Curs 3. Farmacologie Veterinara [PDF]

Zitiervorschau

Farmacologie veterinara Definiţii: Farmacologia este o ştiinţă medicală derivată din biologie şi care se ocupă cu studiul medicamentelor. Medicamentul reprezintă o substanţă care se utilizează în scopul ameliorării sau vindecăriiunei stări morbide sau pentru prevenirea şi chiar diagnosticarea acesteia. Medicamentele pot deveni otrăvuri dacă se depăşeşte doza sau dacă starea organismului este profund afectată. Medicamentele pot fi uneori veritabile alimente, vitamine sau săruri minerale. Exemplul: glucoza poate fi:  medicament în unele afecţiuni;  aliment excelent;  otravă în urma administrării în cazul diabetului zaharat. Ramurile farmacologiei Farmacodinamia studiază schimburile survenite în organismul bolnav sau sănătos sub acţiunea medicamentelor. Farmacocinetica studiază soarta medicamentelor în organism, respectiv, se referă la absorbţie, difuzarea, metabolizarea şi eliminarea lor din organism. Farmacodinamia este o disciplină experimentală şi se ocupă cu lămurirea proceselor biochimice moleculare şi submoleculare care stau la baza acţiunii medicamentoase. Aceste cercetări se continua în clinică, această ramură purtând denumirea de farmacologia clinică. Farmacoterapia se ocupă cu cazurile în care se prescriu medicamentele, sub ce formă, în ce concentraţii, doza şi calea de administrare. Prin drog se înţelege materia brută de origine vegetală, animală şi chiar minerală din care provine un medicament; ele conţin principii active, singure sau în asociere, putând fi considerate ulterior medicamente. Chimia farmaceutică este ştiinţa ce studiază proprietăţile fizico-chimice ale substanţelor organice şi anorganice întrebuinţate în medicină, modul lor de obţinere şi prelucrare, metodele de control ale calităţii şi condiţiile de conservare optimă. Receptura (recepta = reţetă) studiază modul de redactare al reţetelor, precum şi prepararea şi conservarea formelor medicamentoase şi a preparatelor galenice. Farmacotoxicologia se ocupă cu studiul efectelor dăunătoare ale diferitelor substanţe medicamentoase ajunse în organism în doze mult mai mari decât cele terapeutice. Farmacovigilenţa se ocupă cu studiul efectelor adverse, nefavorabile ale medicamentelor asupra organismului. CIRCUITUL BIOLOGIC al MEDICAMENTELOR FARMACOCINETICA MEDICAMENTELOR Acest fenomen cuprinde două momente: 1. invazia medicamentului – eliberarea medicamentului din forma farmaceutică în care este înglobat, absobţia acestuia la locul aplicării şi difuzarea sa în sânge şi ţesuturi. 2. evazia medicamentului – metabolizarea şi eliminarea medicamentului din organism.

1

Farmacologie veterinara

INVAZIA MEDICAMENTELOR În majoritatea cazurilor, medicamentele NU se administrează sub forma lor pură, ci sunt înglobate într-un excipient la care se adaugă diverşi adjuvanţi (emulgatori, antioxidanţi, conservanţi, etc.). După administrare trebuie să aibă loc dezintegrarea formei farmaceutice şi eliberarea substanţelor active. Cantitatea de substanţă activă din forma farmaceutică poartă denumirea de disponibilitatea farmaceutică, care depinde de mai mulţi factori: ● natura solventului; ● gradul de dizolvare al substanţei active; ● temperatura, pH-ul şi vâscozitatea mediului, la locul de dizolvare şi absorbţie; ● mişcarea particulelor din mediu; ● solvatarea medicamentului, funcţie de cantitatea de apă din compoziţia chimică a mediului; ex: forma anhidră a ampicilinei are la nivelul tubului digestiv o solubilitate mai mare decât forma hidratată. Eliberarea medicamentului din forma farmaceutică este urmată de o absorbţie la nivelul sângelui, proces care poate fi mai rapid sau mai lent în funcţie de diverşi factori. Cantitatea de medicament care se absoarbe în circulaţia sangvină poartă denumirea de biodisponibilitate farmaceutică ce se stabileşte prin experimente clinice, administrându-se iniţial un preparat farmaceutic de referinţă cu o biodisponibilitate foarte mare. Apoi se administrează forma farmaceutică de cercetat şi de fiecare dată se cercetează nivelul sangvin. Factorii care influenţează biodisponibilitatea:  disponibilitatea farmaceutică;  viteza şi gradul de absorbţie a substanţei active. În cazul administrării medicamentelor pe cale orală, biodisponibilitatea descreşte astfel: - soluţii -emulsii -suspensii -pulberi -Capsule -comprimate (drajeuri). Biodisponibilitatea în timp nu este relevantă sub aspectul eficacităţii medicamentelor. Un medicament poate avea o biodisponibilitate mare, în timp, dar nivelurile sale sangvine NU sunt eficace. Un medicament poate realiza rapid niveluri sangvine foarte mari, chiar toxice, dar care scad rapid. Situaţia optimă este atunci când nivelul sangvin este optim, iar biodisponibilitatea este cât mai mare. Dacă nivelul sangvin este prea ridicat, absobţia poate fi întârziată prin adăugarea unui excipient uleios şi a unor adjuvanţi lipofili; ex: o suspensie uleioasă de procainpenicilină G (nivel sangvin eficace în 24 ore) va realiza nivelul eficace timp de o săptămână dacă i se adaugă stearat de Al.

2

Farmacologie veterinara ABSOBŢIA MEDICAMENTELOR Căile de administrare ale medicamentelor se clasifică astfel: 1. Căi naturale (indirecte – cu absorbţie indirectă): ● calea enterală (internă): administrarea medicamentelor pe cale:  orală (per os);  rectală (per rectum); ● calea externă: administrarea medicamentelor:  la nivelul mucoaselor: respiratorie, conjunctivală, genito-urinare, mamară, mucoasei conductului auditiv;  la nivelul pielii. 2. Căi artificiale (directe – cu absorbţie directă): ● calea parenterală: administrarea prin injecţii sau la nivelul leziunilor de continuitate (plăgi traumatice şi/sau operatorii). Viteza cu care se absoarbe un medicament de la locul de aplicare depinde de: – vascularizaţia ţesutului; – concentraţia medicamentului la locul de aplicare; – proprietăţile fizico-chimice ale medicamentului; – forma farmaceutică. 1. CĂILE NATURALE a) Calea orală este una dintre cela mai uzuale căi de administrare. Este folosită la bovine, ovine, purcei, carnivore, păsări. La cal şi porcul adult, această cale se pretează mai puţin. La cal se pot administra medicamente cu sonda nazoesofagiană sau sub formă de electuarii, iar la porc, sub formă de electuarii sau instilaţii nazale. Există modalităţi:  colective;  individuale, de administrare a medicamentelor per os. ● modalităţi colective:  prin intermediul furajelor sau a apei medicamentate. ● modalităţi individuale:  cu ajutorul sondelor;  breuvajul (băutura forţată);  bolurile;  pilulele;  comprimatele;  drajeurile;  electuariile. Avantaje ale administrării per os: – administrarea poate fi făcută şi de către o persoană nespecializată;

3

Farmacologie veterinara – NU este nevoie de instrumentar special; – este o cale cu efect general; – se pot trata mai multe animale concomitent; – NU necesită pregătire, fiind o cale comodă şi cu economie de timp. Dezavantaje ale administrării per os: – dozele trebuie să fie mai mari decât în cazul administrării parenterale; – există pericolul de a înghiţi fals şi de a se produce bronhopneumonie „ab ingestis”; – pierderea unei părţi din doză, mai ales la animalele neliniştite; Absobţia medicamentelor la nivelul mucoasei bucale Are loc mai ales la om, în cazul comprimatelor sublinguale (cu nitroglicerină, hormone estrogeni). În regiunea sublinguală, mucoasa este mai subţire şi permite o absorbţie rapidă încât medicamentele ajung în vena cavă superioară, apoi la nivelul cordului, în mică şi marea circulaţie, ocolind ficatul. În plus, se scapă de acţiunea sucului gastric şi intestinal. Dezavantajul este că pe această cale se pot administra numai doze mici. O particularitate o reprezintă substanţele digestive aromatice care trebuie administrate obligatoriu sub formă de soluţii deoarece prin excitarea papilelor gustative declanşează un efect excitomotor digestiv şi o secreţie crescută de suc gastric. Absobţia medicamentelor la nivelul mucoasei gastrice Este neînsemnată faţă de cea de la nivel intestinal. Pe la acest nivel se absorb mai bine medicamentele liposolubile (alcoolul cu moleculă întreagă şi cu pH acid). Majoritatea medicamentelor sunt însă baze slabe care se ionizează sub influenţa sucului gastric absorbindu-se greu la acest nivel. Alcalinizarea mediului gastric prin administrarea concomitentă de substanţe antiacide, face ca medicamentele bazice să fie mai puţin disociate şi să treacă mai uşor în sânge. În schimb, alcalinizarea mediului gastric în cazul administrării medicamentelor acide duce la ionizarea acestora şi dificultăţi în absorbţie. NU pot fi administrate per os substanţe prea iritante, deoarece provoacă spasmul pilorului şi reflex, voma. Ele însă se pot îngloba într-un mucilag sau se administrează pe stomacul plin; ex: iodurile, salicilatul de Na, CaCl2. Unele substanţe sunt inactivate de HCl din stomac, ele trebuind să se administreze sub formă de comprimate, capsule sau pilule, acoperite de un înveliş gastrorezistent. Stomacul are uneori un rol important în eliberarea unor principii medicamentoase din produsele iniţiale; ex: HCl transformă sărurile trivalente de Fe în săruri bivalente, absobţia acestora făcându-se preponderent sub formă bivalentă. Dacă regimul alimentar este bogat în grăsimi, mucoasa gastrică secretă enterogastran –bsubstanţă ce reduce motilitatea gastrică şi întârzie absobţia. La rumegătoare, este o situaţie particulară – majoritatea medicamentelor trebuie înglobate în lapte, soluţii dulci sau sărate, sub acţiunea acestora având loc o închidere reflexă a jgheabului esofagian, iar medicamentele trec direct în cheag.

4

Farmacologie veterinara Absobţia medicamentelor la nivelul intestinului subţire Majoritatea medicamentelor se absorb preponderent la nivelul intestinului subţire. Ulterior, trec în vena portă, iar apoi la nivelul ficatului unde se transformă, uneori chiar inactivate sau depozitate. Unele medicamente sunt însă sechestrate la nivelul bilei, o dată cu aceasta vărsându-se în intestin de unde sunt resorbite străbătând un ciclu entero-hepato-enteric (ex: purgativele antrachinonice). Absobţia ionilor la nivel intestinal este diferită. Astfel, ionii monovalenţi se absorb mai uşor, în timp ce cei bivalenţi se absorb mai greu. Medicamentele existente sub formă de soluţii, suspensii şi emulsii se absorb mai uşor decât cele existente sub formă de boluri, pilule sau comprimate. Absobţia medicamentelor poate fi grăbită prin înglobarea lor în soluţii apoase călduţe sau administrate pe stomacul gol. Absobţia poate fi întârziată în urma administrării pe stomacul plin sau în urma asocierii lor cu lapte, substanţe mucilaginoase, substanţe adsorbante sau uleiuri minerale. Există şi asocieri nepermise cum sunt: ● tetraciclinele cu lapte, când în prezenţa Ca se formează chelaţi insolubili; ● sărurile biliare pot forma cu anumite medicamente produşi insolubili (ex: negamicina şi kanamicina – absobţia este întârziată). Mucina este un polizaharid care acoperă mucoasa gastrică şi intestinală sub forma unui strat subţire care NU influenţează absobţia. În unele cazuri, însă, formează cu medicamentul un compus greu absorbabil (ex: streptomicina). O alimentaţie bogată în grăsimi măreşte absobţia intestinală a unor medicamente prin stimularea secreţiei biliare (ex: griseofulvina). Stările inflamatorii de la nivelul mucoasei intestinale influenţează absobţia. Respectiv, în prima fază a acesteia, absobţia poate fi încetinită, iar în cea de-a doua fază, absobţia este mai rapidă şi neselectivă. Flora intestinală intervine fie în activarea, fie în inactivarea unor medicamente. Exemple de activare: ftalilsulfatiazolul, în prezenţa florei intestinale, eliberează sulfatiazolul ce se absoarbe. Exemple de inactivare: flora intestinală inhibă absobţia vitaminei B12. Secreţiile intestinului subţire pot avea, de asemenea, un rol activator (ex: trigliceridele din uleiul de ricin se hidrolizează în prezenţa sucului intestinal rezultând acidul ricin-oleic ce are rol purgativ). Absobţia medicamentului depinde în acelaşi timp şi de mărimea particulelor. Cu cât particulele sunt mai fine cu atât se absorb mai uşor (ex: o suspensie de sulfatiazină cu particule de 1 – 2 µ şi o alta cu particule de 7 µ; în cazul primei suspensii, concentraţia sangvină este cu 40% mai mare decât în cazul celei de-a doua). Medicamentele care NU s-au absorbit la nivelul intestinului subţire îşi pot contiua absobţia într-o proporţie mai redusă la nivelul colonului şi a rectului. În cazul administrării orale a medicamentelor trebuie să se ţină seama de ritmul de furajare şi de momentul zilei. Exemple: -există medicamente care se administrează înaintea tainului de dimineaţă (antihelminticele şi

5

Farmacologie veterinara hepatoprotectoarele); -există medicamente care se administrează înaintea tainurilor în general (substanţele digestive); -există medicamente care se administrează după tainuri (medicamentele iritante, antiacide, stimulante ale secreţiei tubului digestiv); -există medicamente care se administrează între tainuri (substanţele antimicrobiene, antitusive, tranchilizante, antialergice). b) Calea rectală Avantaje: – unele medicamente vor produce un efect mai rapid, mai intens şi de durată mai lungă; – în urma absorbţiei la acest nivel medicamentul ajunge în venele hemoroidale inferioare şi de aici în vena cavă inferioară, ocolind ficatul; – dacă însă medicamentele se introduc profund intrarectal, absobţia se poate face şi prin venele hemoroidale superioare care au anastomoze cu sistemul port astfel că 50% ajung în ficat. Dezavantaje: – medicamentele se absorb numai parţial încât trebuie administrate doze mari (excepţie, la iepure unde absobţia este mai bună şi doza rectală este mai mică decât doza orală); – există medicamente care NU se pot administra pe această cale întrucât mucoasa este sensibilă. Absobţia medicamentelor în urma administrării pe cale rectală se face într-un interval de timp variabil, de la 7 la 40 minute. Modalităţile de administrare rectală: ● supozitoare; ● clisme. c) Calea respiratorie Medicamentele administrate la nivelul aparatului respirator pot fi absorbite atât prin mucoasa nazală, rinofaringiană, bronhică, dar mai ales prin epiteliul alveolei pulmonare (100 m2). De la nivelul circulaţiei alveolare, medicamentele absorbite ajung în venele pulmonare, apoi în marea circulaţie, evitându-se bariera hepatică. Efectul lor apare în 20 – 30 secunde, dar, de obicei, este de scurtă durată. În urma utilizării medicamentelor la nivelul aparatului respirator se urmăreşte uneori un effect local, alteori general. Exemple: -instilaţiile nazale – efect local; -anestezia prin intubaţie (narcoza generală) – efect general.

6

Farmacologie veterinara d) Calea conjunctivală Pe aceasta cale, medicamentele se absorb rapid, dar datorită sensibilităţii mucoasei, calea se preferă pentru tratamenul local. Se utilizează soluţii, ungvente, pulberi care trebuie să fie sterile, să aibă un pH alcalin şi să fie izotone cu lacrimile. Izotonizarea se poate face cu ajutorul NaCl, acidului boric şi a tetraboratului de Na; ex: vaccinarea antipseudopestoasă la păsări se realizează la acest nivel (ridică pragul imunităţii). e) Calea genito-urinară Se utilizează, în special, pentru tratamentul afecţiunilor localizate la nivelul aparatului genital şi urinar. O parte însă din antibioticele administrate intrauterin pot fi absorbite în circulaţia generală. Modalităţi de administrare: ● la femele se pot face irigaţii vaginale, uterine, aplicări intravaginale, intrauterine sub formă de ungvente, comprimate, bujiuri, irigaţii ale vezicii urinare; ● la masculi se pot face irigaţii şi aplicări de ungvente. Spre exemplu, într-o endometrită tratamentul local se asociază cu un tratament general (prin injecţii). f) Calea mamară Se utilizează exclusiv în scopul local pentru tratamentul mamitelor. Medicamentele se introduc pe canalul papilar şi sinusul mamelonar (iapă, vacă, oaie, capră) putându-se utiliza soluţii, suspensii, ungvente pe bază de chimioterapice şi antibiotice. g) Calea cutanată Se poate vorbi despre o absorbţie a medicamentelor de-a lungul canalelor glandelor sebacee şi sudoripare, precum şi de-a lungul foliculilor piloşi. Pătrunderea medicamentelor este îngreunată de stratul protector de grăsime secretat de glandele sebacee, precum şi de stratul cornificat al epidermei. Absobţia poate fi mărită prin:  masaj;  aplicarea de căldură locală;  degresarea prealabilă;  înglobarea medicamentului în excipienţi diadermici. Pătrunderea prin piele poate fi grăbită prin adăugarea de dimetilsulfoxid, ce este un adjuvant inofensiv ce NU irită pielea. Leziunile de continuitate ale pielii şi dermatitele duc, de asemenea, la o absorbţie intensificată. Această situaţie devine periculoasă în unele cazuri de medicamente foarte active (ex: îmbăierile cu substanţe antiparazitare). Aplicarea medicamentelor la suprafaţa pielii poate să urmărească două scopuri: 1. un tratament local prin pudrări, pulverizări, pensulaţii sau aplicări de ungvente; 2. un tratament reflex al unor organe care se află localizate sub piele când se utilizează fricţiuni, comprese reci şi calde, cataplasme.

7

Farmacologie veterinara h) Calea auriculară (a conductului auditiv) Tratamentele auriculare urmăresc numai un scop local. Se utilizează medicamente sub formă de soluţii, ungvente şi pulberi, mai ales în cazul otitelor externe şi a râilor auriculare (la câine şi iepure). 2. CĂILE ARTIFICIALE Se referă la administrarea medicamentelor prin injecţii. Avantaje: – efectul se instalează rapid; – se poate administra o doză precisă pentru că NU se pierde nimic din medicament; – doza este mai mică decât cea administrată pe cale internă sau externă. Dezavantaje: – pericolul provocării unor infecţii, hematoame, şocului medicamentos (în cazul administrării prea rapidă sau a unui volum mare de lichid); – este necesar un instrumentar adecvat, sterilizat. Se mai numeşte calea parenterală. Modalităţi de administrare: ● subcutanat; ● intramuscular; ● intravenos; ● intraperitoneal, etc. DIFUZIUNEA MEDICAMENTELOR ÎN ORGANISM În organism, medicamentele se distribuie succesiv în 3 compartimente: ● sânge; ● spaţiul interstiţial; ● spaţiul intracelular. Ca urmare se pot distinge 2 faze:  faza circulaţiei sangvine;  faza de difuziune în ţesuturi. 1. FAZA CIRCULAŢIEI SANGVINE Cel mai important fenomen care are loc în timpul acestei faze este legarea medicamentelor de proteinele serice. Din cele aproximativ 35 proteine, cel puţin 15 dintre ele servesc la transportul medicamentelor. Unele proteine transportă un singur medicament. Exemple: -transferina transportă Fe; -transcobalamina transportă vitamina B12; -transortina transportă substanţele steroide.

8

Farmacologie veterinara Alte proteine sunt vehicule polivalente; ex: albuminele transportă vitamine şi hormoni. Legăturile dintre medicamente şi proteinele serice pot fi: – covalente (cele mai puternice); – ionice; – Van der Waals (cele mai slabe). Fiecare medicament are o constantă „K” de legare de proteinele serice în funcţie de concentraţia sa în sânge. Atâta timp cât medicamentul este legat de proteinele serice, el nu poate acţiona, ci acţionează numai după desprinderea de proteine. Nu întreaga cantitate de medicament care ajunge la nivel sangvin este legată de proteinele plasmatice, ci numai o parte din această cantitate. Astfel, se distinge o fracţiune liberă de medicament şi o fracţiune legată, dar care eliberează, în mod treptat, medicamentul în stare liberă. Determinarea nivelului sangvin al unui medicament se referă numai la fracţiunea liberă. Natura nespecifică a legăturii explică fenomenul de competiţie ce există între medicamente. Astfel, un medicament „A” poate îndepărta un medicament „B” de pe receptorul proteic, crescând nivelul sangvin al acestuia din urmă (B). Problema are şi un aspect negativ; ex: salicilaţii, sulfamidele şi derivaţii pirazolonului îndepărtează de pe receptorul proteic anticoagulantele şi antidiabeticele crescând nivelul sangvin al acestora şi determinând hemoragii grave, respectiv, hipoglicemie. Legarea medicamentelor de proteinele plasmatice pot avea uneori drept urmare formarea unor complexe alergogene; ex: penicilina, unele sulfamide, digitalicele. În unele boli de nutriţie însoţite de hipoproteinemie, scade capacitatea de legare şi ca urmare unele medicamente care în doze normale sunt puţin inofensive, pot deveni toxice; ex: cardiotonicele la om. Capacitatea de legare a proteinelor serice este limitată. Dacă ajung în sânge cantităţi prea mari de medicament care depăşesc capacitatea de legare, fracţiunea liberă poate deveni toxică. În timpul fazei de circulaţie sangvină, concentraţiile cele mai mari de medicament se înregistrează în organele bine vascularizate (suprarenalele, rinichi, cord, ficat, pulmon, SNC), iar concentraţiile cele mai mici se obţin la nivelul pielii, ţesutului adipos şi al extremităţilor membrelor. Concentraţia sangvină a unui medicament are o importanţă deosebită atât pentru efectele terapeutice, cât şi în ceea ce priveşte reacţiile adverse sau efectele toxice. Ea depinde de următorii factori:  doza;  calea de administrare;  forma farmaceutică;  capacitatea de filtrare a rinichiului. Exemple: -în cazul unui medicament ce se administrează pe cale intravenoasă, imediat după administrare se înregistrează un nivel sangvin maxim care ulterior scade treptat; -în cazul unui medicament prevăzut iniţial cu o fază de absorbţie, respetiv, cele ce se administrează per os, per rectum, intramuscular, subcutanat, intraperitoneal, concentraţia sangvină creşte până la o concentraţie maximă ce marchează un echilibru între absorbţie şi eliminare. Apoi, deşi absobţia mai continuă, eliminarea devine preponderentă, iar concentraţia sangvină scade.

