumuleze cunoştinţe şi să se pregătească pentru o activitate utilă, să manifeste o atitudine grijulie faţă de părinţi, mediul ambiant, proprietatea publică şi privată. Alte reglementări ale legii se referă la: familia şi copilul; copilul în condiţii nefavorabile şi extreme. Legea privind regimul juridic al adopţiei din 28.05.2010 reglementează raporturile juridice privind: protecţia drepturilor copilului prin adopţie; stabilirea regimului juridic al adopţiei; cooperarea autorităţilor administraţiei publice cu organizaţii neguvernamentale pentru a asigura copilului un mediu familial sănătos; colaborarea internaţională în domeniul protecţiei copilului prin adopţie. De asemenea, legea formulează următoarele principii de bază ale adopţiei: respectarea drepturilor şi a libertăţilor fundamentale ale copilului; respectarea interesului superior al copilului; informarea copilului şi luarea în considerare a opiniei acestuia în raport cu vârsta şi cu gradul lui de maturitate; prioritatea adopţiei naţionale faţă de cea internaţională; continuitatea în creşterea şi în educarea copilului, ţinându-se cont de originea etnică, culturală şi lingvistică; celeritatea în îndeplinirea oricăror acte referitoare la procedura adopţiei; garantarea confidenţialităţii informaţiilor obţinute în procesul de adopţie în ceea ce priveşte datele de identificare ale adoptatorului, precum şi ale părinţilor biologici. Legea privind protecţia specială a copiilor aflaţi în situaţii de risc şi a copiilor separaţi de părinţi din 14.06.2013 stabileşte procedurile de identificare, evaluare, asistenţă, referire, monitorizare şi evidenţă a copiilor aflaţi în situaţie de risc şi a copiilor separaţi de părinţi, precum şi autorităţile şi structurile responsabile de aplicarea 99

procedurilor respective. Comportă relevanţă pentru materia delincvenţei juvenile şi definiţiile unor noţiuni potrivit legii, printre care: 1) copil; 2) copil aflat în situaţie de risc – copil în privinţa căruia, ca urmare a evaluării, se constată una sau mai multe din situaţiile prevăzute la art.8; 3) copil separat de părinţi – copilul lipsit efectiv de grija părinţilor în situaţii determinate de absenţa acestora, inclusiv în cazul plecării părinţilor la muncă peste hotare, copilul luat de la părinţi din cauza existenţei pericolului iminent pentru viaţa sau sănătatea acestuia, precum şi copilul căruia i s-a stabilit statutul de copil rămas temporar fără ocrotire părintească sau de copil rămas fără ocrotire părintească; 4) copil abandonat – copilul identificat ca fiind fără părinţi sau fără alt însoţitor legal în cazul în care nu pot fi stabilite datele de identitate nici ale copilului, nici ale părinţilor lui; 5) interesul superior al copilului – asigurarea condiţiilor adecvate pentru creşterea şi dezvoltarea armonioasă a copilului, ţinându-se cont de particularităţile individuale ale personalităţii lui şi de situaţia concretă în care acesta se află; 6) violenţă împotriva copilului – forme de rele tratamente aplicate de către părinţi/reprezentanţii legali/persoana în grija căreia se află copilul sau de către orice altă persoană, care produc vătămare actuală sau potenţială asupra sănătăţii acestuia şi îi pun în pericol viaţa, dezvoltarea, demnitatea sau moralitatea, care includ tipurile de violenţă definite în art.2 din Legea nr.45-XVI din 1 martie 2007 cu privire la prevenirea şi combaterea violenţei în familie; 7) neglijarea copilului – omisiunea sau ignorarea voluntară sau involuntară a responsabilităţilor privind creşterea şi educarea copilului, fapt care pune în pericol dezvoltarea lui fizică, mintală, 

Definiția noțiunii respective a se vedea la tema nr.1. 100

spirituală, morală sau socială, integritatea lui corporală, sănătatea lui fizică sau psihică. Neglijarea poate lua următoarele forme: neglijare alimentară, neglijare vestimentară; neglijare a igienei; neglijare medicală; neglijare educaţională; neglijare emoţională, neglijare în supraveghere. Codul civil al Republicii Moldova din 06.06.2002. Reglementările Codului civil semnificative pentru aria protecţiei drepturilor minorilor se referă la: capacitatea de exerciţiu, în particular la dobândirea capacităţii depline de exerciţiu a minorului prin căsătorie şi emancipare, capacitatea de exerciţiu a minorului care a împlinit vârsta de 14 ani, dar şi a minorului care nu a împlinit această vârstă, restricţiile la încheierea actelor juridice în numele minorului care nu are capacitate deplină de exerciţiu, regimul mijloacelor băneşti ale minorului care nu are capacitate deplină de exerciţiu. Alte reglementări relevante în domeniu vizează: domiciliul minorului, tutela şi curatela minorilor. Astfel, potrivit legii civile, tutela se instituie asupra minorilor în vârstă de până la 14 ani, iar curatela asupra minorilor cu vârstă cuprinsă între 14 şi 18 ani în cazul în care acestora li s-a atribuit statut de copii rămaşi temporar fără ocrotire părintească sau statut de copii rămaşi fără ocrotire părintească. Dacă minorul a fost plasat în serviciul de plasament de tip familial sau de plasament de tip rezidenţial, atribuţiile de tutore sau, după caz, curator asupra minorului sunt exercitate de instituţia în care acesta a fost plasat, cu excepţia cazului în care minorul are tutore sau curator. Este de precizat că valul de modificări ale normelor legislaţiei civile în materie de tutelă şi curatelă au fost determinate de Hotărârea Curţii Constituţionale nr.33 din 17.11.2016 pentru controlul constituţionalităţii unor prevederi din Codul civil şi Codul de procedură civilă ale Republicii Moldova (drepturile şi libertăţile persoanelor cu dizabilităţi mintale)1, publicată în Monitorul Oficial al Republcii Moldova nr.30.39 din 03.02.2017. 1

sesizările nr.49a/56a/63g/90g/2016 101

Alt izvor important de drept ce reglementează drepturile şi obligaţiile minorului este Codul familiei al Republicii Moldova din 26.10.2000. Codul familiei conţine reglementări referitoare la minori ce vizează relaţiile juridice dintre părinţi şi copii, norme privind obligaţia de întreţinere dintre membrii familiei, privind drepturile părinţilor minori. Comportă relevanţă şi inserarea art.571 în Codul familiei (concomitent cu art.53 care stabileşte răspunderea părinţilor pentru neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a obligaţiilor de îngrijire şi educaţie a copilului), care prevede dreptul copilului la repararea prejudiciului moral şi material cauzat prin vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii, prin încălcarea drepturilor personale nepatrimoniale ca urmare a violenţei, neglijării, exploatării sau eschivării în orice alt mod a părinţilor de a-şi exercita drepturile şi obligaţiile părinteşti, care au prejudiciat viaţa şi sănătatea copilului, precum şi prin neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare de către o autoritate publică sau instituţie a obligaţiei stabilite de actele normative în scopul protecţiei contra riscului de producere a unui anumit prejudiciu. În acelaşi context, prezintă interes şi art.572 din Codul familiei, care stabileşte autorităţile tutelare în domeniu. Protecţia copilului este asigurată prin stablirea relaţiilor juridice referitoare la rudenie şi afinitate; a temeiurilor apariţiei drepturilor şi obligaţiilor reciproce ale părinţilor şi copiilor; stabilirea provenienţei copilului; stabilirea paternităţii în instanţa judecătorească; contestarea paternităţii (maternităţii); prin stabilirea drepturilor şi obligaţiilor copiilor născuţi în afara căsătoriei. Minorii au un regim juridic special, ei având nevoie de o protecţie sporită. Astfel, Codul familiei prevede mai multe drepturi privite ca garanţii pentru copil, cum ar fi: dreptul copilului la abitaţie şi educaţie în familie; dreptul copilului de a comunica cu părinţii şi alte rude; dreptul copilului de a fi protejat; dreptul copilului la exprimarea opiniei; dreptul copilului la nume de familie şi prenume; schimbarea numelui de familie şi prenumelui copilului; drepturile patrimoniale ale copilului. Aceste drepturi au menirea de a crea un climat normal pentru 102

dezvoltarea copilului şi prevenirea delincvenţei în rândul minorilor. Codul muncii al Republicii Moldova din 2003 reglementează în Capitolul III munca persoanelor în vârstă de până la 18 ani, stabilind faţă de minori reguli speciale. Bunăoară, salariaţilor în vârstă de până la 18 ani, angajaţi după absolvirea gimnaziilor, liceelor, a şcolilor medii de cultură generală, a şcolilor profesionale polivalente şi a şcolilor de meserii, angajatorul le stabileşte norme de muncă reduse, în conformitate cu legislaţia în vigoare, cu convenţiile colective şi cu contractul colectiv de muncă. În particular, durata săptămânală redusă a timpului de muncă constituie: 24 de ore pentru salariaţii în vârstă de la 15 la 16 ani; 35 de ore pentru salariaţii în vârstă de la 16 la 18 ani. Deopotrivă, este interzisă utilizarea muncii persoanelor în vârstă de până la 18 ani la lucrările cu condiţii de muncă grele, vătămătoare şi/sau periculoase, la lucrări subterane, precum şi la lucrări care pot să aducă prejudicii sănătăţii sau integrităţii morale a minorilor (jocurile de noroc, lucrul în localurile de noapte, producerea, transportarea şi comercializarea băuturilor alcoolice, a articolelor din tutun, a preparatelor narcotice şi toxice). Nu se admite ridicarea şi transportarea manuală de către minori a greutăţilor care depăşesc normele maxime stabilite pentru ei. Minorii pot fi susceptibili şi de răspunderea contravenţională, în cazul comiterii unor contravenţii. Codul contravenţional al Republicii Moldova din 2009 în art.16 prevede răspunderea contravenţională a persoanei fizice. Conform alin.(1), este pasibilă de răspundere contravenţională persoana fizică cu capacitate de exerciţiu care, în momentul săvârşirii contravenţiei, are împlinită vârsta de 18 ani. Excepţie de la această regulă este reglementarea de la alin.(2) care stabileşte că persoana fizică cu vârsta între 16 şi 18 ani este pasibilă de răspundere contravenţională pentru săvârşirea faptelor prevăzute la art.69 alin.(1), art.78, 85, 87, art.88 alin.(1), art.89, art.91 alin.(1), art.104, 105, 203, art.204 alin.(1), (2) şi (3), art.228–245, 336, 342, 352–357, 363, 365, art.366 alin.(1), art.367, 368, 370, art.372 alin.(2). Prin urmare, excepţia se referă doar la anumite contravenţii. 103

În materie de contravenţii, în care minorul evoluează nemijlocit pe post de victimă, Codul contravenţional prevede: art.63 „Neîndeplinirea obligaţiilor de întreţinere, de educare şi de instruire a copilului”; art.631„Admiterea aflării persoanelor care nu au împlinit vârsta de 16 ani în localurile de agrement fără însoţire în afara orelor stabilite”; art.64 „Împiedicarea exercitării dreptului de a comunica cu copilul şi de a-l educa”; art.65 „Necomunicarea despre existenţa unui pericol pentru viaţa ori sănătatea copilului”; art. 651 „Discriminarea în domeniul învăţământului”; art.66 „Încălcarea regulilor înfierii, instituirii tutelei (curatelei) asupra copiilor rămaşi fără îngrijire”. Regimul minorului în dreptul contravenţional este unul special. De aceea, în cazul minorului care a săvârşit o faptă ce se încadrează în dispoziţia normei din Partea Specială a Cărţii întâi a Codului contravenţional, agentul constatator, procurorul sau instanţa de judecată expediază materialele cauzei contravenţionale autorităţii administraţiei publice locale pentru problemele minorilor. La demersul agentului constatator, instanţa de judecată poate aplica faţă de minor măsuri de constrângere cu caracter educativ conform art.104 din Codul penal. 2. REGIMUL JURIDICO-PENAL AL MINORILOR ÎN REPUBLICA MOLDOVA Importante reglementări naţionale privind delincventul minor sunt prevăzute şi de Codul penal al Republicii Moldova din 18.04.2002. În ce priveşte regimul juridico-penal al minorilor în Republica Moldova, minorii care nu au împlinit vârsta de 14 ani nu răspund penal pentru faptele prevăzute de legea penală. Aceasta deoarece, în conformitate cu art.21 CP RM, vârsta de la care orice persoană responsabilă răspunde penal pentru săvârşirea unei fapte prejudiciabile este vârsta de 16 ani, iar minorii care au depăşit vârsta de 14 ani, dar nu au împlinit vârsta de 16 ani, sunt pasibili de răspundere penală numai pentru săvârşirea în stare de responsabilitate a infracţiunilor prevăzute de alin.(2) art.21 CP 104

RM. Minorilor care au comis infracţiuni li se pot aplica măsuri educative şi pedepse. Din spectrul pedepselor aplicabile minorilor fac parte:  Munca neremunerată în folosul comunităţii – ce constă în antrenarea condamnatului, în afara timpului serviciului de bază sau de studii, la muncă, determinată de autorităţile administraţiei publice locale. Avantajul ei în promovarea reabilitării şi resocializării minorului se resimte, în special, în raport cu pedepsele privative de libertate care au un efect opus, dar care sunt totodată şi cel mai frecvent aplicabile. Durata timpului de prestare a muncii neremunerate în folosul comunităţii nu poate depăşi 4 ore – în zilele în care condamnatul nu este ocupat la locul de muncă de bază, la serviciu sau la studii, şi 2 ore – în zilele lucrătoare, după terminarea lucrului sau a studiilor, iar cu acordul condamnatului – 4 ore. Munca neremunereată în folosul comunităţii nu poate fi aplicată persoanelor care nu au atins vârsta de 16 ani. Muncă neremunerată în folosul comunităţii poate fi aplicată ca pedeapsă principală sau – în cazul condamnării cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei – în calitate de obligaţie pentru perioada termenului de probă.  Închisoarea – constă în privarea de libertate a persoanei vinovate de săvârşirea unei infracţiuni prin izolarea impusă acesteia de mediul normal de viaţă şi plasarea ei, în baza hotărârii instanţei de judecată, pe un anumit termen într-un penitenciar (alin.(1) art.70 CP RM). La stabilirea pedepsei închisorii pentru persoana care, la data săvârşirii infracţiunii, nu a atins vârsta de 18 ani, termenul închisorii se stabileşte din maximul pedepsei, prevăzute de legea penală pentru infracţiunea săvârşită, reduse la jumătate (alin.(3) art.70 CP RM). La stabilirea pedepsei definitive în caz de concurs de infracţiuni, pedeapsa închisorii nu poate depăşi 25 de ani pentru adulţi şi 12 ani şi 6 luni pentru minori, iar în caz de cumul de sentinţe – de 30 ani pentru adulţi şi de 15 ani pentru minori. Închisoarea rămâne şi unica pedeapsă care poate fi aplicată minorilor fără anumite restricţii legale sau 105

impedimente de ordin obiectiv legate de particularităţile de vârstă ale minorului, ceea ce tocmai explică frecvenţa cu care aceasta se aplică de către instanţele de judecată. Persoanele care nu au atins vârsta de 18 ani execută pedeapsa cu închisoarea în penitenciare pentru minori, ţinându-se cont de personalitatea condamnatului, antecedentele penale şi de gradul prejudiciabil al infracţiunii săvârşite.  Amenda – în conformitate cu alin.(1) art.64 CP RM, este o sancţiune pecuniară ce se aplică de instanţa de judecată în cazurile şi în limitele prevăzute de Codul penal. Deci, amenda este o restrângere a drepturilor patrimoniale ale condamnatului, care se manifestă în reducerea patrimoniului său. Amenda, nefiind exclusă din sfera sancţiunilor delincvenţilor minori, rămâne de o aplicabilitate restrânsă în acest domeniu, datorită posibilităţilor limitate ale persoanelor cu vârsta de până la 18 ani de a fi angajate în câmpul muncii, de a avea o situaţie materială satisfăcătoare, de a avea o altă sursă independentă de venit. Astfel, minorii cu vârsta între 16 şi 18 ani dispun practic de posibilităţi infim de mici de a achita o amendă, iar în cazul minorilor având vârstă de 14-15 ani această pedeapsă pecuniară în genere practic nu are sens. Chiar dacă judecătorul decide aplicarea unei amenzi faţă de minori, aceasta poate avea consecinţe nefavorabile pentru minor în caz că el totuşi nu reuşeşte să o achite. În cazul minorilor, legea penală prevede şi posibilitatea liberării de răspundere penală şi de pedeapsă penală. Astfel, în conformitate cu prevederile art.54 CP RM, liberarea minorilor de răspundere penală este posibilă doar în cazul respectării următoarelor condiţii cumulative: infracţiunea să fie săvârşită de o persoană în vârstă de până la 18 ani; infracţiunea să fie săvârşită pentru prima oară; infracţiunea săvârşită să fie uşoară sau mai puţin gravă; să fie posibilă corectarea persoanei fără ca ea să fie supusă răspunderii penale. Persoanelor liberate de răspundere penală li se aplică măsurile de constrângere cu caracter educativ prevăzute la art.104 CP RM. Deopotrivă, potrivit art.93 CP RM, minorii condamnaţi pentru săvârşirea unei infracţiuni uşoare, mai puţin grave sau grave sunt liberaţi de pedeapsă de către instanţa 106

de judecată dacă se constată că scopurile pedepsei pot fi atinse prin aplicarea măsurilor de constrângere cu caracter educativ prevăzute la art.104 CP RM. În literature de specialitate se atrage atenţia, justificat, asupra naturii diferite a gravităţii faptei. Astfel, minorul care a comis o infracţiune gravă nu poate fi liberat de răspundere penală, dar ar putea fi liberat de pedeapsă penală dacă se constată că scopul pedepsei penale poate fi realizat altfel – o discrepanţă ce denotă inconsecvenţa legiuitorului; or, pedeapsa penală este nu altceva decât o formă de realizare a răspunderii penale. În plus, ajungem la concluzia că liberarea de răspundere penală este un temei discreţionar, fapt demonstrat prin formularea „poate fi liberat”, în opoziţie cu formularea în contextul art. 93 CP RM, „dacă se constată...”. Această formulare care, aparent, ţine de condiţia demonstrării realizării scopului pedepsei penale prin aplicarea măsurilor de constrângere cu caracter educativ, este condiţionată de respectarea condiţiilor impuse de lege (comiterea unei infracţiuni uşoare, mai puţin grave sau grave), pe de o parte, şi intima convingere a judecătorului, pe de altă parte, acesta urmând să decidă asupra eficienţei unei măsuri de siguranţă dintre cele prevăzute de lege şi obligarea minorului în scopul executării măsurii la care a fost supus. Este important să accentuăm că măsurilor de constrângere cu caracter educativ este supus minorul care: a atins vârsta răspunderii penale (16 ani sau 14 ani pentru infracţiunile prevăzute în mod exhaustiv de legea penală); a comis infracţiuni pentru prima dată, adică minorul anterior nu a comis nicio infracţiune sau a intervenit prescripţia tragerii al răspundere penală, fie antecedentele penale au fost anulate sau stinse; gravitatea infracţiunii fiind până la 2 ani, inclusiv pentru infracţiunile uşoare, până la 5 ani, inclusiv pentru infracţiunile mai puţin grave şi până la 12 ani, inclusiv pentru infracţiunile grave – condiţie în contextul art.93 CP RM. Spre regret, nu există soluţii legale pentru copiii care comit infracţiuni sub vârsta răspunderii penale, legea penală fiind inaplicabilă în acest caz; prin 107

urmare, sarcina reeducării acestor copii revine altor specialişti din cadrul sistemului de protecţie socială a copilului. În cazul în care instanţa de judecată ajunge la concluzia că este posibilă liberarea de răspundere penală a minorului, acestuia îi pot fi aplicate măsuri de constrângere cu caracter educativ. Prin aplicarea măsurilor cu caracter educativ se urmăreşte scopul de a contribui la corectarea minorului. Fiind nişte măsuri de educare, ele totodată poartă şi un caracter de constrângere, de executare forţată ce se exprimă prin faptul că se stabilesc indiferent de dorinţa sau acordul minorului sau a reprezentantului legal al acestuia. Aplicarea lor este asigurată prin forţa puterii de stat. Astfel, măsurile de constrângere cu caracter educativ sunt educative după conţinut şi forţate după caracterul executării. Măsurile de constrângere cu caracter educativ sunt variate după conţinut şi fiecare exercită în mod specific influenţă educativă asupra minorului. Articolul 104 CP RM prevede următoarele măsuri de constrângere cu caracter educativ: 1. Avertismentul – măsură educativă determinată de săvârşirea de către minor a unor fapte foarte uşoare sau determinate de anumite împrejurări ce constă în dojenirea minorului, arătarea pericolului social al faptei comise, atenţionarea şi preîntâmpinarea acestuia că în cazul săvârşirii de noi infracţiuni faţă de el vor fi luate măsuri mai severe, inclusiv aplicarea pedepsei, cu toate consecinţele negative prevăzute de legea penală. 2. Încredinţarea minorului pentru supraveghere părinţilor, persoanelor care îi înlocuiesc sau organelor specializate de stat – constă în transmiterea obligaţiei şi împuternicirea persoanelor nominalizate (părinţi, tutore, curator, rudă apropiată, organele de tutelă şi curatelă etc.) de a exercita controlul asupra comportamentului minorului, de a întreprinde activităţi educative în vederea îndepărtării lui de la mediul criminal şi formării unei personalităţi socializate. Potrivit art.184 CPP RM, transmiterea sub supraveghere a minorului constă în asumarea în scris a obligaţiei de către unul din părinţi, tutore, curator sau de către o altă persoană demnă de încredere, precum şi de 108

către conducătorul instituţiei de învăţământ speciale unde învaţă minorul, de a asigura prezentarea acestuia, când va fi citat, la organul de urmărire penală sau la instanţă, precum şi de a contracara unele acţiuni, printre care: ascunderea de organul de urmărire penală sau de instanţă, exercitarea presiunii asupra martorilor, nimicirea sau deteriorarea mijloacelor de probă sau împiedicarea într-un alt mod a stabilirii adevărului în procesul penal, săvârşirea altor infracţiuni. Transmiterea minorului sub supraveghere se face numai la cererea scrisă a persoanelor, cum ar fi unul dintre părinţi, tutore, curator sau o altă persoană demnă de încredere, precum şi a conducătorului instituţiei de învăţământ speciale unde învaţă minorul, care iau cunoştinţă de fondul cauzei şi de obligaţiile lor, fapt ce se consemnează în procesul-verbal. Măsura respectivă se aplică în cazul în care acestor persoane şi organe le sunt explicate responsabilităţile şi instanţa urmează să se încredinţeze de posibilitatea reală a acestora de a asigura măsura de constrângere cu caracter educativ. În cazul în care minorul este încredinţat pentru supraveghere părinţilor, în conformitate cu drepturile părinţilor, aceştia, ambii, sunt responsabili de minor, dacă locuiesc împreună. 3. Obligarea minorului de a repara daunele cauzate – constă în recuperarea prejudiciului cauzat victimei sau altor persoane prin săvârşirea infracţiunii. Obligarea minorului de a repara dauna cauzată se aplică în următoarele cazuri: 1) când minorul este obligat să întoarcă persoanei vătămate obiectul sustras sau alt obiect echivalent celui dispărut, dacă persoana vătămată acceptă; 2) când minorul poate repara în bani costul obiectului sau dauna cauzată stabilită de către materialele cauzei sau la înţelegerea părţilor; 3) când dauna cauzată urmează să fie reparată de către făptuitorul minor prin munca lui proprie. La aplicarea acestei măsuri trebuie să se ia în considerare starea materială a minorului, prezenţa cărorva surse de venit propriu, angajarea în câmpul muncii etc. 4. Obligarea minorului de a urma un curs de reabilitare psihologică. Această măsură educativă a fost inserată în Codul penal 109

prin Legea nr.123 din 02.06.2016. Aplicarea ei este determinată de dereglările de comportament al minorului, dependente de starea familială, situaţia dificilă la şcoală în planul relaţionalizării, de atragerea lui la săvârşirea infracţiunii de către inculpaţii adulţi etc. În legea penală legiuitorul nu a definit reabilitarea psihologică. Făcând o interpretare sistemică a legislaţiei, este de evidenţiat că în Regulamentul privind modul de reabilitare socială a persoanelor care au suferit în urma unui act terorist, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr.873 din 8 iulie 2002, legiuitorul a stabilit că reabilitarea psihologică se efectuează de către instituţiile de asistenţă socială, de ocrotire a sănătăţii, oficiile forţei de muncă, alte organizaţii, prin acordarea asistenţei psihologice şi psihoterapeutice persoanelor care au suferit în urma unui act terorist, în conformitate cu legislaţia în vigoare. În termeni generali, obligarea minorului de a urma un curs de reabilitare psihologică se aplică dacă starea psihică a minorului necesită intervenţia unei asistenţe psihologice avansate, concretizată prin intervenţia psihologică în situaţia de criză, psihoterapie; este un suport social sau altul de acest gen în scopul reorientării minorului spre o bună conduită şi al readaptării lui la viaţa socială. Măsura dată nu este privativă de libertate şi se aplică când cursul de reabilitare psihologică poate fi efectuat şi în condiţii de aflare în libertate a minorului. 5. Obligarea minorului de a urma un curs de învăţământ obligatoriu a fost introdusă în Codul penal al Republicii Moldova relativ recent prin Legea nr.123 din 02.06.2016 la art.104 alin.(1) lit.e). Inter alia, din motivul că instituţii speciale de învăţământ şi de reeducare şi instituţii curative şi de reeducare nu mai există, iar înfiinţarea acestora în viitor ar fi în contradicţie cu principiul educaţiei incluzive (ultima instituţie de acest gen – Şcoala-internat specială pentru copii cu devieri de comportament din s. Soloneţ, r-nul Soroca, fiind lichidată la 1 ianuarie 2011, conform Hotărârii Guvernului nr.1183 din 22 decembrie 2010), a apărut necesitatea de a adapta cadrul legal situaţiei existente. Astfel, au fost excluse prevederile ce 110

vizează aplicarea măsurii de constrângere cu caracter educativ – internarea minorului într-o instituţie specială de învăţământ şi de reeducare sau într-o instituţie curativă şi de reeducare, fiind introdusă o nouă măsură de constrângere cu caracter educativ – obligarea minorului de a urma cursul de învăţământ obligatoriu. Codul educaţiei al Republicii Moldova prevede la art.13 obligativitatea învăţământului general, care începe cu grupa pregătitoare din învăţământul preşcolar şi finalizează cu învăţământul liceal sau învăţământul profesional tehnic secundar şi postsecundar. Obligativitatea frecventării învăţământului obligatoriu încetează la vârsta de 18 ani. Responsabilitatea şcolarizării obligatorii a copiilor cu vârsta de până la 16 ani revine părinţilor sau altor reprezentanţi legali şi autorităţilor administraţiei publice locale de nivelurile un şi doi. Este relevantă în context următoarea remarcă: reglementarea respectivă (adică, cea de la art.13 din Codul educaţiei) depăşeşte cadrul constituţional de reglementare; or, potrivit art.35 din Constituţie, „dreptul la învăţătură este asigurat prin învăţământul general obligatoriu, prin învăţământul liceal şi prin cel profesional, prin învăţământul superior, precum şi prin alte forme de instruire şi de perfecţionare”. În acest sens, textul constituţional excede învăţământul liceal sferei învăţământului obligatoriu. În vederea înlăturării deficienţelor, prin Hotărârea Curţii Constituţionale a Republicii Moldova nr.7 din 16.02.2017, ca urmare a constatării reglementărilor confuze, a fost emisă o Adresă Parlamentului. Realitatea atestă că, în cele mai dese cazuri, copiii în conflict cu legea sunt cei care abandonează şcoala, iar persoanele responsabile de şcolarizarea obligatorie nu dispun de un mecanism sancţionator care iar impune s-o frecventeze. Dacă minorul aflat în conflict cu legea nu respectă această măsură de constrângere cu caracter educativ, în temeiul alin.(4) art.104 CP RM, instanţa de judecată, la propunerea organelor de stat specializate, anulează măsurile educative şi decide trimiterea cauzei penale procurorului sau stabileşte pedeapsa conform legii în baza căreia 111

persoana a fost condamnată, după caz. În aceste circumstanţe, răspunderea nu va fi suportată doar de părinţi sau persoanele care îi înlocuiesc în conformitate cu art.63 din Codul contravenţional (pentru neîndeplinirea obligaţiilor de întreţinere, de educare şi de instruire a copilului), dar şi de minorul afalt în conflict cu legea. 6. Obligarea minorului de a participa la un program probaţional a fost introdusă în Codul penal prin Legea nr.196 din 28.07.2016. În acord cu art.2 din Legea cu privire la probaţiune nr.8 din 14.02.2008, „programe probaţionale pot fi programe de corecţie a comportamentului social şi programe de reintegrare socială. Programele probaţionale se desfăşoară individual şi/sau în grup”. Programele de corecţie a comportamentului social constau în modificarea comportamentului, viziunilor şi capacităţilor care au condus la săvârşirea infracţiunii sau contravenţiei. Programele de reintegrare socială constau în redobândirea capacităţilor de a soluţiona problemele vieţii sociale cotidiene. Verificarea dacă minorul urmează cursul de învăţământ general obligatoriu ori de calificare sau participă la un program probaţional ţine de competenţa organului de probaţiune în a cărui rază teritorială se află domiciliul minorului. Acelaşi organ de probaţiune va fi responsabil de înştiinţarea instanţei de judecată, după caz, a procurorului despre executarea de către minor a măsurii cu caracter educativ aplicate. Cu astfel de prevederi a fost completat art.291 din Codul de executare. În altă ordine de idei menţionăm că doctrina pune accentul pe reeducarea minorului. În Dicţionarul explicativ al limbii române „a reeduca” se defineşte ca activitate de a îndrepta educaţia (cuiva); de a da cuiva o nouă educaţie; de a deprinde un infirm să se folosească din nou de acea parte a corpului sau de acea facultate psihică ce a suferit un traumatism sau un accident, sau a deprinde o persoană cu o nouă meserie (adecvată situaţiei sale). În sens larg, prin reeducare se înţelege ansamblul de instituţii şi 112

metode utilizate în favoarea copiilor inadaptaţi, a căror conduită nu este în concordanţă cu normele sociale. În sfera de acţiune a reeducării intră: delincvenţii, copiii–problemă sau deficienţii mintal. Scopul urmărit este reinserţia acestora, într-o măsură cât mai mare, în societate. Problemele de reeducare sunt extrem de dificil de rezolvat, avându-se în vedere că fiecare individ trebuie abordat din perspectivă diferită, fiecare alcătuind un caz aparte. Aceste probleme nu pot fi rezolvate de la sine, ci presupun servicii de depistare, servicii speciale, şcoli corespunzătoare, medici, colaborarea cu părinţii, cu comunitatea etc. În Dicţionarul juridic penal reeducarea este definită ca o funcţie a pedepsei care constă în transformarea conştiinţei condamnatului, în schimbarea mentalităţii şi a deprinderilor antisociale, în formarea unei atitudini corecte şi constructive faţă de muncă, faţă de ordinea de drept şi faţă de regulile de convieţuire socială. Conceptul de reeducare, în cazul delincvenţilor juvenili, este folosit cu dublu sens: a) în sens psihosocial, ca proces de transformare morală şi socială a infractorului minor, prin mijloace pedagogice, psihoterapeutice şi alte metode educative adecvate, proces care se desfăşoară în contextul executării sancţiunii de drept penal şi pe fondul reglementării juridice specifice, prin organizarea unui mediu pedagogic adecvat. b) în înţelesul instituţiei reeducării, constituindu-se astfel ca mijloc specific prin care societatea îşi exprimă poziţia faţă de această categorie de infractori şi, totodată, exprimă opţiunea sa privind mijloacele principale care trebuie folosite pentru realizarea constrângerii penale şi pentru recuperarea minorilor vinovaţi. Aceste trăsături se întrepătrund cu conţinutul instituţiei reeducării, imprimând măsurilor educative şi reeducative substanţa necesară realizării finalităţii lor. Reeducarea minorilor şi tinerilor delincvenţi se face în scop de eliminare a lacunelor educaţiei, pentru prevenirea postinfracţională, 113

scopul ei fiind de a-i reda societăţii pe aceşti oameni. Astfel, în prim-plan instituţia reeducării minorului este identificată de normele dreptului penal, care se realizează prin introducerea măsurilor educative în sistemul de sancţionare (tratamentul juridic penal) a minorului. Înţeleasă în acest sens, instituţia reeducării apare în dublă ipostază: - ca mijloc specific de drept penal, prin care societatea îşi exprimă poziţia faţă de această categorie de infractori, în apărarea valorilor sale – vizând o prevenire adecvată, asociată cu opţiunea privind mijloacele folosite pentru recuperarea minorilor vinovaţi, şi - ca aptitudine funcţională a măsurilor educative (sancţiuni de drept penal) în realizarea scopului aplicării legii penale. Instituţia reeducării este implicată în acţiunea şi finalitatea măsurilor educative, constituind în acelaşi timp mijloc şi scop al acestor măsuri. Din acest unghi de referinţă, instituţia reeducării aduce cu sine o atenuare a măsurilor de constrângere juridică penală în cazul faptelor săvârşite de minori (o limitare a mijloacelor represive). Conceptul în discuţie are, în această perspectivă, atât un temei juridic, cât şi unul etic – ca orice act de sancţionare juridică în societate – lucru ce se poate confunda chiar cu realizarea justiţiei, a dreptăţii. Aceasta cu atât mai mult cu cât măsurile educative în principiu corespund mai bine caracterului care trebuie să-l aibă aplicarea sancţiunilor de drept penal unei categorii de infractori aflaţi în plin proces de formare a personalităţii. În literatura de specialitate există opinia potrivit căreia, fiind reglementată prin norme de drept penal, instituţia reeducării apare numai în condiţiile unui raport juridic din sfera acestei ramuri de drept, izvorât din săvârşirea unei infracţiuni – consecinţă a răspunderii penale a minorului. Ca atare, nu poate exista un astfel de raport juridic înainte de încălcarea de către minor a acelor relaţii sociale care sunt ocrotite de legea penală (săvârşirea de infracţiuni), după cum nu putem vorbi despre instituţia reeducării minorului infractor în afara acestui raport 114

juridic. În situaţia dată este divizat însuşi scopul urmărit prin aplicarea legii penale care, după cum se ştie, este unitar prin concepţia şi funcţiile sancţiunilor de drept penal aplicate minorilor. Astfel, se identifică divizarea raportului juridic penal şi a celui execuţional, ceea ce este absolut incorect. Natura juridică complexă a procesului de reeducare prin norme de drept penal include în sine, ca parte, şi raportul juridic execuţional, în procesul căreia este instituţionalizată reeducarea. Se are în vedere dependenţa funcţională care există între cele două categorii de raporturi juridice – condiţionat unul de apariţia celuilalt, având drept cauză comună de apariţie încălcarea legii penale – care determină un proces unitar în desfăşurarea lor în scopul reeducării delincventului minor. În această ordine de idei, între cele două concepte (instituţia reeducării şi procesul de reeducare propriu-zisă) există aceeaşi relaţie de dependenţă funcţională care este întâlnită între cele două categorii de raporturi juridice (raportul juridic penal şi raportul juridic execuţional). Această trăsătură nu exclude însă nici diversificarea metodelor şi mijloacelor de reeducare care are loc în procesul de individualizare a executării sancţiunilor de drept penal şi nici organizarea unui mediu pedagogic raportat la nivelul cuceririlor ştiinţei educaţiei şi ale învăţământului şi în conformitate cu recomandările organismelor internaţionale în materie. Astfel, prin cele două categorii de raporturi juridice care practic se prezintă într-o legătură indisolubilă, statul realizează restabilirea ordinii de drept tulburate prin încălcarea regulilor de conduită prevăzute de lege şi recuperarea minorului infractor. Aprecierea nu ar exclude însă şi un caracter de sine stătător al fiecăreia din aceste categorii atunci când intră în discuţie organizarea relaţiilor sociale specifice fiecăreia. În alt context, este necesar de a face distincţie între conceptul de reeducare ca instituţie de drept penal şi conceptul de reeducare 115

înţeleasă în sens psihosocial, ca proces sistematic de transformare morală şi socială a delincventului minor – prin mijloace pedagogice, psihoterapeutice etc. şi metode educative adecvate, deşi, în criminologie şi aceste aspecte apar şi evoluează, în contextul executării unei sancţiuni de drept penal, tot pe fundalul unor reglementări juridice specifice. În general, nu doar literatura de specialitate, ci şi structurile responsabile de reeducarea copiiilor în conflict cu legea penală nu se centrează doar pe aplicarea sancţiunilor, ci şi pe un sistem de metode educative. De altfel, însăşi acţiunea de reeducare asigură posibilitatea de a redobândi învăţătura necesară şi pregătirea profesională care trebuie să se înfăptuiască într-un regim de disciplină apt să formeze la minor deprinderea de a se comporta în mod corespunzător şi de a respecta legea, prin care în esenţă se traduce în viaţă regimul reglementat pentru minorii ce execută o sancţiune de drept penal. Este de menţionat că şi procesul de reeducare, înţeles ca mijloc prin care normele dreptului penal acţionează asupra minorului în realizarea scopului său de prevenire a săvârşirii de noi infracţiuni (adică, aplicarea unei sancţiuni: măsuri educative sau pedeapsa penală) poate să se desfăşoare numai în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege. În contextul organizării întregii vieţi sociale pe bază de legi şi norme, procesul de reeducare a minorului – desfăşurându-se într-un climat de legalitate, etică, ordine şi disciplină socială – poate beneficia de un ansamblu de influenţe educativ-formative, care acţionează şi interacţionează într-un cadru organizat, ceea ce grăbeşte recuperarea minorului şi deschide calea unei mai pronunţate activităţi ştiinţifice în domeniu, spre o pedagogie a reeducării specific naţionale. Aspectele menţionate devin cu atât mai importante cu cât un regim sancţionator, fie el considerat oricât de perfect, nu trăieşte şi nu poate trăi prin conţinutul lui teoretic ci, îndeosebi, prin modul în care este tradus în viaţă. Sub un alt vector al problematicii abordate, este de menţionat că 116

reeducarea ar mai avea şi alte accepţiuni, cum ar fi de pildă: ca una dintre funcţiile principale ale pedepsei (art.61 CP RM); în sensul unei acţiuni de a îndrepta sau de a reface de la capăt o educaţie nereuşită sau numai devenită inadecvată (a unui handicapat, de exemplu); o reeducare funcţională (a unui infirm etc.); o reeducare profesională etc.; conceptul de reeducare pe care-l întâlnim în special în ipostaza de activitate preinfracţională prin măsuri de ocrotire a minorilor expuşi să devină infractori. Altfel spus, reeducarea este privită ca o particularitate a procesului de educaţie permanentă, fapt ce ar putea contribui la prevenirea unor comportamente inadecvate nu doar la minori. În acest mod, putem afirma că instituţia reeducării apare, prin origine şi structură, esenţă şi finalitatea ei, ca un sistem de relaţii – fapt ce trebuie reţinut în toate etapele prin care minorul trece, de la intrarea în conflict cu normele de drept şi până la completa lui reintegrare în societate. Astfel, generalizând cele expuse, putem face o delimitare între „educare” şi „reeducare”. Dacă educaţia influenţează sistematic şi conştient asupra dezvoltării facultăţilor intelectuale, morale şi fizice ale copiilor şi tineretului, atunci, în directă legătură cu aceste concepte, reeducarea apare ca fiind ansamblul de măsuri întreprinse pentru a repara, a reface educarea greşită a cuiva. Noţiunea de educare este aplicabilă numai atâta timp cât minorul nu a adoptat încă un tip de conduită delincventă, cel mult având tendinţe de comportament deviant sau chiar predelincvent. În situaţia în care minorul a ajuns în ipostaza de delincvent, soluţia corectării comportamentului său rezidă numai în procesul de reeducare. Revenind la anliza prevedeilor din Codul penal al Republicii Moldova, nu putem ignora faptul că, tratamentul juridico-penal al minorilor nu se rezumă numai la sistemul de pedepse şi măsurile de siguranţă analizate supra. Astfel, trebuie de subliniat că la art.76 alin.(1) lit.b) CP RM este prevăzută în calitate de circumstanţă atenuantă la aplicarea pedepsei „săvârşirea infracţiunii de către un 117

minor”; totodată, la art.77 CP RM alin.(1) lit.e) este prevăzută circumstanţa agravantă „săvârşirea infracţiunii cu bună ştiinţă împotriva unui minor”. Deci, legiuitorul autohton a fost preocupat nu doar de instituirea unui regim special al răspunderii şi sancţionării penale a minorului-infractor, dar şi a unui regim special de protecţie a minorului victimă. Mai mult ca atât, în Partea Specială a Codului penal, în cazul unor infracţiuni (art.171 „Violul”, art.172 „Acţiuni violente cu caracter sexual”) este prevăzută agravarea diferenţiată a răspunderii penale atunci când fapta infracţională este săvârşită cu bună ştiinţă asupra unui minor sau asupra unei persoane minore în vârstă de până la 14 ani. Cu cât vârsta minorului este mai redusă cu atât gravitatea faptei este mai sporită. Mai mult ca atât, în Partea Specială a Codului penal sunt prevăzute infracţiuni concrete care atentează asupra minorilor. În cazul acestor fapte, calitatea de victimă a minorilor rezultă nemijlocit din specificul incriminării. Bunăoară, din categoria acestor fapte fac parte infracţiunile prevăzute în Capitolul VII al Codului penal „Infracţiuni contra familiei şi minorilor”. În mod exclusiv, minorul este victimă în cazul infracţiunilor de: trafic de copii, scoatere ilegală a copiilor din ţară, atragerea minorilor la activitate criminală sau determinarea lor la săvârşirea unor fapte imorale, pornografie infantilă, recurgere la prostituţia practicată de un copil, atragerea minorilor la consumul ilegal de droguri, medicamente şi alte substanţe cu efect narcotizant. Desigur minorul poate evolua în calitate de victimă şi în cazul infracţiunilor de incest, violenţă în familie, divulgarea secretului adopţiei, abuzul părinţilor şi altor persoane la adopţia copiilor. Recent, Codul penal a fost completat cu o nouă incriminare care se înscrie în aria preocupărilor legiuitorului de a proteja copilul faţă de acţiunile neglijente din partea părinţilor, incriminând la art.2012 fapta de exercitare necorespunzătoare a obligaţiilor părinteşti, dacă aceasta a determinat plasamentul copilului în instituţii rezidenţiale sau servicii sociale de plasament. Codul penal prevede şi alte infracţiuni în care minorul este victima exclusivă, chiar dacă infracţiunele nu se regăsesc 118

în Capitolul VII al acestuia, de exemplu: infracţiunea prevăzută la art.174 CP RM „Raportul sexual cu o persoană care nu a împlinit vârsta de 16 ani”, la art.175 CP RM „Acţiuni perverse”, la art.1751 CP RM „Ademenirea minorului în scopuri sexuale”.

3. ASPECTE PRIVIND PROBAŢIUNEA JUVENILĂ ŞI EXECUTAREA PEDEPSELOR DE CĂTRE MINORI

Din punct de vedere etimologic, termenul „probaţiune” provine din latinescul „probatio“ – perioadă de încercare, iertare. În sens tradiţional, probaţiunea reprezintă un procedeu de a supraveghea şi de a reabilita delincvenţii prin oferirea de sfaturi, asistenţă şi companie. În literatura de specialitate sunt identificate mai multe sensuri ale probaţiunii: ca sentinţă, probaţiunea reprezintă o dispoziţie judiciară care stabileşte statutul legal al celui acuzat, adică libertatea lui în comunitate este asigurată în continuare, dar devine un subiect aflat, pentru supervizare, în evidenţa unui serviciu de probaţiune şi, totodată, subiect aflat într-o condiţionare impusă de o instanţă; ca instituţie, probaţiunea vizează o agenţie de servicii desemnată să „asiste”/să deservească o instanţă şi să execute anumite servicii în administrarea justiţiei penale; ca proces, probaţiunea implică o investigare anterioară pronunţării unei hotărâri judecătoreşti, pentru instanţă, dar şi monitorizarea persoanelor în comunitate. În funcţie de volumul restrângerii unor drepturi în timpul executării, în literatura de specialitate au fost delimitate următoarele tipuri de probaţiune: probaţiunea tradiţională, probaţiunea intensivă, probaţiunea şoc. Pentru prezentul studiu prezintă relevanţă în mod special definiţia legală a noţiunii de probaţiune prevăzută de Legea cu privire la probaţiune: „Probaţiunea este o evaluare psihosocială, control al persoanelor aflate în conflict cu legea penală şi resocializarea lor, adaptarea persoanelor liberate din locurile de detenţie, pentru 119

preîntâmpinarea săvârşirii de noi infracţiuni”. Reieşind din aceste caracteristici, probaţiunea combină în sine şi activităţi pe plan juridic, şi activităţi sociale. La rândul său, resocializarea presupune un proces de influenţă asupra subiectului probaţiunii (organizatoric, psihosocial, pedagogic, educativ etc.) în scop de a schimba la el unele orientări negative, comportamentul antisocial şi de a consolida rezultatele corectării. Elementele de resocializare includ: evaluarea personalităţii şi a necesităţilor minorului, evaluarea motivaţiei minorului pentru schimbare, evaluarea riscului de recidivă, supravegherea, asistenţa şi consilierea. Consilierii de probaţiune împart etapa de integrare socială a minorului în două perioade corespunzător nivelului de integrare a subiectului de probaţiune: 1) nivelul integrării sociale – în care se armonizează relaţiile dintre delicvenţi şi cei apropiaţi, alte grupuri de oameni, contactele interpersonale pot fi intense, atitudinile sunt cele împărtăşite de tot grupul, individul aderă la scopurile comune şi are un rol social relativ bine determinat în cadrul grupului; 2) nivelul integrării psihosociale – conduita delicventului depinde de statutul lui social actual, sursele de stres devin mai puţine (îşi pierd semnificaţia) sau îşi diminuează forţa. În Nota informativă la Proiectul de lege pentru modificarea şi completarea unor acte legislative (nr.123 din 02.06.016, în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.232-255) se arată că statul trebuie să intervină pentru a asigura o justiţie prietenoase copilului, o justiţie accesibilă, corespunzătoare vârstei, rapidă, adaptată şi concentrată pe necesităţile şi drepturile copilului, inclusiv pentru acordarea serviciilor de calitate presentinţială, sentinţială în comunitate, penitenciară şi postpenitenciară. Astfel, probaţiunea juvenilă este o parte integrantă a probaţiunii în sensul legal general, însă cu particularităţi inevitabile legate de specificul de vârstă şi implicit de dezvoltare (fizică şi psihică) a 120

persoanelor minore. Acţiunile de probaţiune în privinţa minorilor se axează pe: asigurarea procesului de reabilitare psihopedagogică a personalităţii; abordarea individuală a fiecărui caz, cu o atenţie sporită, ţinându-se cont de particularităţile personale şi de particularităţile vârstei; stabilirea şi menţinerea relaţiilor cu serviciile de protecţie a drepturilor copilului; monitorizarea situaţiei pre- şi postintegrare a minorului în familie; dezvoltarea capacităţii familiei şi a comunităţii de a asigura asistenţă minorului şi de a preveni riscul intrării lui în dificultate; relaţiile cu mass-media în aplicarea măsurilor de probaţiune faţă de minor, în scopul abordării tuturor problemelor doar prin prisma respectării interesului superior al copilului. În desfăşurarea activităţilor de probaţiune, personalul organului de probaţiune poate participa: la elaborarea şi la aprobarea programelor sectoriale, locale în domeniul protecţiei copilului şi a familiei, la crearea de servicii comunitare de protecţie socială; la elaborarea şi la punerea în aplicare a sistemului de monitorizare şi de evaluare a serviciilor de protecţie a copilului şi a familiei; la crearea, la nivel naţional şi la nivel local, a unui sistem informaţional care să includă date despre copil şi despre familia aflată în dificultate sau în situaţii de risc, precum şi despre instituţiile de protecţie a copilului şi a familiei; la dezvoltarea şi la promovarea modelelor viabile de servicii comunitare de protecţie a copilului şi a familiei, de servicii de prevenire a intrării copiilor în dificultate şi în sistemul rezidenţial de îngrijire şi educaţie, de servicii de asistenţă socială pentru copiii şi familiile aflate în dificultate sau în situaţii de risc; la elaborarea unui mecanism de implicare a sectorului privat în soluţionarea problemelor copilului şi ale familiei. Probaţiunea dispune de strategii de intervenţie în toate etapele procesului de înfăptuire a justiţiei penale, fiind exprimată prin următoarele tipuri: a) presentinţială – evaluare psihosocială a personalităţii bănuitului, învinuitului, inculpatului; 121

b) sentinţială în comunitate – activităţi orientate spre reintegrarea socială a persoanelor liberate de pedeapsa penală prin asistenţă, consiliere, controlul comportamentului şi supravegherea respectării obligaţiilor impuse de instanţă; c) penitenciară – activităţi socio-educative desfăşurate în penitenciar şi activităţi de pregătire pentru liberare din locurile de detenţie; d) postpenitenciară – acordare de asistenţă persoanelor liberate din locurile de detenţie în scopul reintegrării lor în societate. Diversitatea activităţilor de probaţiune servesc unui dublu scop: siguranţa publică, protecţia comunităţii de recidivă, prin prevenire, monitorizare continuă a comportamentului infractorului şi reintegrarea socială a acestuia. În planul serviciilor, probaţiunea înglobează activităţi menite să sporească corectitudinea şi eficienţa sistemului de justiţie penală şi să mărească importanţa conceptului de individualizare a pedepsei penale. Probaţiunea presentinţială. La această fază consilierul de probaţiune trebuie: - să ofere organului de urmărire penală şi instanţei de judecată informaţii corecte şi relevante despre persoana învinuitului sau inculpatului, despre perspectivele de reintegrare a acestuia, precum şi despre riscul de recidivă sau de autovătămare pe care acesta îl prezintă. Acestea sunt cuprinse într-un document numit referat presentinţial de evaluare psihosocială. Realizând o primă evaluare a inculpatului, acest referat urmează a fi reflectat în sentinţa instanţei şi, implicit, în planul de supraveghere al consilierului de probaţiune, în lucrul său de reintegrare socială a persoanei deja condamnate; - să răspundă la nevoile emoţionale şi practice urgente ale învinuiţilor / inculpaţilor. La faza presentinţială activităţile de probaţiune sunt orientate spre reflectarea cauzelor săvârşirii infracţiunii, aceasta realizându-se prin întocmirea, de către consilierul de probaţiune, în privinţa persoanei delicvente, a unui referat presentinţial de evaluare psihosocială. 122

Legea cu privire la probaţiune prevede că, în privinţa unui minor, referatul presentinţial de evaluare psihosocială a personalităţii se întocmeşte în mod obligatoriu. Concomitent, Codul de procedură penală prevede în Capitolul I, Titlul III „Procedura în cauzele privind minorii”, circumstanţele care urmează a fi stabilite în cauzele privind minorii. Referatul presentinţial de evaluare psihosocială a personalităţii este un document scris, cu caracter consultativ şi de orientare, având rolul de a oferi organului de urmărire penală, procurorului, instanţei de judecată date despre persoana bănuitului, a învinuitului sau a inculpatului, despre nivelul de instruire şcolară, despre comportamentul, mediul familial, cercul de prieteni şi despre factorii care influenţează sau pot influenţa conduita lui generală. Organul probaţiunii înaintează referatul de evaluare organului solicitant în termen de 14 zile lucrătoare de la primirea solicitării. În cazul în care procesul de colectare a informaţiilor pentru referatul presentinţial necesită timp, termenul poate fi prelungit de către şeful Biroului de probaţiune cu încă 5 zile lucrătoare, despre aceasta fiind informat solicitantul. Potrivit recomandărilor incluse în Instrucţiunea Oficiului Central de probaţiune privind modul de întocmire a referatului presentinţial din 2014, referatul de evaluare ar trebui să conţină: Introducere: (numele şi prenumele bănuitului, învinuitului sau inculpatului; data, luna şi anul naşterii; domiciliul; calificarea juridică a faptei pentru care persoana este bănuită, învinuită sau inculpată; organul care a solicitat referatul; data solicitării întocmirii referatului; numele şi prenumele consilierului de probaţiune care întocmeşte referatul). Sursele de informaţii: sunt menţionate sursele (contactate, necontactate, documentare) la care a fost posibil accesul, numărul de întrevederi şi, după caz, refuzul de cooperare. Tot în cadrul acestui capitol se menţionează şi sursele la care nu a putut fi posibil accesul, precum şi eventualele dubii privind acurateţea informaţiilor obţinute. 123

Date privind personalitatea bănuitului, învinuitului sau inculpatului: a) mediul familial (valorile personale, valorile familiei, relaţiile între membrii familiei: control, autoritate/răspuns la autoritate, sancţiuni/răspuns la sancţiuni, felul în care familia influenţează procesul decizional), mediul social (relaţiile de rudenie, vecinătate, prietenie – în cazul tinerilor este foarte important de a surprinde rolul lor în grup, mai ales în cazul infracţiunilor cu mai mulţi autori, influenţa grupului asupra lor, valorile grupului, felul în care grupul influenţează procesul decizional). De asemenea, se analizează informaţiile de natură socioeconomică (statutul social al persoanei/ membrilor familiei, sursele de venit/cheltuieli, priorităţile în gestionarea veniturilor); b) pregătirea şcolară şi profesională – evoluţia în plan educativ (şcolarizare), atitudinea faţă de şcoală, profesori, colegi, rezultatele obţinute, atitudinea faţă de aceste rezultate, nivelul de satisfacţie. În situaţia în care există abandon se surprinde momentul, cauzele, intenţiile de viitor cu privire la remedierea situaţiei. În cazul inculpaţilor minori se va avea în vedere modul în care părintele/tutorele/curatorul, cel care l-a adoptat, precum şi persoana sau instituţia în supravegherea căreia se află minorul şi-au îndeplinit îndatoririle privind creşterea şi educarea minorului. Date privind comportamentul bănuitului, învinuitului sau inculpatului: a) trecutul infracţional – se va avea in vedere atât trecutul infracţional în plan personal (când, în ce circumstanţe, ce tipuri de sancţiuni i s-au aplicat, ce consecinţe imediate/îndepărtate au existat), cât şi în plan familial, folosind aceleaşi criterii; b) comportamentul manifestat anterior şi ulterior săvârşirii faptei – atât comportamentul general manifestat până la momentul comiterii infracţiunii, cât şi comportamentul manifestat în situaţia specifică: atitudinea faţă de faptă la momentul săvârşirii, analiza comportamentului. În ce priveşte comportamentul ulterior, se au în 124

vedere: conştientizarea consecinţelor (cum sunt resimţite la nivel personal, familial), tipul de gândire (rigidă, alternativă), soluţii alternative în vederea depăşirii situaţiei şi evitării repetării unui comportament similar. Factorii care influenţează sau pot influenţa conduita generală а persoanei pentru care а fost solicitată întocmirea referatului: lipsa antecedentelor penale; încadrarea într-o formă de învăţământ care este asociată cu dorinţa de a continua studiile; conştientizarea gravităţii faptei comise; desfăşurarea unor activităţi lucrative în domeniul construcţiilor, ceea ce determină petrecerea timpului liber într-un mod dezirabil şi asigurarea condiţiilor materiale de trai; regretul faţă de adoptarea unor conduite delincvenţiale. Perspectivele de reintegrare în societate: se analizează toate informaţiile expuse anterior. Urmare acestei analize se clasifică perspectivele în parametrii mic, mediu, mare. Perspectivele de reintegrare în societate trebuie să fie expuse pe scurt, clar, concis şi să fie motivate. Pentru a stabili care sunt perspectivele de reintegrare în societate, consilierul de probaţiune urmează să analizeze: 1) dorinţa persoanei pentru reabilitare; 2) dorinţa membrilor familiei sau a altor persoane apropiate în vederea reabilitării persoanei; 3) oportunităţile pe care le are persoana în privinţa efectuării studiilor sau ocupării unui loc de muncă; 4) programele probaţionale (psihosociale) la care poate fi supusă persoana în scopul reabilitării. Întocmirea referatelor de evaluare în cazul minorilor este de o importanţă semnificativă în activitatea consilierului de probaţiune. Totuşi, aceasta este doar un punct de pornire, pentru ca, în cele din urmă, să fie realizat obiectivul de a media relaţia dintre cei doi actori principali: minor şi comunitate, adică de a resocializa subiectul probaţiunii. Probaţiunea sentinţială în comunitate (sau probaţiunea comunitară). Probaţiunea sentinţială este faza de după pronunţare şi 125

intrare în vigoare a sentinţei. Condamnatului i se stabileşte planul individual de lucru, pe timpul executării pedepsei, fie că o va executa în comunitate sau în penitenciar. În acord cu art.10 alin.(1) al Legii cu privire la probaţiune, probaţiunea comunitară prevede organizarea şi implementarea, în baza hotărârii judecătoreşti sau, după caz, a ordonanţei procurorului, a activităţilor de resocializare a subiecţilor probaţiunii care sunt: minori liberaţi de răspunderea penală; persoane liberate condiţionat de răspunderea penală; persoane liberate de pedeapsa penală; persoane condamnate sau sancţionate la muncă neremunerată în folosul comunităţii, precum şi cele private de dreptul de a ocupa o anumită funcţie sau de a exercita o anumită activitate. Probaţiunea sentinţială în comunitate în privinţa minorilor se desfăşoară ţinându-se cont de obligativitatea respectării interesului superior al copilului şi de scopul protecţiei temporare a copilului aflat în dificultate, al socializării şi al integrării lui în familia biologică sau adoptivă, în casă de copii de tip familial, precum şi în comunitate. În cadrul acestei faze se exercită controlul asupra minorilor liberaţi de răspundere şi pedeapsă penală, dar şi a celor condamnaţi la muncă neremunerată în folosul comunităţii. Consilierul de probaţiune desfăşoară un spectru de activităţi de supraveghere, asistenţă şi consiliere care au menirea de a integra în societate minorul, de a preveni săvârşirea de noi infracţiuni şi de a scădea riscul de recidivă, de a creşte gradul de siguranţă socială. Bunăoară, în materie de asistenţă şi consiliere se desfăşoară activităţi care vizează: dezvoltarea capacităţii beneficiarului de a se integra în societate; asigurarea legăturii dintre beneficiar şi organizaţiile, care sunt implicate în probleme legate de integrarea lui în societate; oferă beneficiarului posibilitatea de a se folosi de ofertele propuse. Asistenţa oferită ţine de evaluarea cazului sentinţial, depistarea problemelor psihosociale, elaborarea planului de intervenţie adaptat nevoilor individuale ale persoanei supavegheate şi de intervenţia propriu-zisă. Se estimează perioada de timp şi măsura în care nevoile identificate pot fi acoperite numai prin intervenţia serviciului de 126

probaţiune sau şi prin colaborarea cu ONG-uri, organizaţii statale. Sarcina consilierului de probaţiune ţine, de fapt, de minimalizarea riscului de recidivă, de inhibarea tendinţelor delincvente. Realitatea demonstrează că foarte multe infracţiuni sunt comise în termenul de probă, care, de fapt, pentru majoritatea copiilor aflaţi în conflict cu legea nu este perceput ca pedeapsă. Pentru fiecare beneficiar al serviciului de probaţiune se întocmeşte Dosarul de Probaţiune ce conţine informaţii despre personalitatea şi reţeaua socială a copilului. În cazul în care instanţa de judecată i-a stabilit condamnatului obligaţiuni, consilierul de probaţiune întreprinde măsuri de control asupra respectării acestor obligaţiuni. Astfel de obligaţiuni pot fi prevederile de la art.90 alin.(6) CP RM. Probaţiunea penitenciară. Activitatea de probaţiune penitenciară are drept scop crearea, menţinerea şi dezvoltarea relaţiilor minorilor condamnaţi cu familia sau rudele acestora, identificarea factorilor relevanţi care ar conduce la: reabilitarea deţinutului, prevenirea comiterii în viitor a unor infracţiuni, pregătirea deţinutului pentru eliberare, dezvoltarea şi consolidarea abilităţilor sociale, cognitive sau de autocontrol ale deţinutului, utilizarea în mod constructiv a timpului petrecut în penitenciar, informarea asupra posibilităţilor de resocializare şi reabilitare a lor. În cadrul probaţiunii penitenciare, şi anume – în perioada de pregătire către liberare, se elaborează şi se aplică persoanelor aflate în locurile de detenţie programe de educaţie civică, etică şi morală, de instruire profesională, de muncă educativă. Serviciul de probaţiune în comun cu serviciile din penitenciare efectuează evaluarea minorilor, acordă asitenţă şi consiliere, realizează programul de pregătire către liberare. Activitatea de asistenţă şi consiliere se realizează prin elaborarea şi aplicarea unor programe de instruire profesională, educaţie civică, etică şi morală, de educaţie igienico-sanitară, precum şi a unor programe de corecţie a comportamentului. Un moment important este lucrul sociopsihologic – menţinerea relaţiilor cu familia, asitenţa în soluţionarea nevoilor 127

minorilor legate de societate. Făcând o estimare a activităţilor consilierului de probaţiune în cadrul penitenciarului, putem vorbi despre: întocmirea programului individual de lucru cu minorul; supravegherea respectării ordinii de executare a activităţilor cuprinse în acest program; evaluarea rezultatelor lucrului cu minorul; realizarea programelor psihosociale; realizarea programului de pregătire către liberare – întocmirea rapoartelor pentru eliberarea condiţionată, care combină evaluarea riscurilor şi a gradului de pericol cu propuneri pentru planul individual de lucru în comunitate; prezentarea informaţiei referitor la relaţiile cu societatea, ceea ce este important pentru minor la eliberarea din penitenciar: adresa de la domiciliu; atitudinea familiei faţă de întoarcerea minorului; opţiuni alternative în cazul lipsei relaţiilor şi locului de trai; existenţa documentelor; existenţa studiilor şi locului de muncă după eliberare; atitudinea minorului faţă de infracţiune şi victimă; atitudinea comunităţii locale faţă de minor şi atitudinea victimei; reacţia minorului la obiectivele supravegherii atunci când este posibil; un program de supraveghere şi propuneri privind organizarea supravegherii; recomandări pentru eliberarea condiţionată; evaluarea necesităţilor şi riscului de recidivă. Organul de probaţiune, în colaborare cu administraţia penitenciarului, poate contribui: la stabilirea de contacte oficiale preliminare cu instituţii specializate în vederea creării unor posibilităţi de pregătire profesională, de reciclare şi de perfecţionare profesională în conformitate cu cerinţele pieţei forţei de muncă; la stabilirea de contacte oficiale preliminare cu agenţiile pentru ocuparea forţei de 128

muncă în vederea oferirii de informaţii veridice condamnaţilor despre locurile de muncă vacante şi despre alegerea unui loc de muncă corespunzător, în vederea facilitării înregistrării lor la oficiul forţei de muncă; la stabilirea de contacte cu agenţii specializate pentru facilitarea închirierii de locuinţe, la cererea persoanelor care nu au rude sau alte legături sociale; la stabilirea de contacte cu agenţii specializate pentru facilitarea plasării persoanelor de vârstă înaintată şi a invalizilor în instituţii de plasament, la cererea lor; la elaborarea şi perfecţionarea unor programe de scurtă şi de lungă durată privind adaptarea socială a persoanelor care urmează a fi liberate din locurile de detenţie. Etapa de pregătire pentru liberare începe din ultimele 6 luni de detenţie şi continuă până în prima zi a eliberării, iar în unele cazuri urmează şi după liberare, în centrele de reintegrare socială. Acest program urmăreşte nu doar o evaluare a procesului corecţional petrecut în penitenciar, ci mai degrabă consolidarea legăturilor sociale în vederea adaptării şi acomodării fostului deţinut la normele şi viaţa socială în afara penitenciarului. De obicei, consilierul, în colaborare cu serviciile penitenciare, organizează, în termenul stabilit, un program specializat pentru pregătirea către liberare, care constituie un şir de acţiuni ce au ca scop dezvoltarea deprinderilor sociale, informarea şi instruirea de a face faţă problemelor cu care se va confrunta la libertate, instruirea profesională. Deci, programele date pot avea activităţi ce cuprind atât instruirea teoritică, cât şi dezvoltarea de abilităţi şi deprinderi. Probaţiunea postpenitenciară are drept scop acordarea de asistenţă şi consiliere persoanelor eliberate din locurile de detenţie pentru adaptarea lor în societate. În faza de probaţiune postpenitenciară, când persoanele care au ispăşit în totalitate pedeapsa solicită asistenţă psihosocială, consilierul de probaţiune încheie cu beneficiarul un contract ale cărui condiţii şi formă sunt stabilite prin Ordinul ministrului justiţiei nr.560 din 31.12.2008. Procesul de reintegrare socială a miorului este un complex de 129

activităţi de asistenţă şi consiliere postpenitenciară ce se realizează de către organele de probaţiune. Sarcinile da bază ale consilierului de probaţiune în activitatea de asistenţă postpenitenciară sunt: întocmirea planului individual de lucru cu minorul şi supravegherea derulării activităţilor cuprinse în acest program; identificarea necesităţilor minorului; evaluarea motivaţiei pentru schimbare; evaluarea rezultatelor lucrului cu minorul; întocmirea rapoartelor care combină evaluarea cu propuneri pentru îmbunătăţirea planului individual de lucru. Evaluarea riscului se referă la două componente distincte care trebuie investigate: riscul de recidivă; ridicarea gradului de siguranţă în comunitate. Probabilitatea de a comite infracţiuni ţine de factorii criminogeni, ce pot fi clasificaţi în factori statici, dinamici şi personali, după cum urmează: - statici: cariera infracţională (numărul condamnărilor, paternul infracţional); presupusa infracţiune comisă (infracţiunea propriu-zisă, timpul, locul, circumstanţele, recunoaştere şi negare, rolul în presupusa infracţiune); - dinamici: locul de trai – statutul regiunii /regiunea geografică, domiciliul, condiţiile de trai; mediul social – relaţiile în familie, valorile familiale/normele de educaţie, relaţia cu familia lărgită, implicarea familiei în soluţionarea problemelor, poziţia familiei în societate/atitudinea vecinilor faţă de condamnat; prietenii şi apartenenţa la grupul potenţial infracţional – are prieteni cu potenţial infracţional, poziţia în cercul de prieteni/grup infracţional, infracţiune comisă în grup, cauza apartenenţei, interesele, beneficiile, relaţiile până la şi după infracţiune; situaţia legată de lucru şi de nivelul de educaţie/instruire (serviciul după capacitate, studiile, specialitatea, abandonul şcolar); situaţia financiară (sursele materiale, financiare, situaţia financiară are tangenţă cu infracţiunea comisă, datoriile); consum de alcool (condamnatul consumă alcool, cantitatea întrebuinţată, există legătură între consumul de alcool şi infracţiunea 130

comisă, estimarea riscului, motivaţia pentru schimbare, tratamente de dezalcoolizare anterioare); consum de droguri (consumă droguri, tipul de drog, frecvenţa utilizării, vârsta la prima întrebuinţare, sursa obţinerii, cu cine consumă, există legătură între consumul de droguri şi infracţiunea comisă, estimarea riscului, motivaţie pentru schimbare, tratamente anterioare, este la evidenţă la Dispensarul Narcologic); dependenţă de jocuri de noroc (legătura cu infracţiunea comisă, sursele obţinerii banilor, estimarea riscului, motivaţia pentru schimbare). - personali: bunăstarea emoţională (starea psihologică în general, starea psihologică în timpul interviului, diagnoza psihică); atitudini (atitudinea faţă de victimă până la/după infracţiune, atitudinea faţă de crimă până la/după infracţiune, recunoaşte, conştientizează, regretă); model de gândire (impulsiv, acţiuni neplanificate spontane sau planificate, abilităţi sociale, dominant (impune părerea), manipulator, influenţabil, prosocial/antisocial). Analiza factorilor criminogeni permite estimarea riscului de recidivă necesar la descrierea perspectivelor de reintegrare la categorizarea persoanelor supuse probaţiunii. Categorizarea se referă la evaluarea riscului pe care fiecare condamnat îl prezintă şi, totodată, la includerea lor în categorii de risc proporţional cu dimensiunea acestuia. Se realizează în funcţie de anumite criterii, cum ar fi: faptă, condamnări anterioare, comportament pe durata aflării în probaţiune, legătura cu familia etc. Categoriile pentru condamnaţi sunt: Categoria I – include acei condamnaţi care prezintă un real pericol pentru public sau pentru securitatea instituţiilor statului, risc sporit de recidivă, motivaţie redusă pentru schimbare (lipsa unui loc de muncă, lipsa spaţiului locativ, datorii, pagubă materială etc.) Categoria II – include condamnaţii cu risc mediu, angajaţi ne/oficial, fără antecedente penale. Categoria III – include următoarele categorii de condemnaţi: 131

antrenaţi în câmpul muncii; neviolenţi, motivaţie sporită pentru schimbare; în care se poate avea încredere. În activitatea sa de reintegrare socială postpenitenciară organul de probaţiune oferă următoarea asistenţă: dezvoltă capacitatea beneficiarului minor de a se integra în societate; asigură legătura dintre beneficiarul minor şi organismele, care sunt implicate în probleme legate de integrarea lui în societate; oferă beneficiarului minor posibilitatea de a se folosi de ofertele propuse. În perioada imediat următoare după eliberarea din penitenciar, minorii sunt deosebit de vulnerabili. Ei se pot confrunta cu: probleme de adaptare la viaţa din comunitate, stigmatizarea din partea celor din jur, dificultăţi în găsirea unei locuinţe şi a unui loc de muncă (o sursă de venit legală), dificultăţi în integrarea în familie dependenţa de droguri şi alcool, problemele psihice. O situaţie complicată este în ce priveşte percepţia de către societate a ex-deţinuţilor, discriminarea şi etichetarea acestora, mai ales a minorilor. Lipsa şcolarizării are un impact negativ, ceea ce duce la complicarea în comunicare, la neimplicare în viaţa socială. Lipsa locului de muncă este impactul cel mai vicios în comportamentul infracţional. Dacă minorul are „ştampila” de persoană care a ispăşit pedeapsa, automat este respins în angajare la muncă. Iar aceasta duce la lipsa de mijloace de existenţă, ceea ce, la rândul său, determină comiterea infracţiunii. Activitatea de asistenţă postpenitenciară se manifestă prin: menţinerea şi potenţarea relaţiei personale; includerea într-o grupa de suport (persoane liberate şi reintegrate social; grupuri de suport tip alcoolicii anonimi; grupuri formate din persoanele care s-au aflat in proximitatea socială a celui eliberat înainte de detenţie: familia extinsă, prietenii, colegii etc.; grupuri de terapie comportamentală); asistenţă şi consiliere în familie, biserică sau în centre specializate; exercitarea rolului de mediator între beneficiarul minor şi autorităţile din comunitate; sprijin în găsirea unui nou loc de muncă; susţinere pentru obţinerea unei calificări/recalificări profesionale; corecţia comportamentului social; aplicarea programelor speciale şi generale. 132

