Lucrare Despre Caragiale [PDF]

Zitiervorschau

MINISTERUL EDUCAŢIEI NAŢIONALE UNIVERSITATEA DIN ORADEA FACULTATEA DE LITERE

REZUMATUL TEZEI DE DOCTORAT DINASTIA CARAGIALE – FILONUL CREAŢIEI

Conducător ştiinţific, Prof. univ. dr. Ioan Derşidan Doctorand, Ioana-Luminiţa Pop (Trempe)

Oradea 2013

CUPRINS I.

INTRODUCERE ……………………………………………………….

5

II.

FAMILIA CARAGIALE ÎN TRANZIŢIA ROMÂNEASCĂ – ÎNTRE DOUĂ SECOLE ……………………………………….............

13

De la generaţia paşoptistă la cea clasică şi interbelică ……….. 2.1.1 Elanul paşoptist al începuturilor teatrale la Iorgu şi Costache Caragiale ……………………………….......... 2.1.2 Momentul estetic junimist al lui Ion Luca Caragiale ….. 2.1.3 Mateiu Caragiale şi Luca Ion Caragiale – promotori şi refractari ai modernismului ............................................. 2.1.4 Filonul cultural al dinastiei ……………………….........

13

O radiografie a familiei (1836 - 1936). Cercetarea originilor 2.2.1 Iorgu Caragiale şi Costache Caragiale – fiii bucătarului domnesc pe teritoriul românesc ………......................... 2.2.2 Ion Luca Caragiale – faţă cu modelele parentale …...... 2.2.3 Mateiu Caragiale – Între „tatăl biologic” şi „tatăl psihologic”. „Romanul” familial …………………….. 2.2.4 Luca Ion Caragiale – vlăstarul din umbra tatălui ……..

49

Familii şi cupluri ……………………………………………… 2.3.1 Iorgu şi Elena Caragiale – un cuplu în slujba scenei … 2.3.2 Ion Luca Caragiale şi calea spre armonia unităţii familiale ………………………………………............ 2.3.3 Mateiu Caragiale – în căutarea pontului marital ……..

69 70

Tipuri caracteriale şi temperamentale în dinastia Caragiale 2.4.1 Costache Caragiale –colericul-melancolic …………... 2.4.2 Iorgu Caragiale – colericul ………………………….. 2.4.3 I. L. Caragiale – colericul-flegmatic ………………… 2.4.4 Mateiu Caragiale – melancolicul ……………………. 2.4.5 Coordonate psihologice ale personalităţii artistice în dinastia Caragiale …………………………….............

82 88 91 95 99 107

PARIUL CU VIAŢA ……………………………………………........

111

3.1

Costache Caragiale – de la grandoare la uitare …………….

111

3.2

Iorgu Caragiale – miza supremă a actoriei ……………........

120

3.3

Ion Luca Caragiale – atracţia Nordului, statornicirea citadinului ………………………………………………..........

125

3.4

Mateiu Caragiale - mirajul aristocratic şi „sindromul de rol”

132

3.5

Ecaterina şi Luca Ion Caragiale – protecţia familiei de sânge

138

2.1

2.2

2.3

2.4

III.

2

15 23 33 40

51 55 60 66

72 76

IV.

PARIUL CU SOCIETATEA. ROLURI ASUMATE ………………...

143

Vocaţia actoriei ………………………………………………… 4.1.1 Costache Caragiale – un om deplin al teatrului românesc ………………………………………………. 4.1.2 „Sigiliul de originalitate” al actorului Iorgu Caragiale 4.1.3 Experienţa scenei şi concepţia estetică despre teatru a lui Ion Luca Caragiale ………………………………….

143

4.2

Supapa avocaturii ………………………………………………

159

4.3

Jurnalismul ca modus operandi ……………………………….. 4.3.1 Publicistica – constantă a vieţii şi a creaţiei lui I. L. Caragiale …………………………………………. 4.3.2 Experienţa jurnalistică a lui Mateiu I. Caragiale ……… 4.3.3 Apariţiile gazetăreşti ale lui Luca Ion Caragiale ………

164

4.4

Pontul omului de afaceri ……………………………………….

179

4.5

Loteria politică …………………………………………………. 4.5.1 Patriotismul pus în slujba artei dramatice de generaţia de actori Caragiale …………………………………....... 4.5.2 Politica – rampă de lansare socială pentru Ion Luca Caragiale şi personajele sale …………………………… 4.5.3 Ponturile politice ale „omului seniorial” Mateiu Caragiale ………………………………………………..

181

4.6

Misiunea pedagogică ………………………………………........ 4.6.1 Costache Caragiale - pionier în predarea artei dramatice 4.6.2 Un clasic junimist în învăţământ ……………………….

191 191 193

4.7

Ipostaza de meloman a scriitorului Caragiale ………………...

198

4.8

Partea poetului şi a artistului …………………………………..

202

FILONUL CREAŢIEI – IMAGINAR ŞI COMBUSTIE ……….........

206

O dinastie literară sigură şi o filiaţie literară controversată – receptare critică ……....................................................................

206

5.2

Între autori şi personaje – mascări şi demascări …………......

209

5.3

Instinctul comicului ca vocaţia directoare a dinastiei ………... 5.3.1 Forme ingenue ale comediei în dramaturgia lui Costache Caragiale …………………………………….. 5.3.2 Prefigurări caragialiene în opera dramatică a lui Iorgu Caragiale ………………………………………………. 5.3.3 Râsul ca vâlvătaie ………………………………………

220

4.1

V.

5.1

3

143 149 150

164 176 178

181 184 189

224 239 243

Caruselul carnavalescului …………………... Ponturi şi pontagii ………………………….. Râsul cu variaţiuni. Pornirea parodică ……...

244 253 264

Miza tragicului …………………………………………………. 5.4.1 Sâmburele tragic al comicului …………………………. 5.4.2 Jocurile destinului ……………………………………… 5.4.3 Manii şi excese. Enormul şi monstruosul, viziune a dinastiei ………………………………………………... 5.4.4 Personaje caragialiene şi eroi mateini sub cupola tragicului ……………………………………………….