9

Farmacologie veterinara Determinarea concentraţiei sangvine a unui medicament este necesară atât pentru stabilirea dozelor, cât şi a intervenţiei de administrare. În practică se pot distinge: – o concentraţie sangvină terapeutică; – o concentraţie sangvină toxică; – o concentraţie sangvină letală. Exemplu: aspirina la om: -concentraţia terapeutică = 2 – 10 mg%; -concentraţia toxică = 10 – 30 mg%; -concentraţia letală = 50 mg%. Concentraţia sangvină a unui medicament se defineşte cu ajutorul sufixului „emie”; ex: sulfamidemie, penicilinemie, etc. Concentraţia bacteriostatică minimă a sulfamidelor este de 5 mg, iar a penicilinei de 0.03 – 0.06 UI/ml. Nivelul sangvin şi ritmicitatea administrărilor în cazul administrării per os şi per rectum face ca dozele astfel calculate să atingă nivelul optim sangvin după circa 2 administrări. 2. FAZA DE DIFUZIUNE ÎN ŢESUTURI După absorbţie, medicamentele se distribuie în cele trei compartimente hidrice ale organismului (intravascular, interstiţial, intracelular), compartimente ce sunt separate prin membrane biologice. Faza de difuziune în ţesuturi cunoaşte mai multe momente: a. difuziunea prin peretele capilarelor; b. difuziunea prin barierele organismului; c. difuziunea prin membrane biologice; d. distribuţia în ţesuturi şi fixarea pe farmacoreceptorii specifici. a. Difuziunea prin peretele capilarelor Medicamentele difuzează în sânge la nivelul capilarelor ce reprezintă un adevărat ultrafiltru. Pereţii capilarelor sunt formaţi din celule endoteliale, substanţă fundamentală şi sunt situate pe o membrană bazală. Trecerea medicamentului se realizează prin mecanisme cunoscute, viteza de difuziune fiind în funcţie de:  numărul capilarelor;  diametru capilarelor;  însuşirile fizico-chimice ale medicamentului (ex: iodul difuzează la nivelul capilarelor în circa 2 minute). b. Difuziunea prin barierele organismului Barierele organismului sunt reprezentate, în principal, de către: ● bariera hematoencefalică; ● bariera placentară. Bariera hematoencefalică este formată din celulele gliale cu rol în protecţia, susţinerea şi

10

Farmacologie veterinara nutriţia neuronilor. Aceste celule gliale permit trecerea medicamentelor liposolubile şi a celor neionizate. Bariera placentară Placenta are roluri multiple:  asigură schimburile nutritive şi respiratorii între mamă şi făt;  protejează fătul de acţiunea factorilor fizici;  are rol de glandă endocrină;  are rol de depozit pentru vitamine. Faţă de microorganisme, medicamentele şi substanţele imunizante, placenta este o barieră mult mai puţin severă. Reţine şi NU lasă să treacă în circulaţia fetală, alcaloizii (pilocarpina, morfina, ezerina, etc.). Sulfamidele circulă bine la nivelul placentei. Streptomicina ajunge în circulaţia fetală în procent de 50% din cea din circulaţia mamei. Penicilina, cloramfenicolul şi tetraciclinele trec prin placentă în concentraţie terapeutică, în general, mai puţin la bovine şi suine. Pe măsura avansării gestaţiei, placenta se subţiază, suprafaţa ei se măreşte şi, în acest mod, circulaţia medicamentelor se uşurează spre făt. c. Difuziunea prin membrane biologice Majoritatea medicamentelor pot să difuzeze intracelular, dar în cantităţi mici; ex: dacă se notează cu 1 concentraţia în sânge a unui medicament, în spaţiul interstiţial ea NU depăşeşte ¼, iar intracelular NU depăşeşte 1/15. Difuziunea se face prin mecanisme: ● specifice; ● nespecifice. Mecanisme nespecifice:  difuziunea simplă prin cimentul intercelular;  picnoza şi fagocitoza;  difuziunea simplă a moleculelor liposolubile prin straturile lipidice din membranele biologice;  filtrarea osmotică conform gradientului de concentraţie;  filtrarea prin pori conform gradientului de concentraţie. Porii membranei au un diametru de 4 Ao şi NU lasă să treacă moleculele medicamentoase cu un lanţ mai mare de 3 atomi de carbon (C). Excepţie, fac membranele glomerulilor şi tubilor renali ce au pori cu diametru de 40 Ao prin care trec moleculele mari, dar NU cele proteice. Datorită acestui fapt, cât timp sunt legate de proteinele plasmatice, medicamentele NU se pot elimina pe cale renală;  transportul mediat cu ajutorul unor transportori („cărăuşi”; se mai numesc şi substanţe „carrier” care leagă medicamentele şi posedă o anumită structură chimică) care sunt enzime cu următoarele roluri: – formează cu medicamentul un complex; – traversează membranele biologice; – eliberează medicamentul şi se reîntorc la locul de unde au plecat. Dezavantajul este că sistemul devine repede saturat şi ineficient. Transportul cu ajutorul acestor substanţe are două variante:

11

Farmacologie veterinara 1. transport activ, cu consum de energie metabolică şi împotriva gradientului de concentraţie; 2. transportul facilitat, fără consum de energie şi NU împotriva gradientului de concentraţie. Moleculele hidrofobe difuzează simplu prin membranele lipidice, iar cele hidrofile prin canalele formate de moleculele proteice. d. Distribuirea în ţesuturi şi fixarea pe farmacoreceptorii specifici Gradul sau volumul aparent de distribuire a unui medicament în organism este o constantă care se poate calcula matematic după formula: Vo = doza administrată (mg/kg) x 100, unde Vo – volumul aparent concentraţia plasmatică (mg/ml) Cu cât concentraţia plasmatică este mai mică cu atât valoarea lui Vo este mai mare şi medicamentul se distribuie mai mult în organism. Există substanţe care se distribuie uniform în toate ţesuturile; ex: alcoolul are Vo = 60 – 70%. Substanţele care rămân în sânge au volum de distribuţie mic; ex: dextranii. Volumul de distribuţie se răsfrânge şi asupra vitezei de eliminare. Astfel medicamentele care se distribuie mai mult, se elimină mai lent. Din punct de vedere al difuziunii medicamentelor există 2 clasificări: I. După compartimentul hidric în care se distribuie: ● substanţe care NU părăsesc patul vascular; ● substanţe care difuzează în spaţiul interstiţial, dar NU ajung intracelular. II. După uniformitatea cu care se distribuie: ● medicamente ce se distribuie uniform în toate ţesuturile; ● medicamente ce se distribuie selectiv în anumite ţesuturi. Ca şi în sânge, în ţesuturi medicamentele se fixează reversibil de structuri proteice sau lipoproteice. Aceasta se explică astăzi prin teoria modernă a farmacoreceptorilor. Aceştia sunt compuşi chimici situaţi pe suprafaţa sau în interiorul celulelor care au rolul de a fixa medicamentul şi de a elabora răspunsul. Din această interacţiune rezultă un complex substanţă – receptor, care în majoritatea cazurilor răspunde de efectul farmacodinamic al medicamentului. Legăturile dintre substanţă şi receptor sunt aceleaşi ca şi în faza de circulaţie sangvină, dar se întâlnesc cu o frecvenţă mult mai mare legăturile Van der Waals. Intensitatea efectului este în funcţie de numărul receptorilor ocupaţi sau de viteza cu care se formează complexul substanţă – receptor. Clasificarea farmacoreceptorilor Există receptori: ● de membrană:  receptori simpli;  canale ionice;  receptori cuplaţi cu proteina G; ● receptori intracelulari.

12

Farmacologie veterinara Receptorii simpli de membrană se caracterizează prin aceea că secvenţa lor extracelulară este hidrofobă, iar secvenţa intracelulară este capabilă de reacţii de fosforilare. Canalele ionice se compun din subunităţi notate cu literele alfabetului grecesc. Au o parte citosolică, mai îngustă decât partea extracelulară. Exemple: -receptorul pentru nicotină; -receptorii γ pentru acidul γ-aminobutiric; -receptorii pentru glicină. Receptorii cuplaţi cu proteina G se compun din 3 domenii extracelulare, 7 domenii transmembranare şi 3 domenii intracelulare. Receptorii intracelulari sunt mai greu de studiat deşi structura lor genetică este mai bine definită decât cea a receptorilor de membrană. Până în prezent se cunosc lucruri sigure despre receptorii pentru hormonii tiroidieni şi receptori pentru hormonii cu structură steroidică. În urma cuplării medicamentului cu farmacoreceptorul său specific se produc modificări metabolice la nivelul membranei celulare şi/sau la nivelul organitelor celulare. Ca urmare, se schimbă permeabilitatea membranei şi chiar compoziţia chimică a celulei. Treptat, aceste modificări celulare sau extracelulare îşi găsesc răspuns clinic prin intensificarea sau inhibarea unei funcţii fiziologice. EVAZIA MEDICAMENTULUI Acest fenomen cuprinde două momente: metabolizarea medicamentului;  eliminarea din organism a medicamentului. METABOLIZAREA MEDICAMENTELOR Încă din momentul absorbţiei lor şi până la eliminarea din organism, medicamentele suferă o serie de transformări structurale cuprinse sub denumirea de metabolizarea sau biotransformarea medicamentelor. Aceste noţiuni nu sunt sinonime cu descompunerea medicamentelor pentru că un medicament poate fi transformat d.p.d.v. chimic într-un produs mai complicat. De asemenea, noţiunile nu sunt sinonime cu inactivarea medicamentelor, deoarece un medicament poate suferi în organism, iniţial, o inactivare şi după aceea o activare. Clasificarea medicamentelor d.p.d.v. al metabolizării lor În funcţie de activitatea metaboliţilor lor, medicamentele se clasifică în 4 grupe: I. medicamente ce NU suferă transformări în organism, fiind eliminate ca atare; ex: eterul, stricnina, penicilina. II. medicamente ce sunt transformate iniţial în metaboliţi activi şi, ulterior, în metabolite inactivi; ex: fenacetina se transformă în paracetamol, diazepamul în oxazepam, codeina în morfină, iar uleiul de ricin în acid ricin-oleic. Cunoscându-se metaboliţii activi ai unor medicamente s-a trecut la prepararea acestora prin sinteză şi la introducerea lor în terapeutică. III. medicamente ai căror metaboliţi sunt inactivi; ex: barbituricele. IV. medicamente ai căror metaboliţi au altă acţiune; ex: fenilbutazona este cunoscută pentru efectul său antiinflamator; unul dintre metaboliţii săi se numeşte fenilbutilfenazonă şi are efect uricozuric (eliminarea acidului uric şi a uraţilor – acţiune antigutoasă).

13

Farmacologie veterinara Locul metabolizării Metabolizarea are loc la niveluri diferite: ● la locul de administrare: sânge, ţesuturi; ● în organele de eliminare; ● se transformă în ficat (majoritatea). Exemple: -la locul de administrare: uleiul de ricin şi bicarbonat de Na; -în sânge: procaina şi aspirina; -în organele de eliminare: în rinichi, urotropina se transformă în urotropină cu effect antiseptic şi diuretic. Majoritatea biotransformărilor sunt catalizate de către enzimele microsomale (reductaze, esteraze, sintetaze, oxidaze) ce sunt foarte active la nivelul ficatului, rinichiului şi creierului. Similar se metabolizează şi unele substanţe toxice. Tulburările funcţionale şi lezionale ale organelor de metabolizare pot duce la intoxicăţii medicamentoase; ex: în hepatita şi în ciroza hepatică, capacitatea oxidativă a ficatului este redusă la 40 – 50%. Grăbirea şi încetinirea metabolizării se poate obţine prin activarea sau inhibarea sistemelor enzimatice care participă la metabolizare. Grăbirea metabolizării O serie de medicamente administrate o dată sau de mai multe ori determină o creştere însemnată a enzimelor metabolizante, mai ales la nivelul ficatului. La nivelul ficatului se observă o creştere în volum şi o modificare electronomicroscopică la nivelul reticulului endoplasmatic (RE) al hepatocitelor, fenomenul purtând denumirea de inducţie enzimatică, astfel enzimele provoacă o descompunere mai rapidă a medicamentului care a produs inducţia, dar şi a altor substanţe. Exemple: -alcoolul etilic determină o metabolizare mai intensă a pentobarbitalului; -prednisonul grăbeşte metabolizarea fenilbutazonei. Există foarte multe medicamente ce produc inducţie enzimatică; ex: la şobolan, astfel de medicamente sunt substanţele hipnotice, sedative, narcotice, excitante centrale, tranchilizante, analgezice, antihistaminice, hormonii steroizi. Încetinirea metabolizării se poate obţine cu ajutorul unor substanţe ce au efect inhibitor; ex:vhormonii gestageni diminuă biotransformarea tranchilizantelor fenotiazinice (romtiazin). Astfel se poate obţine o intensificare a efectului substanţei ce poate merge până la apariţia efectelor adverse. Fazele şi tipurile de transformări suferite de medicamente în organism Transformările se produc în 2 faze: I. în prima fază au loc transformări (procese) de oxidare, reducere, hidroliză; II. a doua fază are 2 etape: ● în prima etapă acţionează oxidazele, reductazele şi hidrolazele determinând apariţia în compoziţia chimică a medicamentului a unor grupări hidrofile care realizează în cea de-a doua etapă conjugări cu acidul glucuronic, glutamina, glicina, grupul sulfat. Toate acestea duc la formarea de compuşi hidrosolubili, uşor de eliminat. ● în a doua etapă au loc:  glucuronoconjugări, întâlnite la substanţe ca: fenolul, camforul, acidul salicilic;

14

Farmacologie veterinara  glicocoloconjugări, întâlnite în cazul benzoaţilor;  sulfoconjugări, întâlnite în cazul derivaţilor fenolici şi a alcoolilor;  acetilări, întâlnite la sulfamide, aminofenazină;  metilări, întâlnite la acidul nicotinic, nicotinamidă, adrenalină, noradrenalină, histamină, etc. ELIMINAREA MEDICAMENTELOR DIN ORGANISM Este ultima etapă din ciclul biologic al medicamentelor. De ea depinde în mare măsură durata efectului respectivului medicament. Eliminarea unui medicament din organism poate fi caracterizată prin indicele biologic de înjumătăţire sau semiviaţă biologică (T50). Acest indice exprimă timpul care trece de la administrarea medicamentului până ce s-a eliminate jumătate din doza administrată şi poate avea o durată de la câteva minute la câţiva ani. Eliminarea medicamentelor pe la nivel renal Cel mai important organ de excreţie este rinichiul (90%); în urină se realizează concentraţii crescute; ex: la penicilină, concentraţia în urină este de 50 – 100 ori mai mare decât în sânge. Eliminarea renală poate avea 2 mecanisme: ● prin filtrare glomerulară; ● prin secreţie tubulară. Penicilina se elimină 80% prin secreţie tubulară şi 20% prin filtrare glomerulară, viteza eliminării fiind de ordinul minutelor, orelor sau lunilor. Ea depinde de modul cum se distribuie medicamentul în organism şi de mecanismele de eliminare renală. La om, s-a calculat T50 = 24 zile, pentru medicamentele ce se distribuie uniform în toate compartimentele organismului şi suferă o reabsorbţie intensă la nivelul rinichiului. Substanţele care se distribuie în toate compartimentele organismului, dar NU se resorb şi se elimină prin filtrare glomerulară au T50 = 4 ore. Substanţele care se distribuie în toate compartimentele organismului, dar NU se resorb şi se elimină prin secreţie tubulară au T50 = 50 – 60 minute. Substanţele ce NU pătrund intracelular şi care se elimină prin secreţie tubulară au T50 = 15 minute. Rinichiul trebuie să fie într-o stare bună de funcţionare pentru a-şi îndeplini misiunea de organ de eliminare. În medicina umană, la pacienţii cu afecţiuni renale care ar putea influenţa eliminarea unor medicamente ce urmează a fi administrate se face testul numit clearence-ul renal pentru creatinină. Acesta se mai numeşte şi puterea de eliminare a rinichiului. El exprimă câţi mililitri sânge purifică rinichii în decurs de 1 minut. Pentru aceasta trebuie determinată cantitatea de creatinină din sânge şi urină; ex: valoarea de 25 ml/minut exprimă o insuficienţă renală. Multe medicamente sunt nefrotoxice; ex: sărurile de Hg sau uleiul de terebentină provoacă inflamaţia epiteliului tubular şi necroza acestuia. Sulfamidele au şi ele potenţial nefrotoxic deoarece metabolitul acetilat cristalizează în rinichi şi poate provoca blocaj renal; din acest motiv se alcalinizează urina prin administrarea per os de bicarbonat de Na. În intoxicăţiile medicamentoase se grăbeşte eliminarea renală prin administrarea de diuretice şi alcalinizarea urinei.

15

Farmacologie veterinara Eliminarea medicamentelor pe la nivelul tubului digestiv Medicamentele se elimină, în primul rând, prin salivă (halogenurile – cloruri, ioduri, bromuri). Sărurile metalelor grele pot provoca apariţia unor stomatite. Alcaloizii se elimină tot pe la acest nivel. Pe acest principiu se bazează proba dopping la caii de curse, constând în eliminare unor alcaloizi cu ajutorul cărora se stimulează în mod fraudulos capacitatea sportivă a animalelor. Prin stomac se elimină similar halogenurile şi unii alcaloizi. Caracteristici: unele medicamente care se elimină prin bilă suferă un ciclu entero-hepatic-enteric; ex: unii alcaloizi, cloramfenicolul, tetraciclinele, unii silicilaţi. Pe la nivelul intestinului gros se elimină substanţele purgative şi sărurile de Ca. Prin fecale se pot elimina medicamentele insolubile, neabsorbabile (cărbunele medicinal, sărurile de bismut) şi unele solubile, neabsorbabile (MgSO4, streptomicina). Eliminarea medicamentelor pe la nivel pulmonar Pe la acest nivel se elimină medicamente sub formă gazoasă sau volatilă care stimulează în mod reflex respiraţia (alcoolul, eterul, uleiurile eterice). Prin glandele bronşice se elimină unele medicamente cum sunt bicarbonatul de Na sau benzoatul de Na ce stimulează în acelaşi timp secreţia glandelor bronşice. Eliminarea medicamentelor pe la nivelul pielii şi a glandelor existente în piele Se elimină unele medicamente ce pot provoca dermatite sau dermatoze exsudative sau exfoliative; ex: iodurile, unele săruri de Hg, Pb, As. Pe la nivelul glandei mamare, respectiv, prin lapte se elimină alcoolul, alcaloizii, antibioticele, aspirina, derivaţii salicilici, barbituricele, cafeina, ionii de Ca, cloralhidratul, estrogenii, iodurile, sulfamidele şi vitaminele. Unele medicamente pot transmite mirosul lor neplăcut laptelui (ex: camforul, uleiul de terebentină). Laptele care conţine antibiotice şi sulfamide NU mai coagulează (NU se pot fabrica lactate acide şi brânzeturi fermentate). În urma administrării intramamare, medicamentele se elimină în 1 – 3 zile, atunci când sunt sub formă de soluţii, în 1 – 14 zile când sunt sub formă de soluţii uleioase şi în 1 – 12 zile când sunt sub formă de ungvente. În urma administrării parenterale, obişnuit NU se elimină în circa 3 zile. În unele afecţiuni mamare, eliminarea este prelungită. În urma administrării intramusculare, nivelul maxim sangvin se percepe de la 4 – 6 ore, iar medicamentul se elimină în 24 – 48 ore. Legislaţia ţării prevede un timp de aşteptare pentru carne şi lapte de 14 zile, iar pentru ouă de 7 zile în cazul administrării antibioticelor. Exemple: -5 zile pentru hormonii estrogeni; -25 zile pentru rafoxanid; -7 zile pentru nilverm (pentru carne) şi 2 zile (pentru lapte).