Asistenţa contribuie la atingerea unor obiective, şi anume: reducerea ratei recidivei; reintegrarea socială a personelor care au săvârşit infracţiuni; protecţia comunităţii. Probaţiunea postpenitenciară urmăreşte: corectarea comportamentului infracţional prin conştientizarea de către beneficiar a faptei săvârşite, a consecinţilor acesteia şi asumarea responsabilităţii pentru fapta comisă; motivarea beneficiarului în dezvoltarea responsabilităţii şi autodisciplinei; aplicarea unor programe eficiente în funcţie de nevoile identificate ale beneficiarului; sprijinirea beneficiarului cu scopul satisfacerii unor nevoi psihosociale (educaţie, pregatire profesională, loc de muncă, locuinţă, grup de prieteni etc). În particular, procesul de asistenţă şi consiliere se bazează pe următoarele măsuri: evaluarea iniţială; diagnoza socială; evaluarea continuă a situaţiei; evaluarea finală; finalizarea intervenţiei. Executarea pedepselor de către minori Minorii condamnaţi reprezintă o categorie distinctă de condamnaţi, realitate care condiţionează crearea unor condiţii speciale faţă de ei la faza de executare a sancţiunilor de drept penal, respectiv: un regim distinct de executare a sancţiunilor penale, locuri de executare (penitenciare speciale); statut juridic (drepturi şi obligaţii) speciale. Minorii condamnaţi execută următoarele pedepse: amenda, munca neremunerată în folosul comunităţii, închisoarea. Executarea pedepsei amenzii (ca pedeapsă principală sau complementară) de către minor se asigură de către executorul judecătoresc în a cărui competenţă teritorială se află domiciliul minorului, iar în cazul condamnaţilor minori care execută pedeapsa închisorii se execută şi în penitenciar. În caz de eschivare cu rea-voinţă a condamnatului de la achitarea amenzii stabilite ca pedeapsă principală sau complementară, instanţa de judecată poate să înlocuiască suma neachitată a amenzii cu închisoare în limitele termenelor pedepsei maximale, prevăzute de articolul respectiv din Partea Specială a Codului penal. Suma amenzii se înlocuieşte cu 133

închisoare, calculându-se o lună de închisoare pentru 100 de unităţi convenţionale. În Republica Moldova, minorii cu vârsta între 16 şi 18 ani nu beneficiază de un tratament diferenţiat în coraport cu persoanele majore în privinţa executării muncii neremunerate în folosul comunităţii. Astfel, legea penală nu stabileşte o durată diferenţiată de timp de muncă pe zi în cazul miorilor şi adulţilor. Munca neremunerată în folosul comunităţii se execută de la 2 la 4 ore pe zi, în afara timpului activităţii de bază sau de studii. În cazul în care minorul care nu este antrenat în activităţi de bază sau de studii, la solicitarea sau cu acordul acestuia, pedeapsa poate fi executată până la 8 ore pe zi. Munca neremunerată în folosul comunităţii nu poate fi executată în timpul nopţii sau în condiţii nocive, în locuri periculoase ori care prezintă risc pentru sănătatea sau integritatea minorului sau pentru dezvoltarea minorilor condamnaţi. În caz de eschivare cu rea-voinţă a condamnatului de la munca neremunerată în folosul comunităţii, ea se înlocuieşte cu închisoare, calculându-se o zi de închisoare pentru 2 ore de muncă neremunerată în folosul comunităţii. În acest caz, termenul închisorii poate fi mai mic de 6 luni. Executarea muncii neremunerate în folosul comunităţii se asigură de către organul de probaţiune în a cărui rază teritorială se află domiciliul minorului. Condamnatul la munca neremunerată în folosul comunităţii este obligat: să respecte prevederile legislaţiei privind executarea sancţiunilor de drept penal; să se prezinte la serviciul de executare de la locul de trai, în termen de 5 zile din momentul intrării în vigoare a sentinţei (deciziei); să execute cerinţele legale ale serviciului de executare şi ale angajatorilor; să respecte legislaţia muncii şi regulamentul de ordine interioară al angajatorului; să se prezinte, fiind citat, la serviciul de executare şi să dea explicaţii în problemele ce ţin de executarea hotărârii judecătoreşti; să se prezinte periodic la serviciul de executare şi să comunice despre activitatea sa; să se prezinte la locul de muncă în termenul stabilit în dispoziţia primită de 134

la serviciul de executare; să nu părăsească locul de trai fără acordul serviciului de executare; să nu comită infracţiuni şi contravenţii administrative. Închisoarea. În corespundere cu Codul de executare al Republicii Moldova, minorii condamnaţi la pedeapsa cu închisoare îşi execută pedeapsa în penitenciare pentru minori sau în sectoare separate ale penitenciarelor nespecializate, cu asigurarea pentru ei a condiţiilor penitenciarului pentru minori. Fetele minore execută pedeapsa în penitenciare pentru femei. Regimul de deţinere în penitenciarul pentru minori corespunde regimului stabilit pentru penitenciarul de tip semiînchis (reglementat la pct.164-168 din Statutul executării pedepsei de către condamnaţi, precum şi la art.250 din Codul de executare). Statutul executării pedepsei de către condamnaţi şi Codul de executare fac referire la trei regimuri: iniţial, comun şi de resocializare. În dependenţă de regimul de detenţie, diferă şi drepturile deţinuţilor minori. În regim iniţial sunt deţinuţi condamnaţii veniţi în penitenciar după rămânerea definitivă a sentinţei pe o durată de până la 3 luni din ziua intrării în penitenciar. În acest regim condamnaţii: a) sunt repartizaţi în încăperi izolate cu cel mult 4 locuri; b) pot fi antrenaţi la munci care nu necesită ieşire din penitenciar. În regim comun, condamnaţii sunt în drept, în intervalul de timp de la deşteptare până la stingere, să se deplaseze liber pe teritoriul penitenciarului în limitele stabilite de administraţia penitenciarului, de asemenea, să fie antrenaţi în munci în afara penitenciarului, cu condiţia asigurării supravegherii permanente. În regim de resocializare, condamnaţii a) sunt în drept de a avea asupra lor şi de a utiliza obiecte de valoare şi bani; b) pot fi antrenaţi la muncă în afara penitenciarului fără supraveghere; c) pot beneficia de o deplasare de scurtă durată. La art.253 din Codul de executare sunt prevăzute unele particularităţi ale executării pedepsei în penitenciarul pentru minori. Astfel, condamnaţii minori pot beneficia: în regim iniţial – de 135

întrevederi de scurtă durată cel puţin o dată în lună şi de întrevederi de lungă durată cel puţin o dată în trimestru; în regim comun – de întrevederi de scurtă durată cel puţin o dată în lună şi de întrevederi de lungă durată cel puţin o dată în două luni; în regim de resocializare – de întrevederi de scurtă durată cel puţin o dată în lună şi de întrevederi de lungă durată cel puţin o dată în două luni, cu dreptul de a locui împreună cu familia într-un spaţiu locativ separat pe teritoriul penitenciarului sau în apropierea lui. În Republica Moldova există un singur penitenciar pentru minori: Penitenciarul nr. 10 – Goian. Totodată, în penitenciarul nr.7 – Rusca îşi executa pedeapsa condamnatele de gen feminin, tot aici există un sector pentru deţinerea condamnatelor de gen feminin minore. Minorii execută pedeapsa cu închisoarea şi în alte penitenciare, în care există sectoare special create pentru deţinerea acestora. Specific executării pedepsei de către minori este şi faptul că în comunicarea cu ei personalul instituţiei poate sa-i tutuiască sau să le spună pe nume, însă fără a leza demnitatea lor (pct.86 din Statutul executării pedepsei de către condamnaţi). Executarea măsurilor de constrângere cu caracter educativ. Executarea măsurilor de constrângere cu caracter educativ este pusă în sarcina organului de probaţiune în a cărui rază teritorială se află domiciliul minorului. În cazul imposibilităţii de a executa măsurile de constrângere cu caracter educativ, organul de probaţiune, în temeiul art.104 alin.(4) din CP RM, adresează un demers instanţei de judecată sau, după caz, procurorului. Avertismentul, ca măsură de constrângere, se face în scris, contra semnătură, în termen de 5 zile, în sediul organului de probaţiune în a cărui rază teritorială se află domiciliul minorului. Organul de probaţiune informează, în termen de 5 zile, instanţa de judecată care a examinat cauza în fond despre executarea hotărârii sau, după caz, procurorul despre executarea ordonanţei. În cazul încredinţării minorului pentru supraveghere părinţilor, persoanelor care îi înlocuiesc sau organelor specializate de stat, ca 136

măsură de constrângere, organul de probaţiune în a cărui rază teritorială se află domiciliul minorului asigură primirea semnăturilor persoanelor responsabile pentru plasarea, ca măsură de constrângere, a minorului sub supravegherea părinţilor, persoanelor care îi înlocuiesc sau a organelor specializate de stat. Organul de probaţiune informează, în termen de 5 zile, instanţa de judecată care a examinat cauza în fond despre executarea hotărârii sau, după caz, procurorul despre executarea ordonanţei. Obligarea minorului să repare daunele cauzate. Minorul între 14 şi 18 ani răspunde personal pentru prejudiciul cauzat, potrivit regulilor generale. Hotărârea instanţei de judecată sau, după caz, ordonanţa procurorului privind obligarea minorului de a repara prejudiciile cauzate, ca măsură de constrângere, se transmite spre executare organului de probaţiune în a cărui rază teritorială se află domiciliul minorului. În termen de 5 zile, organul de probaţiune informează instanţa de judecată despre executarea hotărârii sau, după caz, procurorul despre executarea ordonanţei. În situaţia în care minorul între 14 şi 18 ani nu are bunuri sau venituri suficiente pentru repararea prejudiciului cauzat, acesta trebuie reparat, integral sau în partea nereparată, de către părinţi (adoptatori) sau curator dacă nu demonstrează că prejudiciul s-a produs nu din vina lor. Obligaţia părinţilor (adoptatorilor) sau curatorului de a repara prejudiciul cauzat de un minor între 14 şi 18 ani încetează în cazul în care autorul prejudiciului a atins majoratul, precum şi în cazul când, înainte de a fi atins majoratul, acesta dobândeşte bunuri sau venituri suficiente pentru repararea prejudiciului. În cazul măsurilor educative prevăzute la art.104 alin.(1) lit.d)-f) CP RM, hotărârea instanţei de judecată sau, după caz, ordonanţa procurorului privind obligarea minorului de a urma cursul de reabilitare psihologică ori cursul de învăţământ obligatoriu, precum şi cea de a participa la un program probaţional, se transmite organului de probaţiune în a cărui rază teritorială se află domiciliul minorului şi care asigură controlul executării de către minor a măsurii respective. În 137

termen de 5 zile de la finalizarea acestor măsuri de constrângere, organul de probaţiune informează cu privire la aceasta instanţa de judecată sau, după caz, procurorul.

4. ELEMENTE PRIVIND JUSTIŢIA JUVENILĂ În literatura de specialitate justiţia juvenilă a fost divizată în trei părţi componente: prevenirea delincvenţei copiilor; examinarea şi soluţionarea cauzelor sau represiunea; reintegrarea sau reabilitarea. În acest segment de studiu ne interesează înţelesul restrictiv al justiţiei juvenile, şi anume – cel procesual penal, întrucât celelalte două componente sunt abordate în cadrul altor unităţi de studiu ale prezentului suport de curs. Tratamentul procesual penal al infractorilor minori. În virtutea particularităţilor de vârstă şi, implicit, de dezvoltare a persoanelor cu vârstă până la 18 ani care au săvârşit infracţiuni, în corespundere cu legislaţia procesual penală autohtonă, faţă de aceştia se aplică un tratament juridic deosebit de cel al infractorilor majori şi, respectiv, o reglementare deosebită pe plan procesual. În plan procesual, printre condiţiile care determină aplicarea procedurii speciale se evidenţiază: 1) infractorul să fie minor, adică să fie o persoană care nu au împlinit 18 ani; 2) minoratul să existe în momentul sesizării instanţei. În cazul în care din momentul sesizării instanţei persoana devine majoră, se trece la procedura comună. Dacă majoratul s-a dobândit în timpul judecăţii, aceasta se continuă după procedura specială. Potrivit prevederilor art.474 CPP RM, urmărirea penală şi judecarea cauzelor privind minorii, precum şi punerea în executare a hotărârilor judecătoreşti privind minorii, se fac potrivit procedurii obişnuite, cu completările de rigoare. Şedinţa de judecare a cauzei în privinţa minorului, de regulă, nu este publică. În cadrul urmăririi penale şi judecării cauzei penale privind minorii, afară de 138

circumstanţele generale, urmează a se stabili (art.475 CPP RM): vârsta minorului (ziua, luna, anul naşterii); condiţiile în care trăieşte şi este educat minorul, gradul de dezvoltare intelectuală, volitivă şi psihologică a lui, particularităţile caracterului şi temperamentului, interesele şi necesităţile lui; influenţa adulţilor sau a altor minori asupra minorului; cauzele şi condiţiile care au contribuit la săvârşirea infracţiunii. În literatura de specialitate se arată, justificat, că circumstanţele suplimentare care sunt incluse în obiectul probaţiunii în cazurile cu minori au sarcina de a asigura ocrotirea acestor persoane de un eventual abuz al statului şi o învinuire neîntemeiată, precum şi de a asigura ca orice măsură aplicată faţă de minor să fie proporţională faptei comise de către acesta. Circumstanţele stabilite vor asigura cercetarea multilaterală sub toate aspectele a cauzei penale pentru o hotărâre pe cât posibil de echitabilă. În context, este relevantă şi prevederea de la art.476 CPP RM, prin care se stabileşte că dacă la săvârşirea infracţiunii împreună cu minorul au participat şi adulţi, cauza în privinţa minorului se disjunge pe cât este posibil, formând un dosar separat. Astfel, condiţiile care determină necesitatea de a disjunge cauza penală sunt: 1) neatingerea majoratului la momentul comiterii infracţiunii; 2) existenţa datelor referitor la participarea majorilor la săvârşirea infracţiunii de care minorul este învinuit. Separarea cauzei în privinţa minorului se face în baza unei ordonanţe în care sunt expuse esenţa infracţiunii, temeiul aplicării disjungerii şi materialele cauzei asupra cărora aceasta produce efecte. Din dosarul de bază urmează să fie extrase toate materialele ce au atribuţie la cauza separată. Totodată, sunt efectuate copii de pe 

Se consideră că persoana a atins vârsta respectivă nu în ziua naşterii, ci începând cu ziua următoare acesteia. La constatarea vârstei de către expertiza medicolegală ziua naşterii inculpatului urmează să fie considerată ultima zi a acelui an, care este stabilit de experţi, iar în cazul constatării vârstei printr-un număr minimal şi un număr maximal de ani, instanţa de judecată urmează să reiasă din vârsta minimală a acestei persoane, presupusă de expertiză. 139

documentele ce au importanţă pentru ambele cazuri. Documentele ce confirmă vârsta minorului şi cele ce au contribuţie nemijlocită la persoana acestuia se anexează la această cauză în mod obligator şi numai în original. Întrebarea despre anexarea originalului sau a copiilor de pe materialele la una din cele două cauze este soluţionată în dependenţă de importanţa pe care o reprezintă respectivele materiale pentru dosarul de bază sau cel separat. Separarea cauzei minor – adult, ca rezultat al coparticipării la infracţiune, urmăreşte astfel de obiective întemeiate: 1. Crearea condiţiilor favorabile pentru verificarea „pe sectoare” a împrejurărilor care necesită o atenţie aparte; 2. Examinarea minuţioasă a tuturor circumstanţelor şi utilizarea bine proporţionată a posibilităţilor de influenţă educativă asupra minorului; 3. Înlăturarea influenţării negative a prematurului din partea coparticipanţilor adulţi; 4. Accelerarea cercetării cauzei. În general, la adoptarea sentinţei în procesul unui minor, instanţa de judecată urmează să examineze posibilitatea liberării minorului de pedeapsă penală sau suspendării condiţionate a executării pedepsei de către minor. În cazul liberării minorului de pedeapsa penală cu aplicarea măsurilor de constrângere cu caracter educativ, instanţa informează despre aceasta organul specializat de stat respectiv şi pune în sarcina lui efectuarea controlului asupra comportării minorului condamnat. Particularităţile măsurilor procesuale de constrângere în privinţa minorului infractor: reţinerea sau arestarea poate avea loc doar în cazul săvârşirii unor infracţiuni grave, deosebit de grave sau excepţional de grave; existenţa unei infracţiuni grave, deosebit de grave sau excepţional de grave nu determină în mod automat aplicarea reţinerii sau arestării. Este necesar ca persoana care efectuează reţinerea sau judecătorul de instrucţie care determină arestarea să constate că o asemenea situaţie poate fi recunoscută ca situaţie excepţională şi că lăsarea în libertate a minorului poate determina comiterea altor infracţiuni, ascunderea persoanei, influenţarea asupra 140

stabilirii adevărului etc; despre reţinerea sau arestarea preventivă a minorului se înştiinţează imediat părinţii sau alţi reprezentanţi legali; la soluţionarea chestiunii privind aplicarea măsurii preventive se pune, în primul rând, în discuţie, posibilitatea transmiterii minorului sub supraveghere. În cazurile în care este imposibilă aplicarea unor asemenea măsuri preventive, se examinează chestiunea privind aplicarea unei altei măsuri nonprivative de libertate. În cazuri excepţionale, când o măsură neprivativă de libertate este imposibil de aplicat, se înaintează demers judecătorului de instrucţie. În demers trebuie să fie menţionat faptul că aplicarea unei măsuri neprivative de libertate este imposibilă, aducându-se argumente incontestabile referitor la necesitatea aplicării arestului; la soluţionarea chestiunii privind aplicarea măsurii preventive sunt luate în considerare şi aşa împrejurări ca vârsta persoanei, starea sănătăţii, starea familială, activitatea, date privind personalitatea şi alte împrejurări. Reţinerea şi arestarea poate avea loc după regulile generale aplicate faţă de majori; durata maximă de reţinere a minorului infractor nu poate depăşi 24 de ore; durata maximă de arest preventiv a învinuitului minor nu poate depăşi 8 luni. Deopotrivă, faţă de acţiunile procesuale prevăzute de lege minorii au un statut special. Bunăoară, minorii nu pot fi obligaţi să participe la confruntarea cu persoana învinuită de infracţiuni contra integrităţii lui fizice şi/sau morale. Audierea martorilor minori. Codul de procedură penală al Republicii Moldova nu stabileşte vârsta minimă potrivit căreia minorii pot fi ascultaţi ca martori. Minorii sub 14 ani nu poartă răspundere penală pentru mărturii mincinoase, însă înainte de începerea audierii li se explică drepturile şi obligaţiile prevăzute în art.90 CPP RM, inclusiv li se va atrage atenţia că trebuie să spună adevărul. In concreto, martorul minor are următoarele drepturi: să fie reprezentat la toate etapele procesului de un reprezentant legal şi de avocat; să fie confidenţial în toate etapele procesului penal; să tacă şi să nu se incrimineze pe sine însuşi sau pe rudele sale; să facă declaraţii 141

în limba lui maternă sau într-o limbă pe care o vorbeşte; să fie asistat gratuit de un interpret; să dispună de alte drepturi procedurale ale martorului prevăzute la art.90 CPP RM. Martorul minor cu vârsta de 14–16 ani are dreptul: să recuze interpretul, pedagogul, psihologul implicat la audiere; să refuze participarea reprezentantului; să scrie personal declaraţii, cereri, plângeri împotriva ofiţerului de urmărire penală, procurorului şi instanţei de judecată. Martorul minor cu vârsta de 16–18 ani dispune de toate drepturile şi obligaţiile unui martor, de dreptul de a fi informat despre toate cererile făcute de reprezentantul lui, precum şi de a formula obiecţii asupra acestor acţiuni. În cazul în care, după o discuţie în comun, martorul minor nu şi-a retras obiecţiile, reprezentantul legal trebuie să-şi retragă cererea. În conformitate cu prevederile art.1101 CPP RM, audierea martorului minor în vârstă de până la 14 ani în cauzele penale privind infracţiunile cu caracter sexual, privind traficul de copii sau violenţa în familie, în condiţiile art.109 alin.(5) CPP RM, se efectuează de către judecătorul de instrucţie în spaţii special amenajate, dotate cu mijloace de înregistrare audio-video, prin intermediul unui psihopedagog. Martorul minor şi psihopedagogul se află într-o cameră separată de judecătorul de instrucţie şi celelalte părţi care participă la această acţiune procesuală. Bănuitul, învinuitul, apărătorul acestora, partea vătămată şi procurorul adresează întrebări judecătorului de instrucţie, care, prin intermediul mijloacelor audio-video, le transmite psihopedagogului. În caz de necesitate, psihopedagogul îşi rezervă dreptul de a reformula întrebările, dacă acestea au fost formulate în felul în care pot traumatiza martorul minor. Audierea martorului minor trebuie să se efectueze în aşa mod încât să se evite producerea oricărui efect negativ asupra stării psihice a acestuia. Aplicarea forţei fizice împotriva unui martor minor, inclusiv aducerea forţată, este interzisă în toate fazele procesului penal. La audierea sa participă reprezentantul lui legal şi obligatoriu pedagogul sau psihologul. Audierea martorului minor nu poate dura mai mult de 2 ore fără întrerupere, iar în total nu poate depăşi 4 ore pe zi. 142

Reuşita audierii martorilor minori depinde în mare măsură de gradul de pregătire şi ordinea în care ea se desfăşoară. Este indicat ca ascultarea să fie efectuată la scoală sau în alte locuri bine cunoscute minorilor şi, fireşte, cu participarea pedagogului din instituţia respectivă. Accentul se va pune pe relatarea liberă a faptelor cunoscute martorului minor. La precizarea depoziţiilor prin intermediul întrebărilor se va proceda doar în situaţiile în care aceasta se impune în mod deosebit. Deoarece copiii la această vârstă pot fi uşor sugestionaţi, întrebările trebuie să fie formulate clar, direct şi intr-un limbaj accesibil lor. Daca minorul încearcă să depună mărturii mincinoase, organul de urmărire penală trebuie să determine şi să înlăture motivaţia comportării lui. Audierea victimei minore. Victima (partea vătămată) minoră este audiată în condiţiile prevăzute pentru audierea martorului. Minorul căruia i s-a cauzat prejudiciu prin infracţiune va fi considerat parte vătămată fără acordul său. În cazul condamnaţilor minori, pot fi obligaţi la achitarea cheltuielilor judiciare părinţii sau tutorii minorului condamnat, dacă se constată că ei au avut neajunsuri serioase la îndeplinirea obligaţiilor lor faţă de minor. Justiţia restaurativă. Termenul de justiţie restaurativă a fost utilizat pentru prima dată de către psihologul american Albert Eglash în 1977, care, în anii cincizeci, a promovat conceptul de „reparaţie creativă” ca o alternativă la sistemul clasic de justiţie penală, pe care îl considera lipsit de umanitate şi eficienţă. Cu această ocazie, Eglash a identificat trei paradigme diferite de justiţie: paradigma retributivă, distributivă şi restaurativă. Spre deosebire de paradigma retributivă, care pune accentul pe sancţionarea infractorului şi paradigma distributivă, care se centrează pe reabilitarea infractorului, justiţia restaurativă are la bază ideea reparării prejudiciului produs victimei. Deosebirile dintre modelul restaurativ şi paradigma clasică de justiţie retributivă sunt vădite. În primul rând, în cazul justiţiei restaurative infracţiunea nu mai este văzută ca o violare a legilor, a 143

statului, ci ca un prejudiciu adus persoanelor şi comunităţii. Dacă în cadrul sistemului penal victimele sunt cel mai adesea ignorate, unii autori vorbesc chiar de o re-victimizare a acestora, în cadrul justiţiei restaurative victimele au un rol central. Primul obiectiv al procesului de justiţie restaurativă este acela de a repara prejudiciul cauzat victimei, de a răspunde nevoilor acesteia. În acelaşi timp, victima are posibilitatea de a-şi exprima opinia cu privire la modul de sancţionare a infractorului. La rândul lor, infractorii sunt trataţi într-o manieră mult mai adecvată nevoilor lor. Justiţia restaurativă pune accentul pe responsabilizarea infractorilor şi pe compensarea/reparaţia pe care aceştia o pot oferi victimelor. În acelaşi timp, se pune accentul pe reintegrarea socială a acestora atât ca modalitate mult mai umană de a trata infractorii, cât şi ca modalitate concretă de a se evita recidiva. În literatura de specialitate au fost identificate următoarele obiective ale justiţiei restaurative: răspunderea la nevoile materiale, financiare, emoţionale şi sociale ale victimei şi ale celor apropiaţi ei, afectaţi de săvârşirea infracţiunii; oferirea posibilităţii infractorilor de a-şi asuma în mod activ responsabilitatea pentru faptele lor; prevenirea recidivei prin reintegrarea în societate a infractorilor; recrearea unei comunităţi active în prevenirea criminalităţii, care sprijină reabilitarea infractorilor şi a victimelor; evitarea încărcării cu dosare a rolurilor instanţelor de judecată, evitarea costurilor şi a întârzierilor soluţionării unui proces penal. Rezoluţia 2002/12 a Organizaţiei Naţiunilor Unite referitoare la Principiile fundamentale privind utilizarea programelor restaurative în materie penală conţine unele precizări conceptuale ce vizează termenii utilizaţi mai des atunci când se face referire la justiţia restaurativă, condiţiile de utilizare a programelor de justiţie restaurativă, la principiile şi standardele de implementare a practicilor de justiţie restaurativă şi la recomandările privind dezvoltarea programelor de justiţie restaurativă. Drept model al unei justiţii restaurative sunt strategiile adoptate în ultimii ani în Anglia şi în Ţara Galilor. Potrivit acestora, urmează a se 144

respecta trei principii ale acestui nou tip de intervenţie judiciară pentru minori: 1) reparaţia – facilitarea unor forme de reparaţie făcute de tinerii delincvenţi victimelor şi/sau comunităţilor victimizate; 2) responsabilitatea – încurajarea copiilor şi tinerilor infractori şi a părinţilor acestora de a-şi asuma activ responsabilitatea pentru fapta comisă; 3) reintegrarea – favorizarea reconcilierii dintre minorii delincvenţi şi victimele acestora şi reacceptarea lor cu drepturi depline în comunitate. Totuşi, nici un sistem de alternative sau restaurativ nu poate înlocui rolul instanţei de judecată în cazul unor fapte grave. Ceea ce este important în cazul modelelor restaurative este ca minorul să conştientizeze pericolul social al faptei comise; odată ce el nu o recunoaşte, cauza trebuie supusă procesului formal. În Republica Moldova, medierea penală, ca proces restaurativ, se bucură în prezent de o consacrare expresă pe plan legislativ, fiind reglementată în Legea cu privire la mediere, nr.137 din 03.07.2015, iar procedura de mediere este reglementată în Codul de procedură penală, la art.3441 . Astfel, potrivit prevederilor legale, în cazul minorilor (dar şi în alte cazuri prevăzute expres la art.3441 CPP RM), până la punerea pe rol a cauzei, în termen de cel mult 3 zile de la data repartizării cauzei, la solicitarea părţilor, instanţa de judecată adoptă o încheiere prin care dispune efectuarea procedurii medierii. Potrivit Legii cu privire la mediere, medierea reprezintă o modalitate de soluţionare alternativă a litigiilor pe cale amiabilă, în cadrul unui proces structurat, flexibil şi confidenţial, cu asistenţa unui sau mai multor mediatori. Reglementările speciale ale medierii în cauzele privind minorii se referă la excepţia de la obligaţia de confidenţialitate a mediatorului în cazul în care divulgarea informaţiei are drept scop protejarea interesului superior al copilului, fapt despre care mediatorul este obligat să sesizeze autorităţile competente (alin.(5) art.6 din Lege cu privire la mediere). De asemenea alin. (3) art. 35 din Lege cu privire la 145

mediere impune obligaţia participării pedagogului sau psihologului la medierea cauzelor penale unde una din părţi este minor.

5. TRATAMENTUL INFRACTORILOR MINORI ÎN LEGISLAŢIA PENALĂ COMPARATĂ

Franţa Cadrul legal de reglementare Codul penal al Franţei, aprobat în 1992, intrat în vigoare la 1 martie 1992, determină doar vârsta răspunderii penale, iar Ordonanţa din 2 februarie 1945 constituie codul de justiţie al minorilor. Acest act legislativ a cunoscut 31 de reforme de la promulgarea sa, adăugându-se 34 de articole la cele 44 înscrise la origine, nelăsând neschimbate faţă de redactarea originală doar 6 dintre ele. Răspunderea penală a minorilor Conform pct.8 art.122 din Codul penal al Franţei, persoanelor minore care au depăşit vârsta de 13 ani li se aplică pedepsele în conformitate cu legile speciale. Minorii vor fi supuşi răspunderii penale, luându-se în considerare următoarele principii: - minorul care nu a împlinit vârsta de 13 ani beneficiază de o prezumţie absolută de iresponsabilitate penală, fiind judecat de un tribunal civil care dezbate cauzele respective în camera de consiliu şi pronunţă o măsură educativă; - pentru minorii cu vârsta cuprinsă între 13 şi 18 ani neîmpliniţi se pune problema dacă au acţionat ori nu cu discernământ, iar atunci când acesta era dovedit, tribunalul pentru copii şi adolescenţi aplică o pedeapsă privativă de libertate sau măsura nou-instrumentată a „libertăţii supravegheate”, de care însă beneficiază doar minorul cu vârsta de până la 16 ani; - minorul între 13 şi 16 ani neîmpliniţi care a săvârşit fapta penală cu discernământ poate beneficia de o reducere de pedeapsă, care însă 146

nu se aplică în cazul minorilor între 16 şi 18 ani, condamnaţi ca şi infractorii majori. Lipsa de răspundere penală relativă a minorilor care au împlinit 13 ani este prevăzută de articolul 2 al Ordonanţei nr.45-174 din 2 februarie 1945, care precizează că „tribunalele pentru minori pot totuşi, când circumstanţele şi personalitatea delincventului o cer, să pronunţe o condamnare penală împotriva minorului care a împlinit 13 ani”. Un alt mijloc poate fi protecţia tinerilor majori, pusă în funcţiune de Decretul-lege nr.75-96 din 8 februarie 1975. El prevede o asistenţă particulară pentru tinerii de la 18 la 21 de ani (de menţionat însă – la cererea lor). Ordonanţa din 2 februarie 1945 a înlocuit noţiunea de discernământ cu noţiunea de posibilitate de educare. Preocuparea permanentă a acestei Ordonanţe este de a privilegia măsurile cu scop educativ. Procedura penală specială pentru minori Anumite aspecte specifice caracterizează procedura penală aplicabilă minorilor. Mai ales în ceea ce priveşte interpelarea, ancheta poliţiei şi reţinerea preventive. Articolul 4 al Ordonanţei din 2 februarie 1945 asupra copiilor delincvenţi, recent modificat prin legea Perben I şi II, rămâne textul de referinţă pentru reţinerea preventivă a minorilor sau reţinerea lor. - înainte de 10 ani, nicio măsură de reţinere preventivă sau de reţinere nu poate fi luată; - de la 10 la 13 ani, un minor nu poate fi plasat în reţinere preventivă, dar poate fi plasat în reţinere într-o circă de poliţie pentru nevoile anchetei, după autorizarea dată de un magistrat sau sub controlul lui, în caz de crimă sau de delict pedepsit cu cel puţin 5 ani de închisoare. Această reţinere nu va putea depăşi o durată de 12 ore maximum, reînnoită o dată; - pentru minorii de la 13 la 16 ani, reţinerea preventivă este posibilă pentru o durată de 24 ore, ea poate fi prelungită cu 24 de ore dacă infracţiunea comisă este pedepsită cu o întemniţare mai mare sau 147

egală cu 5 ani. Minorul trebuie în mod obligatoriu să fie prezentat în prealabil Procurorului Republicii sau Judecătorului însărcinat cu instrucţia; - în privinţa minorilor de la 16 la 18 ani, regulile sunt identice cu cele ale majorilor, cu excepţia faptului că minorul nu poate ieşi din reţinerea preventivă fără un membru de familie major. La ieşirea din reţinerea preventivă, Parchetul poate decide fie să clasifice cazul, fie să sesizeze judecătorul pentru copii. Judecătorul pentru copii sesizat instrumentează cazul. Încă de la începutul instrumentării, magistratul trebuie să prevină părinţii asupra urmărilor care decurg din acest lucru, trebuie să se asigure că minorul are un consilier, trebuie să ia măsuri legale de investigaţie, să facă anchete sociale cu orientare educativă şi/sau expertiză psihologică. Înainte de pronunţarea sentinţei şi în aşteptarea judecăţii, judecătorul va lua măsuri adaptate situaţiei minorului: urmărire educativă, control judiciar, detenţie provizorie, în funcţie de vârstă. Regimul sancţionator al minorilor Regimul sancţionator este reglementat de Ordonanţa nr.45-174 din 2 februarie 1945 privind minorii delincvenţi. Minorilor li se aplică un regim sancţionator mixt, alcătuit din măsuri educative, medierereparaţie şi pedepse. Măsurile provizorii cu caracter educativ. Articolul 15 al Ordonanţei stipulează că pentru minorul care a împlinit 13 ani tribunalul pentru minori va dispune una din următoarele măsuri: 1. Încredinţarea minorului părinţilor, tutorelui sau unei persoane de încredere; 2. Plasarea într-o instituţie publică sau privată, de educare sau de formare profesională; 3. Plasarea într-un institut medical sau medical-educativ; 4. Încredinţarea serviciului de asistenţă pentru minori; 5. Plasarea într-un centru pentru minori delincvenţi de vârstă şcolară. Pentru minorul care nu a împlinit vârsta de 10 ani, art.15-1 prevede că tribunalul pentru minori poate dispune una din următoarele 148

sancţiuni educative: 1. Confiscarea unui obiect deţinut de minor sau aparţinând acestuia, care a servit la săvârşirea infracţiunii sau care este produsul infracţiunii; 2. Interdicţia, pe o durată de cel mult 1 an, de a frecventa locul unde infracţiunea a fost comisă, cu excepţia locului în care minorul îşi are reşedinţa obişnuită; 3. Interdicţia, pe o durată de cel mult 1 an, de a întâlni victimele infracţiunii sau de a intra în relaţii cu acestea; 4. Interdicţia, pe o durată de cel mult 1 an, de a-i întâlni pe coautorii sau complicii la săvârşirea infracţiunii sau de a intra în relaţii cu aceştia; 5. Obligaţia de a acorda ajutor sau reparaţie victimei; 6. Obligaţia de a urma, pe o durată de cel mult 1 an, un stagiu de formare civică, pentru a-i aminti minorului obligaţia de a respecta legea; Articolul 20-2 stabileşte durata şi condiţiile de executare a pedepselor aplicate minorilor. Tribunalul pentru minori şi Curtea cu juri pentru minori nu pot pronunţa împotriva minorilor care au împlinit 13 ani o pedeapsă privativă de libertate mai mare decât jumătatea pedepsei prevăzute de lege pentru acea infracţiune. Dacă pedeapsa prevăzută de lege este detenţiunea pe viaţă, nu se poate pronunţa o pedeapsă cu închisoarea mai mare de 20 de ani. Dacă minorul a împlinit 16 ani, tribunalul pentru minori şi Curtea cu juri pentru minori pot, cu titlu excepţional, ţinând cont de circumstanţe şi de personalitatea minorului, să nu aplice dispoziţiile alineatului precedent, cu motivarea deciziei. Tribunalul pentru minori şi Curtea cu juri nu pot pronunţa împotriva minorului care a împlinit 13 ani pedeapsa amenzii mai mare de 7 500 de euro (art.20-3). Împotriva minorului nu pot fi pronunţate următoarele pedepse: interdicţia de a se afla pe teritoriul Franţei, zile-amendă, interzicerea 149

drepturilor civice, civile şi de familie, interzicerea de a exercita o funcţie publică sau o activitate profesională (art.20-4). Dispoziţiile Codului penal referitoare la munca în folosul comunităţii sunt aplicabile minorului cu vârsta cuprinsă între 16 şi 18 ani. Munca în folosul comunităţii trebuie adaptată la particularităţile minorului şi trebuie să prezinte un caracter formator sau de natură să favorizeze reinserţia socială a acestuia (art.20-5). România Pe parcursul evoluţiei sale istorice, legislaţia României a avut parte de o multitudine de modificări. La 1 februarie 2014 a intrat în vigoare Noul Cod penal, prin Legea nr.187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr.286/2009 privind Codul penal (publicată în Monitorul Oficial, Partea I, 2012, nr.757). Noul Codul penal al României, în Titlul V denumit „Minoritatea”, prevede regimul penal al minorului. Răspunderea penală a minorilor Codul penal instituie principiul lipsei absolute a răspunderii penale a minorilor care nu au împlinit 14 ani (art.113). Acelaşi articol prevede lipsa relativă a răspunderii penale a minorilor între 14 şi 16 ani: „Minorul care are vârsta între 14 şi 16 ani răspunde penal numai dacă se dovedeşte că a săvârşit fapta cu discernământ ” şi vârsta răspunderii penale de 16 ani. Regimul sancţionator al minorilor În articolul 114 sunt stabilite consecinţele răspunderii penale, şi anume: faţă de minorul care, la data săvârşirii infracţiunii, avea vârsta cuprinsă între 14 şi 18 ani se ia o măsură educativă neprivativă de libertate. Cu toate acestea, alin.(2) art.114 prevede că faţă de minorul prevăzut în alin.(1) se poate lua o măsură educativă privativă de libertate în următoarele cazuri: a) dacă a mai săvârşit o infracţiune, pentru care i s-a aplicat o măsură educativă ce a fost executată ori a cărei executare a început înainte de comiterea infracţiunii pentru care este judecat; 150

b) atunci când pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită este închisoarea de 7 ani sau mai mare ori detenţiunea pe viaţă. Măsurile educative care pot fi luate faţă de minor sunt prevăzute la articolul 115 din Codul penal: A. Măsurile educative neprivative de libertate sunt: a) stagiul de formare civică – constă în obligaţia minorului de a participa la un program cu o durată de cel mult 4 luni, pentru a-l ajuta să înţeleagă consecinţele legale şi sociale la care se expune în cazul săvârşirii de infracţiuni şi pentru a-l responsabiliza cu privire la comportamentul său viitor (art.117); b) supravegherea – constă în controlarea şi îndrumarea minorului în cadrul programului său zilnic, pe o durată cuprinsă între 2 şi 6 luni, sub coordonarea serviciului de probaţiune, pentru a asigura participarea la cursuri şcolare sau de formare profesională şi prevenirea desfăşurării unor activităţi sau intrarea în legătură cu anumite persoane care ar putea afecta procesul de îndreptare a acestuia (art.118); c) consemnarea la sfârşit de săptămână – constă în obligaţia minorului de a nu părăsi locuinţa în zilele de sâmbătă şi duminică, pe o durată cuprinsă între 4 şi 12 săptămâni, afară de cazul în care, în această perioadă, are obligaţia de a participa la anumite programe ori de a desfăşura anumite activităţi impuse de instanţă (art.119); d) asistarea zilnică – constă în obligaţia minorului de a respecta un program stabilit de serviciul de probaţiune, care conţine orarul şi condiţiile de desfăşurare a activităţilor, precum şi interdicţiile impuse minorului (art.120). În conformitate cu articolul 121, sunt determinate obligaţiunile impuse minorului în timpul executării măsurilor educative neprivative de libertate: 1) să urmeze un curs de pregătire şcolară sau formare profesională; 2) să nu depăşească, fără acordul serviciului de probaţiune, limita 151

teritorială stabilită de instanţă; 3) să nu se afle în anumite locuri sau la anumite manifestări sportive, culturale ori la alte adunări publice, stabilite de instanţă; 4) să nu se apropie şi să nu comunice cu victima sau cu membrii de familie ai acesteia, cu participanţii la săvârşirea infracţiunii ori cu alte persoane stabilite de instanţă; 5) să se prezinte la serviciul de probaţiune la datele fixate de acesta; 6) să se supună măsurilor de control, tratament sau îngrijire medicală. B. Măsurile educative privative de libertate sunt: a) internarea într-un centru educativ – constă în internarea minorului într-o instituţie specializată în recuperarea minorilor, unde va urma un program de pregătire şcolară şi formare profesională potrivit aptitudinilor sale, precum şi programe de reintegrare socială. Internarea se dispune pe o perioadă cuprinsă între unu şi 3 ani (art.124); b) internarea într-un centru de detenţie – constă în internarea minorului într-o instituţie specializată în recuperarea minorilor, cu regim de pază şi supraveghere, unde va urma programe intensive de reintegrare socială, precum şi programe de pregătire şcolară şi formare profesională potrivit aptitudinilor sale. Internarea se dispune pe o perioadă cuprinsă între 2 şi 5 ani, afară de cazul în care pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită este închisoarea de 20 de ani sau mai mare ori detenţiunea pe viaţă, când internarea se ia pe o perioadă cuprinsă între 5 şi 15 ani (art.125). Alegerea măsurii educative care urmează să fie luată faţă de minor se face, în condiţiile art.114, potrivit criteriilor generale de individualizare a pedepsei penale (art.74). Germania Sediul materiei Germania este una dintre ţările care au o legislaţie penală separată 152

pentru minori. Regimul penal al minorului şi al ,,tânărului adult” este prevăzut în dispoziţiile Codului penal, care sunt completate cu prevederile Legii tribunalului pentru tineret din 1923 (cu modificările ulterioare) şi ale Legii privind tribunalul pentru minori din 1953. Răspunderea penală a minorilor Vârsta răspunderii penale coincide cu vârsta majorităţii penale, adică 18 ani, dar poate fi coborâtă până la 14 ani în anumite cazuri. Codul penal prevede lipsa absolută a răspunderii penale pentru minorii care nu au împlinit 14 ani: „Persoana care la momentul săvârşirii faptei nu a împlinit încă vârsta de 14 ani este lipsită de răspundere penală” (art.19). Legea privind tribunalul pentru minori de asemenea stabileşte limitele de vârstă a minorilor pasibili de răspundere penală. Astfel, în articolul 1 se stabileşte că minori sunt persoanele având vârsta de la 14 la 18 ani şi tineri adulţi – cele cu vârstă de la 18 la 21 de ani. Când sunt responsabili penal, acestor tineri nu li se aplică Codul penal, ci dreptul penal al minorilor, prevăzut de legile speciale în materie. Dispoziţiile Codului penal se aplică şi în cazul faptelor săvârşite de tinerii adulţi, dacă legea specială pentru minori nu dispune altfel (art.10). Lipsa relativă a răspunderii penale a minorilor care au împlinit 14 ani este instituită de Legea privind tribunalul pentru minori care în articolul 3 prevede: „Minorii sunt supuşi răspunderii penale, dacă în timpul săvârşirii faptei erau conştienţi de urmările ce vor surveni şi totuşi au acceptat survenirea lor”. Respectiva lege prevede lipsa răspunderii penale a minorilor între 14 şi 18 ani, dar această prezumţie este relativă şi poate fi răsturnată, dacă maturitatea acestora o justifică. Menţionăm că legislaţia germană prevede posibilitatea de a reporta vârsta majorităţii penale până la 21 de ani. Astfel, tinerii între 18 şi 21 de ani răspund penal şi sunt judecaţi ca adulţi de către jurisdicţiile penale de drept comun. Totuşi, lor li se pot aplica dispoziţiile privitoare la minori, dacă în urma unei aprecieri globale a personalităţii autorului, ţinându-se cont şi de condiţiile de viaţă, reiese 153

că, datorită dezvoltării morale şi intelectuale, în momentul săvârşirii faptei acesta era asemănător unui tânăr. Regimul sancţionator al minorilor Sancţiunile penale se aplică minorilor care au împlinit 14 ani. Legea privind tribunalul pentru minori clasifică măsurile aplicabile minorilor în 3 categorii: măsuri educative, măsuri disciplinare şi închisoarea, aceasta din urmă constituind singura pedeapsă. Măsurile educative Presupun obligaţia de a se supune anumitor reguli de conduită, privitoare la reşedinţă, la formare, la interdicţia de a frecventa anumite persoane şi locuri. Măsurile disciplinare Aceste măsuri se iau dacă măsurile educative sunt considerate insuficiente. Măsurile disciplinare sunt: - avertismentul; - impunerea de obligaţii (scuze personale adresate victimei, repararea prejudiciilor cauzate, vărsarea unei sume de bani în contul unei organizaţii de interes general); - închisoarea specială pentru delincvenţii minori (Jugendarrest), pedeapsă care nu este considerată sancţiune penală şi nu este înscrisă în cazierul judiciar. Această măsură se execută într-o instituţie specializată şi îmbracă mai multe forme: detenţia de week-end (maxim 2 week-end-uri), pe termen scurt (de la 2 la 4 zile) şi pe termen lung (1-4 săptămâni). Aplicarea unor măsuri de siguranţă, precum şi consecinţele ce decurg din sancţiune sunt limitate. Regimul special prevăzut pentru minori este aplicabil şi tinerilor delincvenţi, dacă la data comiterii faptei dezvoltarea personalităţii acestora era similară unui minor. Odată cu aplicarea măsurilor educative, judecătorul poate impune minorului obligaţia de a urma anumite forme de asistenţă educativă, care nu au caracter sancţionator, ci preponderent educativ. Spre deosebire de măsurile educative, măsurile disciplinare au funcţie sancţionatorie. Minorul trebuie să devină conştient de 154

semnificaţia şi urmările faptei sale, fără aplicarea pedepsei închisorii. Măsurile disciplinare includ cauţiunea, impunerea anumitor condiţii (repararea prejudiciului, scuzele adresate victimei, plata unei amenzi, munca în folosul comunităţii) şi detenţia, care poate dura de la o săptămână la patru săptămâni. Măsurile educative şi disciplinare pot fi dispuse simultan. Sancţiunile aplicabile delincvenţilor minori cu vârsta cuprinsă între 14 şi 18 ani şi tinerilor adulţi cu vârsta între 18 şi 21 de ani au ca scop principal educarea făptuitorului. Pentru minori sunt prioritare măsurile educative şi disciplinare, şi numai în subsidiar închisoarea pentru tineri, cu posibilitatea suspendării. Închisoarea pentru tineri este singura pedeapsă prevăzută de Legea privind tribunalul pentru minori. Închisoarea pentru tineri poate fi dispusă pentru o durată cuprinsă între 6 luni şi 10 ani. Pedeapsa închisorii se dispune când măsurile educative şi disciplinare sunt insuficiente, ţinându-se cont de gravitatea faptei şi de necesităţile de reeducare a delincventului. Pedeapsa închisorii Pedeapsa închisorii (Jugendstrafe) este dispusă când măsurile educative şi disciplinare sunt considerate insuficiente, ţinându-se cont de gravitatea infracţiunii săvârşite şi de comportamentul făptuitorului. Durata pedepsei, cuprinsă în principiu între 6 luni şi 5 ani, poate ajunge la 10 ani dacă legea prevede pentru infracţiunea săvârşită închisoarea mai mare de 10 ani. Pedeapsa se execută în închisori pentru minori, mai precis – în locuri de deţinere special amenajate în închisorile pentru adulţi. În practică, această pedeapsă nu este aplicată tinerilor sub 16 ani. Judecătorii pronunţă din ce în ce mai des „dispensa de pedeapsă”, când durata închisorii nu depăşeşte 2 ani. Această măsură este dispusă în 2/3 din cazuri şi chiar mai des, când pedeapsa închisorii este mai mare de un an. Încetarea procesului Procesul poate înceta la cererea procurorului, cu aprobarea 155

instanţei, în conformitate cu prevederile art.45 alin.(3) din Legea privind tribunalul pentru minori. De asemenea, încetarea procesului poate fi dispusă din oficiu de către instanţă, conform art.47 din aceeaşi lege. În plus, procurorul poate decide încetarea procesului fără a mai înainta cauza instanţei. Această decizie de încetare a procesului, atunci când este luată sau aprobată de către instanţă, poate fi însoţită de anumite condiţii sau instrucţiuni adresate făptuitorului. În cazurile de mică gravitate sunt suficiente măsurile educative ori eforturile depuse de infractor pentru acoperirea prejudiciului sau repararea consecinţelor infracţiunii. Sistemul justiţiei pentru minori în Germania are o trăsătură specială. Conform secţiunii 27 din Legea privind tribunalul pentru minori, judecătorul poate constata vinovăţia în cursul procesului şi dispune un termen de încercare, la sfârşitul căruia va pronunţa soluţia finală. Dacă la sfârşitul termenului de încercare rezultă clar din conduita minorului că este necesară aplicarea unei pedepse, judecătorul va pronunţa o sentinţă în acest sens. În caz contrar, verdictul de vinovăţie îşi încetează efectele. La baza sistemului justiţiei pentru minori se află principiul subsidiarităţii sau al minimei intervenţii. Aceasta înseamnă că sancţiunile penale vor fi dispuse doar dacă se dovedesc indispensabile. În plus, aceste sancţiuni sunt limitate de principiul proporţionalităţii. Principiul subsidiarităţii pedepsei este consacrat şi din punct de vedere legislativ, prin modificările aduse în anul 1990 Legii privind tribunalul pentru minori. Sancţiunile ce sunt dispuse cu prioritate de către tribunalele pentru minori sunt măsurile educative şi disciplinare.

156

Federaţia Rusă Cadrul legal de reglementare Codul penal al Federaţiei Ruse a fost adoptat de Duma de Stat la 24.05.1996, cu modificările şi completările din 15.01.2002. Conform secţiunii a V-a a Codului penal, „Răspunderea penală a minorilor”, Capitolul XIV vizează particularităţile răspunderii penale şi ale pedepselor aplicate minorilor. Răspunderea penală a minorilor În conformitate cu art.87 CP FR, minor este considerată persoana care la momentul săvârşirii infracţiunii a împlinit 14 ani, dar nu a împlinit 18 ani. Totodată, art.96 CP FR prevede că în cazuri excepţionale, având în vedere caracterul acţiunii săvârşite, precum şi personalitatea infractorului, instanţa poate să aplice prevederile capitolului respectiv faţă de persoanele cu vârsta de 18-20 de ani, cu excepţia internării acestora în instituţii cu caracter educativ sau curativ-educativ, precum şi în coloniile de educare a minorului. Regimul sancţionator al minorilor În vederea stabilirii pedepsei minorului urmează a fi luate în calcul condiţiile de viaţă şi de educare a acestuia, nivelul dezvoltării intelectuale, alte trăsături ale personalităţii, precum şi influenţa exercitată asupra lui de cei vârstnici. Vârsta minimă ca circumstanţă atenuantă este luată în cumul cu alte circumstanţe agravante şi atenuante. Minorilor care au săvârşit infracţiuni le poate fi aplicată pedeapsa penală sau măsuri cu caracter educativ. Faţă de minori pot fi aplicate următoarele pedepse: a) amenda; b) interdicţia de a practica o anumită activitate; c) lucrări obligatorii; d) arestul; e) privarea de libertate pe o anumită perioadă. Totodată, art.90 CP FR prevede şi posibilitatea aplicării măsurilor 157

obligatorii cu caracter educativ. Minorul care pentru prima dată a săvârşit o infracţiune uşoară sau mai puţin gravă poate fi liberat de răspundere penală dacă se constată că este posibilă corijarea lui datorită aplicării măsurilor obligatorii cu caracter educativ. Minorului îi pot fi aplicate următoarele măsuri obligatorii cu caracter educativ: a) preîntâmpinarea – constă în explicarţia dată minorului privind paguba adusă prin acţiunile sale şi consecinţele săvârşirii repetate prevăzute de actualul cod; b) transmiterea sub supraveghere – constă în obligativitatea părinţilor, a persoanelor care îi înlocuiesc sau a unui organ de stat specializat de a ţine sub control comportamentul minorilor; c) obligarea acestuia de a înlătura dauna pricinuită – este aplicată avându-se în vedere proprietatea acestuia şi capacitatea de a lucra; d) limitarea timpului liber şi stabilirea unor cerinţe speciale referitor la comportamentul minorului – vizează interdicţia de a vizita anumite localuri, posibilitatea de a merge în alte localităţi fără permisiunea organului de stat specializat. Minorului îi pot fi aplicate concomitent câteva măsuri cu caracter educativ, a căror durată este stabilită de organele ce le numesc. În caz de neexecutare sistematică de către minor a măsurilor cu caracter educativ, acestea urmează a fi anulate, iar materialele urmează a fi transmise pentru tragerea minorului la răspundere penală. Liberarea de răspundere a minorului: Minorul condamnat pentru infracţiuni uşoare sau mai puţin grave poate fi liberat de răspundere penală cu aplicarea măsurilor obligatorii cu caracter educativ, prevăzute în art.90. Minorul condamnat pentru infracţiuni mai puţin grave poate fi liberat de pedeapsă, dacă se va constata că scopul pedepsei poate fi atins prin internarea acestuia într-o instituţie educativ-curativă pentru minori. Totodată, perioada internării într-o asemenea instituţie nu poate depăşi termenul pedepsei stabilit pentru infracţiunea săvârşită. 158

Aflarea în instituţia respectivă poate fi încetată până la expirarea termenului prevăzut de alin.(2) al articolului respectiv, dacă va exista hotărârea organului de stat specializat, conform căreia minorul, pentru a se corija, nu mai are nevoie de o asemenea măsură. Prelungirea termenului de aflare într-o astfel de instituţie după expirarea termenului stabilit este posibilă doar în cazul în care se cere finalizarea studiilor. Liberarea condiţionată înainte de termen Liberarea condiţionată înainte de termen poate fi aplicată persoanelor care au săvârşit infracţiuni la vârsta minoră şi au fost condamnate la pedeapsă privativă sau la lucrări corecţionale după ispăşirea: - a cel puţin 1/3 din pedeapsa stabiltă de instanţă pentru o infracţine uşoară sau mai puţin gravă; - a cel puţin 1/2 din pedeapsa stabilită de instanţă pentru o infracţiune gravă; - a cel puţin 2/3 din pedeapsa stabilită de instanţă pentru o infracţiune deosebit de gravă.

Activităţi de evaluare: 1. 2. 3. 4. 5.

Identificaţi reglementările naţionale în materia delincvenţei juvenile. Stabiliţi statutul juridic al copilului potrivit Legii cu privire la drepturile copilului. Reproduceţi reglementările naţionale referitoare la vârsta răspunderii (penale, contravenţionale, civile) minorului. Definiţi noţiunile de educare, reeducare şi reintegrare. Comparaţi reglementările naţionale în privinţa minorilor prevăzute în Codul penal al Republicii Moldova cu reglementările în domeniu din legislaţia penală a altor state. 159

Determinaţi particularităţile reglementărilor referitoare la justiţia pentru minori din Codul de 7. Investigaţi cadrul instituţional al Republicii Moldova de reintegrare a delincventului minor. 8. Propuneţi măsuri legislative vizând îmbunătăţirea sistemului de justiţie juvenilă. 9. Apreciaţi sistemul de justiţie juvenilă al Republicii Moldova. 10. Formulaţi propuneri de lege ferenda oportune pentru perfecţionarea cadrului juridic naţional în materie inspirate din practica legislativă a altor state. 11. Proiectaţi măsuri de îmbunătăţire a cadrului instituţional al Republicii Moldova de reintegrare a delincventului minor. 6.

Probleme, abordări care depăşesc cadrul curricular, dar care pot constitui sfera de interes a unor studenţi: 1. Fezabilitatea instituirii instanţelor specializate în cauzele cu implicarea minorilor în Republica Moldova. 2. Particularităţile executării pedepselor de către minori potrivit legislaţiei Republicii Moldova. 3. Pedepse aplicate delincvenţilor juvenili. Origine şi evoluţie. 4. Tratamentul delincvenţilor minori în dreptul penal al altor state. 5. Noi perspective privind tratamentul juridico-penal al delincvenţilor juvenili. 6. Cadrul instituţional al Republicii Moldova de resocializare a delincventului minor. 7. Programe de reabilitare a delincventului minor.

160

TEMA 4 CURENTE ŞI MODELE EXPLICATIVE ALE DELINCVENŢEI JUVENILE UNITĂŢI DE CONŢINUT: 1. Teorii de orientare bioantropologică 1.1. Teoria criminalului înnăscut (Cesare Lombroso) 1.2. Teoria constituţiei predispozant delincvenţiale (Ernst Kretshmer şi Wiliam Sheldon) 1.3. Teoria inadaptării sociale (Olof Kinberg) 1.4. Teoria cromozomului crimei (Patricia Jacobs) 2. Teorii de orientare psihologică 2.1. Bazele psihanalizei (Sigmund Freud) 2.2. Teoria complexului de inferioritate (Alfred Adler) 2.3. Teoria psihomorală (Etienne de Greeff şi Noël Mailloux) 2.4. Teoria personalităţii criminale (Jean Pinatel) 3. Teorii de orientare sociologică 3.1. Teoria asociaţiilor diferenţiale (Edwin Sutherland) 3.2. Teoria „conflictului de culturi” (Frederich Thrasher, Eleonor Glueck, William Isaac Thomas şi Florian Znaniecki) 3.3. Teoria „anomiei sociale” (Robert K. Merton) 3.4. Teoria stigmei (etichetării) (Howard Becker) OBIECTIVE: - să descrie la general teoriile de orientare bioantropolgică; - să stabilească esenţa teoriei criminalului înnăscut a lui Cesare Lombroso; - să relateze despre teoria biotipurilor criminale a lui Ernst Kretschmer şi Wiliam Sheldon; - să determine rolul psihanalizei în dinamica persoanei umane; 161

- să analizeze rolul inadaptării sociale şi psihologice a persoanei ca factor determinant al comportamentului criminal; - să compare teoriile criminologice de orientare sociologică în funcţie de factorul social determinant; - să estimeze importanţa elementelor biologice în formarea personalităţii criminalului; - să formuleze particularităţile de bază ale teoriilor contemporane de orientare psihologică; - să determine dinamica apariţiei complexului de inferioritate după Alfred Adler; - să stabilească formarea personalităţii criminale în baza teoriei lui Jean Pinatel; - să identifice conceptele de „cultură” şi „subcultură” criminală; - să evalueze contribuţia familiei în procesul de educare şi socializare a copiilor. Termeni-cheie: teorii, anormalitate biologică, criminal înnăscut, constituție anatomică, inadaptare, cromozom al crimei, psihanaliză, complex de inferioritate, personalitate criminală, asociații diferențiate, conflict de culturi, anomie socială, stigmă. BIBLIOGRAFIE: 1. Amza T. Criminologie. Tratat de teorie şi politică criminologică. Bucureşti: Lumina LEX, 2008. 2. Amza T. Criminologie teoretică. Teorii reprezentative şi politică criminologică. Bucureşti: Lumina LEX, 2000. 3. Ciobanu I. Criminologie. Vol. I. Chişinău: Muzeum, 2003. 4. Ungureanu A. Prelegeri de criminologie. Iaşi: Cugetarea, 1999. 5. Nistoreanu Gh., Păun C. Criminologie. Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică, 1994. 6. Giurgiu N. Elemente de criminologie. Iaşi: Chemarea, 1992. 7. Rădulescu S., Banciu D. Sociologia crimei şi criminalităţii. Bucureşii, 1996. 8. Vintilă D. Brevia anomaliilor congenitale. Bucureşti: Continent, 162

1995. 9. Dincu A. Bazele criminologiei. Vol. I. Bucureşti, 1993. 10. Cioclei V. Mobilul în conduita criminală. Studiu de criminologie juridică. Bucureşti, 1999. 11. Kinberg O. Problemes fondamentaux de la criminologie. Paris: Cujas, 1966. 12. Фромм Э. Анатомия человеческой диструктивности. Moсквa, 1994.

1.

