Creante Fiscale [PDF]

Zitiervorschau

Titlul de creanţă fiscală 1.Creanţele fiscale Înainte de a începe abordarea subiectului “Titlul de creanţă fiscală”, consider necesară definirea anumitor noţiuni introductive. Creanţele fiscale reprezintă drepturile patrimoniale ce rezultă din raporturile de drept material fiscal ce se alcătuieşte din creanţe fiscale principale, (de exemplu: dreptul de percepere a impozitelor, taxelor, contribuţiilor, dreptul la rambursarea TVA, etc ) şi creanţe fiscale accesorii (perceperea dobănzilor şi penalităţilor de întârziere). Obligaţiile fiscale rezultate din raporturile de drept material fiscal sunt date de: obligaţia de a declara, de a calcula şi înregistra în evidenţele contabile şi fiscale bunurile şi veniturile impozabile sau impozitele, taxele, contribuţiile datorate; obligaţia de a plăti la termenele legale sumele datorate; obligaţia de a calcula, de a reţine şi de a înregistra în evidenţele contabile şi de plată, la termenele legale, impozitele şi contribuţiile care se realizează prin stopaj la sursă; sau orice alte obligaţii care revin contribuabililor persoane fizice sau juridice, în aplicarea legilor fiscale. Dreptul de creanţă fiscală şi creanţa fiscală corelativă iau fiinţă la momentul constituirii bazei de impunere care le generează. 2. Titlul de creanţă – noţiune Prin lege, se arată că, prin administrarea impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi a altor sume datorate bugetului general consolidat constituie ansamblul activităţilor desfăşurate de organele fiscale referitoare la: înregistrarea fiscală; declararea, stabilirea, verificarea şi colectarea impozitelor, taxelor contribuţiilor şi altor sume datorate bugetului general consolidat; soluţionarea contestaţiilor împotriva actelor administrative fiscale. Conform Codului de Procedură Fiscală, legiuitorul român reglementează şi defineşte titlul de creanţă fiscală ca fiind actul prin care se stabileşte şi

individualizează creanţa fiscală, întocmit de organele competente sau de persoanele îndreptăţite, potrivit legii. Titlurile de creanţă nu se limitează doar la actele ce au în componenţa lor doar obligaţii faţă de bugetul statului astfel, menționez faptul că tot titluri de creanţă sunt şi cele care încorporează obligaţii faţă de bugetul local bugetul asigurărilor sociale de stat. Bunăoară, titlul de creanţă poate să conţină şi alte categorii de obligaţii de natură pecuniară datorată oricăruia dintre bugetele publice ce compun sistemul bugetar român (amenzi sau alte venituri nefiscale). Prin O. G. nr. 11/1996, titlul de creanţă bugetară a fost stabilit de către legiuitor ca fiind actul prin care se constată şi se individualizează obligaţia de plată privind creanţele bugetare, întocmite de organele de specialitate sau de persoane împuternicite, potrivit legii. Referitor la definiţiile date titlului de creanţă, în considerarea specialiştilor, aceştia sunt de părere că terminologia anterioară, de „titlu de creanţă bugetară” era mai corectă decât cea actuală utilizată sub denumirea de „titlu de creanţă fiscală”. 3. Natura juridică şi caracterele titlului de creanţă Referindu-mă la natura juridcă a titlului de creanţă, în literatura de specialitate s-au format două mari opinii. Conform doctrinei de drept financiar, aceasta susţine faptul că este un act de impunere unilateral de drep financiar public. Însă, potrivit doctrinei de drept administrativ, titlul de creanţă ar fi un act administrativ. Analizând legătura dintre dreptul administrativ şi dreptul financiar, prin prisma organelor de stat specializate în activitatea financiară sau alte persoane împuternicite, a formei, a finalităţii executării legii sau a conţinutului actului în sine, pot trage concluzia că titlurile de creanţă au o natură juridică mixtă de act aministrativ-fiscal. Referitor la caracterele titlului de creanţă, acestea se clasifică în patru categorii: I. Caracterul legal al titlului de creanţă fiscală este o primă trăsătură care rezultă din obligativitatea emiterii lui pe baza şi în conformitate cu legile în vigoare. Având în vedere că obligaţiile fiscale sunt instituite exclusiv prin legi sau alte acte normative şi că ele izvorăsc din acestea, titlul de creanţă constată şi nu crează obligaţia fiscală ce revine unui anumit contribuabil.