16

Farmacologie veterinara DOZA MEDICAMENTOASĂ Doza medicamentoasă este cantitatea de medicament cu ajutorul căreia se obţine un efect farmacodinamic dorit. Clasificarea dozelor:  după efect;  după cantitate;  după orar;  după unitatea de animal. I. După efect: ● doza terapeutică (doza eficace sau doza utilă); ● doza toxică; ● doza letală. Doza terapeutică se notează cu DE25 (minimă), DE50 (medie) sau DE100 (maximă). Doza toxică este doza care produce semne de intoxicaţie la o anumită specie; se notează cu DT25, DT50 sau DT100. Doza letală este doza ce produce moartea la o anumită specie de animale; se notează DL25, DL50 sau DL100 (absolută). Intervalul dintre doza eficace minimă şi maximă se numeşte zonă maneabilă. II. După cantitate: ● doza de atac; ● doza de întreţinere; ● doza de depozit. Doza de atac se utilizează, de obicei, la începutul tratamentelor în cazul sulfamidelor şi antibioticelor cu scopul de a realiza în timp scurt concentraţii terapeutice mari (mult peste concentraţia optimă). Doza de întreţinere este o doză terapeutică medie prin care se urmăreşte menţinerea unor concentraţii mult peste concentraţia optimă. Doza de depozit este utilizată în stări cronice şi subacute şi urmăreşte realizarea unor concentraţii sangvine la limită, dar eficiente un timp îndelungat. Aceasta se realizează cu ajutorul medicamentelor retard care au absorbţie şi eliminare lentă. III. După orar: ● doza „pro dosi”; ● doza „pro die”; ● doza „pro cura”. Doza „pro dosi” reprezintă cantitatea de medicament care se utilizează la o singură administrare. Doza „pro die” reprezintă cantitatea de medicament care se administrează pe zi. Dacă într-o zi se face o singură administrare, doza „pro dosi” corespunde cu doza „pro die”. Doza „pro cura” reprezintă cantitatea de medicament care se administrează în cursul unui

17

Farmacologie veterinara ciclu de tratament; când întregul tratament constă dintr-o singură administrare se vorbeşte despre o administrare unică. IV. După unitatea de animal: ● doza per animal; ● doza per kilocorp; ● doza per m2 suprafaţă corporală. Doza per animal se utilizează în cazul unor medicamente mai puţin toxice. În domeniul farmacografiei (arta de a scrie reţete) se lucrează cu 4 categorii de animale:  animale mari (cabaline, taurine);  animale mijlocii (ovine, caprine şi suine – peste 20 kg);  animale mici (carnivore, purcei, animale de blană);  păsările. Doza per kilocorp se utilizează în cazul medicamentelor active. Doza per m2 suprafaţa corporală se utilizează în cazul medicamentelor active şi foarte active; ex: digoxinul la câine (cardiotonic) 0.22 mg/m2 suprafaţă corporală. Indicele terapeutic Se mai numeşte şi indice de siguranţă şi arată de câte ori este mai mare doza letală comparativ cu doza eficace. El exprimă toxicitatea unui medicament; cu cât acest indice este mai mare cu atât toxicitatea este mai mică. It este minim 10; în cazul sulfamidelor It = 20 – 400. Relaţia doză – efect Teoretic, efectul unui medicament trebuie să crească proporţional cu doza. În fapt însă aceste relaţii prezintă 3 aspecte: 1. efectul creşte proporţional cu doza, medicamentul acţionând prin mecanisme fizice; 2. efectul creşte disproporţional cu doza, medicamentul acţionând prin mecanisme chimice, enzimatice şi prin fixarea pe farmacoreceptorii specifici; 3. efectul creşte disproporţional cu doza în sensul că multiplicarea de câteva ori a dozei NU produce decât un efect slab, apoi efectul creşte puternic şi din nou se reduce (curba Trevan). Factorii care influenţează doza Există unele medicamente pentru care farmacologii şi medicii au acceptat o doză fixă; ex: doza pentru stricnină este de 0.1 mg/kg indiferent de specie. Pentru majoritatea medicamentelor, doza terapeutică are un interval mai larg şi medicul este acela care alege doza potrivită în funcţie de situaţie. În principiu, medicul va alege o doză care se situează la jumătatea intervalului recomandat; ex: doza în cazul tetraciclinelor este de 0.02 – 0.05 g/kg/zi; medicul va alege însă doza de 0.035 g/kg/zi, dacă NU intervin factori care să-l facă să ridice sau să coboare doza. Există mai mulţi factori de care depinde stabilirea dozei: # Specia: Dozele per kg corp la animalele de talie mică sunt mai mari decât dozele pentru kg corp la animalele de talie mare, deoarece animalele mici au un metabolism mai activ şi descompun, respectiv, elimină mai repede medicamentele. Se pot administra doze mai mari per kg corp decât la animalele mari, dar cele mai mari doze per kg corp se administrează la păsări.

18

Farmacologie veterinara Se consideră că există un sistem de indicatori:  dacă la un cal de 400 kg se doza 1, la o vacă de 400 kg doza este 1 – 1.5;  la o oaie ce reprezintă 1/8 din greutatea calului doza este de 1/5 – 1/6;  la porc ce reprezintă 1/8 din greutatea calului doza este de 1/6 – 1/8;  câinele ce reprezintă 1/40 din greutatea calului doza este de 1/8 – 1/16;  pisică ce reprezintă 1/200 din greutatea calului doza este de 1/20 – 1/32;  pasărea ce reprezintă 1/400 din greutatea calului doza este de 1/20 – 1/40. Aceşti indicatori NU sunt valabili în toate cazurile. Astfel există specii foarte sensibile la anumite medicamente, după cum există şi specii rezistente. Specii sensibile:  bovinele la preparatele mercuriale;  cabalinele la fenotiazină şi procaină, deoarece dispun de un echipament enzimatic mai sărac pentru descompunerea acestor substanţe;  câinii şi vulpile la sulfamide, deoarece NU au capacitatea de a le descompune prin acetilare;  pisicile sunt foarte sensibile la fenol şi aspirină deoarece NU au enzima glucuroniltransferaza cu care se conjugă aceste substanţe. Specii rezistente:  calul şi câinele necesită doze mari de fenilbutazonă pentru că descompunerea acestor substanţe este de 150 ori mai rapidă la acestea în comparaţie cu omul;  rumegătoarele sunt rezistente la administrarea de atropină pentru că o descompun în prestomace, dar sunt sensibile la administrarea ei parenterală;  iepurii sunt rezistenţi la atropină pentru că dispun de un metabolism mai bogat în enzima tropinesteraza; ei suportă doze mari de digitalice întrucât acestea se fixează într-o proporţie mare de proteinele serice;  şobolanii suportă doze de digoxin de 100 ori mai mari decât cele de la om presupunând o insensibilitate a farmacoreceptorilor şi o eliminare mult mai rapidă. # Vârsta: În general, doza per kg corp la tineret poate fi ceva mai mare decât la animalele adulte, iar la cele bătrâne scade. Tineretul are un metabolism mai intens, astfel încât descompunerea medicamentelor este mai rapidă. Excepţie, în medicina umană, se constată o sensibilitate crescută a copiilor faţă de deprimantele sistemului nervos şi faţă de cloramfenicol datorită acţiunii diminuate a glucuronil-transferazei. La animalele bătrâne, doza trebuie diminuată, din cauza modificărilor degenerative ale organelor şi deficienţelor de metabolizare şi eliminare. # Starea fiziologică: La femelele gestante se reduce doza per kg corp cu 5 – 10% faţă de femelele negestante. Se administrează doze mici sau se evită administrarea următoarelor medicamente: – parasimpaticomimetice; – purgative drastice; – ocitocice; – narcotice; – tranhilizante. La femelele în lactaţie, dozele sunt cele uzuale, dar se evită administrarea unor medicamente

19

Farmacologie veterinara care imprimă gust şi miros neplăcut laptelui. La nevoie, se amână tratamentul cu substanţe care necesită perioadă de aşteptare pentru lapte (circa 7 zile). # Starea de întreţinere: La animalele cahectice, slabe, carenţate, surmenate sau prost întreţinute, doza per kg corp trebuie redusă comparativ cu un animal în stare bună de întreţinere. Se poate recurge la fracţionarea dozelor normale. Prin înfometare se reduce acţiunea enzimelor microzomale hepatice, iar organismul devine mai sensibil la medicamente. La animalele obeze se reduce doza pentru că depozitul de grăsime reprezintă un balast ce NU intervine în circuitul farmacologic al medicamentelor. # Sexul: În general, doza per kg corp la femele NU diferă faţă de cea de la masculi. Adesea diferă însă doza per animal datorită diferenţei de greutate între cele două sexe. Există însă unele medicamente a căror metabolizare şi eliminare se interferează cu echipamentul hormonal al individului (doza este diferită). La şobolan, masculii sunt mai rezistenţi, de aceea se administrează doze mai mari pentru că enzimele microsomale hepatice sunt mai active la mascul decât la femelă favorizând descompunerea şi eliminarea mai rapidă a medicamentelor. # Evoluţia afecţiuniilor: Influenţează în mod hotărâtor nivelul dozei. Astfel în afecţiunile acute se utilizează doze mari ce se administrează la intervale scurte. În afecţiunile subacute şi cronice se administrează doze mici la intervale mai lungi de timp. # Calea de administrare: Cele mai mari doze se utilizează în cazul administrării per os şi per rectum. Pe căile parenterale, dozele utilizate se reduc. # Repetarea şi asocierea medicamentelor: Dacă se repetă adminsitrarea unui medicament şi se constată fenomenul de cumulare, doza utilizată se va diminua. Dacă se constată fenomenul de toleranţă, doza va fi crescută. Dacă se constată fenomenul de intoleranţă, administrarea dozei se va întrerupe Dacă medicamentul se asociază cu un altul cu efect asemănător, doza utilizată se va reduce în funcţie de gradul de sinergism. # Temperatura ambiantă: Dacă temperatura ambiantă depăşeşte o anumită limită se constată o scădere a proceselor metabolice, o biotransformare încetinită a medicamentelor, un efect mai intens şi de durată mai lungă. Datorită acestui fapt, doza trebuie scăzută. # Stresul: În condiţii de stres creşte nivelul de adrenalină şi se produce o eliminare mai lentă a medicamentelor. Vasoconstricţia şi hiperventilaţia pulmonară influenţează distribuţia medicamentului în organism şi datorită acestui fapt doza se va reduce. # Individul: Doza este determinată de starea funcţională a organelor interne şi, în primul rând, a organelor care metabolizează sau elimină medicamentele (ficatul, rinichii, sistemul nervos, glandele endocrine). În medicina umană, o parte dintre aceste diferenţe individuale sunt explicate prin deficienţe de ordin genetic. Exemple: -prezenţa unei colinesteraze atipice;

20

Farmacologie veterinara -deficienţe ale sistemului enzimatic ce răspunde de glucuronoconjugare sau dezalchilare. Factorul individual duce la apariţia unor diferenţe privind efectul medicamentului. Acest fenomen poate fi reprezentat prin curba lui Gaus, conform căreia o parte din indivizi vor reacţiona prin efect mediu. O altă parte vor reacţiona prin efect mediu ± 2; altă parte printr-un efect slab, alţii prin efect puternic. EFECTELE MEDICAMENTELOR Tipuri de acţiune a medicamentelor 1. acţiune cauzală/simptomatică/patogenică/substitutivă; 2. acţiune primară/secundară; 3. acţiune generală/locală; 4. acţiune directă/indirectă. Acţiunea cauzală (etiotropă) se întâlneşte când medicamentul acţionează asupra cauzei bolii. Exemple: -sulfamidele şi antibioticele posedă acţiune antimicrobiană; -substanţele antiparazitare posedă acţiune asupra helminţilor şi a paraziţilor externi. Acţiunea simptomatică se întâlneşte la medicamentele care prezintă acţiuni pentru combaterea simptomelor unei boli. Exemple: -substanţele antitusive; -substanţele antifebrile; -substanţele analgezice (combat durerea); -substanţele antiinflamatorii. Acţiunea patogenetică: atunci când un medicament acţionează asupra mecanismului de producere al unei boli. Exemple: substanţele antihistaminice acţionează prin blocarea receptorilor histaminergici şi în acest fel împiedică acţiunea histaminei ce se produce în organism în diverse afecţiuni; -substanţele cardiotonice ce se grefează pe miocard şi îl stimulează în cazul insuficienţei cardiace; -substanţele vasoconstrictoare. Acţiunea substitutivă: când mediamentul înlocuieşte o substanţă biologică care în mod obişnuit este deficitară în organism; ex: terapia cu Fe, Ca, vitamine, enzime, hormoni. Acţiunea primară, acţiune prin care se justifică utilizarea unui medicament. Exemple: -acţiunea primară a streptomicinei este cea antimicrobiană; -adrenalina produce tahicardie şi vasoconstricţie; -aspirina are acţiune antifebrilă, analgezică, antiinflamatoare şi antireumatică. Un medicament poate avea una sau mai multe acţiuni secundare, ce pot fi: a. acţiuni utile d.p.d.v. teraputic; ex: efectul hipotensiv şi sedativ al substanţelor antihistaminice; b. acţiune indiferentă; ex: uscăciunea gurii în cazul utilizării atropinei; c. acţiune dăunătoare; ex: streptomicina poate da reacţii alergice la bovine, stări de şoc, tulburări acustice sau vestibulare la om. Conform OMS, reacţiile adverse sunt reacţii dăunătoare, nedorite care apar în cazul administrării unor doze normale; ex: vomă, colici, modificări ale sângelui, fenomene alergice, tulburări nervoase. Cu studiul lor se ocupă o ramură a farmacologiei numită farmacovigilenţa. Reacţiile adverse NU se confundă cu reacţiile toxice, deoarece reacţiile toxice apar în caz de

21

Farmacologie veterinara supradozare. Acţiunea generală este acţiunea pe care o desfăşoară un medicament în întreg organismul după ce s-a absorbit în circulaţie; ex: cloroformul, după ce se absoarbe la nivelul circulaţiei alveolei pulmonare, are efect general narcotic. Acţiunea locală este acţiunea pe care o desfăşoară medicamentul la locul de aplicare, fără a pătrunde în circulaţie; ex: cloroformul la nivelul pielii are efect vasodilatator, hiperemiant şi uneori analgezic. Acţiunea directă se produce în urma fixării medicamentului pe farmacoreceptorii specifici. Acţiunea indirectă se traduce prin efectul asupra altor organe şi sisteme; ex: cafeina are acţiune centrală în urma fixării ei la nivelul scoarţei cerebrale. Acţiunea stimulantă la nivelul cordului are mecanisme indirecte datorită stimulării centrilor nervoşi ai cordului, a musculaturii striate şi datorită vasodilataţiei coronariene. Efectul diuretic al cafeinei este produs datorită vasodilataţiei renale, acesta fiind un efect direct; acest fenomen poate fi datorat şi măririi debitului sangvin (effect indirect). Mecanisme de acţiune ale medicamentului În general, medicamentele au acţiune de stimulare şi de inhibare, ele fie că amplifică, fie că reduc o funcţie fizică ce există deja în organism, dar în nici un caz NU pot crea o funcţie nouă. Funcţia amplificatoare se obţine fie prin activare, fie prin deprimare. Exemple: -efectul diuretic al unor medicamente se produce fie prin mărirea filtratului glomerular, fie prin scăderea reabsorbţiei tubulare; -efectul tahicardizant este produs de adrenalină prin stimularea β-receptorilor şi de către atropină prin blocarea receptorilor colinergici cardiaci. Funcţia de reducere se obţine fie prin deprimare, fie prin activare. Exemple: -efectul antifebril se poate produce fie prin stimularea centrului termolizei urmat de vasodilataţie (ex: aspirina şi piramidonul), fie prin inhibarea centrului termogenezei, scăzând temperatura corporală. Unele medicamente îşi exercită efectul într-o situaţie patologică. Exemple: -substanţele antipiretice coboară numai temperaturile crescute ale organismului, neavând nici un efect asupra temperaturii normale; -adrenalina produce bronhodilataţie numai în cazul în care există bronhoconstricţie. Medicamentele îşi exercită efectele prin intemediul următoarelor mecanisme: ● mecanisme fizice; ● mecanisme chimice; ● mecanisme biochimice. Mecanismele fizice:  mecanisme osmotice; ex: purgativele şi diureticele osmotice;  mecanisme coloid-osmotice; ex: înlocuitorii de plasmă;  mecanisme de reducere a tensiunii superficiale; ex: detergenţii;  mecanisme de adsorbţie; ex: substanţele adsorbante (cărbunele medicinal). Mecanisme chimice:  precipitarea reversibilă/ireversibilă a proteinelor; ex: substanţele astringente şi dezinfectante;  reacţia de neutralizare; ex: bicarbonatul de Na ce neutralizează HCl din stomac;

22

Farmacologie veterinara  formarea unor săruri; ex: citratul de Na, în prezenţa sângelui, formează citratul de Ca (pe acest mecanism se bazează acţiunea anticoagulantelor). Mecanisme biochimice:  mecanisme enzimatice;  mecanisme la nivelul membranelor biologice;  mecanisme antimetaboliţi;  mecanisme la nivelul organitelor celulare;  mecanisme legate de mediatorii chimici. Mecanisme enzimatice: acţiunea inhibantă pe care o au unele medicamente asupra enzimelor. Exemple: -sulfamidele diuretice inhibă anhidraza carbonică din peretele tubului renal scăzând astfel reabsobţia tubulară; -substanţele parasimpaticomimetice indirecte şi esterii organofosforici inhibă colinesteraza astfel încât acetilcolina NU mai este descompusă şi se acumulează în organism. Mecanisme la nivelul membranelor biologice: la acest nivel au loc reacţii între medicament şi farmacoreceptori. Exemple: -anestezicele locale blochează transportul pasiv de ioni prin membranele fibrelor nervoase; -atropina blochează receptorii pentru acetilcolină de la nivelul membranelor celulare. Mecanisme antimetaboliţi: antimetabolitul este o substanţă naturală sau sintetică cu structură asemănătoare metabolitului pe care îl poate înlocui. Complexul rezultat este inactiv biologic, ducând la blocarea căi metabolice. Astfel acţionează sulfamidele şi unele substanţe antitumorale. Exemple: -sulfamidele datorită asemănării structurale substituie acidul para-aminobenzoic necesar la sinteza acizilor nucleici la nivelul celulei bacteriene. Mecanisme la nivelul organitelor celulare: spre exemplu, hormonii glucocorticoizi au efect antiinflamator printr-o presupusă acţiune de stabilizare a lizozomilor. Mecanisme legate de mediatorii chimici: se referă la blocarea receptorilor acestora sau la împiedicarea sintezei lor. Exemple: -antihistaminicele blochează receptorii pentru histamină; -miorelaxantele blochează receptorii pentru acetilcolină. Relaţiile între structura chimică şi acţiunea medicamentului Din punct de vedere al asemănării lor chimice, în raport cu acţiunea farmacodinamică, medicamentele se împart în: 1. medicamente cu structură chimică asemănătoare şi efect asemănător: de la acest principiu se porneşte la sinteza de produse noi; ex: grupa sulfamidelor cuprinde circa 30 substanţe cu efect asemănător, respectiv, antimicrobian; 2. medicamente cu structură chimică asemănătoare, dar efect diferit: uneori datorită unei grupări chimice, acţiunea se poate schimba foarte mult. Exemple: -sulfamidele au acţiune antimicrobiană, iar procaina este un anestezic local, deşi cele două substanţe prezintă structură chimică foarte asemănătoare; -tetraclorura de carbon are acţiune antihelmintică, iar cloroformul are efect narcotic, cele două substanţe prezintă structură chimică foarte asemănătoare.

23

Farmacologie veterinara 3. medicamente cu structură chimică diferită, dar efect asemănător: sunt frecvente astfel de situaţii. Exemplu: -vasoperiful este un ester carbamic al colinei, iar pilocarpina este un derivat imidazolic, deşi ambele sunt parasimpaticomimetice. O moleculă dintr-un medicament se compune dintr-un nucleu şi una sau mai multe grupări funcţionale. Nucleul conferă acţiune specifică. Exemple: -nucleul fenotiazinic are acţiune tranchilizantă şi antihelmintică; -nucleul steroidic are acţiune antiinflamatorie, hormonală şi cardiotonică. Grupările funcţionale conferă acţiuni specifice suplimentare sau întăresc sau slăbesc efectul nucleului sau influenţează etapele farmacocinetice (fixarea, distribuirea şi eliminarea medicamentului din organism) sau pot produce efecte secundare. Astfel se explică de ce medicamente asemănătoare pot produce efecte foarte diferite. Fenomene care au loc consecutiv adminsitrării repetate a medicamentelor Repetarea administrării unui medicament este urmată de un efect asemănător cu cel al administrării precedente dacă se respectă doza şi intervalul dintre administrări. Cu toate acestea pot să intervină diverse situaţii neprevăzute:  cumularea;  toleranţa;  intoleranţa. Cumularea constă în creşterea concentraţiei unei substanţe atât în sânge, cât şi în ţesuturi peste limitele dozelor terapeutice. Consecinţa este creşterea efctului farmacodinamic însoţită uneori de apariţia efectelor adverse. Cauzele acestui fenomen pot fi multiple:  dozele prea mari;  administrări prea frecvente;  absorbţii prea intensificate ce se datorează atoniilor intestinale sau enteritelor grave;  metabolizarea lentă în cazul unor medicamente ca: digitala, stricnina, arsenul, barbituricele. În cazul acesta se recurge la diverse scheme terapeutice: – mărirea intervalului dintre administrări; – diminuarea dozei; – se efectuează serii de tratamente întrerupte de pauze;  eliminarea scăzută se întâlneşte în caz de afecţiuni la nivelul organelor de eliminare (inflamaţii, scleroze, obstrucţii renale), situaţii în care se prelungeşte timpul de eliminare şi se poate ajunge la concentraţii renale periculoase datorită cumulării. În general, cumularea NU impune întreruperea tratamentului, ci doar măsurile menţionate anterior. Toleranţa, tahifilaxia, dependenţa medicamentoasă Toleranţa reprezintă starea de sensibilitate redusă faţă de medicamente. Tahifilaxia (toleranţa acută) reprezintă toleranţa ce se instalează rapid, după un număr mic de administrări făcute la intervale scurte de timp. Dependenţa medicamentoasă reprezintă starea patologică complexă întâlnită la om şi caracterizată prin: ● toleranţă; ● dependenţă fizică;

24

Farmacologie veterinara ● dependenţă psihică. Toleranţa, în această situaţie, reprezintă însuşirea organismului de a suporta doze toxice fără să apară semne clinice de intoxicăţie. Ea poate fi:  înnăscută, constă în proprietatea unor specii de a suporta doze mari dintr-un medicament, fenomen ce se explică prin particularităţile enzimatice ale acelei specii;  câştigată – reversibilă – caracterizată prin faptul că dispare la întreruperea tratamentului. Toleranţa înnăscută Exemple: -iepurele dispune de un echipament enzimatic bogat în tropin-esterază, enzimă ce descompune atropina; aşa se explică rezistenţa acestei specii faţă de atropină; -iepurele prezintă rezistenţă crescută la digitală pe care o neutralizează prin fixarea pe proteinele serice; -la unele specii există o toleranţă crescută de individ: unii oameni sunt rezistenţi la anticoagulante încât necesită o doză iniţială mai mare pentru scăderea timpului de protrombină. Toleranţa câştigată (midriatism, obişnuinţa la medicamente) Există o toleranţă reversibilă ce se instalează după mai multe administrări, toleranţă instalată prin mecanisme diferite: – saturarea farmacoreceptorilor ce se întâlneşte în cazul tranchilizantelor şi purgativelor; – scăderea sensibilităţii farmacoreceptorilor (în cazul barbituricelor); – scăderea absorbţiei intestinale (în cazul arsenului); – inducţia enzimatică (în cazul alcoolului, nicotinei, barbituricelor, tranchilizantelor, stupefiantelor, analgezicelor); ex: în urma unor administrări repetate de As per os, individul poate deveni rezistent chiar la doze mortale. Toleranţa medicamentoasă face necesară administrarea unor doze crescute pentru a obţine acelaşi efect terapeutic, ceea ce explică în medicina umană „mania” unor oameni de a consuma cantităţi mari de substanţe analgezice, hipnotice sau tranchilizante. Tahifilaxia (toleranţa acută) se instalează după câteva administrări efectuate la intervale scurte. Este un fenomen rar şi NU are importanţă practică în medicina veterinară. Se semnalează, în special, după administrarea unor amine simpaticomimetice indirecte cum sunt: efedrina, amfetamina, precum şi consecutiv administrării extractelor totale de hipofiză posterioară la animalele de laborator şi la om. Dependenţa medicamentoasă apare, de obicei, după consumul de stupefiante, ce pot fi:  stimulante de tipul amfetaminei;  deprimante de tipul morfinei;  halucinogene de tipul dolantinului;  unii solvenţi organici volatili de tipul aurolacului. Se caracterizează prin 3 fenomene: 1. toleranţă – astfel că sunt necesare doze tot mai mari pentru a obţine acest efect; 2. dependenţă psihică ce constă în modificări de comportament şi o stare psihică imperioasă de administrare a medicamentului pentru a preveni sau înlătura starea de disconfort; 3. dependenţă fizică ce constă în apariţia unor tulburări somatice, vegetative şi psihice în cazul în care se întrerupe administrarea. Dependenţa medicamentoasă are 2 faze: a. habituaţia – situaţie în care după intreruperea administrării medicamentului NU se produce sindromul de abstinenţă; b. adicţia – situaţie în care sindromul de abstinenţă este bine exprimat.