272 274 280

Mirajul fantasticului ………………………………………........ 5.5.1 Definiri, influenţe şi clasificări ale fantasticului caragialian şi matein …………………………………… 5.5.2 Forme de satanizare. Demonul şi emisarii săi …………. 5.5.3 Orizontul fabulosului. Elemente de mitologie şi basm, circumscrise fantasticului ………………………………

294

5.6

Componenta realistă a filonului literar ………………………. 5.6.1 „Cojile de nucă” ale realului …………………………... 5.6.2 Pregnanţe naturaliste …………………………………...

314 314 326

5.7

Dimensiunea confesivă …………………………………..…...... 5.7.1 Pagini de autobiografie şi jurnal ………………………. 5.7.2 Corespondenţa ca medie a polarităţilor în dinastia Caragiale ………………………………..........................

332 332

Scrisul literar, între cruciş lingvistic şi orchestraţie stilistică

349

5.3.3.1 5.3.3.2 5.3.3.3 5.4

5.5

5.8

284 291

294 302 311

339

DEPOZIŢII ALE UNOR CURTENI DINASTICI …………………..

354

6.1

Modelul Caragiale …………………………………………....... 6.1.1 Portrete literare ale artistului ………………………….. 6.1.2 Revigorarea modelului caragialian ……………………. 6.1.3 Intrigi dramatice reînnodate ……………………………

354 354 355 361

6.2

Reconstituiri în spirit matein …………………………………..

363

VII.

CONCLUZII ……………………………………………………………

368

VIII.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ ……………………………………….

387

VI.

4

REZUMAT Interesul pentru temă. Când este rostit numele Caragiale, ne vin în minte, irepresibil, imagini fulgurante ale universului artistic caragialian sau, cel mult, evocăm „afumătura” stilului poetizat matein, fără a ne pune problema distingerii scriitorului în discuţie dintr-o serie considerabilă, sub raport numeric şi valoric, a unei familii de sânge. Proeminenţa personalităţii lui Ion Luca Caragiale, irecuzabila impunere a artei sale, perenitatea caragialismului, devenit parte componentă a blazonului spiritualităţii româneşti – în eternul binom ai cărui poli dihotomici rămân Eminescu şi Caragiale1 -, restrâng mult posibilitatea confuziei cu un alt scriitor cu acelaşi nume. Recunoscându-i lui I. L. Caragiale poziţia incontestabilă de întemeietor de dinastie, atragem atenţia asupra faptul că reputatul dramaturg aparţine unei dinastii literare deja ilustre în momentul afirmării sale şi ale cărei scintilaţii creatoare se vor profila pe scena literelor româneşti şi după dispariţia lui. Astfel, bazele culturale în care este ancorat pilonul central au fost edificate de strămoşii săi din generaţia premergătoare. Scena este calea prin care Costache Caragiale (1815-1877) şi Iorgu Caragiale (1826-1894), unchii lui I. L. Caragiale din partea tatălui, se impun ca artişti şi oameni deplini ai teatrului, în perioada paşoptistă şi postpaşoptistă. Esenţa histrionică a înzestrării ereditare, semnalate de Paul Zarifopol, infuzează atât viaţa, cât şi creaţia lui I. L. Caragiale (1852-1912), reformatorul artei dramatice româneşti, educat în proximitatea celor doi actori. După cum se ştie, pasiunea pentru creaţie este transmisă de tată şi celor doi fii ai săi, Mateiu I. Caragiale (1885-1936) şi Luca I. Caragiale (1893-1921), care evoluează, în felul lor individual, pe acelaşi traiect al literaturii, transmis prin cromozomi nevăzuţi descendenţilor acestei familii, constituind ceea ce Tudor Vianu numea o „dinastie de autocraţi estetici”2. Parcurgând atent bibliografia critică şi mai ales ediţiile operelor scriitorilor Caragiale şi scrutând epoca (intervalul de o sută de ani, între 1836 şi 1936), am remarcat, uneori cu regret, că pe cât de mare este popularitatea dramaturgului clasic, pe atât de estompate apar figurile celorlalţi Caragiale. În acest sens, am considerat că este necesară o punere în lumină a întregii dinastii de scriitori Caragiale, cuprinzând cinci reprezentanţi din trei generaţii distincte, acoperind astfel un veac de manifestare literară şi culturală, cel din urmă şi cel mai glorios al unui clan care izbuteşte să se metamorfozeze, în crepusculul existenţei sale, prin artă. De asemenea, nutrim convingerea că realizarea unui tablou panoramic al permanenţelor estetice – pe care le-am putut repera la o lectură atentă a operei scriitorilor Caragiale -, ca şi al reţelei de comunicaţii între viziunea artistică şi imaginarul unor scriitori înrudiţi prin sânge este de bun augur, are relevanţă pentru o înţelegere profundă a operei şi a legăturilor scriitorilor cu epoca şi, nu în ultimul Poziţionări privind circumscrierea profilului spiritual românesc reperăm la Ion Vartic, Clanul Caragiale, Biblioteca Apostrof, Cluj-Napoca, 2001, p. 59 sau la Dan C. Mihăilescu, I. L. Caragiale şi caligrafia plăcerii, Editura Humanitas, Bucureşti, 2012, p. 15; afirmaţia că „fiinţa românească este caragialo-eminesciană” aparţine lui Radu Cosaşu, fiind cuprinsă în volumul Sonatine, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1987, p. 41. 2 Tudor Vianu, Scriitori români, vol. III, Editura Minerva, Bucureşti, 1971, p. 173. 1