II. Caracterul declarativ al titlului de creanţă fiscală se referă la faptul că prin emiterea sau confirmarea sa de către organele competente se constată doar dreptul statului de a încasa sumele de bani datorate bugetului de stat şi obligaţia ce revine contribuabilului. Titlul de creanță nu este constitutiv de drepturi, întrucît obliga ția de plată nu se naște în temeiul titlului de creanță, ci în temeiul legii, titlul de creanță fiscală având doar caracterul unui act constatator al obligației fiscale legale. Prin emiterea sau confirmarea de către organele competente se constată doar dreptul statului de a încasa sumele de bani datorate bugetului de stat și obligaţia în acest sens ce revine contribuabilului. Prin legea care reglementează un impozit sau o taxă se instituie o obligaţie ce va reveni oricărei persoane fizice sau juridice care îndeplineşte condiţiile cerute de acea lege. Odată ivite premisele stabilite de lege pentru naşterea obligaţiei de plată a impozitului sau a taxei, respectiv realizarea unui venit sau deţinerea unui bun, persoana fizică sau juridică va deveni contribuabil. Ea va avea obligaţia de a întocmi declaraţia de impunere sau taxare care constituie titlu de creanţă. Acesta va constata doar individualizarea faţă de o anumită persoană fizică sau juridică, a obligaţiei fiscale cu vocaţie generală reglementată de lege. Dacă titlul de creanţă ar avea caracter constitutiv de drepturi, pentru perioada în care, în mod culpabil, nu a întocmit declaraţia de impunere, contribuabilul nu ar putea fi obligat la plata impozitelor sau taxelor, deoarece nu are nici o obligaţie de ordin fiscal. Calificând însă titlul de creanţă fiscală ca un act juridic declarativ de drepturi, efectele sale vor avea caracter retroactiv, sumele reprezentând impozite sau taxe urmând a fi calculate şi pe perioada anterioară emiterii titlului de creanţă bugetară din momentul în care contribuabilul a obţinut venitul sau a dobândit bunul în legătură cu care există obligaţiile fiscale. III. O altă trăsătură a titlului de creanţă bugetară o reprezintă caracterul său executoriu. Cauzele care determină caracterul executoriu al titlului de creanţă sunt emiterea actului în realizarea puterii de stat şi prezumţia de legalitate de care el beneficiază şi care are ca efect producerea imediată a consecinţelor juridice ale titlului de creanţă, fără a mai fi necesară cercetarea legalităţii acestuia, fiind posibilă executarea directă.