25

Farmacologie veterinara Intoleranţa reprezintă starea de sensibilitate individuală sau de specie faţă de un medicament. Ea poate fi: ● înnăscută; ● câştigată. Intoleranţa înnăscută poate fi observată la toţi indivizii dintr-o specie. Exemple: -cobaiul, hamsterul, chinchila au intoleranţă la penicilină; -calul are intoleranţă la fenotiazină şi procaină; -pisică are intoleranţă la aspirină şi fenol. Atunci când intoleranţa se întâlneşte numai la anumiţi indivizi dintr-o specie poartă denumirea de idiosincrazie. Aceasta NU trebuie confundată cu alergia medicamentoasă. Ea se manifestă după prima doză de medicament sau la scurt timp de la începerea tratamentului. NU este vorba de o reactive alergică acută, ci de o deficienţă genetică de metabolizare, incriminându-se anomalii enzimatice. Intoleranţa câştigată (cumulare funcţională) este alergia medicamentoasă şi apare pe baza reacţiei Ag – Ac. Unele medicamente sunt Ag primare, altele devin Ag numai după ce se leagă de proteinele plasmatice = haptene. Alergia medicamentoasă se poate manifesta prin:  şoc alergic medicamentos (şoc anafilactic);  tulburări alergice grave ce se traduc prin astm bronşic, febră, erupţii cutanate, edeme, urticarie, colici, tumefacţii auriculare, leucopenie, agranulocitoză Pot există uneori tulburări alergice uşoare care sunt ca şi cele anterioare însă cu exprimări mult mai slabe. Şocul anafilactic Este manifestarea cea mai gravă şi se declanşează uneori chiar în cursul administrării; ex: la bovine, în cazul administrării serului de iapă gestantă pot apare următoarele fenomene: dispnee intensă, prurit cutanat, tremurături musculare, creşterea temperaturii corporale, salivaţie abundentă, edem facial, puls slab, respiraţie şuierătoare, iar moartea poate surveni în circa 15 minute. Medicaţia de elecţie în astfel de situaţii este adrenalina injectată subcutanat. În medicina veterinară s-au semnalat reacţii alergice la:  antibiotice: ampicilină, penicilină, moldamin, oxitetraciclină, tylosin, griseofulvină, streptomicină;  sulfamide;  hormoni glucocorticoizi;  hormoni gonadotropi (corionici şi serici). În medicina umană pentru precizarea diagnosticului se efectuează teste cutanate care au dezavantajul ca pot declanşa şocul anafilactic. Fenomene ce au loc după asocierea medicamentelor Prin asocierea a două sau mai multe medicamente se urmăreşte fie un efect sinergic, fie un efect antagonic. Sinergismul (gr. sin = împreună, ergos = putere) reprezintă acţiunea a două medicamente de a se completa reciproc în ceea ce priveşte efectul lor farmacodinamic. Prin efectul sinergic se urmăreşte unul din următoarele obiective: – tratarea concomitentă a mai multor boli sau simptome; – lărgirea spectrului de acţiune; – potenţarea unui efect anume; – diminuarea reacţiilor adverse.

26

Farmacologie veterinara Sinergismul poate fi: ● de însumare; ● de potenţare. Sinergismul de însumare se întâlneşte când cele două medicamente acţionează asupra aceluiaşi tip de farmacoreceptori: BA A sau B Avantajele acestui sinergism constau în: – lărgirea spectrului de acţiune; – diminuarea reacţiilor adverse. Exemple: Suzotril reprezintă o asociere de 3 sulfamide: -sulfametazina (absorbţie mai rapidă şi un nivel sangvin mai crescut); -sulfacetamida (toleranţă renală mai bună); -sulfatiazol (ajută la economicitatea produsului). Sinergismul de potenţare se întâlneşte atunci când cele două medicamente acţionează pe farmacoreceptori diferiţi, dar au efecte de acelaşi sens.   2 BA A sau B. Avantajele acestui sinergism constau în: – dozele parţiale pot fi reduse; – spectrul de acţiune poate fi lărgit; – pot fi reduse efectele nedorite. Exemple: -în medicina umană, ½ doza de atropină şi 1/3 doza de papaverină reprezintă doza normală de atropină; -în medicina veterinară, asocierea cloralhidratului cu MgSO4 poate duce la reducerea dozei de cloralhidrat. Cocteiulul medicamentos NU este un sinergism propriu-zis, ci este o sumă de medicamente cu care se tratează o boală. Exemple: -atonia rumenală poate fi tratată cu: parasimpaticomimetice + purgative saline + cafeină. Fiecare substanţă are rolul său în vindecarea acestei afecţiuni; -în medicina umană, reumatismul poate fi tratat cu: analgezice + antipiretice + antiinflamatorii + miorelaxante + vitaminele complexului B. În astfel de situaţii, există pericolul unor biotransformări neaşteptate şi a unei toxicităţi crescute. Antagonismul este proprietatea a două medicamente de a-şi anihila reciproc efectul datorită unor fenomene fizice, chimice sau farmacodinamice. În medicină, acest fenomen se numeşte incompatibilitate. El poate fi: ● unilateral: se reduce numai efectul unuia dintre medicamente; ● reciproc, când este vorba de efectele ambelor medicamente asociate. Incompatibilităţi:  fizice: fenomenul de nemiscibilitate, insolubilitate, lichefiere reciprocă;

27

Farmacologie veterinara  chimice: fenomenul de oxidare, reducere, neutralizare, precipitare, chelatare, etc. În general, aceste fenomene se folosesc pentru combaterea intoxicăţiilor;  farmacodinamice: se exprimă numai „in vivo” şi constau în efectele farmacodinamice opuse ale celor două medicamente. Antagonismul direct se întâlneşte atunci când medicamentele au efect contrar asupra aceluiaşi farmacoreceptor; ex: parasimpaticomimeticele şi parasimpaticoliticele. Antagonismul indirect se întâlneşte atunci când acţiunea este opusă, dar prin fixare pe farmacoreceptori diferiţi; ex: adrenalina este un vasoconstrictor, iar histamina are efect vasodilatator, ambele acţionează asupra aceeaşi funcţii, dar acţionează asupra unor elemente morfologice diferite. Reacţiile adverse ale medicamentelor Ramura farmacologiei care se ocupă cu studiul reacţiilor adverse poartă denumirea de farmacovigilenţă. 1. Reacţiile alergice se traduc prin urticarie, eczeme, şoc anafilactic sau edem Quinche. Cele mai cunoscute medicamente ce sunt alergice faţă de organism sunt penicilinele, sulfamidele, aminofenazona, acidul acetilsalicilic, etc. Unele medicamente pot deveni alergice faţă de organism în urma cuplării lor cu proteinele plasmatice. Idiosincrazia – atunci când reacţia apare după prima administrare de medicament sau în urma administrării unor doze mici. 2. Reacţiile anafilactoide se produc în urma punerii în libertate la nivelul ţesuturilor a histaminei ce la rândul ei declanşează un întreg tablou clinic. 3. Reacţia de rezistenţă se produce în urma administrării repetate a medicamentului având drept urmare şi scăderea intensităţii efectelor farmacodinamice. 4. Reacţia de toleranţă acută (tahifilaxia) constă în diminuarea treptată a efectelor farmacodinamice până la abolirea lor. O repetare a administrării NU mai găseşte receptorii liberi. 5. Reacţia de toleranţă constă în diminuarea treptată a răspunsurilor la medicamentele ce se introduc treptat în organism; fenomenul se datorează fie accelerării metabolizării medicamentului, fie diminuării absorbţiei. 6. Reacţiile farmacogenetice – unii indivizi datorită caracteristicilor genetice manifestă reacţii adverse neobişnuite la medicamente, fenomenul datorându-se unor anomalii enzimatice ereditare; ex: sulfamide, acid acetilsalicilic şi salicilaţi, unii corticoizi, etc. Reacţiile adverse se manifestă la doze terapeutice. FARMACOLOGIA SPECIALĂ VETERINARĂ SUBSTANŢE ANTISEPTICE şi DECONTAMINANTE (DEZINFECTANTE) Substanţele antiseptice împiedică dezvoltarea, înmulţirea şi producerea de toxine de către microorganisme, numai atâta timp cât sunt în contact cu acestea. Au acţiune reversibilă, tulburând procesele biofizice şi biochimice de la nivelul celulei bacteriene – acţiune bacteriostatică. Substanţele decontaminante distrug microorganismele cu care vin în contact. Sunt bactericide sau chiar bacteriolitice. Au acţiune ireversibilă. Efectul lor este adesea legat de concentraţie şi de durata de acţiune, aceeaşi substanţă putând avea fie acţiune antiseptică, fie decontaminantă în funcţie de: – concentraţia în care se utilizează;

28

Farmacologie veterinara – durata cât vine în contact cu microorganismul. Substanţele din aceeaşi grupă fiind nocive faţă de germenii patogeni, NU sunt total inofensive faţă de celulele macroorganismului. Acţiunea antibacteriană se traduce prin:  tulburări biofizice la nivelul membranei celulei bacteriene;  modificări ale presiunii osmotice;  modificări ale tensiunii superficiale. Toate acestea duc la un dezechilibru privind schimburile dintre celula microbiană şi mediul înconjurător, la inhibiţia enzimatică (ex: inhibiţia unor dehidraze ce au rol important în procesele oxidative). Liposolubilitatea unor substanţe din aceeaşi categorie asigură pătrunderea lor în compuşii lipoidici ai celulei microbiene. Substanţele antiseptice şi dezinfectante produc o precipitare reversibilă sau ireversibilă a proteinelor bacteriene. Valoarea unei substanţe decontaminante este în dependenţă de: – concentraţia în care se utilizează; – puterea sa de pătrundere. Promtitudinea efectului: – unele substanţe acţionează după câteva minute de contact cu celula bacteriană; – altele după un timp mult mai lung. Promptitudinea efectului depinde şi de: – mediul în care acţionează substanţele decontaminante; – gradul de infecţie al mediului; – asocierea lor cu alte substanţe. Exemple: -formolul are acţiune mai puternică în prezenţa NaCl, acţiunea sa scăzând în prezenţa grăsimilor; în practică, se utilizează amestecuri de formol şi NaCl; -soluţiile fierbinţi au acţiune mai puternică. Formele vegetative bacteriene se distrug mai uşor. Există şi o electivitate a substanţelor antiseptice şi dezinfectante. În legatură cu puterea de acţiune a substanţelor decontaminante se utilizează coeficientul fenolic ce reprezintă raportul dintre concentraţia eficace a fenolului şi cea a decontaminantului luat în studiu. Clasificarea substanţelor antiseptice şi dezinfectante ● instabile: se modifică în timpul acţiunii lor  oxidante: – directe (folosesc O2 din propria lor moleculă); – indirecte;  reducătoare; ● stabile: NU se modifică în timpul acţiunii lor  anorganice: – acizi; – alcalii (baze); – săruri ale metalelor;  organice: – alcoolul şi derivaţii săi; – fenolul şi derivaţii săi;

29

Farmacologie veterinara – derivaţii organici ai I2; – săpunurile şi detergenţii; – gudroanele, etc. MEDICATIA ANTIMICROBIANA SULFAMIDELE Clasificare: 1. Sulfamide cu acţiune generală: a. sulfamide cu acţiune scurtă (2 – 4 administrări/zi); ex: sulfatiazol şi neoxazol b. sulfamide semiretard; ex: sulfametazina, sulfafenazol; c. sulfamide retard; ex: sulfametin, sulfadoxin; d. sulfamide potenţate; ex: borgal, cosumix, biseptol, sumetrolim, trifadoxin, Co-trimoxazol. Toate au acţiune generală. 2. Sulfamide cu acţiune locală: a. sulfamide cu aplicare pe piele şi pe mucoase; ex: sulfacetamida; b. sulfamide cu acţiune la nivelul tubului digestiv; ex: ftalilsulfatiazol; c. coccidiostatice; ex: sulfacoccidin. Spectrul de acţiune al sulfamidelor ● cocii Gram-negativi şi Gram-pozitivi; ● alte bacterii Gram-negative şi Gram-pozitive; ● anaerobi Gram-pozitivi; ● pararicketsii; ● unele protozoare. Suflamidele sunt inactive faţă de leptospire, bacteriile alcoolo-acido-rezistente, ricketsii, virusuri, microplasme. Ele acţionează mai puternic „in vivo” decât „in vitro” (sulfamidele sunt incompatibile cu peptona ce se utilizează pentru prepararea mediilor uzuale de cultură). Farmacocinetica sulfamidelor Sulfamidele se pot administra pe mai multe căi: ● per os; ● intramuscular; ● intravenos; ● subcutanat; ● intraperitoneal; ● pe piele şi mucoase. NU se administrează per rectum sau intrarahidian. Administrate per os, sulfamidele se absorb între 3 – 6 ore cu excepţia rumegătoarelor şi calului. Sulfamidemia este maximă între 2 – 4 ore. În sânge se cuplează cu proteinele plasmatice în proporţie de 50 – 90%. Fracţiunea cuplată NU difuzează în sânge şi reprezintă un depozit din care se eliberează treptat fracţiunea liberă ce este activă faţă de bacterii. Sulfamidemia bacteriostatică minimă este de 5 mg la 100 ml sânge, iar cea optimă este 10 – 15 mg%. Difuzează foarte bine prin barierele organismului şi suficient de bine prin seroase şi sinovii. NU

30

Farmacologie veterinara difuzează în ţesuturile moarte şi focarele încapsulate şi cazeificate. Sunt inactive în prezenţa puroiului. În ficat ajung în concentraţii de 2 ori mai mari decât în sânge. La nivelul ficatului suferă procesul de acetilare în urma căruia rezultă produse alergogene şi inactive d.p.d.v. bacteriostatic. Indicaţii terapeutice ale sulfamidelor ● în pneumonii, peritonite, artrite, abcese, bronhopneumonii, flegmoane, endometrite, gastroenterite, retenţii placentare, mamite; ● în boli infecţioase: pasteureloză, colibaciloză, morvă, gurmă, listerioză; ● în boli parazitare: coccidioză. Posologia sulfamidelor (doze) I. doza de atac – în prima zi: ● adulte 0.12 g/kg; ● tineret 0.15 g/kg; II. doza de a doua zi: ● adulte 0.10 g/kg; ● tineret 0.12 g/kg; III. doza de a treia zi: ● adulte 0.08 g/kg; ● tineret 0.10 g/kg; IV. doza de a patra zi: ● adulte 0.06 g/kg; ● tineret 0.08 g/kg; V. doza de a cincea zi: ● adulte 0.06 g/kg; ● tineret 0.06 g/kg; Doza se sindează în 2 administrări în cursul unei zile. ANTIBIOTICELE Sunt substanţe naturale produse de ciuperci sau bacterii ca mijloc de luptă contra altor ciuperci sau bacterii. Mecanisme de acţiune antibacteriană: ● există antibiotice care acţionează asupra metabolismului membranei bacteriene:  penicilina;  antibioticele polipeptidice;  novobiocina;

31

Farmacologie veterinara ● sunt antibiotice care intervin la nivelul sintezei proteice din celula bacteriană:  streptomicina;  neomicina;  cloramfenicol;  tetraciclinele; ● sunt antibiotice ce interferează sinteza acizilor nucleici:  griseofulvina;  quinolonele. Asocierea antibioticelor NU se asociază: – penicilina cu tetraciclinele; – cloramfenicolul şi macrolidele; – aminoglicozidele între ele; – aminoglicozidele cu alte antibiotice ce prezintă acelaşi tip de toxicitate; – un bacteriostatic cu un bactericid; – două antibiotice cu acelaşi tip de reacţii adverse. După toxicitatea lor, antibioticele pot fi: ● netoxice (puţin toxice):  betalactaminele;  macrolidele;  tetraciclinele; ● cu potenţial toxic ridicat:  aminoglicozidele;  polipeptidele ciclice;  cloramfenicolul. Utilizarea antibioticelor în medicina veterinară ● în scop nutritiv (în cantităţi foarte mici de circa 20 UI/per milion):  în scopul stimulării creşterii pentru obţinerea sporurilor în greutate superioară şi în vederea reducerii consumului de furaje;  în scopul creşterii reactivităţii la infecţii;  în scopul creşterii vitalităţii; ● în scop curativ – pentru tratarea animalelor bolnave; ● în scop metafilactic – când boala este în faza de incubaţie; ● în scop profilactic (preventiv) – la animalele sănătoase din focar. Clasificarea antibioticelor Antibiotice betalactamice:

32

Farmacologie veterinara ● peniciline:  naturale: – benzil-penicilina; – procain-penicilina; – benzatin-penicilina; – fenoximetil-penicilina;  de sinteză: – ampicilina; – oxacilina; – meticilina; – amoxicilina, etc. ● antibiotice cephalosporine. Antibiotice macrolide: ● eritromicina; ● tylosina (tilocina); ● spiramicina; Antibiotice false-macrolide (lincosamide): ● lincomicina; ● clindamicina. Antibiotice aminoglicozidice: ● streptomicina; ● kanamicina; ● gentamicina. Cloramfenicolul Tetraciclinele clasice: ● tetraciclina; ● oxitetraciclina; ● doxiciclina. Antibiotice polipeptidice: ● colimicina; ● polimixina B; ● gramicidine. Grupa peptolide (sinergistine): ● rifampicina.

33

Farmacologie veterinara Antibiotice poliemice: ● stamicina; ● amfotericina B. Novobiocina Quinolonele –inhibitori ai ADN-girazei, antibiomimetice Antibiotice furajere: ● flavomicina; ● tiamulina. Grupa betalactaminelor Penicilinele naturale Benzil-penicilina – penicilina cristalină

Proprietăţi: ● este o substanţă de culoare albă, cu gust amar, inodoră, stabilă în mediu acid; ● se poate păstra în soluţie la frigider timp de 48 ore; ● se dozează în UI ce reprezintă cantitatea de penicilină ce împiedică dezvoltarea stafilococului auriu, tulpina Oxford pe mediu solid (diametru zonei de inhibiţie fiind de 24 mm). Mecanismul de acţiune: Structura chimică a benzil-penicilinei se aseamănă cu cea a unui aminoacid pe care îl competiţionează cuplându-se cu murein-transpeptidaza, enzimă necesară sintezei acidului acetilmuramic, care este scheletul de susţinere al membranei microbiene. Benzil-penicilina blochează sinteza mucopeptidelor din peretele microbian. În interiorul bacteriei se acumulează produşi care blochează sinteza proteinelor şi a acizilor nucleici, astfel că bacteriile devin gigante, presiunea în interiorul lor crescând până la dezintegrarea bacteriei. Bacteriile Gram-negative au o membrană dublă prin care penicilina NU pătrunde. În celula homeotermelor, acidul muramic NU joacă un rol important în sinteza peretelui celular, astfel se explică lipsa de toxicitate a benzil-penicilinei la aceste organisme.  Rezistenţa microbiană: În general, se instalează lent şi este datorată capacităţii de a secreta o β-lactamază, astfel că aceasta scindează inelul lactamic din cadrul moleculei de penicilină (o inactivează). Rezistenţa microbiană la benzil-penicilină este încrucişată cu cea de la alte peniciline, dar NU cu cephalosporinele.  Spectrul de acţiune al benzil-penicilinei: Este relativ îngust, cuprinzând: ● streptococi; ● stafilococi; ● pneumococi; ● coci Gram-negativi (gonococi, meningococi); ● bacili Gram-pozitivi (bacilul antraxului, Listeria, corynebacterii, bacilul rujetului); ● anaerobi Gram-negativi (clostridii, spirochete); ● unele actinomicete.