5

rând, se înscrie într-o tradiţie a culturii universale, care înregistrează asemenea cazuri de filiaţie ereditară a talentului literar. Actualitatea temei. Istoria şi istoria literară ne oferă, din Antichitate şi până în prezent, exemple de propagare, din generaţie în generaţie, a fibrei artistice, în cadrul familiilor Scipio, Seneca, Mann, Grimm, Brontë, Dumas, Cantemir, Caragiale, Văcărescu, Pillat, Lovinescu, Vianu, Cioculescu etc. Interesul constant pe care îl suscită cercetarea dinastiilor culturale este demonstrat de numeroase studii şi articole. În ceea ce priveşte dinastia de scriitori Caragiale, pe lângă lucrarea profesorului clujean Ion Vartic, Clanul Caragiale, în care sunt reunite o sumă de studii extrem de incitante, dar de sine stătătoare, despre I. L. Caragiale, Mateiu Caragiale şi Luca I. Caragiale, semnalăm abordarea comparativă propusă de criticul literar Iulian Boldea, sub titlul Faţa şi reversul3, distingând „confluenţe şi disfuncţii” între creaţia lui I. L. Caragiale şi cea a lui Mateiu Caragiale, precum şi existenţa monografiei Caragealii, o familie de scriitori, scrise de Luiza Marinescu4, reunindu-i sub aceeaşi copertă pe cei cinci scriitori, într-o încercare reuşită – credem noi – de a identifica unele constante ale vieţii şi operei lor. De-a lungul receptării critice a dinastiei s-au făcut însă şi alte conexiuni, fie între prima şi a doua generaţie Caragiale, fie între tată şi fii. Sugestii semnificative ne oferă critici şi istorici literari precum G. Călinescu5, Ştefan Cazimir6, Florin Manolescu7 sau Alexandru Piru8, în studiile cărora sunt semnalate prefigurări caragialiene din opera precursorilor pe linie paternă. Bogate surse exegetice ne ghidează în receptarea comparativă a operei mateine şi a celei caragialiene, ilustrând „legături filiative”, dar şi caracteristicile care „despart arta fiului de a tatălui”, printre care relevante ni se par studiile lui Perpessicius, Pompiliu Constantinescu9, Alexandru George10, Vladimir Streinu11, Ioan Derşidan12, Gheorghe Glodeanu13. Ca o probă suplimentară a interesului nostru pentru dinastiile literare, menţionăm faptul că despre scriitorii Caragiale au scris cercetători literari din alte două familii cu tradiţii culturale: Şerban Cioculescu şi Barbu Cioculescu, respectiv Tudor Vianu şi Ion Vianu, cu atenţia distribuită între tată şi fii. Din nefericire, constatăm că abordările critice comparative se axează prioritar doar pe o anume componentă estetică, lăsând în umbră multe fire conective, obnubilând multiple posibilităţi investigative. Demersul nostru analitic se înscrie, prin urmare, într-o tradiţie a receptării comparative. Ne ancorăm

Iulian Boldea, Faţa şi reversul (I. L. Caragiale şi Mateiu I. Caragiale), Editura Ardealul, Târgu-Mureş, 1998, p. 59. Luiza Marinescu, Caragealii, o familie de scriitori, Editura Muzeul Literaturii Române, Bucureşti, 2005. 5 G. Călinescu, Studii şi cercetări de istorie literară, Editura Tineretului, Bucureşti, 1966, pp. 43-63. 6 Ştefan Cazimir, Nu numai Caragiale, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1984, p. 80. 7 Florin Manolescu, Caragiale şi Caragiale. Jocuri cu mai multe strategii, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1983, p. 145. 8 Alexandru Piru, Precursorii lui Caragiale, în Studii despre opera lui I. L. Caragiale, Ediţie îngrijită, prefaţă şi bibliografie de Ion Roman, Editura Albatros, Bucureşti, 1976, pp. 220-225. 9 Vezi Pompiliu Constantinescu, Scrieri, vol. II, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1967, pp.169-185. 10 Alexandru George, Mateiu I. Caragiale, Editura Minerva, Bucureşti, 1981, pp. 189-191. 11 Vladimir Streinu, Pagini de critică literară. Marginalia. Eseuri, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1968, pp. 151-153. 12 Vezi Ioan Derşidan, Nordul caragialian – periplul versiunilor, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2003, pp. 153-176 şi Mateiu I. Caragiale – carnavalescul şi liturgicul operei, Editura Minerva, Bucureşti, 1997, pp. 251-316. 13 Gheorghe Glodeanu, Poetica misterului în opera lui Mateiu I. Caragiale, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2003, pp. 219-232. 3 4

6

propriile argumente pe terenul solid al unei filiaţii reale, consfinţite de exegeză şi îndrituite de oferta textului literar. Ipoteza investigaţiei. Scopurile principale ale lucrării noastre sunt acelea de sintetizare a opiniilor existente asupra filiaţiilor din cadrul dinastiei Caragiale, de potenţare a conexiunilor făcute şi de reperare a noi puncte de intersecţie, completând lacunele înregistrate în linia acestei receptări. De asemenea, propunem o nouă perspectivă de cuprindere într-o lucrare unitară a filonului literar al dinastiei, conturat în urma conjugării unor factori diverşi, ce ţin – după cum demonstrăm – de origini, ereditate, psihologie, formaţie culturală, epocă, mediu, roluri sociale. Cu toate că au existenţă distinctă şi un destin particular, aceste fascicule se leagă în cadrul celebrei familii Caragiale printr-o reţea fină de vase comunicante, definite de aspecte care ţin de geniul comic, elemente de imaginar, teatralitate, tipologia personajelor, orientări literare, forme complicate de raportare la predecesori, toate imprimate în viziunea artistică a scriitorilor dinastiei şi în ceea ce înţelegem prin filonul creaţiei. Perspectiva de cercetare. Pentru a atinge o asemenea finalitate, ghidaţi de fascinaţia faţă de miracolul emersiunii acestor energii creatoare într-un adevărat spectacol incandescent, purtând ca mărci distinctive vâlvătaia roşie a carnavalescului şi flacăra sublimată a liturgicului – metafore propuse de profesorul Ioan Derşidan –, analiza noastră a coroborat criteriile domeniului estetic cu cele ale istoriei literare, ale sociologiei, ale psihologiei, ale antropologiei, în cadrul unei cercetări sincronice, conjugate cu perspectiva diacronică (cultural-istorică) asupra unui veac de existenţă şi creaţie, aflate sub semnul dinastiei Caragiale. Am recurs, de asemenea, la metoda analizei biografice, a psihanalizei, metoda descriptivă, prioritară fiind metoda analizei comparate. Dacă viaţa şi opera unui scriitor proteic, cum este I. L. Caragiale, care adoptă un „joc cu mai multe strategii” (Florin Manolescu), alternând genuri şi specii, texte cu regimuri diverse, fuzionând comicul cu tragicul, realismul cu fantasticul şi naturalismul, reflectându-şi cu pregnanţă epoca şi ţintind totodată teme universale, într-o sinteză de o prospeţime mereu actuală, abordarea comparativă a manifestărilor estetice a cinci scriitori reprezintă o reală provocare, la care ne-am lansat cu prudenţă şi discernământ critic, cu respect pentru opiniile critice şi situările istorico-literare formulate până la noi, dar şi cu entuziasmul cititorului împătimit, revizitând în timp texte şi teme proprii dinastiei. De aceea, considerăm că găsirea unor criterii optime de analiză a câmpului referenţial, ca şi păstrarea echilibrului între tentaţia noutăţii şi confruntarea cu alte interpretări a constituit dificultatea principală a cercetării noastre. Caracterul novator al lucrării rezidă în grila comparativă complexă pe care am realizat-o şi aplicat-o în analiza vieţii şi a operei scriitorilor Caragiale, cuprinzând repere structurate pe mai multe dimensiuni: cea istorică şi biografică (destinală), cea psihologică şi ereditară (cromozomială), cea socială (a rolurilor) şi cea artistică (a filonului literar). Ne-au interesat îndeosebi formele de manifestare a aptitudinii creatoare într-o dinastie, la cele trei generaţii, urmărind raportul proporţional dintre selecţia naturală (ereditate, vocaţie, predispoziţie) şi 7