Titlul de creanţă fiscală nu obligă, până la termenul de plată stabilit prin lege, la plata obligaţiilor fiscale menţionate în acesta, ci numai constată existenţa acestora. După expirarea termenului de plată stabilit prin lege, „titlul de creanţă” îşi schimbă radical (prin efectul legii) regimul juridic în „titlul executoriu”, ceea ce înseamnă că impozitele, taxele, contribuţiile menţionate în acesta devin obligatoriu de plătit. Titlul executoriu fiscal obligă, după expirarea termenului de plată stabilit prin lege, la plata obligaţiilor fiscale menţionate în acesta. Titlul de creanţă fiscală este executoriu de drept, fără a mai fi necesară obţinerea altui titlu executoriu, prevederile sale putând fi aduse la îndeplinire fără nici o investire specială. Raţiunea acestei particularităţi, a creanţei fiscale constă în necesitatea realizării veniturilor bugetare la termenele şi în cuantumul prevăzute de lege. Având în vedere destinaţia taxelor şi impozitelor şi faptul că beneficiară a acestora este întreaga societate, fiind vorba, prin urmare, de un interes public, legiuitorul român a recunoscut caracterul executoriu de drept al creanţei fiscale. Caracterul executoriu nu se confundă cu caracterul obligatoriu al actelor. Caracterul executoriu subliniază doar că executarea prin această forţă a titlului de creanţă se realizează în mod direct. În măsura în care contribuabilii nu îşi execută la termenele stabilite obligaţia de a plăti sumele cuvenite bugetului de stat, organele fiscale au dreptul de a trece direct la executarea silită a acestor sume. Procedura executării silite urmează a fi declanşată din oficiu de către organele financiare competente, nefiind necesară intervenţia altor organe ale statului care să avizeze executarea silită. Organele fiscale au obligaţia ca în momentul în care constată neplata la scadenţă a sumelor cuvenite bugetului de stat să procedeze la realizarea acestora pe calea executării silite, obligaţie imperativă care, în cazul nerespectării sale, poate antrena răspunderea persoanelor din cadrul acestor organe. IV. A patra, şi ultima trăsătură a titlului de creanţă fiscală, constă în faptul că el poate fi atacat sau contestat pe cale administrativă şi judecătorească, controlul legalităţii titlurilor de acest fel fiind rezervat organelor financiare şi efectuându-se conform normelor de procedură fiscală.

4. Declaraţia fiscală şi decizia de impunere Impozitele, taxele, contribuţiile şi orice alte sume datorate se realizează în două moduri şi anume: prin declaraţie fiscală (întocmită şi depusă de către contribuabil) sau prin decizia de impunere (eliberată de organul fiscal competent). Declaraţia fiscală reprezintă actul depus la organul fiscal, în mod obligatoriu, de către persoanele stabilite prin lege, documente care descrie declararea obligaţiilor fiscal, a bunurilor sau veniturilor din care decurg obligaţii fiscale deţinute de contribuabil. Formularul de declaraţie fscală se asigură contribuabilui în mod gratuit, trebuie să fie corect, complet şi de bună-credinţă, iar acesta se va depune la registratura organului fiscal, prin poştă ori prin mijloace electronice de comunicare. În cazul în care contribuabilul nu depune declaraţia fiscală în termenul stabilit, organul fiscal va proceda la stabilirea din oficiu a datoriilor fiscale prin estimarea bazei de impunere, însă după o prealabilă înştiinţare că s-a depăşit acel termen şi după trecerea a 15 zile de la comunicarea înştiinţării. Decizia de impunere este actul administrativ emis de organul fiscal competent prin care se stabileşte cuantumul sumelor datorate (de contribuabil) sistemului bugetar, repectiv, de restituit a sumelor de restituit de la buget în perioada impozabilă pentru fiecare categorie de venit (taxă, impozit, contribuţie, etc) în parte. De asemenea, decizia de impunere are caracter de titlu executoriu şi trebuie să cuprindă următoarele: tipul de impozit, taxă, contribuţie sau altă sumă datorată; baza de impunere; cuantumul impozitului datorat pentru fiecare perioadă impozabilă. Decizia de impunere produce efectul juridic de individualizare a unei creanţe fiscale, însă, atunci când nu se îndeplinesc obligaţiile fiscale de către contribuabil, pe baza deciziei de impunere se porneşte executarea silită. Fiind mai mult decât un titlu de creanţă, respectiv un act administrativ fiscal, decizia de impunere va trebui să întrunească toate condiţiile de formă deținute aceste categorii de acte.