34

Farmacologie veterinara  Farmacocinetica penicilinei: După absorbţie, concentraţia maximă sangvină se instalează în 15 – 30 minute. Întrucât această concentraţie după circa 2 ore începe să scadă se pot face aproximativ 4 – 6 administrări/zi. Benzil-penicilina este inactivă faţă de: ● bacilii Gram-negativi; ● bacilul Koch; ● protozoare; ● ciuperci; ● ricketsii. Se leagă de proteinele plasmatice în proporţie de 40 – 60%. Realizează concentraţii mari la nivelul rinichiului, ficatului, pulmonului. Difuzează bine şi în alte ţesuturi, chiar şi prin placentă. Permeabilitatea la nivelul seroaselor şi a membranelor sinoviale este insuficientă. Prin meninge pătrunde numai în caz de inflamaţie. Circa 40 – 70% din doza administrată se elimină netransformată pe la nivel renal, iar restul se elimină prin lapte, bilă, salivă, transpiraţie. Concentraţia în lapte este maximă în 4 – 6 ore de la administrare şi dispare după 24 ore.  Reacţii adverse: Pot apare dureri la locul de administrare, infiltraţii nodulare (când soluţiile sunt prea concentrate). La bovine pot apare reacţii alergice:  salivaţie;  edem la nivelul pleoapelor şi botului;  dispnee. După administrarea i.v. poate apare şocul cardiac care este datorat ionilor de K+, în special.  Indicaţii terapeutice: Se poate utiliza în stări infecţioase nespecifice, precum şi în boli specifice (rujet, gurmă, antrax, cărbune emfizematos, spirochetoză, leptospiroză). Local se poate utiliza în mamite, afecţiuni oculare, artrite, peritonite. NU se utilizează în boli produse de germeni rezistenţi. NU se administrează intrarahidian. NU se utilizează la cobai, hamster şi chinchila pentru că produce dismicrobism grav.  Căi de administrare: ● i.m., cel mai frecvent din 6 în 6 ore; ● subcutanat la animalele mici; ● la om, sub formă de perfuzii lente; ● NU se administrează per os; ● local se poate administra în bronhopneumonii, intratraheal însoţită de streptomicină şi tripsină; ● se folosesc aerosoli în pneumonii; ● intraperitoneal şi intraarticular la intervale de 12 sau 24 ore; ● intramamar; ● intrauterin; ● pe plăgi, mucoase; ● intraconjunctival – sub formă de soluţie sau ungvente. Dozele:

35

Farmacologie veterinara ● în funcţie de:  rezistenţa germenilor;  gravitatea afecţiunii. ● la animalele mari 2.000 – 4.000 UI/kg; ● la animalele mijlocii 4.000 – 6.000 UI/kg; ● la animalele mici (carnivore), doza poate fi 25.000 UI/kg sau 50.000 UI/kg; ● la păsări 10.000 – 20.000 UI/kg. ● intraperitoneal se utilizează până la 400.000 UI/animal mare sau 200.000 UI/animal mijlociu; ● intraarticular, până la 200.000 UI; ● intramamar, până la 400.000 UI (la animalele mari); ● pe mucoase şi plăgi, până la 50.000 UI/ml soluţie sau până la 50.000 UI/g ungvent. Penicilina V (fenoximetil-penicilina, isocilina) Este rezistentă la acţiunea sucului gastric, motiv pentru care se poate administra per os. Se absoarbe circa 60% la nivelul intestinului. Este mai puţin activă faţă de streptococi, meningococi şi gonococi. De obicei, se utilizează în continuarea tratamentelor la câini şi la pisici, după ce s-a utilizat penicilina injectabilă. Există comprimate ce conţin 200.000 UI, iar doza este de 50.000 UI, astfel că aceste comprimate se fracţionează pentru 4 administrări. Penicilinele de semisinteză Penicilinele naturale pot fi inactivate de către penicilinazele produse de unii stafilococi. Datorită acestui fapt s-a căutat ca după modelul celor naturale să se obţină penicilinele pe cale sintetică. În 1956 au fost obţinute primele peniciline de sinteză. Ulterior, gama lor s-a diversificat urmărind:  obţinerea unor peniciline active în urma administrării per os, nefiind valabile la cal şi la bovine la care produc dismicrobism;  obţinerea unor peniciline cu spectru larg care să se extindă şi asupra micoplasmelor;  obţinerea unor peniciline rezistente la penicilinaza stafilococică. Exemple: – ampicilina; – amoxacilina; – meticilina; – cloxacilina; – carbenicilina (de uz uman). Toate dau niveluri sangvine crescute. Procain-penicilina şi benzatin-penicilina sunt peniciline retard (săruri ale penicilinei) care se caracterizează prin formarea de depozite de unde se eliberează în mod treptat, acţiunea lor fiind de durată mai lungă, iar intervalul de administrare fiind între 24 – 48 ore.

36

Farmacologie veterinara Preparate comerciale: – Propamicină; – Efitard; – Moldamin; – Tripedin, etc. Grupa cephalosporinelor Spectrul de acţiune este larg, asemănător cu cel al penicilinelor. Sunt rezistente la acţiunea penicilinazelor stafilococice, dar sunt sensibile faţă de o β-lactamază produsă de unii Gram-negativi. NU se distribuie intracelular, ci numai intercelular. Au o oarecare nefrotoxicitate Pot fi clasificate: 1. produse ce se administrează per os: ● cefalexin; ● cefaclor; ● cefodrin; ● cefadroxil (25 mg/kg/zi, 2x/zi); 2. produse ce se administrează cale parenterală: ● cefalotin; ● cefaloridin; ● cefazolin (10 – 20 ml/kg, 2 – 3 ori/zi, i.m. sau i.v.) 3. pathazone – injectoare pentru uzul intramamar. Exemplu: Excenel TM din Belgia care se foloseşte în bolile respiratorii la bovine (1 mg/kg la bovine), în pneumopatii la porc (3 – 5 mg/kg la porc) şi pentru prevenirea mortalităţii la pui (până la 0.2 mg/pui). Grupa macrolidelor Cuprinde peste 40 antibiotice ce conţin un nucleu macrolactonic şi una sau mai multe molecule de glucide ce răspund de activitatea antibiotică. Există macrolide cu 14 sau cu 16 atomi de carbon. Au acţiune bacteriostatică. Mecanismul este asemănător cu al cloramfenicolului şi între diversele macrolide există o rezistenţă încrucişată. Eritromicina Se poate găsi sub formă de: ● lactobionat – pulbere în flacoane de 300 mg ce se administrează i.m.; ● tiocianat (ex: Eritromvac) – pulbere solubilă în apă ce se foloseşte pentru păsări, pungi de 100 sau 1000 g, precum şi soluţie injectabilă de 20, 50, 100 ml (ex: Galimicin 5% pentru păsări şi 10% pentru mamifere); ● comaciclina (eritromicina + tetraciclina) – propionat de eritromicină, sub formă de comprimate şi etilsuccinatul (flacoane a 2 g). Eritromicina a fost izolată din culturile de Streptomices erithreus.  Spectrul de acţiune:

37

Farmacologie veterinara -

este asemănător cu cel al penicilinelor, cuprinzând în plus şi micoplasmele, ricketsii şi pararicketsii şi unele protozoare. NU acţionează asupra enterobacteriaceelor şi asupra bacteriilor Gram-negative.  Rezistenţa bacteriană: se dezvoltă rapid şi, în general, este considerat antibiotic de rezervă ce se utilizează în infecţiile penicilinorezistente, pneumonii, bronşite, mamite, abcese, artrite, retenţii placentare, antrax, gurmă, leptospiroză, micoplasmoză, coriză, sinuzită. NU se administrează la cal pentru că produce tulburări gastro-intestinale. Este compatibilă cu majoritatea antibioticelor, mai puţin cu tetraciclinele.  Farmacocinetica: Difuzează bine prin ţesuturi: placentă, pleură, peritoneu şi mai puţin la nivelul articulaţiilor. NU difuzează la nivelul lichidului cefalorahidian (LCR) şi nici la nivelul sistemului nervos central (SNC) astfel că NU se poate utiliza în caz de meningite. 50% se metebolizează, iar restul se elimină nemodificată. La păsări se poate da în apa de băut. Doze: ● lactobionatul:  1 – 3 mg/kg la animalele mari şi mijlocii;  10 – 20 mg/kg la animalele mici. ● tiocianatul:  2 – 4 mg/kg la animalele mari;  5 – 10 mg/kg la animalele mici;  10 – 20 mg/kg la păsări. Pentru păsări, tiocianatul se poate folosi preventiv în micoplasmoză, în apa de băut: 2.5‰ la puii de 1 – 14 zile şi 1.25‰ la puii peste 14 zile şi pentru combaterea stresului. Tylosina Se găseşte sub formă de preparate.  Preparate: ● Tylavet 20%; ● Isotyl 5% (mai conţine şi eritromicină), utilizate în micoplasmoza aviară. ● Pharmasin:  pulbere ce conţine tylosină sub formă de tartrat;  utilizat mai ales la porci şi păsări;  la porcii cu gastroenterite;  la păsările cu micoplasmoză şi sinuzită. ● Tyladin:  pulbere;  în boli respiratorii la păsări, porc, bovine. ● Tylocin:  pulbere hidrosolubilă;  în apa de băut la păsări. ● Tylosin:  soluţie 20%;  la rumegătoare, animalele mici, păsări. Antibioticul este specific medicinei veterinare. A fost izolat în 1959 din culturile de Streptomyces fradiae.

38

Farmacologie veterinara Se utilizează la modul general în afecţiunile respiratorii şi digestive la mamifere, iar la păsări mai ales în boli respiratorii (micoplasmoză, bronşită infecţioasă, coriză). Doze: ● la viţei, circa 10 mg/kg, i.m., la interval de 12 ore; ● la păsări, 25 mg/kg, fie în apa de băut, fie s.c. la 24 ore, timp de 3 zile; ● la câine şi pisică, 10 mg/kg la 12 ore, oral sau i.m; ● pentru toate speciile este valabil tratamentul între 3 – 5 zile. Oleadomicina (sigmamicina) Sigmamicina conţine oleadomicină şi tetraciclină. A fost izolată în 1955 din culturile de Streptomyces antibioticus.  Preparat: ● Comaciclin:  conţine sigmamicină;  produs românesc. Spiramicina (rovamicina) A fost obţinută din culturile de Streptomyces ambofacies. Concentraţia acestui antibiotic în ţesuturi şi lapte este de 20 – 60 ori mai mare decât în sânge.  Preparate: ● Suanovil (Spiravet):  sub formă de soluţie injectabilă şi pulbere. ● Belcospirina:  combinaţie de spiramicină şi colistină;  caracterizată prin spectru de acţiune larg (datorită colistinei). ● Stomorgil:  sub formă de comprimate;  pe bază de spiramicină şi metronidazol;  utilizat în infecţii bucodentare şi tulburări gastro-intestinale.  Spectrul de acţiune este asemănător penicilinelor. Sunt antibiotice de rezervă (NU se recurge la medicaţie cu macrolide, ci numai dacă NU sunt valabile penicilinele). Reprezintă medicaţia aparatului respirator. Grupa falselor macrolide (lincosamidele) Au acelaşi mecanism de acţiune ca şi macrolidele. Spectrul de acţiune este asemănător macrolidelor. Rezistenţa bacteriană se instalează foarte lent şi este o rezistenţă încrucişată cu cea faţă de macrolide. Reprezentanţi:  lincomicina;  clindamicina. În urma administrării lor per os, lincomicina se absorbe în proporţie de 25 – 50%, iar clindamicina 60 – 90%. Nivelul terapeutic sangvin se menţine circa 6 – 8 ore. Se distribuie uniform în organism, rspectiv, şi la nivelul ţesuturilor moi, piele, muşchi, oase, fiind eficiente atât în osteomielite, cât şi în septicemie.

39

Farmacologie veterinara Difuzează prin meningele inflamat ajungând în lichidul cefalorahidian într-o concentraţie de circa 40%. În lapte, concentraţia ajunge la 50 – 100%. Aproximativ 50% din aceste antibiotice se metabolizează, iar restul de 50% se elimină netransformate prin urină şi bilă. Contraindicaţii: NU se administrează la cal, iepure şi hamster pentru că dau colici grave. Lincomicina: A fost izolată în 1962 din culturile de Streptomyces lincolnensis. În cadrul preparatelor se asociază frecvent cu streptomicina.  Preparate: ● Lincocin forte; ● Linkomicin, soluţie injectabilă; ● Linkomicin F (uz intramamar); ● Linkomicin 110 N, pulbere; ● Linco-spectin. Clindamicina: Este obţinută prin clorurarea lincomicinei. Este utilizată mai ales la câine şi la pisică, administrată per os, în doze de 10 mg/kg în infecţiile stafilococice ale oaselor şi pielii.  Preparate comerciale: ● Sobelin. Grupa aminoglicozidelor Streptomicina Mecanismul de acţiune: Are acţiune bacteriostatică, dar poate deveni în anumite condiţii bactericidă. Blochează ARN-ul mesager al celulei bacteriene producând erori în copierea codului genetic şi împiedicând sinteza proteică în celula bacteriană. Tulbură mecanismele de permeabilitate ale membranei citoplasmatice permiţând eliminarea din celula bacteriană a o serie de componente vitale.  Rezistenţa bacteriană se poate instala brusc şi este parţial încrucişată cu cea a antibioticelor din aceeaşi grupă. Se poate asocia cu penicilina şi sulfamidele.  Spectru de acţiune: ● bacili Gram-negativi; ● bacili Gram-pozitivi; ● leptospire; ● stafilococi; ● bacilul tuberculozei. Este slab activă faţă de: ● Pasteurella; ● Listeria; ● Pseudomonas; ● Proteus.

40

Farmacologie veterinara NU este activă faţă de: ● clostridii; ● ricketsii; ● virusuri.  Farmacocinetica streptomicinei: În urma administrării pe cale injectabilă realizează o bună absorbţie. Nivelul sangvin maxim apare la circa o oră (concentraţia minimă trebuie să fie circa 3 mcg/ml sânge). Se distribuie extracelular. Difuzează bine prin pleură, pericard, membrane sinoviale. Prin bariera hematoencefalică pătrunde numai în caz de inflamaţii. Trece şi bariera placentară. Se elimină mai lent decât penicilina; 50% se elimină prin urină sub formă activă, restul metabolizându-se şi eliminându-se prin lapte, bilă. În urma administrării per os NU se absoarbe, având un efect local, enteral.  Reacţii adverse: Este mai toxică decât penicilina. Atacă ramura acustică şi vestibulară a perechii a VIII-a de nervi cranieni şi determină tulburări de echilibru, ameţeli, astenie. La animale, după doze mari şi care se administrează timp îndelungat determină: ● la pisică, ataxie ca urmare a efectului ototoxic; ● la bovine, şoc alergic tradus prin nelinişte, salivaţie, cianoza ugerului, edemul capului şi uneori edem pulmonar; ● poate provoca bloc neuromuscular prin blocarea eliminării de acetilcolina la nivelul plăcii motorii; ● la porumbel, determină ataxii.  Indicaţii terapeutice: ● în stări infecţioase nespecifice şi specifice:  colibaciloză;  leptospiroză;  pasteureloză;  micoplasmoză;  enterite infecţioase. NU se administrează i.v. NU se utilizează la animalele cu afecţiuni renale.  Căi de administrare şi doze: ● i.m., 1 – 2 cg/kg la intervale de 12 ore; ● la animalele mici, doza poate ajunge până la 0.1 g/kg; ● per os se administrează în scop local; ● intramamar se introduc 50 ml, soluţie 1%/sfert de glandă mamară; ● ungventele au concentraţia 1 – 2%. Negamicina (neomicina) A fost izolată în 1949 din culturile de Streptomyces fradiae.  Spectrul de acţiune este asemănător cu streptomicina, dar cuprinde şi clostridiile.  Rezistenţa bacteriană se instalează rar, lent şi este încrucişată cu cea la antibioticele din aceeaşi grupă. Mecanismul de acţiune este asemănător cu cel al streptomicinei.

41

Farmacologie veterinara Este neurotoxică şi nefrotoxică. Se utilizează numai pentru efectul ei local.  Indicaţii terapeutice: ● în enterite şi dizenterii, 2 – 5 cg/kg la interval de 12 ore; ● local se utilizează sub formă de ungvente cu concentraţii de 0.5 – 4%; ● în endometrite şi retenţii placentare.  Preparate comerciale: ● Negamicina sulfat, comprimate; ● Neomicina 20%, pulbere; ● Otoguard; ● Biosol T.M.; ● Fluocinolon, ungvent; ● Neobasept, ungvent; ● Cornemin, ungvent; ● Diacin (folosit în dizenteria purceilor). Gentamicina A fost izolată din culturi de Streptomyces micromonospora.  Spectrul de acţiune este asemănător cu cel al streptomicinei, dar este mai activă faţă de Proteus şi Pseudomonas.  Rezistenţa bacteriană se instalează lent.  Indicaţii terepeutice şi doze: ● în afecţiuni respiratorii, digestive, urogenitale, cutanate la toate speciile; ● doza: 3 – 4 mg/kg la 12 ore.  Preparate: ● Gentamicina 10%, pulbere hidrosolubilă; ● Gentamicina 8%, soluţie injectabilă; ● Gentamicina 10%, soluţie injectabilă; ● Gentamicin, soluţie injectabilă sau pulbere; ● Isomycin, suspensie 5%. Kanamicina A fost izolată în 1957 din culturile de Streptomyces kanamiceticus.  Spectrul de acţiune este asemănător cu cel al gentamicinei. Este nefrotoxic producând albuminurie, hematurie.  Indicaţii terapeutice: este utilizată în infecţii urogenitale, respiratorii, în stafilococii, salmoneloză, cărbune emfizematos.  Preparate: ● Kanamicina, pulbere injectabilă; ● ungvent cu kanamicină (uz oftalmic); ● ungvent cu kanamicină şi hidrocortizon (uz oftalmic). Spectinomicina A fost izolată în 1959 din culturile de Streptomyces spectabilis. Spre deosebire de celelalte aminoglicozide d.p.d.v. chimic, NU conţine nuclee zaharidice fiind considerată a face parte dintr-o subgrupă numită aminociclitoli. Are spectru de acţiune larg, dar intensitatea efectului este redusă. NU realizează concentraţii bactericide.  Rezistenţa bacteriană se instalează rapid şi este încrucişată cu cea a streptomicinei,

42

Farmacologie veterinara eritromicinei, tylosinei. Prezintă potenţial ototoxic şi nefrotoxic redus. Dozele: ● 10 – 20 mg/kg la animalele mari; ● 20 – 30 mg/kg la animalele mici. Este indicată şi în micoplasmoza aviară. Se combină cu lincomicina (Linco-spectin).  Preparate: ● Spectam, soluţie injectabilă, pulbere şi suspensie, flacoane cu pompă dozatoare. Aminosidina (gabromicina) A fost izolată din culturile de Streptomyces chrestomiceticus. Are acţiune intensă şi efect rapid. NU se absoarbe în urma administrării per os. Are potenţial ototoxic şi nefrotoxic.  Preparate: ● Gabrocol şi Gabrocol-plus, soluţii 1%, cu acţiune antibacteriană, antiprotozoarică şi antifungică. Doze: ● 6 ml/100 kg la bovine, cabaline, suine; ● 4 ml/50 kg la viţei, mânji, purcei; ● 0.1 ml/kg la câine şi pisică; ● intrauterin la vacă, în endometrite, circa 8 ml în amestec cu 50 ml ser fiziologic. Apramicina Produsul cel mai cunoscut este Apralan. Se administrează numai în furaje. Combinaţiile streptomicinei cu penicilina În medicina umană NU se folosesc aceste combinaţii. În medicina veterinară:  Propamicina (efitard + sulfamide);  Hostamicina (spectru larg);  Ascomicin. Asigură un nivel tisular şi sangvin ridicat. Sunt recomandate în infecţiile cu germeni penicilinsensibili şi streptomicinsensibili. Se realizează o administrare profundă i.m. de 1 – 2 ori/zi. Doze: ● 5.000 – 10.000 UI/kg la animalele mari; ● 15.000 – 20.000 UI/kg la animalele mici.  Asocilinul: – ungvent; – concentraţia la gramul de ungvent este de 20.000 UI penicilină şi 2 cg streptomicină; – excipientul este vaselina; – se foloseşte în mamitele streptococice, stafilococice, colibacilare; – în afecţiuni oculare: cheratite, blefarite, ulcere corneene; – în afecţiuni cutanate şi genitale. Alte preparate:  comprimatele pentru aseptizarea materialului seminal conţin 5 cg

43

Farmacologie veterinara dehidrostreptomicină şi 48.000 UI penicilină şi excipienţi pentru aseptizarea a 100 ml diluat;  Ilcociline-dry-cow (intramamar);  Interpen-vet (în plus are procaină şi novocaină);  Pen-strep-wepft (intramamar);  Penbex, soluţie injectabilă;  Pentard-streep, soluţie injectabilă, flacoane de 100 ml (procain-penicilină – sulfamide/benzatin-penicilină – sulfamide);  Siccovet (intramamar);  Vetramicin, intramamar şi suspensie injectabilă; conţine şi prednisolon. Grupa cloramfenicolului  Spectrul de acţiune: ● larg; ● coci Gram-pozitivi; ● coci Gram-negativi; ● clostridii; ● micoplasme; ● leptospire; ● ricketsii; ● pararicketsii.  Farmacocinetica: În cazul administrării orale, este absorbit la nivelul duodenului. Concentraţia maximă în sânge se înregistrează la 2 ore (5 mcg/ml). Pătrunde bine prin barierele organismului. Este singurul antibiotic care pătrunde în umoarea apoasă a ochiului. La rumegătoarele mai mici de 2 luni, administrat per os este rapid absorbit şi descompus, astfel încât se recomandă a NU fi administrat per os. Circa 90% se transformă în ficat rezultând nitroderivaţi inactivaţi; produşii rămaşi activi se elimină prin rinichi.  Reacţii adverse: ● inflamaţii şi necroze la locul injectării; ● dismicrobism intenstinal; ● candidoze linguale şi bucale; ● la om, câine şi pisică determină tulburări ale hematopoezei.  Indicaţii terapeutice: ● în boli infecţioase specifice şi nespecifice:  salmoneloză;  pasteureloză;  colibaciloză;  leptospiroză;  micoplasmoză;  ricketsioză;  ornitoză.