TEORII DE ORIENTARE BIOANTROPOLOGICĂ

Teoriile biologice pornesc de la ideea că delictul (crima) reprezintă o anormalitate biologică cauzată de mai mulţi factori patogeni, preexistenţi sau dobândiţi. Adepţii acestor teorii susţin conceptul de personalitate criminală, care cuprinde tendinţe deviante de natură patologică, deja formate şi care s-ar fi exprimat mai devreme sau mai târziu indiferent de împrejurările care au declanşat sau au precipitat actul criminal. 1.1. Teoria criminalului înnăscut Reprezentantul acestei teorii este medicul militar italian Cesare Lombroso (1835-1909), care a intreprins studii de antropologie criminală bazate pe tehnica măsurării diferitelor părţi ale corpului omenesc, având ca subiecţi personalul militar şi deţinuţi ai închisorilor din Sicilia, elaborând în acest sens lucrarea sa fundamentală „Omul criminal” (1876), care în scurt timp îl face celebru. Studiind 383 cranii de criminali decedaţi şi 5.907 cranii ale unor delincvenţi în viaţă, autorul a concluzionat existenţa unui tip criminal individualizat prin anumite stigmate sau semne particulare, degenerative, care poate fi întâlnit la anumite categorii de infractori (Lombroso, 1895). Pentru Lombroso (1891), comportamentul criminal constituie un „fenomen natural” care este determinat ereditar. Criminalii înnăscuţi 163

sunt caracterizaţi printr-o serie de stigmate fizice, precum: sinusurile frontale foarte pronunţate, pomeţii şi maxilarele voluminoase, orbitele mari şi departate, asimetria feţei şi a deschiderilor nazale, urechi foarte mari sau foarte mici, frunte retrasă şi ingustă, bărbie lungă sau îngustă etc. Astfel, el a ajuns la aprecierea ca omul cu înclinaţii spre viol se caracterizează prin lungimea urechilor, craniul turtit, ochii oblici şi foarte apropiaţi, nasul turtit, lungimea excesivă a bărbiei; hoţul se distinge printr-o remarcabilă mobilitate a feţei şi a mâinilor, prin ochii săi mici, ingrijoraţi şi în permanentă mişcare, prin sprâncenele sale dese şi lăsate pe ochi, prin nasul turtit, barbă rară, fruntea teşită şi mişcătoare; ucigasul se evidenţiază prin volumul mai mic al craniului, lungimea maxilarelor, pomeţii obrazului proeminenţi. La originea cercetărilor lombrosiene a stat descoperirea la craniul unui criminal, în zona occipitală medie, a unei adâncituri (fosetă) accentuate, trăsătură ce se regăsea la unele cranii primitive. Această descoperire i-a sugerat lui Lombroso ipoteza atavismului (adică, oprirea în dezvoltare pe lanţul filogenetic). Urmărind ideea atavismului, Lombroso a studiat organismele inferioare, omul sălbatic şi copilul, în care vedea un „mic primitiv”. El a cercetat şi unele anomalii ale creierului, ale scheletului şi ale unor organe interne (inimă, ficat). Extinzând cercetarile la criminalii în viaţă, Lombroso îi studiază atât din punct de vedere anatomic, cât şi fiziologic. O constatare interesantă pe care o face este în legatură cu lipsa durerii (analgezia) care îl apropie pe criminal de omul salbatic. Lombroso a efectuat nu doar studii anatomo-fiziologice, dar s-a ocupat şi de unele aspecte socioculturale: tatuaj, argou, alcoolism, credinţa şi practica religioasă, literatura criminalilor etc. Deci, în afară de caracteristicile fizice Lombroso a listat o serie de caracteristici fiziologice şi psihologice, precum: insensibilitate la durere, cicatrizarea rapidă a rănilor, lenea, lipsa completă a ruşinii, neglijenţa, excitabilitatea, vanitatea etc. 164

În afara acestor stigmate, criminalul înnăscut are o serie de obiceiuri, cum ar fi: tatuajul, utilizarea excesivă a gesturilor şi înclinaţia spre limbaj colorat. Cercetarile lombrosiene au constituit punctul de plecare al unor numeroase investigaţii cu caracter ştiinţific legate de fenomenul criminal. Analiza minuţioasă a trăsăturilor criminalului face din Lombroso un precursor al biotipologiei. Opera sa conţine constatări deosebit de utile şi actuale încă, cum ar fi cele referitoare la infractorii bolnavi mintal. Precizăm că opera lui Lombroso fiind deosebit de vastă şi complexă, o analiză şi o interpretare exhaustivă a acesteia este foarte dificilă. Concluziile medicului italian sunt concretizate astfel:  criminalii sunt la naştere un tip distinct;  ei pot fi caracterizaţi prin anumite stigmate;  aceste stigmate sau caracteristici fizice nu cauzează crima, dar ele ne ajută la identificarea tipurilor criminale;  numai prin intervenţii sociale riguroase poate fi restrâns comportamentul infracţional al criminalilor înnăscuţi. 1.2. Teoria constituţiei predispozant delincvenţiale Continuatorii lombrosianismului menţin şi continuă să dezvolte teza că la baza comiterii crimelor se află constituţia anatomică a omului, ca o unitate morfologică şi funcţională care, în anumite condiţii de mediu, contribuie într-o mare măsură la inadaptarea socială. Cele mai importante concepţii ce au pus bază acestei teorii sunt lucrările tipologice realizate de Ernst Kretshmer în Germania şi Wiliam Sheldon în SUA. În anul 1921 medicul psihiatru Kretschmer a publicat lucrarea „Structura corpului şi caracterul” în care a formulat teoria existenţei unei corelaţii dintre structura corpului uman şi trăsăturile sale fizice, pe 165

de o parte, şi caracterul omului, pe de altă parte. Astfel, doctrina lui Kretschmer încearcă să distingă principalele „tipuri caracteriale”, începând edificarea unei veritabile antropologii. Ca elemente principale autorul distinge: 1) constituţia – totalitatea caracteristicilor individuale, derivate din ereditate; 2) caracterul – totalitatea posibilităţilor reacţionale ale unui individ; 3) temperamentul – partea psihicului ce se află în corelaţie cu structura corporală. Pornind de la constituţia corporală, E.Kretschmer stabileşte următoarele tipuri constituţionale distincte: a) tipul picnic – scund, plin, vesel şi fiind predispus la săvârşirea infracţiunilor ce necesită o doză sporită de viclenie – falsuri, escrocherii, fraude ş.a.; b) tipul astenic – caracterizat prin trăsături longiline, umeri înguşti şi musculatură subdezvoltată, fiind firavi, calmi şi energici, având o predispoziţie delincvenţială mare la săvârşirea unor infracţiuni din cele mai variate; c) tipul atletic – cu musculatura puternică şi o bună stabilitate psihologică, înclinaţi la comiterea infracţiunilor contra persoanelor şi a bunurilor; d) tipul displastic – cu disproporţionalităţi şi dezarmonii în dezvoltarea corporală, înclinat spre comiterea unor infracţiuni grave şi spre recidivă. Există o corelaţie între tipul biologic şi trăsăturile psihice, felul de a fi şi felul de manifestare, precum şi felul de adaptare socială ale fiecărui tip. Astfel, tipul picnic este mai deschis şi sociabil, caută relaţii sociale etc.; tipul astenic este retras, timid, puţin sociabil; tipul atletic este tipul omului sănătos, adaptabil, echilibrat; tipul displastic este închis, nesociabil, poate chiar răutăcios. Investigaţii analogice a întreprins profesorul Scheldon, care în anul 1949 a publicat lucrarea „Varietatea criminalităţii minore: introducere în psihiatria constituţională”. El a aplicat propria tipologie, 166

constituită în raport cu gradul de dezvoltare a celor trei foiţe embrionare, fiecare tip caracterizându-se printr-un temperament diferit: - endomorf-viscerotonic, având o dezvoltare mai pronunţată a organelor interne; - mezomorf-stomatotonic cu o dezvoltare puternică a musculaturii şi a aparatului locomotor; - ectomorf-cerebrotonic cu o mai mare dezvoltare a scoarţei cerebrale şi a inteligenţei. Scheldon a stabilit pe cale experimentală – în baza unui eşantion de 200 de delincvenţi internaţi într-un institut de reeducare – că cele mai multe cazuri de delincvenţă apar în cazul tipului mezomorf. Preocupări asemănătoare au avut soţii Gluek din SUA, care, ocupându-se de minoritatea penală, au susţinut existenţa unei legături între particularităţile fizice ale minorilor şi înclinaţiile lor spre un anumit tip de comportament criminal. 1.3. Teoria inadaptării sociale Aceasta teorie a fost formulata de criminlogul suedez Olof Kinberg (1959) în lucrarea sa „Problemele fundamentale ale criminologiei”. Olof Kinberg a fost unul dintre continuatorii şcolii lombrosiene. El reia ideea unei antropologii criminale ce caută să distingă caracterele fundamentale ale delincventului intr-un complex bio-psihic. Pentru Kinberg, omul este o fiinţă nu doar biologică, ci una psihologică şi socială, caracterizată prin „plasticitate”, adică prin facultatea de a-şi modifica reacţia nu doar în funcţie de influenţele fizice şi psihice, dar şi în funcţie de factorii psihologici şi sociali. Dacă „plasticitatea” nu se corelează cu influenţele mediului, se creează o stare de inadaptare între organism şi mediu. Inadaptarea poate avea surse şi forme diverse. Aceste forme diverse de inadaptare conduc la o inadaptare socială şi, implicit, la infracţiune. În opinia lui Kinberg, persoana reacţionează în general în 167

funcţie de propria structura bio-psihică. Astfel, pentru a stabili cauzele crimei, este necesară analiza structurii bio-psihice a persoanei implicate în cauză. Există doua elemente ce trebuie avute în vedere la analiza structurii bio-psihice: nucleul constituţional şi funcţia morală. Nucleul constituţional reprezintă suma tendinţelor reacţionale ale persoanei, cuprinzând patru trăsături psihologice fundamentale: a) capacitatea – respectiv, nivelul maxim pe care poate sa-l atingă inteligenţa unei persoane sub influenţa unor condiţii optime de mediu; b) validitatea – respectiv, cantitatea de energie de care dispune persoana; c) stabilitatea – respectiv, facultatea subiectului de a dobândi comportamente ferme, fixată prin obiceiuri durabile, în aşa fel încât să poată face aceleaşi lucruri în acelaşi fel, economisind forţa; d) soliditatea – trasatură ce se referă la coeziunea internă a personalităţii, în opozitie cu disociabilitatea. La nivelul personalităţii, aceste trăsături se regăsesc în cantitate variabilă: fie excedentară, fie medie, fie deficitară. În cazurile extreme, vom avea urmatoarele perechi diametral opuse: - supercapabil – inteligent, spiritual, adaptabil; - subcapabil – stupid, mărginit, inert; - supervalid – atent, expansiv, întreprinzator, calm, sigur, tenace, responsabil; - subvalid – precaut, anxios, teama de acţiune şi de răspundere; - superstabil – rece, afectiv, abil, abstract, elegant, asiduitate ideatică; - substabil – afectiv, interesat de lucruri concrete, asiduitate practică; - supersolid – lent, ferm, obiectiv, circumspect; - subsolid – schimbător, subiectiv, neserios, uneori mincinos. Funcţia morală reprezintă, în opinia lui Kinberg, modalitatea şi 168

profunzimea asimilării valorilor morale ce compun atmosfera morală unde subiectul a trăit ori trăieşte. Ca fenomen psihologic, funcţia morală este compusă din elemente emoţionale şi cognitive (de cunoaştere). Dacă se ia în considerare calitatea acestor elemente, se pot distinge patru categorii de subiecţi: subiecţi a caror funcţie morală se reduce la unele cunoştinţe ale evaluărilor morale general acceptate, dar cărora elementul emoţional le lipseşte aproape complet (imbecilii, debilii mintal etc.); subiecţi care nu doar că posedă cunoştinţe despre regulile morale, dar sunt capabili să reacţioneze emoţional la stimuli adecvaţi (oameni aşa-zis normali); subiecţi ale caror funcţii morale au suferit modificări în urma unor leziuni patologice ale ţesuturilor cerebrale (traumatisme, encefalite etc.); fiind afectate elementele emoţionale, la această categorie se întâlnesc frecvent fapte antisociale; subiecţi care cunosc regulile morale, răspund emoţional la stimuli, însă au o percepţie deformată a sensului real al actului; sunt în eroare cu privire la semnificaţia morală a acestuia. De asemenea, Kinberg distinge trei serii de situaţii precriminale: a) situaţii specifice sau periculoase care se caracterizează prin două trăsături: sunt ocazia de a comite fapta; tot ele constituie un impuls pentru comiterea viitoarei fapte; b) situaţii nespecifice, sau amorfe, care se caracterizează prin faptul că nu există împrejurarea propice pentru delict, dar actul este pregătit, elaborat intenţionat de către subiect; c) situaţii mixte, în care ocazia de a comite crima există fără o conexiune între individ şi stimuli externi (de exemplu, în organizaţii criminale).

169

1.4. Teoria cromozomului crimei Teoria respectivă face parte din rândul teoriilor privind factorii biologici şi comportamentul criminal (biocriminologia). Acestea au încercat să explice fenomenul delincvenţei umane pornind de la ideea eredităţii. Teoriile biologice timpurii apreciau că structura determină funcţia, ceea ce ar însemna că indivizii se comportă altfel unii faţă de alţii fiindcă fundamental ei sunt diferiţi din punctul de vedere al structurii. La fel, aceste teorii se justificau pe factorii moşteniţi. În contrast însă, teoriile biologice moderne prezintă argumente conform cărora factorii biologici se dezvoltă la individul criminal având la bază interacţiunea dintre predispoziţia biologică a persoanei şi mediul în care se dezvoltă. Din cadrul teoriilor privind factorii biologici şi comportamentul criminal fac parte: - teoriile privind studiul gemenilor (Johannes Lange, Karl O. Christiansen, David Rowe, Delgaard, Kringler). Primul care a făcut o încercare de a demonstra comportamentul criminal al gemenilor a fost psihiatrul german Johannes Lange. El a prezentat rezultatul unor studii efectuate în anul 1929 în închisorile din Germania, unde, identificând 30 de perechi de gemeni (dintre care 13 perechi monozigoţi şi 17 perechi dizigoţi), a constatat 10 cazuri de comportament criminal al gemenilor monozigoţi faţă de numai două al celor dizigoţi. Deci, în 77% dacă un geamăn monozigot săvârşea o crimă, atunci al doilea geamăn o repeta şi el, pe când în cazurile dizigoţilor doar în 11% din cazuri şi al doilea săvârşea o crimă; - teoriile privind studiul adoptivilor (Schulsinger, Hutchings, Mednick). În baza unui studiou realizat la Copenhaga între anii 1927 şi 1941, s-a constatat că în 31,1% cazuri tinerii aveau taţi biologici cu antecedente, în timp ce 37% dintre băieţi cu agresiuni minore şi 48,8% dintre băieţi cu antecedente aveau taţi biologici cu asemenea antecedente. Din aceste date rezultă că criminalitatea are mai multe şanse să apară în cazul unui băiat adoptat, când tatăl său biologic are 170

antecedente penale. Când doar unul dintre taţi, fie biologic, fie adoptiv, a fost criminal, efectul nu apărea la fel de semnificativ ca atunci când ambii au fost infractori; - teoriile privind dezechilibrul biochimic (Louis Berman, Katherina Dalton). Ideea de bază era că tulburările emoţionale crescânde, datorate dezechilibrului hormonal, creează cele mai propice ocazii pentru producerea crimei; - teoria privind complementul cromozomial xyy. Rădăcinile acestei teorii apar în anul 1900, care este considerat anul naşterii geneticii. În anul 1903 cercetătorul danez V.Iohanshen a introdus termenul ştiinţific „genă”, iar în anul 1911 genistul american Thomas H. Mhorgan a elaborat teoria cromozomilor. El a stabilit că celula organismului uman are 46 de cromozomi ce formează 23 de perechi distincte, în fiecare pereche omoloagă existând un cromozom matern şi unul patern. Cercetătoarea scoţiană Patricia Jacobs a examinat din punct de vedere genetic 197 de deţinuţi de la închisoarea din Edinburg şi a constatat că şapte dintre ei erau purtătorii unei anomalii: în loc să dispună de un singur cromozom al sexului masculin Y, ei dispuneau de un cromozom Y suplimentar. În aşa fel, P.Jacobs a tras concluzia că frecvenţa anomaliei în închisori se datorează faptului că indivizii purtători de XYY sunt predispuşi genetic crimei. De altfel cromozomul Y şi a fost denumit cromozomul crimei. Profesorul Jérôme Lejeune de la Facultatea de Medicină din Paris a confirmat că purtătorii anomaliei XYY prezintă în medie înălţimea de 1,80 m, devin cheli înainte de vreme, sunt miopi şi au tulburări de caracter. Cu toate că printre delincvenţi frecvenţa anomaliei era de până la 3%, iar mai bine de 95% din criminali nu posedau această anomalie, totuşi problema cromozomului crimei a continuat să preocupe oamenii de ştiinţă. În fine, este de menţionat că niciun cerectător nu a susţinut cu fermitate că persoanele cu anormalitate cromozomială XYY vor 171

devein criminali, ci doar că ei prezintă un risc mai crescut în dezvoltarea tendinţelor care să-i împingă să devină infractori.

2. TEORII DE ORIENTARE PSIHOLOGICĂ Pentru o parte dintre cercetători, factorii psihologici sunt consideraţi a fi la fel de importanţi ca şi cei sociali. În consecinţă, în evaluarea diferitelor manifestări delictuale ale tinerilor trebuie ţinut cont de factorul „agresivitate” sau de cel de „frustraţie”, de instabilitatea afectivă şi comportamentală, precum şi de egocentrismul şi de impulsivitatea ce caracterizează vârsta adolescenţei, factori care influenţează în mare măsură socializarea şi integrarea în societatea adulţilor. Din această perspectivă sunt privite drept cauze ale delincvenţei juvenile decalajul dintre maturitatea fizică şi cea psihică, ostilitatea sau chiar agresivitatea faţă de generaţia precedentă, reacţiile violente la starea de insecuritate, anomaliile psihice, deficienţele ereditare etc. 2.1. Bazele psihanalizei lui Sigmund Freud Medicul psihiatru S.Freud (1856-1939) a pus bazele conceptului tri-unic al psihicului (stabilind că are trei niveluri) şi a conceptului de psihanaliză, cunoscut prin lucrările „Interpretarea viselor”, „Lecţii de psihanaliză” etc. Psihanaliza este o teorie cuprinzătoare, referitoare la funcţionarea psihicului uman atât normal, cât şi anormal. Prin comparaţie cu psihologia experimentală, ea se ocupă mai mult de părţile iraţionale ale activităţii psihice. Cele mai multe dintre datele folosite de cercetarea psihanalitică sunt obţinute în cursul tratamentului psihanalitic. Acestea constau din relatările făcute de pacient despre gândurile, fantasmele şi visele sale, precum şi despre amintiri legate de experienţe şi trăiri ale copilăriei. 172

Psihanaliza este un concept fundamentat pe dinamica persoanei umane, privind structura şi dinamica psihicului, prin care se elaborează etiopatogenia bolilor psihice, pornind de la nevroze, ca şi metoda terapeutică prin explorarea structurilor inconştiente (profunde) ale personalităţii. Rădăcinile studiilor psihanalizei le regăsim începând cu Pythagoras şi Alcmaeon, care au identificat creierul ca fiind organul minţii şi au precizat că bolile mintale sunt disfuncţiuni ale acestui organ. Empedocles a introdus anumite principii explicative ale personalităţii, care au fost folosite sute de ani şi care explicau că delirul şi alte boli mintale sunt aspecte ale funcţiilor creierului. Freud dezvoltă conceptele ştiinţei psihologiei în legătură cu persoanele bolnave. Freud ia în considerare trei elemente dinamice ale psihicului: Id (Libedo), Ego, Superego. a) Inconştientul (sau „id”) care ar fi principalul sediu al inconştientului, imaginat ca un rezervor unde clocotesc dorinţele noastre, instinctele. Freud a caracterizat două instincte esenţiale: instinctul vieţii, tendinţa spre placere („Libido”), pe care mereu a identificat-o cu tendinţele sexuale, şi instinctul morţii („Thanatos”), tendinţa spre distrugere. Ambele instincte încearcă mereu să treacă la acţiune, dar sunt ţinute în frâu de a doua instanţă; b) Supraeul („superego”). Acesta este alcatuit din normele, imperativele morale, din idealul eului. El se formează datorită intervenţiei părinţilor, care înfrânează tendinţele copilului neconforme cu moralitatea; c) Eul („ego”) constituie cea de a treia instanţă, principalul sediu al conştiinţei. El ţine cont de dorinţele prezente în „sine”, de interdicţiile supraeului, căutând un compromis între ele, în funcţie de realitate. Acest compromis obligă eul să alunge în inconştient (sinele) toate tendinţele, aspiraţiile care nu se pot realiza (fenomen numit de Freud „refulare”). Concepţia părintelui psihanalizei are o bază reală: există mereu conflicte între dorinţele noastre şi obligaţiile morale. Eul, în funcţie 173

de conştiinţa morală şi de realitate, caută mereu o soluţie optimă. Dar Freud susţine o supremaţie a sinelui, a forţelor inconştiente. El compară psihicul cu un călăreţ şi calul său. Eul este călăreţul care conduce calul, iar calul, care îl poartă, constituie forţa principală, factorul principal – putând să zvârle călăreţul, când îşi iese din fire. E domnia inconştientului. Acest raport între eu şi inconştient poate fi real în cazul unor boli mintale, dar nu şi la omul normal, unde predomină glasul conştiinţei. Numai la un mic număr de oameni (la psihopaţi şi delincvenţi) se poate utiliza teoria freudistă. În prima sa concepţie, Freud amintea şi de un preconştient: zonă în care s-ar afla amintirile şi automatismele ce pot fi evocate cu uşurinţă, spre deosebire de impulsurile refulate. Acestea, aflate în inconştient, răzbat foarte greu, fiind cenzurate de supraeu. Astăzi nu se vorbeşte de preconştient, dar se acceptă existenţa unei zone subconştiente, o zonă limită între inconştient şi conştient. Astfel, dacă avem în cameră o pendulă, zgomotul ei regulat nu-1 mai auzim, adânciţi fiind în lectură, dar dacă ea se opreşte, ne dăm seama că s-a întâmplat ceva. Deci, zgomotul era subconştient. Tot aşa sunt situaţii în care trăim un sentiment de care nu ne dăm seama. Intervenind însă o emoţie neobişnuită, conştientizăm influenţa sa – subconştientă. El argumenta că experienţele traumatice din copilărie, care şi-au lăsat amprentele asupra individului, pot să justifice comportamentul, chiar şi atunci când acesta nu a conştientizat acele fapte. După Freud, individul comite fapte delincvente din profundul sentiment de vinovăţie, iar pedeapsa este aşteptată de el ca o uşurare. Teoria psihanalitică nu s-a dovedit capabilă să-şi asimileze într-un mod satisfăcător progresele făcute în studiul sistemului nervos. Lipsa de practicism a acestei teorii este dovedită de succesiunea complexă de metafore care o cuprind şi care nu pot fi verificate.

174

2.2. Teoria complexului de inferioritate Cu toate că preocupările lui S.Freud în legătură cu mecanismele psihologice care declanşează comportamentul infracţional au fost mai degrabă episodice, ele au influenţat, în mare măsură, cercetările criminologice ulterioare, care au rezultat cu un număr important de teorii psihanalitice sau psihologice. Printre cele mai importante teorii psihanalitice în analiza criminologică a comportamentului deviant se numără şi teoria lui Alfred Adler (1870 – 1937), care este cunoscută sub denumirea de teoria complexului de inferioritate. Principala teză a lui A.Adler constă în sentimentul de inferioritate al individului, care declanşează dorinţa acestuia de a-şi depăşi condiţia proprie, în contextul unor relaţii de compensare sau supracompensare. Aceste relaţii se pot manifesta fie prin acţiuni pozitive de depăşire a delincvenţei, fie prin generarea într-un „complex de inferioritate” ce determină individul să comită acte antisociale. În asemenea mod, individul compensează complexul prin faptul situării sale în centrul atenţiei opiniei publice. La momentul când individul devine conştient de neajunsurile sale, el încearcă să le compenseze, ajungând uneori la supracompensare. Aşa, Demostene, care suferea de unele defecte ale vorbirii, orientânduşi toată energia în lupta împotriva acestui handicap, a devenit unul dintre marii oratori, iar Beethoven a creat opere muzicale nemuritoare, depăşindu-şi surzenia. Alături de complexul de inferioritate care caracterizează personalitatea infractorului, Adler menţionează lipsa de cooperare ca urmare a sentimentului de frustrare apărut în copilărie şi întipărit ulterior. În cazul în care deficienţa nu este depăşită, sentimentul de inferioritate poate creşte în complexul de inferioritate. Conceptul a devenit unul dintre cele mai convenabile mecanisme de interpretare a comportamentului uman, mai ales că el poate fi 175

atribuit oricărei persoane. E lesne de înţeles că inferioritatea este un concept relativ şi, astfel, întotdeauna va exista un domeniu în care un om se va simţi inferior altuia. Complexul de inferioritate poate duce la comiterea infracţiunilor, deoarece aceasta este cea mai uşoară cale, prin care individul ar atrage asupra sa atenţia opiniei publice, în asemenea mod compensându-şi psihologic propria inferioritate. Unul dintre principalii critici ai lui Alfred Adler a fost învăţătorul german Erich Fromm (1900-1980), care consideră că autorul teoriei „complexului de inferioritate” este înclinat să simplifice în mod exagerat problematica psihologiei infractorului. Fromm porneşte de la ideea că omul nu poate fi comparat cu un animal: „Omul se deosebeşte de animal prin aceea că el este ucigaş. Acesta este unicul reprezentant al mamiferelor, care, fără o motivaţie biologică şi economică, îşi maltratează şi omoară semenii, primind şi satisfacţie”. El relevă şi faptul că Adler ia în considerare doar partea raţională a fenomenelor pe care le descrie şi nu poate vedea dincolo de determinismele raţionale ale comportamentului uman. Fromm, la rândul său, încearcă explicarea evoluţiei personalităţii în context social, insistând asupra determinismului social al personalităţii, relevând faptul că evoluţia societăţilor civilizate este nesănătoasă, cenzurată de producţia de bunuri materiale şi axată pe consumul acestora. În acest context ni se par deosebit de interesante cercetările asupra comportamentului animalelor în condiţii de izolare a lor de mediul natural: „Nu există nicio dovadă că primatele ar poseda o doză sporită de agresivitate. Omul – unicul capabil de a săvârşi omucideri în masă”. Agresivitatea în regnul animal creşte înzecit anume în cazurile izolării lor, iar această împrejurare are o importanţă colosală pentru înţelegerea comportamentului agresiv al fiinţelor umane. Doar, practic, în decursul întregii istorii a civilizaţiei umane, indivizii nu au trăit în condiţii naturale. Omul civilizat trăieşte în condiţii de 176

„menajerie”, lipsit de libertate. Procesele continue ale urbanizării contravin naturii umane: „Locuitorii coliviilor se transformă într-o masă răutăcioasă, toţi fiind haini, arătând permanent nemulţumiţi. Cu toate că gratiile din societate sunt invizibile, ele sunt foarte trainice şi în cazul „evadării” individului acesta se va transforma într-un izgoi – criminal”. Agresivitatea umană ar fi orientată în sens pozitiv atunci când serveşte evoluţiei individuale sau sociale.

2.3. Teoria psihomorală Principalii promotori ai teoriei psihomorale sunt Etienne de Greeff şi Noël Mailloux. Criminologul şi psihiatrul Etienne de Greeff a dominat o perioadă de timp criminologia europeană de orientare psihologică. El consideră că structurile afective ale individului sunt determinate de două grupuri fundamentale de instincte: - de apărare şi - de simpatie. Datorită conflictului dintre instinctele de apărare şi cele de simpatie, în structura afectivă se creează un echilibru precar, iar în aceste condiţii „tulburările de caracter şi insuficienţele inteligenţei” vor favoriza trecerea la actul criminal. Acest proces este numit de E. de Greeff „proces criminogen” şi explicarea lui se poate face doar prin intermediul formării şi dezvoltării personalităţii individului. În aşa fel, autorul transpune în criminologie o schemă valabilă pentru evoluţia psihică a criminalului, distingând trei faze: 1) faza asentimentului temperat (ia nastere ideea de crimă); 2) faza asentimentului formulat (acceptă comiterea crimei); 3) faza trecerii la act când individul acceptă eliminarea victimei şi în care el trece printr-o stare periculoasă, denumită – „criză”. 177

În consecinţă, individul care a parcurs aceste trei faze capătă un „Eu” care consimte şi tolerează ideea crimei, prin aceasta deosebinduse de un noninfractor. Primul va trece mai uşor la comiterea crimei aflându-se într-o situaţie favorabilă. Criminologul canadian Noël Mailloux a susţinut, în anul 1968, teza existenţei unei diferenţe de natură între personalitatea infractorului şi cea a noninfractorului. El asimilează infractorul cu debitul mintal, arătând că problema personalităţii infractorului ţine de domeniul patologiei. Mailloux a fost puternic inspirat de psihanaliza freudiană, de aceea el consideră că alături de instinctul sexual există un puternic instinct de conservare. Pentru Mailloux există două momente fundamentale în dezvoltarea personalităţii: 1) apariţia identităţii autentice şi 2)consecinţa acesteia asupra motivaţiilor individului. Aceste momente apar în copilărie şi în adolescenţă şi reprezintă obiectul unei crize prin care trece individul. Atunci când apare un eşec de identificare, consecinţa este un dezechilibru psihic, durabil care se exprimă prin delincvenţa din obişnuinţă. Printre cauzele eşecului de identitate Mailloux situează la loc de frunte atitudinea nepotrivită a părinţilor care nu manifestă încredere în copiii lor. 2.4. Teoria personalităţii criminale Această teorie aparţine cunoscutului penalist şi criminolog francez Jean Pinatel şi reprezintă una dintre cele mai complete teorii formulate în cadrul orientării psihologice. Reluând elementele pozitive ale teoriilor existente, J.Pinatel construieşte o teorie explicativă centrată în jurul conceptului de personalitate criminală. În una din lucrăile sale autorul formulează posibilitatea conturării unei astfel de „personalităţi criminale”, un fel de portret robot al acestei personalităţi. Pinatel respinge teza existenţei 178

unor diferenţe de natură umană între infractori şi noninfractori, acceptând, mai degrabă, o diferenţă de grad, unde gradul este nivelul de la care impulsurile endogene şi excitaţiile exogene îl determină pe individ să comită fapta antisocială. Sub aspect comparativ, teoria lui J.Pinatel este ceva mai moderată decât cele ale predecesorilor săi. În concepţia autorului, personalitatea criminală este alcătuită dintr-un nucleu central care include un şir de trăsături de bază: 1) egocentrismul, criminalul se dovedeşte extrem de individualist şi de egoist; 2) labilitatea, criminalul are o construcţie psihică şi morală slabă, firavă, schimbătoare; 3) indiferenţa afectivă, criminalul este rece, lipsit de milă, de simpatie faţă de semenul său; 4) agresivitatea, tendinţa spre violenţă şi duritate etc. Fiecare dintre aceste trăsături, luate izolat, nu sunt specifice doar acestei categorii de persoane şi numai reuniunea lor într-o constelaţie conferă personalităţii vocaţia crimei. Aceste patru componente ale nucleului personalităţii au următoarea distribuţie: - agresivitatea joacă un rol de incitare, fiind o componentă activă, iar - egocentrismul, labilitatea şi indiferenţa afectivă au rolul de a neutraliza inhibiţia trecerii la act prin împiedicarea subiecţilor de a lua corect în considerare aprecierea socială ori sentimentul de compasiune şi simpatie pentru altul. Zis altfel, rolul lor este de a da „culoare verde” agresivităţii. O trăsătură de bază, caracteristică criminalului, este şi nivelul scăzut de inteligenţă. Conform datelor statistice, 34% dintre cei ce comit furturi sunt debili şi 26% sunt înapoiaţi mintal; 47% dintre cei ce comit omoruri sunt debili mintal şi 26% sunt mărginiţi; 50% dintre cei ce comit violuri sunt debili mintal şi 50% sunt înapoiaţi mintal. După J.Pinatel, aspectul psihologic al criminalului trebuie completat şi cu alte elemente. Astfel, nivelul de cunoştinţe, nivelul de instruire al criminalului este, în general, scăzut. Aceasta se exprimă 179

prin numărul mare de analfabeţi în rândurile criminalilor, de cei care au întrerupt sau abandonat şcoala. În consecinţă – un nivel scăzut de cunoştinţe referitor la normele de conduită socială, un nivel scăzut de pregătire profesională etc. Toate acestea duc la inexistenţa frânelor care în mod obişnuit inhibă la indivizii normali starea de agresivitate. În sfârşit, conform conceptului de personalitate criminală, infracţiunea este o faptă omenească, iar criminalii sunt oameni obişnuiţi, ca toţi ceilalţi; ceea ce îi deosebeşte este „trecerea la act”, care constituie expresia „diferenţei de grad” şi, astfel, între personalitatea infractorului şi cea a noninfractorului există doar o diferenţă cantitativă şi nu una calitativă. Unii autori critică cu asprime această teorie, considerând că eroarea principală constă în a căuta cu insistenţă autonomia criminologiei într-o personalitate specifică, în a considera infractorul drept posesor al unui tip aparte de personalitate. În centrul acestor preocupări nu se situează deci personalitatea individului care a comis infracţiunea, ci personalitatea criminală ca obiect de studiu specific. Fără reconsiderarea critică a orientării, în opinia lui Noël Mailloux, aceasta ar duce la faptul că infractorul ar rămâne „tristul necunoscut al criminologiei contemporane”.

3.

TEORII DE ORIENTARE SOCIOLOGICĂ

Spre deosebire de psihologi, care pun accentul pe particularităţile psihice de la vârsta adolescenţei, acordând prioritate factorilor individuali, psihosomatici în adaptarea tânărului la mediu, sociologii acordă un rol determinant elementelor cu caracter sociocultural şi condiţiilor vieţii sociale în general. Delincvenţa juvenilă nu mai este privită ca o tulburare de personalitate sau ca o incapacitate de adaptare la mediul ambiant, ci ca un efect direct, nemijlocit al deficienţelor structurilor sociale şi al conflictelor din sistemul social. Astfel, accentul este pus pe tensiunea dintre devianţă şi conformitate, 180

schimbare şi stabilitate socială, conflict şi cooperare, delincvenţa juvenilă fiind o formă de protest apolitic al tinerilor contra inegalităţilor şi barierelor sociale din lumea adulţilor. 3.1. Teoria asociaţiilor diferenţiate Una dintre cele mai cunoscute teorii derivate din curentul culturalist este teoria asociaţiilor diferenţiale, elaborată de Edwin Sutherland, părintele criminologiei americane, profesor la Universitatea din Indiana. Principala sa lucrare cu titlul „Criminologie” a fost publicată pentru prima dată în anul 1924. Fiind completată, lucrarea a fost publicată în anul 1934, sub denumirea „Principii de criminologie”. Opera lui a dominat criminologia americană vreme de mai bine de trei decenii (1920-1850) şi a inspirat şi inspiră şi astăzi concepţia apuseană a transmisiei culturale, care explică criminalitatea prin transmiterea modelelor existente în cadrul subculturilor delincvente, ca un fenomen de ecologie umană „legat direct de condiţiile de trai degenerat, de o viaţă familială destrămată şi nesigură şi de spiritul de competiţie suprasolicitat în vălmăşagul vieţii cotidiene”. Ideea de bază a acestei teorii constă în aceea că comportamentul criminal nu este înnăscut, ci este învăţat, printr-un sistem de comunicare cu alte persoane în cadrul unor grupuri. Teoria se bazează pe ipoteza că un act criminal se produce atunci când există o situaţie propice pentru un individ determinat. Această determinare are loc în cadrul unui proces social complex şi presupune următoarele coordonate: - comportamentul criminal nu este ereditar, ci este învăţat, iar cel care nu a primit o „pregătire” criminală nu poate „inventa” crima; - învăţarea se face prin contactul direct cu alte persoane, în interiorul unui grup restrâns, printr-un proces complex de comunicare; - procesul de învăţare presupune asimilarea tehnicilor de comitere a 181

infracţiunilor; - asociaţiile diferenţiate pot varia în privinţa duratei, frecvenţei, intensităţii etc.; - formaţia criminală prin asociaţie nu se dobândeşte decât prin imitaţie. Sutherland subliniază, în special, elementul de prioritate, arătând că cu cât este mai timpurie asocierea cu modelele criminale, cu atât mai repede se produce „învăţarea”. Teoria asociaţiilor diferenţiale a avut ca punct de plecare teoria francezului Gabriel Tarde, primul care a susţinut ideea că delincvenţa se învaţă ca şi orice altă meserie în societate. Totuşi, E.Sutherland considera criminalitatea ca fiind atributul unei anumite categorii – denumite „gulerele albe” – care, profitând de puterea sa economică şi politică, desfăşoară numeroase activităţi ilegale, cele mai multe dintre care rămân nedescoperite sau nesancţionate. În opinia sa, teoria asociaţiilor diferenţiale este singura capabilă să ofere o explicaţie cu caracter general valabil pentru fenomenul criminal. Acest lucru a devenit posibil datorită utilizării de către Sutherland a două elemente psihologice noi: 1) învăţarea comportamentului criminal se produce în cadrul grupurilor neformale. Atitudinea formală a profesorilor în şcoală, precum şi a părinţilor, care nu au contact psihologic cu copiii, nu dă rezultatele dorite, educarea având un efect nul. Adevăraţii educatori şi învăţători devin membri ai grupurilor neformale. Şi dacă în aceste grupuri vor predomina valori negative, atunci şi comportamentul viitor al minorului va fi negativ. Anume din aceste considerente lucrătorii practici interpretează teoria lui Sutherland ca fiind teoria proastei companii; 2) individul va deveni criminal ca rezultat al supremaţiei viziunilor spre desconsiderarea legilor. Principalele idei ale teoriei lui Sutherland constau în următoarele: 1. Comportamentul criminal este învăţat. 2. Comportamentul criminal este învăţat în interacţiunea cu alte 182

persoane în procesul comunicării. 3. Partea cea mai importantă a învăţării comportamentului criminal apare în grupurile personale familiale. 4. Dacă se desfăşoară procesul de învăţare a comportamentului criminal, acesta include tehnicile de comitere a crimei şi direcţia specificată a motivelor. 5. Direcţiile specificate ale motivelor sau imboldurilor sunt învăţate din conţinutul legilor, care pot fi favorabile sau nefavorabile. 6. O persoană devine criminal din cauza unui exces de definiţii favorabile violării legilor în detrimentul definiţiilor nefavorabile unei acţiuni ilegale (acesta este principiul asocierii diferenţiate). 7. Asocierile diferenţiate pot varia în frecvenţă, durată, prioritate şi intensitate. 8. Procesul învăţării criminale prin asociere cu şabloanele criminale şi necriminale implică toate mecanismele care sunt specifice procesului de învăţare. 9. Comportamentul criminal este o expresie a aceloraşi nevoi şi valori, doar că tot criminale. Astfel, unii autori arată că învăţarea comportamentului criminal este un element obligatoriu al marilor grupări criminale, care selectează din rândul minorilor certaţi cu legea viitori criminali profesionişti. Către anul 1970 în diverse reviste ştiinţifice au fost publicate circa 70 de articole, în care era abordată teoria asociaţiilor diferenţiate. Mulţi criminologi consideră că teoria lui Sutherland este principală în criminologie, pentru că autorul a integrat studiul comportamentului infracţional în studiul sociologic al oricărui tip de comportament. Pe de altă parte, teoria lui Sutherland a fost criticată pentru faptul că a ignorat diferenţele dintre indivizi şi pentru că nu a clarificat două probleme fundamentale: a) care este originea criminalităţii, întrucât aceasta trebuia să fi existat înainte de a fi fost învăţată?; 183

b)

de ce unii indivizi învaţă comportamentul infracţional, iar alţii nu? 3.2. Teoria „conflictului de culturi”

Primele cercetări bazate pe această teorie au avut în vedere, în special, fenomenele de migraţie. Astfel, Frederich Thrasher a relevat că fenomenul delincvenţă la Chicago era mult mai frecvent în comunităţile sărace de imigranţi; Eleonor Glueck arată că rata înaltă a delincvenţei nu s-ar putea explica decât printr-un conflict de cultură; William Isaac Thomas şi Florian Znaniecki afirmă că conflictul de cultură are semnificaţia contrastului dintre stilul de viaţă rural şi cel urban. Teoria „conflictului de cultură” acoperă însă în criminologie o arie mult mai largă de investigaţie decât numai aceea a imigraţiei. Promovată de criminologul american Thorsten Sellin (profesor la Universitatea din Pennsylvania şi Preşedinte al Societăţii Internaţionale de Criminologie) în lucrarea sa „Conflictul cultural şi crima”, apărută în anul 1938, teoria „conflictului de culturi” pleacă de la teza că criminalitatea îşi are originea într-o „subcultură delincvenţială” care se constituie în jurul unor norme de conduită şi valori de factură antisocială, distincte şi opuse culturii sociale dominante. Odată constituită, subcultura respectă aceste norme şi impune o conduită specifică membrilor ei. Este absolut firesc ca normele juridice penale să reprezinte expresia normelor culturii dominante în societate. Dar, într-o societate eterogenă, variată, există mari diferenţe culturale, cum ar fi cele dintre băştinaşi şi imigranţi, bogaţi şi săraci etc. Conflictele culturale apar fie prin introducerea unor valori, obiceiuri şi norme străine într-un sistem închis, fie prin schimbările de ordin social inventabile în interiorul sistemului. Astfel, comportamentul delincvent apare pe fondul conflictului real sau imaginar între normele şi valorile pe care le-a însuşit o persoană şi normele şi valorile dominante în societate. Spre exemplu, Sellin 184

citează cazul unui tată sicilian din New Jersey care a ucis un tânăr de 16 ani, după ce acesta îi sedusese fiica şi s-a arătat extrem de mirat la arestarea sa, deoarece el „apărase onoarea familiei sale într-o manieră tradiţională”. Prin termenul cultură autorul desemnează o totalitate de idei, concepte, tehnici şi scheme de comportament pe care un număr de indivizi îl au în comun şi prin care aceştia îşi ajustează existenţa lor în mediu. Subcultura reprezintă faptul când un grup trăieşte în astfel de condiţii, încât membrii săi elaborează valori şi scheme de comportament specifice, care vin în dezacord cu cultura societăţii. În aşa mod apare „conflictul cultural”, prin care înţelegem lupta dintre valori morale ori norme de conduită opuse sau aflate în dezacord. Fiecare grup are propriile norme de conduită care se impun a fi respectate. Din punctul de vedere al lui Sellin, codul de conduită al criminalilor este un cod moral, în aceeaşi măsură ca legea penală pentru societatea necriminală. Este semnificativ că între comportamentul „învăţat” al lui Sutherland şi cel „dobândit” al lui Sellin nu există o deosebire calitativă, ambele teorii, aşa cum s-a remarcat în doctrina criminologică, ocolesc cu grijă orice aluzie la existenţa legăturilor dintre criminalitate şi problemele sociale existente. Deci, concluzionăm că criminalitatea în cadrul „conflictului de culturi” apare ca un comportament dobândit care este apreciat de individ, deoarece îi permite să fie recunoscut ca membru al grupului respectiv şi îi asigură limbajul care exprimă specificul acestui grup. Teoria conflictului de culturi face parte din cadrul teoriilor culturale şi subculturale, care, de fapt, au preluat şi au dezvoltat ideile lui Sutherland. În acest sens, urmează a se deosebi teoria conflictului de culturi de teoriile subculturilor delincvente şi cea a grupurilor de la marginea străzii. 1. Teoria subculturilor delincvente. Privind valorile sociale ca un important suport în determinarea comportamentului deviant al 185

tinerilor, această teorie afirmă necesitatea de a observa resorturile intime ale delincvenţei juvenile din perspectiva particulară a „subculturilor” existente în cadrul unei societăţi. Principalii reprezentanţi ai acestei orientări (Abner Cohen, Milton Gordon ş.a.) consideră ca subcultura reprezintă o subdiviziune a modelelor culturale la care participă o parte din grupurile sociale. Aceste subculturi apar ca o reacţie de protest faţă de nomele şi valorile societăţii, grupând indivizi care au sentimentul că le sunt blocate posibilităţile şi mijloacele de acces spre valorile şi bunurile sociale. Caracterizându-se printr-o serie de trăsături specifice (nonutilitarism, maliţiozitate, versatilitate, negativismul fiind dintre cele mai semnificative), subculturile delincvente impun membrilor lor desfăşurarea unor acitivităţi ilicite şi delincvente. Mecanismul principal prin care aceste subculturi acţionează asupra indivizilor, arată Cohen, este acela de socializare în grup, prin transmiterea şi „învăţarea” diferitelor procedee şi tehnici delincvente, motiv pentru care teoria sa a mai fost denumită şi teoria învăţării (însuşirii) reacţiei delincvente („reaction formation theory”). Identificând existenţa unor tipuri şi niveluri diferite de socializare, Cohen evidenţiază faptul că în familie copiii asimilează prin intermediul părinţilor modele de valori şi norme omogene şi coerente, în timp ce prin socializarea făcută de şcoală această omogenitate dispare. În consecinţă, sistemul de valori prin care sunt apreciate performanţele tinerilor în şcoală aparţine claselor privilegiate sau care deţin puterea. Din acest motiv, fiind supuşi presiunii celor două forme de socializare – familială şi şcolară – copiii aparţinând claselor defavorizate reacţionează într-un mod asemănător nevrozei, prin exteriorizarea frustrării şi asocierea în bande şi „subculturi” delincvente. În felul acesta, subcultura delincventă apare ca o reacţie faţă de valorile şi normele clasei privilegiate, banda de tineri delincvenţi adoptând o conduită şi un comportament conforme cu standardele 186

„subculturii” din care fac parte. 2.Teoria grupurilor de la marginea străzii. O variantă a teoriei „subculturilor delincvente”, care încearcă să explice delincvenţa juvenilă ca fiind rezultatul unui comportament „învăţat”, este cea a „grupurilor de la colţul străzii”. Tinerii care fac parte din aceste grupuri simt nevoia să fie recunoscuţi, acceptaţi şi stimulaţi de către cei de o vârstă cu ei, soluţia grupului reprezentând o posibilitate sigură de a-şi manifesta şi realiza dorinţele şi aspiraţiile. Prin contactul cu aceste grupuri, tânărul îşi dezvoltă limbajul, capacităţile şi aptitudinile, asimilând şi interiorizând o serie de valori şi norme specifice grupului. Periculozitatea deosebită a grupurilor stradale constă în aceea că ele sunt alcătuite în cea mai mare parte din tineri care prezintă serioase deficite de socializare, tineri care au abandonat şcoala şi au fugit de acasă, tineri fără serviciu care au suferit deja condamnări penale. Din acest motiv, activitatea grupului stradal se structurează treptat şi preponderent deviant spre comiterea unor fapte deosebit de grave. B.Glick evidenţia, în 1992, câţiva factori de risc care îi caracterizează pe aceşti „băieţi de cartier”, cum ar fi rasismul, sărăcia, lipsa suportului familial, influenţa televiziunii, radioului, ziarelor şi filmelor. Cercetătorii americani Hagedorn şi Macon descriau în 1988 câteva tipologii de mişcări de gang/cartier, în funcţie de mărimea oraşului, de mişcarea comunităţii şi de mărimea cartierului. 3.3. Teoria „anomiei sociale” Provenită de la grecescul „a” tradus „fără" şi „nomos” – „lege", sau anomia „violare a legii", noţiunea desemnează starea de dereglare a funcţionării unui sistem sau subsistem social, dereglare condiţionată de dezintegrarea normelor ce reglementează comportamentul indivizilor şi asigură ordinea socială. Termenul a fost introdus în limbajul disciplinelor sociale de către filosoful francez Jean-Marie Guyau, în a doua jumătate a secolului al XlX-lea, dar conţinutul 187

sociologic şi consacrarea sa se datorează lui E.Durkheim. Termenul este utilizat de Durkheim, mai întâi, în „La Division du travail social” (1893), pentru a desemna una dintre cauzele proastei funcţionări a diviziunii muncii în societatea din timpul său, generată de lipsa unei reglementări satisfăcătoare a relaţiilor dintre diferite elemente (neatingerea unei „solidarităţi organice") şi apoi în „Le Suicide” (1897), unde anomia îşi găseşte aplicaţie în cunoscuta clasificare a sinuciderilor: „egoiste", „altruiste", „anomice" şi „fataliste". Cea mai cunoscută dintre „teoriile tensiunilor sociale” aparţine sociologului american Robert K. Merton şi este intitulată teoria anomiei sociale, făcând parte din rândul teoriilor stresului. Conform teoriei lui Merton, anomia este transferată individului sub forma frustrării sociale. Ordinea socială este stabilă atunci când există un echilibru între scopurile ce urmează a fi atinse şi mijloacele disponibile pentru a le atinge. Când echilibrul se rupe, îşi face apariţia dezorganizarea socială. Deci, anomia se naşte ca rezultat al tensiunii dintre scopuri şi mijloace. Criminalitatea reprezintă reacţia individului faţă de neconcordanţa dintre scopurile vehiculate şi valorizate la nivelul societăţii şi mijloacele permise pentru a le realiza. Pentru a putea atinge aceste scopuri individul recurge adesea la mijloace ilicite. Datorită idealurilor şi dorinţelor măreţe ale tinerilor care doresc să deţină totul în timp scurt şi, dacă se poate, cu cât mai puţină muncă, ei pot cădea uşor în această extremă a infracţionalităţii. Există şi o barieră în comunicarea dintre tineri şi persoanele adulte, care îngreunează mult apropierea dintre cele două generaţii. Dacă tinerii vor împărtăşi şi altora năzuinţele lor, vor primi cu siguranţă un sfat şi poate chiar şi ajutorul aşteptat. După Merton, anomia este în strânsă corelare şi cu economia de piaţă. Potrivit lui Merton, stresul este mult mai limitat la indivizii care provin din înalta societate, chiar dacă folosesc aceleaşi metode legale şi dispun de talente mai moderate. Într-o asemenea împrejurare, la anumite grupuri, stresul poate să apară, deoarece: 188

cultura plasează o subliniere disproporţională în a realiza scopul de a acumula bunăstarea, chiar dacă susţine că acest scop este aplicabil tuturor persoanelor; structura socială limitează posibilităţile individului din cadrul claselor de jos de a realiza ţelul îmbogăţirii prin mijloace legale. Merton defineşte ca anomie această contradicţie între cultură şi structura socială a societăţii. Oamenii respectă legea şi doar când sunt puşi sub o mare presiune recurg la crimă. Diferenţa dintre scopuri şi mijloace măreşte această presiune. Richard Cloward şi Lloyd Ohlinau reluat conceptia lui Robert Merton, subliniind că conduita delincvenţială nu semnifică doar incapacitatea individului de a avea acces la mijloace legitime, ci este un „dublu esec”, şi anume: acela de a avea acces atât la mijloace legitime, cât şi nelegitime şi de a eşua în încercările de a le utiliza, în ambele situaţii (astfel fundamentând teoria eşecului şcolar). -

3.4. Teoria stigmei Una dintre teoriile curentului interacţionist este „teoria stigmei" sau, cum mai e numită, „labeling theory" – „teoria etichetării”. Eminenţi reprezentanţi ai acesteia sunt Erwin Goffman (Stigma, 1963), Shlomo Shoham (The stigma theory of crime and social deviation, 1970), G.Kellens (Crime en col blanc et stigmatisation, 1970), Van Outrive (Stigmatisation: un prologement de l'analyse criminologique? 1973), Hausman (Le stigmate, une forme originelle de reaction sociale, 1973) etc. Majoritatea acestor criminologi pun accentul pe rolul pe care îl joacă instituţiile juridice penale şi atitudinea societăţii însăşi faţă de dezvoltarea comportamentului deviant. Prescripţiile legii penale (antecedentul penal, declararea persoanei drept recidivist deosebit de periculos), care se răsfrâng asupra condamnatului, nemaivorbind de atitudinea societăţii, se aplică ca o „stigmă”, adică o marcă, un însemn asupra acestuia. În 1934 soţii 189

Glueck au stabilit că faptul aducerii unui adolescent la poliţie are o mai mare influenţă asupra alegerii carierei delincvenţiale, decât însăşi condamnarea lui. Recidiva printre primii era mai mare decât printre cei judecaţi. De fapt, după cum afirma şi profesorul american G.H. Mead, societatea rezervă fiecărui individ un anumit rol, pe care în cele din urmă acesta şi-l asumă, comportamentul său fiind determinat de stereotipuri. Astfel, „tânărul delincvent devine rău, deoarece este definit ca fiind rău şi deoarece nu este crezut dacă este bun". Howard Becker susţine că, odată aplicată eticheta de criminal prin pronunţarea sentinţei penale rămase definitive, ceilalţi oameni vor vedea în persoana respectivă un criminal. Teoria stigmei este fondată pe trei baze psiho-sociologice: 1) noţiunea de rol – comportamentul fiecărui individ este asociat unor stereotipuri; 2) conceptul de interacţiune – fiecare act comis de individ nu este decât o reacţie la atitudinea societăţii; 3) conceptul de personalitate – în cele din urmă, individul va deveni cel pe care l-a considerat (l-a stigmatizat) societatea. De fapt, nu este vorba despre un singur act deviant, ci despre procesul prin care societatea aplică marca „deviantă" unui individ şi maniera în care acesta reacţionează la stigmatizarea în cauză. Acest proces decurge prin multiple niveluri: 1) aplicarea legii penale de către organele de drept; 2) nivelul reacţiilor interpersonale din mediul apropiat (familia, prietenii...) şi cel general (presa, radioul, TV...); 3) elaborarea regulilor sociale de conduită, adică a normelor penale. Teoria stigmei se reduce la următoarele: • înainte ca unele persoane să fie stigmatizate, comportamentul lor trebuie observat de către societate; • observaţia va fi urmată de reacţia socială; • permanenta atitudine ostilă a societăţii va conduce, în cele din urmă, la determinarea individului de a săvârşi delictul. De 190

exemplu, elevii care sunt etichetaţi negativ în şcoală vor ajunge a se considera drept inferiori, fapt ce ar favoriza delincvenţa. Esenţa teoriei stigmei constă în evitarea dramatizării răului, căci, în cele din urmă, contează nu pedeapsa, ci modalităţile de prevenire a infracţiunii. De fapt, teoria stigmei este un produs al evoluţiei teoriei lombrosiene, care stabileşte infractorul în dependenţă de anumite particularităţi antropologice numite stigmate de natură anatomice, fiziologice sau psihologice. Stigma este o pecete socială, dar care uneori poate fi aplicată şi graţie particularităţilor fizice ale individului. De exemplu, tinerii cu freză scurtă, în vogă acum, până nu demult se considerau a fi stigmatizaţi drept criminali sau nişte „răi". De fapt, am putea menţiona două modalităţi de aplicare a stigmei. Prima – cea aplicată de societate înainte de săvârşirea faptei şi a doua – aplicată după condamnare, când persoana, chiar şi reeducată fiind, nu va rezista să nu recidiveze, creându-şi astfel „cariera criminală". În acest sens, avea dreptate Lemert când spunea: „Nu devianţa conduce la control social, dar anume controlul social însuşi conduce la devianţă". Activităţi de evaluare: 1. Determinaţi deosebirile dintre tipurile de delincvenţi după Kretchmer şi Sheldon. 2. Analizaţi deosebirea evolutivă a teoriilor biocriminale de conceptul originii crimei după Lombroso. 3. Stabiliţi esenţa teoriilor privind factorii biologici şi comportamentul criminal. 4. Decideţi asupra importanţei psihanalizei în prevenirea specială a delincvenţei juvenile. 5. Identificaţi procesul de formare a complexului de inferioritate. 6. Distingeţi cele trei faze ale „procesului criminogen”. 7. Analizaţi trăsăturile de bază ce alcătuiesc nucleul central al 191

personalităţii criminale. 8. Stabiliţi rolul teoriei „asociaţiilor diferenţiate” în explicarea delincvenţei juvenile. 9. Apreciaţi posibilitatea aplicării teoriei „anomiei sociale” în prevenirea specială a delincvenţei juvenile. Probleme, abordări care depăşesc cadrul curricular, dar care pot constitui sfera de interes a unor studenţi: 1. 2. 3. 4.

Teorii raportate la inteligenţă şi influenţa acesteia asupra criminalităţii. Teoriile controlului social. Teoriile conflictuale şi realitatea contemporană. Teoriile specifice cu privire la unele tipuri de infracţiuni.

192

TEMA 5 CAUZALITATEA DELINCVENŢEI JUVENILE „Nicio mamă nu poate şti viaţa cui leagănă: a unui viitor rege sau a unui viitor criminal”. Grigore Vieru UNITĂŢI DE CONŢINUT: 1. Aspecte generale privind delincvenţei juvenile 2. Factorii criminogeni 2.1. Factori endogeni 2.2. Factori exogeni

cauzele,

condiţiile

şi

factorii

OBIECTIVE: - să identifice noţiunile de „cauză”, „condiţie” şi „factor” al delincvenţei; - să compare noţiunile de „cauză” şi „factor” al delincvenţei; - să stabilească factorii primordiali în evoluţia delincvenţei juvenile; - să analizeze factorii prenatali; - să demonstreze deosebirea dintre cauzalitatea criminalităţii adulţilor şi cea a delincvenţei minorilor; - să decidă asupra corelaţiei dintre delincvenţă şi viciile sociale; - să stabilească legătura dintre factorii ereditari şi tipul criminalului înnăscut potrivit teoriei lombrosiene; - să argumenteze efectul educaţiei familiale în evoluţia copilului; - să estimeze influenţa climatului familial asupra devenirii delincvente a minorului; - să precizeze rolul şcolarizării în dezvoltarea minorului; - să estimeze importanţa studierii personalităţii minorului delincvent; - să formuleze influenţa tendinţelor comportamentale ale adolescenţilor asupra devenirii lor delincvente; 193

- să estimeze rolul civilizaţiei în formarea personalităţii minorului din Republica Moldova. Termeni-cheie: cauză, condiție, cauzalitate, factori endogeni, factori exogeni, temperament, caracter, ereditate, structură anatomică, tulburări psihice, familie, școală, mediu socio-profesional, mass-media. BIBLIOGRAFIE: 1.

Buciuceanu M. Probleme sociale ale comportamentului delincvent în rândul tineretului (În baza investigaţiilor sociologice efectuate în Republica Moldova) / Autoreferatul tezei de doctorat. Chişinău, 2007. www.cnaa.acad.md 2. Ciobanu I. Criminologie. Vol. II. Chişinău: Muzeum, 2004. 3. Ciobanu I. Factorii ereditari (antropologici) ai criminalităţii. În: Revista Naţională de Drept, 2006, nr.6/15. 4. Ciornei-Donighian C. Probleme ale minimizării delincvenţei juvenile: aspecte sociale (În baza investigaţiei sociologice din judeţul Iaşi - România) / Teză de doctor în sociologie. Iaşi, 2006. 5. Culcee D. Curs de criminologie. Bucureşti: Naţional, 2001. 6. Fenomenul delincvenţei juvenile în Republica Moldova. / Dolea I., Zaharia V., Priţcan V., Buciucianu M. Institutul de Reforme Penale. Chişinău: Cartea Juridică, 2011. http://irp.md/library/publications/448-fenomenul-delincveneijuvenile-in-republica-moldova. Html 7. Gavrilescu C. ş.a. Delincvenţa juvenilă, o problemă a soicetăţii, de ieri, de azi, de mâine… www.didactic.ro 8. Gladchi Gh.Criminologie generală. Chişinău: Muzeum, 2001. 9. Mateuţ Gh. Criminlogie (Note de curs). Arad: Universitatea de Vest „V.Goldiş”, 1993. 10. Mitrofan I. Cursa cu obstacole a dezvoltării umane. Psihologie, psihopatologie, psihodiagnoză, psihoterapie centrată pe copil şi familie. Iaşi: Polirom, 2003. 194

11. Oancea I. Probleme de criminologie. Bucureşti: All Beck, 1998. 12. Pop O. Aspecte criminologice privind delincvenţa juvenilă în perioada de tranziţie în România. Timişoara: Mirton, 2003. 13. Situaţia actuală privind prevenirea delincvenţei juvenile în Republica Moldova. Studiu de bază. / Dolea I., Zaharia V., Ţurcan A. Institutul de Reforme Penale. Chişinău, 2014. http://irp.md/uploads/files/2015-03/1426708292_studiuprevenirea-delincventei-juvenile-in-moldova-2015.pdf 14. Stănciulescu E. Sociologia educaţiei familiale. Vol. I. Iaşi: Polirom, 1997. 15. Strulea M. Delincvenţa juvenilă: Suport de curs. Chişinău: CEP USM, 2008. 16. Кудрявцев В. Причинность в криминологии. Москва: Юридическая литература, 1968. 17. Кудрявцев В. Причины правонарушений. Москва: Наука, 1999.

1. ASPECTE GENERALE PRIVIND CAUZELE, CONDIŢIILE ŞI FACTORII DELINCVENŢEI JUVENILE

Studierea cauzalităţii delincvenţei juvenile are o importanţă deosebită pentru modelarea şi pronosticarea fenomenului delincvenţial, precum şi pentru elaborarea măsurilor de influenţă asupra acestuia. Prin urmare, cercetarea cauzalităţii criminalităţii reprezintă baza ştiinţifică a organizării unei lupte eficiente cu acest fenomen socialmente periculos. Una dintre metodele cele mai efective întrebuinţate de fiecare ştiinţă întru iluminarea problemelor de care se ocupă este cauzalitatea. Anume studierea cauzelor şi, ulterior, a mecanismului formării lor poate aduce un rezultat satisfăcător în diferite studii. Diverse izvoare criminologice relatează că: cauzalitatea şi principiile acesteia consistă în dependenţa dintre diferite fenomene şi stabileşte caracterul acestei dependenţe, care 195

rezidă în aceea că un fenomen (cauză) în anumite condiţii generează alt fenomen (efectul); cauzalitatea este o formă a interacţiunii dintre fenomene şi procese, este tipul principal de determinare a acestei interacţiuni şi reprezintă prin sine legătura obiectivă dintre două fenomene: cauză şi efect; cauzalitatea reprezintă legătura real existentă, o dependenţă între două sau mai multe fenomene, unul dintre care (cauza) provoacă altele (efectele). Astfel, cauzalitatea delincvenţei juvenile este determinată de legătura real existentă, dependenţa dintre două sau mai multe fenomene, când un fenomen (cauza) în anumite condiţii generează alt fenomen (efectul). Un caz poate să nu implice doar o singură consecinţă, ci o pluralitate de astfel de consecinţe. Fiind o realitate deosebit de complexă, fenomenul delincvenţial cuprinde o multitudine de cauze, ceea ce impune ca în procesul analizei să se încerce identificarea acelor fapte şi situaţii care au relaţia cea mai strânsă şi cea mai generală cu comportamentul delincvenţial. Stabilind o combinaţie complexă a tipurilor de legături de dependenţă, care unesc fapta cu situaţiile concrete de viaţă ce o preced, o atenţie primordială trebuie să se acorde acelor factori uniţi printr-o relaţie cât mai strânsă şi cât mai generală cu fapta comisă, fără a ignora însă dependenţele indirecte, parţiale sau intermediare. În acest sens, în perimetrul antecedentelor crimei pot exista o serie de factori intermediari, cu caracter mai puţin general, care, fără a avea o relaţie directă cu fapta comisă, acţionează ca un gen de „cauze ale cauzei principale”, reprezentând condiţii favorizante ale actului criminal. Cauza fenomenului delincvenţă juvenilă nu este o însumare aritmetică simplă a motivelor tuturor încălcărilor concrete. Ea reprezintă prin sine o calitate integrală nouă. Totodată, motivaţia comportamentului deviant nu poate fi opusă cauzelor fenomenului. În literatura de specialitate este recunoscut caracterul cauzal al 196

delincvenţei ce are la bază ideea că fapta este determinată de anumite cauze şi condiţii. Cu toate acestea, sunt prezente şi opinii precum că caracterul delincvenţial este generat printr-o singură cauză de ordin general. Aderând la ideea caracterului cauzal al delincvenţei, concretizăm că în calitate de cauză a delincvenţei este fenomenul care întotdeauna precedă şi produce sau generează alt fenomen –efectul. La cercetarea legăturii cauzale are loc diferenţierea verigii „cauză – efect” într-un lanţ cauzal neîntrerupt. Astfel, fiecare fenomen îşi are cauza sa, iar fiecare efect este în acelaşi timp cauză pentru alt efect–relaţie numită legătură cauzală (Fig.1).

Cauză

Efect (Cauză)

Efect (Cauză)

Efect

Fig. 1. Schema lanţului cauzal Printre cauzele care duc la apariţia comportamentului delincvenţial sunt tradiţiile, moravurile, deprinderile, interesele negative, motivaţia denaturată ce sunt străine ideologiei, psihologiei şi sistemului de valori dominante în societatea noastră. Cele mai frecvente cauze ale faptelor antisociale sunt: lăcomia (aviditatea), parazitismul, agresivitatea antiumană, naţionalismul, neglijarea regulilor securităţii şi liniştii publice, nechibzuinţa şi iresponsabilitatea faţă de exercitarea anumitor obligaţii. Cauzele apariţiei unei tulburări de comportament la copil sunt multiple. Între acestea se pot enumera:  educaţia necorespunzătoare a copilului, educaţie caracterizată prin inconsecvenţă, libertate exagerată sau, dimpotrivă, o educaţie prea autoritară, inflexibilă, neunitară sau contradictorie. Această situaţie este mai frecventă în familiile cu stres marital prelungit, cu dezacorduri evidente între părinţi;  tulburările de personalitate a educatorilor. Putem avea de-a face 197

Cauză

Condiţie

fie cu educatori cu labilitate emoţională, fie cu educatori prea rigizi;  condiţiile de mediu extern defavorabile. Cel mai adesea, un astfel de copil trăieşte într-un mediu insuficient sub raportul stimulării şi corecţiei pe care el trebuie să le primească prin experienţa socială a altora sau într-un mediu care-l solicită prin bogăţia stimulilor peste posibilităţile lui de adaptare. Tulburări generate de astfel de cauze pot să apară la copiii cu un fond constituţional normal. Ele sunt în general trecătoare, depedente strict de condiţiile de viaţă ale copilului;  cauze de provenienţă genetică, al căror rol nu este încă prea clar precizat, pe această temă cercetătorii purtând în continuare lungi dezateri. S-a constatat însă că majoritatea copiilor care prezintă de timpuriu tulburări comportamentale s-au manifestat la scurt timp după naştere ca uşor iritabili, fără un program regulat, nerăspunzând adecvat la confort. Interacţiunea „cauză-efect” este posibilă doar în prezenţa anumitor condiţii, adică a unui ansamblu de fenomene, circumstanţe care însoţesc şi favorizează sau, dimpotrivă, frânează producerea efectului. Astfel, condiţiile delincvenţiale sunt fenomenele care nu generează comportamentul deviant, dar favorizează, înlesnesc, intensifică apariţia şi realizarea cauzei acesteuia. Astfel, condiţiile pot fi acele situaţii de loc, de timp, de impuls emoţional etc. care intensifică impulsul producerii efectului (Fig.2).