5. Clasificări ale titlurilor de creanţă

Titlurile de creanţă fiscală pot fi clasificate după mai multe criterii. A. După scopul urmărit, putem distinge:  titluri de creanţă explicite, întocmite exclusiv în acest scop;  titluri de creanţă implicite, adică acte care implicit sunt şi titluri de creanţă fiscală, chiar dacă au fost întocmite în alte scop; B. După relaţia ce se poate stabili cu alte categorii de acte juridice există:  titluri de creanţe fiscale principale;  titluri de creanţe fiscale complementare; Cele mai importante titluri de creanţă sunt:  decizia de impunere emisă de către organele fiscale competente;  declaraţia fiscală, angajamentul de plată sau documentul întocmit de către plătitor;  decizia prin care se stabileşte şi se individualizează suma de plată pentru creanţele fiscale accesorii, reprezentând dobânzi şi penalităţi de întârziere;  decalaraţia vamală;  documentul prin care se stabileşte şi se individualizează obligaţia vamală, inclusiv accesoriile acesteia;  procesul verbal de constatare şi sancţionare contravenţională;  ordonanţa procurorului, încheierea sau dispozitivul instanţei judecătoreşti, pentru amenzile, cheltuielile judiciare sau alte obligaţii fiscale .

6. Titluri de creanţă explicite şi titluri de creanţă implicite Majoritatea titlurilor de creanţă au caracter explicit, fiind legal constituite exclusiv în scopul de a constata obligaţia unui contribuabil de a achita un debit către bugetul de stat, individualizând astfel obligaţia cu vocaţie generală instituită de legea ce reglementează venitul fiscal respectiv. Aceste acte de impunere sunt întocmite de organul fiscal în formă scrisă. Sunt mai multe tipuri de de titluri de creanţă explicite şi anume: a) Prin intermediul procesului-verbal de impunere întinderea obligaţiei este determinată de organele fiscale în baza datelor declarate de acestea, prin întocmirea procesului verbal. Organele fiscale vor aduce la cunoştinţă contribuabilului, înainte de împlinirea termenului, printr-o înştiinţare de plată cuantumul sumei datorate la buget. b) Declaraţia de impunere este titlul de creanţă întocmit de contribuabil şi depusă la organul fiscal competent, entitate care va verifica corectitudinea datelor şi modul de calcul al impozitului, însă, de precizat este faptul că organul fiscal nu va emite un alt act cu valoare de titlu de creanţă. c) Documentul de evidenţă întocmit de contribuabil în cazul obligaţiilor fiscale se stabilesc de către plătitor, titlul de creanţă va fi reprezentat de înscrisul de evidenţă pe care acesta este obligat să-l întocmească în termenele şi condiţiile legii. În baza acestor evidenţe, debitorul constituie declaraţiile sau deconturile fiscale care se vor depune la organele fiscale, ca de exemplu declaraţiile trimestriale şi anuale privind impozitul pe profit sau decont TVA care se depune lunar la organul fiscal competent până cel târziu în data de 25 a lunii următoare celei pentru care se întocmeşte. Titlurile de creanţă implicite sunt acele acte juridice care au un alt scop principal, însă, chiar dacă au alt scop, ele conţin şi individualizarea obligaţiei de plată, rezonând cu ideea de titlu de creanţă fiscală. Acestea sunt întocmite de organele financiar-contabile sau alte organe ale statului. Ca exemple, pot enumera următoarele: a) Statele de plată a salariilor şi a altor drepturi impozabile privesc şi calculul impozitului pe salarii datorat de către fiecare angajat, angajatorul având obligaţia de calcul şi de a vărsa aceste sume bugetului de stat, în caz contrar fiind constrâns să achite majorări de întârziere. Prin darea de seamă statistică, organul

fiscal verifică modul de calcul, reţinerea şi vărsarea, fără însă a reprezenta un titlu de creanţă. b) În cazul impozitelor pe dividente, societăţile comerciale plătitoare de dividente către acţionari sau asociaţi, să calculeze, să reţină şi să verse impozitul aferent. Înscrisul care constată plata dividentelor şi reţinere impozitului reprezintă un real titlu de creanţă fiscală implicit. c) Actul constator emis de organul de control fiscal reprezintă un titlu de creanţă diferit datorat de conţinutul său complex, fiind actul ce constată rezultatul unui control financiar (proces-verbal de control sau un raport de inspecţie fiscală).