44

Farmacologie veterinara  Combinaţii: ● NU se administrează cu penicilinele şi sulfamidele; ● se administrează cu tetraciclinele, eritromicina, hegamicina. Dozele: ● se administrează i.m. şi per os; ● 2 – 5 cg/kg la interval de 12 ore.  Preparate: ● Cloramfenicol:  drajeuri sau capsule;  la viţei, mânji şi miei;  soluţie injectabilă 10 ml 1%, i.m. ● Antistafilan spray:  conţine cloramfenicol, saprosan şi anestezină;  în plăgi. ● Cloramfenicol hemisuccinat:  i.m. şi i.v. ● Cepetyl:  conţine cloramfenicol, tylosină şi acetat de prednisolon;  flacoane de 100 ml. ● Closamugon:  suspensie uleioasă;  conţine cloramfenicol, sulfat de tiroidină, acetat de prednisolon şi vitaminele A, B, E şi D3. ● Tiamfenicol:  derivat al cloramfenicolului;  în preparatul comercial – Negerol spray. Grupa tetraciclinelor Tetracicline de bază Tetraciclina  Spectrul de acţiune: ● larg; ● bacterii Gram-negative; ● bacterii Gram-pozitive; ● ricketsii; ● spirochete;

45

Farmacologie veterinara ● actinomicete; ● protozoare; ● virusuri mari; ● NU acţionează asupra bacilului tuberculozei, germenilor Pseudomonas şi Proteus.  Farmacocinetica: ● administrate oral se absorb şi realizează nivelul sangvin maxim în 2 ore; ● în prezenţa sărurilor de Ca şi Fe realizează chelaţi inactivi; ● suferă un circuit entero-hepato-enteric, motiv pentru care se folosesc în infecţii biliare şi intestinale; ● nivelul sangvin eficace este de 2 cg/ml; ● difuzează foarte bine prin barierele organismului, dar la bovine şi suine NU traversează placenta; ● se elimină prin urină, fecale, lapte, salivă.  Reacţii adverse: ● în cazul administrărilor îndelungate se constată dismicrobism intestinal, cu excerbarea florei intestinale având drept consecinţă apariţia enteritelor; pentru a evita, se administrează cu drojdie de bere; ● injecţiile intratisulare determină iritaţii, hemoragii şi necroze; ● au efect imunosupresiv asupra vaccinurilor vii.  Indicaţii terapeutice: ● în boli specifice şi nespecifice; ● antrax; ● colibaciloză; ● cărbune emfizematos; ● salmoneloză; ● micoplasmoză; ● leptospiroză; ● coriză; ● laringotraheită; ● NU se administrează oral la bovine şi cal; ● NU se asociază cu penicilina; ● NU se administrează în lapte; ● NU se administrează cu vaccinuri vii; ● NU se administrează intraarticular. Doze: ● i.m., i.v., per os; ● 2 – 5 cg/kg la animalele mici; ● 1 – 2 cg/kg la animalele mari; ● se administrează de 2 – 3 ori/zi; ● 400 ppm la păsări în scop preventiv şi 500 ppm în scop curativ. Tetraciclinele clasice Clortetraciclina (aureomicina) NU se mai foloseşte. Oxitetraciclina  Produse româneşti:

46

Farmacologie veterinara ● clorhidrat de oxitetraciclină, pulbere, suspensie semifluidă pentru mamite, sau bujiuri spumante şi efervescente; ● ungvent oftalmic:  formula A cu oxitetraciclină;  formula B cu oxitetraciclină; ● Oximanirom.  Produse din import: ● Adamicin; ● Eqocin; ● Aprociclina; ● Combimycin; ● Intermicin; ● Neointermicin; ● Tetramicin; ● Tetradur; ● Tetrasol; ● Triera; ● Ursocilin. Tetraciclina bază  Produse româneşti: ● Tetraciclina bază, pulbere; ● Tetraciclina cloralhidrat, pulbere; ● Tetraciclina, drajeuri şi comprimate; ● Tetraciclina, ungvent; ● Tetramixin, pulbere.  Produse din import: ● Clortetrason (cloramfenicol şi tetracicline); ● Maximugon.  Proprietăţi: ● pulbere galbenă; ● gust amar; ● greu solubile; ● se absorb bine, difuzează în ţesuturi, LCR; ● dau concentraţii mari în urină şi bilă; ● folosite în colibaciloză, micoplasmoze, coriză; ● prezintă toxicitate redusă; ● cu sărurile metalelor dau chelaţi. Tetracicline de sinteză Rolitetraciclina: Este o tetraciclină sintetică. Solvocilin: Rezultă prin condensarea tetraciclinei cu formaldehida. Se administrează i.m. sau i.v. Doze: ● 2 – 3 mg/kg.  Indicaţii terapeutice:

47

Farmacologie veterinara ● în infecţii puerperale, colibacilare, salmoneloze, micoplasmoză. MEDICAŢIA ANTIPARAZITARĂ Cuprinde:  substanţe antiprotozoarice;  substanţe antihelmintice;  substanţe antiectoparazitare. SUBSTANŢELE ANTIPROTOZOARICE ÎNCRENGĂTURA: PROTOZOA CLASE: ● FLAGELATA (agenţii trihomonozelor); ● SPOROZOA (agenţii coccidiozelor, hemosporidiozelor, microsporidiozelor); ● RHIZOSPORA (cuprinde amibele); ● CILIATA (cuprinde infuzorii); ● INCERTAE SEDIS (agenţii spirochetozelor). Se utilizează în trichomonoze, hemosporidioze, coccidioze, spirochetoze şi nosemoza albinelor. Substanţe utilizate în trichomonoză  Tripaflavina, ungvent;  Dimetridazol;  Metronidazol;  Spartix (Carnidazol). Speciile receptive: – bovinele; – porumbelul; – omul. Tripaflavina D.p.d.v. chimic este un derivat acridinic. Mecanismul de acţiune: acţionează prin a împiedica sinteza ADN şi ARN la nivelul celulei parazitului. Are şi efect antibacterian. Se utilizează tripaflavina ungvent, care prezintă calitatea de a conţine o substanţă adjuvantă care are rolul de a asigura o mai bună pătrundere a substanţei active.  Indicaţii terapeutice: acest ungvent se utilizează în profilaxia şi tratamentul trichomonozei, vaginitelor specifice şi nespecifice la vaci, plăgilor şi ulcerelor şi ca protector pentru tegumentul mâinilor în timpul intervenţiilor obstetricale şi al diagnosticului de gestaţie. Dimetridazol (Emtryl)

48

Farmacologie veterinara Este un derivat nitroimidazolic. Există sub formă de pulbere sau comprimate. Mecanismul de acţiune: posedă mecanism de acţiune antibacterian şi antiprotozoaric, mecanism ce se bazează pe existenţa grupării „nitro”, care în prezenţa unei enzime bacteriene numită nitratreductaza îl transformă în produs toxic faţă de protozoar. Se utilizează la bovine şi porumbel.  Indicaţii terapeutice: produsul se utilizează în dizenteria porcului, beneficiind de o bună absorbţie şi eliminare prin rinichi. Dozele: La bovine se administrează în doză de 50 – 70 mg/kg în furaj, timp de 5 zile. În dizenterie, la porc, se administrează în doză de 13 mg/kg, timp de 3 zile (poate fi înlocuit cu Enteroguard care conţine nitrofuran şi dimetridazol – perioada de aşteptare fiind de 30 zile). La păsări:  în trichomonoză;  în histomonoză la curci;  în doză de 100 g (concentraţie de 40%)/tona de furaj, timp de 3 – 5 zile;  în trichomonoză la porumbel, 1 pacheţel de 5 g/5 litri de apă sau 1 comprimat/porumbel;  ouăle NU se dau în consum pe timpul tratamentului şi o zi după tratament. Metronidazol ● Flagyl-ul se foloseşte în trichomonoză la om şi porumbel şi se administrează 5 – 10 zile, în doză de 25 mg/porumbel.  Preparate de uz veterinar: ● Rometronodazol şi Rometronidazol S se utilizează în gastroenterite hemoragice la porci, în anaerobioze la rumegătoare, în trichomonoză sau histomonoză la păsări; ● Amprodazolo 400, pulbere ce se utilizează în trichomonoză şi histomonoză la păsări şi în enteritele colibacilare la porc. ● Spartix: sub formă de comprimate, se foloseşte în trichomonoză la porumbel (1 comprimat/pasăre). În trichomonoza umană se pot utiliza: ● Fasigin (conţine tinidazol), comprimate; ● Meclozol (metronidazol + clotrimazol + negamicină + hexestrol + azulenă); ● Tricomicon (metronidazol + stamicină +cloramfenicol), comprimate. Substanţe utilizate în hemosporidioze Hemosporidioze:  babesioza – bovine, cal, ovine, porc şi câine;  nutalioza – cal;  anaplasmoza – bovine; -theilerioza – bovine.

49

Farmacologie veterinara Berenil Este un derivat tiazinic, sub formă de pulbere granulară de culoare galbenă existând sub formă de 1.05 g sau 10.5 g. Se utilizează sub formă de suspensii 7%. Se administrează în doză de 3.5 ml/kg. NU se foloseşte la câine şi cămilă. Acaprin Se găseşte sub formă de soluţie injectabilă, fiole de 6 ml soluţie 5%. Se administrează în doză de 2 ml/100 kg la bovine sau 1.2 ml/100 kg la cabaline. La ovine se administrează în doză de 2 ml/10 kg, concentraţie de 0.5%. Se pot utiliza şi unele antibiotice: ● tetraciclina; ● oxitetraciclina, i.v., în nutalioză şi anaplasmoză, dar în faza incipientă a bolii. Substanţe utilizate în coccidoză Coccidioza se întâlneşte la bovine, ovine, păsări şi iepuri. Parazitul se localizează în segmentul intestinal producând enterite; provoacă mortalitate crescută la puii de găină, curcă, iepuri.  Preparate comerciale: ● Galisan; ● Galiprotect; ● Sulfacoccidin; ● Sulfaveridin; ● Amprolium; ● Appertext; ● Aviax; ● Sacox; ● Galinacox; ● Coccidiosol; ● Coxistac; ● Dimetam; ● Elancoban; ● Esb3; ● Kokcisan; ● Lerbeck. ● Galisan:  conţine tetraciclină şi furadicil;  există pulbere şi comprimate;  se utilizează curativ şi profilactic în tratamentul coccidiozei;  doza: 1 comprimat/kg/zi, timp de 2 – 3 zile sau pulberea se dă în apa de băut existând ambalaje cu 100 doze ce se folosesc la 200 de pui şi ambalaje cu 200 doze ce se folosesc la 1000 de pui. Tratamentul se începe din a 5-a zi de viaţă câte 5 – 6 cicluri a câte 3 zile cu pauze de 10 zile;

50

Farmacologie veterinara  administrarea sa se asociază cu drojdia de bere şi vitamina K. ● Galiprotect:  conţine oxitetraciclină, furazolidonă, vitaminele A, C, D3, E, K, B, Mg, Zn şi metionină;  se utilizează similar galisanului. ● Sulfacoccidin:  are ca substanţă activă, sulfaquinoxalina;  soluţie de culoare brună închis;  se utilizează în coccidioză, holeră, tifoză;  se asociază cu vitamina K;  are efect negativ asupra ouătului;  doze: – în scop profilactic se administrează 3 linguri la 22 litri de apă, timp de 2 – 3 zile, cu pauză de 3 zile; – în scop curativ se administrează 3 linguri la 11 litri de apă, timp de 2 – 3 zile, cu pauză de 3 zile. ● Sulfaveridin:  este o sulfamidă potenţată;  conţine ca substanţă activă tot sulfaquinoxalina;  se dă în apa de băut în doză de 200 ml/100 litri de apă, timp de 3 zile, cu pauză de 2 zile, în 3 reprize;  se foloseşte numai curativ. ● Amprolium:  datorită asemănării structurale substituie vitamina B1 în cadrul metabolismului coccidiilor;  preparate comerciale: Amprol-plus şi Coccidiovit. ● Lerbeck:  se administrează în furaje în doză de 100 – 200 ppm;  conţine metilclorpindol, ca substanţă activă. ● Aviax:  este un anticoccidian cu spectru larg;  doza: 0.5 kg/tona de furaj. ● Esb3:  conţine sulfaclorpirazină;  sub formă de pulbere;  are un spectru larg anticoccidii;  este şi antibacterian;  se dă în furaje şi în apa de băut.

51

Farmacologie veterinara ● Coccidiosol:  soluţie;  în apa de băut;  conţine sulfaquinoxalină, primetamină şi salicilat de Na. ● Dimetam:  conţine sulfaquinoxalină şi diaverdină. ● Elancoban:  premix anticoccidian ce conţine 10% monensin sodic. ● Kokcisan:  conţine salinomicină;  doza: 1 kg/tona de furaj. ● Sacox:  premix anticoccidian;  conţine 6% salinomicină;  acţionează prin perturbarea echilibrului ionic;  este activ faţă de bacterii Gram-pozitive, anaerobi. ● Coxistac:  conţine salinomicină;  doza: 500 g/tona de furaj. ● Appretext:  capsule;  numai la porumbel;  doza: 1 capsulă/porumbel. ● Glinacox:  pulbere;  folosit în profilaxia coccidiozei;  doza: 1 g/tona de furaj. ● Ansevin:  conţine stovarsol ce este un derival al arsenului pentavalent;  comprimate şi pulbere;  se utilizează în spirochetoza aviară şi a iepurilor, în gastroenterite la viţei, mânji şi purcei şi în dizenteria cu Treponema la porc;  acţionează prin tulburarea proceselor de oxidoreducere la nivelul celulei parazitului;  protozoarele pot deveni rezistente la acţiunea lui;  la nivelul organismului-gazdă se descompune până la dioxid de arsen, care este toxic pentru organismul-gazdă;  la păsări se administrează sub formă de comprimate sau soluţie 15% în doză de 0.4 g/kg, cu repetare la 12 – 24 ore;

52

Farmacologie veterinara  la celelalte specii se poate administra în doză de 3 – 4 cg/kg;  la purcei se administrează în doză de 0.25 g/purcel;  se mai poate utiliza în nosemoza albinelor şi alte boli parazitare ale albinelor. ● Fumagilina (Fumidil B):  un flacon de 25 ml se amestecă cu 25 ml apă fiartă şi cu 25 litri de zahăr;  din acest amestec se administrează 0.5 litri/familie de albine din 2 în 2 zile până la terminarea amestecului. ● Nosemak:  este derivat organomercuric;  doza: 1 comprimat/1 litru sirop. ● Nosan:  substanţa activă este reprezentată de tricloral;  doza: 1 comprimat/1 litru sirop. ● Protofil:  este un amestec de uleiuri eterice extrase din plante;  în general, pentru stimularea familiei de albine se administrează circa 17 ml/litru sirop, din care se administrează 50 – 70 ml/familie. O altă boală parazitară la albine este varoceza. ● Varochet:  cutii ce conţin circa 120 benzi de hârtie fumigenă;  substanţa activă este amitrazul;  se fac fumigaţii la 7 zile. ● Folbex:  asemănător varochetului. SUBSTANŢE ANTIHELMINTICE Substanţele antihelmintice se împart în:  cestocite (cestofuge);  trematodocite (trematodofuge);  nematodocite (nematodofuge). Cestocite CLASA: CESTODA – tenii ● Arecolina:  acţionează şi asupra cestodelor;  doza la câini şi pisici este de 1 – 2 mg/kg;  poate produce vomă pentru că este un parasimpaticomimetic.

53

Farmacologie veterinara ● Niclosamid (Ionesan):  comprimate;  doza la câine este de 7 cg/kg (70 mg/kg). ● Droncit:  substanţa activă este reprezentată de praziquantel:  comprimate;  doza la câine este de 1 comprimat/10 kg. ● Drontal:  conţine ca substanţe active: pirantel şi praziquantel;  la câine, doza se administrează în funcţie de categoriile de masă corporală;  la un câine de 5 kg se administrează ½ comprimat;  la un câine cu masa corporală cuprinsă între 5 şi 10 kg se administrează 1 comprimat;  la un câine cu masa corporală cuprinsă între 10 şi 20 kg se administrează 2 comprimate;  doza NU trebuie să depăşească 5 comprimate/animal. În trecut se mai utilizau: ● carbonatul bazic de Cu (în caz de monesioză la ovine); ● Bunamidina (la ovine); ● Resorantel (ovine); ● CuSO4; ● rizomul de ferigă; ● seminţe de dovleac. Trematocide GENUL: – FASCIOLA; – DICROCELIUM. ● Rafoxanid:  este un derivat al salicil-anilidei;  pulbere alb-gălbuie;  suspensie 2.5%;  comprimate pentru bovine şi ovine;  acţionează prin tulburarea fosforilării oxidative la nivelul celulelor parazitului;  doza: 7.5 mg/kg;  NU se tratează femelele în lactaţie;  sacrificările sunt permise după 28 zile de la tratament;  se fac 2 dehelminitizări pe an. ● Acedist (Bromofenofost):  mecanismul de acţiune este asemănător rafoxanidului;  comprimate;  NU se foloseşte la femelele gestante;  doza: 1 comprimat/100 kg.

54

Farmacologie veterinara ● Dovenix:  soluţie injectabilă 25%;  se foloseşte ca fasciolocid şi nematodocid. Nematodocide Se împart în:  antiascaridiene;  antistrongilante gastro-intestinale;  antistrongilante pulmonare

Antiascaridiene ● Ascatrix:  conţine adipat de piperazină;  există sub formă de pulbere şi comprimate;  sărurile piperazinei se caracterizează prin solubilitate, conţinut în piperazină, palabilitate;  parazitul se elimină, în general, în stare vie;  NU acţionează asupra ouălor de paraziţi;  piperazina este antagonistă faţă de acidul γ-aminobutiric (GABA) care la parazit este un neurotransmiţător, astfel că determină paralizia parazitului;  larvele sunt rezistente astfel că fecalele se ard;  ascatrixul se descompune în intestin, eliberând piperazina; o parte din aceasta se metabolizează, iar o alta parte se elimină netransformată prin urină;  substanţa este, în general, bine tolerată;  NU se administrează la câine în a doua parte a gestaţiei;  la bovine, administrarea NU este economică;  doze: – la cal, 0.1 – 0.2 g/kg; – la viţei, 0.4 g/kg; – la porc, 0.1 – 0.2 g/kg; – la câine şi pisică, 0.2 – 0.3 g/kg; – la păsări, 0.3 – 0.6 g/kg sau 2‰ în furaj sau în apa de băut. Pe bază de piperazină, în medicina umană se folosesc: ● Nematoctan:  comprimate;  sirop 20%. ● Fluorosil (silicofluorura de Na):  pulbere grea, cu gust amar, insolubilă în apă;  se administrează numai la porc în ascaridioză;  doze: – sub 40 kg, 0.6 g/animal; – peste 40 kg, 0.8 g/animal; – de 3 ori/zi timp de 2 zile;

55

Farmacologie veterinara – se va administra apă la discreţie; – la purceii lacomi poate produce intoxicaţii

Antistrongilante gastro-intestinale Fenotiazina:  Proprietăţi: -pulbere de culoare verde-închis, insolubilă în apă;  Preparate: -Fenobent: -conţine fenotiazină şi bentonită (cu rol în scăderea absorbţiei fenotiazinei, ducând în consecinţă la scăderea riscului apariţiei intoxicaţiilor); -Fenosar: combinaţie între fenotiazină şi sare; -sub formă de brichete; -în special, pentru ovine;  Farmacocinetica: -la nivelul intestinului, sub acţiunea enzimelor, substanţa eliberează tionol, care interferează cu sistemele oxidoreducatoare ale paraziţilor, inhibând funcţia ovogenetică a viermilor sau provocând eliminarea prematură a ouălor; -acţionează asupra tuturor stadiilor paraziţilor; -se absorbe în intestin, iar după 5 – 6 ore se elimină prin urină, fecale, bilă, lapte; produsele de degradare NU sunt toxice; -sub acţiunea aerului colorează în roşu urina, laptele, părul, lâna; -laptele NU se consumă timp de 3 zile după tratament; -sensibilitatea la fenotiazina scade în ordinea următoare: cal  porc  bovine  capre  oi  păsări; -la carnivore NU este eficace; - există o sensibilitate individuală pronunţată; -animalele tinere sunt mai sensibile;  Reacţii adverse: -fenomenul de fotosensibilitate apare la viţei, porci, oi, capră manifestânduse prin: -dermatite în regiunile depigmentate; -cheratoconjunctivite şi ulcere corneene; -hemoliză (manifestată prin icterul mucoaselor); -respiraţie accentuată; -hemoglobinurie.  Indicaţii terapeutice: se utilizează în: -strongilatoze gastro-intestinale; -profilaxia dictiocaulozei ovine; -coccidioză la iepuri; Doze: -la păsări, 1 g/pasăre; -la cabaline, 7 cg/kg (7 g/100 kg); -la bovine, 60 – 80 g/animal; se administrează individual datorită toxicităţii; -se preferă efectuarea tratamentului vara, deoarece furajul verde scade efectele toxice; după administrare, animalele se ţin circa 24 ore la întuneric. ● Vermigal: -preparat de uz uman; -conţine o sare de piriviniu; -se foloseşte în oxiuroză, în doză de 5 ng/kg, cu repetare la 10 – 20 zile. Antistrongilante pulmonare Loxuran: -comprimate ce conţin dietil-carbamazină; -se administrează în filarioză, în doză de 1 mg/kg; -se poate da şi în caz de trichineloză. Trovamil (hetrazan): -conţine carmazină; -se utilizează în dictiocauloză; -are activitate şi faţă de larve. Antihelmintice cu spectru larg Acest tip de antihelmintice sunt active faţă de mai multe categorii de paraziţi. Ivermec Derivaţii benzimidazolici Era lor începe cam în 1965 când s-a sintetizat tiabendazolul, care are un spectru mai îngust. Inhibă enzima fumarat-reductaza, care participă la reacţiile mitocondriale. Reduc consumul de glucoză de către paraziţi astfel că rezervele energetice ale parazitului scad,

56

Farmacologie veterinara acesta murind. Acţionează şi asupra ouălor de paraziţi. Acţionează cel mai bine la ovine şi bovine deoarece pasajul prin tubul digestiv este mai lung. Se pot folosi la animalele domestice şi la cele sălbatice. Toleranţa este foarte bună, fiind suportate doze de 8 – 10 ori mai mari. Unii derivaţi au proprietăţi embriotoxice, cea mai sensibilă fiind oaia. Contraindicaţii: -NU se administrează în prima parte a gestaţiei: cambendazolul (la oaie şi scroafă), parbendazolul (la oaie), albendazolul (la oaie şi vacă); -NU se administrează pe toată perioada gestaţiei: fenbendazolul (la carnivore). Albendazolul: -alături de mebendazol, prezintă cel mai larg spectru; -doze: -7.5 mg/kg (ca să fie activ şi faţă de cestode); -10 – 15 mg/kg (ca să fie activ faţă de trematode); -5 mg/kg (activ faţă de nematode). -preparate: -Albendazol 4%, pulbere; -Equipast: -seringi din plastic; -activ faţă de nematode şi cestode; -Equipast N: -albendazol în combinaţie cu neguvon (care are rolul de a creşte spectrul de acţiune); -Oligozol: -boluri; -conţine şi selenit de Na; -în special, la ovine şi caprine; -doza: 1 bol/animal. -Ovizol: -capsule; -aceleaşi indicaţii ca la oligozol. -Pastazol: -în furaje 5% în ascaridioză şi în trichineloză, în doză de 10 mg/kg; -la păsări, în singamoză, în doză de 5 – 7 mg/kg. -Rombendazol: -comprimate, pulbere, suspensie, capsule; -la bovine, ovine, caprine în strongiloze (pulmonare sau digestive), fascioloză, dicrocelioză, cisticercoză; -la suine, în ascaridioză, trichocefaloză; -la câine şi pisică, în ascaridioză, ancilostomoză; -la păsări, în ascaridioză, capilarioză, singamoză; -doza: 10 – 15 mg/kg. -Singal: -comprimate; -în singamoză la păsări; -doza: 1 – 2 comprimate/pui. -Vermitan; -suspensie 2.5%; -la oi, capre, bovine. -Trichinostop: -pulbere; -doza: 10 mg/kg. -Valbazen: -suspensie 2.5%; -doza: 5 mg/kg (pentru fascioloză, doza creşte la 7.5 mg/kg); -Verminil: -suspensie. -Vermital. Fenbendazolul: -este activ faţă de nematode, trematode şi cestode; -doze: -la bovine, cabaline, 7.5 mg/kg; -la ovine, caprine şi suine, 5 mg/kg; -la câine şi pisică, 50 mg/kg; -la porumbel, 100 mg/kg. -preparate: -Panacur: -suspensie 10%; -pastă în seringi; -Vermix: -în special, la câini şi pisici; -în combinaţie cu praziquantel; -doza: 1 comprimat/10 kg la câine şi ½ comprimat la pisică; -toleranţă bună; -NU se administrează în timpul gestaţiei; -Oxfendazol: -se utilizează numai la rumegătoare şi cabaline. -Tyvert: -suspensie; -utilizat la bovine şi ovine; -doza: 5 mg/kg. Oxibendazolul: -prezintă un spectru de acţiune asemănător fenbendazolului; -se foloseşte la ovine, suine şi păsări; -doza: 15 mg/kg; -preparat: Oxiheminth (comprimate).