selecţia artificială (educaţie, cultură, mediu), care concură concomitent la desăvârşirea talentului, până la nivelul maxim al înzestrării. În atenţia noastră au stat şi determinaţiile imuabile14 (zestrea somatică, zestrea ereditară, sexul, ascendenţa, rasa, tribul şi epoca), precum şi determinaţiile modificabile (locul, limba, religia, numele şi casta) ale fiinţei, cu modificări reperate în ambele categorii, în ceea ce priveşte toposul, casta, ascendenţa, timpul, într-o negociere permanentă cu sine, cu arta şi cu societatea. Cercetarea dimensiunii istorice şi biografice (destinale) ne-a condus la evidenţierea următoarelor dominante: marcarea tranziţiei, urmărirea „pontului” şi a „filonului”, „aria calomniei”, alternanţa noroc/ghinion, încercările tragice ale destinului, căutarea modelului parental, rolul partenerului de cuplu în învingerea atavismului. Dimensiunea psihologică şi ereditară (cromozomială) relevă trăsături comune dinastiei, precum: sensibilitatea artistică, inteligenţa, geniul râsului, teatralitatea (talentul mimic), înzestrarea auditivă, faconda exprimării, structura sufletească contradictorie (homo duplex), jubilaţia simţurilor, spiritul acut de observaţie, simţul critic, minuţia artizanală, bolile cardiace, precum şi manifestarea complexelor psihologice şi lupta de stăpânire a lor. Dimensiunea socială scoate în evidenţă vocaţia actoriei, concurând şi asociindu-se cu alte ipostaze sociale, în formule originale pentru fiecare scriitor Caragiale, care îşi asumă roluri în domenii ca jurnalismul, avocatura, învăţământul sau sfera antreprizelor. Artistul, omul de cultură sau scriitorul tutelează însă aceste învestituri. Dimensiunea artistică (filonul creaţiei) ne permite identificarea celor mai spectaculoase conexiuni, pe parcursul analizei comicului, a tragicului, a fantasticului, a realismului, a naturalismului, a componentei confesive şi a concepţiei estetice. Se desprind ipostazele eului artistic, între mascare şi demascare, ridiculizarea grotescului generat de conflictul din aparenţe şi esenţă, opţiunea pamfletară, pornirea parodică, imaginea lumii ca teatru, carnavalul şi carnavalescul, reprezentarea dublului, pontagiul, tema destinului, viziunea enormului şi a monstruosului, filozofia misterului, elemente comune de imaginar tensionat etc. Un alt element de noutate pe care îl oferă această teză este prezentarea analitică a creaţiei dramatice a lui Costache Caragiale şi a lui Iorgu Caragiale autori marginalizaţi de istoria literară – în ale căror opere am identificat numeroase elemente tematice (moravurile familiale, politica), tipologice (cuplul comic, „scamatorul”), de imaginar (menţionate mai sus), de limbaj („caragialismele”) şi de tehnică literară („teatrul în teatru”, personaje şi situaţii absente, masca, travestiul), corespondente cu opera dinastiei, în special cu teatrul lui I. L. Caragiale. Termenii-cheie cu care am operat reflectă dimensiunile comparative fixate, ca şi constantele dinastiei: epocă literară, generaţie literară, generaţie biologică, paşoptism, junimism, modernism, dinastie, filon literar, filon cultural, tată biologic - tată social - tată psihologic, roman familial, cuplu conjugal, tipuri caracteriale şi temperamentale, mecanisme de apărare a eului (fantezia, regresiunea, compensaţia, izolarea, proiecţia, insularizarea emoţională şi identificarea), destin, rol social, 14

Gabriel Liiceanu, Despre limită, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994, pp. 23-32.

8

teatru, teatralitate, jurnalism, avocatură, misiune pedagogică, muzică, concepţie estetică, eul naratorial, alter-ego, comic, carnavalesc, ironie, parodie, hipotext, hipertext, sarcasm, moftangiu, nonerou, temperator, tragic, fantastic, viziunea enormului şi a monstruosului, realism, tipologie realistă, naturalism, corespondenţă, literatură confesivă, caragialism şi spirit matein. Structura lucrării. Încadrate între Introducerea şi Concluziile tezei, capitolele II – VI, având o osatură proprie, dar dialogând permanent între ele prin obiectul lor comun de analiză, se înlănţuie logic, în conturarea dimensiunilor comparative enunţate anterior. În subcapitolul De la generaţia paşoptistă la cea clasică şi interbelică din cadrul capitolului al doilea Familia Caragiale în tranziţia românească – între două secole am pornit de la premisa că influenţele mediilor sociale, culturale şi ideatice se adiţionează factorilor ereditari, biologici şi psihologici, ca parteneri ce modelează constant personalitatea individului creator. Ideea obligativităţii de a pătrunde în analiza filonului literar al dinastiei prin cercetarea amănunţită a epocilor care îi circumscriu pe cei cinci scriitori Caragiale ne-a fost inspirată de atenţionarea lui Adrian Marino, în al său Dicţionar de idei literare, conform căreia „este cu neputinţă să facem abstracţie de contextul”, de „momentul spiritual şi cultural”15 în care se dezvoltă şi se manifestă o personalitate creatoare. Prin urmare, în vizorul observaţiei noastre am luat, pentru început, devenirea culturală a scriitorilor dinastiei, nu înainte de a clarifica accepţiunile teoretice ale conceptelor de epocă literară, generaţie biologică şi generaţie literară. Astfel, am radiografiat un secol de viaţă culturală, cuprinsă între 1836, anul de debut pe scenă al lui Costache Caragiale şi 1936, anul dispariţiei ultimului dinast, Mateiu Caragiale, cu atenţie maximă acordată realităţii artistice, modurilor de explicare a canonului literar aplicat unei generaţii anume, ca şi cuprinderii întrun asemenea interval, pe plan ideologic, psihologic şi moral a părinţilor, a bunicilor şi a nepoţilor. Am încercat totodată o transcendere a spaţiului naţional, spre surprinderea, la membrii dinastiei Caragiale, a unora din trăsăturile omului clasic, romantic, realist şi modern16. Prima constatare este că nicio epocă literară nu reuşeşte să îi încătuşeze şi să îi cuprindă definitiv pe scriitorii Caragiale, receptivi cu toţii la schimbare, stăpâniţi de sentimentul jocului dintre aparenţă şi realitate, dintre imperativele modei şi valorile clasice. Concret, stabilim că Iorgu Caragiale şi Costache Caragiale marchează tranziţia dintre generaţia „paşoptiştilor luminişti” şi cea a „paşoptiştilor revoluţionari”, aparţinând, prin extracţie socială, formaţie şi absenţa unor rădăcini autohtone, celei dintâi, iar prin activism, spirit democrat şi reformator, gust romantic şi ideologie patriotică, celei de-a doua. În ceea ce priveşte traiectul evolutiv al nepotului de actori, I. L. Caragiale (Momentul estetic junimist al lui Ion Luca Caragiale), remarcăm faptul că şi 15 16