Efect (Cauză)

Efect

Fig. 2. Influenţa condiţiei asupra lanţului cauzal După conţinutul lor, cauzele poartă un caracter predominat socialpsihologic, iar condiţiile pot fi şi economice, politice, demografice, ideologice, juridice, de dirijare, organizaţionale etc. De exemplu, 198

scandalurile şi bătăile sistematice dintre părinţi favorizează formarea la copii a agresivităţii, cruzimii care, ulterior, pot deveni cauza săvârşirii de către aceştia a infracţiunilor de violenţă. Subcultura la care aparţine individul poate să-i formeze acestuia astfel de calităţi ca lăcomia, egoismul de grup, agresivitatea, nesocotinţa şi lipsa spiritului de răspundere de dragul unor satisfacţii de scurtă durată etc., care, de asemenea, pot deveni cauze ale comiterii infracţiunilor de către dânşii. În criminologie sunt deosebite următoarele tipuri de cauze: cauze generale, care se referă la cauzele mai multor feluri de crime, cauze legate de persoana criminalului şi cauze referitoare la mediu; cauze speciale, care se referă la un singur sector (domeniu); cauze parţiale, care privesc un segment dintr-un lanţ de cauze; cauze obiective, care ar fi legate de aspecte materiale (sărăcia, lipsurile materiale etc.); cauze subiective, care s-ar referi la aspectele psihice ale infractorului; cauze principale, care au un rol determinant în comiterea actului infracţional; cauze secundare, care au un rol mai redus în comiterea crimei; cauze determinante, care joacă un rol decisiv în comiterea unei crime (spre exemplu, dorinţa de răzbunare); cauze declanşatoare, care provoacă trecerea la act (spre exemplu, o ceartă sau un conflict); cauze ereditare, care aparţin elementelor dobândite prin naştere (debilitatea mintală sau alte boli de natură psihică); cauze de dezvoltare, care se referă la condiţiile de dezvoltare a criminalului, la influenţe negative din partea unei persoane cu care criminalul s-a aflat în contat. Cauzele şi condiţiile delincvenţiale sunt întotdeauna fenomene sociale negative, adică contravin relaţiilor juridice, ideologice, socialeconomice ce guvernează în societate. La studierea cauzelor şi condiţiilor criminalităţii trebuie de 199

evidenţiat acele cauze şi condiţii care nemijlocit provoacă comportamentul deviant, însă este necesar a determina şi cele care au favorizat apariţia lor. Astfel, putem vorbi despre cauze de rangul I, II, şi III. În aceste afirmaţii nu se ia în considerare caracterul nemijlocit al cauzalităţii. Dacă A este cauza lui B, iar B cauza lui C, atunci nu întotdeauna A este cauza lui C. Cauza fostei cauze nu este cauza efectului, ci condiţia lui. Noţiunea de factor al delincvenţei este indispersabilă de conceptul de cauze şi condiţii ale delincvenţei şi reprezintă un sistem de fenomene sociale negative caracteristic unei anumite societăţi, care determină fenomenul antisocial ca efect al lor. Astfel, se subliniază că analiza factorilor delincvenţiali este de neconceput fără studierea cauzelor şi condiţiilor care favorizează acest fenomen antisocial. Aparent, aceşti termeni au acelaşi sens, însă sensul termenului „factor” este cu mult mai larg decât al termenului „cauză”. În ultima vreme s-a conturat şi un punct de vedere intermediar cu privire la etiologia delincvenţei juvenile. Este vorba despre teoria cauzalităţii multiple sau a factorilor, care concepe delincvenţa ca fiind rezultatul unui număr mare şi variat de factori. Aceştia nu pot fi clasificaţi în enunţuri generale, deci nu se poate formula o perspectivă unitară a etiologiei delincvenţei juvenile. Adepţii perspectivei cauzalităţii multiple consideră că fiecare factor, luat în parte, are o anumită importanţă, dar delincvenţa apare la intersecţia mai multor factori majori şi/sau minori. În această ordine de idei, Institutul pentru Problemele Internaţionale din Atlanta, în urma unei cercetări efectuate în 1984, care a cuprins statele europene, a ajuns la concluzia că evoluţia delincvenţei juvenile este favorizată de: lipsa unei supravegheri din partea părinţilor; influenţa prietenilor; influenţa mass-media; lipsa autocontrolului în copilărie; influenţa societăţii; influenţa anturajului şcolar şi lipsa educaţiei adecvate. Cu toate acestea, analiza literaturii de specialitate şi investigaţiile sociologice efectuate în prezentul studiu ne-au permis să evidenţiem un set de cauze cu rol determinant în ceea 200

ce priveşte formele de comportament infracţional juvenil şi să le grupăm pe patru categorii: psihoindividuale; psihopedagogice; sociopsihologice şi sociale. Totodată, având în vedere toate cauzele nominalizate, Principiile de la Riyadh au stabilit modalităţi de prevenire a acestora.

2. FACTORII DELINCVENŢEI JUVENILE În literatura de specialitate pot fi întâlnite diverse clasificări ale factorilor criminogeni: După originea lor: - factori interni sau endogeni; - factori externi sau exogeni; - factori organici sau antropologici; - factori fizici sau naturali. După originea exogenă: - factori geografici; - factori criminogeni economici; - factori criminogeni socioculturali; - factori criminogeni politici; - factori demografici. Dat fiind faptul că factorii care facilitează apariţia delincvenţei juvenile pot fi împărţiţi în două mari grupe: factori endogeni (interni) şi factori exogeni (externi), care includ factorii prezenţi în clasificările enumerate, studiul va conţine analiza acestora. Raportul dintre cele două categorii de factori, ponderea fiecaruia în determinarea devianţei comportamentale a minorilor este greu de precizat. Nu se poate izola sau exagera rolul unei categorii de factori. Aceşti factori nu acţionează izolat, unilateral, ci concertat, delincvenţa fiind rezultatul interacţiunii la un nivel scăzut a acestora.

201

2.1. Factorii endogeni Factorii interni cuprind particularităţile şi structura neuropsihică, particularităţi ce caracterizează personalitatea în formare şi care sunt strâns legate de o serie de factori externi. Printre factorii interni am putea evidenţia ereditatea, factorii fizici, fiziologici, temperamentul sau unele deficienţe mintale, fie caracteriale. Un rol important îl joacă şi frustrarea. Ereditatea înseamnă transmiterea însuşirilor sau caracterelor fizice, psihice de la părinţi la copii prin mijlocirea plasmei germinative. Astfel, prin intermediul eredităţii nu se transmite criminalitatea (delincvenţa) ca atare, ci doar anomaliile psihice care facilitează apariţia ei, dintre care amintim coeficientul scăzut de inteligenţă, o conduită necontrolată sau slab controlată, absenţa simţului moral. Geneticienii de astăzi au descoperit regulile şi mecanismele de transmitere ereditară, şi anume: ½ din caracterele tatălui şi ½ din caracterele mamei. Aşa, din părinţi înalţi (atât tata, cât şi mama) se nasc copii înalţi; din tată înalt şi mamă joasă se nasc ¼ copii înalţi, ¼ copii scunzi şi 2/4 copii hibrizi, având amestec de caractere. Unele caractere de la tată sau de la mamă sunt dominante şi evidente, alte caractere sunt recesive, ascunse. Acestea din urmă, dacă nu apar în prima generaţie, pot să apară în generaţia a doua sau a treia. O mare parte din fondul psihopatologic şi de personalitate poate fi moştenit de la părinţi, cum ar fi: caracterul extravert sau introvert, performanţa şcolară, nevrotismul etc. Dar, în acelaşi timp, nu trebuie absolutizat factorul ereditar; or, violenţa nu obligatoriu se transmite pe această cale, pentru că violenţa se cultivă, în mare măsură, în societate, fiind deci educată. Factorii anatomo-fiziologici. Însuşirile native (structura şi conformaţia anatomică, un anumit tip de metabolism, particularităţi ale organelor de simţ şi ale sistemului nervos, statura, sexul, aparatul verbo-motor) sunt diferenţiate de la individ la individ şi răspund unor 202

trebuinţe subiacente, a căror sursă este mediul social, determinând particularităţi psihice distincte sub influenţa mediului social, a educaţiei şi culturii. De asemenea, trăsăturile anatomo-fiziologice pot da naştere unor handicapuri reale sau doar imaginate de societate, care, însă, prin educare şi reeducare se pot completa şi suplini. Aceste handicapuri pot da naştere unui sentiment de frustrare, care poate fi substratul unei conduite delincvente. Unii psihologi şi criminologi susţin că infractorii minori ar fi inferiori celorlalţi copii de aceeaşi vârstă din punct de vedere fizic: înălţime şi greutate, dar cercetările cazuistice nu au putut să-l confirme. Este recunoscut faptul că glandele cu secreţie internă (glandele endocrine) au un rol important în exprimarea comportamentului, iar comportamentul poate fi factor de infracţiune (scandal, ceartă, bătăi) când este unul necontrolat agresiv, cum este cazul la hipertiroidieni. Factorii psihici. Factorii psihici trezesc nevoi, dorinţe şi planuri mintale, care apoi urmează a fi puse în aplicare. De cele mai dese ori factorii psihici sunt mai importanţi decât ceilalţi, deoarece atât factorii fizici, cât şi cei sociali pot acţiona numai dacă mai întâi trec prin factorii psihici, numai dacă factorii sociali şi cei fizici sunt interiorizaţi şi însuşiţi de factorii psihici. Factorii psihici se împart în trei categorii, şi anume: - factori motivaţionali (trebuinţe, mobiluri, tendinţe, emoţii, dorinţe etc.), aceştia fiind factorii propulsivi, determinanţi în acţiune, inclusiv în crimă; - factori cognitivi, de cunoaştere (perceptivi, reprezentativi, imaginativi, intelectivi), aceştia fiind factorii orientativi, de cunoaştere a situaţiei şi a mijloacelor de comitere etc.; - factori conativi sau de mişcare, de punere în aplicare a dorinţelor şi a ideii de comitere a crimei. Aceste categorii de factori există în realizarea de obiective licite, dar şi ilicite, în ambele cazuri se manifestă tendinţe, dorinţe de a realiza ceva şi hotărârea de comitere a unei fapte, urmată de punerea în mişcare a hotărârii. 203

Deficienţele intelectuale. Acest factor este direct proporţional cu factorul extern, şi anume – şcolarizarea. Absenţele frecvente duc la deficienţele intelectuale ale minorului. Cercetările au scos în evidenţă că debilitatea mintală are influenţe asupra creşterii delincvenţei minore, dar numai la anumite categorii de infracţiuni, cum ar fi agresiunile verbale şi fizice. Nu trebuie însă de absolutizat rolul acestui factor, deoarece în rândul delincvenţilor se găsesc minori cu o inteligenţă normală sau chiar superioară. Motivaţia dată de specialişti în argumentarea impactului inteligenţei asupra delincvenţei ar fi lipsa unuia dintre factorii inhibativi de prim ordin – nu poate prevedea consecinţele infracţiunii, nu e capabil să se oprească la timp, să se abţină de la impulsul antisocial. Tulburări ale afectivităţii. Delincvenţii minori se caracterizează fie printr-un nivel insuficient de maturitate afectivă, fie prin diferite stări de dereglare a afectivităţii. Lipsa de maturizare afectivă, precum şi stările de dereglare afectivă produse de frustraţie afectivă la copiii prea severi sau în cazurile de dezorganizare familială, sunt generatoare de infracţiuni. Insuficienţa maturizării afective se caracterizează prin lipsa unei libertăţi emotive ce conduce la creşterea predispoziţiei minorului spre a reacţiona la agenţii externi, prin insuficienta dezvoltare a autocontrolului afectiv şi prin slaba dezvoltare a sentimentelor morale. Temperamentul.Temperamentul (firea) este una dintre laturile sau subsistemele personalităţii, fiind relativ uşor de observat, el exteriorizându-se în manifestările de comportament. În temperament se manifestă cel mai evident unitatea fizică şi psihică a organismului. Formele temperamentale: coleric, sangvinic, flegmatic şi melancolic ţin de natura comportamentului individual diferenţiat, care depinde de condiţiile sociale. În esenţă fiind relativ stabil, acest comportament este condiţionat de legile generale ale activităţilor psihice şi de intensitatea acestora. Cele mai studiate însuşiri ale temperamentului sunt: 204

impulsivitatea, iritabilitatea, sensibilitatea, inhibiţia. Acestea sunt legate şi determină metabolismul, sistemul glandelor endocrine şi legăturile cu sistemul nervos vegetativ. Ca element înnăscut al personalităţii, are un rol important în manifestarea înclinaţiei spre săvârşirea unor infracţiuni la această vârstă. De exemplu, infracţiunile însoţite de scandaluri şi bătăi sunt mai frecvente la colerici sau la extravertiţi, în timp ce numărul acestor infracţiuni este mai scăzut în rândul melancolicilor şi al flegmaticilor. Tulburările caracteriale. Întrucât caracterul constituie latura de exprimare a personalităţii în relaţiile cu lumea, dimensiunea sa morală, cunoştinţele bine formate vor inhiba comportamentele infracţionale. Acolo unde există deficienţe în educarea caracterului vor apare fenomenele de infracţionalism la aşa-numiţii ,,copii problemă”. La aceşti copii se manifestă fenomene negative în comportament, cum ar fi impulsivitatea şi agresivitatea, lenea şi indolenţa, egoismul, încăpăţânarea. 2.2. Factorii exogeni Dintre factorii externi un rol decisiv îl au familia, anturajul, şcoala şi mediul social în care se dezvoltă copilul. Aceşti factori sunt identificaţi şi în Rezoluţia Parlamentului European din 21 iunie 2007 privind delincvenţa juvenilă: rolul femeilor, al familiei şi al societăţii (2007/2011(INI)), care stabileşte că: întrucât cauzele care-i determină pe minori să adopte un comportament delincvent sunt greu de clasificat la modul absolut, deoarece evoluţia personală, cea care-i conduce la tipuri de comportamente deviante şi, în final, delincvente, se explică în fiecare caz printr-un context individual specific, care corespunde propriei experienţe de viaţă şi nucleelor de bază în jurul cărora se dezvoltă fiecare copil şi adolescent, anume familia, şcoala, anturajul şi, pe un plan mai general, mediul socioeconomic în care trăieşte joacă un rol determinant în formarea lui ca personalitate. Familia reprezintă principală instanţă de socializare, al cărei rol 205

funcţional în structura socială şi în sistemul instituţiilor sociale permite realizarea a două funcţii principale: socializarea primară a copiilor pentru a deveni membri ai societăţii şi stabilizarea personalităţii lor. Ereditatea precede influenţa mediului, omul primind anumite dispoziţii prin naştere, apoi urmează influenţa exercitată de mediu, în special educaţia din familie. Modelul comportamental al părinţilor exercită, fără îndoială, o puternică influenţă asupra copilului. Părinţii a căror comportare se caracterizează prin cinste, onestitate, respect faţă de muncă vor constitui exemplu pozitiv pentru propriii lor copii. În acele familii în care părinţii nu muncesc, duc o viaţă parazitară, consumă frecvent băuturi alcoolice, au antecedente penale riscul apariţiei unor manifestări antisociale la copii este mult mai ridicat. Rolul familiei în formarea personalităţii individului trebuie considerat în toată complexitatea sa. Mediul familial poate fi apreciat sub aspectul structurii, al condiţiilor economico-sociale şi al deficitului educativ. Mediul familial poate prezenta carenţe foarte diverse de ordin juridic, social, moral, pedagogic, legate de situaţii ca: infidelitate, părăsire, divorţ, concubinaj, deces, narcomanii, vicii sexuale etc., fără a mai aminti de însăşi absenţa mediului familial, ca în cazul copiilor orfani, abandonaţi, aflaţi în seama asistenţei publice. Astfel, principalii factori care contribuie la delincvenţa juvenilă sunt lipsa de repere, lipsa de comunicare, lipsa de respect pentru principiile etice şi morale, lipsa unor modele adecvate în cadrul familiei, din cauza absenţei frecvente a părinţilor. După funcţionalitatea sa, mediul familial poate fi analizat după mai mulţi indicatori, dintre care cei mai importanţi sunt consideraţi: 1) modelul de raportare interpersonală a părinţilor, înţelegându-se prin acesta nivelul de apropiere şi înţelegere, acordul sau dezacordul în legătură cu diferite probleme; 2) gradul de coeziune a membrilor familiei; 3) modul în care este perceput şi considerat copilul; 206

ansamblul de atitudini ale membrilor în raport cu diferite norme şi valori sociale; 5) modul de manifestare a autorităţii părinteşti; 6) gradul de acceptare a unor comportamente variate ale copiilor; 7) nivelul de satisfacţie resimţit de membrii grupului familial; 8) dinamica apariţiei unor stări tensionate şi conflictuale; 9) modelul de aplicare a recompenselor şi sancţionărilor; 10) gradul de deschidere şi sinceritate manifestat de membrii grupului familial. Un factor de importanţă majoră îl reprezintă tipurile familiei şi influienţa lor asupra dezvoltării minorului. Astfel, putem evedenţia următoarele tipuri de famile: - familii dezorgenizate: familia incomplet unită sau nelegitimă; familia dezmembrată prin îndepărtarea unuia din soţi, ca urmare a anulării căsătoriei, separării, divorţului sau părăsirii; familia tip ,,cămin gol” (soţii locuiesc împreună fără o comunicare reală şi fără să constituie unul pentru altul un suport emoţional); familia în criză din cauza absenţei unuia din soţi prin: deces, detenţie, concentrare, boală, existenţa unor situaţii care determină eşecurile comportamentului conjugal (retardarea copilului, psihoza copilului sau a unuia din soţi, boală incurabilă). Studiile asupra delicvenţei juvenile au arătat că, în mare măsură, atmosfera din familiile dezorganizate, lipsa autorităţii părinteşti, a controlului şi a afecţiunii acestora i-au determinat pe copii să adopte atitudini antisociale; - familia în conflict: căsnicia celor obişnuiţi cu conflictele se caracterizează prin frecvenţa conflictelor, rareori ascunse copiilor, dar neexteriorizate altor persoane; căsniciile devitalizate se caracterizează prin pierderea treptată a sentimentelor, a armoniei existente în primii ani de căsnicie; căsnicia pasiv-cordială se deosebeşte de căsnicia devitalizată prin aceea că pasivitatea caracterizează de la început relaţia; căsnicia vitală se bazează pe o relaţie empatică când partenerii nu-şi pierd personalitatea, putânduse afla în poziţii de rivalitate. În fiecare din aceste cazuri, copiii 4)

207

receptează şi trăiesc intens fiecare eveniment desfăşurat în familia lor. Nu de puţine ori copiii care resimt puternic influenţele climatului conflictual fug de acasă şi caută să găsescă un grup de apartenenţă, care poate fi antisocial; - familia hiperautoritară: menţinerea copilului într-un climat hipersever determină, treptat, modificări în dimensiunea atitudinalrelaţională a personalităţii minorului – traduse în stări apatice, atitudini de revoltă, protest, minorul transformându-se din victimă în agresor; - familia hiperpermisivă: una dintre consecinţele imediate ale exercitării unei atitudini superprotectoare este detaşarea între imaginea de sine şi posibilităţile reale ale copiilor; astfel, pot apărea atitudini de îngânfare, de exacerbare a eului, de supraevaluare a propriilor posibilităţi cu tendinţa de a-şi impune în faţa celorlalţi voinţa în mod dominator; - fomilia cu starea economică precară: când starea economică a familiei este precară, există condiţii sporite pentru creşterea numărului infracţiunilor de furt, deoarece copilul nu are discernământul necesar spre a-şi frâna instinctul de achiziţie, care acţionează cu forţă sporită în asemenea situaţii. În baza unor sondaje efectuate în republică, s-a constatat că raporturile părinţi- copil lasă de dorit: 22,6% din minori apreciindu-le ca fiind negative în relaţie cu tata şi 29,3% ca negative în relaţie cu mama, iar atenţia acordată copiilor din partea ambilor părinţi este la treapta de jos; fiecare al doilea minor intervievat consideră că părinţii nu i-au acordat atenţia cuvenită. Cercetările sociologilor şi ale criminologilor străini denotă că circa 85% din tinerii cu comportament delincvent au crescut în familii dezorganizate. Prezenţa conflictelor (certuri) în familiile respondenţilor este frecventă la circa 35% (dintre care: deseori (16%), foarte des (12%), întotdeauna (6,7%)), violenţa domestică completându-le (33,3%). Şcoala. Personalitatea elevului este educată de personalitatea profesorului, spiritualitatea unuia se hrăneşte din spiritualitatea altuia, 208

ceea ce face necesară o abordare interpersonală, capabilă să asigure nu doar dimensiunea informaţional-operaţională, transmiterea de cunoştinţe, ci şi dimensiunea umană, psihosocială, a creşterii şi coevoluţiei în comun a celor doi subiecţi. Este impotant ca prin manierele sale de intervenţie profesorul să nu admită astfel de modele comportamentale, cum ar fi „bufonul clasei”, „preferarea unora” etc. Corelaţia dintre delincvenţă, nivelul de instruire şi educaţie nu poate fi neglijată. Indivizi cu un volum redus de cunoştinţe, cu carenţe educaţionale pronunţate, fără o reprezentare exactă asupra valorilor şi normelor sociale, nu discern binele de rău, licitul de ilicit. Pregătirea şcolară redusă, nivelul precar al cunoştinţelor, anturajul necorespunzător constituie o cale sigură spre delincvenţă. Strategiile eduacţionale sunt validate, în cea mai mare parte, prin şcoală. Nivelul de adaptare şi integrare şcolară poate fi analizat în funcţie de doi indicatori importanţi: - randamentul şcolar (note, medii, rezultate, procedee etc.); - gradul de satisfacţie resimţit de elev (motivaţie intrisecă, interese, atitudini pozitive, atracţie, preferinţă în raport cu viaţa şi activitatea şcolară). Astfel, de regulă, au tendinţe spre comportament deviant minorii cu un randament şcolar scăzut şi lipsă de satisfacţie, adică inadaptarea sau dezadaptarea şcolară este un factor ce contribuie la intrarea copilului în categoria „copiilor problemă” care adoptă o conduită deviantă în raport cu cerinţele vieţii şi activităţii şcolare. Şcoala poate influenţa atât pozitiv, cât şi negativ asupra evoluţiei personalităţii elevului. Influenţele negative se pot manifesta prin: manifestări greşite în plan educaţional; excesul de severitate; inechitatea sancţionării meritului; manifestări de favoritism; manifestări de subiectivism; neprincipialitatea unor relaţii dintre educator şi cei educaţi; lipsa competenţei profesionale; toleranţele sau excesele din partea educatorilor; fenomenele de corupţie; abuzul fizic sau/şi psihic; exemplul negativ etc. Toate aceste manifestări pot genera efecte destabilizatoare asupra formării unor caractere mai uşor 209

influenţabile în rău. Influenţele anturajului asupra delincvenţei la copii apar de obicei mai târziu decât influenţele individuale şi din familie. Două dintre cauzele asociate cu factorii sau influenţa anturajului sunt asocierea cu un anturaj nepotrivit sau respingerea unui tânăr de către anturaj. Asocierea cu un anturaj din care fac parte copiii cu tulburări de comportament este strâns legată de creşterea infracţionalităţii. Dacă în cercul de prieteni sau în familiile vecinilor copilului i se vor servi exemple negative, el se va contamina cu uşurinţă de asemenea comportamente. Studiile efectuate au demonstrat că există posibilitatea ca tinerii cu comportament deviant să-i influenţeze pe tinerii nondelincvenţi să devină delincvenţi. Un alt aspect al influenţei anturazului, evedenţiat şi de Parlamentul European, sunt problemele psihopatologice asociate cu abuzul fizic şi sexual din partea unor persoane din anturaj. De regulă, persoanele care abuzează copii sunt persoane cunoscute copilului: vecini, rude apropiate, profesori etc. Mediul social are un rol nu mai puţin important decât familia, anturaţul şi şcoala. Dacă în perioada copilăriei influenţa mediului social este minoră, atunci pentru adolescenţi acest factor îşi amplifică contribuţia în formarea unui comportament deviant. Astfel, printre factorii apartenenţi mediului social putem evedenţia: nivelul economic, mediul socioprofesional, comunitatea, consumul de substanţe alcoolice şi narcotice şi mass-media. În Republica Moldova, este destul de jos nivelul economic. Coşul minim de consum este mult mai înalt în comparaţie cu necesităţile populaţiei, în special ale tineretului. Din acest considerent, părinţii în majoritatea cazurilor nu pot satisface toate poftele copiilor săi; mai mult, nu pot să le asigure strictul necesar pentru existenţă. Copiii nu întotdeauna pot înţelege că nu sunt surse necesare pentru ceea ce-şi doresc şi adesea recurg la acte delincvenţiale pentru a-şi satisface dorinţele. În alt context, din cauza nivelului scăzut de trai, populaţiei i se 210

oferă un număr redus de locuri de muncă, ceea ce, respectiv, măreşte considerabil numărul de şomeri. Astfel, părinţii sunt nevoiţi să părăsească ţara pentru a câştiga, iar copiii, la rândul lor, rămân fără supravegere, ceea ce favorizează comportamentul lor deviant. Această problemă este întâlnită mai ales printre rândurile populaţiei tinere. Din cauză că nu-şi pot satisface necesităţile minorii încearcă alte modalităţi ilicite de dobândire a sursei de existenţă, şi anume: aleg criminalitatea ca modalitate de dobândire a banilor. Influenţa mediului socioprofesional. Locul de muncă exercită o puternică influenţă asupra individului minor prin ansamblul de elemente materiale şi socioumane pe care le presupune, respectiv prin comportamentul întregului colectiv de muncă, care îşi desfăşoară activitatea în acelaşi spaţiu, prin modul în care este organizată munca sau chiar prin lucrurile aflate într-un asemenea loc. Elementele componente ale locului de muncă ce pot influenţa negativ comportamentul minorului favorizând sau determinând în mod direct comiterea de către acesta a unor acte de indisciplină, abateri sau chiar infracţiuni, sunt următoarele: nivelul scăzut de pregătire şcolară a minorului sau de pregătire profesională a colectivului de muncă, inclusiv a conducătorilor acestuia, comportamentul deviant al membrilor colectivului de muncă sau al conducătorului, necunoaşterea, indiferenţa sau dispreţul faţă de legi şi faţă de regulile de convieţuire în societate, totalitatea actelor de indisciplină în general, absenţa nemotivată, nerespectarea dispoziţiilor primite din partea conducătorilor, slaba calitate a rezultatelor activităţii, lipsa preocupării membrilor colectivului de muncă pentru ridicarea nivelul de cultură generală şi de pregătire profesională. Practica judiciară curentă confirmă însă că pregătirea şcolară necorespunzătoare însoţită de slaba pregătire profesională se situează printre factorii de frunte ce determină minorul să păşească pe calea criminalităţii de tip parazitar (prostituţia, vagabondajul, specula, contrabanda, furtul) şi însoţesc deseori violenţa (actele de vandalism, violul, vătămările de orice fel şi tâlhăriile). 211

Influenţa băuturilor alcoolice şi a substanţelor stupefiante. Consumul de droguri reprezintă un factor din ce în ce mai frecvent în comiterea faptelor delincvente de către minori; numeroşi tineri comit infracţiuni pe fondul consumului de droguri. Alcoolismul, la fel ca şi consumul de droguri, produce tulburări mentale determinând individul la un comportament deviant. În situaţia unui alcoolism acut în formă uşoară faptele se comit din neglijenţă, din neatenţie, însă în caz de alcoolism în formă gravă individul este predispus la comiterea infracţiunilor prin violenţă. Cercetările privind consumul de băuturi alcoolice şi de substanţe stupefiante printre minori arată că fiecare caz în parte a fost precedat de cauze concrete. Totodată, se constată o cauză comună – tendinţa de a se afla într-o stare „veselă” prin cele mai uşoare metode, de a se retrage din conflictul apărut (în familie, la şcoală, printre prieteni). Minorul încă nu înţelege că îndepărtarea de la realitate cu ajutorul alcoolului atrage consecinţe tragice. Mass-media poate influenţa în sens negativ delincvenţa juvenilă; or, violenţa privită la televizor sau la cinematograf duce la creşterea agresivităţii şi a criminalităţii în rândul copiilor şi tinerilor. Dacă rolul delincventului este interpretat de un actor simpatizat de copii, efectele negative sunt mai mari, copiii străduindu-se să-l imite. Literatura, filmele, programele de jocuri pe calculator care proslăvesc infracţiunea, violul sau crima constituie pentru copii un veritabil drog, promovându-le un comportament pe măsura celor citite şi văzute. În baza studiului efectuat asupra tinerilor infractori în 2008, s-a stabilit că drept cauze ale comportamentului lor delincvent ei identifică: prima ar fi destrămarea familiei (78,3%); a doua – condiţiile proaste de trai (51%) şi lipsa unei protecţii sociale adecvate din partea statului (59,9%); desfrâul social: alcoolismul, drogurile, prostituţia etc. (35%), influenţa exercitată de prietenii lor delincvenţi (45%); carenţele educative şi afective (28,3%). În aceaşi ordine de idei este de menţionat că, studiul „Fenomenul delincvenţei juvenile în Republica Moldova”, realizat de către 212

Institutul de Reforme Penale în anul 2011 arată clar că unul dintre factorii determinanţi ai delincvenţei juvenile în Republica Moldova îl reprezintă migraţia populaţiei. Astfel, autorii studiului au constatat că, în mun.Chişinău 41% din copiii intervievaţi au afirmat că mama este plecată peste hotare, iar 35,7% – tatăl. Din rândul persoanelor evaluate, 35% au declarat că părinţii sunt plecaţi mai bine de 5 ani, 17,4% din părinţi sunt plecaţi în străinătate de 1-3 ani. În cazul a 34,5% din respondenţii s-a stabilit că după plecarea părinţilor la muncă nu s-a efectuat o delegare clară a responsabilităţilor parentale. De regulă, în cazul în care părinţii pleacă peste hotare, asistentul social nu este anunţat. În acelaşi studiu s-a remarcat că doar 4,8% din copii comunică zilnic cu părinţii aflaţi peste hotare, 71,5% dintre copiii intervievaţi au declarat că după plecarea părinţilor le lipseşte dragostea părintească, la 61,7% dintre copii le lipseşte comunicarea, iar 22,7% simt lipsa educaţiei. Aceeaşi instituţie în cadrul unui alt studiu (Situaţia actual privind prevenirea delincvenţei juvenile în Republica Moldova), elaborat în 2014, a subliniat că:  în opinia specialiştilor la săvârşirea infracţiunilor şi a altor fapte antisociale de către copii cel mai mult contribuie: venitul redus al familiei; supravegherea defectuoasă a copiilor din partea familiei şi părinţilor/ lipsă de disciplină; familia dezorganizată, abuzul părinţilor de alcool, substanţe; cercul de prieteni cu comportament antisocial; probleme comportamentale.  în viziunea părinţilor, cei mai frecvenţi factori ce conduc la intrarea copilului în conflict cu legea sunt: violenţa în familie (82 %), venitul redus al familiei (79 %), abuzul părinţilor de alcool, substanţe (78 %), familie dezorganizată (70 %), separarea de un părinte sau ambii (63 %) şi neglijenţa părinţilor/lipsa de interes (63 %).  în semenilor lor, fiind puşi în situaţia de a identifica care sunt factorii şi circumstanţele ce contribuie cel mai mult la săvârşirea infracţiunilor de către copii, aceştea au optat pentru răspunsul: părinţii 213

nu sunt acasă (58%), consumul de alcool (30%) şi preluarea modelelor negative din familie (29%) ca fiind cele mai întâlnite cauze ale comportamentului delincvent.

Activităţi de evaluare: 1. Definiţi conceptele de: cauză, condiţie, factor. 2. Distingeţi legătura „cauză – efect” într-un lanţ cauzal neîntrerupt. 3. Relataţi despre factorii primordiali ce formează delincvenţa juvenilă. 4. Precizaţi locul şi rolul factorilor endogeni şi exogeni în procesul apariţiei delincvenţei juvenile. 5. Identificaţi modalităţi de prevenire a cauzelor delincvenţiale. 6. Evaluaţi sărăcia în calitate de cauză a criminalităţii. Probleme, abordări care depăşesc cadrul curricular, dar care pot constitui sfera de interes a unor studenţi: 1. Analiza sistematică a cauzalităţii criminalităţii minorilor. 2. Condiţiile prenatale ca factor al delincvenţei juvenile. 3. Factorii neuropsihici ai delincvenţei juvenile. 4. Factorii care facilitează apariţia tendinţelor suicidare la minori.

214

TEMA 6 STAREA, STRUCTURA ŞI DINAMICA DELINCVENŢEI JUVENILE ÎN REPUBLICA MOLDOVA UNITAŢI DE CONŢINUT: 1. Starea delincvenţei juvenile 2. Structura delincvenţei juvenile 2.1.Structura criminalităţii după gradul de descoperire şi cunoaştere 2.2.Structura criminalităţii conform categoriilor de infracţiuni 2.3.Structura criminalităţii conform gradului de prejudiciabilitate 2.4.Structura social-demografică a criminalităţii 2.5.Structura criminalităţii conform ocupaţiei 2.6.Structura criminalităţii conform persoanelor condamnate 3. Dinamica delincvenţei juvenile 3.1.Dinamica criminalităţii în spaţiu 3.2.Dinamica criminalităţii în timp OBIECTIVE: - să definească noţiunile de stare, structură şi dinamică a delincvenţei; - să identifice indicii structurali ai delincvenţei juvenile; - să analizeze structura delincvenţei juvenile în dependenţă de diverse criterii: după gradul de descoperire; conform categoriei de infracţiuni; conform gradului de pericol social; conform vârstei şi sexului; conform ocupaţiei; conform persoanelor condamnate; - să compare starea delincvenţei juvenile din Republica Moldova la diferite perioade şi în diferite localităţi; - să stabilească influenţa mediului rural sau urban asupra devenirii delincvente a minorului; - să identifice influenţa dinamicii asupra stării delincvenţei juvenile; 215

- să determine dinamica delincvenţei juvenile în diferite perioade de timp; - să evalueze influenţa dinamicii delincvenţei juvenile în modificările sancţionatoare ale legislaţiei penale. Termeni-cheie: starea delincvenței juvenile, nivelul delincvenței juvenile, structura delincvenței juvenile, dinamica delincvenței juvenile, indici absoluți, indici relativi, comparație, criminalitatea legală, criminalitate reală, criminalitate aparentă, cifra neagră a criminalității. BIBLIOGRAFIE: 1. Ciobanu I. Criminologie. Vol. I. Chişinău: Muzeum, 2003. 2. Ciobanu I. Criminologie. Vol. II. Chişinău: Muzeum, 2004. 3. Ciobanu I. Criminologie. Vol. III. Chişinău: Muzeum, 2006. 4. Culcee D. Curs de criminologie. Bucureşti: Naţional, 2001. 5. Gladchi Gh. Criminologie generală. Chişinău: Museum, 2001. 6. Grecu F., Rădulescu S. Delincvenţa juvenilă în societatea contemporană. Bucureşti: Lumina Lex, 2003. 7. Levassior G., Jambu R. Criminologie et science penitenciare. Paris: Dalloz, 1968. 8. Maxwell G., Robertson J. Reacţia la copiii infractori. În: Social Policz Journal of New Zealand, 1996, nr.6. 9. www.statistica.md

1. STAREA DELINCVENŢEI JUVENILE În literatura de specialitate criminalitatea este caracterizată de trei indici de bază: nivelul, structura, dinamica. Nivelul criminalităţii este o caracteristică cantitativă, exprimată prin suma crimelor săvârşite şi a persoanelor care le-au comis (persoane vinovate), precum şi prin coeficienţi sau indici relativi ai 216

crimiitalităţii. De menţionat că, în practică, pentru caracteristica cantitativă a criminalităţii se utilizează combinarea a două noţiuni: starea şi nivelul criminalităţii. Starea criminalităţii este numărul de infracţiuni săvârşite şi al persoanelor care le-au comis, pe un anumit teritoriu şi într-o perioadă de timp stabilită. Nivelul criminalităţii este valoarea determinată din numărut total de infracţiuni săvârşite pe un teritoriu determinat şi într-o perioadă de timp stabilită, raportată la un număr stabilit de populaţie, spre exemplu la 1000, 10.000 sau 100.000 de locuitori. Starea criminalităţii este determinată de indicele absolut, adică de numărul general al infracţiunilor săvârşite (înregistrate) într-o perioadă de timp determinată şi pe un teritoriu stabilit, sau de numărul total de infractori care au săvârşit aceste infracţiuni. Spre exemplu, în anul 2011 au fost înregistrate 1262 de infracţiuni săvârşite de minori, a căror pondere constituie 3,6 procente din totalul infracţiunilor înregistrate; în anul 2012 au fost înregistrate 1468 de infracţiuni comise de minori, cu ponderea de 4,0 din totalul infracţiunilor săvârşite în republică; în anul 2013 – ponderea de 3,0; în anul 2014 – ponderea de 2,8; în anul 2015 – ponderea de 2,5; în anul 2016 – ponderea de 2,2 (a se vedea Tab.1). Numărul infracţiunilor săvârşite de minori în anii 2011 – 2016 Tabelul 12 2011 2012 2013 2014 Infracţiuni săvârşite 1262 1468 1142 1166 de minori Rata infracţionalităţii juvenile, cazuri la 100 174 206 163 167 mii de locuitori 2

http://www.statistica.md/libview.php?l=ro&idc=168&id=5098 217

2015 2016 998

941

144

138

Starea criminalităţii pe un teritoriu dat, în perioada indicată va fi caracterizată de aceşti indici absoluţi. Dacă prima cifră este într-o oarecare masură mai relevantă şi mai aproape de realitate, atunci numărul infractorilor trebuie determinat reieşind din crimele descoperite, atunci când infractorii au fost demascaţi. Indicele scăzut al descoperirii infracţiunilor generează anumite deficienţe la stabilirea numărului real al infractorilor care au comis crime într-o anumită perioadă de timp. Indicii absoluţi, care reflectă valoarea generală a criminalităţii, nu permit efectuarea comparaţiilor, ca metodă de bază în analiza nivelului infracţional. Comparaţia poate fi de două feluri: compararea în spaţiu şi compararea în timp. Compararea în spaţiu permite compararea criminalităţii din două teritorii diferite, evaluată intr-un interval de timp stabilit. Compararea în timp este compararea criminalităţii, evaluată pe un teritoriu stabilit în diferile perioade de timp. Spre exemplu, în anul 2016 au fost înregistrate 941 de infracţiuni, comparativ cu 998 de infracţiuni înregistrate în anul 2015, comparativ cu 1166 înregistrate în 2014 sau cu 1142 înregistrate în 2013. La 100.000 de locuitori cu vârsta de până la 18 ani pentru anul 2012 revin în medie 206 infracţiuni, comparativ cu 174 în anul 2011. Pentru soluţionarea problemelor de analiză nominalizate este necesară utilizarea indicilor relativi ai stării infracţionale. Raportul intensităţii indică nivelul de răspândire a crimelor în spaţiul care le generează. Acest indice, numit în statistica judiciară coeficientul de răspândire sau de intensitate a criminalităţii, se calculează prin raportarea numărului de infracţiuni la numărul de populaţie, luate în dimensiuni constante (K inten.crimin.= Nr.infrac/Nr.populaţiei×E). Rezultă, deci, că pentru calcularea coeficientului intensităţii criminalităţii întotdeauna trebuie să ştim numărul populaţiei. În legătură cu determinarea intensităţii criminalităţii apar două probleme: 1. Din care dimensiuni este constituit numărătorul raportului, 218

adică numărul crimelor săvârşite? 2. Ce trebuie să se subînţeleagă prin numărul populaţiei care alcătuieşte numitorul raportului? Numărul total de infracţiuni (număratorul) trebuie să fie constituit din: numărul total de crime înregistrate; crimele care au fosl soluţionate de instanţele de judecată fără efectuarea cercetării penale; crimele soluţionate de comisiile pentru minori. La numărul de populaţie, în legătură cu care se calculează intensitatea criminalităţii (numitorul), trebuie atribuită nu toată populaţia, ci doar acea parte a ei care, conform vârstei, poate fi trasă la răspundere penală, adică de la vârsta de 16 sau, respectiv, de 14 ani (art.21 CP RM). Însă, în practică, din lipsa datelor despre vârsta populaţiei, coeficientul intensităţii criminalităţii se calculează prin raportarea numărului de crime la numărul total al populaţiei. Problema legată de faptul ce trebuie să subînţelegem prin numărul de populaţie mai are şi o altă latură – modul de calculare a numărului de populaţie în perioada analizată. Această problemă este generată de migraţia mecanică şi naturală a populaţiei. Ca rezultat al acestui proces, numărul populaţiei, în majoritatea teritoriilor analizate, pe parcursul anului (sau al altei perioade de timp) poate oscila considerabil. Reieşind din datele despre populaţie la data de 1 ianuarie a fiecărui an, ea poate fi oglindită, mai precis, prin numărul mediu al populaţiei. Numărul mediu al populaţiei poate fi calculat în baza datelor, la începutul şi la sfârşitul perioadei analizaie, ca jumătate a sumei. Dacă însă sunt relevabile datele despre populaţie nu doar la începutul şi la sfârşitul perioadei analizate, dar şi în careva intervale egale din interiorul perioadei, atunci populaţia medie poate fi calculată mai precis prin metoda mediei cronologice a şirului dinamic. Conform acestei metode, populaţia medie (spre exemplu, pentru 5 ani), în baza datelor despre populaţie la 1 ianuarie a fiecărui an (inclusiv 1 ianuarie a anului următor după ultimul an al perioadei analizate), poate fi calculată ca 1/5 a sumei tuturor perioadelor, plus 219

jumatăţile primei şi ultimei perioade. Utilizarea complexului de coeficienţi detaliaţi pentru studierea nivelului infracţional permite soluţionarea unei probleme importante de analiză – a da răspuns la întrebarea: care este rolul intensităţii fiecărui grup de infracţiuni la formarea intensităţii generale a criminalităţii? Infracţiuni săvârşite de minori la 100.000 populaţie cu vârsta de până la 17 ani. Figura 1 250 200 150 100 50 0

174

206

2011

2012

163

167

144

138

2013

2014

2015

2016

Nivelul infracţionalităţii este caracterizat şi prin indicele activităţii infracţionale. Indicele actvităţii infracţionale poate fi determinat prin trei metode: a) cu ajutorul coeficientului activităţii infracţionale; b) cu ajutorul comparaţiei cotelor - părţi; c) cu ajutorul coeficientului de coraport al cotelor - părţi, Coeficientul activităţii infracţionale este raportul numărului total de persoane ce au săvârşit infracţiuni la numărul mediu al populaţiei de pe teritoriul analizat, care a împlinit vârsta de la care survine răspunderea penală. Acest coeficient este determinat de numărul infractorilor la fiecare 100, 1000, 10.000 ş.a.m.d. de persoane (în dependenţă de înmulţitorul constant ales) având vârsta răspunderii penale de pe teritoriul analizat. Din lipsa datelor despre populaţia Republicii Moldova care a împlinit vârsta de 14 ani, vom opera cu numarul total de populaţie. Pe lângă coeficientul intensităţii, la analiza stării infracţionale o 220

mare importanţă revine şi determinării coeficientului detaliat al activităţii infracţionale. Coeficienţii detaliaţi caracterizează activitatea infracţională a anumitor grupuri social-demografice şi se calculează prin raportul numărului infractorilor din grupul social-demografic interesat la numărul total al oamenilor ce constituie acest grup. Cu ajutorul coeficienţilor nominalizaţi poate fi calculată valoarea activităţii infracţionale a bărbaţilor şi femeilor, a muncitorilor şi funcţionarilor, a maturilor şi minorilor, a adolescenţilor şcolari, elevi, care îşi fac studiile în colegii, a angajaţilor şi neangajaţilor în câmpul muncii, a persoanelor de diferite vârste etc. Spre exemplu, în republică au fost demascaţi 267 de elevi care au săvârşit infracţiuni; în total aici sunt 434308 elevi având vârsta de la 14 ani în sus. Coeficientul activităţii infracţionale a elevilor este egal cu 0,6: (267x1000)/434308, adică la fiecare 1000 de elevi revine mai puţin de unu care a săvârşit infracţiune. Importanţa criminologică a unor asemenea indici concreţi poate fi ilustrată prin următoarele exemple. În ultimul timp, răspândirea criminalităţii juvenile este caracterizată, de regulă, prin cota-parte a minorilor în masivul total al infractorilor; criminalitatea persoanelor neangajate în câmpul muncii – prin cota-parte a lor în totalitatea infractorilor etc. Finalizând expunerea metodicii de analiză a nivelului infracţional, facem următoarele concluzii: 1. Nivelul criminalităţii este caracterizat de următorii indici: a) numărul total de infracţiuni; b) numărul total de infractori; c) coeficientul general al criminalităţii; d) coeficientul detaliat al intensităţii diferitelor categorii şi genuri de infracţiuni; e) coeficientul general al activităţii infracţionale; f) coeficientul detaliat al activităţii infracţionale a diferitelor grupuri de populaţie. 2. Indicii ce caracterizează nivelul criminalităţii fac abstracţie de 221

caracterul dispersat al elementelor constitutive, deoarece aceşti indici reflectă criminalitatea ca un tot unitar. Fiecare din indicii nominalizaţi pune în evidenţă însuşirile specifice ale criminalităţii, prezintă o importanţă deosebită pentru analiza ei. Studiind nivelul criminalităţii, este necesar a utiliza aceşti indici în totalitatea şi interdependenţa lor. 2.

STRUCTURA DELINCVENŢEI

JUVENILE

Structura este constituţia şi forma interioară de organizare, care reclamă o unitate a concludenţei între elementele constitutive. Cunoaşterea criminalităţii, ca fenomen social, trebuie să cuprindă cunoaşterea structurii ei, cunoaşterea parţilor componente, a categoriilor de crime. La prima vedere, criminalitatea este formată dintr-o mare diversitate de fapte săvârşite, deosebite între ele prin natura şi gravitatea lor, cum sunt: omoruri, delapidări, violuri etc. La o cercetare mai atentă însă, se poate observa că această diversitate de fapte se repartizează în anumite grupe, după anumite criterii obiective şi subiective, ajungându-se la un anumit sistem de crime destul de unitar şi coerent. Aceste indice reflectă conţinutul interior al criminalităţii, coraportul dintre grupuri sau tipuri particulare de infracţiuni evaluate totalmente într-o perioadă de timp pe un anumit teritoriu, evidenţiate prin anumite calităţi de grup. Descrierea structurii criminalităţii înseamnă, în primul rând, relevarea elementelor ei constitutive în baza unor particularităţi; în al doilea rând, stabilirea ponderii specifice fiecărui element în criminalitate; în al treilea rând, stabilirea legăturii dintre elemente; în al patrulea rând, stabilirea legăturii dintre fiecare element particular cu sistemul criminalităţii în general. În analiza sistemului infracţional este necesar să se evidenţieze indicii ce caracterizează criminalitatea: a) structura generală a criminalităţii; 222

b) structura unor grupuri de infracţiuni (patrimoniale, violente etc.); c) structura unor tipuri de infracţiuni (omoruri, furturi, tâlhării, jafuri etc.). Foarte des structura criminalităţii este determinată cu ajutorul grupărilor tipologice şi variaţionale. Gruparea tipologică împarte totalitatea analizată în grupuri similare conform particularităţilor calitative esenţiale. Gruparea variaţională împarte totalitatea analizată în grupuri similare conform particularităţilor cantitative esenţiale. În cazurile când este necesar de reflectat valorile elementelor componente în proporţii, se vor utiliza două procedee: a) totalitatea analizată de admis ca 100%; b) evidenţierea din această totalitate a valorilor (cotelor-părţi) tuturor elementelor constitutive. Rezultă că dacă la baza evidenţierii elementelor constitutive se pune particularitatea calitativă, atunci se foloseşte gruparea tipologică. Iar dacă îndeplinim aceleaşi condiţii din punctul de vedere al cantităţii, atunci se foloseşte gruparea variaţională. Utilizând grupările şi valorile relative ale dispersării, este necesar să se evidenţieze indicii care caracterizează structura generală a criminalităţii. 2.1. Structura criminalităţii după gradul de descoperire şi cunoaştere În teoria şi practica criminologiei, structura criminalităţii se cercetează după gradul de cunoaştere, descoperire, înregistrare, verificare şi soluţionare judiciară; este vorba, în termeni criminologici, despre întinderea sau adâncimea criminalităţii. Astfel, formele criminalităţii, după aceste criterii, sunt de trei feluri sau niveluri: primul este criminalitatea legală sau judecată; altul, vizibil, este criminalitatea aparentă (sesizată) şi ultimul, mai puţin vizibil, dar existent şi vast, criminalitatea reală (săvârşită). În cercetările criminologice se citează şi se analizează cu 223

precădere criminalitatea legală, fiindcă aceasta este certă, verificată şi, în urma judecăţii, faptele se dovedesc că sunt, cu adevărat, infracţionale, iar autorii, infractorii sunt cunoscuţi, sunt descoperiţi şi verificaţi, constataţi vinovaţi şi pedepsiţi conform prevederilor legii penale. Însă, nu este mai puţin adevarat că cercetarea criminologică nu poate ignora criminalitatea sesizată, mai largă decât cea legală, de care se ocupă organele de urmărire penală (MAI şi procuratura) şi care, în multe cazuri, frământă opinia publică. Criminalitatea reală Se referă la ansamblul faptelor penale comise efectiv, indiferent dacă sunt cunoscute ori nu de către vreunul din organele justiţiei penale. Această categorie are un grad maxim de generalitate, incluzând toale celelalte categorii. Despre criminalitatea reală, în teoria şi practica criminologică se fac cercetări prin care se caută a se dovedi că ea există, că are un volum mare. Dacă, bunăoară, criminalitatea aparentă este de 20.000 infracţiuni, criminalitatea reală se presupune că este de 30.000 infracţiuni. Indiferent de faptul că diferenţa aceasta este mai mare sau mai mică, criminalitatea reală există. Prin urmare, cunoaşterea criminalităţii reale sub diversele sale aspecte (amploare, formă, localizare, evoluţie) este de maximă importanţă pentru cercetarea criminologică. Din păcate însă, o cunoaştere riguros ştiinţifică a acestei categorii nu este posibilă; din multitudinea faptelor comise, o bună parte rămâne întotdeauna necunoscută, din diverse motive. Această parte ascunsă reprezintă aşanumita „cifră neagră" a criminalităţii. Cifra neagră a criminalităţii reprezinta ansamblul faptelor penale care se comit efectiv, dar care nu ajung la cunoştinţa organelor de justiţie penală. În linii generale, cifra neagră ar putea fi reprezentată printr-o ecuaţie matematică, care reprezintă diferenţa dintre criminalitatea reală şi criminalitatea aparentă: C.N. = C.R.- C.A. Factorii care generează cifra neagră sunt numeroşi şi au o origine 224

diversă. Ei pot fi însă grupaţi în trei categorii principale, care acoperă majoritatea ipotezelor practice. Aceste categorii sunt; a) abilitatea infractorilor; b) ineficienţa organelor de urmărire penală; c) „pasivitatea" victimelor. a) Abilitatea infractorilor presupune comiterea unor fapte penale ideale, în condiţiile în care urmele materiale şi rezultatul socialmente periculos sunt greu ori imposibil de sesizat de către organele de urmărire penală. Atragem atenţia că în aceste cazuri abilitatea infractorilor constă în aceea că însăşi fapta nu este descoperită şi nu ajunge deci la cunoştinţa organelor de justiţie. b) Ineficienţa organelor de urmărire penală. Folosim această denumire generică pentru a ne referi, desigur, în primul rând, la organele de poliţie, cărora le revin atribuţiile cu caracter general în urmărirea penală, precum şi la procuratură în virtutea atribuţiilor ce-i revin în supravegherea generală şi a exercitării urmăririi penale. Aceleaşi consecinţe cu privire la cifra neagră decurg însă şi din ineficienţa altor organe cu anumite atribuţii de control în diferite domenii şi care au obligaţia legală de a sesiza organele de urmărire penală în cazul constatării unor infracţiuni. Astfel, personalul medical este dator să sesizeze organele de poliţie despre toate cazurile de adresare a cetăţenilor cu leziuni corporale, care pot avea provenienţă infractorică. La fel, serviciul pompieri – despre toate cazurile de incendieri cu suspecţie infracţională. c) „Pasivitatea" victimelor. Deşi în ordinea prezentării apare pe ultimul loc, această categorie de factori are o contribuţie substanţială la sporirea cifrei negre. Includem în această categorie situaţiile în care persoanele care au suferit direct sau indirect o vătămare de pe urma unor fapte penale nu sesizează organelor de justiţie respectivele fapte. Natura infracţiunilor susceptibile de a intra în această categorie este diversă (furt, vatămare corporală, viol etc.) şi nu are relevanţă în ce priveşte cifra neagră. 225

Criminalitatea aparentă reprezintă totalitatea crimelor (infracţiunilor) săvârşite sau pretins săvârşite, care sunt crime sau care apar ca şi crime şi care au ajuns la cunoştinţa organele de urmărire penală sau au fost înregistrate la ele. Criminalitatea aparentă cuprinde toate acele fapte care, cel puţin într-o fază incipientă, prezintă o aparenţă penală. Dacă această aparenţă se confirmă ori nu şi dacă avem sau nu de a face cu o infracţiune care atrage răspunderea penală, este datoria organelor judiciare de a stabili. În multe cazuri, după iniţierea unei activităţi de verificare şi administrare a probelor necesare, organele judiciare pot ajunge la concluzii contrare aparenţei iniţiale. Astfel, la verificarea faptelor aparente sunt relevante cazurile prevăzute de legislaţia procesual penală care exclud pornirea procesului penal, şi anume: 1) dacă nu există faptul infracţiunii; 2) când fapta nu întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii; 3) împotriva persoanei, care în momentul săvârşirii faptei socialmente periculoase n-a atins încă vârsta la care, potrivit legii, poate fi trasă la răspundere penală; 4) dacă partea vătămată s-a împăcat cu învinuitul – în cazurile care pot fi pornite numai la plângerea părţii vătămate; 5) în cazurile prevăzute de Partea Specială a Codului penal; 6) în privinţa unei persoane referitor la care există o sentinţă, devenită definitivă, în legătură cu aceeaşi acuzaţie sau încheierea ori hotărârea instanţei de judecată de clasare a procesului pe acelaşi temei; 7) în privinţa unei persoane referitor la care există o hotărâre neanulată a organului de urmărire penală, a ofiţerilor de urmărire penală, a procurorului despre clasarea procesului în legătură cu aceeaşi acuzaţie. Evident că, în cazurile nominalizate mai sus, organele de urmărire penală vor refuza în pornirea unui proces penal şi, respectiv, fapta aparentă nu va fi constatată ca infracţiune. Deci, prin asemenea metode se delimitează criminalitatea aparentă de criminalitatea legală. 226

2.2. Structura criminalităţii conform categoriilor de infracţiuni Cele mai frecvente infracţiuni comise de minori sunt furturile. În anul 2016 minorii au comis 600 furturi, ceea ce constituie o descreştere comparativ cu anii precedenţi, deoarece în anul 2015 s-au înregistrat 659 de furturi, în anul 2014 - 854 furturi, în anul 2013 – 802 furturi, în anul 2012 – 1021 furturi, în anul 2011 – 881 furturi. În anul 2016 au fost înregistrate 3 infracţiuni de omor săvârşite de către minori; 2 vătămări corporale grave intenţionate, 13 violuri, 57 jafuri, 11 tâlhării, 26 infracţiuni de huliganism şi 17 infracţiuni legate de droguri. Ca urmare a analizei datelor prezentate supra, în anul 2016 numărul minorilor care au comis infracţiuni la 100.000 copii cu vârsta până la17 ani, faţă de anul 2015, când acelaşi indice era mai mare, constituind 144 minori. Totodată, numărul total al minorilor condamnaţi în anul 2016 a constituit 335, iar în anul 2015 cifra s-a ridicat la 374 minori condamnaţi. Acest indice oglindeşte concomitent şi eficienţa activităţii organelor de drept. Totodată, în structura criminalităţii minorilor poate fi analizată şi deţinerea persoanelor în instituţii penitenciare. Bunăoară, minorii deţinuţi în penitenciare în mare parte îşi ispăşesc pedeapsa pentru comiterea furturilor şi jafurilor – 12 persoane, pentru omor – 6 persoane, pentru viol – 8 minori. În prezent, în penitenciarul de tip închis, pentru minori, îşi ispăşesc pedeapsa pentru comiterea infracţiunilor deosebit de grave 39 minori. Structura distribuţiei minorilor în instituţiile penitenciare se reflectă în tabelul de mai jos.

227

Distribuţia deţinuţilor în instituţiile penitenciare după tipul infracţiunii săvârşite anii 2011 – 2015

În total deţinuţi minori Inclusiv pentru: Omor Vătămări intenţionate grave Viol Furt Jaf Tâlhării Huliganism Crime legate de droguri Altele

2011

2012

2013

2014

2015

98

85

75

59

39

34

23

20

17

13

-

-

35 12 14 2 1

18 21 16 1 6

1 15 18 16 1 5

11 15 14 1 -

9 7 9 1 -

2.3. Structura criminalităţii conform gradului de prejudiciabilitate Cunoaşterea criminalităţii după gradul de gravitate este la fel de importantă ca şi celelalte aspecte amintite. În general, în teoria privind datele statistice naţionale, reieşind şi din dispoziţiile legii penale, se menţionează următoarele forme ale criminalităţii după gravitate: - criminalitatea uşoară, - criminalitatea mai puţin gravă, - criminalitatea gravă, - criminalitatea deosebit de gravă, - criminalitatea excepţional de gravă. Pentru anul 2016, numărul infracţiunilor excepţional de grave, 228

deosebit de grave şi grave înregistrate este prezentat în următoarea diagramă: DEOSEBIT DE GRAVE; 4 GRAVE; 218 UȘOARE; 93 EXCEPTIONA L DE GRAVE; 7

MAI PUȚIN GRAVE; 1168

Prin urmare, din cele 1490 de infracţiuni comise de către minori mai mult de 78% din ele sunt mai puţin grave, cele mai puţine sunt excepţional de grave (aproximatin 0,5%) şi deosebit de grave (peste 0,2%). 2.4. Structura social-demografică a criminalităţii În cercetarea criminologică se atrage atenţie şi criminalităţii după sex. Este un fapt incontestabil că săvârşesc infracţiuni nu doar bărbaţii, ci şi femeile. Din punct de vedere criminologic, interesează, în primul rând, în ce măsură, în ce proporţie sunt implicate fetele în criminalitate, iar, în al doilea rând, ce fel de infracţiuni săvârşesc ele mai frecvent. 2011 2012 2013 2014 2015 2016 Infracţiuni comise de către fete Infracţiuni comise de către băieţi

150

103

89

84

1112 1365 1053 1082

229

78

78

920

863

Cele mai multe infracţiuni şi cele mai grave sunt săvârşite mai des de către băieţi, constatare confirmată de datele statistice arătă numărul de condamnări ale minorilor.

Numărul minorilor deţinuţi în penitenciarul de tip închis anii 2012-2016

Total inclusiv: Băieţi Fete

2012 39

2013 43

2014 32

2015 39

2016 30

39 0

41 2

32 -

38 1

28 2

2.5. Structura criminalităţii conform ocupaţiei Statistica infracţională ne permite să facem unele distincţii între infractorii demascaţi, în dependenţă de ocupaţiile sau angajarea lor în sferele sociale la momentul săvârşirii infracţiunilor. Astfel potrivit datelor oferite de Serviciile siguranţă copii ale subdiviziunilor de poliţie teritoriale ale MAI pe parcursul anului 2016:  29 de copii care au comis infracţiuni sunt elevi, ceea ce constituie – 1,95 la sută din numărul total de minori (în 2015 – 33 de copii; în 2014 – 41 de copii; în 2013 – 54 de copii);  616 de copii dintre cei care au comis infracţiuni sunt neîncadraţi în câmpul muncii sau au abandonat procesul de studii (în anul 2015 – 603 de copii; în 2014 – 988 de copii; în 2013 – 961 de copii).

230

2.6. Structura criminalităţii conform persoanelor condamnate Structura criminalităţii conform persoanelor condamnate se analizează în corapori cu numărul condamnărilor, care de la an la an diferă, şi în dependenţă de categoria de pedeapsă (închisoare, amendă etc.). Numărul persoanelor condamnate în anul 2016 a constituit circa 10 mii persoane, ceea ce înseamnă că în fiecare zi 27 de persoane sunt condamnate. Comparativ cu anul precedent, numărul lor s-a redus cu 14,1%. Dinamica numărului de persoane condamnate la 100.000 populaţie (anii 2012-2016) Figura 2

Astfel, la 100 mii locuitori în medie revin 283 condamnaţi, cu 36 condamnaţi mai mult comparativ cu anul 2012. Femeile deţin o cotă de 6,3% în numărul total de condamnaţi, iar la 100 mii femei revin în medie 35 femei condamnate comparativ cu 550 bărbaţi condamnaţi la 100 mii bărbaţi. Rata minorilor condamnaţi înregistrează un nivel de 49 condamnaţi la 100 mii minori până la 17 ani). Este de menţionat că, în cazul minorilor predomină condamnarea condiţionată (55,8%), după care urmează privaţiunea de libertate (9,9%) şi munca neremunerată în folosul comunităţii (8,7%).