57

Farmacologie veterinara Tiabendazolul: -este foarte activ faţă de formele mature şi imature ale strongililor gastro-intestinali; -are şi acţiune antimicotică, motiv pentru care se foloseşte în caz de tricofiţie; -este bine tolerat; -doza: -la bovine, 75 – 100 mg/kg; -la ovine şi porci, 50 – 75 mg/kg. -preparate: -Terahelmint; -comprimate; -utilizat în singamoză; -1 comprimat/pui de 200 g; -2 comprimate/pui de 500 g; -3 comprimate/pui de 750 g; -Thibenzol. Flubendazol: -tolerat numai la suine, carnivore, păsări; -preparat: Flubenol: -5% în apa de băut; -30 ppm în furaj. Mebendazol: -folosit la toate speciile, mai puţin la bovine; -preparate: -Telmin şi Telmin-plus (asociat cu neguvon): -doze: la cabaline, 9 mg/kg, la ovine, 20 mg/kg, la porc, 30 mg/kg, la păsări, 60 mg/kg furaj; -Telmin KH: -la câini şi pisici; -doza: ½ comprimat, seara şi dimineaţa; -Telmin, pastă: -la cabaline, în doză de 5 – 10 mg/kg; -Vermox: -la om, în doză de 1 comprimat, seara şi dimineaţa. Febantel (Rintal): -sub acţiunea sucului gastric se descompune în fenbendazol şi oxibendazol; NU este activ faţă de cestode, motiv pentru care se combină cu neguvonul (Rintal-plus); -doze: 5 – 7.5 mg/kg; -10 – 25 mg/kg, la carnivore şi păsări; -este contraindicat la căţelele gestante şi în lactaţie; -există sub formă de: suspensie (2.5% sau 10%), granule 10%, premix 0.6%, comprimate şi pastă 8.87%. Derivaţii imidazolici Tetramisolul: -este un amestec al formei racemice dextro- şi levogire; -din acest amestec, numai forma levogiră (levamisol) este activă. Levamisolul: -este derivat solubil în apă, care are efect colinergic; -produce la nivelul parazitului, paralizie spastică; -NU are acţiune asupra ouălor de paraziţi; -este imunostimulator acţionând prin activarea limfocitelor şi stimulează în acest fel imunitatea celulară; -se absoarbe rapid la nivelul tubului digestiv în circa 24 ore şi se elimină în proporţie de 90%; -produce reacţii adverse la cabaline şi carnivore, acestea fiind de tip simpaticomimetic; -produce nelinişte, salivaţie, tremurături musculare, mioză; -NU are efect teratogen; -doze: -i.m. sau s.c. 5 mg/kg; per os, 7.5 mg/kg. -preparate comerciale: -Spartakon: -comprimate; -se utilizează, în special, la porumbel fiind activ faţă de Ascaris şi Capilaria; -doza: 1 comprimat/porumbel. -Decaris: -comprimate; -este activ, în special, în ascaridioză şi ankilostomoză; -are efect imunostimulator; -se utilizează şi în medicina veterinară, dar preparatul este de uz uman; -Psyverm: -soluţie injectabilă 10%; -de uz veterinar; -se administrează i.m., în doză de 1 ml/20 kg greutate vie, o singură dată, la bovine, ovine şi suine.

58

Farmacologie veterinara -Dehelman: -pulbere; -se utilizează atât în nematodozele gastro-intestinale, cât şi în cele pulmonare la bovine, ovine, caprine, suine şi păsări. -Paglisol: -soluţie buvabilă ce se utilizează în strongilozele pulmonare şi gastro-intestinale la bovine, ovine şi caprine; -la păsări, în ascaridioză şi capilarioză. Tetrahidropiremidine Sunt produse de sinteză. Au structura asemănătoare levamisolului. NU acţionează asupra cestodelor şi trematodelor. Se absorb mai bine decât levamisolul şi au o bună toleranţă. Derivaţi tetrahidropiremidine Pirantel: -se utilizează tartratul; -doze: -la bovine şi suine, 25 mg/kg; -la ovine, 50 mg/kg; -la păsări, 15 – 65 mg/kg; -la cal, circa 20 mg/kg; -la pisică, circa 60 mg/kg (57.7 mg/kg); -preparate: -Dosalid: -comprimate; -se utilizează în doză de ½ comprimat la 2 – 4 kg; -se foloseşte, în special, la carnivore. -Strongil P: -granule; -este considerat antihelmintic cu spectru larg; -se foloseşte la cabaline; activ faţă de strongili, oxiuri şi ascarizi; -conţine pamoat de pirantel; -doza: circa 20 mg/kg. -Banmith: -pastă; -pentru pisici, în doză de 0.5 g/kg; -ulterior, s-a produs şi o alta pastă pentru câini (formă de seringă din material plastic), care se administrează în doză de 2 cm/kg, per os. -Morantel: -are efect mai bun decât pirantelul; -are spectru larg; -se utilizează tartratul lui. Endectocide (lactone macrociclice) sunt substanţe antihelmintice. Avermectinele (ivermectinele) Sunt antibiotice produse de Streptomyces avermitilis. Acţionează asupra parazitului prin stimularea eliberării presinaptice a GABA (acidului γaminobutiric). GABA este un neurotransmiţător inhibitor care joacă un rol important în procesele cerebrale ale mamiferelor şi în funcţionarea neuronilor periferici ai nematodelor. Ele produc rapid paralizie flască. În general, NU sunt active faţă de cestode şi trematode pentru că la aceşti paraziţi acidul γaminobutiric NU joacă nici un rol. NU traversează bariera hematoencefalică şi NU pătrund la nivelul SNC. Sunt active faţă de nematode, miaze (diptere, muşte cu ciclu la nivelul organismului animal) şi insecte. NU au efect asupra ouălor de paraziţi. Nivelul maxim sangvin se realizează într-un interval de 3 – 8 ore şi pentru că au o eliminare înceată, aceste niveluri sunt de lungă durată. La nivelul fecalelor, concentraţii antiparazitare pot exista circa 3 săptămâni. În general, NU se administrează la animalele în lactaţie, iar animalele tratate NU se sacrifice mai devreme de 4 săptămâni de la efectuarea tratamentului. NU se tratează bovinele cu hipodermoză în perioada decembrie – martie pentru că larvele

59

Farmacologie veterinara migratoare de la nivelul canalului vertebral pot muri provocând pareze şi paralizii. Dozele toxice sunt de 10 ori mai mari decât dozele terapeutice la cabaline şi de 3 ori la bovine. La cabaline, în urma injectării s.c. pot apare edeme, de aceea se administrează, în special, per os sau i.m. La câine, la rasa Collie, pot apare frecvent stări comatoase ce se soldează în proporţie de 50% cu moartea. NU au fost semnalate efecte embriotoxice. Doze: -1 ml/50 kg greutate vie, la bovine; -1 ml/33 kg greutate vie, la suine; -se administrează o singură dată. Produse comerciale: -Romavermectina: -soluţie injectabilă 1%; -se utilizează ca mai sus. -Ivomec: -soluţie injectabilă 1%; -se utilizează la rumegătoare şi suine; -există şi forma Ivomec F, soluţie injectabilă 1%, care pe lângă ivomec conţine şi clorsulon (substanţă eficace în fascioloză); -Equalan: -soluţie 2% pentru cabaline; -se administrează i.m., în doza de 1 ml/100 kg, iar la mânji, chiar 2 ml/100 kg; -există şi o formă de Equalan pastă, administrată per os. Doramectinele Sunt indicate la bovine contra nematodelor, Thelasiei, hipodermozei, păduchilor, râiei, căpuşelor. Doza: -1 ml/50 kg greutate vie, i.m. sau s.c., la bovine; -NU se administrează la animalele în lactaţie şi la cele gestante; -1 ml/33 kg la porc. Preparate: -Dectomax: -soluţie injectabilă de doramectină, produs de o suşă modificată genetic a lui Streptomyces avermitilis; -produsul aderă la receptorii membranari şi astfel creşte permeabilitatea membranară a celulelor nervoase şi musculare pentru ionii de Cl-; în acelaşi timp, inhibă conductibilitatea electrică a celulelor musculare şi nervoase la nematode, artropode (căpuşe), producând astfel moartea parazitului. -Dectomax pour-on: -este realizat astfel încât să elibereze doza recomandată de 500 mcg/kg (mcg = microcentigrame), când se administrează 1 ml/100 kg; -în general, se face o singură administrare; -combate paraziţii gastro-intestinali, pulmonari, cutanaţi, oculari, râia, păduchii, hipodermoza; -se recomandă în tratarea animalelor la ieşirea din stabulaţie şi eventual al doilea tratament la 8 săptămâni după primul; -NU se utilizează la animalele în lactaţie. Abamectinele Preparate comerciale: -Prazimec D: -utilizat la câine; -conţine abamectină şi praziquantel; -este un antiparazitar cu spectru larg; -doza: 1 comprimat/10 kg greutate vie. -Prazimec C: -utilizat la pisici; -comprimate; -doza: 1 comprimat/2.5 kg, cu repetare la 7 – 10 zile. Eprinomectinele Se utilizează sub formă preparatului numit Eprimex. Milbemicinele Sunt produse de Streptomyces cyanogriseus. Substanţa activă este reprezentată de maxidectină. Preparate comerciale: -Cydectin; -Nemadectin. Esterii organofosforici Mecanismul de acţiune: aceştia inhibă colinesteraza care este enzima ce descompune

60

Farmacologie veterinara acetilcolina, astfel că acetilcolina se acumulează realizând un bloc de depolarizare musculară care provoacă paralizia spastică a paraziţilor. Efectul acestor substanţe este mai puternic asupra parazitului decât asupra animalului-gazdă. Sunt inactivi faţă de cestode, trematode, strongilii pulmonari şi ouăle paraziţilor. Sunt activi faţă de căpuşe, insecte, agenţii râilor. Se absorb foarte bine la nivelul intestinului şi se metabolizează la nivelul ficatului. Sunt contraindicaţi la animalele gestante şi la cele slăbite, foarte tinere, cu diaree sau constipaţie. Preparate: -Trichlorfon (neguvon): -pulbere de culoare albă, solubilă în apă; -se administrează per os la bovine, ovine, caprine, cabaline, suine; -NU se utilizează la scroafele gestante; -se administrează după o dietă de 18 ore; după tratament, două zile NU se administrează furaje fibroase; -dacă animalul prezintă intoleranţă sau fenomene de natură toxică se administrează atropină, injectabil în doză de 2 – 5 ml sau toxogonin, în doză de 1 ml/animal; -dozele terapeutice: 50 – 75 mg/kg la bovine, ovine, caprine, 35 mg/kg la cabaline şi 50 mg/kg la suine; -în caz de intoxicaţie apar fenomene parasimpaticomimetice; -Dichlorfos: -administrat per os la cabaline, suine, câini şi pisici, la fel ca neguvonul. -Cumaphos: -se administrează per os. Aceşti derivaţi organofosforici se utilizează şi ca antiparazitar extern prin metoda pour-on, 1 ml/100 kg, soluţie 10%, iar prin metoda spot-on, 6 – 10 ml/100 kg, soluţie 10%. În general, se fac două tratamente: primăvara şi toamna. -Nitroscanat: -produs numai pentru câine; -este eficace faţă de cestode, ascarizi, ankilostome; NU se absoarbe în intestin şi poate produce iritaţii digestive, inapetenţă, vomă, diaree. -Lopatol: -drajeuri; -administrat în doză de 50 mg/kg, dimineaţa pe nemâncat; mâncarea se dă după circa 8 ore, de la administrarea preparatului.

SUBSTANŢE ANTIECTOPARAZITARE Ectoparaziţii (paraziţii externi) fac parte din: Încrengătura: arthropoda Clasele: -arahnoida (căpuşe); -insecta. Clasificarea substanţelor antiectoparazitare: 1. substanţe minerale; 2. substanţe organice; 3. substanţe de origine vegetală; 4. piretroide; 5. insecticide clorurate sintetice; 6. insecticide organofosforice; 7. carbamaţi; 8. ivermectine; 9. amitraz. Mecanismul de acţiune: Insecticidele pot pătrunde în organismul insectei prin: -inhalaţie; -ingestie; -pot dizolva chitina;

61

Farmacologie veterinara -pot să obstrueze orificiile respiratorii ale paraziţilor. În funcţie de mecanismul de acţiune, ele pot fi: -toxice de ingestie; -toxice la nivelul aparatului respirator producând asfixie; -toxice care lizează chitina; -toxice care acţionează la nivelul sistemului nervos al parazitului: pătrund în organismul parazitului unde sunt vehiculate prin sistemul limfatic al acestuia şi acţionează asupra sistemului nervos determinând moartea sau paralizia parazitului şi în consecinţă desprinderea lui de pe animalul- gazdă. Spre exemplu, ivermectinele stimulează eliberarea de GABA. 1. Substanţe minerale Sulful: -pulbere galbenă, insolubilă în apă, dar solubilă în solvenţi organici; -se găseşte sub formă de ungvent pentru combaterea râiei la toate speciile; -este utilizat contra păduchilor şi tricofiţiei; -are şi efect fungistatic, bacteriostatic, cheratolitic şi purgativ; -în contact cu secreţiile de la nivelul pielii formează sulfuri alcaline care provoacă liza învelişului chitinos al paraziţilor; -ungventul are o concentraţie de 10 – 33% substanţă activă şi trebuie să conţină ca excipienţi substanţe cu mare putere de pătrundere; -preparate pe bază de sulf: -Helmerich, ungvent; -Liniamentul vienez; -ungvent ce conţine 10% sulf şi 10% CaCO3 (de uz uman, cu rol în combaterea râiei la om – tratament de circa 3 zile). 2. Substanţe organice Petrolul: -lichid brun, nemiscibil cu apa; -prin distilare fracţionată se obţine benzina, petrolul lampant, motorina, păcura; -petrolul brut şi cel lampant pot fi utilizate ca antiseptice, dezinfectante şi antiparazitare; -se utilizează sub formă de pensulaţii contra păduchilor, diluat ½ la 1/5 cu lapte de var sau apă; -acţionează asupra păduchilor şi ouălor acestora; -folosit şi pentru tratamentul local în plăgi. 3. Substanţe de origine vegetală Uleiul de anason (ulei eteric): -diluat cu alcool 1/50 – 1/100 pentru combaterea ectoparaziţilor la păsările de colivie. Balsamul de Peru: -lichid brun, vâscos, insolubil, cu miros de vanilie; -este obţinut din scoarţa arborelui Miroxilon balsamum; -există şi balsamul de Peru artificial; -se găseşte sub formă de ungvent 1 – 10% în râie si, mai ales, în demodecie; -are efct cicatrizant în plăgi, eczeme, ulcer verucos. Piretrina: -este un insecticid de contact; -este obţinută din planta Centrum chrisanteum; -se foloseşte sub formă de pulbere sau extracte la animalele de apartament sub formă de pudrări, spray- uri, şampoane; -efectul neurotoxic este rapid şi de scurtă durată astfel încât trebuie asociat cu un tratament general, fie cu un potenţator; -mecanismul de acţiune constă în deschiderea de lungă durată a canalelor ionice de la nivelul membranei neuronale; -NU intoxică animalul-gazdă, dar irită mucoasele; -are acţiune toxică pentru peşti şi albine; -NU este toxic la păsări şi NU crează reziduuri în produsele de origine animală. 4. Piretroidele (piretroizii) Sunt substanţe obţinute prin sinteză chimică ce sunt asemănătoare piretrinei. Au o stabilitate mare şi ca urmare au efect de lungă durată. În general, se utilizează pentru combaterea râiei. Se aplică numai extern, remanenţa efectului fiind între 2 săptămâni şi 5 luni. Sunt bine tolerate. Atunci când tegumentul prezintă leziuni există pericolul absorbţiei şi intoxicaţiilor traduse prin

62

Farmacologie veterinara salivaţie şi convulsii clonice. NU este necesar un termen de aşteptare pentru produsele de origine animală. Există mai multe categorii: -delthamethrin; -cypermethrin; -permethrin; -tetramethrin; flumethrin; -cyfluthrin. Efectul repelant (de îndepărtare a insectelor) este datorat mirosului. Preparate comerciale: -pe bază de Delthamethrin: -Butox; -Decis; -pe bază de Cypermethrin: -Ectomin; -Parasect; -pe bază de Permethrin: -Canovel; -Petrin E; -pe bază de Tetramethrin: -Pinavet. Butox: -soluţie 5% în flacoane de 50, 100, 250 ml şi 1 şi 1 ½ litri; -acţionează asupra muştei domestice; -acţiunea sa este de 230 ori mai mare decât cea a derivaţilor organocloruraţi (NU se mai utilizează astăzi) şi de 300 – 400 ori mai mare decât a derivaţilor organofosforici; spectrul de acţiune este foarte larg şi se referă la insecte zburătoare înţepătoare, insecte generatoare de miaze, păduchi hematofagi, căpuşe şi agenţi ai râilor; -tratamentul se face prin îmbăiere (în bazine în care înălţimea soluţiei pentru ovinele adulte trebuie să fie de 80 cm şi 70 cm pentru miei) sau prin pulverizare; - trecerea prin baia respectivă trebuie să se facă timp de 1 minut, timp în care capul se scufundă de 2 – 3 ori; -se utilizează în concentraţie de 0.25 – 1 litru butox 5% la 1000 litri apă; -acest preparat a înlocuit lidavetul ce se stoca în ţesutul adipos şi chiar în lapte. Decis: -soluţie 2.5%; -utilizat pentru combaterea dăunătorilor din agricultură; -se folosesc 10 ml soluţie 2.5% în amestec cu 5 – 10 litri apă. Ectomin: -soluţie 10% în flacoane de 1 şi 5 litri; -se utilizează la bovine în doză de 1 litru la 1000 -1333 litri apă; -la ovine 1 litru la 1000 litri apă; -la porci 1 litru la 1000 – 1333 litri apă; -la păsări 1 litru la 1000 litri apă. Parasect: -soluţie 5%; -se utilizează la fel ca butoxul. Canovel: -produs cu spectru larg; -se administrează spot-on la câini în funcţie de greutate; -la un câine de 5 kg 1 ml, la unul de 5 – 10 kg 2 ml, de 10 – 25 kg 5 ml, iar la unul peste 25 kg 10 ml; -se aplică pe linia mediană superioară prin pulverizare; tratamentul se repetă după 3 săptămâni. Piretrin E: -este un lichid emulsionabil ce conţine 5% permethrină pură; -este eficace faţă de muşte, ţânţari, furnici, păienjeni, gândaci şi purici. Pinavet: -flacoane de şampon de 200 ml; -conţine 0.5% tethramethrin; -este eficace asupra păduchilor, puricilor, căpuşelor, agenţilor râilor; -se aplică pe pielea umedă. 5. Insecticide clorurate sintetice În general, NU se mai utilizează. Reprezentanţi: -DDT (diclordifeniltricloretan); -HCH (hexaclorciclohexan). S-au utilizat izomerii lor: -PP’ (pentru DDT); -izomerul γ (pentru HCH). Ulterior, au apărut probleme de ecologie, acestea fiind datorate unor reziduuri crescute consecutive liposolubilităţii acestor produse în lapte, carne şi ouă. Singurul produs care mai este admis în ţările UE este lindavetul, care se utilizează asemănător piretroidelor, dar care produce intoxicaţii traduse prin: -vomă; -diaree; -stări de excitabilitate; midriază; -convulsii; -paralizia centrului respirator (ca tratament se utilizează preparatele anticonvulsivante). Preparate comerciale: -Furnitox; -Deparatox; -Duplitox; -Lindanest (ungvent folosit în medicina umană pentru combaterea râiei).