Adrian Marino, Dicţionar de idei literare, vol. I, Editura Eminescu, Bucureşti, 1973, p. 13. Ne-au fost utile, în acest sens, reprezentările întemeiate pe componenta umanistă, regăsite în studiile: Eugenio Garin (coord.), Omul Renaşterii, Traducere de Dragoş Cojocaru, Prefaţă de Maria Carpov, Editura Polirom, Iaşi, 2000, Francois Furet (coord.), Omul romantic, Traducere coordonată de Giuliano Sfichi, Prefaţă de Elena Brăteanu, Editura Polirom, Iaşi, 2000, Ute Frevent, H.-G. Haupt (coord.), Omul secolului XIX, Traducere de Ion Mircea, Editura Polirom, Iaşi, 2002, Ute Frevent, H.-G. Haupt (coord.), Omul secolului XX, Traducere de Maria-Magdalena Anghelescu, Editura Polirom, Iaşi, 2002.

9

acesta îşi adaptează „jocul cu mai multe strategii” (Florin Manolescu) la oscilaţiile înregistrate de interesele estetice ale publicului şi tendinţele din vremea sa şi depăşeşte cu mult cadrele mişcării junimiste, sub auspiciile căreia şi-a făcut debutul în literatură. Deoarece nu se mai pune astăzi problema demonstrării apartenenţei lui I. L. Caragiale la falanga junimistă, căreia i se raliază prin gustul pentru clasic, spiritul critic, tentaţia ironiei şi lupta împotriva nonvalorilor, am ţinut să subliniem că discuţiile generate de amprenta junimistă a scrisului caragialian trebuie ia în considerare decelarea aspectelor literar-culturale ale „Junimii” - relativ evidente în operă - de cele ale „Junimii” politice, de care scriitorul se detaşează treptat. Am ilustrat, de asemenea, faptul că talentul mimetic al scriitorului a generat o operă ce reflectă multifaţetat momentul artistic parcurs, înglobând tendinţe coexistente, clasice, romantice, realiste şi naturaliste, cu anticipări ale modernismului, scriitorul marcând „intrarea în vârsta modernă a literaturii noastre”17. Continuăm demonstraţia noastră, în subcapitolul Mateiu Caragiale şi Luca Ion Caragiale – promotori şi refractari ai modernismului, cu prezentarea strategiilor prin care Mateiu Caragiale şi Luca I. Caragiale adoptă unele forme de evadare din grilele estetice ale secolului al XX-lea, recuperând experienţa clasică, romantică şi preromantică a predecesorilor dinaşti. Comparativ, arătăm că într-o sinteză remarcabilă din 2006, despre resurecţia localismului creator, profesorul Gheorghe Manolache evidenţiază valoarea estetică a acestuia, întretăiată şi ,,în conversiune” cu alte straturi literare, în cadrul tradiţionalismului şi modernismului. Lovinesciana lege a sincronismului îşi află o aplicare evidentă în asemenea cazuri particulare de ,,diferenţiere” şi de propunere a unor teze şi antiteze. Familia de sânge şi cea de spirite înlesneşte, credem, o asemenea apropiere şi valorizare. De altfel, Marcel Cornis-Pope (în History of the Literary Cultures of East-Central Europe. Junctures and Disjunctures in the 19 th an 20 th Centuries, I-IV, 20042010) înregistrează asemenea noduri culturale, prilejuite (în lectura noastră) de pariul cu viaţa şi de pariul cu literatura şi lor le aparţin, discriminând, în accepţia cunoscutului exeget şi a colectivului său de cercetare, nodurile temporale (ale unor momente cheie, istorice), nodurile instituţionale (ale structurilor sociale), nodurile topografice (ale centrelor cu rol de diseminare a imaginarului) şi nodurile figurative (ale unor simboluri socio-culturale, ale subiectelor literare şi istorice, imaginare)18, înlesnind unele puncte de contact şi asimilări creatoare, cum (ne) prilejuieşte, în acest caz, examinarea dinastiei Caragiale. „Polistratificarea”, vocile multiple şi punctele de vedere sunt trăsături ale secolului, ca şi ale dinastiei. Deoarece atât Mateiu Caragiale, cât şi Luca Ion Caragiale şi-au exersat talentul literar în gen liric, domeniu rămas închis, în cea mai mare parte, pentru tatăl lor, am detaşat mai întâi câteva particularităţi ale acestui gen în epoca modernă, precum maxima concentrare, desentimentalizarea, având ca Alexandru Călinescu, Caragiale sau vârsta modernă a literaturii, Editura Albatros, Bucureşti, 1976, p. 63. Cf. Gheorghe Manolache, Resurecţia localismului creator, Editura Universităţii ,,Lucian Blaga”, Sibiu, 2006. Pentru criterii vezi şi Marcel Cornis-Pope, Istoria culturală a literaturilor din Europa Central- Răsăriteană: reflecţii retospective, în Analele Universităţii din Oradea. Fascicula Limba şi literatura română, 2010, pp. 9-20 şi Marcel Cornis-Pope, Reflections on a Thematic Project Sponsored by the Coordinating Committe o ICLA, în Analele Universităţii din Oradea. Fascicula Limba şi literatura română, 2011, pp. 11-26. 17 18

