Costache Caragiale [PDF]

Zitiervorschau

Costache Caragiale (29.03.1815 – 13.02.1877)

Teatrul din Botoșani

Teatrul Naţional (Teatrul Cel Mare) din Bucureşti

CARAGIALE, COSTACHE 13 mart. 1815, Bucureşti - m. 13 febr. 1877, Bucureşti. Al doilea dintre băieții credincerului Ștefan Caragiali, după Luca, tatăl lui I. L. Caragiale, Costache este primul Caragiale celebru al familiei. Actor, regizor, dramaturg, el a fost cel dintâi director concesionar, împreună cu I. A. Wachmann, al Teatrului Național (Teatrul cel Mare) din București, în perioada 1852–1855. După surse mai recente, Costache Caragiale a la București, în locuința de pe strada Brezoianu nr. 13. Amatorii se semnificații simbolice ar putea specula coincidența, ajutați de amănuntul că autorul Repetiției moldovenești și-a trăit ultimii ani într-o sărăcie extremă. Să fi fost Costache Caragiale pândit de ghinon? Posibil dacă observăm că acest om de teatru cu vocație de întemeietor a avut o carieră foarte scurtă, de numai 17 ani, între 1838, când organiza reprezentații în limba română la Botoșani, și 1855 când părăsea directoratul Teatrului cel Mare, din cauza tristei rivalități cu Matei Millo. Cariera sa actoricească era practic încheiată, după această dată Costache Caragiale apărând sporadic pe scenă. Nici destinul dramaturgului nu a fost mai fericit. S-au păstrat de la Costache Caragiale patru piese și două mici lucrări ocazionale Dacă O soaré la mahala sau Amestec de dorințe, din 1845, Îngâmfata plăpămăreasă sau Cucoană sunt (1846),Doi coțcari sau Păziți-vă de răi ca de foc (1849) suferă de convenționalismul și stângăciile epocii la nivel compozițional, limbajul lor colorat este fermecător, anunțând, după G. Călinescu, „dialogul atât de strălucit al marelui său nepot, I. L. Caragiale”. A studiat la Şcoala Domniţa Bălaşa şi la Şcoala de declamaţiune a Filarmonicii, unde s-a înscris în 1835. A debutat în teatru cu rolul Întâiul american din Alzira de Voltaire, pe scena teatrului Manolo. În anul 1838, în urma închiderii Societăţii Filarmonice, pleacă la Botoşani pentru a organiza o stagiune teatrală în limba ţării, iar în 1839 pune bazele trupei naţionale din Iaşi. Pe la 1845 revine în Bucureşti şi încheagă o trupă, numind-o “trupa română de diletanţi”, din care făceau parte actorii străluciţi ai vremii: Ştefan Vellescu, C. Demetriade, Maria şi Raluca Stavrescu, Frosa Vlasto Marcolini şi Mihail Pascaly propunându-şi să includă în repertoriu numai piese scrise de primii noştri dramaturgii români ai vremii: V. Alecsandri, C. Negruzzi, C.Facca. „Aprins de dorinţa de a învia un teatru pe care cabala politică îl sugrumase încă în leagănul său – povestea Costache Caragiale – propusei la câţiva bărbaţi de putere sămi dea ajutorul pecuniar, făgăduindu-le sclavia mea la întâmplare de nereuşire. Propunerea îmi fu primită în ridicol şi eu eram un şarlatan…”. Şi atunci, hotărăşte să-şi sacrifice averea personală în favoarea teatrului, ca trupa să joace spectacole în limba naţională, dintre care amintim: “Iorgu de la Sadagura”, „Creditorii” de V. Alecsandri, „Buna educaţie” de C. Bălăcescu; „Comedia Vremeii sau franţuzitele” de C.Facca. Din dramaturgia sa s-au jucat piesele: “O soaré la mahala”, “Îngâmfata plăpumăreasă”, “Doi coţcari” etc. Actorii au jucat în spectacole rostind textul în limba română, fără fastul costumelor scumpe şi strălucitoare ce puteau fi văzute în trupele italiene sau germane. Publicul său nu era format din boierii din vestitele lor saloane ale epocii, ci lumea de jos a breslaşilor, lipscanilor, tabacilor, adică a meşteşugarilor vremii, clasa de mijloc a societăţii româneşti. Actorul şi profesorul de la Conservator, care a dat prima promo ție de actori cu școală, a înfiinţat Teatrul Mic de atunci, în locul Sălii Ieronimus Momolo. Acolo au jucat nume mari ale teatrului românesc, care au migrat apoi spre Teatrul cel Mare după înfiinţarea lui.