231

3. DINAMICA DELINCVENŢEI JUVENILE Din punctul de vedere al doctrinei penale, problema spaţiului şi timpului este determinată de acţiunea legii penale în spaţiu şi în timp. Aceste două coordonate au importanţă majoră pentru legile penale ce încadrează o faptă socialmente periculoasă într-o normă juridică, definind-o astfel ca crimă, care în totalitatea lor alcătuiesc, pentru o oarecare perioadă de timp, criminalitatea într-un spaţiu determinat. 3.1. Dinamica criminalităţii în spaţiu Întâi de toate, ţinem să menţionăm că la analiza provizorie în spaţiu a criminalităţii au fost utilizate metode şi modalităţi de tratare criminologică, statistico-penală şi sociogeografică, graţie cărora a fost posibilă raionarea criminalităţii din Republica Moldova. În scopul unei raionări mai adecvate, au fost cercetate deosebirile de coeficienţi ai criminalităţii, exprimaţi atât prin numărul general al infracţiunilor înregistrate, cât şi prin numărul infracţiunilor grave ce revin la 10.000 de locuitori, care prezintă unul dintre principalii factori ai raionării, deoarece acesta determină gradul pericolului social; totodată, şi riscul falsificării este mai mic, comparativ cu primul indiciu – numărul general al infracţiunilor înregistrate. Nivelul criminalităţii la general constituie un indiciu, în mare măsură, mai subiectiv, uneori poate spori vertiginos din contul infracţiunilor neînsemnate. În urma unei analize complexe s-a reuşit relevarea pe teritoriul Moldovei a şase zone criminogene: două în zona de nord a ţării - la nord-vest şi centrală nord-est, două în zona de sud - sud-est şi sud-vest; zona capitalei şi cea estică. Zona criminogenă de nord-vest cuprinde raioanele: Briceni, Glodeni, Donduşeni, Drochia, Edineţ, Ocniţa, Făleşti, Râşcani şi Ungheni. Cel mai redus nivel infracţional din Moldova este condiţionat aici, credem, în primul rând, de particularităţile psihologiei, obiceiurilor, de 232

modul de viaţă al populaţiei din partea locului. Dinamica criminalităţii în ultimul deceniu din zona respectivă are anumite particularităţi specific. În ansamblu, această regiune se caracterizează prin cel mai redus ritm al creşterii criminalităţii în medie pe an în ţară, dar trebuie de menţionat că aici au fost depistate mari deosebiri teritoriale. Zona criminogenă centrală de nord-est. Zona respectivă include raioanele din nord-estul republicii: Teleneşti, Sângerei, Rezina, Şoldăneşti, Camenca, Floreşti, Soroca, mun. Bălţi şi raioanele centrale – Nisporeni, Călăraşi şi Orhei. Zona respectivă se caracterizează printr-un nivel mai înalt al criminalităţii, inclusiv al infracţiunilor grave, decât în zona de nordvest. Faptul acesta este condiţionat, probabil, de aşezarea lor geografică între oraşele mari Chişinău şi Bălţi, de influenţa nemijlocită asupra teritoriului a raioanelor Soroca, Rezina, Râbniţa, fiind învecinată la est şi sud cu cele mai criminogene zone din ţara. Zona criminogenă a capitalei include mun. Chişinău şi raioanele intravilane: Anenii Noi, Criuleni, Străşeni, Ialoveni. În ultimul deceniu, regiunea indicată se caracterizează prin cel mai înalt nivel, cea mai complicată structură şi cel mai înalt pericol social al criminalităţii printre celelalte zone. De menţionat că raioanele intravilane ale Chişinăului în ce priveşte criminalitatea intensivă cedează raioanelor din stânga Nistrului, iar în ultimii ani – şi unor raioane din zona criminogenă de sud-vest a ţării. Criminalitatea înaltă din regiunea capitalei este condiţionată, în fond, de cea mai înaltă aglomeraţie urbană din ţară, de gradul înalt de urbanizare a localităţilor rurale, de procesele de migraţie intensivă, de cea mai înaltă densitate a nodurilor de legătura auto, căi ferate etc. din ţară, de mobilitatea socială a oamenilor etc. Dinamica criminalităţii în zona respectivă are anumite particularităţi teritoriale. Pe de o parte, se evidenţiază teritoriile cu o intensitate mare a criminalităţii, iar, pe de altă parte, limitele acestei intensităţi rămân stabile în ultimii ani, având în general o tendinţă de descreştere. 233

Zona criminogenă de est cuprinde oraşele Bender, Tiraspol şi raioanele din stânga Nistrului: Slobozia, Grigoriopol, Dubăsari şi Râbniţa. Regiunea respectivă, ca şi regiunea capitalei, este cea mai criminogenă din ţară. În aceste regiuni s-a creat o „undă verde" pentru traficanţii de stupifiante şi pentru autobusinessul ilicit. Zona de sud se caracterizează printr-o situaţie criminogenă mai complicată decât zona de nord a ţării. După nivelul criminalităţii, deţine o situaţie intermediară între zona criminogenă de nord-vest şi zona centrală de nord-vest, pe de o parte, şi zona criminogenă a capitalei şi cela de est, pe de altă parte. Conform intensităţii infracţionale, în zona de sud putem delimita două zone criminogene: zona de sud-vest – cu un nivel mai înalt al criminalităţii şi zona de sud-est – cu un nivel comparativ redus al criminalităţii. Zona criminogenă de sud-vest include raioanele Vulcăneşti, Cahul, Cantemir, Comrat, Leova, Hânceşti, Cimişlia. Regiunea respectivă se caracterizează printr-un înalt nivel al criminalităţii, inclusiv al celei grave. Nivelul criminalităţii grave din majoritatea raioanelor nominalizate depăşeşte indicele respectiv din raioanele intravilane ale Chişinăului. Zona criminogenă de sud-est include raioanele Basarabeasca, Căinari, Căuşeni, Taraclia, Ciadâr-Lunga şi Ştefan Vodă. Zona respectivă se caracterizează printr-un nivel mediu al criminalităţii, ca şi zona criminogenă centrală de nord-est, iar după gradul pericolului social al criminalităţii e comparabilă cu raioanele intravilane din regiunea capitalei. În urma studiului criminalităţii în spaţiu efectuate pe exemplul Republicii Moldova şi în baza unor date empirice ale statisticii criminale putem concluziona că factorul geografic criminogen nu este unicul la stabilirea cauzalităţii criminalităţii, deoarece situaţia criminogenă a fost formată sub influenţa atât a factorilor tradiţionali (particularităţile psihologiei şi ale comportamentului oamenilor, stilul 234

tradiţional de viaţă, sistemul de valori al populaţiei, obiceiurile, caracterul relaţiilor reciproce în diverse comunităţi, condiţiile istorice etc.), cât şi a factorilor noi sau actuali: mobilitatea intensivă a populaţiei, îndeosebi din afara republicii, industrializarea, urbanizarea, irelevanţa criteriilor tradiţionale de valori şi de viaţă şi apariţia ulterioară a unei subculturi de gen divers. Fără îndoială, nu trebuie trecute cu atenţia determinantele economice şi social-politice ale perioadei de tranziţie şi tensionările interetnice ce au adus la conflict armat. Criminalitatea urbană În ce priveşte problema privind dinamica criminalităţii în spaţiu, Criminologia, ca ştiinţă, acordă o atenţie sporită mai întâi criminalităţii urbane şi apoi criminalităţii rurale. Ideea criminalităţii urbane, deosebită de criminalitatea rurală, a pornit de la faptul că în ţările în care s-au înregistrat creşteri masive ale criminalităţii acestea sunt determinate, îndeosebi, de creşterea criminalităţii în oraşe, mai ales în marile oraşe. S-a creat supoziţia că la oraş apar mai mulţi factori şi condiţii criminogene, care trebuie cunoscute. Ca noţiune, criminalitatea urbană reprezintă totalitatea infracţiunilor săvârşite în centrele urbane (oraşe). Cercetările întreprinse cu privire la criminalitatea urbană au relevat şi unele deosebiri între criminalitatea în diferite cartiere sau sectoare. Se face deosebire între infracţionalitatea din sectorul comercial de cea din sectorul rezidenţial (locuinţe), de infracţionalitatea din zona centrală şi de infracţionalitatea din zona de cartier mărginaş (periferic) etc. Criminalitatea rurală Criminalitatea rurală cuprinde totalitatea intracţiunilor săvârşite în mediul rural, adică în centre raionale, sate. Cercetarea criminalităţii rurale se poate face pe localităţi rurale mai mari şi pe localităţi rurale mai mici. Mai mult, ea poate fi facută şi pe centre rurale vecine cu oraşele şi pe centre rurale îndepărtate de oraşe. Este interesant de urmărit criminalitatea rurală după natura 235

infracţiunilor săvârşite (infracţiunilor contra persoanei, infracţiunilor contra bunurilor etc.), precum şi după vârsta persoanelor care săvârşesc infracţiuni (minori, tineri, majori). Cunoaşterea infracţionalităţii rurale generează concluzia că aceasta are şi trăsături specifice, că este favorizată de unii factori specifici, fără a elimina factorii comuni. Cu privire la natura infracţiunilor săvârşite în mediul rural, se menţionează că cele mai frecvente infracţiuni sunt cele contra proprietăţii, urmate de cele contra persoanei, îndeosebi loviri simple, loviri grave, încăierări, dar şi omoruri, violuri etc. Există părerea că infracţiunile contra persoanei (de sânge şi sexuale) sunt cele mai frecvente în mediul rural. Conform mediului de domiciliere se constată că prevalează numărul copiilor din mediul urban ce au comis infracţiuni. Astfel, în 2016 în mediul urban au comis 844 de minori (în 2015 - 862) comparativ cu 646 de minori din mediul rural (în 2015 - 576). 3.2. Dinamica criminalităţii în timp Dinamica criminalităţii se cercetează pe termene scurte şi pe termene lungi. Astfel, se urmăreşte evoluţia fenomenului pe luni şi pe ani. Sub acest aspect, se constată că în lunile de primăvară şi de vară se săvârşesc anumite infracţiuni (cele contra persoanelor), iar toamna şi iarna – alte infracţiuni (cele contra proprietăţii). Se mai constată oscilarea criminalităţii, în sensul creşterii sau al descreşterii pe termene scurte. Este vorba de oscilaţiile fenomenului, care se datorează unor factori mai puţin importanţi. Însă, este posibilă o creştere sau descreştere şi pe termene mai lungi, pe ani şi decenii. Aici intervin factori mai importanţi (de exemplu, perioada de prosperitate economică sau de criză economică). Este necesar să se cunoască starea criminalităţii pe ţară, pe regiuni, pe oraşe, pe raioane; este necesar să se cunoască dinamica criminaliţăţii generale – dacă, în general, creşte sau dacă descreşte şi în ce ritm creşte sau descreşte. Dar, pe lângă cursul general al criminalităţii, mai trebuie urmărită dinamica criminalităţii pe grupe şi 236

categorii de infracţiuni – criminalitatea contra persoanei, criminalitatea contra proprietăţii etc. Cunoaşterea criminalităţii în dimensiunea timp arată gradul sau ritmul de mişcare sau imensitate a fenomenului, ceea ce prezintă importanţă. Una este să se constate o criminalitate care creşte de la an la an şi alta este să se constate o criminalitate staţionară sau care scade de la un an la altul. Mai trebuie de cunoscut care anume infracţiuni se comit mai frecvent şi care anume infracţiuni se comit cu intermitenţe ori cu tendinţă de dispariţie.

Numarul de infractiuni comise

Dinamica delincvenţei juvenile în timp:

2000 1500 1000 500 0

2013

2014

2015

2016

1551

1761

1438

1490

Mişcarea săptămânală, sezonieră şi anuală. Cercetările făcute în raport cu zilele săptămânii prezintă interes şi sunt utile. Aparent s-ar crede că acesta este un aspect minor; totuşi, în urma cercetărilor au apărut aspecte şi concluzii ce trebuie avute în vedere: a) Ca regulă generală, infracţiuni se comit în orice zi a saptămânii, mai cu seamă când este vorba de infracţiuni ocazionale, infracţiuni legate de situaţii apărute spontan (spre exemplu, circulaţia pe drumurile publice etc.). Cu toate acestea, cercetările au arătat că în anumite zile ale saptămânii infracţiunile sunt mai frecvente. Astfel, există constatarea făcută în criminologie că în zilele de sfârşit de saptamână infracţiunile sunt mai frecvente, 237

îndeosebi infracţiunile contra persoanei (loviri, insulte, calomnii, ultraje etc.). De asemenea, s-a constatat că în zilele de plată a salariului în mediul industrial, comercial etc. (spre exemplu, în zilele de vineri) infracţiunile sunt mai frecvente. De regulă, cu salariul încasat şi sub influenţa alcoolului consumat se trece mai uşor la comiterea de infracţiuni. b) Infracţionalitatea lunară manifestă şi ea unele caracteristici: este mai ridicată la mijlocul şi la sfârşitul lunii. De regulă, sfârşitul lunii coincide cu plata salariului ori cu alte evenimente familiale ori personale – nunţi, jubilee – care favorizează ocazii de contacte sociale dar şi, sub influenţa alcoolului, de conflicte sociale. De asemenea, în unele regiuni ale ţării şi în capitală zilele de târg sunt şi prilejuri de infracţiuni. c) Infracţionalitatea sezonieră, adică criminalitatea după anotimpuri, a fost printre primele forme care a atras atenţia practicienilor şi apoi a teoreticienilor. Astfel, s-a reţinut că în anotimpurile calde se comit anumite infracţiuni, iar în anotimpurile reci se comit alte infracţiuni. Vara se comit mai multe infracţiuni contra persoanei (loviri, violuri etc.), iar iarna se comit mai multe infracţiuni contra bunurilor (furturi, sustrageri etc.). Potrivit unei investigaţii, 15% din furturile comise de minori au loc în luna februarie, delicte sexuale – în lunile de vară (15–49 %), vagabondaj – în lunile de vară, actele de violenţă sunt mai frecvente în lunile de primăvară. Reieşind din cele expuse mai sus, factorul fizic (clima) ar fi acela care determină o asemenea mişcare a infracţiunilor. Adevărul este că factorul fizic este numai în aparenţă determinant, în realitate el este doar punctul de pornire, în sensul că oferă ocazii de săvârşire a infracţiunilor (ieşirea la natură, parcuri, plimbări), că vara oferă ocazia unor mai multe contacte între oameni, care favorizează şi infracţiuni contra persoanei (certuri, insulte, violenţe). Iarna, dimpotrivă, frigul şi dificultăţile legate de procurarea alimentelor creează condiţii ce favorizează comiterea de infracţiuni contra avutului (furturi, 238

înşelăciuni atc.). Criminalitatea anuală este cercetată pe mai multe planuri, deoarece ea reprezintă totalitatea infracţiunilor săvârşite într-o ţară pe timp de un an. De regulă, totalul infracţiunilor din lunile anului se adună reprezentând totalul infracţiunilor săvârşite în anul respectiv. Acest total, fiind comparat cu totalul general din anul precedent sau din anii precedenţi, va marca menţinerea la acelaşi nivel a infracţionalităţii, o descreştere sau o creştere a criminalităţii din anul respectiv. Criminalitatea lunară reprezintă un fragment redus din mişcarea criminalităţii anuale. De multe ori, în conţinutul criminalităţii anuale se includ infracţiunile săvârşite în ultimile săptămâni sau luni ale anului precedent, acestea fiind în curs de verificare. De aceea, mişcarea infracţionalităţii pe mai mulţi ani, îndeosebi mişcarea ei pe 5 sau 10 ani (decenală), dacă este analizată cu atenţie, ne oferă posibilitatea de a trage concluzii mai temeinice. Desigur, cercetarea anuală este utilă pentru unele aspecte minore ale criminalităţii, îndeosebi în ce priveşte condiţiile care pot influenţa săvârşirea de infracţiuni. Activităţi de evaluare 1. Analizaţi deosebirile dintre indicii absoluţi şi cei relativi ai stării infracţionalităţii. 2. Determinaţi modul de stabilire a cifrei negre a delincvenţei juvenile. 3. Stabiliţi structura delincvenţei juvenile în dependenţă de diverse criterii. 4. Propuneţi noi criterii ale structurii delincvenţei juvenile. 5. Comparaţi evoluţia structurii delincvenţei juvenile în Republica Moldova pe o unitate determinată de timp. 6. Identificaţi influenţa dinamicii asupra stării delincvenţei juvenile. 7. Explicaţi cauzalitatea dinamicii diferite a delincvenţei juvenile pe teritoriile diferitelor state. 8. Apreciaţi probabilitatea evoluţiei pe viitor a delincvenţei juvenile în Republica Moldova. 239

Probleme, abordări care depăşesc cadrul curricular, dar care pot constitui sfera de interes a unor studenţi: 1. Şcoala cartografică şi contribuţia mediului la formarea comportamentelor criminale. 2. Dimensiunea gender: criminalitatea feminină şi criminalitatea masculină. 3. Variabila mediului rezidenţial (urban-rural) în abordarea analitică a tipologiei infracţiunilor de violenţă contra persoanei.

240

TEMA 7 PERSONALITATEA DELINCVENTULUI MINOR

UNITĂŢI DE CONŢINUT: 1. Noţiunea de personalitate a delincventului minor 2. Coordonatele bio-psiho-sociale ale personalităţii delincventului minor 2.1. Elemente biologice: vârsta; sexul 2.2. Elemente psihologice: temperamentul; caracterul; aptitudinile; inteligenţa 2.3. Elemente sociale: macromediul; micromediul; anturajul 3. Formarea personalităţii delincventului minor 3.1. Dezvoltarea personalităţii 3.2. Principalele modele de formare a personalităţii delincventului minor 4. Tipologia delincvenţilor minori OBIECTIVE: - să expună conceptul de personalitate din punct de vedere psihologic; - să relateze despre etapele dezvoltării copilului; - să facă raportul dintre noţiunile de „persoană” şi „personalitate”; - să argumenteze importanţa coordonatelor bio-psiho-sociale în devenirea personalităţii minorului delincvent; - să identifice rolul crizelor de vârstă în procesul de formare a minorului; - să determine cele mai esenţiale delimitări între sexul masculin şi cel femenin; - să estimeze coraportul dintre aptitudine şi intelegenţă; - să stabilească rolul caracterului şi al temperamentului în formarea 241

-

persoanlităţii delincventului minor; să identifice bolile psihice şi influenţa lor la inadaptarea minorilor; să identifice importanţa micromediului în formarea personalităţii minorului; să determine rolul anturajului la acumularea abilităţilor infracţionale la minori; să stabiliească modalităţile de formare a persoanlităţii delincventului minor; să propună noi criterii de clasificare a delincvenţilor minori; să identifice trăsăturile delincventului minor în coraport cu tipologia sa delincvenţială.

Termeni-cheie: personalitate, dezvoltare biologică, dezvoltare socială, dezvoltare psihică, vârstă, sex, temperament, caracter, inteligență, aptitudini, macromediu, micromediu, anturaj, alienare, frustrare, inadaptare, învăţare. BIBLIOGRAFIE: 1.

2. 3. 4.

5.

6.

Ilica A., Herlo D., Binchiciu V., Uzum C., Curetean A. O pedagogie pentru învăţământul primar. Chişinău: Editura Universităţii „Aurel Vlaicu”, 2005. Brich A. Psihologia dezvoltării. Bucureşti: Editura tehnică, 2000. Ciobanu I. Criminologia. Vol. II. Chişinău: Cartdidact, 2004. Grosu V. Vârsta răspunderii penale a persoanelor în perspectivă comparată. În: Analele ştiinţifice ale USM. Vol. I. Seria „Ştiinţe socioumanistice”. Chişinău, 2004. Crivenchi S. Aspecte psihologice ale delincvenţei. În: „Delincevenţa juvenilă. Prevenire şi recuperare”. Universitatea de Criminologie. Conferinţă ştiinţifică a profesorilor Catedrei Asistenţă Socială şi Sociologie din 15-16 ianuarie 2002. Chişinău: Centrul Editorial al Universităţii de Criminologie, 2002. Damir D., Toader E. Discernopatia şi delincvenţa infantilo242

juvenilă. În: Rom. J. Leg. Med., 2006, nr.14(1), p.51-55. Romanian Society of Legal Medicine. 7. Delincvenţa juvenilă: realitate socială, forme şi metode de prevenire: Materialele Conferinţei ştiinţifico- practice internaţionale din 23-24 aprilie 2004. 8. Duble A., Luca Sofia, Moisescu R. şi al. Ghid de practici instituţionale în instrumentarea cauzelor cu minori. Iaşi: Asociaţia Alternative Sociale, 2005. 9. Expertiza judiciară în cauzele privind minorii. Chişinău: IRP, 2005. 10. Coşleţ O. Influenţa băuturilor alcoolice şi a substanţelor stupefiante asupra comportamentului deviant al minorilor. În: Revista Naţională de Drept, 2006, nr.2. 11. Mutu-Strulea M. Studiu privind personalitatea delincventului minor (Partea I). În: Revista Naţională de Drept, 2008, nr.4. 12. Mutu-Strulea M. Studiu privind personalitatea delincventului minor (Partea II). În: Revista Naţională de Drept, 2008, nr.5. 13. Mutu-Strulea M. Incursiuni privind personalitatea delincventului minor. În: Revista de ştiinţe penale. Ediţie specială, IRP, 20082009. 14. Diaconu N. Simptomologia devianţelor comportamentale la copii. În: Phoenix, 2004, nr.1-6. 15. Golu P., Verza E., Zlate M. Psihologia copilului. Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică, 1995. 16. Gassin R. Criminologie. Paris: DALLOZ, 4 éd. 17. Râjicova S. Seminarul pentru avocaţi privind acordarea asistenţei juridice minorilor în conflict cu legea. Chişinău, 2003. 18. Chiriţă V., Pirozynski T., Boişteanu P. Psihiatrie clinică. Iaşi: UMF, 1993.

243

1. NOŢIUNEA DE PERSONALITATE A DELINCVENTULUI MINOR Actul delincvent nu este doar un fenomen de masă legat de organizarea şi funcţionarea societăţii, ci şi un fenomen individual. În acest sens se poate afirma că actul delincvent este unul individual, deoarece, fiind contrar normelor legale, el este întâi de toate comis de către un individ sau un mic grup de indivizi. Este semnificativ faptul că altădată acest comportament era perceput ca un act concret individual, şi numai abia începând cu sec. XIX este tratat şi ca un fenomen colectiv. Există la moment două maniere de intrepretare şi explicare a genezei delictului: - prima constă în întrebarea: de ce un anumit număr de indivizi devin delincvenţi?; - a doua face referire la întrebarea: de ce majoritatea indivizilor nu devin totuşi delincvenţi? Desigur, orice act exteriorizat uman este indisolubil legat de aspectul interiorizat al subiectului, adică de personalitatea individului. Temeiul acestei legături rezidă în faptul că solicitările externe impuse minorului, înainte de a duce la anumite rezultate şi de a se concretiza în anumite performanţe, se răsfrâng prin prisma condiţiilor interne ale personalităţii minorului, cu ansamblul ei de caracteristici individuale şi de vârstă. Variabilele psihologice care mediază performanţele şi manifestările sunt numeroase: trebuinţele şi interesele, disponibilităţile şi înzestrările generale, aptitudinile specifice, structurile tipologice şi temperamentale, fondul emoţional, atitudinile caracteriale, însuşirile intelectuale, achiziţiile anterioare. Ele acţionează ca un filtru, ca o grilă de recepţie selectivă, imprimând o notă de specificitate individuală proceselor de învăţare şi conduitelor infantile. Dar, concomitent cu fenomenul variabilităţii şi dispersiei, generat de particularităţile psihoindividuale ale copiilor, acţionează şi legea aderenţei personalităţii individuale la tabloul de valori medii ale caracteristicilor psihice induse de apartenenţa mai multor copii la acelaşi stadiu de 244

dezvoltare psihică, cu însuşirile lui generale, comune, repetabile. Conceptul de personalitate a individului este centrat pe faptul identităţii de sine, ceea ce deosebeşte un individ de toţi ceilalţi. Mulţi autori au legat apariţia identităţii de sine de momentul în care copilul se recunoaşte în oglindă. Darwin considera că acest fenomen are loc la 17 ani, Payer – la 19 luni, Gesell – la 2 ani, iar Réné Zazzo – la 3 ani. Fiecare avea dreptate, pentru că identitatea de sine este un proces complex, în mai multe etape, care nu se realizează brusc. Noţiunea de personalitate aparţine primordial psihologiei, fiind cercetată sub mai multe aspecte şi invocată şi de alte ştiinţe. Noţiunea de personalitate are în vedere individualitatea umană unică, irepetabilă, anticipativ modificatoare a mediului, deci creatoare, în integralitatea determinărilor sale bio-psiho-socioculturale. Trecerea de la o stare la alta a sistemului de personalitate este o permanentă devenire, ea fiind determinată nu doar de ceea ce este sistemul actual, fizic, psihic sau social, nu doar de ceea ce a fost experienţa complexă a persoanei şi societăţii, ea este determinată şi de ceea ce vrea, persoana şi societatea, să fie acea personalitate în viitor. Noţunea de personalitate nu trebuie confundată cu cea de persoană sau individ; or, personalitatea mereu presupune aspectul social intrinsec, fiind înţeleasă ca homo sapiens, homo faber, homo valeur. Personalitatea este o construcţie elaborată în psihologie în scopul explicării modalităţii de creare şi funcţionare psihofiziologică a organismului uman. Conceptul de personalitate posedă trei particularităţi ce o caracterizează:  globalitatea – personalitatea individului este constituită din ansamblul de caracteristici care permit descrierea sa, identificarea printre alţii, făcând din om un exemplu unic;  coerenţa – exprimă existenţa unei anumite organizări şi interdependenţe între toate elementele ce compun personalitatea, asigurând astfel un sistem funcţional de elemente interdependente (unui individ îi sunt caracteristice 2-3 trăsături principale, predominante, celelalte, care pot fi mii, au natură 245

secundară);  stabilitatea temporală – fiind un sistem coerent, personalitatea trebuie să-şi păstreze pe o anumită perioadă unitatea componentelor la influenţa factorilor externi, asigurându-şi astfel identitatea de sine. S-au formulat orientări diferite mai largi în implicaţii de cadru asupra conceptului de personalitate, printre acestea fiind identificate patru curente: 1) curentul tipologic (aparţinând lui Sheldon în special), după care personalitatea depinde de constituţia fizică, de temperament şi de caracter; 2) curentul psihanalitic (Freud), care percepe personalitatea ca fiind rezultatul conflictului dintre cele trei niveluri ale psihicului: Id, Ego şi Suprego; 3) curentul factorial (Cattel), care consideră personalitatea ca o construcţie factorială, dinamică şi antagonistă, exprimată în modalitatea răspunsurilor date la situaţii (de exemplu, forţa eului şi opusul ei – emoţionalitatea nevrotică; dominanţa şi opusul ei – supunerea etc.); 4) curentul culturalist (Kardiner), după care membrii societăţii au în comun elemente asemănătoare ale personalităţii care formează „personalitatea de bază". Generalizând toate curentele nominalizate, conceptul de personalitate poate fi privit sub dublu aspect: static şi dinamic. Pentru primul, personalitatea constituie suma calităţilor persoanei, sinteza acestora. Pentru a doua, personalitatea este facultatea de a se comporta într-o manieră sau alta, de a alege o conduită sau alta în situaţiile cele mai diverse în care se află individul. Anume cea din urmă şi interesează mai mult în cadrul delincvenţei juvenile, fiind determinată de conjuncturile şi factorii delincvenţiali şi de mecanismul trecerii la act. În cadrul orientării biologice clasice, termenul de personalitate a devenit sinonim cu individualitatea fizică şi patologică, sumă a unor 246

stigmate care, împreună, configurau portretul unui tip distinct de comportament uman, caracterizat prin predestinare ereditară şi nebunie morală. În orientarea sociologică, conceptul de personalitate a delincventului este considerat o variantă a viziunii, potrivit căreia personalitatea este rezultatul influenţelor determinante ale factorilor socioculturali. În orientarea psihologică, personalitatea delincventului este o sinteză a tuturor trăsăturilor bio-psiho-sociale, cu un înalt grad de stabilitate şi care atribuie o identitate de sine inconfundabilă individului delincvent, prin atitudinea sa de antisociabilitate. Reieşind din orientările nominalizate, trebuie de recunoscut că toate sunt corecte din punctul lor de vedere, şi anume – pornind de la criteriile care au importanţă la analiza conceptului de personalitate a infractorului. Din punct de vedere criminologic şi al delincvenţei juvenile, se poate distinge personalitatea minorului în momentul trecerii la actul delincvenţial (factori declanşanţi) şi factori care anterior au influenţat formarea personalităţii delincventului (factori predispozanţi). Dezvoltarea personalităţii este determinată şi de influenţa celor cinci crize de vârstă prin care trece omul în vârsta minoră şi care la fiecare se manifestă mai mult sau mai puţin accentuat. Actualmente, în studiul personalităţii delincvenţilor minori se pune accentul mai curând nu pe criteriul biologic şi psihologic, dar pe cel social, care poate modela personalitatea în sens pozitiv sau negativ. Prin noţiunea de personalitate a delincventului minor înţelegemm totalitatea trăsăturilor specifice individului, precum şi totalitatea factorilor atât interni, cât şi externi, precum şi elementele bio-psiho-sociale, dar şi influenţarea altor condiţii impersonale care duc la determinarea comiterii unei fapte delincvenţiale. Personalitatea delincventului minor constituie rezultatul unor permanente şi multiple raporturi de condiţionare reciprocă şi de interedpendenţă între trăsăturile definitorii ale personalităţii acelui minor care a comis o infracţiune sau delict aflate în plin proces de structurare – sub presiunea factorilor individuali şi sociali care-l fac să 247

se manifeste specific atât în personalitatea sa ca sistem, cât şi în condiţiile concrete de mediu în care minorul se dezvoltă, se formează şi trăieşte.

2. COORDONATELE BIO-PSIHO-SOCIALE ALE PERSONALITĂŢII DELINCVENTULUI MINOR

Din definiţie, personalitatea cuprinde un ansamblu de dimensiuni bio-psiho-sociale, care în decursul vieţii sunt supuse unor transformări de ordin cantitativ sau calitativ, care împreună asigură dezvoltarea. În funcţie de nivelul la care au loc asemenea modificări, se desprind trei dimensiuni: A. dezvoltarea biologică, transpusă în modificările fizice, morfologice şi biochimice ale organismului; B. dezvoltarea psihică, ce constă în apariţia, instalarea şi transformarea proceselor, funcţiilor şi însuşirilor psihice; C. dezvoltarea socială, concretizată în reglarea conduitei individului, în conformitate cu normele şi cerinţele impuse de colectivitate, de mediul social existenţial. Cele trei determinante ale personalităţii şi, concomitent, forme ale dezvoltării umane, există într-o strânsă interacţiune şi interdependenţă, fiind corelate una cu alta şi predeterminându-se. 2.1. Elemente biologice Vârsta constituie o coordonată morfologică care pune în evidenţă dezvoltarea psihică, fizică şi plasamentul individului în societate. Fiecare vârstă reprezintă o etapă calitativ nouă a dezvoltării psihice şi se caracterizează printr-o multitudine de schimbări care, luate în ansamblu, formează specificul structurii personalităţii minorului la etapa dată a dezvoltării. Perioadele de vârstă ale 248

dezvoltării psihice depind într-o anumită măsură de numărul de ani trăiţi şi de gradul de maturizare a organismului minorului, însă ele pot să nu coincidă cu vârsta lui cronologică. De aceea, perioadele de vârstă au cel puţin patru aspecte:  cronologic – de la naştere până în prezent;  biologic – se determină prin gradul de maturizare sau de dezintegrare a organismului, prin starea sistemului nervos;  psihologic – este determinat de modificările calitative în dezvoltarea psihică;  sociologic – se caracterizează prin maturitate socială, rolurile pe care le are individul în societate. În conformitate cu legislaţia penală în vigoare, pentru Republica Moldova distingem câteva categorii de minori: - până la vârsta de 14 ani – minori care nu sunt responsabili, chiar dacă comit infracţiuni; - cu vârsta între 14 şi 16 ani – responsabilitatea juridică este limitată, prevăzută doar pentru o categorie anumită de infracţiuni; - cu vârsta între 16 şi 18 ani – minorii răspund în faţa legii, dar în cazul unor infracţiuni care nu prezintă pericol social însemnat pedeapsa penală poate să nu fie aplicată. Articolul 53 CP RM prevede că „persoana care a săvârşit o faptă ce conţine semnele componenţei de infracţiune poate fi liberată de răspundere penală de către instanţa de judecată în cazurile: a) minorilor...” Deosebit de importantă pentru criminologie este categoria minorilor până la vârsta de 14 ani, adică a copiilor. Copilăria este perioada de vârstă de la naşterea omului şi până la pubertate. Sau, copilăria este etapa de creştere, de transformare a nounăscutului în adult. Individul uman are cea mai lungă copilărie în raport cu alte fiinţe vii, ca fiind marcată de o dezvoltare intensă intelectuală şi socială. De exemplu, s-a constatat că la vârsta de 4 ani copilul acumulează 50% din capitalul logic necesar, deţinut la 18 ani şi 80% din cel de la 8-10 ani. În copilărie se disting trei stadii mari: 1) de la naştere până la 3 ani; 249

2) de la 3 până la 6-7 ani; 3) de la 6-7 ani până la pubertate. Pe lângă joc, la dezvoltarea psihică a copilului contribuie învăţarea socială, pe parcursul căreia se acumulează patrimoniul sociocultural al grupului şi învăţarea didactică, în special în anii de şcoală. După copilărie, criminologia este interesată de studiul adolescenţei, care este trecerea de la copilărie la vârsta adultă. În special în perioada pubertăţii (11-15 ani) are loc definitivarea identificării sociale a individului. Este conştientizată apartenenţa culturală şi sexuală, necesitatea de cunoaştere manifestându-se în continuare nu doar în plan didactic, ci şi social. Puberii se asociază frecvent în grupuri, cărora le dau preferinţă în raport cu părinţii, deoarece grupul le satisface cerinţele de autoafirmare, de distracţie, de realizare. Circa 67% din grupurile de minori s-au constituit pe principiul interesului comun, neavând intenţii criminale. Membrii grupului se cunosc bine între ei, au aceleaşi simpatii şi preferinţe, cu timpul formându-se un adevărat nucleu. Referitor la vârste, Erikson propune ipoteza conform căreia oamenii trec prin opt stadii pe parcursul întregii vieţi. În fiecare stadiu are loc o criză, ori un moment critic, de a cărui rezolvare depinde cursul dezvoltării ulterioare (crizele de vârstă). Majoritatea oamenilor rezolvă aceste crize satisfăcător şi efectele acestora sunt îndepărtate pentru a se mişca spre alte provocări dictate de ritmul vieţii, dar există persoane care nu rezolvă complet aceste crize şi efectele lor continuă să pună probleme mai târziu pe parcursul vieţii. De exemplu, se consideră că mulţi adulţi au încă de rezolvat probleme ce ţin de criza identităţii manifestată în adolescenţă. Cele opt stadii ale vieţii, după Erikson, se identifică cu o criză majoră ce trebuie rezolvată pentru a întruni condiţiile unei personalităţi sănătoase. Cinci dintre acestea sunt specifice minoratului. Stadiile dezvoltarii psihosociale sau cele cinci crize de vârstă în perioada minoratului, dupa E. Erikson, ar fi: 250

1. Stadiul de la nastere până la 1 an, intitulat criza: încredere versus neîncredere. În acest prim stadiu se formează sentimentul de încredere versus neîncredere în ceilalţi, în funcţie de ingrijirea şi dragostea acordată copilului, când acesta este nevoit să aibă încredere absolută în cei care-l îngrijesc. Nesatisfacerea acestor nevoi existenţiale într-un mod favorabil va conduce în viitor la dezvoltarea sentimentului de neîncredere, insecuritatate, suspiciune şi la teama de viitor în general. 2. Stadiul 1-3 ani (copilaria mică), intitulat criza: autonomie versus îndoială, ruşine. În acest stadiu se dezvoltă sentimentul de autonomie, încredere în sine, când copilul vrea să se apuce şi să facă anumite lucruri, cu riscul de a greşi. Încurajarea din partea părinţilor în această etapă va dezvolta copilului sentimentul de siguranţă şi încredere în sine absolut necesare în viitoarele situaţii-problemă pe care le poate întâmpina în viitor (în stadiile următoare). Dacă, dimpotrivă, părinţii manifestă dezaprobare în tot ceea ce face copilul, mai ales prin ridiculizarea unei fapte, acesta din urmă va începe să se ruşineze de propriile acţiuni, dar va pierde şi încrederea în propriile decizii. 3. Stadiul 3-6 ani (copilaria mijlocie), intitulat criza: iniţiativă versus culpabilitate. În această perioadă a vieţii copilul începe să exploreze lucruri noi, să-şi descopere abilităţi motorii, să interacţioneze mai mult cu cei din jur, începe să aibă iniţiativa multor activităţi imitând de obicei adulţii; frecvent va încălca interdicţiile impuse de părinţi, fapt penalizat verbal sau mai mult. Intervenţia educativă necorespunzătoare va dezvolta copilului o teamă de pedeapsa exagerată; acesta va considera pe viitor că orice initiativă personală este greşită; dacă anumite acţiuni nu au fost finalizate corespunzator, se va dezvolta sentimentul de vinovăţie. 4. Stadiul 6-12 ani (copilaria mare), intitulat criza: competenţă/hărnicie versus inferioritate. În acest stadiu copilul achiziţionează cunoştinţe şi deprinderi în special prin intermediul şcolii, specifice culturii din care face parte. Odată cu începerea şcolii, 251

apare prima comparaţie socială. Astfel, o abordare corespunzătoare din partea părinţilor, dar şi a învăţătorilor va dezvolta un simţ al competenţei sau, dimpotrivă, o atitudine necorespunzătore din partea lor va dezvolta sentimentul de inferioritate. 5. Stadiul 12-18 ani (adolescenţa), criza: identitate de sine versus confuzie de rol. În această perioadă adolescentul caută să-şi formeze şi să-şi dezvolte o identitate personală şi vocaţională, încearcă să se identifice cu un rol profesional. În acest stadiu apare confuzia de roluri şi întrebarea frecventă a adolescentului: „Cine sunt eu?”; adolescentul manifestă totodată şi un comportament indezirabil, prin însuşi conflictul interior prin care trece. Eşecul în dobândirea unei identităţi clare, durabile are ca rezultat difuziunea rolului, confuzia dintre ceea ce este şi ceea ce doreşte sa fie. Scopul educaţional în această etapă este de formare a copilului autonom prin acordarea unei anumite independenţe controlate. Erikson, ca de altfel majoritatea psihologilor, considera ca adolescenţa reprezintă criza centrală a întregii dezvoltări. Sexul (genul) exprimă un ansamblu de trăsături morfologice, psihologice şi sociale prin care indivizii se disting în femei şi bărbaţi. Indiferent de sex, persoana care a comis o faptă prejudiciabilă este trasă la răspundere. Cu toate acestea, pentru unele infracţiuni calităţii de subiect activ îi este specific doar un anumit sex; de exemplu, autor al pruncuciderii poate fi doar mama biologică. Studiul raporturilor dintre sex şi delincvenţă este o întrebare clasică, pe care o aborda încă unul dintre întrmeietorii criminologiei, Cesare Lombroso, care a descris portretul bărbatului delincvent şi al femeii delincvente. Interesul pentru subiectul abordat se manifestă începând cu anii 60 ai sec. XX, odată cu mişcarea de liberare a femeii, care nu putea să nu lase amprente asupra criminalităţii feminine. În paralel, dezvoltarea criminologiei a determinat examinarea problemelor ce ţin de acest fenomen nu doar sub aspectul criminalităţii feminine, dar şi sub aspectul reacţiei sociale faţă de femeile 252

delincvente. Mai mulţi criminologi şi psihologi susţin că, biologic şi social, femeia este mai puţin predispusă spre delicte decât bărbatul, deoarece constituţia sa fizică este la general mai puţin compatibilă cu forţa musculară pe care o solicită faptele de violenţă. Însă, actualmente spectrul faptelor s-a extins mult mai mult decât la agresiuni, astfel încât femeia poate comite infracţiuni ce nu necesită forţă fizică. Nu se poate vorbi despre superioritatea unui sex asupra celuilalt. Inferioritatea unor caractere sau însuşiri se compensează cu superioritatea altor caractere sau însuşiri. Studiul diferenţiat al delincvenţei fetelor de cel al băieţilor minori se determină de prezenţa unor caracteristici intrinseci de volum şi de structură (cantitative şi calitative). Două categorii de constatări pot fi făcute în privinţa volumului: 1) există mereu o disproporţie foarte importantă între delincvenţa feminină şi cea masculină, prima fiind mai slabă decât cea din urmă, la general constituind 7-10 la sută din aceasta; 2) există o variaţie a nivelului delincvenţei feminine, anume: vârsta femeilor la aceeaşi categorie de delicte este mai înaltă decât a bărbaţilor; variaţia geografică, potrivit căreia proporţia femeilor condamnate în diferite state este fie joasă (Franţa, Anglia, SUA, Republica Moldova), fie ridicată (Belgia, Portugalia); nivelul delincvenţei feminine în spaţiul urban este mult mai înalt decât în spaţiul rural în comparaţie cu cea a bărbaţilor; o variaţie istorică poate fi atestată când nivelul delincvenţei feminine creşte în timpul tulburărilor sociale, războaielor, răscoalelor. La general, faptele fetelor reprezintă zece la sută dintre faptele constitutive ale delincvenţei juvenile. Factorii determinanţi ai delincvenţei fetelor fac ca acestea să devină mai curând victime, de exemplu în cazul prostituţiei, în mare parte al violurilor, traficului de persoane etc. În conformitate cu datele literaturii de specialitate, cazuri de suicid realizat printre sexul masculin, faţă de cel feminin, s-au înregistrat mult mai des, inclusiv la vârsta copilului şi adolescentului, ceea ce subestimează afirmaţiile unor autori precum că rata mare a 253

suicidului masculin este legată de condiţiile nefavorabile de viaţă şi de activitate ale bărbaţilor. Prin numărul mare de suicid masculin, cu folosirea modalităţilor mai agresive şi sigure, se evidenţiază caracterul determinativ al acestui sex. Pentru suicidul realizat semnificativă este predominarea de 5 ori a sexului masculin, iar pentru tentativele suicidale – de 6 ori a sexului feminin. 2.2. Elemente psihologice Dezvoltarea psihică este procesul de formare şi restructurare continuă a unor însuşiri, procese, funcţii şi structuri psihocomportamentale prin valorificarea subiectivă a experienţei social-istorice, în vederea amplificării posibilităţilor adaptative ale organismului. Parafrazându-l pe filosoful antic grec Heraclit, care spunea că „un om nu se scaldă de două ori în apele aceluiaşi râu”, deoarece „totul curge”, am putea afirma că omul nu este aproape niciodată identic cu sine însuşi, datorită permanentei schimbări şi prefaceri a vieţii sale psihice, a însuşirilor, funcţiilor şi proceselor psihice. Dezvoltarea psihică are un caracter complex, multifuncţional, ea nu este uniformă, dar poliformă şi continuă. Din punctul de vedere al delincvenţei juvenile ar interesa primordial trei aspecte ale dezvoltării psihice: temperamentul, aptitudinile şi caracterul. Temperamentul este dimensiunea energetico-dinamică a personalităţii, exprimată atât în partcularităţile activităţii psihice, afective, cât şi în comportamentul exteriorizat. Temperamentul individului arată capacitatea acestuia de a răspunde la diverşi stimuli externi sau interni, respectiv capacitatea de concentrare nervoasă, de încordare şi de autocontrol, care evoluează de la susceptibilitate şi impulsivitate până la calm şi stăpânire de sine. Temperamentul este considerat ca reprezentând latura dinamică a activităţii şi a comportamentului, adică baza psihofiziologică a aptitudinilor şi caracterului, fiind propriu şi distinct pentru fiecare 254

individ. Clasificarea temperamentelor începe cu Hipocrate în antichitate, care a stabilit categoriile temperamentale în raportarea lor la cele patru elemente ale naturii: aer, pământ, foc şi apă. Mult mai târziu, psihologul rus Pavlov constată că temperamentul are la bază tipurile de sistem nervos. Sunt recunoscute patru tipuri temperamentale: coleric, sangvinic, flegmatic şi melancolic. Printre particularităţile distinctive ale acestora se enumeră: - colericul – energic, impulsiv, agitat, plin de iniţiativă, avânt, nestăpânit, predispus spre agreşivitate, exagerare, crize nervoase, iritare; - sangvinul – activ, echilibrat în sentimente, expresiv, plastic, comunicativ, adaptiv, rezistent, echilibrat psihic în situaţii dificile, dar are dificultăţi în fixarea scopurilor, menţinerea intereselor şi persistenţa în acţiuni şi sentimente; - flegmaticul – calm, cu un echilibru afectiv, sentimente durabile, răbdător, capacităţi de muncă cu migală, atenţie, prudenţă, înclinat spre rutină, indiferent la cele ce se întâmplă în jur, are o voinţă slabă, predispus spre lenevie; - melancolicul – capacitate redusă de muncă, lipsit de rezistenţă, emotiv, foarte prudent, dependent de grup, ordonat, capabil de a realiza activităţi migăloase, profund şi temeinic în sentimente, în anumite circumstanţe nefavorabile poate deveni retras şi tensionat. Este important a cunoaşte temperamentul unui minor pentru a determina măsurile comportamentale aplicate faţă de el, pentru a-i orienta corect activitatea, a interveni pozitiv în evoluţia sa socială. Dacă un copil este hiperactiv, urmează a i se valoriza activitatea pentru a evita deciziile pripite, erorile, pentru a-i doza şi a-i ordona programul de lucru. Caracterul este o totalitate a însuşirilor psihice şi morale ale individului uman manifestate în comportamentul şi acţiunile sale, în atitudinile şi poziţia sa faţă de sine, faţă de alţii, faţă de societate şi 255

faţă de valorile unanim recunoscute ale acesteia. Caracterul exprimă un ansamblu de atitudini-valori, stabile, generalizate, determinante pentru o persoană, care se întemeiază pe convingeri puternice. Spre deosebire de temperament, caracterul se formează pe parcursul vieţii. Etimologic, termenul „caracter” provine de la greaca veche semnificând tipar, stil de viaţă. Caracterul este o sumă de particularităţi individuale în raport cu relaţiile pe care subiectul le întreţine cu lumea exterioară. La acest conglomerat de particularităţi contribuie: motivaţia, trebuinţele, sentimentele superioare, convingerile morale, aspiraţiile, idealurile, concepţiile despre lume şi viaţă etc. Caracterul este nucleul personalităţii unde se concentrează întreaga individualitate psihică şi morală a persoanei, iar după modul în care trăsăturile caracterului se manifestă faţă de lumea înconjurătoare se disting caractere: extravertit (exteriorizat) – deschişi, comunicativi şi sociabili, şi introvertit (interiorizat) – nu foarte deschişi, cu o fire retrasă, tacută. La fel, în structura caracterului se disting trăsături volitive: perseverenţă, hotărâre, independenţă, curaj, insistenţă sau nehotărâre, dependenţă, încăpăţânare etc. În sfârşit, distingem trăsături: - afective – pasionare, sentimentalism, indiferenţă, inexpresivitate etc.; - intelectuale – curiozitate, inventivitate, experienţă, învăţare etc.; - sociale – altruism, comunicativitate, iniţiativă sau egoism, neîncredere etc. Toate aceste trăsături se află în strânsă concordanţă, determinând profilul irepetabil şi unic al omului. Caracterul este influenţat de condiţiile socioistorice de formare a personalităţii, de modelele 256

culturale acceptate în societate, de grupul de apartenenţă al persoanei etc. Între temperament şi caracter există o strânsă legătură. Temperamentul cuprinde manifestările dinamice ale personalităţii, iar caracterul – relaţia cu lumea interioară şi cu ambianţa. Temperamentul, totodată, determină anumite trăsături ale caracterului, care se fundamentează pe calităţile neurofiziologice ale individului uman, suportând în permanenţă un control social. De aici, pot fi evidenţiate mai multe tipuri de caracter:  tipul armonios – adaptabil la mediu, pozitiv faţă de cerinţele sociale, cu autoapreciere reală, sociabil, optimist, principial etc.;  tipul conflictual cu ambianţa – impulsiv, nereţinut, se supraapreciază, cu capacităţi atrofiate de comunicare, egoist, lipsit de compasiune etc.;  tipul cu conflicte interne – nu poate armoniza raportul dintre social şi personal, se subapreciază, afectat de nevroze sau chiar de stări patologice grave etc.;  tipul influenţabil – lipsit de opinii, principii, dependent de grup, uşor influenţabil, fără de iniţiativă. Coordonatele personalităţii minorului predispun spre formarea şi aplicarea unor reguli procedurale în interogarea delincventului minor, cum ar fi: - cunoaşterea preventivă a personalităţii delincventului, a condiţiilor şi modului de viaţă – ajută la stabilirea relaţiei; - audierea copilului se recomandă să fie promovată în formă de discuţie, convorbire cu durata de nu mai mult o oră; - invitarea minorului la audiere se face cât mai rapid pentru a exclude posibilitatea influenţării persoanelor „competente”; - audierea inculpatului minor, de regulă, se recomandă să se facă în instituţia oficială, pentru a sublinia caracterul oficial şi sever al situaţiei. În unele cazuri se permite promovarea audierii în condiţii neformale (depinde de personalitatea minorului); 257

- tonul, ritmul discuţiei, limbajul utilizat trebuie să corespundă particularităţilor individuale ale minorului. Se evită situaţiile de ameninţare, intimidare şi etichetare a minorului. Ţinem cont de particularităţile psihologice de vârstă:  predispunerea de a face fantezii, de a exagera lucrurile;  sugestibilitatea înaltă;  volumul atenţiei şi memoriei de lungă durată redus;  în procesul mărturiilor pot greşi în descrierea obiectelor şi circumstanţelor, în reproducerea consecutivităţii evenimentelor, în identificarea intervalelor de timp;  atenţia este selectivă şi orientată spre evenimentele extraordinare, neobişnuite, interesante;  prezenţa conformării condiţionează tendinţa de a vorbi „aşa cum trebuie/cum se cere” (comportament social-acceptat);  predispunerea de a-şi asuma vina altora. În fiecare caz de delincvenţă a minorului este necesară efectuarea unei expertize psihiatrico-legale în vederea studierii personalităţii minorului, a modelului său comportamental care poate fi sau nu determinat de unele tulburări psihice. De asemenea, pentru înţelegerea acestui fenomen este necesară concretizarea unor elemente de psihologie a minorului, în calitatea procesuală a acestuia, expertiza fiind determinată în funcţie de gradul participaţiei minorului la fapta imputată. Indiferent de calitatea minorului, în timpul examinării, acesta are tendinţa de a prezenta faptele într-o anumită culoare. În calitate de martor are tendinţa de a fabula sau de a omite unele detalii, tendinţă mai accentuată atunci când minorul este parte vătămată. De aceea, este indicat să fie ascultat în prezenţa unei persoane de încredere. Ca învinuit sau inculpat minorul va avea tendinţa de a diminua gravitatea faptei prin omisiunea unor aspecte nefavorabile lui. În anumite cazuri patologice, poate să apară situaţia de autoinculpare sau de agravare a propriei situaţii. Aptitudinile reprezintă categoria însuşirilor psihice care determină capacitatea omului de a realiza anumite performanţe în 258

activitatea profesională. Aptitudinile pot fi: - înnăscute; - dobândite pe parcursul vieţii. Chiar de la naştere omul posedă un anumit capital ereditar, care, însă, se află în germene şi nu determină complet profilul personalităţii. Pentru dezvoltarea acestor aptitudini este nevoie de învăţarea şi dobândirea deprinderilor de realizare a activităţilor psihice, lucru ce poate fi obţinut pe parcursul maturizării organismului şi a sistemului psihic. O altă clasificare a aptitudinilor ar fi cea în: aptitudini elementare (simple), ce ţin de formarea reprezentărilor, ale gândirii, imaginaţiei, voinţei, atenţiei etc; aptitudini complexe – reuniuni ale celor elementare: capacitatea de acumulare a cunoştinţelor, inteligenţa, spiritul de observaţie. Astfel, aptitudinile muzicale întrunesc capacitatea auditivă, inclusiv auzul muzical, armonic, intern, simţul ritmului, memoria şi imaginaţia muzicală. Aptitudinile simple pot fi generale sau de grup. Inteligenţa este singura aptitudine generală admisă din cadrul aptitudinilor simple. Inteligenţa este o aptitudine care se dezvoltă prin învăţare pe parcursul vieţii. Ea poate fi caracterizată prin trei dimensiuni: - profunzime – operaţie a gândirii ce permite identificarea, memorizarea, evaluarea, diferenţierea etc.; - amplitudine – produs al gândirii ce implică posibilităţile omului de a examina totul în ansamblu, precum şi de a analiza detaliile, a clasifica, sistematiza, a transforma raraporturile; - volum – sau conţinut al gândirii: simbolic, semantic, comportamental etc. Inteligenţa joacă un mare rol în procesul de afirmaţie profesională şi socială. Conduita criminală la fel depinde de împrejurările de viaţă, de capacitatea de gândire, de prevederea consecinţelor ce apar în cazul săvârşirii unei infracţiuni. Totuşi, criminalul nu se gândeşte ori se 259

gândeşte prea puţin la pedeapsa ce urmează comiterii infracţiunii şi la alte consecinţe. Studiile psihologice au dovedit că majoritatea criminalilor n-au prevedere, n-au gândire, fiindcă n-au nivelul de inteligenţă necesar cuprinderii mintale a faptei pe care o săvârşesc. Trăsături psihologice specifice criminalului Distingem cinci trăsături psihologice specifice, caracterizate prin anumite tendinţe, şi anume: 1) egocentrismul; 2) labilitatea; 3) agreşivitatea; 4) indiferenţa afectivă; 5) indiferenţa morală. 1) Egocentrismul este o trăsătură a persoanei ce se caracterizează prin tendinţa de a raporta totul la propria persoană. Astfel, criminalul îşi face o imagine pozitivă despre sine, considerându-şi propria persoană ca „centru al universului”, punct de reper pentru toate sentimentele şi emoţiile sale. El se rupe de realitatea înconjurătoare şi cade în subiectivism, dezvoltându-şi sentimentul exagerat de afirmare proprie, iar când acesta nu reuşeşte, se dezvoltă mânia şi invidia pentru cei din jur. Aşa se ajunge la sentimente de frustrare, disperare, orgoliu, vanitate care îl împing la izolare sau la conflicte cu semenii. 2) Labilitatea. Denumirea provine de la cuvântul de origine latină „labilis”, ce ar însemna în traducere directă „a fi gata să cadă”, „a fi gata să se rupă”. Structura psihică labilă este o structură slabă şi nestatornică. Specific pentru labilitate, arată J. Pinatel, este că criminalul: - are o prevedere redusă şi nesigură; - posedă o influenţabilitate şi sugestivitate pronunţată; - poate lua hotărâri pripite, ulterior abandonate; - relaţiile de tovărăşie şi prietenie cu alţi oameni sunt schimbătoare şi trecătoare; - criminalul labil este ca un lichid fără formă care va lua forma 260

vasului în care se toarnă. 3) Agreşivitate este o formă de manifestare a unei tendinţe existente în lumea animală şi cea umană, anume: a tendinţei combatitive, de înlăturare a piedicilor şi obstacolelor ce intervin în momentul satisfacerii unor trebuinţe. În situaţia când se satisface nevoia de foame, sete, apărare de un pericol, agreşivitatea este utilă în limitele necesare. În cazul comiterii de crime, însă, agreşivitatea depăşeşte toate limitele, utilizându-se în scopuri antisociale. 4) Indiferenţa afectivă – stare fizico-psihică ce constă în absenţa unor emoţii şi sentimente de prietenie, tovărăşie, simpatie faţă de alţi oameni. Se subînţeleg sentimentele şi emoţiile de participare la bucuria şi durerea altuia, dar mai ales o sensibilitate morală ce ar permite distingerea între cee ce este bine sau rău pentru altul. Această trăsătură importantă a criminalului, de lipsă a stărilor afective, a fost dezvăluită de criminologia clinică. Este o trăsătură care generează sau favorizează comiterea de infracţiuni. Când lipseşte sentimentul de milă faţă de victimă, faţă de durerea şi suferinţele ei, criminalul nu mai întâlneşte nicio piedică emotiv-morală şi trece la săvârşirea infracţiunii. Originile indiferenţei afective pot fi atât un deficit bioconstituţional moştenit, cât şi de ordin educativ şi de mediu social. Fie că perversiunea criminalului izvorăşte din plăcerea morbidă ce i-o provoacă suferinţa altuia, fie că în familia lui biologică părinţii au avut aptitudini şi comportamente dure, violente faţă de copii sau alţi membri ai familiei. 5) Indiferenţa morală sau insensibilitatea morală este o problemă discutată din cele mai vechi timpuri. Anume, s-a discutat mult că un criminal nu se poate opri de la comiterea crimei de teama pedepsei prevăzute de lege. Teama de legi este salutabilă, dar fatale şi fertile pentru crimă sunt temerile unui om sau altui. Criminalul, dacă ar prevedea că pedeapsa implică un rău mai mare decât avantajul obţinut din crimă, dacă ar acorda atenţie evitarii pedepsei care îl aşteaptă, el s-ar opri, posibil, de la crimă, dar aceste 261

elemente sunt slab dezvoltate la criminal. Cel care săvârşeşte infracţiunea este preocupat mai mult de aspectele concrete ale comiterii ei: de ştergerea urmelor şi de luarea măsurilor întru a ascunde bunurile etc. 2.3. Elemente sociale Personalitatea copiilor delincvenţi este mai amorfă şi lipsită de ambiţie în faţa exigenţelor vieţii, normele lor de comportament sunt mai puţin numeroase şi lipsite de conţinut. Cel mai adesea ei sunt stresaţi din cauza coeziunii reduse a familiilor lor, stării de încordare dintre părinţi, atmosferei familiale nefavorabile, lipsei de supraveghere şi de interes din partea părinţilor. Drept răspuns, la copiii delincvenţi se remarcă o atitudine de ostilitate şi indiferenţă faţă de familia din care fac parte, precum şi faţă de societate. Coordonatele sociale demonstrează că orice individ este născut pentru a trăi în societate, în afara societăţii fiinţa umană va deveni un ins, un biped, identic cu orice alt reprezentant al regnului animal. Influenţa formativă a societăţii asupra personalităţii individului, precum şi impactul de modificare, în decursul vieţii, a structurii acestuia are loc la trei niveluri: - macromediu, societatea în ansamblu, civilizaţia; - micromediu, grupurile sociale mici: şcoala, colectivul; - anturaj, imediat din apropierea minorului (familia, rudele, prietenii, strada). Vorbind despre coordonatele sociale care influenţează asupra formării personalităţii delincvetului minor, evidenţeim următoarele: Un psihic labil, un psihic bolnav nu este o cauză a delincvenţei juvenile, decât dacă anumite cauze de mediu favorizează acest lucru. Un copil cu un psihic sănătos, normal ajunge în mod sigur la delincvenţă dacă mediul social în care trăieşte este negativ. Între cauzele de ordin social care generează delincvenţa juvenilă se desprind câteva care sunt în general sesizate, acceptate şi analizate de 262

majoritatea sociologilor şi a oamenilor de ştiinţă. Acestea ar fi: - disfuncţii ale mediului familial; - eşecul şcolar şi inadaptarea şcolară; - inadaptarea şi neintegrarea socioprofesională; - insuficienţe ale grupului de prieteni şi ale modului de petrecere a timpului liber; - alte cauze de natură social. Disfuncţii ale mediului familial.Un rol decisiv în dezvoltarea personalităţii minorului îl are climatul familial. Acesta este o formaţiune psihosocială complexă ce cuprinde ansamblul de stări psihice, moduri de relaţionare interpersonală, atitudini ce caracterizează grupul familial o perioadă de timp. Acest climat, care poate fi pozitiv sau negativ, se interpune ca un filtru între influenţele educaţionale exercitate de părinţi şi achiziţiile comportamentale realizate la nivelul personalităţii copiilor. Cadrul ideal în care un copil se poate dezvolta normal este format din părinţi inţelegători, calmi, afectuoşi, maleabili dar fermi în acelaţi timp. În familie copilul îşi petrece cea mai mare parte din timp. Personalitatea în formare a copilului este strict influenţată de modelul oferit de părinţi. Familia îşi pregăteşte copilul pentru viaţă, ea poate fi mediu educativ sau, dimpotrivă, guvernator de deviaţii comportamentale până la forma gravă a delincvenţei juvenile. Familia îsi exercită influenţa asupra copilului prin structura sa şi nivelul de trai material şi cultural, prin stilul de viaţă ce o caracterizează. Delincvenţa juvenilă apare de cele mai multe ori atunci când copilul sau adolescentul normal psihic, aflat sub influenţa atâtor factori, este frustat de suportul formativ şi de ambianţa afectiv-maturizantă a unei familii armonioase. Disfuncţiile sistemului familial constituie cauza principală a comportamentului deviant la copii. Reconstituirea unei familii din văduvi sau divorţaţi, cu copii rezultaţi din famili anterioare poate exercita o influenţă negativă asupra copilului. Un copil crescut într-un asemenea mediu va fi cu uşurinţă expus influenţelor nocive antisociale ale mediului şi va trece uşor la săvârşirea de delicte. Pentru 263

o dezvoltare psihică normală, minorul trebuie să aibă un sentiment de siguranţă, necesar dezvoltării sale echilibrate. Acest sentiment depinde de următoarele condiţii: protecţie împotriva loviturilor din afară, satisfacerea trebuinţelor elementare, coerenţa şi stabilitatea cadrului de dezvoltare, sentimentul de a fi acceptat de ai săi. Copilul trebuie să fie iubit, să dăruiască dragoste, să fie condus şi îndrumat, dobândind încetul cu încetul o experienţă afectivă şi socială complexă. Carenţele educaţionale manifestate la nivelul familiei pot fi cauze ale delincvenţei juvenile. Asfel de carenţe sunt: lipsa unui climat de calm şi înţelegere în familie, nivelul profesional sau cultural scăzut al părinţilor, schimbarea frecventă a mediului familial, regimul educativ familial deficitar. Eşecul şcolar şi incapacitatea şcolară. Este o cauză a delincvenţei juvenile, o condiţie care în prezenţa unor factori face posibilă apariţia fenomenului de delincvenţă, dar este şi un efect al disfuncţiilor psihosociale ale familiilor din care provin minorii. Totodată, eşecul şcolar poate fi determinat şi de faptul că unele cadre didactice nu găsesc întotdeauna metodele cele mai bune pentru educarea elevului. Intrarea în mediul şcolar. Trecerea de la comunitatea afectivă a familiei la comunitatea de disciplinare a şcolii are adesea pentru copil semnificaţia şi proporţiile unei adevărate crize. Depinde de familie şi de cadrele didactice de felul în care copilul depăşeşte această criză. Insuficienta şcolarizare a minorilor este o altă cauză a inadaptabilităţii lor. Aceasta este condiţionată fie de atitudinea indiferentă faţă de şcoală (a copiilor sau a părinţilor), fie de situaţia materială grea sau de faptul că sunt atraşi în grupuri de prieteni cu preocupări negative. Totodată, necunoaşterea de către cadrele didactice a situaţiei familiale a elevilor slabi, indiferenţa faţă de aceştia, comiterea unor greşeli grave în aprecierea activităţii lor favorizează eşecul şcolar şi inadaptarea şcolară. Inadaptarea şi neintegrarea socioprofesională. Cauza este educaţia primită la locul de muncă, aceasta putând exercita asupra 264

individului influenţe negative nu prin sine însăşi, ci prin ansamblul de elemente materiale şi socioumane pe care le cuprinde. Astfel, un rol negativ îl au: nivelul şcolar şi profesional scăzut al unora dintre colegii de muncă, dispreţul acestora faţă de legi, indisciplina la locul de muncă, absenteismul, relaţiile conflictuale cu colegii de muncă, consumul de alcool la locul de muncă. Organizarea necorespunzătoare a procesului muncii, neacordarea unei atenţii suficiente tinerilor pentru rezolvarea unor probleme (cazare, alimentaţie) sunt greşeli ale celor care au atribuţii în acest sens, ale celor cu funcţii de conducere şi organizare a producţiei. Aceste insuficienţe pot determina lipsa de interes al tânărului pentru muncă, pentru activitatea productivă, el obţinând rezultate slabe. Insuficienţe ale grupului de prieteni şi ale modului de petrecere a timpului liber. Prietenii, ca şi grupurile stradale, au reprezentat în multe cazuri grupuri de socializare „negativă”, chiar de delincvenţă, pentru unii minori şi tineri. Aceste grupuri sunt constituite cel mai adesea din tineri proveniţi din familii cu disfuncţii, tineri ce prezintă deficit de şcolarizare, eşec şcolar, inadaptarea profesională, parazitism. Asemenea grupuri se orientează spre comiterea unor activităţi ce tangenţiază cu devianţa socială, ajungând frecvent la a comite infracţiuni. Din cercetările efectuate rezultă că grupul de prieteni în care este integrat minorul delincvent este constituit, de obicei, din indivizi de aceeaşi vârstă şi sex cu al minorului cercetat. De cele mai multe ori în grupul de prieteni apar infractori minori sau majori, care de obicei sunt liderii grupului. Referindu-se la grupul de prieteni şi la modul în care acesta influenţează negativ comportamentul minorului, unii autori consideră că aceste grupuri acţionează în virtutea unor „mecanisme de apărare“. Este cazul când „supravieţuirea” şi coeziunea grupului este ameninţată, asfel de mecanisme fiind: glorificarea delincventului, „imunizarea” treptată şi progreşivă împotriva tuturor sentimentelor tipic umane, consolidarea imaginii negative pe care delincvenţii şi-au făcut-o despre ei înşişi. Minorul trebuie îndrumat cum sa-şi petreacă timpul liber. Părinţii trebuie să-l orienteze nu doar 265

spre sportive şi distractive, ci şi spre lectura unor cărţi bune şi instructive, spre a frecventa activităţi spectacole, expoziţii etc. Minorului urmează să i se impună o oră fixă, la care el trebuie să vină seara acasă, pentru a nu i se da posibilitatea să folosească în detrimentul său timpul de odihnă. Şcoala are un rol foarte important în ce priveşte modul de petrecere a timpului liber, prin acţiunile pe care le organizează, pe care le propune elevilor. De asemenea, s-a constatat o legătură între nivelul de instruire şi educaţie al elevilor şi modul de petrecere a timpului liber. Alte cauze de natură socială a) S-a constatat că trecerea de la un mod de viaţă la altul, de la cel rural la cel urban poate determina comportamente deviante. Astfel, s-a relevat faptul că în condiţiile de industrializare şi urbanizare accelerată unele grupuri sociale nu reuşesc să se adapteze rapid la noua situaţie, ceea ce conduce la apariţia unor disfuncţii în procesul de socializare. b) În condiţiile actuale de industrializare, de dezvoltare continuă a tehnologiilor, specializare, urbanizare, de birocratizare a organizaţiilor şi instituţiilor are loc o maturizare psihică timpurie a minorului, aflată adeseori în conflict cu întârzierea maturizării sociale, ceea ce presupune întârzierea studiilor, întârzierea lansării în viaţa socială activă. De multe ori, minorul, adolescentul considerându-se la văârsta de 14, 15, 16 ani mare, dorind să pară matur, încercând să imite comportamentul unor adulţi pentru a fi consideraţi ei înşişi adulţi, ajung să comită acte antisociale, infracţiuni, considerând că în felul acesta îşi dovedesc curajul şi maturitatea. c) O altă cauză ar fi constituit-o deficienţele în activitatea unor instanţe de control social şi îndrumare educativă, cum sunt: organele judiciare şi reprezentanţii autorităţii tutelare. Lipsa de operativitate, neinregistrarea tuturor situaţiilor care impuneau luarea unor măsuri de ocrotire socială creează condiţii favorizante pentru devianţa penală a minorului. Astfel, în cazurile în care se dovedeşte că familia este un mediu nociv pentru creşterea şi educarea copilului, autoritatea tutelară 266

trebuie să acţioneze pentru a-l scoate din acest mediu şi a-l încredinţa unei instituţii de ocrotire a minorilor. d) În fine, s-a pus problema dacă televiziunea şi cinematograful pot genera delincvenţa juvenilă, întrucât s-a constatat că minorii îşi petrec o mare parte din timpul liber în faţa televizorului sau la cinematograf. Este vorba în special despre emisiunile şi filmele care includ scene de violenţă, acestea constituind un pericol pentru copii, cu unele perturbări afective şi caracteriale, putând favoriza delincvenţa. În general, televiziunea şi cinematograful nu sunt cauze ale delincvenţei juvenile, însă ele pot crea premise care pot influenţa sau alimenta starea infracţională, incitând la săvârşirea unor fapte antisociale.