10

efect depersonalizarea, preferinţa pentru artificiu, travaliul artizanal, în detrimentul inspiraţiei, caracteristici stabilite de Hugo Friedrich în lucrarea Structura liricii moderne şi reperate de noi în arta celor doi poeţi. Surprindem la Mateiu Caragiale impactul simbolismului, influenţa decadentismului, mai exact a unor forme ale dandysmului, prin intermediul lui Brummell sau Barbey d’Aurevilly (reflectată în chipul unor personaje precum Aubrey de Vere din Remember sau Paşadia din Craii de Curtea-Veche) şi anticiparea „gândirismului”, prin irizaţiile liturgice ale artei sale (volumul Pajere). Crescut şi educat în mediul berlinez, Luca I. Caragiale rezonează în plan artistic cu inovaţiile aduse de secolul său, scriind, împreună cu Ioan D. Gherea, un roman de atmosferă (Nevinovăţiile viclene) şi îmbrăţişând „estetica prostului gust” (în versurile reunite post-mortem în volumul Jocul oglinzilor). Am demonstrat că fiii intră într-un subtil joc al raportării la arta tatălui, ceea ce presupune forme de imitare şi de respingere, confirmând valabilitatea teoriei lui Harold Bloom din lucrarea Canonul occidental, conform căreia descendenţii unui geniu literar şi depozitari ai unei tradiţii culturale sunt inevitabil atinşi de aşa-numita „anxietate a influenţelor”19 printr-o raportare permanentă, chiar dacă inconştientă sau nemărturisită, la canoanele artistice impuse de predecesori. În al doilea subcapitol, intitulat O radiografie a familiei. Cercetarea originilor, ne-am propus o investigare în biografia scriitorilor, având ca obiectiv surprinderea legăturii dintre generaţii. Ideea de a sonda această zonă biografică cu corespondenţe semnificative în filonul literar al dinastiei ne-a fost inspirată de preocuparea pentru origini a înşişi scriitorilor analizaţi. Astfel, în Autobiografia lui Costache Caragiale şi în broşura Dreptatea poporului judece pe fraţii Caragiale, semnată de Costache, Iorgu şi Luca Caragiale, se resimte un complex al originilor, căruia Mateiu Caragiale îl va conferi amploare, prin obstinaţia căutării unor obârşii nobile. I. L. Caragiale vorbeşte despre sine ca despre „un grec păcătos”, „sămânţă de idriot” şi se recomandă „nepotul unui grec bucătar” (Publicistică şi corespondenţă). Propunem, prin urmare, un exerciţiu revelator pentru înţelegerea fundamentelor psihologice ale filonului literar din dinastia Caragiale, pe seama interesantelor relaţionări ale celor trei roluri instituite în cadrul binomului tată-fiu, acelea de tată biologic, tată social şi tată psihologic, pe baza cercetărilor efectuate de sociologi. Ne-am sprijinit ipoteza acestei interpretări inedite asupra originilor dinastiei Caragiale pe studii de psihanaliză, menite să valideze acest procedeu la care recurg indivizii afectaţi de complexul „bastardului” şi cel al „originilor”, prin ceea ce specialiştii numesc „romanul familial” (Sigmund Freud, Otto Rank), ilustrat de noi cu informaţii biografice concludente. Un al treilea subcapitol se centrează pe Familii şi cupluri în cadrul dinastiei Caragiale. Bazându-ne pe studii de sociologie şi psihologie (semnate de Petru Iluţ, Iolanda Mitrofan, Maria Voinea ş. a.), am reuşit să demonstrăm că în dinastia Caragiale partenerul de cuplu interacţionează nu numai cu aspectele exterioare şi sociale ale vieţii scriitorilor, ci se insinuează totodată în realitatea lor psihologică, 19

Harold Bloom, Canonul occidental, Grup Editorial Art, Bucureşti, 2007, p. 32.

11

afectivă, confirmându-le reprezentările şi proiecţiile despre sine şi despre lume. În acest scop, am urmărit itinerariul legăturilor sentimentale ale scriitorilor din cele trei generaţii Caragiale, evidenţiind împlinirea casnică şi profesională a lui Iorgu Caragiale alături de Elena, soţia cu care împarte laurii scenei (în cadrul unui conubiu constituit pe baza homogamiei socioprofesionale), drumul sinuos parcurs de Ion Luca Caragiale până la aflarea perechii ideale, Alexandrina Burelly (cuplu ilustrativ pentru teoria complementarităţii, susţinută de R. Winch), dar şi ambiţia lui Mateiu Caragiale de a urma „pontul” marital, atins prin căsătoria cu Marica Sion (consimţind la tipul căsniciei pasiv-cordiale). Putem concluziona că este o certitudine influenţa partenerului de cuplu al scriitorilor Caragiale asupra activităţii de creaţie a acestora, atât prin asigurarea unui ambient adecvat, cât şi a suportului moral necesar. Pornind de la premisa că una din etapele obligatorii, menite să asigure acurateţea constatărilor desprinse din cercetarea biografică, este stabilirea dominantelor temperamentale şi caracteriale ale scriitorilor, am realizat o minuţioasă analiză a acestei dimensiuni în al patrulea subcapitol, intitulat Tipuri caracteriale şi temperamentale în dinastia Caragiale. Din nenumăratele posibilităţi de abordare psihologică a caracterului uman, am optat pentru paradigma sistemului Heymans – Le Senne, deoarece oferă concepte accesibile publicului nespecializat, preluate din psihologia tradiţională de tip introspectiv şi care descriu profilurile caracterologice într-o cascadă de caracteristici şi ilustrări, uşor de aplicat în analiza noastră. Conform tipologizării lui Heymans şi a lui Le Senne20, caracterul uman se poate stabili ca urmare a investigării factorilor elementari (emotivitatea, activitatea, secundaritatea), a factorilor complementari (lărgimea câmpului conştiinţei, polaritatea) şi a celor tendenţiali (aviditatea, interesele senzoriale, tandreţea, pasiunea intelectuală). În primul rând, am stabilit că emotivitatea, înţeleasă ca sensibilitate artistică, este o constantă la scriitorii analizaţi. În al doilea rând, am desprins faptul că activitatea îi caracterizează pe Iorgu, Costache şi Ion Luca Caragiale şi este reflectată în manifestările lor chinestezice, fluenţa verbală, caracterul dinamic, apetenţă pentru nou, provocarea lansată obstacolelor, în vreme ce Mateiu Caragiale se dovedeşte a fi, prin opţiunile sale de viaţă şi predispoziţia pentru visare, un nonactiv. Am observat apoi că primaritatea, care are ca avantaj sociabilitatea, o anumită supleţe a spiritului şi puterea de adaptare la schimbările mediului, îi revendică pe dramaturgii primelor două generaţii Caragiale. Mateiu Caragiale se desprinde şi de această dată din profilul psihologic al dinastiei, demonstrându-şi, prin obsesia pentru trecut, prin caracterul reflexiv, introspectiv şi subiectiv, secundaritatea. Am demonstrat în continuare că frustrarea socială, cea filială şi, în general, cea umană cu care s-a confruntat Mateiu Caragiale a determinat cu precădere declanşarea unor strategii compensatorii (despre care ne vorbeşte psihologul Karen