Inaugurarea Teatrului cel Mare din Bucureşti Între 1852-1855, Costache Caragiale a fost primul director al Teatrului cel Mare. Din contractul semnat de către actor, se constată că a primit func ția de director al Teatrului cel Mare din Bucureşti la 1 iulie 1852, pe un termen de trei ani. La acea vreme, construcţia instituţiei nu era finalizată. Din contract reiese că era obligat să aibă o trupă de 24 de persoane, să dea în fiecare lună două spectacole noi în primul an, adică 56 de spectacole, ca în următorii ani să aibă trei premiere pe lună, adică 72 de spectacole. Repertoriul să includă genurile: dramă, comedie, farsă, vodevil. I se mai cerea să respecte „cronica costumelor”, pentru ca teatrul să devină „istorie personificată”. (Arhivele Statului, Bucure ști, Fondul Teatrului Național, 1852) Nu știm cu ce bani, înainte de inaugurarea institu ției, Costache Caragiale se deplasează la Paris pentru a cumpăra costume și decor. Așadar, Teatrul cel Mare a fost ridicat pe Podul Mogoşoaiei [CaleaVictoriei de azi, unde se află Hotelul Novotel] între 1846-1849. A fost inaugurat sub domnitorul Barbu Ştirbei la 31 decembrie 1852. După guvernanți, teatrul trebuia să aibă o sală pentru spectacole de operă, pentru baluri “de întâiul ordin” și apoi pentru spectacole de teatru. [ Potra, George – “Din Bucureştii de altădată”] După înființare, în 1852, Teatrul Național devine în scurt timp inima Micului Paris, -aşa era numit Bucureştiul atunci – şi pulsează viaţă în universul cultural și politic românesc până în 1944. Era o bijuterie arhitecturală în interior și exterior, care a uimit călătorii, diplomaţii, ziariştii străini, când ne-au vizitat țara. Pe scenă au jucat marii artişti de pe scenele lumii în toate limbile, în spectacole de dramă, tragedie, comedie, vodevil. Viaţa bucureşteană de atunci înseamnă teatru, iar teatru înseamnă viaţă socială, culturală, politică, cu ecou în fața teatrului sau pe scena lui. La inaugurarea oficială au participat și domnitorul cu so ția sa, boierii vremii alături de consuli străini, în lojile care „scânteiau de luxul rochiilor elegante ale doamnelor”, scrie Cezar Bolliac despre “frumoasa amestecătură” care mergea de la “modesta boieroaică în bonetă de tulpan alb și în rochia de muselin, până la dama de rang înalt cu fruntea scânteind de briliante îmbrăcată în rochie lungă, elegantă de seară”. În seara inaugurării, după ce și-au cumpărat bilet la spectacol, “…mul țimea de uniforme, de coroane, de diamante și de rochii inunda acest local de sărbătoare ce nu se putea compara cu niciuna din clădirile din câte văzuseră până atunci la noi, astfel încât, ni se părea un vis și ne crezurăm un minut strămuta ți, pe malurile Senei. Toate clasele societății, toate stările comerțului și ale boierilor noştri, alergaseră la această sărbătoare a cultului artelor”, ca să arate că sunt în ton cu lumea europeană. [Olănescu, Costache –“Teatru la români”]. Spectacolele au avut loc la lumina lumânărilor de seu. Iar tonul festiv a fost dat de protipendada, care a alergat cu sufletul la gură să umple sala, ca să- și etaleze costumele și rochiile elegante daor ca să fie văzuţi. Programul ales pentru inaugurarea sălii nu corespundea nici cu frumuseţea sălii, nici cu însemnătatea zilei, că era ajunul anului nou, nici cu diversitatea socială a spectatorilor. În privința programului serii au existat controverse în epocă. Din ziarele timpului, aflăm că pe afiș era trecut spectacolul „Zoe” sau “Amantul împrumutat”, un vodevil într-un act, tradus din limba franceză, cu muzica cupletelor scrisă de Eduard Wachmann, unde juca cântăreața Niny Valéry și actorii: Costache Caragiale, Costache și Rali ța Mihăileanu, Catinca Mihăescu și Raluca Stavrescu, urmat de un program de teatru de operă italiană, în care cuprindea o arie din opera “Masnadieri” (Bandi ții) cântată de Mustani, și trioul din “Lucreția Borgia” cântat de soprana Marziali cu Finochi și Pellegrini, un cvartet din “Lucia de Lamermoor” cântat de domni șoara Lesniewsha cu Mustani, Fiochi și Carol, toți din trupa lui Papa Nicola. Și la final, doina din “Claca țărănească” operetă scrisă de Ioan Andrei Wachmann (1807-1863), pentru a da serii un ton festiv.