3. FORMAREA PERSONALITĂŢII DELINCVENTULUI MINOR 3.1. Dezvoltarea personalităţii Nu există o modalitate unică de formare şi de transformare a unei personalităţi în una delincventă. Fără a susţine teoria lombrosiană, potrivit căreia delincventul este înnăscut, vom prezenta unii factori care determină devenirea delincventă a personalităţii minorului. În formarea delincventului se pot pune în evidenţă câteva conflicte existente între persoana delincventului şi mediul social, între persoana sa proprie şi unele colectivităţi restrânse sau între sine şi eul propriu. Majoritatea psihopedagogilor consideră că factorii dezvoltării şi formării fiinţei umane sunt zestrea ereditară, mediul în care trăieşte şi educaţia pe care o primeşte. Teoriile educabilităţii:  Teoriile ereditariste susţin rolul determinant al eredităţii în evoluţia fiinţei umane (Platon, Confucius, Schopenhauer, Herbert Spencer ş.a.);  Teoriile ambientaliste susţin rolul determinant al mediului, îndeosebi al celui sociocultural, în care este inclusă şi educaţia 267

(Locke, Rousseau, Watson ş.a.);  Teoriile triplei determinări susţin rolul eredităţii, mediului, al celui social îndeosebi şi al educaţiei, aceasta din urmă având un rol determinant în dezvoltarea personalităţii. Deci, rolul important în dezvoltarea personalităţii îl are interacţiunea ereditate-mediu, manifestată în realism pedagogic (Democrit, Diderot, Herzen, Al.Roşca ş.a). Ereditatea este într-adevăr un factor al dezvoltării fiinţei umane, dar teoriile ereditariste exagerează rolul eredităţii, înlăturând rolul moderator al celorlalţi factori. Aceste teorii sunt pesimiste, în opoziţie cu concepţia educabilităţii, fapt ce conduce la diminuarea rolului educaţiei şi al mediului social. Teoriile ambientaliste susţin îndeosebi puterea educaţiei şi reprezintă poziţii pedagogice constructive ce au contribuit la dezvoltarea educaţiei şi a învăţământului. Aceste teorii sunt însă unilaterale, deoarece neglijează într-o oarecare măsură mediul social şi ereditatea, care sunt factori reali ai dezvoltării personalităţii. Teoriile triplei determinări, sau ale interacţiunii factorilor dezvoltării personalităţii susţin faptul că dimensiunile personalităţii care s-au dezvoltat în decursul vieţii individuale a omului sunt rezultatul interferenţei influenţelor celor trei factori: ereditate, mediu social şi educaţie. Această teorie evidenţiază adevărul că personalitatea este o unitate biopsihosocială, rezultat al interacţiunii celor trei factori: ereditatea, mediul social şi educaţia. Ea constituie concepţia pedagogică ştiinţifică optimistă despre dezvoltarea personalităţii. Din perspectiva viziunii epigenetice, trebuie să luăm în considerare patru factori ai dezvoltării şi formării umane atât în teoria, cât şi în practica educaţiei: - ereditate; - mediu; - educaţie; - homeorhesis-ul epigenetic. 268

Homeorhesis-ul epigenetic este mecanismul structural-organic care reglează procesele de creştere şi dezvoltare la nivelul interacţiunilor dintre individ şi mediu. El stabileşte nu doar căile, ci şi limitele dezvoltării. Caracteristicile de vârstă şi stadiile de dezvoltare intelectuală trebuie respectate cu stricteţe în procesul formării. Orice sfidare a normelor homeorhetice este primejdioasă şi are drept consecinţă apariţia unor efecte secundare nescontate care, de regulă, antrenează maladii imposibil de tratat. Personalitatea se formează pe parcurcul dezvoltării individuale, în relaţia dintre persoană şi mediul complex, pe baza disponibilităţilor native specifice fiecărei individualităţi. Atât persoana, cât şi mediul pot fi concepute fie ca participanţi activi, fie ca participanţi pasivi în dezvoltarea personalităţii. În formarea personalităţii un rol important are nivelul de moralitate şi dezvoltare al acesteia. În opinia lui Kohlberg, se disting trei niveluri de dezvoltare morală, subdivizate, la rândul lor, în câte două stadii. Ordinea stadiilor este invariabilă, dar acestea nu sunt parcurse de toţi oamenii la aceeaşi vârstă. Mulţi oameni continuă să gândescă în termenii moralităţii primitive, orientându-se fie spre evitarea pedepsei, fie spre obţinerea recompenselor. Nivelurile dezvoltării moralităţii sunt: Nivelul I: Moralitatea preconvenţională (4-10 ani). La acest nivel copilul răspunde opunând etichetele culturale „bun” sau „rău”, pe care le interpretează prin prisma unor consecinţe ale emoţiilor plăcute sau neplăcute. - stadiul 1. Orientarea spre obedienţă şi pedeapsă. Minorul acceptă necondiţionat autoritatea părinţilor, moralitatea faptelor sale având drept criterii supunerea la cerinţele formulate de aceştia. - stadiul 2. Orientarea spre predispoziţiile native. Minorul se conformează la normă pentru a fi recompensat. Reciprocitatea dintre actele sale dorite şi aşteptate de ceilalţi, precum şi beneficiile ce pot fi astfel obţinute, reprezintă principala regulă a moralităţii. 269

Nivelul II : Moralitatea convenţională a rolurilor şi conformităţii (10-13 ani). La cest nivel, minorul îşi construieşte raţionamentul moral pe baza asumării rolului de „copil model”, aşa cum îl percepe el din experimentele familiei şi ale altor grupuri sociale. - stadiul 3. Moralitatea conformismului interpersonal şi a bunelor relaţii. Comportamentul copilului se orientează spre menţinerea aprobării şi a bunelor relaţii cu ceilalţi. Aprobarea sau dezaprobarea în cadrul grupurilor din care face parte minorul reprezintă, la moment, principalele criterii ale raţionamentului moral. - stadiul 4. Moralitatea autorităţii şi ordinii sociale. Preadolescentul de acum nu se mai raportează doar la grupul său restrâns, dar la întreaga comunitate socială. Normele şi valorile sociale încep să fie interiorizate. Se conturează sentimentul datoriei şi al responsabilităţii. Nivelul III : Moralitatea postconvenţională sau acceptarea personală a principiilor morale. Se caracterizează prin maturitatea raţionamentului moral, concretizată prin tendinţa individului de a-şi defini în termeni proprii valorile morale. Judecata morală devine raţională şi interiorizată. Violarea normelor proprii are drept rezultat apariţia sentimentului de vinovăţie şi autocondamnare. - stadiul 5. Moralitatea contractuală sau acceptarea democratică a legii. Individul observă existenţa unui contract implicit de reciprocitate între el şi societate, în perspectiva căruia el trebuie să se conformeze la normă pentru că societatea, la rândul său, îşi face datoria faţă de membrii săi, respectându-i şi oferindu-le protecţie. - stadiul 6. Moralitatea principiilor individuale de dreptate. Adevărata sursă a recompensei morale o va constitui propria conţtiinţă. Conformarea la normă este orientată spre evitarea autoblamării şi menţinerea respectului de sine. Specialiştii descriu un concept triunic în geneza comportamentului deviant, concept ce reuneşte trei elemente: mediul de formare a personalităţii, personalitatea delincventă şi situaţiile ce favorizează trecerea la actul antisocial. Primul element al conceptului triunic ce 270

intervine în formarea devianţei şi delincvenţei juvenile este mediul de formare a personalităţii, fiind vorba în special de personalitatea agreşivă. Pentru că agreşivitatea nu este înnăscută, ea se formează deci în rezultatul mai multor factori de mediu, inclusiv starea de anomie macrosocială, microsocială, instituţională. Al doilea factor ce intervine în conturarea unui comportament deviant este reprezentat de personalitatea individului; mai exact, este vorba de o personalitate anomică rezultată prin suprapunerea unor valori negative de personalitate, manifestată predominant prin inafectivitate, insensibilitate, impulsivitate, egofilie. Ultimul element al conceptului triunic este definit de factorii situaţionali determinanţi ce realizează trecerea la actul antisocial propriu-zis: consumul de alcool sau droguri, intoleranţa la frustraţii, impulsivitatea scăpată de sub control. Minorilor, în special, le este caracteristică apariţia unor tulburări generate de lipsa de afectivitate din partea cadrului familial, îndeosebi în primii ani de viaţă, când se pun bazele personalităţii omului. Absenţa mamei sau lipsa de afectivitate a acesteia, manifestată în special în primele 6 luni de viaţă, îi conferă copilului un sentiment de insecuritate afectivă manifestată ulterior prin dezvoltarea treptată a unui comportament agreşiv sau prin autism infantil. Autismul debutează în jurul vârstei de 3 ani prin tulburări de comunicare afectivă, dificultate de interacţiune, tulburări de limbaj cu evoluţie în trei faze: tristeţe, disperare şi detaşare. 3.2. Principalele modele de formare a personalităţii delincventului minor Principalele modele de formare a personalităţii delincventului minor sunt: -alienarea; -frustrarea; -inadaptarea; -învăţarea. 271

I. Alienarea sau înstrăinarea este un fenomen tipic de manifestare negativă a acestor raporturi de contradicţie, când individul se îndepărtează de modelul normativ recunoscut ca normal, din cauza unor dificultăţi de integrare în sfera relaţiilor sociale. Deci, alienarea sau înstrăinarea reprezintă manifestarea (stabilirea) unor astfel de relaţii de conflict între subiect şi societate (lume) prin care rezultatele activităţii sale sunt conştientizate de el personal, precum şi de alţi indivizi şi grupuri sociale, purtătoare ale anumitor norme, dispoziţii şi valori, ca fiind contrare lui însuşi. Fenomenul de înstrăinare este rezultatul unor dificultăţi de integrare în sfera relaţiilor sociale. Aceasta se manifestă prin frământările respective ale subiectului: sentimentele de izolare, singurătate, respingere (părăsire), de pierdere a Eu-lui propriu etc. Pentru prima dată noţiunea de alienare a fost folosită de S.Freud în scopul explicării dezvoltării patologice a personalităţii în mediul social străin şi duşmănos ei. Fenomenologic, înstrăinarea se exprimă prin pierderea de către subiect a simţului privind desfăşurarea reală a evenimentelor sau depersonalizarea lui (pierderea individualităţii subiectului). Alienarea este o consecinţă a influenţelor sociale negative care intervin pe parcursul socializării, prin efecte generice de convertire spre devianţă şi se manifestă ca un factor general de perturbare a comportamentului uman. Alienarea poate fi şi efectul contrareacţiei la stigmatizare – din partea societăţii – şi poate produce, la rândul ei, efecte de inadaptare în zona conflictelor dintre individul stigmatizat şi societate, conflictele putând fi de natură economică, socială sau culturală. Alienarea, cu alte cuvinte, reprezintă principala condiţie a conduitei antisociale. Caracteristic alienării, înstrăinării este că aici acţionează preponderent factorii externi (exogeni). Indivizii căzuţi, de regulă, victime alienării nu se deosebesc cu nimic de ceilalţi şi nu în ei se află cauza respingerii lor. 272

Fiind principala purtătoare şi condiţie a conduitei antisociale propriu-zise, alienarea reprezintă nu doar principala ei componenţă, dar şi etapa de tranziţie de la comportamentul social spre cel antisocial, treptele sale putând fi regăsite într-un proces de nuanţe cu tendinţe continue de radicalizare, ce încep prin atitudini de indiferenţă, contestare, opoziţie şi se termină prin contrareacţie, etapă ultimă care înseamnă şi intrarea în sfera antisocialului propriu-zis. Deci, conduita antisocială, ca formă de exprimare a stării de alienare a individului, se caracterizează prin faptul că îl îndreaptă pe individ împotriva societăţii şi a valorilor ocrotite prin sisteme normative, pe calea convingerii, deprinderii şi opţiunii contrare societăţii. II. Frustrarea este concepută drept cauză majoră de ordin psihosocial a generării stării de antisociabilitate, care se formează însă numai sub impactul unor cauze exogene de excepţie şi nu se rezumă doar la condiţionarea infracţiunilor de corupţie, parazitism social, sustrageri de bunuri sau chiar violenţă, exprimarea sa fiind destul de ridicată, resimţindu-se şi în situaţia unei vieţi sociale normale. Frustrarea, ca reacţie generală de nemulţumire a unor largi categorii de persoane, devine intensă în condiţiile unor schimbări politice, economice şi culturale, care au un efect traumatizant şi pot conduce la modificarea personalităţii indivizilor. Printre cauzele cele mai frecvente ale frustrării apar: eşecul, dezămăgirea, izolarea, anonimatul, lipsa de răspuns afectiv, toate ca urmare a fenomenelor de respingere, de marginalizare socială, profesională sau chiar familială. Frustrarea are ca sursă importantă de provenienţă distribuirea inegală a şanselor de realizare individuală în cadrul ofertei sociale. Frustrarea este considerată o formă a stresului psihologic. Deosebim factorul frustrant, situaţia de frustrare şi reacţia de frustrare. Frustrarea este însoţită, de regulă, de un ansamblu de emoţii negative: mânie, iritare, sentimentul vinovaţiei, sentimentul inferiorităţii etc. III. Inadaptarea reprezintă o incapacitate a individului de a 273

reacţiona armonios la stimulii mediului social, precum şi de a-şi satisface propriile cerinţe, necesităţi, aspiraţii. La baza acestor incapacităţi stau mai multe dificultăţi de ordin psihofizic personal: carenţe (deficienţe), insuficienţe, infirmităţi, incapacităţi de ordin individual, inclusiv caracteriale. Inadaptarea este generată, deci, de cauze preponderent interne. Formele inadaptării sunt: a) dezadaptarea fizică; b) dezadaptarea pshologică; c) dezadaptarea psihopatologică. Prezenţa deficienţelor de natură fizică sau psihică doar în unele condiţii, sub influenţa factorilor exogeni, poate predetermina delincvenţa, dar prin sine înseşi ele nu constituie determinante intrinseci ale delincvenţei juvenile. Printre acestea se enumeră a fi:  nevrozele, se exprimă prin conflicte interpsihice (isterie, psihastenie). Regula generală este că nevrozele inhibă activitatea, dar uneori ele pot determina şi trecerea la actul delincvent. Printre psihastenici se regăsesc vagabonzi, prostituate. Mitimanii, organizatori de mici isterii, fiind inventivi, pot simula agresiuni. Nevrozele reprezintă un grup de afecţiuni reactive sau de dezvoltare patologică, determinate psihogen, exprimate clinic printr-un complex de tulburări psihice cu răsunet somatic, care sunt trăite în mod conştient şi penibil de bolnav. Există o strânsă legătură între nevroze şi personalitate. Unii psihiatri germani, în special Jarspers şi Schneider, au considerat nevrozele ca reacţii la stres ce se produc la subiecţi cu personalităţi anormale. Deci, nevrozele ar fi o reacţie emoţională anormală, care din copilărie poate forma o nevroză sau o tulburare depresivă în vârsta adultă;  psihopatiile constituie categoria poliformă de dezvoltări patologice ale personalităţii, prin dizarmonii care se exprimă constant, dar cu intensitate diferită, în atitudinile faţă de sine şi ambianţă. Deşi funcţiile de cunoaştere pot avea o normală 274

dezvoltare, prin ansamblul trăsăturilor de caracter persistă incapacitatea personalităţii de integrare în relaţiile de viaţă şi activitate, cu păstrarea, de regulă, a discernământului asupra acestora. Din analiza clinică a cazurilor se degajă o simptomatologie variată şi deseori bogat ilustrată de tensiuni emotive, iniţiative şi acţiuni contradictorii, care decurg în mod esenţial din dificultatea permanentă a unei integrări în relaţiile obişnuite de viaţă şi de activitate. Această dificultate de integrare priveşte cadrul familial, relaţiile de grup caracteristice oricărei etape de vârstă, în şcoală, profesiune sau contactele obişnuite de existenţă. Modalităţile de exprimare a psihopatiilor cuprind tendinţa de justificare şi explicaţii plauzibile, dar cu un conţinut de imaginaţie vie, mitomanii, confabulaţii, susceptibilitate crescută, reacţii explozive, impulsive, psihoplasticitate cu instabilitatea conduitei, nemulţumiri permanente. Pentru psihopaţi conflictul uneori poate constitui o sursă a plăcerii, aceştia nu se pot adapta la mediul familial, de grup. De regulă, ei nu se percep ca fiind cu defecte şi nu se consideră bolnavi psihic. Faptele comise de psihopaţi sunt pasibile de răspundere penală;  psihozele sunt afecţiuni psihice grave, în care discernământul şi, respectiv, responsabilitatea se exclud. La acestea se atribuie schizofreniile, psihozele maniaco-depresive, epilepsia, delirurile sistematice, paranoia etc;  perverşii, anomalii determinate de instinctele de bază ale omului (reproducere, asociere, conservare). Copilul cu tulburări comportamentale se manifestă printr-o simptomatologie poliformă ce cuprinde o gamă largă de manifestări: de la o simplă minciună cu caracter inofensiv poate ajunge la omor. Printre aceste simptome se evidenţiază: - minciuna – este o manifestare a fantasmagoniei şi lăudăroşeniei şi devine periculoasă prin tendinţa de a se salva, de a înşela, a trezi compasiune; - instabilitatea – incapacitatea de a păstra o atitudine, de a fixa 275

atenţia, de a reacţiona în mod conştient; - irascibilitatea – nestăpânire, o reacţie de descărcare a mâniei; - impulsivitatea – o trecere directă la actul de satisfacere a apetitului agreşiv, comisă brusc; - furtul, îndeosebi a bunurilor din familie, începând cu valori mici spre mari; - vagabondajul exprimat prin erupţia din mediul familial ca expresie a unei stări conflictuale. De obicei, vagabondajul apare după fuga de câteva ori de acasă. Asociindu-se cu alţi copii ei pot comite infracţiuni; - eşecul şcolar, caracteristic la 90 la sută delincvenţilor minori. Eşecul induce o stare de tensiune tocmai la momentul când copilul îşi formează conştiinţa de sine; - alcoolismul şi dependenţa de droguri – pe lângă faptul că constituie vicii sociale, ele sunt îndeosebi dăunătoare devenirii sănătoase şi integre a minorului. Dependenţa la această vârstă se creează mult mai repede. În 60 la sută dintre cazuri, copiii la care unul dintre părinţi a avut viciul alcoolului sau drogurilor, vor încerca aceeaşi soartă; - devierile sexuale, apar în special în mediile de subcultură şi dezorganizare socială, unde moralitatea are un grad de permisibilitate coborât. La general, psihologia copilului vorbeşte despre normalitate, subnormalitate şi supranormalitate psihică. Atribuirea copilului la una dintre aceste trei categorii depinde de mai multe conjuncturi: vârstă, nivel de dezvoltare genetică. Subiectul apreciat ca normal este raportat la caracteristicile medii şi dominante ale grupului de aceeaşi vârstă. Anormalitatea cuprinde atât copiii cu unele insuficienţe în dezvoltare, cât şi pe cei cu handicapuri comportamentale. Conceptul de subnormalitate se aplică acelor subiecţi care din cauza unor handicapuri nu au o dezvoltare şi o evoluţie normale. Referitor la supranormalitate, copiii apreciaţi ca supradotaţi pot deveni îngâmfaţi, egoişti, izolaţi. 276

Practica psihiatriei copilului diferă de cea a adultului sub câteva aspecte importante. Foarte multe lucruri depind de atitudinea şi toleranţa adulţilor şi de felul în care ei percep comportamentul copilului. Un factor corelat este reprezentat de faptul că problema psihiatrică a unui copil poate fi o reacţie faţă de tulburările altui membru al familiei. Şapte mari grupe de tulburări psihice în copilărie sunt în general recunoscute de clinicişti: - reacţiile de adaptare; - tulburări de dezvoltare globale (psihozele copilăriei); - tulburări de dezvoltare specifice; - tulburări de conduită; - tulburări hiperkinetice (cu deficit al atenţiei); - tulburări emoţionale (nevrotice sau de interiorizare); - tulburări simptomatice. Verificând întregul potenţial al copiilor şi coordonatele lor biopsiho-sociale, adulţii urmează să aleagă justa cale de educare. IV. Învăţarea conduitei deviante în cursul experienţei de viaţă a individului, cu ajutorul, mai mare sau mai mic, al alienării, frustrării sau inadaptării, constituie poate cea mai importantă cale de formare a personalităţii delincventului în general şi a delincventului minor în special. Învăţarea îşi are originea în teoria asociaţiilor diferenţiate a lui Edwin Sutherlend, sau în legea imitaţiei a lui Gabriel Tard. Învăţarea comportamentului infracţional poate avea loc în mod progreşiv, sub influenţa negativă a unor factori sociali şi educaţionali care acţionează fie în cadrul microgrupului sau macrogrupului, fie prin abaterea treptată de la modelul social acceptat, datorită aceloraşi factori. Cu alte cuvinte, are loc o determinare antisocială a personalităţii printr-un fenomen de integrare negativă (adaptare negativă). Sunt cunoscute mai multe căi de învăţare a comportamentului deviant, punându-se accentul pe calitatea negativă a vieţii de familie, a mediului şcolar şi stradal, a grupului de anturaj, pe calitatea slabă a locului de muncă, pe influenţa negativă a unor factori din mediul 277

social. Cele mai de seamă forme de învăţare a comportamentului criminal sunt: a) influenţa familiei; b) influenţa şcolii; c) influenţa mediului socioprofesional; d) influenţa micromediului social imediat şi, mai ales, a grupului care formează anturajul; e) influenţa mediului social la nivel global. a) Influenţa familiei. Referitor la familie şi rolul acesteia în formarea personalităţii trebuie să distingem între copii crescuţi în familie şi copii crescuţi în afara familiei. În vorbirea curentă, educaţia primită în familie este cunoscută prin sintagma „cei şapte ani de acasă”. De modul în care părinţii se preocupă de creşterea şi educarea copiilor depinde în mare măsură conduita lor ulterioară în societate. Familia are o influenţă formativă asupra copilului, fiind considerată pe drept cuvânt ca prima şcoală a omenirii şi prima şcoală a copilului. Aceasta nu neapărat este cea care dezvoltă anume o personalitate delincventă, dar ea poate, prin atitudinea sa, liberalism excesiv, rigiditate, atitudine naivă, dezorganizare sau conflicte, să predispună spre delincvenţă prin crearea unor conjuncturi favorizante. Printre indicii ce pot influenţa negativ o familie ar fi: stabilitatea familiei, în sensul rezistenţei acesteia la mutările spaţiale dintr-o zonă în alta; calitatea vieţii; situaţia economică; structura familiei, numărul de persoane din cadrul acesteia; caracteristicile comportamentale, obişnuinţele familiale; disciplina familială. Numeroase studii indică o corelaţie între modelul educativ şi clasa socială. Astfel, clasele superioare practică în general un model educativ lejer, care permite dezvoltarea liberă a personalităţii copiilor şi manifestarea autonomiei lor, iar constrângerile educative sunt slabe. 278

Aflate la polul opus, clasele populare practică un model educativ caracterizat printr-o atitudine aparent similară celei din clasele superioare, însă diferă de acesta prin faptul că exprimă mai degrabă un fel de indiferenţă, absenţa proiectelor educative. Cele mai multe constrângeri se exercită asupra copiilor din familiile aparţinând claselor mijlocii, care sunt prin excelenţă adeptele unui „rigorism” educativ. În cadrul acestor familii copilul este supus de timpuriu presiunilor, pentru a i se inocula conştiinciozitatea, ordinea, responsabilitatea, deprinderile legate de curăţenie, ţinută, maniere. Rolul familiei trebuie studiat în toată complexitatea influenţilor pe care climatul familial îl produce asupra minorilor, fără a se ignora faptul că influenţa familiei în formarea comportamentului este precumpănitoare, intervenind într-o perioadă de extremă plasticitate a personalităţii, având un caracter aproape permanent şi venind de la persoane cu maximă autoritate morală şi afectivă. b) Influenţa şcolii Şcoală continuă şi completează procesul educativ al copilului şi al adolescentului. Personalitatea viitorului cetăţean adult depinde puternic de modul de organizare a procesului educativ în şcoli, dar importanţa acestui factor educativ este şi mai evidentă în cazul lipsei procesului de şcolarizare. În formarea unei personalităţi şcola a fost şi este considerată ca cel mai important instrument social de integrare a tinerei generaţii, ca factor primordial de educaţie, cultură şi civilizaţie. În lipsa unei asemenea culturi decade valoarea vieţii şi apare o dependenţă directă între cealaltă valoare, care este crima. c) Influenţa mediului socioprofesional Orice eşec profesional poate devine o cauză de dezechilibru pentru indivizii slabi. Reuşita profesională depinde de foarte mulţi factori, printre care gradul de pregătire profesională, alegerea corectă a profesiei, aptitudinile specifice profesiei, capacitatea de adaptare la regimul de disciplină şi efort. În cazul lipsei unei profesii fiinţele mai slabe aleg calea cea mai uşoară de a obţine sursă de existenţă şi 279

pornesc pe cale criminală. d) Influenţa micromediului social ambiant imediat şi, mai ales, a grupului care formează anturajul deţine un rol important în formarea personalităţii delincventului minor. Este foarte uşor de a începe să te ocupi cu ceea ce se ocupă şi prietenii, colegii tăi, mai ales că ocupaţia lor este fascinantă şi aduce o sursă bună de existenţă, aşa pare a fi totul la prima vedere. Să cazi sub incidenţa legii penale este uşor, cu atât mai mult când sunt persoane „pozitive” dornice să te ajute să calci pe calea criminală. e) Influenţa mediului social la nivel global (sociocultural) are influenţă asupra formării personalităţii criminalului minor, mai ales datorită existenţei facultăţii delincventului de a asimila tot ceea ce-i stimulează convingerile şi atitudinile antisociale din multitudinea de informaţii care îi parvin prin intermediul tuturor mijloacelor de informare–instruire–educare (familie, şcoală, carte, film, radio etc.) Adolescenţii nu reprezintă un sistem care se dezvoltă de sine stătător. Făcând parte din societate, ei sunt incluşi în totalitatea relaţiilor şi legăturilor, realizând totodată funcţiile sale specifice, şi anume – de reproducţie, de inovare şi de transmitere. Din considerentul dat, dezvoltarea socială a tineretului şi influenţa lui asupra dezvoltării normale într-un stat au un rol preponderent. Concluzia este că personalitatea omului care respectă legea, ca şi a celui care o încalcă, se formează aparent în aceleaşi sfere ale vieţii sociale şi este supusă, la nivel macrosocial, aceloraşi canale de influenţă, numai că nici mediul social şi nici natura informaţiilor sau a căilor de difuzare nu sunt omogene de la un individ la altul. Delincventul minor este o personalitate dezarmonică, dezechilibrată, rău formată, dar nu este un om pierdut, există în el încă, sau pot fi create premise pentru restructurarea personalităţii şi recuperarea abaterilor comportamentale.

280

4. TIPOLOGIA DELINCVENŢILOR MINORI Investigarea personalităţii delincventului minor şi conturarea unei tipologii presupune cunoaşterea aspectelor generale şi speciale ale acesteia (anatomice, fiziologice, psihologice, sociologice, economice, culturale etc.) care implicit influenţează sau determină comiterea infracţiunii. Delincvenţii reprezintă o categorie socială aparte, cu o mare diversitate comportamentală. Fiecare delincvent este un caz particular ce se caracterizează printr-o seamă de trăsături fiziologice, psihologice şi atitudini sociale care nu se regăsesc întocmai la toţi infractorii. Din aceasztă cauză, propunerea unei tipologii a infractorilor este dificilă. Prin tip, ca noţiune generală, se înţelege o totalitate de trăsături caracteristice, distinctive ale unui grup social. Aceste trăsături distinctive ar trebui să ofere o imagine sintetică asupra infractorului. Sistemul general de clasificare a delincventilor minori trebuie să fie apt pentru a fi folosit la analiza juridică şi criminologică a componeneţelor de infracţiune, precum şi pentru elaborarea măsurilor de profilaxie, de prevenire şi de combatere a criminalităţii, să caracterizeze complex tipurile de persoane care au comis fapte interzise de legea penală, precum şi calităţile caracterului care s-au evidenţiat la comiterea de infracţiuni. Delincvenţii juvenili, la fel ca şi delincventii adulţi, pot fi clasificaţi în funcţie de o serie de criterii: - În funcţie de prezenţa sau absenţa intenţiei: acte delincvente spontan–intenţionate; acte premeditate; absenţa intenţiei; - În funcţie de numărul infracţiunilor comise: prima infracţiune; mai multe infracţiuni (recidivism); - În funcţie de gradul de normalitate psihică: anormal (bolnav mintal), normal; - În funcţie de gradul de responsabilitate: perfect responsabil, intelect redus, intoxicitaţie, dezorganizare psihică; - În funcţie de motivaţia care stă la baza conduitei delincvente: 281

predominant extrinsecă (interesul principal orientat spre atingerea unor scopuri); predominant intrinsecă (interesul este orientat predominant spre aspecte de conţinut ale activităţii antisociale). Considerăm că pentru clasificarea amplă a delincvenţilor minori este necesar de evidenţiat următoarele elemente: necesităţile, interesele, aspiraţiile delincvenţilor minori; caracteristica lor social-demografică; circumstanţele săvârşirii faptelor interzise de legea penală; motivul comiterii infracţiunii. Totalitatea acestor elementene vor prezenta o mai amplă imaginaţie despre valorile delincventului minor, precum şi despre caracterul, temperamentul, aptitudinile sale. În dependenţă de volumul deformării personalităţii delincventului minor putem evidenţia următoarele grupe de delincvenţi minori: - care au comis infracţiuni ca rezultat al circumstanţelor întâmplătoare, aici putem spune chiar pe neaşteptate pentru ei înşişi; - care au comis infracţiunea datorită situaţiei pozitive pentru comiterea ei; aici putem menţiona că personalitatea delincventului minor era predispusă spre comiterea faptelor antisociale şi, datorită situaţiei favoabile apărute la moment, tendinţa ascunsă a răbufnit şi a determinat actul infracţional; - care au comis fapte interzise de lega penală din cauza predispunerii negative a persoanlităţii lor, dar poziţia lor antisocială încă nu a juns la un nivel stabil; - care au comis infracţiuni de nenumărate ori datorită poziţiei lor antisociale formate. Delincventii minori mai pot fi clasificaţi: 1. După starea socială şi ocupaţie: - elevi - studenţi 282

încadraţi în câmpul muncii fără ocupaţie 2. După gradul de instruire: - neşcolarizaţi - care au şcoala profesională - care au liceu 3. După starea persoanei în momentul comiterii infracţiunii: în stare de ebrietate alcoolică sau narcotică în componenţa unui grup de delincventi în timpul ispăşirii pedepsei ş.a. 4. După sexul lor: delincvenţi minori fete sau băieţi. Aspectele juridice ale infracţiunilor nu se limitează numai la definirea, identificarea şi explicarea noţiunii şi structurii acestora, ci se extind şi asupra găsirii unor criterii certe de clasificare, în vederea depistării caracteristicilor lor generale şi specifice. În criminologia contemporană predomină încă tipologia lui E.Seelig (1956) şi tipologia lui J.Pinatel (1963), după care am putea deosebi: Delincventul agresiv sau violent Delincventul agresiv este autorul unor fapte violente, brutale, cu consecinţe individuale şi sociale deosebite (vătămare corporală, tentativă de omor, lovitură cauzatoare de moarte, omor). Acest infractor se caracterizează prin agreşivitate, emotivitate puternică, descărcări reactive, stări de mânie, ostilitate, autocontrol foarte scăzut etc. Delincventul achizitiv Delincventul achizitiv se caracterizează prin tendinţa de achiziţionare, de luare şi însuşire de bunuri şi valori în scop personal, în scop de câştig, în scop de întreţinere, de îmbogăţire etc. Delincventul caracterial Delincventul caracterial prezintă unele tulburări de ansamblu ale caracterului, unele deficienţe în capacitatea de organizare şi ierarhizare a valorilor sociale. Acest tip de delincvent se caracterizează prin: -

283

orgoliu, vanitate, trufie, ambiţie, individualism, dominaţie, încredere excesivă în sine, suspiciune, instabilitate comportamentală, inadaptare socială, desconsiderarea celorlalţi, lipsa emoţiilor şi a sentimentelor superioare etc. Este foarte revendicativ şi deseori intră în conflict interrelaţional. Delincventul sexual Acest delincvent se caracterizează prin: impulsivitate, brutalitate, violenţă, indiferenţă afectivă, autocontrol scăzut, impuls sexual puternic, devieri ale instinctului sexual, perversitate, afectarea simţului moral, sadism sau masochism etc. La acest tip de delincvent se produce o regreşie comportamentală, evidenţiată prin dezinhibiţia unor modalităţi primare în satisfacerea unor impulsuri imediate. Delincventul ocazional Delincventul ocazional comite o faptă penală datorită unor incitaţii exterioare, a unor ocazii speciale. Se pune problema dacă la acest tip de infractor sunt decisivi factorii externi (ocazia îl face pe individ infractor) sau factorii interni, personali (ocazia descoperă infractorul din individ). Delincventul ocazional se caracterizează prin: sugestibilitate, sensibilitate, impresionabilitate, autocontrol psihocomportamental scăzut, luarea rapidă a deciziilor etc. În funcţie de contextul situaţional şi genul infracţiunilor, acest tip de delincvent ar săvârşi faptele sub influenţa diverselor circumstanţe, cum ar fi: a) delincventul ocazional comun care, sub presiunea unor trebuinţe imediate şi în prezenţa unor circumstanţe defavorabile, comite furturi din magazine, încalcă ordinea publică sau, pentru obţinerea unor beneficii ilegale, săvârşeşte activităţi frauduloase; b) delincventul care săvârşeşte fapte penale sub presiunea unor stări emotive puternice (mânie, furie, ură, jignire etc.), pe care nu le poate stăpâni; c) delincventul care sub influenţa unor condiţii personale critice şi defavorabile (situaţie materială precară, criză financiară 284

momentană etc.) poate comite o infracţiune; d) delincventul care comite un delict din imprudenţă, din neprevedere (automobilistul care încalcă regulile de circulaţie). Delincventul profesional Delincventul profesional sau de „carieră” este format şi socializat în direcţia comiterii infracţiunii. Unica lui sursă de existenţă o constituie infracţiunea. Refuzul muncii cinstite şi legale apare ca o trăsătură esenţială a acestui tip de infractor. Obiectul principal al activităţilor sale infracţionale îl constituie câştigurile financiare, neimplicându-se în infracţiuni cu violenţă, în afară de cazul în care violenţa este „specialitatea” sa (tâlhăria). În cadrul acestei specialităţi infracţionale se întâlnesc două categorii: a) delincventul professional pasiv, care nu desfăşoară o activitate socială utilă, câştigându-şi existenţa din săvârşirea unor infracţiuni, din practicarea unor activităţi parazitare (cerşetoria, vagabondajul, prostituţia, jocurile de noroc etc.). Delincventul profesional pasiv se caracterizează prin: nivel scăzut atât al inteligenţei, cât şi al pregătirii şcolare, capacitate redusă de rezolvare a dificultăţilor zilnice, structură caracterială labilă, sugestibilitate, tendinţa de supunere, motivaţie scăzută, autocontrol comportamental oscilant etc.; b) delincventul profesional activ, dinamic şi organizat, îşi câştigă existenţa din infracţiuni mai complexe (furt din buzunare, fals şi uz de fals, proxenetism etc.). Delincventul recidivist Delincventul recidivist comite infracţiunea în mod repetat, din obişnuinţă. După comiterea unei infracţiuni, fiind descoperit şi pedepsit, comite din nou alte infracţiuni. Acesta se caracterizează prin: imaturitate intelectuală, impulsivitate, agreşivitate, egocentrism, scepticism, tendinţă de opoziţie, indiferenţă afectivă etc. Delincventul ideologic Delincventul ideologic, sau politic, nu se confundă cu infractorul de drept comun. Delincventul ideologic este persoana care, având 285

anumite idei şi convingeri politice, economice, ştiinţifice sau religioase, comite, datorită acestor idei, fapte care aduc atingere legilor penale existente într-un anumit stat, motiv pentru care este considerat adversar şi, implicit, este sancţionat. De regulă, delincventul ideologic este un militant pentru reforme şi schimbări sociale, economice, ştiinţifice etc. El nu este determinat în faptele sale de scopuri personale, ci de dorinţa de a face bine altora, de a înlătura suferinţe sau nedreptăţi. Delincventul debil mintal Delincventul debil mintal are o gândire infantilă, concretă. Predomină doar achiziţia de cunoştinţe, fără a putea prelucra şi elabora soluţii proprii în diferite situaţii. Atenţia şi memoria funcţionează limitat, iar autocontrolul este foarte scăzut. Este credul, sugestibil, instabil emotiv, egocentric, iar empatia lipseşte cu desăvârşire. Conştiinţa de sine este slab dezvoltată, nu îşi dă seama de limitele restrânse ale propriei judecăţi. Apreciază realitatea după nivelul său de înţelegere. Îi lipseşte capacitatea de a prevedea consecinţele faptelor sale. La deficienţele mintale se adaugă şi carenţele caracteriale, ceea ce îl face şi mai mult un inadaptat social. Insuficienţa capacităţii mintale generează un comportament infracţional cu atât mai periculos, cu cât defectivitatea sa este mai accentuată. Delincventul debil mintal este lipsit de posibilităţile de adaptare adecvată, suplă, la situaţiile nouintervenite în ambianţă. Delincventul alienat Delincventul alienat se caracterizează printr-o dezarmonie structurală a personalităţii, care afectează funcţiile cognitive, afective, motivaţionale, volitive şi terminând cu acţiunile, activitatea şi conduita socială. Acesta are o gândire haotică, stăpânită de idei fixe, de tendinţe şi acţiuni străine de realitatea în care trăieşte. Este stăpânit de frică sau mânie pronunţată, de emoţii şi stări afective puternice, explozive, necontrolate. Sub raport social, acesta pierde legătura cu familia, prietenii, profesia, ajungând la un pronunţat proces de înstrăinare şi însingurare. 286

Infractorul alienat comite fapte brutale, crude, fără motiv, atacând prin surprindere, pe neaşteptate, din „senin” (omor deosebit de grav, distrugere prin incendiere etc.).

Activităţi de evaluare: 1. Definiţi noţiunea de personalitate a delincventului minor. 2. Identificaţi etapele dezvoltării copilului. 3. Analizaţi orientările teoretice în ce priveşte formarea personalităţii. 4. Decideţi asupra importanţei cunoaşterii personalităţii delincventului minor în procesul desfăşurării procesului penal. 5. Demonstraţi dacă legiuitorul are o atitudine specială faţă de subiecţii minori delincvenţi în cadrul procedurilor penale. 6. Analizaţi elementele biologice: sexul şi vârsta. 7. Relataţi despre: character, temperament, aptitudini şi intelegenţă. 8. Stabiliţi rolul elementelor sociale: macromediul, micromediul şi anturajul. 9. Evaluaţi legăturile existente dintre coordonatele biologice, psihologice şi cele sociale ale personalităţii delincventului minor. 10. Identificaţi diverse tipologii ale delincvenţilor minori. Probleme, abordări care depăşesc cadrul curricular, dar care pot constitui sfera de interes a unor studenţi: 1. Influenţa bolilor psihice asupra delincvenţei. 2. Cauzele apariţiei şi dezvoltării personalităţii delincventului minor. 3. Particularităţile expertizei psihiatrice şi psihologice a minorilor. 4. Evoluţia orientărilor teoretice în materia tipologiei delincvenţilor.

287

TEMA 8 FORMELE COMPORTAMENTULUI DEVIANT AL MINORILOR UNITĂŢI DE CONŢINUT: 1. Consideraţiuni generale cu privire la comportamentul deviant al minorilor 2. Tipologia comportamentului deviant al minorilor 3. Delincvenţa individuală 4. Delincvenţa în grup 4.1. Consideraţii generale privind delincvenţa în grup 4.2. Tipologia delincvenţei în grup OBIECTIVE: -

să identifice formele comportamentului deviant al minorului; să determine tipologia comportamentului deviant al minorilor; să compare delincvenţa individuală cu cea de grup; să stabilească factorii ce determină crearea grupelor deviante de minori; să aprecieze influenţa achiziţiei unui limbaj nou în devenirea minorului; să anticipeze evoluţia delincvenţei minorilor în procesul industrializării societăţii; să demonstreze influenţa unei subculturi asupra transformării delincvente a minorului; să analizeze tipologia delincvenţei în grup.

Termeni-cheie: comportament deviant, comportament delincvent, comportament antisocial, comportament asocial, comporament agresiv, comportament achizitiv, comportament pervers, comportament autovătămător, comportament inconștientizat, delincvență individuală, delincvență în grup, bandă. 288

BIBLIOGRAFIRE: 1.

2. 3. 4.

5. 6. 7. 8. 9. 10. 11.

12. 13.

Banciu D., Rădulescu S.M. Introducere în sociologia delincvenţei juvenile (adolescent între normalitate şi devianţă). Bucureşti: Editura Medicala, 1990. Camelia A. Agresivitatea si comportamentul deviant. Psyvolution Science, 2011, nr.6. Culcee D. Curs de criminologie. Bucureşti: Naţional, 2001. Coşleţ O. Tipologia delincventului minor. În: Materialele Conferinţei ştiinţifico–practice internaţionale cu tema: Probleme de prevenire şi combatere a delincveneţei juivenile, traficului de fiinţe umane şi a migraţiunii ilegale, 23- 24 aprilie 2004. Ministerul Afacerilor Interne, Academia „Ştefan cel Mare”.Chişinău, 2004. Gladchi Gh. Criminologie generală. Chişinău: Muzeu, 2001. Iluţ P. Valori, atitudini şi comportamente sociale. Iaşi: Polirom, 2004. Marica A.M. Introducere în problematica delincvenţei juvenile. Constanţa: Ovidius University Press, 2007. Ozunu D. Psihopedagogia comportamentului normal şi deviant. Cluj-Napoca: Genesis, 1995. Păunescu, C. Agresivitatea şi condiţia umană. Bucureşti: Editura Tehnică, 1994. Strulea M. Delincvenţa juvenilă: Suport de curs. Chişinău: CEP USM, 2008. Vântu C. Măsuri de prevenţie şi recuperare a devianţei comportamentale la adolescenţi: Autoreferat la teza de doctor în ştiinţe pedagogice. Chişinău, 2007. Еникеев М.И. Основы общей и юридической психологии.– СПб: Питер, 1996. Иванов В.Н. Девиантное поведение: причины и масштабы. În: Социально-политический журнал, 1995, № 2.

289

1. CONSIDERAŢIUNI GENERALE CU PRIVIRE LA COMPORTAMENTUL DEVIANT AL MINORILOR

Dinamica transformărilor sociale specifice fiecărui tip de societate, precum şi aspectele de psihologie socială, moştenirea culturală şi istorică, alături de factori de natură biologică, psihologică, socială, politică, economică etc., pot genera schimbări comportamentale cognitiv-acţionale în rândul unor persoane, grupuri sau comunităţi. Energia, curiozitatea, tendinţa spre afirmare, spre apropiere de lumea celor adulţi îi fac pe minori, în special în perioada adolescentină, să afirme un şir de valori şi norme, pe care ei le consideră atribute ale independenţei şi maturităţii. Acestea se transformă în stereotipuri comportamentale, caracteristice acestei vârste, dar pot căpăta şi caracter de manifestări asociale şi chiar antisociale, atunci când nu sunt asugurate condiţiile educaţionale optimal necesare, pe care trebuie să le ofere micromediul social: familia, grupul şcolar sau comunitatea în general. Comportamentul delincventului minor, luat ca rezultat în dinamica intercaţiunii complexe dintre organism şi mediu, are la bază un ansamblu de asocieri psihologice, care sunt elaborate în funcţie de dinamica mediului, de condiţiile de viaţă şi educaţia primită în sânul familiei. Atunci când mediul acţionează organizat, stabil şi favorabil, astfel încât să asigure satisfacerea trebuinţelor minorului, în acest caz el va adopta un comportament pozitiv şi care nu va contravine regulilor impuse de membrii societăţii, iar când acţiunea mediului va fi nefavorabilă, nu va asigura satisfacerea unui minim de trebuinţe, comportamentul minorului va adopta un mod de viaţă deviant, adică negativ. Un loc aparte în aria problematicii delincvenţei juvenile este ocupat de cercetările privind devianţa comportamentală a minorilor, fenomen cu implicatii negative atât pentru societate, cât şi pentru destinul ulterior al minorilor. Astfel, în scopul identificării unor 290

metode eficiente de prevenire şi profilaxie a delincvenţei juvenile apare pe poziţie de necesitate abordarea problematicii privind comportamentul deviant al minorilor. Pentru început determinăm semnificaţia „comportamentului” în general, care, în conformitate cu Dicţionarul explicativ al limbii române, reprezintă ,,modalitatea de a acţiona în anumite împrejurări sau situaţii; conduită, purtare, comportare”. În psihologie, comportamentul este definit ca „un ansamblu al acţiunilor materiale sau simbolice prin care un organism, într-o situaţie dată, tinde să-şi realizeze posibilităţile şi să reducă tensiunile care-i ameninţă unitatea”. Deci, comportamentul unui individ este acea conduită luată în considerare într-un mediu şi într-o unitate de timp dată, fiind astfel nu altceva decât răspunsul cu care acesta reacţionează la influenţele de mediu asupra sa. În aşa mod, comportamentul, luat ca rezultantă dinamică a interacţiunii complexe organism-mediu, are la bază multiple asocieri psihologice, elaborate în funcţie de dinamica mediului, de condiţiile de viaţa şi de educaţie. Când mediul acţionează organizat, stabil şi asigură satisfacerea trebuinţelor minorului, atunci comportamentul sau este pozitiv, iar când acţiunea mediului este nefavorabilă, comportamentul va fi negativ, deviant. Dacă vorbim la general, putem diviza tipurile de comportament în social şi antisocial: - comportamentul social este răspunsul pozitiv al individului la exigenţele impuse de către grupul de membri ai societăţii, coportamentul acestuia nefiind periculos şi neprezentând anumite devieri; - comportamentul antisocial reprezintă nu altceva decât atitudinile şi reacţiile negative, care pot fi determinate de o varietate de constrângeri sau frustrări anterioare, de inadaptabilitatea la nivel profesional sau social, de comiterea unor devianţe anterioare; comportament desfaţurat cu intenţia de a face rău altei persoane sau de a aduce prejudicii anumitor valori sociale ocrotite de către stat. 291

Cu referire la comportamentul minorilor în contextul studiului dat, este preferabilă utilizarea termenului de comportament deviant celui antisocial. În literature de specialitate, comportamentul deviant este definit ca „un sistem de fapte care vin în contradicţie cu normele etice şi juridice stabilite în societate”. Reieşind din cele manţionate, comportamentul deviant al minorilor reprezintă ansamblul de acţiuni materiale sau simbolice săvârşite persistent, repetat sau continuu de către minor, de cele mai dese ori fiind considerate răspunsuri la frustrările pe care trebuie să le facă faţă la interacţiunea cu mediul şi care provoacă daune valorilor sociale. În viziunea lui E.Sutherland, comportamentul deviant este învăţat şi modificat (achiziţionat, realizat, repetat, menţinut şi schimbat) prin intermediul aceloraşi mecanisme comportamentale şi cognitive ca şi cel conformist. Diferenţele constau în direcţia, conţinutul şi natura acestor comportamente învăţate. Semnele comportamentului deviant al minorilor sunt: - un comportament deviant provoacă daune reale individului însuşi sau altor indivizi ai societăţii; - comportamentul deviant poate fi caracterizat ca fiind persistent, repetat sau prelungit; - comportamentul deviant este însoţit de fenomene de dezadaptaţie socială; - comportamentul deviant se manifestă cauzând evaluarea negativă de către alţii, adică prin sancţionarea minorului. Investigaţiile efectuate în psihologie au stabilit că minorii cu comportament deviant posedă anumite trasaturi de personalitate specifice, diferite de cele ale individului cu un comportament normal: - modificări la nivelul structurilor morale (lipsa valorilor morale sau influenţa negativă a celor imorale); - modificări la nivelul relaţiilor afective (frecvent fiind prezente atitudini de ostilitate, de neîncredere sau agresivitate); - scăderea pragului de toleranţă la frustraţie (din cauza 292

-

-

-

egocentrismului ridicat, orice renunţare la ceva care-i produce placere este percepută ca agresiune asupra propriei persoane); perturbarea sentimentelor de culpabilitate (care fie nu există, fie iau forma unei sfidări, culpabilitatea fiind puternic interiorizată); puternice sentimente de devalorizare (cel în cauză autopercepânduse ca fiind o „non-valoare", apreciere întarită frecvent atitudinal şi verbal şi de cei din jur şi continuând să repete comportamente negative tocmai pentru că nu-1 crede nimeni bun de ceva sau capabil să se schimbe); puternice sentimente de injustiţie (responsabilitatea pentru comportamentele sale fiind atribuită altor persoane, sistemului, societăţii – „mi se face o cruntă nedreptate”); existenţa contrarietaţilor Eu-lui, această trăsătură fiind caracterizată prin: - slabă consistenţă şi echilibru intern, mascate frecvent prin manifestări perturbatoare gen mânie, negativism, minciună etc., care indică fals puterea sau forţa Eu-lui, a persoanei); - alterarea relaţionării cu persoanele iubite (acestea devenind doar obiect de satisfacere egoistă a nevoilor personale şi nu parteneri de comunicare sau de contopire spirituală); - tulburări de cunoaştere (persoana în cauză trăind exclusiv în prezent, faptele actuale fiind percepute de sine stătător, fără nicio legatură cu experienţa trecută, astfel că realitatea în care se înscrie persoana cu aceste tulburări este una eminamente actuală); - perturbările de apărare (acestea fiind frecvent de tip defensiv, centrate fie pe găsirea unor scuze sau a unor mijloace/căi de a scăpa de o acuzaţie sau dintr-o situaţie neplacută, fie pe identificarea reală sau imaginară a unui vinovat („ţap ispăşitor”) al actelor sale, fie pe găsirea unui aliat puternic (care sa-1 sprijine în acţiunile sale)); - deformarea conceptului de libertate (în interpretarea persoanei cu asemenea comportament înseamnă lipsa oricărei restricţii, a 293

oricărei exigenţe sociale, inexistenţa oricărei reguli, „libertatea” fiind considerată în acest context sinonimă cu „hiperautonomia” (fiind de fapt o accentuată tendinţă spre anarhie)); - denigrarea sentimentelor umanitare (persoana respectivă manifestând o opoziţie făţişă faţă de sentimente de tipul milei, întelegerii, respectului etc., ridiculizându-le, luându-le în bătaie de joc sau atacând persoanele din jur care le manifestă în comportament (pe care, de altfel, le considera „slabe”)).

2.TIPOLOGIA COMPORTAMENTULUI DEVIANT AL MINORILOR Identificând comportamentul deviant ca un comportament „atipic”, ce se îndepărtează de la poziţia standard şi transgresează normele şi valorile acceptate şi recunoscute în cadrul unui sistem social, stabilim că diagnosticarea conduitei deviante depinde de natura normelor sociale, de gradul de toleranţă al societăţii respective, precum şi de pericolul actual sau potenţial pe care îl prezintă devianţa faţă de stabilitatea vieţii sociale. Analizând opiniile cercetătorului rus M.I.Enikeev, evidenţiem următoarele tendiinţe comportamentale ale adolescenţilor: 1. reacţia de opoziţie faţă de cerinţele sporite, de lipsa de atenţie din partea adulţilor sau, invers, de interdicţiile abuzive, care poate provoca o stare de înstrăinare, tendinţa de a părăsi casa, vagabondaj, iar uneori chiar un comportament antisocial; 2. reacţia de imitare a unei persoane concrete sau a unui erou dintr-o anumită operă, chiar a unei imagini personale sau implantate de grupul de referinţă, lucru care duce la influenţa unor minori sau adulţi cu comportament antisocial asupra grupurilor de minori; 3. reacţia de negare a modelului propus de adulţi; 4. reacţia de compensare a insuccesului într-un anumit domeniu; 5. reacţia de hipercompensare, de afirmare într-un domeniu extrem de dificil; 294

6. reacţia de emancipare, de eliberare de standardele impuse de adulţi, într-o formă radicală, manifestându-se în negarea valorilor şi a normelor cu caracter social; 7. reacţia de aderare la grup, cu deosebire la cel al semenilor; 8. reacţia de pasiune faţă de un anumit domeniu, care duce la formarea unei subculturi specifice a adolescenţilor. În psihopedagogie, autorul D.Ozunu determină că conduita deviantă este privită în următoarele trepte evolutive: de la comportament deviant (abateri de la norme) la comportament aberant (aspecte medico-legale şi psihopatologice), comportament predilectual, comportament delictual propriu-zis şi, respectiv, ultima treaptă comportamentul infracţional. Autorul distinge două orientări ale clasificării comportamentului deviant: a) orientatea psihiatrică, care defineşte devierile de comportament drept caracteropatii şi b) orientarea psihologică-biopsihologică, care le surprinde fie ca expresii ale inadaptării la mediu, fie le deduce din modificările survenite din structura centrilor nervoşi. Trăsătura comună a formelor de comportament deviant este încălcarea aşteptărilor sociale, a regulilor şi normelor oficiale şi neoficiale caracteristice categoriei de vârstă a minorilor. Aceste comportamente problematice au fost grupate prin sintagma „comportamente deviante”, pentru că, în primul rând, apar adesea împreună (rate ridicate de manifestare concomitentă) şi, în al doilea rând, există multe conexiuni pe parcursul dezvoltării acestor forme de comportament. În al treilea rând, se admite în prezent că mulţi factori cauzali similari sunt implicaţi în apariţia lor. Formele de comportament problematic pot fi clasificate în patru categorii mari: a) comportamentul opozant: copiii au probleme în a accepta autoritatea (părinţi, profesori) şi au reacţii nepotrivite de supărare sau furie când nu-şi pot impune propriile interese. Aceasta se întâmplă cu o frecvenţă de 2-3 ori mai mare în cazul categoriei de vârstă 3-6 ani decât la copiii mai mici sau mai mari; 295

comportamentul agresiv: comportament menit să producă pagube sau să rănească pe cineva; dorinţa de a distruge este de obicei prezentă. Acest comportament se produce de cele mai multe ori în „adolescenţa clasică”. c) comportamentul delincvent: comportament deviant în adolescenţă (conform OMS, se manifestă între 10 şi 18 de ani), prin care se încalcă norme, dar nu este neapărat de natură penală (de exemplu, absenteismul de la ore, consumul de alcool şi de alte substanţe, frauda şi furtul comise înainte de vârsta răspunderii penale); d) comportamentul infracţional: încălcarea unor norme legale valide (legi), de obicei într-o manieră foarte gravă, care declanşează proceduri legale (de exemplu, furt, distrugere de bunuri, vătămări corporale, jaf). Acest tip de comportament apare de obicei în adolescenţa târzie. În funcţie de caracterul comportamentului şi raportul acestuia cu normativitatea socială şi juridică, putem distinge mai multe categorii de comportament deviant: 1. comportament asocial, minori afectaţi de diverse vicii (alcoolosm, narcomanie, toxicomanie), frecvent neşcolarizaţi sau neangajaţi în câmpul muncii, lipsiţi de posibilitatea, iar uneori şi de dorinţa de autorealizare, autoafirmare, atraşi de grup, cu tendinţe de a fi dominaţi sau de a domina. Cercetarea stării psihice a acestor minori a stabilit afectarea lor de stări de frontieră - accentuări de caracter (mai frecvent hipertimie), nevroze, frustrare, infantilism, dezvoltare psihică întârziată. 2. comportament delincvent, minori caracterizaţi prin comportament influenţat de diverse devieri de la normalitatea psihică, accentuări de tip schizoidal, hipertimic, epileptoidal, conformism sau agresivitate, tendinţe spre violenţă, chiar sadism, maturizare sexuală precoce. Se caracterizează prin socializare afectuoasă sau chiar inadaptare socială, abateri grave de la sistemul valoric-normativ al societăţii, psihopatii, nevroze, b)

296

oligofrenii. Mai frecvent aceste stări de frontieră sunt un produs al ambianţei în care s-a format personalitatea minorului, cu precădere al climatului familial nefavorabil. În dependenţă de modalităţile de manifestare a comportamentului delincvenţial, în literatura de specialitate se mai întâlnesc tipologii ale comportamentelor delincvente ale minorilor. Astfel, în conformitate cu caracterul de periculozitate (după gravitate) al comportamentului deviant, sunt: a) comportamente deviante ocazionale, nestructurate, cu un grad scăzut de periculozitate socială. În această categorie includem minorii care au intrat sub influenţa unor anturaje nefaste, fiind scăpaţi de sub supravegherea părinţilor şi a şcolii sau care au participat întâmplător la acţiuni antisociale, fie din teribilism, fie din bravadă sau o solidaritate de grup specific adolescentină. Considerăm că sancţionarea acestor adolescenţi cu o măsură privativă de libertate accentuează criza de originalitate, iar etichetarea va favoriza recidiva şi nu recuperarea; b) comportamente deviante structurate, cu un grad ridicat de periculozitate socială, caracterizând minorii cu un grad scăzut de integrare şcolară şi profesională care prezintă dificultăţi de adaptare şi tulburări de comportament. Aceştia au comis acte predelincvente la o vârstă fragedă. Deşi au fost sancţionaţi, aceasta nu a constituit un factor favorizant al recuperării; c) comportamente deviante recurente, cu o deosebită periculozitate socială, concretizate în delicte de omor şi loviri cauzatoare de moarte, violuri, tâlhării şi vătămări corporale grave, pentru care sancţiunea închisorii reprezintă „ultima soluţie” în vederea prevenirii comiterii de noi delicte. Formele comportamentului deviant de gen pot fi structurate în: 1. comportamente agresive şi violente, cu lipsă de stăpânire în vorbe sau în fapte, caracterizându-se prin accese de furie, înverşunare; acţiunile lor sunt caracterizate prin emotivitate puternică, însoţită de descărcări reactive ce se manifestă prin acte de violenţă, iar 297

minorul are tendinţe spre cruzime şi duritate; 2. comportamente achizitive, caracterizate prin tendinţa minorilor de a dobândi (lua, strânge, achiziţiona) bunuri şi valori materiale prin diferite modalităţi imorale şi ilegale, în scop personal: de câştig, de întreţinere, de îmbogăţire; 3. comportamente perverse, care îşi poate extinde activitatea de la forme uşoare (plânsul artificial, simularea) până la formele cele mai grave (violul, acţiunile perverse cu caracter sexual); se caracterizează prin indisciplină, lipsă de afecţiune pentru oameni, lipsă de milă, prezenţa urii şi a cruzimii; 4. comportamente autovătămătoare, care îşi îndreaptă activitatea violatoare spre propria persoană; 5. comportamente nconştientizate, săvârsite de minorii care posedă dereglări psihice de diversă natură, patologii ce nu le permit o conştientizare deplină şi adecvată a acţiunilor, conduitei. Formele comportamentului deviant al minorilor nu pot fi reunite fix şi integru în careva categorii tipologice, deoarece implică o dinamică amplă a reacţiei de cauzalitate şi a modurilor de interpretare din partea publicului. Dar, din punctul de vedere al delincvenţei juvenile, o importanţă majoră are tipologia comportamentală după participanţi (delincvenţa individuală şi delincvenţa în grup), care îmbină în sine atât modalităţile comportamentale de gen, cât şi cele ale careacterului de prejudiciabilitate. Considerent din care acestea vor fi analizate în mod detaliat.

3. DELINCVENŢA INDIVIDUALĂ Delincvenţa juvenilă, deşi este un fenomen social, trebuie cercetată ca act individual, ca act comis de un minor concret într-o situaţie concretă. Este vorba despre o acţiune umană, determinată de anumite elemente psihologice, trebuinţe, tendinţe, motive, scopuri etc. În ultimii 20 de ani, la nivel internaţional, psihologi, medici şi 298

criminalişti au realizat studii asupra unor fenomene, cum sunt furtul, violenţa, ameninţarea, intimidarea, accesele de furie, vandalismul şi, recent, fenomenul „happy slapping” (atacuri neprovocate/acte de violenţă gratuite împotriva unei victime alese la întâmplare, filmate cu telefonul mobil şi – eventual – postate pe Internet) comise de copii şi tineri. La majoritatea celor care au comis acte agresive şi crime pot fi recunoscute, retrospectiv, multe anomalii în dezvoltare, cele mai multe avându-şi debutul în copilărie. În general, nu se cunoaşte şi nu poate fi prezisă o anumită dată a debutului infracţional al minorului. Debutul infracţional capătă contur, după cum am menţionat anterior, de cele mai dese ori în sânul familiei ,,nesănătoase”, într-un mediu şcolar, social ce reprezintă o perturbare a raportului dintre relaţiile minorului cu obiectele şi persoanele ce-l înconjoară, constituind, de regulă, un răspuns la atitudinile altora. Odată ce minorul se dezvoltă într-o familie în care relaţiile dintre membrii acesteia sunt perturbante, în mod evident acest mod de viaţă va fi transpus şi asupra comportamentului său. Dacă e să vacem o trecere în revistă a etapelor de dezvoltare a minorului, putem stabili că la vârsta preşcolară apar comportamente deja relativ conturate, care încep să fie exteriorizate. Precedă aceste comportamente neglijenţa şi atitudinea negativă a părinţilor. La vârsta şcolară pot să apară tulburări de comportament cu semnificaţie morală. Comportamentul poate lua expresia unei ostilităţi la adresa unor membri de familie, profesori, colegi, prieteni etc. În acest moment, pot să apară şi se pot declanşa deja tulburări de comportament neepisodice, cum ar fi: neascultarea, minciuna, agresivitatea, fuga de acasă, vagabondajul, ce pot deveni un potenţial pericol în timp, imprimând personalităţii un sens destructural, dizarmonic în dezvoltarea sa. În clasele mai mari, tulburările comportamentale sunt în dinamică, ajungând de la forma preinfracţională la cea infracţională propriu-zisă. Chiar dacă minorii nu comit în toate cazurile acte cu caracter antisocial, comportamentul lor indezirabil, atitudinile lor în 299

dezacord cu exigenţele şcolare lasă deschisă ori grăbesc această posibilitate. La această vârstă încep să apară unele conduite discordante: nesupunerea, obraznicia faţă de profesori, violenţa faţă de colegi, absenteismul, minciuna, fuga şi vagabondajul, furtul etc. Aceste manifestări atipice pot fi săvârşite atât în mod individual, cât şi în grup. Cu toate că, în dependenţă de particularităţile fizice şi psihice ale minorului, delincvenţa individuală este întâlnită mai rar (statistica arată că două din cinci infracţiuni sunt săvârşite în mod individual), nu putem omite studiul acesteia. În medie, repartizarea procentuală a subiecţilor în cazul faptelor comise individual şi al faptelor comise în grup în diferite state ar fi: State

Individual 23,7% 19,3 %

În grup 67,8% 70,5%

Belgia Regatul Unit al Marii Britanii Finlanda 44,5 % 36,9% Olanda 41,7 % 49,4% Irlanda de Nord 20,9 % 56,8% Portugalia 27,2 % 59,1% Spania 40,3 % 51,0% SUA 26,0 % 60,3% Elveţia 27,8 % 67,3% În medie 29% 60% (11% revin delincvenţei comise individual în comun cu grupul) Termenul „delincvenţă individuală” nu este întalnit nici în legislatia penală, nici în literatura de specialitate. În încercarile de a defini delincvenţa individuală ţinem seama de o serie de trăsături specifice, şi anume: criteriul de vârstă; comportamentul deviant care prezintă anumite particularităţi; numărul de participanţi.

300

Astfel, prin delincvenţă individuală se înţelege totalitatea încălcărilor de lege (cu caracter penal şi nepenal) săvârşite de către o singură persoană care nu a atins vârsta de 18 ani. Analizând trăsăturile personalităţii delincventului minor care a săvârşit fapta antisocială individual nu putem identifica mari deosebiri de ale celor care au fost participanţi ai unui grup. Putem remarca că, în unele cazuri speciale, în afară de: existenţa marginală, inactivitate, parazitism, respingerea valorilor morale, disociere între eul personal şi cel social, absenţa orizontului temporal existenţial şi resentimente contra societăţii, putem remarca astfel de trăsături, cum ar fi incapacitatea de comunicare şi inadaptarea socială. Toate aceste trasaturi sunt generatoare de comportamente indezirabile, disociale şi antisociale. Cercetările efectuate asupra delincventului minor au scos în evidenţă faptul că acesta se caracterizează printr-un nivel de imaturizare caracterologică ce se manifestă prin următoarele: autocontrol insuficient, impulsivitate şi agresivitate, subestimarea greşelilor şi a actelor disociale sau antisociale comise, indolenţă, indiferenţă şi dispreţ faţă de muncă, tendinţe egocentrice, absenţa sau insuficienta dezvoltare a unor motive superioare, de ordin social şi a sentimentelor etico-morale, dorinţa unei „vieţi usoare”, fără muncă. Cu toată complexitatea şi varietatea lor, factorii implicaţi în determinarea devianţei comportamentale a minorilor pot fi sistematizaţi în două mari categorii: a) factori individuali, de personalitate şi b) factori externi, sociali. Din prima categorie fac parte: particularităţile şi structura somatofiziologică şi neuropsihică, structura psihologică particulară a minorului, posibilităţile intelectuale, particularităţile afectiv-temperamentale etc. În a doua categorie se includ factorii de ordin familial, socioafectivi şi educaţionali, socioculturali, economici etc. Factorii şi cauzele delincvenţei individuale în structura personalităţii sunt mai puţin generali, întotdeauna concreţi şi legaţi de condiţiile şi evenimentele existenţiale, de procesul educaţional, de modul specific în care individul 301

interacţionează cu colectivitatea. Delincvenţa juvenilă cunoaşte o manifestare mai accentuată în mediile urbane (mai ales în marile aglomerări urbane). Una dintre cauze rezidă chiar în inegalităţile de ordin material din comunităţile urbane, prin contrast cu cele rurale, unde posibilităţile materiale ale indivizilor sunt sensibil egale. Infractorii minori care acţionează în mediul urban au posibilitatea de a recepţiona experienţa negativă cu mult mai repede decât cei din mediul rural, în oraşe fiind o multitudine de locuri şi medii favorabile săvârşirii infracţiunilor. Minorii frecventează barurile, sălile de jocuri mecanice, locurile aglomerate, cinematografele, sălile de sport, practică jocurile de noroc, având astfel posibilitatea să-şi studieze victimele şi să comită furturi din buzunare, furturi de bagaje, furturi din autoturisme, iar in timpul noptii chiar tâlhării. În mediul rural ponderea infracţiunilor comise de minori este mult mai scăzută decât în mediul urban. În acest mediu există posibilitatea ca infractorii să fie recunoscuţi de victime şi mai uşor pot fi depistaţi.