Descrisă în lucrarea lui Lucian Cochinescu, Dimensiuni ale psihologiei în literatură, Editura Paralela 45, Piteşti, 2008, pp. 218-229. 20

12

Horney21) şi alte mecanisme de apărare, precum fantezia, regresiunea, compensaţia, izolarea, proiecţia, insularizarea emoţională şi identificarea (selectate de noi din inventarul stabilit de psihologul american J. C. Coleman 22). Unele dintre acestea revin în studiile exegezei mateine, lipsite însă, până acum, de o explicare terminologică justă, izvorâte mai degrabă din intuiţia psihologică a criticilor literari. Credem astfel că am reuşit să compensăm acest deficit printr-un suport ştiinţific, ilustrat cu exemple diverse. Am reperat, totodată, intersecţii cu filonul creaţiei, compensator şi recompensator, situat între proiecţie şi prototip. Subcapitolul Coordonate psihologice ale personalităţii artistice în dinastia Caragiale se conturează ca o prelungire legitimă a celui anterior şi urmăreşte alte indicii lăsate de critica literară (Paul Zarifopol, Pompiliu Constantinescu, Eugen Lovinescu, Şerban Cioculescu, Alexandru George, Ion Vartic, Iulian Boldea, Ioan Derşidan), în considerarea originalei îmbinări a formelor de imitare şi detaşare a lui Mateiu Caragiale faţă de modelul operei paterne. Pe cei doi îi uneşte scrupulozitatea profesională, o anumită nepăsare faţă de eticism, puterea de observaţie, inteligenţa ca facultate dominantă, cultul formei, dragostea cuvântului, înalta conştiinţă artistică, dar şi o anumită sterilitate, ceea ce îi recomandă ca o „dinastie de autocraţi estetici” (Tudor Vianu). Totodată, am demonstrat că are relevanţă pentru firele conective ale dinastiei tăcerea, ce drapează în falduri de mister atât biografia lui Mateiu Caragiale, cât şi părţi consistente ale operei sale, făcându-l să se întâlnească cu I. L. Caragiale, în direcţia celor trei perioade de întrerupere a oricărei publicări, precum şi cu muţenia în care căzuse, ca formă de protest, Costache Caragiale. Reţinem, ca revelatoare, emblema sub care Iorgu Caragiale se recomandă mulţimii, ca parte integrantă a unei familii de actori greu încercate: „voi păstra ca totdeauna deviza familiei Carageali, care a fost, este şi va fi: Suferinţa! … tăcere”23. Corespondentul emblematic pe care îl reperăm, peste două generaţii, la Mateiu Caragiale este formula „Cave. Age. Tace”. Ţinem să subliniem şi o altă trăsătură convergentă a dinastiei, teama de închidere, păstrarea la îndemână a unui filon ficţional, gata oricând a fi grefat pe întregul creaţiei. Atât tatăl, cât şi fiul au lăsat nedezvoltate proiecte de mult începute. Ne referim aici la proiectul de comedie Titircă, Sotirescu & co., al lui I. L. Caragiale, dar şi la fragmentele epice Soborul ţaţelor şi Negru şi aur, ale lui Mateiu Caragiale. Capitolul al treilea, intitulat Pariul cu viaţa, urmăreşte traseul destinal al celor cinci scriitori. Pentru a evita ariditatea unei simple descrieri a evenimentelor vieţii, am considerat utilă aplicarea unei grile comune a întâlnirilor capitale cu destinul. Concret, am reperat acele evenimente sau persoane cu care scriitorii urmăriţi s-au intersectat de-a lungul existenţei şi care le-au furnizat lecţii de viaţă. Am reţinut, dintru început, două constante biografice dominante, liant al acestui

Keren Horney, Conflictele noastre interioare. O teorie constructivă asupra nevrozei, traducere, prefaţă şi note de Leonard Gavriliu, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2010. 22 James C. Coleman, Abnormal psychology and modern life, Chicago, Scott Foresman, 1950, p. 95, apud Ion Alexandrescu, Personalitate şi vocaţie, Editura Junimea, Iaşi, 1981, pp. 196-198. 23 Articolul Apel al lui I. Carageali în „Trompeta Carpaţilor”, apud Marin Bucur, Opera vieţii. O biografie a lui I. L. Caragiale, vol. I, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1989, p. 50. 21