În anul 1855 este îndepărtat de la conducerea Teatrului Naţional din Bucureşti, în favoarea veşnicului său rival, Matei Millo. Se retrage din teatru şi devine judecător de pace în Culoarea de verde. Este solicitat de C. A. Rosetti la Teatrul cel Mare ca profesor de declamaţiune (1868–1870), printre elevi aflându-se fiul său, George și nepotul său, Ion Luca Caragiale. Aici va interpreta, ocazional, diferite roluri în spectacole de binefacere, silit de condiţiile materiale precare în care trăia. În anul 1866 apare pentru ultima oara în piesa Doamna Ruxandra de B. P. Hasdeu. În 1867 publică în tipografia lui C. A. Rosetti lucrarea Teatru Naționale în Țara Românescă, dedicată „publicului român”, scurtă istorie e teatrului românesc, prima scriere de acest fel din cultura română, care, în ciuda inerentelor ei neîmpliniri și a faptului că autorul ține să- și caracterizeze propriile texte dramatice, își păstrează și astăzi nu numai interesul documentar. „Un exemplar, aflat la Muzeul Teatrului Naţional din Bucureşti, poartă dedicaţia unchiului către nepotul său, Ion Luca, şi un autograf al celui din urmă – se pare că i-a fost dăruit pe când urma cursurile de declamaţie şi mimică ale lui Costache, împreună cu George, fiul lui Kosty, respectiv vărul primar al lui I. L. Caragiale.”

Patru lei, o cămaşă, o bibliotecă şi un gând nobil. La arhivele Statului printre multe dosare despre istoria teatrului românesc există o scrisoare semnată de Iasomiţa Caragiale: „Subscrisa, soţia repausatului Costache Caragiale, rămasă în mizerie, împreună cu o numeroasă familie, fără poziţiune, fără recompensă, adusă la extremă disperare, vin a vă ruga, a face a mi se acorda o seară în Teatrul Naţional, fără plată, ca să poată artiştii români, în fruntea cărora se află domnul Pascaly să dea o reprezentaţie în favoarea nenorocitei familii a lui Costache Caragiale, camaradul, fostul director şi iniţiatorul în arta dramatică.” Scrisoarea datează din 14 octombrie 1877. Refuzul fusese categoric pe motiv că direcţia nu are nicio zi liberă. Aşa cum am mai spus, autorul Repetiției moldovenești și-a trăit ultimii ani într-o sărăcie extremă. La moartea lui moștenirea era: 4 lei, o cămaşă şi „o vastă bibliotecă”. Plecase în lumea de dincolo cu un gând nobil şi optimist: “Societatea în dreptatea ei, va preţui într-o zi lucrările mele…” A mai scris: „Dreptatea poporului judece pe fraţii Caragiale” (o lucrare confesională unde stăruia asupra mişcării teatrale naţionale) şi „Teatrul Naţional în Ţara Românească” închinată publicului român. Costache Caragiale a trăit într-o epocă de mari frământari sociale: revoluţiile de la 1821 şi 1848, Războiul de Independenţă, 1877 şi a avut un crez: TEATRUL.