4. DELINCVENŢA ÎN GRUP 4.1. Consideraţii generale privind delncvenţa în grup Femomenul delincvenţei în grup, deşi este cunoscut cercetătorilor sociologi încă din sec. al XVIII-lea, ia amploare în zilele noastre, ceea ce denotă tendinţe clare de organizare a tinerilor delincvenţi în grupe de infractori, de regulă specializate în comiterea unui anumit tip de infracţiuni. Şi în Republica Moldova infracţionalitatea juvenilă în ultimii cinci ani se caracterizează prin creşterea numărului de minori implicaţi în comiterea infracţiunilor în grup. După cum arată datele statistice, în anul 2012 practic fiecare a patra infracţiune săvârşită de minori a fost comisă în grup (25,3%) şi reprezintă cu 45,9% mai mult faţă de anul precedent. 302

Deşi constituirea în grupuri se realizează pe bază de amiciţie (cartiere, străzi etc.) sau pe bază de legături delictuale anterioare, de la început nu se formează în scop infracţional şi nu toate aceste grupuri ajung la delict. Studiul grupului a apărut, aşa cum se subliniază în literatura de specialitate, ca o reacţie contra exclusivismului macroscopic, împotriva manevrării fără discernământ a unor noţiuni vagi ca „societate”, „grupare”, atenţia fiind concentrată asupra unor formaţiuni concrete. Importante pentru înţelegerea grupărilor delincvenţiale de minori sunt teoriile de orientare sociologică (Teoria grupurilor de la marginea străzii (W.F. Whyte), Teoria subculturilor deviante (A.Cohen şi M.Gordon)), care au evidenţiat caracteristicile specifice subculturii grupului delincvent şi condiţiile apariţiei lor. W.F. Whyte, în teoria „grupul de la marginea străzii” sau a „societăţii de la colţul străzii”, susţine că asocierea şi participarea la activităţile grupului apare ca o modalitate importantă de socializare a tinerilor, când atitudinea lor este ambivalentă: obedienţă şi revoltă. Tânărul simte nevoia să fie recunoscut, acceptat şi stimulat de cei de o vârstă cu el, aderarea la un grup oferindu-i spaţiul şi anturajul de a-şi manifesta şi realiza dorinţele şi aspiraţiile. În teoria „subculturilor deviante”, care după conţinut este apropiată teoriei grupurilor de la marginea străzii, A.Cohen şi M.Gordon arată că „subcultura” apare ca reacţie de protest faţă de normele şi valorile societăţii, cuprinzând indivizi care au sentimentul că le sunt blocate căile de supravieţuire şi ascensiune socială. De aceea, subcultura include un set de valori şi norme diferite de cele ale modelului cultural dominant, uneori chiar în opoziţie cu acestea. Subcultura delincventă, afirmă criminologul american A.Cohen, îşi extrage normele proprii din cultura globală, dar le inversează sensul. Conduita delincventului este normală, în raport cu principiile subculturii sale, tocmai pentru că ea este anormală după normele culturii globale. Privind valorile sociale ca un important suport în determinarea comportamentului deviant al tinerilor, criminologii consideră că 303

subcultura reprezintă o subdiviziune a modelelor culturare la care participă o parte din grupurile sociale. Din acest motiv, orice subcultură are un sistem valoric diferit de cel al societăţii. Din cele menţionate putem defini delincvenţa în grup ca totalitatea încălcărilor de lege (cu caracter penal şi nepenal) săvârşite de către o reuniune (un grup) de persoane care nu au atins vârsta de 18 ani. Dintre condiţiile care favorizează aderarea minorului la grupul delincvent putem evedenţia: instabilitatea socială, schimbarea în centrele aglomerate, diferenţele mari culturale între familie şi restul societăţii, atitudini sociale negative în familie, familii retrograde care refuză încadrarea socială, izolarea socială legată de prejudecăţi naţionale, religioase, rasiale etc. După cum observăm, un factor decisiv îl constituie familia; anume tensiunea şi certurile între părinţi, între părinţi şi copii determină copiii să evadeze din căminul familial şi să-şi caute rezolvarea problemelor în grupul stradal, între prieteni de ocazie. Adeziunea la grup începe încă din preadolescenţă şi poate fi legată şi de rezultatele şcolare slabe, simptome nevrotice. La grupuri se alipesc şi minorii fugiţi din şcolile de reeducare, centrele de plasament, şcolile speciale, casele de copii etc. De cele mai multe ori, aceştia locuiesc în condiţii insalubre, sunt fără familie sau provin din familii dezorganizate, alcoolice, cu părinţi infractori, foşti condamnaţi etc. Cei mai mulţi dintre minorii delincvenţi nu sunt supravegheaţi de către parinţi în ceea ce priveşte relaţiile lor cu ceilalţi copii şi cum îşi petrec timpul liber, fie sunt supravegheaţi în mod superficial sau accidental. Elementele favorizante pot constitui şi acoperirea de către mamă a primelor delicte, atitudinea indiferentă a tatălui, vecinătatea criminogenă, eşecul în dragoste etc. Tânărul găseşte în grupul delincvenţial căldură sufletească, înţelegere, curajul şi loialitatea pe care nu le are, găsind în grup un răspuns la o situaţie socială precară. Pentru minori soluţia grupului pare să fie, la un moment dat, o raţiune de a fi, de a exista. Grupul oferă adolescentului nu doar cadrul de afirmare, de 304

exprimare liberă, ci şi de securitate, siguranţă. În grup, adolescentul gaseşte niveluri de aspiraţie şi un sistem de valori comune cu ale sale, chiar în grupuri nonformale orientate negativ. Grupul oferă adolescentului un ideal de sine, o imagine liniştitoare a propriului „eu”, un antidot pentru neliniştile sale anterioare. Teama de a fi respins de mebrii grupului şi dorinţa de a-i imita contribuie la coruperea lui precoce. Astfel, el va începe să fumeze, să bea, să practice jocuri de noroc şi căuta să demonstreze forţă şi curajul sau. Ceea ce îl atrage pe minor în grupul de adolescenţi, iar uneori şi de adulţi poate fi explicat şi prin faptul că grupul respectiv îi permite realizarea unor dorinţe care îi sunt interzise în mod brutal de catre parinţi, a unor acţiuni aventuroase şi activităţi mai interesante. Astfel aceste grupări oferă minorului atât un sentiment de solidaritate cu cei ca el, cât şi o identitate în numele căreia îşi poate procura o serie de satisfacţii hedoniste imediate şi se poate revolta împotriva sistemului social considerat de el inechitabil. Importanţa legăturilor de prietenie cu tineri cu înclinaţii delicvente este semnalată şi de datele statistice care stabilesc că: 21% din delicvenţii minori de sex masculin şi 19% de sex feminin au comis actele delicvente datorită influenţei grupului; în 75% din cazuri este vorba despre un grup preconstituit; 80% din delicvenţi au ca loc de întâlnire strada; în 97% din cazuri delicvenţii minori au prieteni delicvenţi; în doar 25,3% din cazuri minorii care au săvârşit acte delicvente în grup provin din familii dezorganizate; 87% din aceşti tineri au o şcolarizare sub medie; 39% din minori nu aveau alt mod de subsistenţă decât prin săvârşirea de infracţiuni; 89,4% din minorii cu vârsta de peste 14 ani au început viaţa sexuală; 16,5% se preocupă săşi îmbunătăţească imaginea proprie în ochii celorlaţi membri; 44,7% caută un mediu care să le asigure securitate emoţională, stabilitate şi confort. În grupul de minori delincvenţi sunt apreciate: insistenţa, hotărârea în comiterea infracţiunilor, violenţa fizică, verbală, agresivitatea faţă de alte persoane necunoscute şi respectul faţă de 305

prieteni. În psihologie sunt evedenţiate următoarele caracteristici ale grupului delincvenţial:  este o adunare de indivizi ale căror sentimente şi idei sunt orientate în aceeaşi direcţie;  în grup are loc dispariţia personalităţii, aceasta aflându-se sub imperativul unor emoţii colective sau sentimente violente;  grupul posedă un „suflet comun” ce-i face pe indivizi să gândească şi să acţioneze într-un mod cu totul diferit de cel care le este caracteristic individual. Caracteristicile generale ale acestor grupuri s-ar prezenta astfel:  număr restrâns de membri care împărtăşesc aceleaşi emoţii negative sau pozitive în raport cu anumite evenimente, fenomene, obiecte etc.;  subordonarea nevoilor individuale celor colective;  fiecare din ei îsi asumă rolul pe care i l-a atribuit grupul, nedepăşind cadrul strict reglementat de acesta;  caracterul dinamic în ceea ce privesc funcţiile grupului;  rolul securizant al grupului. Delincvenţa în grup este caracteristica delincvenţei juvenile, principalele fapte fiind: huliganismul, violul, violenţele, furtul de vehicole. Grupul de delincvenţi este în general neorganizat şi nu are de la început ca scop delictul, dar în funcţie de diferite circumstanţe acest scop poate surveni ulterior. După primele „succese" activitatea grupului poate merge progresiv, dar acesta se poate şi desfiinţa.

4.2. Tipologia delincvenţei în grup În literatura de specialitate grupurile delincvente de minori poartă nume diverse: „beatnicks”, „hippies” în SUA; „teddy boys”, „mods”, „rockers” în Anglia; „vitelloni” în Italia; „nozum”, „provos” 306

în Olanda; „blusons noirs”, „yeyes” în Franţa; „halbstarke” la Hamburg; „andercuper” la Copenhaga; „tayo-zocu” în Japonia; „молодёжные группировки” în Rusia. Acestia sunt o formă de manifestare a agresivităţii colective îndreptate împotriva lumii restricţiilor şi convenţiilor impuse de către cadrul social, pe care ei îl văd prin prisma lumii celor adulţi. Grupurile delincvente de minori pot fi de diverse tipuri:  grup situativ implicat într-o acţiune delincventă în virtutea unor circumstanţe criminogene, cărora adolescenţii nu li se pot opune;  grup agresiv cu o ierarhie cât de cât stabilită a statusurilor, dominaţie strictă, orientat spre comiterea infracţiunilor. Conform autorilor amintiţi A.Cohen şi M.Gordon, există trei tipuri dominante de subcultură delincventă, mai ales în rândul adolescenţilor din zonele urbane, care pot să apară şi în forme combinate: modelul delincvent, care se bazează pe valori de tip delincvent, tinerii încercând prin fraudă, furt, şantaj să obţină câştiguri materiale; modelul conflictual, care are ca normă de bază violenţa, forţa sau ameninţarea cu forţa în rezolvarea oricăror probleme; modelul evazionist sau de izolare, prin care tânărul se retrage într-un univers propriu, guvernat de senzaţiile aduse de narcotice. L.Ohlin identifică trei tipuri de subculturi delictuale: subculturi de conflict şi de violenţă în calitate de expresie a necesităţii de afirmare şi de achiziţie în grupuri având oportunităţi slabe; subculturi criminale care se organizează pentru a obţine cu uşurinţă bunurile convertite; subculturi retretiste în care abuzul drogurilor şi satisfacerea plăcerii imediate fără a depune eforturi sunt principalele motivaţii. 307

Delincvenţa în grup include grupurile spontane şi cele organizate: 1) Grupuri spontane de tineri nu constituie un fenomen permanent şi stabil, pentru care nu pot fi identificate anumite caracteristici. Acest tip de delincvenţă este ocazional la săvârşirea anumitor infracţiuni (furt calificat sau viol în grup) şi este favorizat de mai mulţi factori, printre care: slaba preocupare a familiei, consumul de alcool, anturajul. 2) Grupurile organizate (bandele) reprezintă acea formă de delincvenţă organizată, colectivă, în cadrul căreia membrii constitutivi duc un mod de viaţă antisocial, majoritatea acţiunilor fiind caracterizate de încălcarea legii. Fenomenul bandelor are forme incipiente în perioada interbelică în SUA. Bandele de tineri caracterizându-se, în general, prin: nonutilitarism, în sensul că tinerii participă cel mai adesea la comiterea delictelor din solidaritate şi nu necesar din raţiuni de câştig; maliţiozitate, comiţând acte delincvente ca o sfidare la adresa celorlalţi; negativism, versatilitate, autonomie. Reunind tineri care se confruntă cu probleme asemănătoare (sărăcie, mizerie, şomaj, lipsa afectivităţii familiale), bandele se structurează şi funcţionează în baza unui consens intim al membrilor, în baza unor coduri de drepturi şi obligaţii, a unui sistem de norme şi valori opuse, în mare parte, societăţii globale. Din acest tip de grup fac de multe ori parte şi fetele. În aceste bande fetele îşi creează „propria lume”, în scopul unei apartenenţe şi al protecţiei. În bandă ele găsesc de asemenea acceptare, reguli, loialitate, autoritate, disciplină şi alte componente pe care nu le pot găsi în lumea adulţilor. Statistic, fetele acoperă 15-30% din activitatea delictuală de grup, dar ele nu sunt prea organizate. Adeseori bandele de fete acţionează împreună cu bandele de băieţi. Costiner arată că un grup spontan de joacă se poate transforma într-o bandă cu o ierarhie bine precizată, cu loc de întâlnire şi o rază de acţiune constantă. Banda va trece apoi la efectuarea de acte huliganice, distructivitate pentru a-şi demonstra dexteritatea şi curajul. 308

Grupurile pot fi clasificate după mai multe tipuri, în funcţie de criteriul folosit:  după natura atitudinilor: infracţionale şi preinfracţionale;  după durata existenţei: cu durată mică – până la o lună (27%), medie – între 1 şi 6 luni (18%), mare – peste 7 luni (55%);  după gradul de organizare: slab organizate (78%), bine organizate (13%);  după modul de luare a deciziilor: le ia conducătorul (8%), se discută în subgrup, apoi aderă tot grupul (14%), le iau toţi membrii grupului (78%);  după antecedentele penale ale membrilor grupului: fără antecedente penale (20%), numai cu antecedente penale (51,1%), structură mixtă (28,9%);  după vârstă: numai minori (64%), minori alături de majori (36%). În grupurile mixte minori-adulţi, lider al grupului este adultul, în cele mai dese cazuri cu experienţă infracţională. Aceste grupuri sunt bine structurate, cu repartizarea rolurilor. Majoritatea infracţiunilor au fost comise în grupuri cu conducător adult.

Activităţi de evaluare: 1. Determinaţi deosebirile dintre „comportamentul social” şi „comportamentul antisocial”. 2. Identificaţi trasaturile de personalitate specifice individului cu un comportament deviant. 3. Analizaţi tipologia comportamentului deviant al minorilor. 4. Stabiliţi factorii şi cauzele delincvenţei individuale. 5. Decideţi asupra condiţiilor care favorizează aderarea minorului la grupul delincvent.

309

Probleme, abordări care depăşesc cadrul curricular, dar care pot constitui sfera de interes a unor studenţi: 1. 2. 3. 4. 5.

Teoriile lui Albert Cohen ce explică apariţia delincvenţei de bandă. Practica altor state în lupta cu fenomenul delinvenţei în grup. Cauzalitatea delincvenței în grup. Tendințele delincvenței în grup în Republica Moldova. Prevenirea delincvenţei în grup.

310

TEMA 9 MINORUL – VICTIMA INFRACŢIUNII UNITĂŢI DE CONŢINUT: 1. Conceptul de victimă 2. Comportamentul victimei minore în mecanismul actului infracţional 3. Sursa victimizării şi tipologii ale victimelor minore 4. Prevenţia victimologică OBIECTIVE: - să determine trăsăturile victimei minor; - să identifice conceptul de personalitate a minorului ca victimă a infracţiunii; - să analizeze comportamentul victimei minore în mecanismul actului infracţional; - să stabilească deosebirea dintre minorul şi adultul victimă; - să evalueze rolul particularităţilor individuale ale minorului asupra victimizării lui; - să identifice premisele victimizării minorului; - să clasifice victimele minore; - să facă coraportul dintre victimizarea adulţilor şi victimitatea minorilor; - să determine particularităţile victimizării minorilor în cazul infracţiunilor contra situaţiei lor juridice; - să evidenţieze particularităţile victimizării minorilor în cazul infracţiunilor contra situaţiei lor personale; - să determine formele de victimizare a minorilor; - să analizeze tipurile de violenţă stabilite de Observaţia nr.13 (2011) a ONU privind dreptul copilului de a fi protejat contra tuturor formelor de violenţă; - să recomande modalităţi de prevenţie a cazurilor suicidare în 311

rândul minorilor; - să estimeze eficienţa activităţii organizaţiilor victimologice nonguvernamentale. Termeni-cheie: victimologie, victimă minoră, vulnerabilitate victimală, victimizare, victimitate, devictimizare, victimă provocatoare, prevenire victimologică. BIBLIOGRAFIE: Acte normative: 1. 2. 3. 4. 5. 6. 7.

Convenţia europeană cu privire la compensarea pagubei victimelor infracţiunilor de violenţă (1983). Recomandarea nr.R(87)21 a CE în legătură cu protecţia victimelor şi prevenirea victimizării (1987). Recomandarea nr.R(85)11 a CE privind poziţia victimei în cadrul dreptului penal şi al procedurii penale. Rezoluţia (77)27 a Comitetului de Miniştri cu privire la protecţia victimelor infracţiunilor (1977). Declaraţia ONU privind principiile justiţiei faţă de victimele infracţiunilor şi abuzul de putere (1985). Observaţia nr.13 (2011) a ONU privind dreptul copilului de a fi protejat contra tuturor formelor de violenţă. Abolirea pedepselor corporale aplicate copiilor. Consiliul Europei. Chişinău, 2008.

Literatura de specialitate: 8. Ungureanu A. Prelegeri de criminologie. Iaşi: Cugetarea, 1999. 9. Bujor V, Manole–Ţăranu D. Victimologie. Chişinău, 2002. 10. Cuşmir L. Propecţia drepturilor mamei şi copilului în condiţiile dezvoltării sociale stabile: Teză de doctor în drept // http://www.cnaa.acad.md/files/theses/2005/2135/ludmila_cusmir_ thesis.pdf 312

11. Lopez G. Victimologie. Paris: DALLOZ, 1997. 12. Gladchi Gh. Determinantele victimologice şi mecanismul infracţiunilor de mare violenţă. – Chişinău, 2002. 13. Gladchi Gh. Victimologia şi prevenirea infracţiunilor. Chişinău: Editura Academiei „Ştefan cel Mare”, 2004. 14. Moraru V.. Abordarea criminologică a conduitei suicidare. În: Studia Universitatis. Seria „Ştiinţe sociale”, 2008, nr.1 (11), p.107. 15. Studiul ONU privind violenţa asupra copiilor (realizat de Paulo S. Pinheiro ca urmare a Rezoluţiei Adunării Generale 57/90 din 2002). 16. Şarpe V. Caracteristica medico-legală, structura şi etiopatogenia fenomenului suicidal printre copii şi adolescenţi: Teză de doctor în ştiinţe medicale. Chişinău, 2004 // http://www.cnaa.acad.md 17. Ulianovschi X., Mârza V. Medierea în cauzele penale. În: Alternative la detenţie. Chişinău: Prut Internaţional, 2003. 18. Trandafirescu Z. Consideraţii generale privind victimizarea intrafamilială. Phoenix, an.IV, 2004, nr.1-6. 19. Ревтова С. Психические состояния, оказывающие влияние на формирование показаний несовершеннолетней потерпевшей. În: Судовы веснiк, 2007, nr.1.

1. CONCEPTUL DE VICTIMĂ Victima este individul care se înscrie într-o dimensiune personală, socială şi politică. Diferitele definiţii, mai mult sau mai puţin extinse, tind să reducă din caracterul relativ al conceptului de victimă. Înainte de examinarea multilaterală a acestor definiţii, este de evidenţiat însuşi conceptul de victimologie. Studiul raportului dintre victimă şi autorul actului delincvenţial a dat temei creării unei ramuri speciale a criminologiei: victimologia. Acest concept al victimologiei, care se înscrie în studiul explicaţiilor 313

actului criminal, nu trebuie confundat cu criminologia victimologică, care cercetează victimele sub aspectul reacţiei sociale şi îşi centrează obiectul de studiu în vederea satisfacerii revendicărilor solicitate de victime. De aceea, celei din urmă i se mai zice victimologia secundară, pentru a o deosebi de prima – victimologia primară, care şi ne interesează în acest caz. Victimologia reprezintă ştiinţa despre personalitate şi comportamentul victimei raportată la conceperea, realizarea şi consecinţele directe ale actului infracţional asupra victimei. Victimologia relevă cauzalitatea şi efectele agresiunii asupra victimei. Modul în care victima percepe, înţelege, acceptă sau respinge violenţa actului agresiv are importanţă pentru stabilirea lanţului cauzelor şi efectelor fenomenului victimal. De asemenea, victimologia trebuie să reprezinte un sistem de concepte, principii, reguli, constituit pentru apărarea drepturilor victimei din care să decurgă măsurile de natură social-morală şi juridică, pentru a restabili situaţia anterioară procedurii agresivităţii. În antichitate, preocupările faţă de victimă vizau compensaţiile şi despăgubirile exercitate pentru a readuce părţile pe poziţii de egalitate. Noţiunea de victimologie este recentă. Ea debutează înainte de al doilea război mondial, dar prinde amploare după acesta. Benjamin Mendelsohn, avocat penalist, este primul care a ridicat interesul faţă de victime (1937). Conceptul de victimologie oscilează între două extremităţi: una umanistă de origine europeană, alta nord-americană tipologică (tinde a defini variate tipuri de victime). Tendinţele victimologiei moldoveneşti sunt mai curând cu rădăcini ce plonjează în victimologia umanistă, ai cărei precursori sunt: Hans von Hentig (1948), Ezzat Faltah (1971), Micheline Baril (1984). De-a lungul timpului, cercetările criminologice se concentrau pe actul şi autorul infracţiunii, ignorând victima. În anii ’80 ai sec. XX cercetătorii au început să-şi focalizeze atenţia în mod egal şi asupra victimei şi, primordial, asupra ajutorului care i se poate oferi acesteia. În sens restrâns, victimologia reprezintă studiul victimelor 314

delictelor sau crimelor, statutul lor psihosocial şi relaţiile lor eventuale cu delincvenţii. Dar ea tinde a explora şi alte domenii: factorii care pot predispune o persoană să devină victimă; particularităţile fizionomice; apartenenţa la o minoritate culturală etc. Printre sarcinile victimologiei se enumeră:  Cercetarea victimizării şi victimităţii;  Pronosticul victimologic;  Prevenţia victimologică;  Recuperarea daunelor cauzate;  Victimioterapia. Chintesenţa victimologiei o constituie deci conceptul de victimă înţeles în dimensiune personală, socială şi politică. În sens extins, victima este cea recunoscută în această calitate de către ea şi de către organele competente din stat. Potrivit Articolului 1 al Declaraţiei principiilor fundamentale de justiţie, referitoare la victimele criminalităţii şi la victimele abuzului de putere (elaborată cu ocazia celui de-al VII-lea Congres al ONU pentru prevenirea crimei şi tratamentul delincvenţilor (Milano 1985) adoptată prin Rezoluţia nr.40/34 din 11.12.1985 a Adunării Generale a ONU), definiţia victimei ar fi: „persoana care, individual sau colectiv, a suferit un prejudiciu, mai exact – o atingere a integrităţii fizice sau morale, o suferinţă morală, o pierdere materială sau o atingere gravă a drepturilor fundamentale, din cauza acţiunilor sau omisiunilor, contrare legilor penale în vigoare într-un stat membru, … reprezintă încălcarea normelor dreptului internaţional în materia drepturilor omului”. Potrivit Articolului 2 al aceleiaşi Declaraţii, „o persoană poate fi considerată victimă indiferent dacă autorul faptei a fost sau nu identificat, arestat, urmărit sau declarat vinovat”. „Calitatea” de victimă se dobândeşte, aşadar, simultan cu comiterea faptei, anterior declanşării formale a procesului penal şi independent de aceasta. Victima poate dobândi, ulterior, şi calitatea de parte vătămată ori de parte civilă. Recunoaşterea acestor calităţi procesuale nu exclud, dar nici 315

nu condiţionează, statutul de victimă. Rezoluţia ONU, despre care s-a amintit anterior, recomandă statelor membre crearea şi dezvoltarea unei întregi reţele de servicii, prin intermediul cărora victimele trebuie să primească asistenţă materială, medicală, psihologică şi socială de care au nevoie. În sens restrâns, victima este o persoană care suferă de pe urma unui agent victimizator, care poate fi o persoană sau un factor natural. În sens mai larg, atât victima, cât şi agentul victimizator pot fi mai multe persoane, grupuri sau organizaţii. Potrivit Recomandării Rec(2006)8 a Comitetului de Miniştri al statelor membre ale Consiliului Europei privind asistenţa victimelor infracţiunilor, prin victimă se înţelege orice persoană fizică care a suferit un prejudiciu, inclusiv o atingere integrităţii sale fizice sau mentale, o suferinţă morală sau un prejudiciu economic, cauzat de acţiuni sau inacţiuni prevăzute de dreptul penal dintr-un stat. Termenul de victimă include în mod egal, dacă este cazul, familia imediată sau persoanele aflate la întreţinerea victimei directe. În conformitate cu proiectul Instrucţiunii privind mecanismul intersectorial de cooperare pentru asistenţa şi monitorizarea copiilor victime şi potenţiale victime ale abuzului, neglijării, exploatării, traficului, copil-victimă este copilul căruia, prin acţiuni sau inacţiuni, i-au fost aduse daune morale, fizice sau materiale. Persoanele nevârstnice sunt mai lejer supuse riscului de a deveni victime. Fiind fără experienţă şi cu un fizic mai slab, inclusiv un psihic încă nestatornicit, minorii fac parte din categoria persoanelor cu victimitate sporită, dat fiind că aceştia au o capacitate redusă de a înţelege caracterul actelor săvârşite şi de a prevedea consecinţele lor, cu un discernământ diminuat şi un grad mai înalt de sinceritate. Astfel, ei pot fi nu doar instigaţi sau determinaţi la comiterea unor fapte, dar şi manevraţi sau ademeniţi la comiterea unor acţiuni în care tot ei vor fi victime. De obicei, minorii nu încearcă să se apere de agresori, iar psihicul lor rămâne traumat după infracţiune. Toate acestea le pot distorsiona comportamentul, evoluţia normală a personalităţii lor, le 316

pot crea anumite complexe, fobii. Este bine ştiut că, în cele din urmă, copilul „se obişnuieşte” cu agresiunea fizică, mai ales dacă aceasta are o anumită „justificare”, ca o reacţie faţă de un fapt anormal al copilului şi dacă ea se aplică în limitele unei anume „griji” de a nu produce vătămări irecuperabile (bătăi domestice aplicate „cu dragoste” de către părinţi). Cu abuzul psihologic, însă, nu se poate obişnui nicio fiinţă sensibilă. Traiul într-o veşnică teroare, izolarea de către cei care ar trebui să se apropie de el cu dragoste şi grijă, respingerea lui continuă sau coruperea lui forţată de a comite infracţiuni ori de a deveni partener sexual, toate acestea îngrozesc copilul, îi creează o stare de „insularitate”, din care nu poate scăpa decât la o vârstă suficient de matură pentru a putea fugi din mediul în care se află. Pe de altă parte, această fugă din mediul respectiv este privită cu severitate de către autorităţile judiciare, întrucât este considerată o anticameră a delincvenţei, ceea ce, din păcate, corespunde realităţii. Constatarea existenţei unui abuz psihologic din partea părintelui sau a celor care au în grijă copilul ori locuiesc cu el este o sarcină dificilă. În asemenea situaţii, ar fi indicate nu doar schimbarea mediului educativ, ci şi redresarea afectivă, evident şi somatică, a copilului victimizat. Victimele minore ale actelor antisociale ce constituie infracţiuni pot fi clasificate de o aşa manieră, încât investigatorul să aibă în vedere traumele psihologice şi cele fizice ce se reverberează în fiecare dintre cazuri. Astfel, victimele abuzurilor fizice şi emoţionale la care au fost supuse în cadrul intrafamilial sunt, în general, apatice, stăpânite de frică, cu o mare instabilitate emoţională şi o empatie redusă faţă de adulţi. Victimele infracţiunilor privitoare la viaţa sexuală sunt, în general, afectate pe plan fizic, dar mai ales psihic pe termen lung, contactul cu ele făcându-se cu mare greutate din cauza că îşi pierd încrederea în orice adult pe care îl substituie agresorul lor. Minorii victime sunt ruşinaţi, se autoculpabilizează, însă foarte rar se resemnează şi au tendinţe autoagresive şi chiar suicidare. Percepţia lor asupra vieţii este total deformată, sexualitatea invazivă la vârste foarte 317

fragede având efectul distorsionării relaţiilor normale dintre adulţi şi dintre ei şi adulţi. Victimele celorlalte acte antisociale ce pot să apară în faţa autorităţilor judiciare în calitate de persoane vătămate nu prezintă particularităţi diferite din punct de vedere psihologic faţă de alţi copii, fiind uşor abordabile. Aceste trăsături psihologice necesită a fi cunoscute de către persoanele care audiază minori pentru a-şi putea structura interviul ţinând seama de aceste caracteristici. Prin victimă înţelegem orice persoană umană care suferă direct sau indirect consecinţele fizice, materiale sau morale ale unei acţiuni sau inacţiuni criminale. Victimă este întotdeauna fiinţa umană, deci nu pot fi admise în calitate de victimă obiectele distruse sau instituţiile prejudiciate. Deci, prin victimă înţelegem individul care recunoaşte atinse interesele sale personale de către un agent cauzal extern care i-a antrenat o daună evidentă, fiind de asemenea identificat în această calitate de către majoritatea corpului social. Evident, definiţia exclude persoana juridică în calitate de victimă. O persoană poate fi considerată victimă în urma:  recunoaşterii de către victimă a daunei pricinuite – victima de obicei se consideră a fi un caz izolat, ieşit din comun şi neînţeles de cei din jur. În alte cazuri, de exemplu pentru minori, victima însăşi poate să nu se perceapă ca atare, dar există o terţă persoană care o tratează în calitate de victimă, de exemplu – părinţii minorului;  recunoaşterii în calitate de victimă de către anturaj – la acest capitol atribuim recunoaşterea din partea corpului social (aceasta este evolutivă, modificându-se de la o perioadă la alta, determinată de mentalitate), din punt de vedere sociopolitic (recunoaşterea socială trebuie să conducă la modificarea legii, aici un mare rol au şi organizaţiile nonguvernamentale), într-o dimensiune transculturală (modificări ce survin ca urmare a presiunilor culturale sau a aculturii);  prezenţei agentului cauzal extern care poate provoca trei tipuri 318

de daune: fizice, materiale sau morale. Conceptul de victimă urmează a fi deosebit din punctul de vedere al legislaţiei procedural penale. Conform art.58 CPP RM, „se consideră victimă orice persoană fizică sau juridică căreia, prin infracţiune, i-au fost aduse daune morale, fizice sau materiale. Victima are un interes în cadrul procesului penal şi este interesată în rezultatele acestuia”. În acelaşi sens, art.59 CPP RM stipulează că „parte vătămată este considerată persoana fizică sau juridică căreia i s-a cauzat prin infracţiune un prejudiciu moral, fizic sau material, recunoscută în această calitate, conform legii, cu acordul victimei. Minorul căruia i s-a cauzat prejudiciu prin infracţiune va fi considerat parte vătămată fără acordul său”. Din punct de vedere psihologic, victima declanşează reacţii afective intense. Ea alimentează sentimentul de insecuritate, larg fundamentat pe impresia subiectivă pe care o avem cu toţii de a fi potenţiale victime. Ca şi sărăcia, moartea şi bătrâneţea, şi din raţiuni asemănătoare, victima este exclusă din universul nostru conştient. 2. COMPORTAMENTUL

VICTIMEI MINORE ÎN MECANISMUL ACTULUI INFRACŢIONAL

În vederea caracterizării raportului dintre victimă şi delincvent, sunt utilizate două noţiuni: victimitate şi victimizare. Victimitatea semnifică gradul de vulnerabilitate (trăsături, capacităţi, însuşiri etc.) a unei persoane concrete, determinat de existenţa fenomenului delincvenţă, care se manifestă prin probabilitatea obiectivă de a deveni victimă a crimei. Victimitatea poate fi generală, specială, individuală şi de masă. Victimitatea este determinată atât de factori endogeni, cât şi de cei exogeni. Victimitatea este: - capacitatea înaltă a unui individ de a deveni „ţinta” atentatelor criminale; - investigarea cauzelor şi condiţiilor ce favorizează pe unele 319

persoane să devină victime ale infracţiunilor; - caracteristica individuală a persoanei, care constă în predispoziţia ei de a deveni victimă; - caracteristica comportamentului persoanei, care în anumite împrejurări, prin acţiunile sale, riscă să devină victimă a infracţiunii. Gradul de predispoziţie a persoanei de a deveni victimă se numeşte vulnerabilitate victimală. Există speranţa că în viitorul apropiat se va putea calcula indicele vulnerabilităţii victimale, ceea ce înseamnă prezicerea posibilităţii ca un individ concret să devină victimă a unei anumite categorii de infracţiuni. Victimizarea reprezintă procesul de transformare a unei persoane concrete (a unei comunităţi umane) în victimă a unei infracţiuni (sau a unui delict/crime). După o anchetă efectuată de criminologul francez Morange pe un eşantion de 500 de persoane cu vârsta mai mare de 17 ani s-a dovedit că în 38,8 la sută din cazuri victima însăşi determină comiterea faptei. Nivelul de criminalitate sau de delincvenţă în societate depinde şi de gradul de victimizare a societăţii respective. De aceea, se vorbeşte despre nivelul de victimizare sau rata victimizării, adică totalitatea victimelor existente la un moment dat pe un anumit teritoriu, raportat la numărul general al populaţiei şi calculat la un număr concret de persoane. Nivelul de victimizare poate fi calculat pentru fiecare categorie de infracţiuni sau pentru fiecare grup social: minori, femei Rv 

V

E

P etc., după următoarea formulă: , unde: Rv – rata victimizării; V – numărul de victime; P – numărul de populaţie; E – unitatea de măsură egală cu 100, 1.000, 10.000. Conceptele de victimitate şi victimizare dovedesc că minorii sau tinerii sunt mult mai expuşi spre a deveni victime decât adulţii şi vârstnicii. Întrebarea ce se impune este dacă victimele pot să împartă sau nu responsabilitatea cu infractorii ce comit acte asupra lor. Introducând noţiunea de „victimă activantă”, prin care înţelegem

320

rolul pe care-l joacă victima în declanşarea mecanismelor latente ale infractorilor, von Henting ajunge la concluzia că, direct sau indirect, şi victima poartă o parte din vină în desfăşurarea acţiunii infracţionale. Pe linia susţinerii ideii că victima poartă o animită răspundere în desfăşurarea acţiunii infracţionale, a apărut conceptul de „potenţial de receptivitate victimală”, propus de B.Mendelsohn, care înseamnă gradul de vulnerabilitate victimală a individului, condiţionat de o multitudine de factori, precum: vârsta, sexul, aspectul bioconstituţional, pregătirea socioculturală, caracteristicile psihocomportamentale. Copilul face parte din categoria persoanelor cu o vulnerabilitate victimală crescută datorită particularităţilor psihocomportamentale şi de vârstă specifice: lipsit aproape complet de posibilităţi fizice şi psihice de apărare, capacitate redusă de anticipare a unor acte comportamentale proprii sau ale altora, în special ale adulţilor, capacitate redusă de a înţelege efectele, consecinţele unor acţiuni proprii sau ale altor persoane, incapacitatea de a discerne între intenţiile bune şi cele rele ale altor persoane, nivelul înalt de sugestibilitate şi credulitate, sinceritate şi puritatea sentimentelor, gândurilor şi intenţiilor etc. Datorită acestor caracteristici, copilul poate fi uşor antrenat în acţiuni victimizante pentru el, poate fi manevrat, minţit, determinat să comită acte ale căror consecinţe negative pentru alţii şi pentru el nu poate să le prevadă. Forme foarte grave de victimizare a copilului se întâlnesc şi în cadrul familiei, cum ar fi bătaia şi incestul, cu consecinţe extrem de nefavorabile asupra procesului de dezvoltare şi maturizare psihocomportamentală a acestuia. Devictimizarea este procesul prin care se încearcă repunerea victimei în situaţia anterioară. În mod evident un astfel de demers nu este deloc simplu şi nu se poate rezuma, aşa cum se întâmplă în cele mai multe cazuri, doar la repararea materială a prejudiciului. Recomandarea (87) 21 a statelor membre ale UE privind asistenţa victimelor şi prevenirea victimizării, la punctul 4 enumeră şi alte 321

modalităţi de devictimizare: acordarea unui ajutor de urgenţă pentru a face faţă nevoilor imediate; protejarea de o eventuală răzbunare a agresorului, un ajutor medical, psihologic, social şi material, consilierea pentru evitarea victimizărilor multiple; informarea cu privire la drepturile victimei; asistenţa în cursul procesului penal; asistenţa pentru repararea prejudiciului şi, în măsura posibilului, suportarea de către stat a despăgubirilor. Prin Convenţia europeană cu privire la despăgubirea victimelor infracţiunilor violente s-au stabilit principiile fundamentale în materie de despăgubire. Un prim pas este suportarea de către comunitate a cheltuielilor legate de repararea prejudiciului, împrejurare care conferă victimei o siguranţă economică. Pentru ca procesul de devictimizare să aibă şanse reale de reuşită, este necesară implicarea mai multor intervenienţi, dintre care cei mai importanţi sunt: justiţia, poliţia, protecţia socială, asociaţiile neguvernamentale ale victimelor infracţiunilor, medicii şi psihologii. Niciunul dintre aceşti intervenienţi nu poate juca un rol decisiv, de aceea efortul trebuie să fie conjugat. Devictimizarea trebuie realizată printr-un acompaniament judiciar, un acompaniament social şi metode terapeutice. a. Acompaniamentul judiciar Justiţia poate să intervină prin stabilirea unor reguli de procedură care să protejeze identitatea victimei, să asigure confidenţialitatea procesului, să realizeze actul de justiţie ţinând cont şi de interesele victimei. De exemplu, pot fi dispuse măsuri de siguranţă ce ţin de interzicerea impusă infractorului de a se apropia de victimă sau de a intra într-un anumit spaţiu, sau de a se afla într-un anumit loc. Medierea penală se poate realiza în cazul infracţiunilor mai puţin grave. Posibilităţile de intervenţie a justiţiei sunt multiple, fiind prezentate câteva dintre acestea cu titlu exemplificativ. Poliţia are un rol important în asigurarea siguranţei victimei de-a lungul procesului şi după condamnarea infractorului atunci când este necesar. De asemenea, trebuie să manifeste răbdare şi grijă pentru situaţia victimei atunci când este chemată la audieri. 322

b. Acompaniamentul social Protecţia socială are un rol important prin preluarea sarcinilor sociale ale victimei atunci când aceasta nu şi le mai poate îndeplini urmare a victimizării sale. De asemenea, trebuie asigurate servicii sociale victimelor infracţiunilor. Asociaţiile neguvernamentale pot desfăşura o activitate de lobby pentru susţinerea în faţa autorităţilor a proiectelor de legi în favoarea victimelor infracţiunilor. Pot asigura asistenţă juridică, medicală sau psihologică victimelor infracţiunilor atunci când organismele statale nu acţionează în acest sens. Asigură locuri de adăpost pentru victime atunci când acestea sunt nevoite să-şi părăsească locuinţa. Pot fi un fel de supapă de siguranţă atunci când sistemul statal, ce trebuie să se implice în procesul de devictimizare, nu funcţionează sau o face într-un mod anevoios. c. Metode terapeutice Medicii legişti trebuie să stabilească un certificat medico-legal explicit şi trebuie să îndrumeze victima spre un serviciu medical specializat oferindu-i eventual şi adrese ale unor asociaţii ale victimelor infracţiunilor. Pot fi prescrise chiar tratamente medicamentoase pentru a se depăşi starea de criză sau pentru a reveni ulterior la un comportament normal. Psihologii se pot implica prin terapii familiale, terapii de grup, psihoterapii. Aceste terapii au ca scop diminuarea anxietăţii victimei şi vor permite victimei să se reconforte cu locuri, obiecte sau categorii de persoane pe care le evita după victimizare. Există intervenţii necesare imediat după victimizare şi intervenţii care se realizează după depăşirea situaţiei de criză pentru finalizarea procesului de devictimizare. Cercetarea personalităţii victimei se face după domeniul static şi cel dinamic. Domeniul static studiază persoana minorului victimă înainte de comiterea faptei asupra sa sau înainte de victimizarea acesteia. Indicii de cercetare ar cuprinde în acest caz sexul, naţionalitatea, vârsta, statutul social, temperamentul etc. Domeniul dinamic presupune cercetarea persoanei victime după comiterea actului delincvenţial, după epuizarea actului, precum şi raportul victimei cu 323

delincventul. Mai multe categorii de victime se caracterizează prin trăsături negative, cum ar fi: irascibilitate, instigator la ceartă, supraapreciere, narcisism. Atitudinea victimei în relaţia sa cu delincventul poate juca uneori un rol negativ în producerea actului delincvenţial. Anumite tipuri de relaţii determină motivul infracţiunii şi, de asemenea, metoda comiterii. Trăsăturile şi situaţia psihologică internă a victimei devine pentru moment comportamentul său. Victimele agresive şi cele nesociabile, în majoritatea cazurilor, determină comiterea faptei. Din acest punct de vedere, există victime:  care înţeleg că nimic nu se poate schimba şi ele continuă conduita lor;  care recunosc vinovăţia lor, dar continuă actul;  care se opresc înţelegând inutilitatea actului. Există cazuri în care victima are un comportament neutru. Relaţiile dintre victimă şi delincvent se stabilesc în dependenţă de particularităţile personalităţii, statutul acesteia, de comportamentul, de starea victimei. Fapta infracţională săvârşită în cadrul fenomenului criminalităţii cunoaşte în realitate un veritabil cuplu psihologic. Zis altfel, criminalul care a săvârşit fapta, pe de o parte, şi victima crimei, pe de altă parte, formează un cuplu psihologic. Victimele adesea colaborează cu criminalii lor. Această colaborare poate fi: - conştientă; - inconştientă; - subconştientă. Fazele trecerii la actul delincvenţial din punctul de vedere al potenţialei victime ar fi: 1. faza elaborării delictului – ea începe prin stabilirea autorului concret, cu o imagine atractivă şi cu capacitate mai slabă de apărare, şi succede cu elaborarea unui plan; 2. trecerea la act – anumite predispoziţii victimogene permit lărgirea agresivităţii autorului (starea de ebrietate, consumul de droguri etc.); 324

faza executării – anumite circumstanţe favorizează actul delincvenţial şi acesta este comis. Se reţin trei categorii de factori care permit depăşirea victimizării: a) experienţa prealabilă în unele situaţii similare (uneori experienţa similară poate conferi un efect inhibitiv); b) hazardul de moment care deformează percepţia sub influenţa afectivităţii momentului (optimist sau pesimist); c) cunoaşterea reală sau presupusă a atitudinilor colectivităţii faţă de situaţie şi faţă de reacţia pe care acesta o poate avea în cazul unei crime. Există, de asemenea, factori victimogeni de mediu, dar care caracterizează un număr mai redus de victime: factori biologici, psihologici şi sociali. La cel de-al III-lea Simpozion internaţional de victimologie de la Münster, din 1979, s-a stabilit că victimitatea releva 6 factori fundamentali, care rămân actuali şi astăzi: 1) catastrofele naturale; 2) societatea (familia, organizarea politică, conflictele sociale, sărăcia, suprapopularea, lipsa educaţiei); 3) traficul rutier, accidentele tehnologice; 4) industria care, favorizând suprapopularea, provoacă consecinţe psihologice, sociale (integrare dificilă), economice, politice, constituind o cauză a conflictelor şi a violenţei; 5) criminalitatea în general; 6) victima ea însăşi. Hans von Henting, studiind factorii victimogenetici care predispun la victimizare, făcuse următoarele concluzii:  28% din victime avusese anterior crimei relaţii de ordin personal cu agresorul;  10% avusese legături familiale;  10% avusese relaţii amicale;  4% avusese relaţii heterosexuale;  4% avusese relaţii homosexuale. 3.

325

După A.Cohen, caracteristicile procesului trecerii la act ar fi: 1) acţiunea umană care nu survine subit; 2) circumstanţele care determină mişcarea spre acţiune; 3) feedback-ul, dezvoltarea actului depinde de martori, victimă etc. După M.Cusson (1992), controlul social şi, deci, victimizarea este determinată de:  rolul educaţiei, îndeosebi caracterizat de slăbirea legăturilor sociale;  rolul condiţiilor socioeconomice şi al sărăciei;  frecvenţa crimelor, care, indubitabil, este mai mare la oraşe, afectând în particular zonele delincvenţiale unde este înrădăcinat alcoolismul şi toxicomania;  legăturile dintre imigranţi şi delincvenţă; analiza acestora reflectă un nivel sporit de victimizare a imigranţilor determinat de deosebirile dintre aceştia şi mediul social nou. Forme foarte grave de victimizare a copilului se întâlnesc şi în cadrul familiei, cum ar fi bătaia şi incestul, având consecinţe nefavorabile asupra dezvoltării şi maturizării psihocomportamentale a minorului. Unii autori s-au străduit să evidenţieze şi să sintetizeze unele trăsături specifice părinţilor care folosesc bătaia ca un mijloc de puternică agresare fizică asupra copilului: 1. Caracteristici demografice. Cea mai mare frecvenţă o deţin părinţii care au un mariaj instabil, care au divorţat şi cei care s-au separat în fapt; 2. Istoria propriei vieţi a părinţilor. Din categoria acestora fac parte părinţii care au fost şi ei maltrataţi de către propriii părinţi. Nevavând alt model comportamental, ei îl folosesc faţă de propriii copii ca un model de educaţie; 3. Atitudini parentale în raport cu creşterea copilului relevă părinţii care privesc copiii ca pe o modalitate de a-şi satisface propiile nevoi, cerându-le să exercite activităţi care îi depăşesc; 4. Tulburări psihologice şi psihiatrice. Abuzurile parentale se pot datora şi stresului vieţii lor, unei personalităţi imature, fie unor 326

boli psihice. O modalitate a victimizării din ce în ce mai în amploare este incestul. Privitor la această formă de victimizare au fost trasate câteva concluzii: fetele sunt în mai mare măsură monestate sexual; în medie, vârsta infractorului este de 37 de ani, iar a victimei de 9 ani; în general, victima şi infractorul se cunosc între ei. Raportul „infractor-victimă" ne oferă materiale pentru aprecierea cauzei infracţiunii, a condiţiilor obiective şi subiective care au generato, calificarea infracţiunii şi a infractorului, colectarea probelor şi chiar depistarea infractorului. Amplificarea continuă a criminalităţii determină şi apariţia recidivismului victimal, formă care constă în participarea din nou, în calitate de victimă, la săvârşirea unei infracţiuni de către o persoană care anterior a mai fost victimă a unei alte infracţiuni. Pe de altă parte, cercetarea victimelor oferă posibilitatea de a stabili unii indicatori ai vulnerabilităţii şi de a elabora măsuri de protecţie. 3. SURSA VICTIMIZĂRII ŞI

TIPOLOGII ALE VICTIMELOR

MINORE

Convenţia ONU cu privire la drepturile copilului, adoptată la New York reglementează expres şi imperativ că „statele vor lua toate măsurile legislative, administrative, sociale şi educative corespunzătoare, în vederea protejării copilului împotriva oricăror forme de violenţă, vătămare sau abuz, fizic sau mental, de abandon sau neglijare, de rele tratamente sau de exploatare, inclusiv abuz sexual, în timpul cât se află în îngrijirea părinţilor sau a unuia dintre ei, a reprezentantului ori reprezentanţilor legali sau a oricărei persoane căreia i-a fost încredinţat”. În conformitate cu Observaţia nr.13 (2011) a ONU privind dreptul copilului de a fi protejat contra tuturor formelor de violenţă, termenul de violenţă cuprinde orice atingere adusă copilului în sensul 327

Articolului 19 din Convenţia de la New York. Violenţa faţă de copil poate fi produsă atât de adulţi, cât şi de copiii înşişi. Spre deosebire de Observaţia nr.13, proiectul moldovenesc al Instrucţiunii privind mecanismul intersectorial de cooperare pentru asistenţa şi monitorizarea copiilor victime şi potenţiale victime ale abuzului, neglijării, exploatării, traficului utilizează termenul abuz, înţelegând prin acesta forme de rele tratamente produse de către părinţi/reprezentanţi legali/îngrijitori sau de orice altă persoană aflată în poziţie de răspundere, putere ori în relaţie de încredere cu copilul, care produc vătămare actuală sau potenţială asupra sănătăţii acestuia şi îi pun în pericol viaţa, dezvoltarea, demnitatea şi moralitatea. Potrivit Instrucţiunii, formele de abuz faţă de copil ar fi de următoarele categorii: abuz fizic; abuz psihologic; abuz sexual (incest, viol, hărţuire sexuală, prostituţie infantilă, pornografie infantilă, molestare, căsătorie timpurie sau logodna copiilor care implică relaţii sexuale); trafic de copii; neglijarea copilului (neglijare alimentară, vestimentară, igienică, medicală, educaţională, emoţională, lăsarea copilului fără supraveghere); explotarea prin muncă a copilului. În raport cu Instrucţiunea, Observaţia nr.13 indică un spectru mai larg al actelor de violenţă ce pot victimiza copilul, cum ar fi: neglijenţă (fizică, psihologică/afectivă, a sănătăţii fizice sau mentale, educativă, abandon); violenţă mentală (persecutări, terorizare, speriere, refuz de ascultare afectivă, insulte, injurii, intimidări, expuneri la violenţă familială, izolare, ciberintimidare); violenţă fizică (pedepse corporale, brimade, tipuri specifice de violenţă pentru copii cu dizabilităţi, cum ar fi sterilizare forţată, tratamente violente etc.); 328

pedepse corporale (Observaţia nr.8 a ONU); violenţă sau exploatare sexuală (activităţi sexuale ilegale, în scop comercial, pornografie infantilă, prostituare, căsătorii forţate); tortură, tratamente inumane şi degradante; violenţă între copii; autodistrugere (tulburări alimentare, consum de substanţe psihotrope, automutilare, suicid); practici prejudiciabile (rituri, crime de onoare); violenţa în medii (prin căi de comunicare şi de informare, prin instituţiii şi administraţie). Mediile în care apare violenţa asupra copiilor, potrivit Studiului ONU privind violenţa asupra copiilor (realizat de Paulo S. Pinheiro ca urmare a Rezoluţiei Adunării Generale 57/90 din 2002), ar fi: în familie; în şcoli şi în mediile educaţionale; în instituţii de îngrijire şi în sistemul de justiţie; la locul de muncă; în comunitate. În 1982, Comisia Europeană a Drepturilor Omului a declarat inadmisibilă o cerere a unor părinţi suedezi. Ei au susţinut că interzicerea de către Suedia, în 1979, a pedepsei corporale aplicate de părinţi încalcă dreptul lor în ce priveşte respectarea vieţii de familie şi a libertăţii religioase. Ca membri ai congregaţiei unei biserici protestante libere din Stockholm, ei credeau în necesitatea pedepsei fizice, justificându-şi credinţa prin referiri la textele biblice. Comisia a conchis că legea suedeză referitoare la atacul persoanelor nu este neobişnuită sau draconică în vreun fel: „Faptul că nu se face nicio deosebire între tratamentul aplicat copiilor de către părinţi şi acelaşi tratament aplicat unui adult străin nu poate, în opinia Comisiei, să constituie un „amestec” în viaţa privată sau familială a reclamanţilor, deoarece consecinţele unui atac sunt egale în ambele cazuri... Comisia consideră că legea suedeză referitoare la atac şi molestare constituie o măsură normală în scopul controlului violenţei şi că extinderea ei aplicată la pedepsirea fizică obişnuită a copiilor de către părinţii lor intenţionează să-i protejeze pe membrii potenţial slabi şi vulnerabili ai -

329

societăţii”. Într-o decizie similară din septembrie 2000, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a respins în unanimitate şi fără audiere o cerere a unor persoane asociate cu un grup de şcoli particulare creştine din Regatul Unit, care susţineau că implementarea unei interdicţii a pedepsei corporale în şcolile particulare încălca dreptul părinţilor la libertatea religioasă şi la respectarea vieţii de familie. Curtea a contestat conceptul de „pedeapsă rezonabilă” aplicată de părinţi. În septembrie 1998, Curtea a decis în unanimitate că pedeapsa corporală aplicată de tatăl vitreg unui băiat englez constituia o pedeapsă degradantă care încălca Articolul 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (cauza A vs Regatul Unit, 1998). Se renunţase la judecarea tatălui vitreg într-un tribunal din Regatul Unit pe motiv că fusese vorba de o „pedeapsă rezonabilă”. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că guvernul Marii Britanii este răspunzător, deoarece legea internă care permitea „pedeapsa rezonabilă” îi priva pe copii de o protecţie adecvată, inclusiv de o „prevenire eficientă”. Curtea a hotărât ca Regatul Unit să-i plătească despăgubiri de £10 000 băiatului, care fusese lovit în mod repetat cu un baston. Hotărârea judecătorească în cauza A vs Regatul Unit citează articole din Convenţia Naţiunilor Unite privind Drepturile Copilului, inclusiv Articolul 19, care cere statelor să-i protejeze pe copii de „orice formă de violenţă fizică sau mentală” în timp ce se află în grija părinţilor sau a altor persoane. Comitetul European pentru Drepturi Sociale, în concordanţă cu Carta Socială Europeană şi cu Carta Socială Europeană revizuită, cere tuturor statelor membre să interzică pedeapsa corporală şi alte tratamente sau pedepse umilitoare pentru copii şi să promoveze alte măsuri energice administrative şi educaţionale care să recunoască şi să valorifice dreptul copiilor la protecţie. Pe parcursul evoluţiei doctrina a elaborat variate clasificări ale victimelor, inclusiv ale celor minore. După Mendelsohn, categoriile de victime se stabilesc în 330

dependenţă de raportul dintre victimă şi delincvent, cum ar fi: 1. Victima completamente inocentă, ideală (nou-născutul victimă a pruncuciderii). 2. Victima de vinovăţie redusă, prin ignoranţă sau imprudenţă. 3. Victima egală în vinovăţie cu infractorul: a) suicidul conştientizat; b) victima eutanasiei; c) suicidul cuplurilor. 4. Victima mai vinovată decât infractorul: a) victima provocatoare, care prin conduita sa incită autorul la comiterea infracţiunii; b) victima prin imprudenţă, totalmente responsabilă de accident. 5. Victima cu un grad mai sporit de vinovăţie sau integral vinovată: a) infractorul – victima unui act al legitimei apărări; b) falsa victimă care induce cu bunăştiinţă justiţia în eroare; c) victima imaginară: paranoicii sau mitomanii. În dependenţă de rolul victimei în actul criminal este stabilită în final şi sancţiunea. După cel de al doilea război mondial, B.Mendelsohn a prezentat o clasificare a victimelor având ca bază următoarele criterii: - victime ale accidentului de muncă; - victime ale accidentului de circulaţie; - copii care au fost victime ale familiilor lor înainte de a deveni delincvenţi; - victime ale naziştilor şi cele ale genocidului în general; - alte categorii de victime (de exemplu, ale şantajului). După H.von Henting, ar exista trei concepte privind categoria victimei: 1. Criminalul-victimă, adică subiectul care poate fi criminal sau victimă în funcţie de circumstanţe. El citează exemplul copilului bătut care devine la maturitate un părinte ce-şi maltratează propiii copii. 331

Victima latentă, care este vulnerabilă în funcţie de predispoziţiile speciale sau generale: a) speciale prin vârstă, domeniu de activitate, patricularităţi ale personalităţii etc.; b) generale, caracterizând victimele prin predispoziţiile psihopatologice înnăscute sau cronice. 3. Relaţia specifică victimă-criminal: 1. psihopatologice pure; 2. relaţii de compatibilitate psihologică reciprocă (de exemplu, între un isteric şi un paranoic); 3. anumite relaţii familiale de atracţie reciprocă. După E.A.Fattah (1971), reieşind din dispoziţiile legii penale, ar exista victime specifice (persoane fizice, juridice) şi victime aspecifice (instituţii religioase, sociale sau juridice). El insista asupra faptului că publicul în general este victima criminalităţii, fie direct, fie indirect, în dependenţă de climatul de insecuritate generat de criminalitate. După gradul de implicare şi de responsabilitate a victimelor, clasificarea lui Sheley din 1979 identifică:  infractor activ-victimă pasivă;  infractor activ-victimă semiactivă;  infractor activ-victimă activă;  infractor semipasiv-victimă activă;  infractor pasiv-victimă activă. Această tipologie scoate în evidenţă mai mult rolul pe care îl poate juca victima, ca membru al cuplului penal în comiterea infracţiunii. După criteriul responsabilităţii criminalului şi a victimei, S.Schafer stabileşte următoarea tipologie: 1) victime care anterior crimei nu au avut nicio legătură cu făptaşul; întâlnirea dintre victimă şi infractor este complet întâmplătoare, iar victima nu are nicio parte din vină; 2) victime provocatoare, care anterior faptei infracţionale au comis, conştient sau inconştient, ceva ce a declanşat „trecerea la act"; 2.