63

Farmacologie veterinara 6. Insecticide organofosforice Au un spectru de acţiune larg asemănător piretroidelor. Mecanismul de acţiune este identic cu cel antihelmintic: inhibă colinesteraza, lăsând liberă acetilcolina. Are efect selectiv. Pătrunde şi în corpul ectoparaziţilor prin ingestie. Se utilizează contra tuturor ectoparaziţilor. Se aplică prin îmbăieri, pulverizări locale, spălături locale şi generale, coliere îmbibate cu organofosforice (zgărzi pentru carnivore, crotalii pentru bovine, benzi adezive pentru cal). Se absorb bine prin piele. Pătrund în circulaţie şi acţionează asupra paraziţilor ce se află la nivelul ţesutului conjunctiv subcutanat. Se aplică prin metodele: -pour-on (fricţiuni); -spot-on (pulverizare). În eventualele intoxicaţii se foloseşte atropina şi toxogoninul, ca antidot. Peştii sunt foarte sensibili la organofosforice, de aceea NU trebuie să ajungă în apă aceste substanţe. Preparate comerciale: -Trichlorfon; -Diazinon; -Phosmet; -Phoxim; -Blotic; -Dichlorvos. Organofosforicele sunt contraindicate la pisicile de sub un an şi la animalele gestante. Cea mai utilizată substanţă este neguvonul. Neguvonul: -pulbere albă, foarte higroscopică; -se utilizează contra păduchilor, puricilor, căpuşelor prin spălături locale; -la păsări, se utilizează sub formă de pudrări; -în telazioză la bovine se administrează 5 ml 1.5% sub pleoapa a III-a; -în oestroză la ovine se foloseşte soluţia 10% în amestec cu atropină; -în gastrofiloză la cai se administrează 30 mg/kg; -pentru distrugerea muştelor se foloseşte soluţia 1 – 2%; -în hipodermoza bovină se utilizează profilactic soluţia 6%, 60 ml/100 kg prin pulverizare, iar curativ soluţia 2%, 200 – 400 ml/100 kg prin fricţionare. Preparate comerciale: -Chlorofos: -bidoane de 1 kg pentru combaterea muştelor; -se foloseşte soluţia 1%; -pentru combaterea ectoparaziţilor se foloseşte soluţia 0.2%. -Neocidol: -bidoane de 1 sau 5 litri; -se utilizează în tratamentul râiei la bovine şi cabaline, câte 10 ml la 10 litri de apă; -la ovine se folosesc 400 ml la 1000 litri de apă, iar la suine, 4 ml la 10 litri apă. -Diacap 300: -suspensie; -substanţa activă este reprezentată de diazinon; -se foloseşte concentraţia 30%; -se utilizează contra muştelor, ţânţarilor, furnicilor, puricilor în doză de 1 ml la 50 litri de apă. -Ectocidol: -conţine tot diazinon; -combate muştele, puricii, râia la ovine, caprine, suine; -se fac îmbăieri sau aspersiuni. -Faszin: -se utilizează sub formă de zgărzi la carnivore contra puricilor; -rezistă la îmbăieri. -Sebacil: -se utilizează prin pulverizare, 5 ml la 1 litru de apă. -Blotic: -soluţie 35%; -se utilizează 1 litru la 1000 litri de apă, la porc şi ovine, în special. -Vapona: -zgărzi la carnivore; -se scot în timpul îmbăierii; -se foloseşte contra puricilor. 7. Carbamaţii Carbamaţii chimici sunt derivaţi ai acidului carbamic. Mecanismul de acţiune constă în blocarea colinesterazei. Această blocare este reversibilă, datorită acestui fapt, carbamaţii sunt substanţe puţin toxice. Se absorb prin piele şi se metabolizează rapid. Toxicitatea pentru mamifere este minimă. La carnivore, se pot utiliza sub formă de pulberi, coliere sau şampoane. Preparat comercial: -Carbaryl. 8. Ivermectinele (v. substanţele antihelmintice)

64

Farmacologie veterinara 9. Amitrazul Face parte d.p.d.v. chimic din grupa formamidei. Se utilizează mai mult în agricultură. Mecanismul de acţiune este asemănător piretroidelor. În plus, inhibă octopamina ce este un neurotransmiţător. Se absoarbe şi se metabolizează rapid prin hidroliză şi oxidare (85% se elimină în 24 ore). Laptele NU se dă în consum timp de 24 ore. Preparate: -Canider S conţine 12.5% amitraz şi se găseşte în flacoane de 100 ml; -Canider U, ungvent ce conţine amitraz şi neomicină; -Semcar: -soluţie 12.5% amitraz; -se utilizează 1 litru la 500 litri apă pentru îmbăieri la bovine, ovine şi suine contra păduchilor şi a căpuşelor; -Taktic: -soluţie 12.5% amitraz; -pentru combaterea căpuşelor, scabiei şi păduchilor; -se utilizează sub formă de îmbăieri, prin pulverizare sau spălări. SUBSTANŢE ANTIMICOTICE Se folosesc contra: -micozelor cutanate (ex: Trichophyton, Microsporum); -micozelor viscerale (ex: Candida, Aspergillus). Se pot utiliza antimicotice cu acţiune: -generală; -locală. Antimicotice cu acţiune generală Derivaţii imidazolici: Au un spectru larg. Mecanismul de acţiune antimicotic constă în inhibarea sintezei ergosterolului, substanţă componentă a membranei micetului. Ca urmare apar perturbări în funcţionalitatea membranei care duc la moartea micetului. Aceşti derivaţi stimulează sistemul imunologic al organismului-gazdă. Enilconazolul: Preparate: -Imaverol: -soluţie 10% enilconazol; -se utilizează în tricofiţie la bovine, cabaline, câine, făcându-se pulverizări asupra animalului. -Clinafarm: -soluţie 15% enilconazol; -flacoane de 100 ml sau 1 litru şi pachete cu 6 generatoare de fum; -se face dezinsecţie în mediul extern, respectiv, în boxe, coteţe, diluându-se soluţia de 100 ori, fie un generator de fum pentru 50 cm3 încăpere. Minconazolul: -preparate: -Surolan: -flacoane de 15 ml; conţine minconazol; -este antifungic şi activ faţă de germenii Gram-negativi; -se utilizează, în special, la carnivore contra micozelor de la nivelul pielii şi al urechii. Clotrimazolul: -ungvet 1%; -soluţie de uz extern 1%; -se utilizează în micozele externe prin 2 – 3 aplicări/zi. Unii derivaţi imidazolici pot fi utilizaţi şi per os pentru acţiunea lor generală: -Ketoconazolul; Minconazolul. Preparate: -Nizoral: -conţine ketoconazol; -se prezintă sub formă de comprimate; -se utilizează atât pentru micozele externe, cât şi pentru cele interne; -Femicozin: -este fabricat de Facultatea de Medicină Veterinară, Cluj; -conţine tiabendazol, CuSO4 şi axungie; -are culoare verzuie; -se utilizează în tricofiţie. Griseofulvina: -antibiotic produs de Penicillium griseofulvinum; -inhibă sinteza acizilor nucleici

65

Farmacologie veterinara la nivelul celulei micetului; -este activă, în special, faţă de dermatofiţi; -se administrează per os, o dată pe zi, în doză de 5 – 10 mg, timp de 3 – 6 – 12 săptămâni; -are o afinitate deosebită faţă de piele şi păr; -este utilizată în tricofiţie; -preparat: -Griseofulvin M (folosit în medicina umană). Antimicotice cu acţiune locală Antibiotice poliemice: Sunt produse de ciupercile din Genul: Streptomyces. Au caracter amfoter. Se ataşează de moleculele de steroli din membrana micetului formând pori în membrană, pori prin care ies componentele citoplasmatice ale micetului. Stamicina (Micostatina): -pulbere gălbuie, solubilă în apă; -există şi sub formă de drajeuri; -se utilizează, în special, în candidoză şi uneori şi în aspergiloză; -doza: 60.000 UI/kg; -există şi sub formă de ungvent (se aplică şi extern) sau comprimate vaginale şi ovule; -preparat de uz uman: Nidoflor, conţine stamicină, neomicină şi triamcinolon. Amfotericina B: -se utilizează asemănător stamicinei; -în plus, se poate folosi şi în candidoză şi aspergiloză la păsări, administrată în apa de băut în concentraţie de 0.2 – 0.3‰. Derivaţii 8-oxichinaldinici (derivaţi oxochinoloinici) Aceşti derivaţi sunt derivaţi obţinuţi prin sinteză. Saprosanul: -pulbere alb-gălbuie, insolubilă în apă; -este activ faţă de cocii Gram-pozitivi, protozoare şi ciuperci; -se poate utiliza în dizenterie, candidoză, infecţii microbiene; -NU produce microbism; -doza: 0.2 – 0.3 g/kg. Sulful În concentraţii mari are acţiune cheratolitică. Este şi fungicid. Se utilizează ungventul Tricofitin ce conţine sulf, CuSO4, ulei de peşte şi parafină solidă. Este utilizat în tricofiţie la viţei. Derivaţii cationici Au efect antimicotic prin citoliză. Bromocetul: -în general, se fac 3 aplicări la 7 – 8 zile; -pentru spălări locale se folosesc în concentraţii de până la 5% şi pentru cele generale în concentraţie de 1 – 2%; -se mai utilizează pentru dezinfecţia ustensilelor şi a boxelor; -se utilizează în tricofiţie. MEDICATIA URGENTELOR Cele mai importante sunt tulburările hemodinamice manifestate prin soc sau colaps vascular şi hemoragiile interne sau externe masive. Tratamentul starilor de soc şi colaps vascular are obiectivele: 1) refacerea volemiei care se corecteaza cu substanţe rehidratante şi mineralocorticoizi. 2) combaterea dezechilibrului hidroionic cu substanţe rehidratante. 3) combaterea acidozei cu substanţe rehidratante alcaline. 4) aprovizionarea celulelor cu oxigen şi substanţe nutritive cu soluţii nutritive. 5) tonifierea centrilor nervosa superiori cu substanţe analeptice. 6) redresarea circulaţiei sangvine cu substanţe simpaticomimetice. Terapia rehidratanta: -este indicata în hipovolemii prin diaree, voma, perioada indelungata de anorexie, stari de soc, iminenta de colaps vascular, hemoragii masive, stari toxiinfectioase. Există 2 categorii de lichide rehidratante: -soluţii cu electroliti;

66

Farmacologie veterinara -soluţii macromoleculare. A) SOLUŢII CU ELECTROLITI: -sunt soluţii apoase care conţin unii electroliti ai sângelui (ex: Na, K, Ca, Mg, Cl, ionul bicarbonat) putându-se adauga în caz de nevoie şi alte ingrediente. De obicei, se injecteaza s.c. sau dacă este posibil i.v. Avantaje: sunt ieftine, uşor de preparat şi administrat. Dezavantaje: se elimina repede, NU reusesc sa remedieze tensiunea arteriala decât pentru o perioada scurtă (aprox. 30 minute-1ora). Există soluţii de electroliti: -incomplete care conţin doar 1-2 electroliti; -complete ce conţin toti electrolitii. Au indicaţii foarte precise: -in deshidratari hipotone: diaree, uremie, diureza neosmotica; se foloseşte soluţia de florura de Na până la concentraţia de58% şi soluţiile complete de electroliti; -in deshidratari izotone ca pierderile de sânge se folosesc soluţiile complete de electroliti; -in deshidratari hipertone ca setea accentuata, transpiratie intensa, diureza osmotica se folosesc soluţiile incomplete de electroliti, ser fiziologic, soluţia izotona de glucoza 5%. Serul sangvin are o osmolaritate de 280-300mmoli /litru; soluţiile cu peste 500 mmoli/litru sunt considerate soluţii hipertone. SERUL FIZIOLOGIC –soluţie izotonica de NaCl 0.9%; -in organism raportul Na:Cl este 3:2, iar în serul fiziologic 1:1; -doza pentru rehidratare la un animal este între 500-2000 ml; -osmolaritatea = 308. SERUL GLUCOZAT –izotonic 5%; -glucoza NU este electrolit, dar poate fi utilizata cu rol energizant; -osmolaritatea = 277; -administrată i.v. sau s.c. în doza: -30 ml/kg/zi la animalele mari; -80 ml/kg/zi la animalele mici în 3-4 administrări. SOLUŢIA MC. SHERRY -conţine acetat de Na 7.5%, NaCl 4.95%, KCl 0.75%, CaCl2 0.3%, MgCl2 0.3%; -izotonica cu sângele. Perfuzii prevazute în FR X: -SOLUŢIA PERFUZABILA RINGER; -PERFUZIA cu 1.3% BICARBONAT DE Na; -PERFUZIA cu KCl şi NaCl. IONOSERUL -produs ce conţine NaCl , KCl, CaCl2 , MgCl2, citrat de Na, glucoza şi cafeina; -flacoane de 250 ml; -osmolaritate = 645; -injectat s.c. în doze de 750-1000 ml la animalele mari; 100-500 ml la animalele mijlocii; 20-40 ml la animalele mici; administrarea se repeta la nevoie. -este o soluţie puternic hipertonica de aceea este bine sa fie diluat cu apa distilata în proporţie de 1:1; -poate fi administrat i.v. şi i.p. totdeauna sub formă de soluţie calduta; -reechilibrarea pompei de Na-K se face după mai multe administrări. ENERGOSOL -pulbere, amestec de săruri minerale; -conţinutul unei pungi se dizolva în 10 litri de apa sau ceai;

67

Farmacologie veterinara -se administrează per os; -la vitel 5 litri/zi 2-3 zile. REHIDRASOL -soluţie cu amestec de săruri, glucoza, cafeina, acetat de Na; -administrat asemănător ionoserului; -in caz de acidoza grava se injecteaza în prealabil s.c. soluţie de bicarbonate de Na 13-15% în doza de 500-1000ml. REHIDRAVIT -injectabil; -compozitie foarte bogata: săruri minerale, cafeina, glucoza, vitamine, benzoate de Na. ROMHIDROSEL -pulbere de uz veterinar; -tonic general rehidratant şi trofic tisular. LECTADE-PLUS -rehidratant oral pentru vitei mai ales; -plicul A + plicul B se solubilizeaza în apa. In MU se mai folosesc: -POLIVITAMINIZANT -drajeuri; -SĂRURI pentru REHIDRATARE ORALĂ; -LACTAT de K – fiole 10ml │se dilueaza cu ser fiziologic. Anionul lactat este labil şi în -LACTAT de Na – fiole de 20ml │cursul metabolizarii sale se transformă parţial în bicarbonat astfel ca efectul este mai lent – nu există pericolul de supradoza. B)SOLUŢII MACROMOLECULARE (INLOCUITORI de PLASMA) DEXTRANUL -este polimer al glucozei; -cu greutate moleculara de 50.000 Dal; -se elimina prin urina; -se utilizează Dextranul 70 sau 40 (de la proportia în care se elimina prin urina); -se utilizează în deshidratari pasive şi hemoragii, arsuri, peritonite, tromboza; -ridica tensiunea arteriala pentru 6-8 ore; -se perfuzeaza lent i.v.; -este lipsit de toxicitate, dar poate da uneori reacţii alergice traduse prin soc şi astm; -preparat:Vetoplasm -indicat la vitei şi purcei în diaree neonatala, hipoglicemie, intoxicatii alimentare, colibaciloza; -administrat i.v. sau i.p.; -doza: 4-8ml/kg; tratamentul se poate repeta la interval de 5-6 ore. C)SOLUŢII NUTRITIVE: -conţin glucide sau aminoacizi. Glucidele = substrat energetic uşor asimilabil ce restabilesc rezervele energetice ale organismului; -din acesta categorie fac parte: glucoza, fructoza, sorbitolul. GLUCOZA –sub formă de pulbere alba, dulce, uşor solubilă în apa; -in comert există concentraţiile 5%, 10%, 20%, 33%, 40%; -reprezintă un substrat energetic imediat mai ales în injectarea i.v.; -excesul este depozitat în ficat sub formă de glicogen; in cursul metabolizarii furnizeaza ATP

68

Farmacologie veterinara (adenozin trifosfat) substanţa care creste excitabilitatea chemoreceptorilor tisulari; -pe langa funcţia energetica mai are funcţiile: antitoxică, diuretica (mai ales în soluţiile hipertonice), tonifica contractiile miocardului şi uterului. Indicaţii: -după interventii chirurgicale, obstetricale, la animalele slabite, epuizate, subnutrite, în convalescenta, în stare de soc, la animalele cu intoxicatii, cu miocardite, hepatite, în cetonemia vacilor. -la animalele cu stare normala de hidratare se pot administra şi soluţiile hipertone; la cele deshidratate trebuie evitate soluţiile hipertone datorită efectului diuretic şi deshidratant al acestora la care se vor injecta soluţii izotonice; se face o administrare şi se repeta la nevoie; -se injecteaza s.c. şi i.v., chiar şi i.p.; -doze: 0.33 g/kg la animalele mici şi mijlocii; 0.16 g/kg la animalele mari. -pe cale s.c. şi i.p.se utilizează concentraţia maximă de 10%. FRUCTOZA -sunt zaharuri a caror metabolizare NU depinde de prezenta insulinei; SORBITOLUL -au aceeasi valoare energetica ca glucoza, dar eliberarea energiei este mai lentă; -fructoza se descompune mai ales în ficat, iar glucoza peste tot; sorbitolul se descompune mai ales în ficat, dar trece mai intai în fructoza; -fructoza există sub formă de flacoane de 100ml 20%, iar sorbitolul în pungi de 250 sau 500ml 5%; ambele preparate sunt de uz uman; -se utilizează mai ales în deshidratari, în diaree, în doza de 1000-2000 ml/animal/zi. Există comprimate energizante cu glucoza, cafeina, vitamina C, B1, B2 şi ATPsodic. Aminoacizii : -sunt un aport alimentar proteic de mare valoare; de obicei, se utilizează formă levogira a aminoacizilor esentiali (leucina, metionina, triptofan, izoleucina). -se pot utiliza şi alte surse de N; -in medicina umană se folosesc diverse preparate care pe langa amionacizi conţin şi electroliti; ex: Aminoplasmal, Aminosteril, Levamin, Salviamin, Aminofusin, Aminosolut (pentru diabetici), Efortex (drajeuri ce conţin acid glutamic, tirozina, aspartat de Mg şi K, cafeina; se administrează în stari de oboseala, convalescenta, pentru mentinerea efortului la sportivi). Analeptice cardiorespiratorii: -maresc consumul de O2 la nivelul SNC; -inhiba fosfadiesteraza care la randul ei descompune AMPciclic, favorizand depunerea acestei substanţe în celule. Categorii: -excitante corticale care în MU se mai numesc şi stimulente psihomotorii (cafeina); -excitante bulbare (camforul , pentetrazol) -v. excitante SNC!!!! Substanţe simpaticomimetice: -directe: adrenalina, noradrenalina. -indirecte: efedrina. Efecte: -produc vasoconstrictie generală cu exceptia vaselor cerebrale, coronare şi pulmonare; -activeaza toate funcţiile inimii: tahicardie, în special, hipertensiune arteriala; -scade tonusul musculaturii netede intestinale, bronhice (are efect favorabil în alergii); -contracta musculatura splinei; -scade secretiile digestive şi bronsice; -produce midriaza activă; -creste nivelul glicemiei prin descompunerea glicogenului din ficat; -sunt stimulante ale SNC, respiratiei;

69

Farmacologie veterinara -creste număr de leucocite şi temperatura corporală. Indicaţii: -ca hemostatice sub formă de tamponari; -in asociere cu anestezicele locale pentru prelungirea efectului; -in astm bronsic, soc anafilactic, urticarie, colaps cardiac; -la om în crizele ee astm bronsic. Contraindicaţii: -in narcoza cu preparate halogenate (Cloralhidral, Halotan). Tratamentul hemoragiilor: Oprirea hemoragiei -pe cale chirurgicala: hemostaza mecanica prin presare, comprimare şi sutura vasului, prin frig; -pe cale medicamentoasa prin hemostatice. HEMOSTATICE: -LOCALE; -GENERALE. HEMOSTATICE LOCALE: -substanţe astringente şi simpaticomimetice prin acţiunea lor vasoconstrictoare; -produse hematologice de uz uman: bureti de fibrina, pudra de fibrina, trombina uscata pe plăgi sângerande. HEMOSTATICE GENERALE: VITAMINA K -antihemoragica; este o vitamina sintetizata de regnul vegetal (vitamina K2 ) si de populatia rumenala sau intestinală. →vitamina K3 este o vitamina sintetică care se mai numeste şi menadiona bisulfit de Na ; -la om şi păsări sinteza digestiva este insuficienta, de aceea se utilizează frecvent în terapie; -rolul fiziologic al vitaminei K în procesul de coagulare al sângelui, respectiv, intervine în sinteza hepatică de protrombina şi a factorului VII (convertina); dacă în urma administrării vitaminei K NU creste protrombinemia rezulta ca există o afecţiune la nivel hepatic. -starile de carenta apar când se administrează timp indelungat per os substanţe antibacteriene (sulfamide, antibiotice, substanţe coccidiostatice); în intoxicatii cu antivitamine K (derivati cumarinici) apar afecţiuni hepatice grave. -indicaţii: -in hemoragii şi stari hemoragipare; -in insuficienta hepatică; -in tratamentele prelungite cu sulfamide, antibiotice cu spectru larg şi coccidiostatice; -înainte şi după interventii chirurgicale sângeroase; -in intoxicătii cu derivati cumarinici (warfarina). -forme de prezentare: -vitamina K în fiole de 10 ml 1%, injectabilă s.c. sau i.m. la animalele mari 0.1-0.3 g , iar la cele mici 1-3 cg putându-se repeta administrarea de 2-3ori în cursul unei zile; -vitamina K3 soluţie 1% buvabila în flacoane de 50, 100 sau 1000 ml; este destinata păsărilor şi se administrează în apa de băut dimineata: 1ml la 10 pui timp de 3-5 zile ; -vitamina K3 pulbere furajera care se poate administra la mamifere sub formă de breuvaj, în doze asemănătoare cu cele de vitamina K fiole: 0.1- 0.3 g la animalele mari; la păsări se administrează în hrana de obicei concomitent cu medicatia

70

Farmacologie veterinara coccidiostatica, sulfamidica sau antibioticele în doza de 3-6 g/tona de furaj pe o durata de 4-7 zile. -fitomenadiona în fiole de 1ml 1% de uz uman. VENOSTAT(REPTILASE) -este o hemocoagulaza izolată din veninul unor serpi sud- americani ce activeaza transformarea fibrinogenului în fibrina; -timpul de coagulare scade la o 1/3 din valoarea iniţiala, iar timpul de sângerare scade la 1/5; -există fiole de 1ml de uz uman ce conţin 1 unitate hemocoagulaza; se utilizează profilactic în cazul unor interventii chirurgicale, cât şi curativ în interventii insotite de hemoragii ; -calea de administrare este s.c. sau i.v. ETAMPSILAT –fiole de 1ml; se utilizează similar Venostatului.

71