332

3) victime care precipită declanşarea „trecerii la act" prin comportamente neglijente şi incită infractorul la comiterea de acte ilegale, deci o parte de vină le aparţine (de exemplu, nu încuie portiera maşinii sau lasă obiecte preţioase fără supraveghere etc.); 4) victime slabe fiziologic, biologic, care nu pot opune rezistenţă criminalilor (bătrâni, copii); 5) victime slabe sub aspect social; acestea sunt persoanele ce aparţin unor grupuri minoritare etnice sau religioase neagreate şi cad victime agresiunilor fără să aibă vreo vină personală; 6) victime autovictimizante, care orientează victimizarea asupra lor înselor (prostituate, cartofori, suicidari etc.); 7) victime politice, care au avut de suferit din cauza convingerilor lor. Această clasificare este pur penală, ea nu se interesează de soarta victimei, aşa cum o face victimologia umanitară. În cazul infracţiunilor de violenţă, situaţia victimei poate avea mai multe variante şi, în dependenţă de aceasta, ar exista o clasificare a victimelor în:  victime dispărute;  victime decedate;  victime care supravieţuesc agresiunii, dar nu pot oferi date despre infractor din motive obiective (întuneric, infractor mascat);  victime care supravieţuesc agresiunii şi cunosc infractorul, dar nu îl denunţă din teama de răzbunare;  victime care supravieţuesc agresiunii, cunosc infractorul, dar nu îl denunţă din motive personale;  victime care supravieţuesc agresiunii, cunosc infractorul, dar în loc să-l denunţe oferă alte date şi explicaţii, protejându-l pe infractor;  victime care supravieţuesc agresiunii, cunosc infractorul, dar acuză o altă persoană pe care vor să se răzbune;  victime care supravieţuesc agresiunii, cunosc infractorul, dar 333

încearcă să pună pe seama acestuia fapte pe care nu le-a comis;  victime care denunţă o faptă comisă asupra lor, cu intenţia de a profita sau de a pedepsi pe cineva. 4. PREVENŢIA VICTIMOLOGICĂ Principalele etape ale abolirii violenţei faţă de copii, potrivit Consiliului Europei, ar fi: Reforma juridică • Să se asigure că nu există excepţii, în legislaţie sau în jurisprudenţă, care să justifice pedeapsa corporală din partea părinţilor sau a altor persoane; Reforma politicilor • Să se asigure că sisteme comprehensive de prevenire a violenţei şi de protecţie a copiilor sunt implementate la diferite niveluri; Sensibilizarea populaţiei • Să se asigure o sensibilizare globală a tuturor acelora care trăiesc şi lucrează cu copiii, precum şi a opiniei publice privind interzicerea tuturor formelor de pedeapsă corporală şi a altor tratamente inumane, degradante şi umilitoare asupra copiilor; Victimitatea poate fi ridicată sau scăzută, în dependenţă de mijloacele utilizate în acest scop. Printre mijloacele victimologice de prevenţie ar fi:  instruirea persoanelor minore (cum să se comporte în cazuri concrete);  extinderea nivelului de apărare a persoanelor care riscă să devină victime (de exemplu, a celor defavorizate social);  informarea persoanelor în ce priveşte situaţiile victimogene, pentru a le evita;  apărarea şi resocializarea victimelor infracţiunilor;  discuţii cu părinţii, educatorii, pedagogii, elevii privind comportamentul acestora în unele situaţii suspecte. 334

Prevenirea victimizării se face printr-un larg spectru de modalităţi: organisme non-guvernamentale; publicarea informaţiilor în reviste sau palete, emisiuni radio şi televizate, mass-media etc. În unele state se ţin lecţii privind lupta contra criminalităţii şi modalităţile de apărare. Minorilor încă de la grădiniţă li se implementează să nu converseze cu străinii şi, cu atât mai mult, să nu meargă undeva cu persoane necunoscute. Doritorii pot lua cursuri de autoapărare. Există autoapărare activă, exercitată de către victima însăşi, şi autoapărare pasivă, exercitată de către terţe persoane. Prin prevenire victimologică înţelegem, deci, ansamblul măsurilor statale şi sociale dirijate spre prevenirea criminalităţii prin scăderea riscului populaţiei şi a unor grupuri de persoane de a deveni victime ale actelor criminale. Foarte importantă este şi profilaxia victimologică în cazul infracţiunilor ce atentează la persoană, sănătatea acesteia, patrimoniu. Prevenţia poate fi individuală sau generală. Un rol important în evaluarea victimei minore are exercitarea corectă a audierii acesteia. Pentru a asigura succesul audierii sunt importante următoarele aspecte: - atitudinea celui ce efectuează audierea trebuie să fie una de respect şi să denote profesionalism; - o abordare formalizată şi autoritară poate induce victimei o atitudine de complezenţă, nu una de încredere şi cooperare; cu cât mai relaxantă este atmosfera, cu atât mai multe şanse există să se obţină cele mai relevante informaţii; - persoana care efectuează audierea nu trebuie să abordeze în cadrul audierii o atitudine prea familială cu victima; este important însă să nu i se lase acesteia impresia că este tratată cu mai puţin respect decât celelalte persoane; - este util să se folosească ascultarea activă cu privire la răspunsurile victimei, în special în partea în care aceasta relatează faptele. Limbajul non-verbal al interogatorului trebuie să reflecte 335

atenţie şi interes pentru ceea ce spune victima; - interogatorul va oferi mereu confirmări şi încurajări verbale victimei, ca de exemplu: „..aşa”, „da”, „continuă...” etc.; - este important a se reţine că în interviurile realizate cu victimele traficului de copii sau ale exploatării sexuale sunt examinate aspecte sensibile, dificil de reamintit, de aceea este posibil ca victimele să nu răspundă repede la unele întrebări; deci, interogatorul trebuie să aibă răbdare şi să ofere timpul necesar pentru un astfel de răspuns; - relatarea victimei nu trebuie întreruptă, în special în momentul în care povesteşte prin ce a trecut. Întreruperile blochează coerenţa şi trebuiesc evitate. Care ar putea fi, deci, stările psihice cele mai frecvente în cazul minorilor victime? În primul rând, acestea sunt frica, durerea, frământările psihice şi morale. Frica este determinată de necunoaşterea situaţiei, de neîncrederea în forţele proprii, lipsa de informare privind ieşirea din această situaţie. Starea de frică poate avea diferite niveluri şi poate provoca variate consecinţe. Forma astenică a fricii poate determina fapte nejudecate, inactivitate. Fiind un reflex pasiv de apărare, forma respectivă paralizează voinţa victimei, ceea ce poate conduce la sporirea nivelului de temere. Dimpotrivă, forma stenică, fiind un reflex activ de apărare, ridică activitatea vitală a organismului. Victima opune rezistenţă activă infractorului şi recurge în acest sens la diferite metode. Complexul trăirilor psihice sunt mult mai intense la minori decât la adulţi, ele pot fi atât de puternice, încât să provoace dereglări psihice de scurtă durată post-actului comis. În lume au fost create organisme naţionale al căror scop este prevenirea victimizării, precum şi acordarea ajutorului postvictimal victimelor. Legea Republicii Moldova privind drepturile copilului stabileste statutul juridic al acestuia ca subiect independent, prevede asigurarea sănătăţii lui fizice şi spirituale, formarea conştiinţei civice pe baza valorilor naţionale şi general umane, acordă o grijă deosebită şi 336

protecţie socială copiilor lipsiţi temporar sau permanent de anturajul familiei sau care se află în alte condiţii nefavorabile sau extreme. În Preambulul legii este declarat că ocrotirea de către stat şi societate a copilului, familiei şi maternităţii constituie în Republica Moldova o preocupare politică, socială şi economică de prim ordin. Ţinând cont de faptul că în ultimele decenii omenirea trece printr-un proces de conştientizare a extinderii violenţei asupra copiilor atât în cadrul familiei, cât şi al instituţiilor sau comunităţilor din care fac parte, legiuitorul, în art.4 din respectiva lege, stipulează că dreptul copilului la viaţă şi la inviolabilitatea fizică şi psihică este garantat. Niciun copil nu poate fi supus torturii, pedepselor sau tratamentelor crude, inumane sau degradante. În acelaşi spirit este formulat şi art.6 din legea menționată supra, care declară că statul ocroteşte inviolabilitatea persoanei copilului, protejându-l de orice formă de exploatare, discriminare, violenţă fizică şi psihică, neadmiţând comportarea plină de cruzime, grosolană, dispreţuitoare, insultele şi maltratările, antrenarea în acţiuni criminale, iniţierea în consumul de băuturi alcoolice, folosirea ilicită de substanţe stupefiante şi psihotrope, practicarea jocurilor de noroc, cerşetoriei, incitarea sau constrângerea de a practica prostituţia, antrenarea în activitatea pornografică, inclusiv din partea părinţilor sau persoanelor subrogatorii legale, rudelor. Luând în calcul aceste prevederi, statul trebuie să ia toate măsurile necesare pentru protejarea copilului împotriva oricaror forme de maltratare, incluzând atât stabilirea de programe sociale ce ţin de acordarea unui sprijin necesar copilului şi celor carora le-a fost încredinţat, precum şi urmărirea penală pentru cauze de rele tratamente aplicate copilului. Articolul 12 din Legea privind drepturile copilului proclamă dreptul fiecărui copil la odihnă şi timp liber, dreptul de a participa la jocuri şi la activităţi recreative proprii vârstei sale, participarea la viaţa culturală şi artistică. În acest sens, statul stimulează şi susţine material crearea unei reţele largi de instituţii extraşcolare, edificii sportive, stadioane, cluburi, tabere de odihnă şi alte obiective ce contribuie la 337

fortificarea sănătăţii copiilor, stabileşte înlesniri pentru frecventarea instituţiilor de cultură, învăţământ, sportive şi a bazelor de odihnă în timpul vacanţei. Legea cu privire la drepturile copilului garantează dreptul copilului la exprimarea opiniei, la libertatea de gândire, de conştiinţă, religie, asociere şi reuniune paşnică. Statul garantează copilului cu discernamânt dreptul de a-şi exprima liber opiniile asupra oricărei probleme care îl priveste. Printre formele victimizării în Republica Moldova se înregistrează, îndeosebi în Chişinău, problema copiilor de pe stradă. Este indispensabil de a se face o clara diferenţiere a conceptului raspândit de „copii ai strazii”, care este o realitate diversă de „copiii de pe stradă”: în Moldova nu exista „copiii strazii”, dar sunt „copii de pe stradă”. Ce ar însemna această diferenţă? „Copilul strazii” este cel care nu mai are niciun fel de legatură cu familia, este absolut singur şi traieşte o evidentă situaţie de autonomie, întreţinându-se prin diverse forme, ca furtul, cerşitul. Unica perspectivă rămâne strada. În schimb, „copilul de pe stradă” este cel care are o familie, dar aceasta este departe, poate că trăieşte la sat, este foarte săracă, copilul s-a certat cu familia, nu suportă parinţii din cauza că aceştia fac abuz de alcool. În acest caz, familia nu reprezintă pentru minor o ambianţă plăcută pentru trai, nu este un punct de referinţă a valorilor, nu este recunoscută de acesta şi preferă a sta departe de ea, sau cel mult se întoarce la ea din când în când, menţinându-se relaţiile conflictuale. Condiţia de abandon este identică, se schimbă doar metodologia de intervenţie, deoarece recuperarea „copilului de pe stradă” are drept obiectiv nu copilul, ci familia, care trebuie recuperată şi susţinută pentru a permite reintegrarea copilului în sânul ei. Deci, revenim la afirmaţia că în Moldova procesul de recuperare a copiilor în stare de abandon are un obiectiv imediat, care este copilul însuşi, dar mai are şi un obiectiv final, care este familia, care există în mod fizic şi trebuie să-şi asume din nou (evident, nu cu puţin efort) un rol educativ faţă de copil. Printre cele mai întâlnite activităţi la care sunt supuşi minorii menţionăm: cerşetoria, încărcarea şi descărcarea de mărfuri, spălarea 338

parbrizelor sau a maşinilor în parcări, vânzarea florilor sau ziarelor şi colectarea de deşeuri. O altă modalitate a victimiării este „violenţa în familie" – orice act vătămător, fizic sau emoţional care are loc între membrii unei familii. Atacul fizic sau sexual poate fi însoţit de intimidări sau abuzuri verbale; distrugerea bunurilor ce aparţin victimei; izolarea de prieteni, familie sau alte potenţiale surse de sprijin; ameninţări făcute la adresa altor persoane semnificative pentru victimă, inclusiv la adresa copiilor. Funcţia principală a familiei – creşterea copiilor – este distorsionată cu largi şi dramatice consecinţe în viitor. Perturbarea acestei funcţii se petrece, în general, ca o stare de boală cronică ce se acutizează în momentele actelor violentale. Cercetările denotă că trauma copiilor care cresc într-o atmosferă de violenţă, chiar dacă nu ei sunt victimele directe, este mai intensă şi cu consecinţe mai profunde şi mai de durată decât în cazul copiilor care sunt victime directe ale abuzurilor şi neglijării din partea părinţilor. Într-o familie bântuită de violenţă copiii cresc într-o atmosferă în care nevoile lor de bază (nevoia de siguranţă, de viaţă ordonată, de dragoste) sunt profund neglijate. Copiii care cresc în familii violente dezvoltă comportamente şi o condiţie fizică ce-i face uşor de recunoscut. Ei prezintă:  probleme fizice: boli inexplicabile, expuşi la accidente în casă şi în afara casei, dezvoltare fizică mai lentă;  probleme emoţionale şi mentale: anxietate mărită, sentiment de culpabilitate, frică de abandon, izolare, mânie, frică de răniri şi moarte;  probleme psihologice: neîncredere în sine, depresie, comparare cu viaţa mai fericită a colegilor;  probleme de comportament: agresivitate sau pasivitate la agresiunile celorlalţi, probleme cu somnul, enurezie, bătăi, fuga de acasă, sarcini la vârste mici, relaţii pentru a scăpa de acasă, mutilare, consum de droguri şi alcool, comportament defensiv cu minciuna; 339

probleme şcolare: neîncredere, eliminare, schimbări bruşte în performanţele şcolare, lipsă de concentrare, lipsă de maniere sociale;  identificare cu eroi negativi. În cazurile violenţei în familie, legiuitorul a prevăzut posibilitatea aplicării măsurilor de protecţie indicate în art. 2151 CPP RM, sau în art.3181-3186 CPC RM. Un lucru mai puţin luat în considerare până acum este faptul că în rândul tinerilor a crescut fenomenul sinuciderii, al tentativelor de suicid şi că pe primul loc în şirul cauzelor se află climatul familial deteriorat şi slaba comunicare în cadrul familiei. Deşi incidenţa fenomenului este în scădere, se manifestă o acutizare a lui, în sensul creşterii intensităţii violenţei (acte de cruzime). Este în creştere numărul de copii victimizaţi în familie, dar şi de violenţe între concubini, care în prezent, potrivit legislaţiei în vigoare, nu beneficiază de statutul de „familie". Violenţa şcolară de cele mai multe ori nu este fatală, dar poate cauza serioase prejudicii dezvoltării persoanei. Se identifică două tipuri de violenţă în mediul şcolar: a) violenţele obiective care sunt de ordinul penalului (crime şi delicte) şi asupra cărora se poate interveni frontal; b) violenţele subiective, care sunt mai subtile, de atitudine, şi care afectează climatul şcolar. Sunt incluse aici dispreţul, umilirea, sfidarea, lipsa de politeţe, absenţele de la ore. De asemenea, ca o formă a victimizării minorilor apare şi incestul, ale cărui victime de obicei sunt tăcute, retrase, de aceea este foarte importantă reinserarea comunitară a acestor victime. Protecţia victimelor infracţiunilor, în special protecţia victimelor infracţiunilor săvârşite cu violenţă, constituie o preocupare a organismelor europene şi a statelor Europei, fundamentată pe raţiuni de echitate şi solidaritate socială. La nivelul Consiliului Europei, această preocupare s-a concretizat în adoptarea Convenţiei europene privind compensarea victimelor infracţiunilor violente (Strasbourg, 24 

340

noiembrie 1983) şi a Recomandării nr.R(85)11 privind poziţia victimei în cadrul dreptului penal şi al procedurii penale. La nivelul Uniunii Europene, preocuparea pentru a asigura protecţia victimelor într-un spaţiu comun de libertate, securitate şi justiţie se reflectă în Comunicarea Comisiei Europene „Victimele infracţiunilor în Uniunea Europeană: reflecţii privind standarde şi acţiune” (14 iulie 1999), în Decizia-Cadru a Consiliului European privind poziţia victimelor în procedura penală (15 martie 2001), în Cartea verde „Compensarea victimelor infracţiunilor” a Comisiei Europene (28 septembrie 2001). Printre modalităţile de prevenţie a victimizării am sublinia: 1. Prima categorie de măsuri pentru asigurarea protecţiei victimelor infracţiunilor priveşte informarea acestora, pornind de la ideea că o informare corectă şi completă a victimei constituie prima condiţie pentru realizarea drepturilor şi pentru ameliorarea situaţiei sale. 2. O altă categorie de măsuri se referă la consilierea psihologică a victimelor unor infracţiuni. Consilierea psihologică se asigură victimelor acelor infracţiuni care, fiind săvârşite cu violenţă sau aducând atingere libertăţii sexuale a persoanei, produc nu doar o traumă fizică, ci şi o traumă psihologică. 3. Mecanismul cel mai important de protecţie a victimelor ar privi compensarea financiară de către stat a victimelor unor infracţiuni. Măsurile care se pot lua pentru prevenirea şi limitarea sau chiar eliminarea fenomenului victimal şi a efectelor sale se pot clasifica în două categorii: măsuri de protecţie socială şi măsuri de autoprotecţie. Măsurile de protecţie socială revin organelor şi autorităţilor statului. Dintre acestea un rol important au organele judiciare responsabile de prevenirea infracţiunilor şi de capturarea, judecarea şi sancţionarea infractorilor. Aşa cum afirma S.L.Wrightsman, deţinerea infractorilor deosebit de periculoşi în instituţii speciale asigură un nivel mai înalt de securizare psihologică a cetăţenilor. Dar existenţa organelor judiciare, aplicarea corectă şi promptă a normelor penale, sancţionarea infractorilor au şi rol de prevenţie prin inhibarea 341

comportamentului delictual la unii potenţiali agresori. De aemenea, o formă de protecţie a victimei este şi indisponibilizarea bunurilor infractorului, confiscarea unor bunuri sustrase de la victimă etc. pentru a garanta posibilitatea recuperării integrale a prejudiciului de către victimă. Protecţia socială împotriva victimizării este şi responsabilitatea legiuitorului şi a executivului. Activitatea organelor judiciare depinde de actele normative ale Parlamentului, atât în ceea ce priveşte buna funcţionare a lor, cât şi eficienţa legii în prevenirea şi combaterea fenomenului criminogen. Dacă legiuitorul este responsabil de stabilirea politicii penale, executivul are rolul de a pune în mişcare acele mecanisme administrative care să o transpună în realitate. În funcţie de diferite domenii, pot fi identificate şi alte autorităţi de stat cu răspundere în ce priveşte protejarea victimelor, în cazuri de victime minore, victime ale abuzului în familie, persoane cu handicap etc. Asemenea măsuri pot fi: internarea în instituţii spitaliceşti sau de ocrotire, asigurarea unui ajutor financiar până la încadrarea în muncă, asigurarea reconversiei profesionale, consiliere, asigurarea pazei etc. În sfârşit, nu trebuie neglijat nici rolul societăţii civile care, fiind mai motivată, poate obţine rezultate semnificative. Măsurile de autoprotecţie sunt cele care revin în sarcina persoanelor particulare, care mai mult trebuie să fie rodul unor influenţe organizate şi mai puţin instinctuale. Asemenea măsuri pot fi: asigurarea intrărilor în locuinţe şi imobile, evitarea locurilor periculoase, evitarea companiilor îndoielnice, evitarea reclamei şi a publicităţii cu privire la situaţia materială deţinută, evitarea introducerii persoanelor străine în casă, mai ales pentru cei singuri (pericolul este nu doar de moment, ci şi de durată prin faptul că străinul poate afla valorile deţinute, locul unde acestea sunt depozitate etc., ceea ce poate trezi intenţia delictuoasă pentru viitor), ignorarea pietonilor sau a străinilor care încearcă să angajeze o conversaţie, mai ales noaptea sau în locuri retrase etc. Tacticile de depăşire a situaţiilor de risc. Există situaţii în care 342

pericolul nu poate fi evitat total (de exemplu, serviciul în tura de noapte). În asemenea cazuri trebuie adoptate unele tactici pentru a minimaliza cât mai mult posibil riscul de victimizare. Pot fi amintite exemplificativ: plimbarea în compania altora, în grup iar nu singur, evitarea implicării neînarmate în anumite evenimente periculoase etc. Prevenirea crimei prin proiectarea mediului înconjurător afirmă importanţa creării unui „spaţiu de apărare” prin „îngreunarea atingerii ţintelor”: îmbunătăţirea sistemelor de închidere şi asigurare a intrărilor şi ieşirilor, înălţarea gardurilor şi menţinerea supravegherii, a pazei. Acţiunile de reducere a riscului pot fi individuale, colective, în colaborare cu alte persoane, sau mixte. Toate aceste tactici şi strategii nu pot fi evaluate cu uşurinţă privind eficacitatea lor, deoarece este dificil de a prevede situaţiile exacte, particulare în care ele ar putea preveni acţiunile victimizante, şi asta pentru că există modalităţi numeroase şi foarte variate prin care un infractor poate comite aceeaşi faptă. Anumite strategii de reducere a riscului pot fi eficiente până la un nivel clar observabil, dar care nu poate fi şi prompt cuantificabil.

Activităţi de evaluare: 1. Analizaţi reglementările juridice privind protecţia minorilor victimizaţi prin infracţiune. 2. Determinaţi deosebirile dintre victimitatea juvenilă şi victimitatea adulţilor. 3. Decideţi asupra formelor, determinantelor şi consecinţelor victimizării minorilor. 4. Analizaţi comportamentul victimal al minorului în mecanismul infracţiunilor săvârşite prin violenţă. 5. Examinaţi eficienţa sistemului de referire a minorilor abuzaţi prin prisma legislaţiei Republicii Moldova. 6. Expuneţi forme noi de prevenire a victimizării minorilor.

343

Probleme, abordări care depăşesc cadrul curricular, dar care pot constitui sfera de interes a unor studenţi: 1. Formele de autovictimizare în rândul minorilor. 2. Factorii de risc ai suicidului minorilor. 3. Abuzurile sexuale asupra minorilor: forme și prevenire. 4. Pornografia infantilă – formă de victimizare a minorului. 5. Metode terapeutice pentru depăşirea stării de criză de către victimele minore. 6. Modalităţi de reabilitare a victimelor minore. 7. Măsuri generale şi individuale de prevenire victimologică a infracţiunilor săvârşite prin violenţă contra minorilor. 8. Mecanismul intersectorial de cooperare pentru identificarea, evaluarea, referirea, asistenţa şi monitorizarea copiilor victime şi potenţiale victime ale violenţei, neglijării, exploatării şi traficului

344

TEMA 10 PREVENIREA DELINCVENŢEI JUVENILE UNITĂŢI DE CONŢINUT: 1. 2. 3. 4.

Noţiuni generale referitoare la prevenirea delincvenţei juvenile Politicile de prevenire a delincvenţei juvenile Modele de prevenire a delincvenţei juvenile Experienţe ale altor state referitor la prevenirea delincvenţei juvenile OBIECTIVE:

-

să definească noţiunea de prevenire a delincvenţei juvenile; să relateze conceptul profilaxiei; să deosebească sensul larg şi cel restrâns al prevenirii delincvenţei; să identifice politicile de prevenire a delincvenţei juvenile; să stabilească principiile politicii penale în domeniul delincvenţei juvenile ; să estimeze influenţa politicii penale a Republicii Moldova în prevenirea delincvenţei juvenile; să evalueze esenţa principilor de drept şi morală în lupta cu delincvenţa minorilor; să propună programe de prevenire a delincvenţei; să propună noi modalităţi de prevenire a delincvenţei juvenile în plan intern, luând în considerare experienţa altor state; să recomande experienţa altor state în materia prevenirii delincvenţei minorilor.

Termeni-cheie: prevenire a delincvenței juvenile, profilaxie a delincvenței juvenile, prevenire primară, prevenire secundară, prevenire terțiară, politici de prevenire, modele de prevenire.

345

BIBLIOGRAFIE: 1. 2. 3. 4. 5.

6. 7. 8.

9. 10.

11. 12. 13. 14. 15.

Andrut A. Combaterea delicvenţei juvenile – efort comun al statelor europene, www.avocatnet.ro Basarab A. Fenomenul Devianţei. www.anatolbasarab.me Bogdan T. Probleme de psihologie judiciară. Bucureşti: Editura Ştiinţifică, 1973. Ciobanu I. Criminologie. Volumul III. Chişinău: Cartier Juridic, 2006. Ciobanu I., Groza Iu. Politica penală – etape, obiective şi direcţii de acţiune. În: Studia Universitas. Revistă ştiinţifică a Universităţii de Stat din Moldova, 2008, nr.4(14). Damir D., Toader E. Discernopatia şi delincvenţa infantilojuvenilă. În: Romanian Society of Legal Medicine, 2006. Dicţionar juridic penal. Bucureşti: Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1976. Gray P., Seddon T. Prevention work with children disaffected from school: Findings from the Evaluation of two innovative community-based projects. Health Education, 2005. Grecu F., Rădulescu S.R. Delincvenţa juvenilă în societatea contemporană. Bucureşti, 2003. Houston J. Evidence-Based Treatment for Adolescent Sex Offenders. În: Pennsylvania Child and Adolescent Service System Program, 2012, nr.1. Nistoreanu Gh., Păun C. Criminologie. Bucureşti, 1996. Paşca M.-D. Delincvenţa juvenilă şi reintegrarea în comunitate. Bucureşti, 2000. Popescu-Neveanu P. Dicţionar de psihologie. Bucureşti: Albatros, 1978. Preda V. Profilaxia delincvenţei şi reintegrarea socială. Bucureşti: Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1981. Sandu I., Sandu F., Ioniţa Gh. Criminologie. Bucureşti: Lumina LEX, 2001. 346

16. Scheinost M. Crime prevention in the Czech Republic. Personal communication. Prague, 2005. 17. Stevens A., Kessler I., Gladstone B. Review of Good Practices in Preventing Juvenile Crime in then European Union. Report prepared for the European Commission, Februarie 2006. 18. Strulea M. Delincvenţa juvenilă. Chişinău: CEP USM, 2008. 19. Teodorescu Iu. Minoritatea în faţa legii penale. Bucureşti, 1928. 20. Wagner U., Christ O., Lemmer G. The prevention of hate and other crime in Germany. Personal Communication. Marburg, Germany, 2005. 21. Welsh B.C., Farrington D.P. Effective programmes to prevent delinquency. Forensic Psychology. Concepts, debates and practice. În: J. Adler, 2004. 22. Wiak R. Crime Prevention in Poland. Personal communication. London, 2005. 23. Большая советская энциклопедия. Москва, 1968.

1. NOŢIUNI GENERALE REFERITOARE LA PREVENIREA DELINCVENŢEI JUVENILE

Pentru identificarea conceptului de prevenire a delincvenţei juvenile pornim de la strudiul noţiunii de prevenire a criminalităţii în general, dat fiind faptul că delincvenţa juvenilă este o parte a criminalităţii. Dinamica fenomenului infracţional din ultimii ani şi eforturile instituţiilor statului şi ale societăţii civile de a-i face faţă intr-o manieră coerentă şi eficace impune realizarea unei strategii naţionale de prevenire a criminalităţii. Acest lucru este deplin posibil, deoarece există o bază teoretică bogată consacrată acestui domeniu: acte normative naţionale, programe şi recomandări ale Consiliului Europei şi ale ONU, strategii elaborate recent în alte ţări. Dacă e să vorbim despre prevenirea criminalităţii în general şi a 347

delincvenţei juvenile în special ca un concept, se consideră că acesta, cu toate că este obiectivul principal al politicii penale, nu este suficient definit teoretic, rămânând, în cele din urmă, un concept vag. Prin prevenire în sens criminologic se înţelege luarea unor măsuri care să conducă la împiedicarea comiterii de crime, prin aceasta înţelegând acele acţiuni sau inacţiuni pe care societatea le consideră dăunătoare pentru valorile sale materiale şi spirituale. Din punct de vedere ştiinţific, prevenirea implică măsurile de politică penală care au ca finalitate, exclusivă sau parţială, limitarea posibilităţii de apariţie a infracţiunilor. Pentru Consiliul Europei – Recomandarea R(87)7 – prevenirea este doar un instrument distinct al politicii penale (care mai include pedepsele alternative, depenalizarea, ajutorul victimelor, reinserţia socială şi tratamentul aplicat delincvenţilor). Criminologia limitează termenul „prevenire” doar la măsurile care urmăresc să diminueze criminalitatea prin acţiuni asupra cauzelor, luate inainte ca ele să se manifeste (excluzând măsurile de represiune care, de obicei, previn doar recidiva). Prevenirea delincvenţei juvenile cuprinde acţiuni necoercitive asupra cauzelor delictelor în scopul specific de a le reduce probabilitatea sau gravitatea. În literatura de specialitate, conceptul de prevenire se analizează, în una dintre idei, sub două abordări diferite: prevenirea predilectuală şi prevenirea postdelictuală. În ordinea aceasta de idei, prevenirea predilectuală constituie un ansamblu de măsuri sociale luate de organele de stat cu atribuţiuni specifice în strânsă conlucrare cu diferite asociaţii în vederea eliminării factorilor cauzatori de infracţionalitate şi care constă în principal în identificarea, neutralizarea şi înlăturarea acestora. Aceste măsuri vizează, în primul rând, educarea permanentă a membrilor societăţii în spiritul respectării legii. Prin această formă de prevenire se urmăreşte eliminarea unor factori, cum sunt: sărăcia, criza economică, lipsa şcolarizării, carenţe în educaţie, probleme în adaptarea socială. Aceste măsuri, considerate în special măsuri socioeconomice, duc 348

(cum este şi firesc) la însănătoşirea socială a indivizilor grupului, eliminând în acelaşi timp factorii care favorizează infracţionalitatea. Spre deosebire de prevenirea predelictuală, cea postdelictuală presupune ansamblul de măsuri luate ce vizează resocializarea celor care au încălcat legea, au suferit o condamnare. Scopul acesteia, cum este şi firesc, este de a contracara posibilitatea recidivării actului criminal. În cadrul acestui tip de prevenire acţionează atât statul prin organele sale abilitate, cât şi societatea civilă, comunitatea. O altă accepţiune privind prevenirea criminalităţii este bazată pe obiectul prevenirii. Conform acestei accepţiuni, avem o definire a conceptului prevenirii „în sens larg” şi „în sens strict”. În sens larg, prevenirea vizeză toate comportamentele deviate, care, acumulându-se şi adâncindu-se în prosece socioumane specifice, pot conduce la săvârşirea unor infracţiuni. Trebuie de menţionat că în această viziune conceptul de comportament deviat are o sferă de cuprindere mai largă decât acela de infracţiune. În sens strict prevenirea vizează mai ales acele comportamente care prezintă un grad de pericol social suficient de mare pentru ca să necesite o reacţie împotriva făptuitorului, realizată prin mijloace de drept penal. În aceste condiţii, nu putem totuşi trece cu vederea anumite limite ale activităţii de prevenire: varietatea infracţiunilor este aşa de mare încât nu pot fi toate prevenite în aceeaşi măsură; costul unor modalităţi de intervenţie este foarte ridicat; starea mentală de moment a unor delincvenţi nu poate fi prevăzută; anumite măsuri pot veni în contradicţie cu valorile sau tradiţiile locale. Există câteva condiţii care asigură eficacitatea programelor de prevenire: voinţa politică şi alocarea de fonduri suficiente, o perspectivă pe termen lung, statistici oficiale uniforme, obiectivitatea mass-media, o corectă evaluare a nevoilor locale, implicarea sectorului privat de securitate, implicarea cetăţenilor, criterii de evaluare măsurabile, existenţa unui centru de informare şi documentare pentru publicul larg, formarea adecvată a practicienilor. 349

Făcând o generalizare, concluzionăm că prevenire delincvenţei juvenile desemnează un proces social complex, permanent, care presupune aplicarea unui ansmblu de măsuri cu caracter social, cultural, economic, politic, administrativ şi juridic de către organele de stat specializate, în temeiul legii pentru preîntâmpinarea săvârşirii faptelor antisociale, prin identificarea, neutralizarea şi înlăturarea cauzelor fenomenului delincvenţial. Prevenirea înseamnă preîntâmpinarea săvârşirii pentru prima dată a unei infracţiuni, dar şi împiedicarea repetării faptei penale de către acelaşi autor. În altă ordine de idei, este necesar de a analiza un alt concept indispensabil de cel al prevenirii delincvenţei juvenile, şi anume: acel de profilaxie a delincvenţei juvenile. În literatura de specialitate se menţionează că profilaxia delincvenţei juvenile se realizează prin intervenţia asupra cauzelor, condiţiilor şi circumstanţelor care pot genera acte infracţionale, acţionându-se atât asupra minorilor, cât şi asupra mediului micro- şi macrosocial din care fac parte aceştia. În psihologia judiciară s-a stabilit că profilaxia delincvenţei juvenile poate fi înfăptuită numai printr-o intervenţie educativcoercitivă a unor organe ce sunt specializate în acest domeniu, exercitată printr-un control social, iar în unele cazuri de excepţie – în instituţii închise ce au fost create pe baza unui sistem corespunzator de şcolarizare, de pregătire profesională şi de redresare morală, pe un termen care poate fi individualizat de instanţele judecătoreşti în funcţie de gravitatea faptei săvârşite şi de particularităţile individuale ale minorului. Pentru a aplica metoda de profilaxie asupra unor minori este necesar a indentifica şi elimina factorii care deteremină delincvenţa. În primul rând trebuie detectaţi factorii cauzali interni (neuro-psihici) şi cei externi (de mediu), care să fie studiaţi în interrelaţiile lor multiple, aşa cum de altfel acţionează în dezvoltarea psihică şi fizică a copiilor şi tinerilor şi în maturizarea lor socială. Măsurile de prevenire şi profialxie a delincvenţei juvenile le 350

putem clasifica după tipul de intervenţie pe care se bazează şi după situarea lor în timp. Odată ce se propune a se dezvolta anumite programe de prevenire a delincvenţei juvenile, se va ţine cont de faptul că minorul face parte dintr-o anumită reţea familială şi socială. Astfel, pentru a reduce riscul global de formare a minorului într-un potenţial infractor se va urmări intervenţia la toate aceste niveluri. Trebuie să menţionăm faptul că beneficiari ai acestor programe preventive nu vor fi consideraţi doar minorii, însă pentru ca impactul să fie mai productiv, va fi considerat şi mediul din care fac parte aceştia. După tipul de intervenţie pe care se bazeză măsurile profilactice, putem clasifica acestea în:  măsuri profilactice implementate la nivel de familie, care includ inclusiv descoperirea familiilor cu risc crescut şi sprijinirea acestora prin acordarea unor ajutoare financiare sau, în cazul în care copilul este pus în pericol din cauza neglijării obligaţiilor părinteşti, se va prevedea posibiliatatea de plasare a acestuia într-o familie substituentă (sănătoasă); tot aici se prevede şi formarea la părinţi a abilităţilor de interrelaţionare cu propriii copii;  măsuri profilactice implementate la nivel de comunitate, se prevede în primul rând conlucarea membrilor societăţii la descoperirea copiilor care sunt supuşi factorului de risc, de asemenea se vor implementa un şir de programe ce prevăd implicarea persoanelor în activităţi culturale, religioase, sport, jocuri distractive. De fapt, aceste activităţi au ca scop facilitarea descoperirii minorului supus factorului de risc şi reintegrarea minorilor delincvenţi în societate;  măsuri psihopedagogice, ce prevăd prevenirea abandonului şcolar, educaţia şcolară desfăşurată în şcoli, desfăşurarea unor campanii de prezentare a factorilor de risc (de exemplu, educaţia contra consumului de alcool şi droguri, motivarea minorului să-şi dezvolte capacităţile de învăţătură);  măsuri psihologice, educarea copiilor de a face faţă unor anumite situaţii dificile pe care le pot întâmpina, învăţarea de a trece 351

peste conflicte prin metode nonviolente;  măsuri medicale, detectarea unor probleme neurologice sau psihice şi diminuarea semnificativă a riscului mai multor complicaţii;  măsuri juridico-sociale, implementarea unor legi care ar reduce accesul la anumiţi factori de risc (de exemplu, reducerea accesului la procurarea substanţelor narcotice, armelor, băuturilor ce conţin alcool);  măsuri implementate la nivel de media (televiziune, Internet), se prevede desfăşurarea diferitelor campanii care să schimbe atitudinea publicului faţă de delincvenţa juvenilă cu luarea unor iniţiative de informare şi sensibilizare a publicului, precum şi prin difuzarea unor emisiuni de inaltă calitate, care să pună în valoare contribuţia pozitivă a tinerilor, concomitent cu controlarea difuzării scenelor de violenţă, pornografice şi de consum de droguri. După aspectul temporal, programele privind prevenirea delincvenţei juvenile pot fi clasificate pe trei niveluri:  prevenirea primară, această strategie preventivă este considerată de către criminologi fundamentală, deoarece încearcă să înlăture situaţiile criminogene şi cauzele care le-au generat. Astfel, presupune intervenţia, în primul rând, asupra factorilor de risc (chiulul de la şcoală, violenţa în familie, consumul de droguri), astfel încât comportamentul nedorit să nu apară. Aceste programe pot varia de la programe individualizate (de exemplu, crearea pentru familiile cu probleme economice a condiţiilor de trai civilizat, dezvoltarea la minor a abilităţilor pentru depăşirea condiţiilor de inadaptare, antrenamentul în vederea depăşirii situaţiilor de conflict) la campanii de informare ce vor avea ca puncte ţintă publicul larg. Desigur, varietatea acestor programe nu poate fi limitată, doarece criminologii în strategiile lor de activitate pot implementa diverse metode (de exemplu, fondarea unor cluburi culturale, sportive, religioase de atragere a minorilor, atragerea tinerilor părinţi la diverse întruniri unde să înveţe metode corecte de educaţie a minorului, de 352

asemenea diferite activităţi şcolare, centre educative, locuri recreative, organizrea centrelor pentru tratamentul gratuit al tinerilor alcoolici sau consumatori de droguri). O măsură eficientă în cadrul acestui tip de prevenţie este ajutorul acordat tinerilor la angajarea în câmpul muncii, încurajându-i pe această cale să-şi asume responsabilitatea pentru propriile destine. Specialiştii în domeniu pun un mare accent pe necesitatea profilaxiei preventive, explicând faptul că odată ce un copil comite o crimă este foarte greu de a-l îndrepta pe calea cea dreaptă; – prevenirea secunară are ca obiect adoptarea unor politici eficiente, adecvate şi transpunerea acestora în practică. Acest tip de prevenire este desfăşurat de către organele de drept în scopul aplicării legii. De asemenea, presupune intervenţia imediată după apariţia comportamentului infracţional. Unii specialişti în domeniu vorbesc de faptul că prevenirea secundară vizează în special minorii cu risc crescut (copiii care fac parte din anumite bande stradale, minorii dependenţi de droguri) sau care au demonstrat deja acte de violenţă şi agresivitate. Pentru această categorie de asemenea au fost propuse diverse programe preventive, printre care: de terapie a membrilor de familie, plasarea minorilor în atenţia autorităţilor, tratamentul celor dependenţi de droguri;  profialxia terţiară se adresează în special minorilor care au comis deja acte antisociale în mod repetat şi are ca obectiv evitarea cazurilor de recidivă. Măsurile de profilaxie terţiară prevăd eforturi de reintegrare şi resocializare a minorului. La elaborarea codurilor penale şi de procedură penală, ligiutorii trebuie să prevadă acţiuni competente şi eficiente în domeniul profilaxiei şi corectării comportamentului delincvent al minorilor. Legislatia penală prevede efectuarea examinarilor medico-legale pentru minorii care au savârşit infracţiuni sau alte delicte, inclusiv prin aplicarea şi interpretarea unor probe de psihodiagnostic. Psihologul

353

trebuie să surprindă, pe de o parte, specificul unor distorsiuni ale relaţiilor interpersonale din grupul familial, şcolar, grupul de „prieteni” etc. cu repercusiuni negative asupra structurării personalităţii şi, respectiv, asupra comportamentului minorului sau tânărului. Pe de alta parte, în urma examinărilor psihodiagnostice se va alcătui portretul psihic al fiecarui delincvent. În şirul măsurilor profilactice unii autori includ urmatoarele grupe mai importante: 1) măsuri psihosociologice şi psihopedagogice – ce urmaresc, pe baza depistării şi înlăturării timpurii a unor factori negativi, disfuncţionali, realizarea unor relaţii interpersonale adecvate pentru o inserţie sociofamilială pozitivă; 2) măsuri socioprofesionale – care să prevină riscurile de eşec adaptativ prin alegerea, de exemplu, a unei profesii ce nu concordează cu „echipamentul” psihologic al tinerilor sau prin plasarea lor într-o profesie pentru care nu manifestă nici interes şi nici aptitudini reale. În această ordine de idei, profilaxia delincvenţei juvenile din contextul expus mai sus demonstrează că nu este suficientă doar conlucrarea cu minorii care prezintă anumite comportamente deviante, ci este nevoie de o conlucrare cu întreaga comunitate. Astfel, cercetătorii sociologi şi criminologi determină că faza prevenţiei (profilaxiei) presupune atât măsuri ce vizează nemijlocit individul, cât şi măsuri destinate colectivităţii în vederea prevenirii cauzelor, condiţiilor şi circumstanţelor ce pot provoca devianţa comportamentală. Remarcăm câteva posibile măsuri: - remedierea precoce a condiţiilor nefavorabile de microclimat social; - prevenirea riscului de eşec adaptiv al minorului; - depistarea tulburărilor de comportament şi a „predispuşilor”. Cu toate că este un minim din ceea ce trebuie de înfăptuit, totuşi studiile au demonstrat că rezultatele depind în mare parte de faptul din ce programe fac parte aceste măsuri şi cum aceste programe 354

sunt înfăptuite de către agenţi. Efortul nu trebuie depus doar de către unele persoane, ci de intreaga comunitate, iar reuşita va depinde de felul cum priveşte ea această problemă şi care sunt implicaţiile ei în soluţionarea acesteia. 2.

POLITICILE DE PREVENIRE A DELINCVENŢEI JUVENILE

În literatura ce ţine de criminologie este fercvent utilizat conceptul de politică penală în locul celui de prevenire a criminalităţii. Noţiunea de politică penală poate fi privită în două sensuri: 1) în sens larg (lato sensu), 2) în sens restrâns (stricto sensu). Lato sensu, prin politică penală se înţelege ansamblul măsurilor îndreptate spre diminuarea criminalităţii, cum ar fi cele juridice, economice, sociale etc. Stricto sensu, politica penală presupune prezenţa doar a măsurilor juridice, axate pe activitatea nemijlocită a organelor de drept. Prevenirea delincvenţei juvenile necestă o multitudine de eforturi în vederea investigării şi stabilirii factorilor cauzatori ai delincvenţei juvenile care au drept scop trasarea unor politici de prevenire a acesteia. Politicile de prevenire elaborate la nivel statal tind să reducă frecvenţa unor compartamente deviante care pot fi sau nu incriminate de legea penală, pentru a evita eventualele prejudicii care pot fi aduse prin ele societaţii. Statele europene au subliniat faptul că fenomenul delincvenţă juvenilă poate fi combătut în mod eficient numai prin adoptarea unei strategii integrate la nivel naţional şi la nivel european, care va cuprinde trei principii primordiale: prevenţia, măsurile judiciare şi extrajudiciare şi integrarea socială a delincvenţilor minori. Singurul mod de contracarare a fenomenului delincvenţei juvenile constă într-o strategie integrată, la nivel naţional şi european. O astfel de strategie va trebui să includă trei principii directoare: prevenirea, măsurile judiciare şi măsurile extrajudiciare (între care includerea socială a tuturor tinerilor). 355

În această ordine de idei, Parlamentul European a trasat unele strategii ale politicii de prevenire şi resocializare a delincvenţilor minori, cum ar fi: I. Politici la nivel naţional Toţi actorii societăţii trebuie implicaţi direct în definirea şi aplicarea unor strategii naţionale. Este nevoie de o politică integrată şi eficientă în plan şcolar, social, familial şi educativ, care să contribuie la transmiterea valorilor sociale şi civice şi la socializarea din timp a tinerilor. Reducerea inegalităţilor sociale şi a sărăciei în rândul copiilor este, totodată, crucială. Prevenirea delincvenţei juvenile ar trebui exercitată după cum urmează: la nivel primar (pentru toţi cetăţenii); la nivel secundar (minorilor cu comportament delincvent ocazional); la nivel terţiar (minorilor cu comportament delincvent persistent). Printre măsurile preconizate ar fi un concediu parental de un an, cursuri de formare pentru cadrele didactice, cursuri de gestionare a situaţiilor conflictuale şi „o foaie de parcurs” europeană, destinată mass-media. În prezent Republica Moldove se axează pe o prevenţie la nivel secundar. Astfel, au fost adoptate diferse acte normative în vederea copiilor aflaţi în conflict cu legea. Ca exemplu putem indica Strategia Naţională privind acţiunile comunitare pentru susţinerea copiilor aflaţi în dificultate pe anii 2007-2014, adoptată prin hotărârea Guvenrnului nr.954 din 20.08.2007. Scopul acestei Strategii este asigurarea oportunităţilor de integrare socială a copiilor aflaţi în dificultate prin acţiuni comunitare relevante. Printre grupuri ţintă se află şi copii în conflict cu legea, cu toate că Strategia nu oferă o definiţie a acestor copii; rezultă că este adresată atât copiilor care au săvârşit infracţiuni, cât şi copiilor aflaţi în grupul de risc. II. Politici la nivel european 356

Statele membre, în colaborare cu Comisia Europeană, ar trebui să stabilească fără întârziere standarde minime şi principii directoare comune în ce priveşte acţiunile de prevenire a delincvenţei juvenile. Nar trebui să se recurgă la măsuri grave sau la sancţiuni penale decât în ultimă instanţă şi doar atunci când este absolut necesar. Comisia Europeană în 2009 a instituit Observatorul European a Justiţiei Juvenilă, care constiuie o reţea de instituţii şi experţi în materia justiţiei juvenile, şi care provin din statele membre al Uniunii Europene, aducându-şi contribuţia lor la elaborarea proiectelor şi cercetărilor în materia justiţiei juvenile. Comisia este invitată, totodată, să propună un program-cadru la nivel comunitar, cu acţiuni de prevenire, de sprijin al iniţiativelor organizaţiilor interguvernamentale şi al cooperării interstatale, cu posibilităţi de finanţare a proiectelor-pilot regionale şi locale. Programul ar contribui la promovarea practicilor la scară europeană şi ar asigura infrastructuri sociale şi pedagogice. Generalizând, am menţiona diversitatea politicilor sau programelor de prevenire şi de resocializare, printre care: - programe de prevenire bazate pe mobilizarea eforturilor comunităţii (cum ar fi cele de probaţiune) ce vizează eliberarea condiţionată, în anumite condiţii şi înainte de termen, fie suspendarea sentinţei în condiţiile unei bune conduite sub supraveghere, prin convocare periodică în faţa unui ofiţer de probaţiune; - programe clinice de orientare şi ghidare a minorilor care ridică probleme speciale, cum ar fi terapia şi consilierea individuală, terapia de grup; - programe zonale de prevenire a delincvenţei juvenile (exemplu notoriu fiind Proiectul Zonei Chicago iniţiat în 1933 de către Clifforg Shaw); - programe de intervenţie în sprijinul familiilor având copii în situaţii de risc.

357

3.

MODELE DE PREVENIRE A DELINCVENŢEI JUVENILE

Principalele modele de prevenire a criminalităţii sunt: a) modelul clasic; b) modelul social; c) modelul situaţional, numit şi tehnologic; d) modelul mixt. a) Modelul clasic – este strâns legat de modelul represiv de reacţie socială împotriva criminalităţii, ele evoluează împreună şi, în final, urmăresc aceleaşi scopuri. Cea mai bună realizare a modelului clasic este prevenirea generală, idee tratată pe larg în operele lui Platon, Aristotel, Seneca ş.a. Modelul clasic împarte prevenirea delincvenţei juvenile în: prevenirea generală şi prevenirea specială. Potrivit acestui model, se consideră că trebuie înlăturată viziunea clasică a omului rezonabil, raţional, stăpân pe actele sale şi întotdeauna liber să aleagă între bine şi rău, deoarece individul nu este liber să aleagă; dimpotrivă, „alegerea lui” este determinată de o serie de factori. Criminalul este considerat o fiinţă anormală asupra căruia acţionează o serie de factori criminogeni ce-i determină destinul. Pedeapsa este considerată a fi un mijloc de apărare socială, având menirea „să-i trateze” pe făptuitori. În consecinţă, nici severitatea, nici certitudinea şi nici celeritatea pedepsei (cele 3 virtuţi ale pedepsei) nu au efect intimidant şi nu descurajează indivizii să comită infracţiuni. Întrucât modelul clasic se bazează, în mod esenţial, pe efectul intimidant al pedepsei, prevenirea specială se realizează prin impunerea unei pedepse deosebit de aspre, în cazul persoanelor recidiviste, în scopul neutralizării sau incapacităţii acestora pentru o perioadă cât mai îndelungată prin excluderea lor din societate. În perioada modernă, modelul clasic de prevenire a delincvenţei juvenile a evaluat atât către modelul social, cât şi în direcţia modelului situaţional (tehnologic). Astfel, prevenirea delincvenţei juvenile se realizează doar prin măsuri de drept penal. Ea constituie domeniul de acţiune a controlului social, atât formal (sistemul justiţiei penale), cât 358

şi informal (organizaţii nonguvernamentale, specialişti din diverse domenii etc.). Modelului clasic îi sunt caracteristice: - severitatea pedepselor (cu cât pedeapsa prevăzută de lege este mai severă, cu atât se considera că omul se va abţine mai mult de la comiterea crimei); - promptitudinea pedepselor (cu cât legea se aplica mai rapid, cu atât efectul preventiv este mai uşor de realizat); - neutralizarea fractorilor (acestora li se aplicau pedepse cu moartea sau, mai recent, exilarea în colonii ş. a.). b) Modelul social – este relativ nou, datând din deceniile VIII şi IX ale secolului XX, generat fiind de multiplele schimbări economice, sociale, politice şi culturale, ca urmare a efectelor globalizării. Având în vedere aceste modificări, politica penală promovată de majoritatea statelor lumii se orientează spre acest nou model ce vizează măsuri sociale complexe, de regulă orientate spre înlăturarea cauzelor şi condiţiilor care generează comiterea crimelor. Pentru acest model este caracteristică implicarea comunităţii în fazele de prevenire şi profilaxie a criminalităţii, lucru destul de dificil de realizat în statele cu o slabă economie, în care nu există o clasă medie numeroasă, capabilă să asigure această implicare. Prevenirea socială are două forme principale: - prevenirea prin dezvoltare mintală (developentale), orientată în mod special spre individ şi familia să şi - prevenirea comunitară, prin acţiuni la nivelul cartierului sau localităţii, dar a căror finalitate să fie tot individul. Prevenirea prin dezvoltare mintală urmăreşte ameliorarea durabilă a comportamentelor sociale ale copiilor care, altfel, ar ajunge la delincvenţă. Pentru a fi eficace trebuie să fie precoce (până la adolescenţă), să fie de ordin educativ, să fie realizată în contextul familiei sau al şcolii, să îmbogăţească mediul educativ şi să iniţieze mama şi tatăl copilului în arta de a fi părinţi.

359

În conformitate cu ideile de bază ale modelului social, prevenirea trebuie să se adreseze, mai ales, infractorilor potenţiali, atât la nivel individual, cât şi de grup. Astfel, materialele de specialitate prezintă un important număr de programe de prevenire care funcţionează în ţările dezvoltate economic şi se adresează cu prioritate familiei, şcolii şi, în general, tinerilor. În Republica Moldova se observă aceeaşi tendinţă de a aplica cât mai des programe de acest gen, ele fiind iniţiate de fundaţii, mişcări sociale. Ele sunt îndreptate, în special, pentru ocuparea tinerilor în activităţi, care i-ar lipsi de posibilitatea de implicare în acţiuni criminale, dar şi care vor avea acţiuni benefice pentru dezvoltarea lor intelectuală şi pentru formarea lor ca personalităţi. În privinţa familiilor se acţionează prin măsuri comunitare pentru: - furnizarea de ajutor celor în stare de stres economic şi psihologic; - educarea şi orientarea părinţilor tineri; - educarea preşcolarilor proveniţi din familii dezorganizate sau „socializate negativ”. Şcoala se bucură de o atenţie reală, datorită rolului ei informativ pronunţat. Ea poate oferi cunoştinţe privind rolul şi importanţa valorilor sociale, a respectului faţă de lege şi normele morale, privind implicaţiile crimei, modul în care funcţionează sistemul justiţiei penale, căile de evitare a comportamentului delincvent. Comparativ cu familia, şcoala utilizează o gamă mai largă de modalităţi şi mijloace formative, prin dezvoltarea şi fundamentarea unor convingeri morale durabile care facilitează integrarea tinerilor în societate. Constatându-se că orientarea spre tratamentul individual al şcolarilor ori abordarea unui aspect educaţional singular s-au dovedit a fi „contraproductive” (după J.Grahman), eforturile s-au îndreptat în două direcţii: către supravegherea şcolarilor în vederea reducerii violenţei (în acest scop sunt angajaţi tinerii absolvenţi aflaţi în şomaj); organizarea unor cursuri speciale, în afara orelor de program, 360

pentru copiii care au probleme de asimilare a noţiunilor ori de adaptare la mediul şcolar. Un alt domeniu important al prevenirii îl constituie angajarea în muncă a tinerilor, care este considerată ca fiind esenţială pentru dezvoltarea acestora prin educaţie socială, vizând încurajarea lor pentru a fi responsabili de propriile destine. Lipsa ori pierderea locului de muncă şi imposibilitatea de reîncadrare în timp rezonabil determină modificarea serioasă a structurii de personalitate a tinerilor, dezvoltă sentimentele revanşarde, stări depresive, manifestări deviate şi chiar recurgerea la acte infracţionale. De aceea, programele de prevenire se orientează în trei direcţii: - identificarea şi chiar crearea de noi locuri de muncă pentru tineri, prioritate absolută având cei cu responsabilităţi sporite (cu familie proprie, copii, părinţi bătrâni, bolnavi etc.); - organizarea timpului liber pentru tinerii rămaşi fără loc de muncă; acest tip de acţiune preventivă ia în considerare atât activităţile distractive, cât şi cele de reconversie şi recalificare a tinerilor; - crearea de facilităţi de tratament pentru cei cu probleme deosebite (tineri care se droghează, alcoolici etc.). Programele de prevenire socială a delincvenţei juvenile mai iau în considerare politica de sănătate, de planificare urbană şi, în general, toate domeniile care se pot constitui în factori generatori de criminalitate potenţială. În fine, modelul social poate servi la diminuarea criminalităţii, reducând necesităţile comiterii faptelor prejudiciabile. Dacă societatea va avea un înalt nivel de viaţă şi de trai, o bunăstare de proporţii, atunci nu ar exista nici foarte multe crime contra proprietăţii şi persoanei (cupidante şi cupidant-violente). Un alt neajuns al acestui model în condiţiile Republicii Moldova îl reprezintă faptul că el necesită eforturi şi costuri materiale considerabile. Redresarea economiei ţării şi dezvoltarea ei echilibrată va permite pe viitor realizarea completă a modelului vizat. 361

c) Modelul situaţional, numit şi tehnologic – presupune o diminuare a riscurilor criminalităţii printr-o serie de măsuri realiste, simple, unice accesibile (excluzând altele din cauza costurilor). Spre deosebire de modelul social, orientat către potenţialii infractori, modelul situaţional este orientat către victimele potenţiale. Anume aceste persoane trebuie să-şi asigure protecţia, utilizând elemente ale modelului situaţional. Totuşi, eforturile materiale ale victimelor sunt adresate potenţialilor infractori, în speranţa că aceştea vor fi influenţaţi psihologic să renunţe la „trecerea la act”. În literatura de specialitate s-au formulat două categorii principale de măsuri de prevenire situaţionale: măsuri de securitate prin care se reduce riscul victimizării, făcând cât mai dificilă realizarea actului infracţional şi măsuri de influenţare a costurilor şi beneficiilor ce pot fi obţinute de infractor: 1) măsuri de securitate care îngreunează comiterea infracţiunilor. Sunt identificate trei modalităţi prin care oportunităţile de comitere a infracţiunilor sunt micşorate: - măsurile prin care obiectivele (ţintele) devin mai dificile, mai complicate. De exemplu, protejarea cu ajutorul dispozitivelor de alarmă conectate la unităţile specializate de pază şi protecţie; utilizarea unor mecanisme performante de protejare a safeurilor, automobilelor etc; - măsuri prin care se înlătură ţintele – obiectivele care pot fi sustrase nu se vor lăsa la întâmplare; automobilele se vor parca doar în locuri special amenajate, cu pază; vestiarele vor fi încuiate sau asigurate/păzite de angajaţi speciali ai instituţiilor etc.; - măsuri de înlăturare a mijloacelor de comitere a infracţiunilor; bunăoară, verificarea tuturor persoanelor care intră în/ies din instituţii, întreprinderi, organizaţii ar reduce considerabil furturile; controlul pasagerilor la aeroport reduce riscul deturnărilor de avioane etc.; 2) măsuri de securitate care influenţează costurile şi beneficiilor 362

ce pot fi obţinute de infractor. Şi acestui model îi sunt caracteristice trei direcţii care, în mod direct şi/sau indirect, măresc riscurile pentru infractori şi fac dificilă realizarea bunurilor obţinute pe cale ilicită: - marcarea proprietăţii. De exemplu, orice bun poate fi marcat, ceea ce face posibilă recunoaşterea lui şi, respectiv, o mai dificilă vânzare-cumpărare a acestuia; - supravegherea tehnică presupune supravegherea clădirilor şi a împrejurimilor, iar aceasta creează probleme suplimentare pentru infractori; - supravegherea zonală, se referă la paza şi patrularea antiinfracţională desfăşurată de poliţie, paza nestatală sau chiar paza dusă de persoane, organizate în echipe de patrulare în zonele în care locuiesc. Se mai cunosc măsuri de supraveghere formală (structuri arhitecturale în construcţii care fac dificilă comiterea de infracţiuni); măsuri de prevenire în interiorul instituţiilor, societăţilor comerciale sau în transporturi aero-navale, care constau în creşterea gradului de supraveghere din partea angajaţilor; măsuri de amenajare a împrejurimilor de manieră să prevină infracţiunile (stadioane). Modelul situaţional de prevenire nu reprezintă o noutate. Utilizarea sa, inclusiv în cadrul teoretic, conduce la concluzia că celelalte metode de prevenire dau rezultate nesatisfăcătoare, conform celebrei expresii americane că „nimic nu merge”. În consecinţă, se consideră că este corect să se prezinte cetăţenilor situaţia cât mai exact cu putinţă, pentru ca ei să ia măsuri suplimentare de autoprotecţie. d) Modelul mixt – este cel mai realizabil pentru ţara noastră datorită posibilităţilor enorme pe care le oferă. Modelul numit de către noi mixt este o îmbinare a modelelor clasic, social şi situaţional. Astfel, prevenirea criminalităţii se va efectua nu doar prin măsuri de drept penal, ci va implica şi controlul social, sistemul informaţional etc. Pentru implementarea modelului mixt este necesară educarea cetăţenilor prin popularizarea legislaţiei în vigoare, pe de o parte, şi 363

instituirea unui control social specializat, pe de altă parte. Acest control urmează să organizeze şi să dirijeze activitatea justiţiei, parchetului, poliţiei, curţii de conturi, serviciului fiscal, vamei etc. Un control social strict este cea mai bună cale pentru ca legea să fie respectată. Antrenând pe larg în realizarea acestui model mijloacele de informare în masă, care, printr-un mod corect şi competent de prezentare a problemei, pot contribui efectiv la prevenirea criminalităţii, în scurt timp am obţine rezultate notabile.

4.

EXPERIENŢE ALE ALTOR STATE REFERITOR LA PREVENIREA DELINCVENŢEI JUVENILE

În Statele Unite ale Americii, în vederea executării legislaţiei federale despre prevenirea delincvenţei juvenile, a fost creat un serviciu special pentru lucrul cu contingentul respectiv, în afara componenţei justiţiei penale. Acest serviciu funcţionează sub formă de puncte de control şi ajutor psihologic şi social acordat delicvenţilor minori. Când, de exemplu, poliţia a reţinut un minor care a săvârşit un furt în magazin, nu-l duce la punctul de poliţie, nu-l închide în izolator şi nici nu-l trimite la banca acuzaţilor, ci îl trimite la un birou special pentru tineret care începe să lucreze cu el, prin aplicarea unor metode şi procedee psihopedagogice. În special, angajaţii din aceste birouri încearcă mai întâi să clarifice de ce minorul a devenit delicvent, se datorează aceasta oare unor împrejurări din familie, aparţine unui grup criminal sau asupra lui s-a influenţat. Biroul ia toate măsurile pentru ca minorul să se încadreze într-un mediu social sănătos. Astfel de încercări au fost făcute şi în Polonia. Când infractorul minor stă în faţa judecăţii, se stabileşte în primul rând dacă el întradevăr a săvârşit infracţiunea. După ce recunoaşte fapta, i se stabileşte o pedeapsă cu un termen de încercare şi este impus să îndeplinească obligaţiunile prescrise, procesul fiind întrerupt. Dacă el îndeplineşte toate condiţiile, atunci, după expirarea termenului de încercare, dosarul 364

penal se clasează. În caz de abatere, procesul se reia, fiind posibilă aplicarea termenului de încercare şi a doua, şi a treia oară. Astfel se încearcă de a evita includerea infractorului minor în sistemul oficial al justiţiei penale, chiar la începutul eventualei sale cariere de criminal. În Polonia există un program iniţiat de către ministerele de Iterne, Educaţie şi Sport, Justiţie, Sănătate, precum şi de către organele de poliţie. Acesta are ca obiectiv prevenirea nonconformismului soacial şi a delincvenţei juvenile prin aplicarea unor strategii la diferite niveluri, şi anume:  cooperarea cadrelor didactice şi a poliţiei în situaţiile în care minorii prezintă anumite pericole de a deveni infractori, în special supravegherea tinerilor dependenţi de alcool, droguri, care se prostituează;  acordarea de ajutor metodologic în special specailiştilor care lucrează cu tinerii;  elaborarea unui proiect de probaţiune pentru tinerii care sunt plasaţi în instituţii de resocializare;  elaborarea de programe anuale în domeniul prevenirii delincvenţii juvenile. Unele ţări din Europa oferă exemple utile de elaborare şi implementare a programelor de prevenire a delincvenţei juvenile, şi anume: Sistemul justiţiei engleze a suferit schimbări semnificative în ultimii ani în domeniul prevenirii delincvenţei juvenile, fiind formate mai multe echipe compuse doar din tineret, cu scopul de a descoperi problemele legate de minorii în devenire delinvenţi sau minorii delincvenţi. De asemenea, s-a schimbat politica faţă de prevenirea delincvenţei juvenile, scopul principal fiind intervenţiile profesionale în rândul infractorilor tineri. Aceste schimbări au dus la o abordare mai detaliată a problemelor legate de minorii delincvenţi şi la depistarea tinerilor în devenire infractori. În Marea Britanie în ultimii ani există mai multe iniţiative de 365

prevenire. În urma implementării programului ,,The Home Office Crime Reduction Programme” s-a pus accentul în primul rând pe implementarea unor strategii de lucru cu tinerii care prezintă pericol de a fi implicaţi în săvârşirea infracţiunilor. Cu toate acestea, cele mai multe dintre intervenţiile efectuate au fost situaţionale şi secundare, deoarece s-au concentrat numai asupra unor categorii de infracţiuni (de exemplu, furturile, jafurile) sau terţiare – intervenţile vizând minorii deţinuţi în penitenciare. Programul din 1999 ,,On Trath” a prevăzut intrevenţia timpurie în rândul copiilor de la 4 la 12 ani care prezentau anumiţi factori de risc. Ministerul pentru Tineret şi Familie (prezent astăzi şi în Germania, Austria) şi-a concentrat forţele spre elaborarea unor programe şi strategii timpurii, axate prin detectarea copiilor străzii şi fără ocupaţie şi orientându-i spre anumite activităţi profisionale şi chiar activităţi distractive. The Youth Justice Board (Consiliul Tineretului Justiţiei) este organul responsabil de conlucrarea cu tinerii infractori din Anglia, un deosebit accent punându-se pe prevenirea delincvenţei juvenile. Eforturile sale de prevenire includ diverse programe pentru a include tinerii în diverse activităţi (sport, muzică, jocuri intelectuale şi altele). Acesta colaborează cu diverse ONG-uri şi organizaţii statale, incluzând în practica lor tineri cu vârsta de la 8 la 16 ani. Consiliul dat este în curs de dezvoltare, având elaborate 15 tipuri de programe de prevenire a delincvenţei juvenile, dar cel mai important este că toate practicile efectuate de către acestea sunt publicate în reviste. Suedia îşi concetrează eforturile pe o prevenire mai mult primargenerală, care este coordonată în special cu Institutul Naţional Suedez de Sănătate Publică, având la bază o serie de experimente în domeniul prevenirii delincvenţii juvenile la nivel primar şi secundar. Programul ,,Terapia de familie funcţională” a fost pus în aplicare în anul 2001 şi până în prezent are rezultate pozitive. Acest program a avut ca scop detectarea familiilor care prezentau anumiţi factori de risc şi conlucrarea cu copiii care fac parte din aceste familii. 366

Institutul Naţional Suedez de Sănatate Publică a iniţiat un program care a fost implementat în mai multe şcoli. Acest program prevedea formarea unor grupuri de părinţi (în numar de la 15 la 30 de persoane) conduse de doi lideri, care aveau ca scop de a promova un coportament pozitiv la copii şi, totodată, de a ajuta părinţii cum să-şi dezvolte capacitatea de a impune copiilor anumite limite fără a intra în conflict cu ei. Un alt program elaborat a fost cel bazat pe învăţarea emoţională, implementat cu scucces de profesorii Kimber şi Sandell în anul 2001. Acesta a primit denumirea ,,Programul de Consolidare a Familiilor” şi a avut ca scop de a prezenta posibilităţile de anihilare a abilităţilor de formare a unui comportament infracţional în rândul minorilor prin detectarea şi reducerea factorilor de risc. Cu toate că în Olanda se afişează mai puţin un comportament problematic al tinerilor delincvenţi, totuşi statistica demonstrează că numărul infracţiunilor înpotriva persoanei şi proprietăţii (furt, huliganim, vandalism) în anii 2000 a crescut cu circa 65% comparativ cu anii 1980. Aceste evoluţii s-au considerat determinate în mare parte de caracterul liberal al politicilor privind emigrarea. Aceste probleme au condiţionat necesitatea implementării unor programe de prevenire a crminalităţii, inlusiv prin diminuarea delincvenţei juvenile legate de creşterea emigraţiei. Cu toate că problema privind comportamentul delincventului minor, luat aparte, este pe larg abordată, cele ce ţin de formarea criminalităţii la nivel de grup, care par a fi extrem de importante pentru tinerii aflaţi sub influenţa anumitor grupuri, sunt lăsate în umbră. Astfel, au fost implementate un şir de programe de prevenire a delincvenţei juvenile în rândul minorilor. Cercetătorii şi specialiştii au demonstrat că este necesar de a implementa careva strategii de prevenire timpurie a criminalităţii infantile. Multe din programele implementate au fost preluate din experienţa anglo-americană, mai ales cele bazate pe depistarea factorilor de risc şi de protecţie a minorilor din familiile ce prezentau anumite conotaţii negative asupra 367

comportamenutului copilului. În anul 2004 a fost elaborat un ,,manual de prevenire” în care au fost incluse intervenţii eficiente asupra copiilor şi tenerilor care prezintă anumite deficienţe comportamentale manifestate în diferite contexte (şcoala, familia, prietenii, vecinătatea). Acest manual cuprinde 5 programe efective şi 26 programe promiţătoare. În anul 2005 Centrul de documentare al Ministerului de Justiţie al Olandei a desfăşurat o conferinţă cu genericul ,,Evaluările experimentale în societatea olandeză: Tendinţe şi evoluţii în domeniul justiţiei penale şi al politicilor de prevenire, integrare socială şi de educaţie”, la care, printre alte programe de prevenire, a fost prezentat şi programul de terapie multisistematică (ca o metodă implementală de prevenire a delincvenţei juvenile). Totodată un prim accent a fost pus pe prevenirea primară a delincvenţei juvenile. În Spania nu există strategii definite strict naţionale de prevenire a delincvenţei juvenile. Prevenirea, în general, se bazează pe ameliorarea condiţiilor sociale şi pe combaterea excluderii sociale. Strategiile de prevenire secundară prevăd în special lucrul cu tinerii aflaţi în anumite situaţii de risc, ele fiind iniţiate în mare parte de către agenţiile regionale de protecţie a tinerilor. Pe lângă cadrul naţional de intervenţie primară, iniţiat de Ministerul Educaţiei al Spaniei, există iniţiative de prevenire a violenţei şi agresiunii şcolare. De menţionat însă că aceste strategii rămân izolate şi foarte rar sunt evaluate. Republica Cehă. Politica naţională faţă de tineret are ca scop să asigure condiţii standarde pentru dezvoltarea fizică şi mentală a acestuia. Tinerilor le sunt create anumite oportunităţi de educaţie, de asigurare cu locuri de trai, de muncă, de asemenea se întreţin contacte sociale cu membrii familiilor în ce priveşte educarea corectă a copiilor. În cooperare cu Ministerul de Interne, sunt elaborate diferite strategii de prevenire a delincvenţei juvenile. La nivel local, accentul este pus mai ales pe colaborarea poliţiei cu cetăţenii. În ultimii ani, 368

peste 4.000 de proiecte de prevenire a criminalităţii au fost susţinute de către guvern, cea mai mare parte dintre care sunt pentru minori. Cooperarea interdisciplinară este încurajată. Formarea personalului implicat în prevenirea criminalităţii, educaţie şi în formarea profesională este susţinută de guvern. Cu toate acestea, se simte încă o lipsă de personal calificat şi motivat. Grupul-ţintă îl formează tinerii în situaţii de risc, care petrec timpul liber neorganizat şi fără a se încadra în activităţi utile societăţii. Eforturile de prevenire sunt concentrate asupra desfăşurării activităţilor de recreere şi promovării sportului în rândul minorilor. Au fost create anumite spaţii de recreere, care s-a propus de a fi mereu deschise, astfel încât minorul să aibă posibilitatea de a atrage prieteni, colegi etc. De asemenea, au fost create tabere de vară, cu scopul de a implica minorii ce prezintă probleme comportamentale. În dese cazuri, împiedică implementarea stategiilor date finanţarea, care de multe ori lipseşte. O altă problemă este întâlnită în sepcial în comunităţile social defavorizate (de exemplu, în comunităţile de romi), care de obicei doresc să rămână închise. În ceea ce priveşte prevenirea delincvenţii juvenile secundare, există diferite tipuri de activităţi de consiliere, precum ar fi locuinţele temporare pentru copiii străzii sau pentru cei care fac parte din familii dezavantajate. De multe ori, poliţia joacă un rol crucial. La nivel terţiar, a fost pus în aplicare un program intitulat „Intervenţia timpurie” ce prevede identificarea timpurie a infractorilor minori, care sunt plasaţi în anumite reţele de susţinere, din care fac parte psihologi şcolari şi lucrători sociali. În Lituania multe din programe sunt promovate de Ministerul Educaţiei şi Ştiinţei. Organele poliţiei joacă şi ele un rol primordial prin aplicarea de măsuri represive. Şcoala conlucrează în acest sens cu asistenţii sociali şi cu colaboratorii poliţiei. Alte iniţiative includ proiectele ,,Police for children – children for the police”, ,,Youth Club”, în care au fost puse în discuţie: 369

- crearea unei reţele de cooperare dintre diverse organizaţii ce ar permite minorilor (care au comis crime şi au ispăşit pedeapsa) de a se integra cu succes în societate, educaţie şi profesie; - depăşirea de către angajatori a stereotipurilor negative în ceea ce priveşte minori care au anumite antecendente penale. Clubul Tinerilor este consultat de către avocaţi, psihologi, pedagogi şi asistenţi sociali. Aici sunt oferite diverse activităţi de agrement: sală de sport, arte marţiale, călărie, bowling etc. Clubul Tinerilor oferă asistenţă minorilor care doresc să se angazeze în câmpul muncii. Minorilor li se mai oferă hrană, îmbrăcăminte, încălţăminte şi produse de igienă. Activităţi de evaluare: 1. Definiţi conceptele de prevenire şi profilaxie a delincvenţei juvenile. 2. Identificaţi măsurile profilactice după tipul de intervenţie. 3. Caracterizaţi programele de prevenire a delincvenţei juvenile după aspectul temporal. 4. Determinaţi politicile de prevenire a delincvenţei juvenile. 5. Analizaţi modelele de prevenire a delincvenţii juvinele. 6. Stabiliţi programe de prevenire a delincvenţei juvenile implementate de alte state. 7. Identificaţi rolul bunelor practici ale altor state în prevenirea delincvenţei juvenile. Probleme, abordări care depăşesc cadrul curricular, dar care pot constitui sfera de interes a unor studenţi: 1. Rolul organismelor internaţionale în prevenirea delincvenţei juvenile. 2. Rolul religiei în prevenirea delincvenţei juvenile. 3. Programele naţionale de prevenire a delincvenţei juvenile.

370

STRULEA Maria, GUREV Dorina, BOTNARENCO Mihaela DELINCVENŢA JUVENILĂ

Suport de curs Redactor – Adriana Strungaru

Bun de tipar 01.11.2017. Formatul 6084 1/16 Coli de tipar 23,2. Coli editoriale 17,5. Comanda ___. Tirajul 100 ex. + 50 ex. Centrul Editorial-Poligrafic al USM str.A.Mateevici, 60, Chişinău, MD 2009

371