13

neam de artişti, şi anume alternanţa norocului şi a nenorocului, ca şi „aria calomniei”. Vocaţia comică şi satirică, spiritul inventiv, rod al unei personalităţi voluntare şi necenzurate, precum şi un simţ civic potenţat de contactul cu Societatea Filarmonică le-au adus fraţilor Iorgu Caragiale şi Costache Caragiale atât triumfuri, cât şi invidii şi impedimente, antrenând eliminarea lor treptată de pe scena teatrului naţional şi căderea în uitare. Sondând „intimitatea secolului19”, Ioana Pârvulescu descoperă că „viaţa bărbaţilor din România unui secol în care forţa sufletească face concurenţă forţei aburului în proporţii variabile are în ea geniu”24. Chiar dacă opera celor doi actori nu atinge valori estetice supreme, apreciem că rodul implicării lor în mişcarea de revigorare a teatrului naţional, în ciuda sacrificiilor asumate, devine creaţia lor cea mai valoroasă. În alt plan, parcurgând ruta Haimanale – Bucureşti – Berlin, I. L. Caragiale a cunoscut oameni care i-au influenţat destinul (dascălul Bazil Drăgoşescu, unchiul Iorgu, Titu Maiorescu, Barbu Delavrancea, Take Ionescu ş. a.) şi a trecut prin evenimente marcante (moartea tatălui, intrarea la „Junimea”, moştenirea Momuloaiei, mutarea la Berlin etc.), care au concurat la statornicirea sa în mediul citadin. Cu sentimentul nedreptăţirii în propria lui ţară, scriitorul se lasă tentat de atracţia Nordului, urmărind accederea la confortul burghez. Evoluţia firului existenţial al lui Mateiu Caragiale ni se pare mai puţin lăsat în voia destinului, cât hăţit permanent de posesorul său în direcţia dorită, aceea a reconstituirii unei ascendenţe convenabile, cu toate că el – dintre toţii scriitorii Caragiale - este cel care se tânguie cel mai ades de prigonirea sorţii. I-am observat apoi pe Luca şi Ecaterina Caragiale, copiii răsfăţaţi ai familiei, crescuţi în mediul controlat de un tată hiperprotectiv. Preluând unele influenţe din concepţia de viaţă a fratelui său, Luca şi-a urmat propriul filon aurifer, mizând totul pe vocaţia sa literară şi abandonând ideea de a face studii universitare. Moartea neaşteptată a tatălui, ca şi izbucnirea primului război mondial schimbă intempestiv planurile de viaţă ale acestui fraged vlăstar, care se stinge înainte de a fi ajuns la maturizarea artei sale. În concluzie, sintetizăm constante atitudinale ale celor cinci scriitori pe care excursul biografic în dinastia Caragiale ne-a permis să le reliefăm: lupta cu vicisitudinile vieţii, încercările tragice, provocarea permanentă a destinului, căutarea perpetuă a unui pont superior, secondate de încrederea neabătută în superioritatea înzestrării lor native. Am mai putea aminti, ca particularitate somatică, şi cedarea inimii, din cauze cardiace. Dacă am urmărit până acum contribuţia pe care fondul psihologic, zestrea cromozomială, formaţia culturală şi circumstanţele biografice au adus-o la conturarea destinului scriitorilor analizaţi, trasând corespondenţe în filonul artei lor, în capitolul următor al tezei noastre, denumit Pariul cu societatea; roluri asumate ilustrăm rolurile sociale ale personalităţilor dinastiei Caragiale. Am răspuns astfel, în maniera noastră particulară, propunerii criticului Florin Manolescu de a analiza viaţa şi creaţia literară a marelui dramaturg din perspectiva jocului şi a rolurilor, căci „de jucat se joacă şi în viaţă”25. Metoda noastră de lucru a urmărit, pe de o 24 25

Ioana Pârvulescu, În intimitatea secolului 19, Editura Humanitas, Bucureşti, 2005, p. 69. Florin Manolescu, Op.cit., p. 8.

14

parte, descrierea aspectelor ce ţin de ipostazele asumate, pe de altă parte, surprinderea reverberaţiilor acestor roluri în filonul literar al dinastiei, prin care imaginarul anexează realul (sub formă de teme literare, motive, prototipuri, toposuri, amprente stilistice). O primă constatare conclusivă este faptul că rolurile sociale se intersectează adesea, unele fiind frecventate cu constanţă, altele reprezentând căi de supravieţuire financiară sau de sondare a unei alte perspective socioprofesionale. Înzestrarea ereditară pentru teatru, actoricească şi histrionică, semnalată de Paul Zarifopol la toţi membrii familiei Caragiale, infuzează în proporţii diferite viaţa şi opera acestora. Teatrul este o chemare irepresibilă a întregii dinastii, căreia scriitorii analizaţi îi răspund diferit: în timp ce Iorgu şi Costache Caragiale îşi joacă rolurile pe scenă, I. L. Caragiale şi Mateiu Caragiale transformă viaţa într-o scenă, pe care performează continuu. Am contextualizat aici experienţa actoricească a primei generaţii Caragiale, prin raportare la statutul actorului în secolul al XIX-lea în cadrul european, în general, unde artistul „era tratat ca subiect subordonat ce nu produce nimic util”26, restrângând treptat aria de referinţă la spaţiul românesc. Îmbrăţişarea meseriei de actor se profilează astfel, în al treilea deceniul al secolului, ca un act temerar, pe care numai o vocaţie reală o poate susţine. Avem ocazia să evidenţiem încă o dată situarea „între” tendinţe a actorilor Iorgu şi Costache Caragiale, a căror artă interpretativă răspunde prerogativelor clasice impuse de Societatea Filarmonică, dar şi esteticii romantice a „Daciei literare”, rezonând totodată cu tendinţele realiste. Experienţa teatrală a acestor înflăcăraţi susţinători ai artei româneşti cumulează rolurile de actor, regizor, traducător, dramaturg, director de trupă şi de teatru. Restrângând paleta acestor roluri la cele esenţiale, de dramaturg şi director de teatru (cu toate că le experimentează şi pe acelea de sufleor, regizor şi traducător), pilonul central al dramaturgiei naţionale se dedică, la rândul său, teatrului şi dezvoltă totodată o amplă concepţie teoretică, axată pe asimilarea novatoare a principiilor artei dramatice universale, cunoscute din interior (în articole precum Oare teatrul este literatură?, Cercetare critică asupra teatrului românesc, Teatrul Naţional). Concepţia sa despre jocul scenic ni s-a părut similară cu cea a unchiului său Costache Caragiale, adept al „naturalului” pe scenă. O artă poetică semnată de I. L. Caragiale este instantaneul Începem, pe care o relaţionăm cu piesa Noi şi iar noi, adevărată punere în abis, a aceluiaşi unchi dramaturg. Ilustrăm apoi „teatralitatea potenţială” (Ion Vartic) care îi stăpâneşte deopotrivă pe I. L. Caragiale, materializată în plăcerea acestuia de a regiza farse, ca şi pe fiul Mateiu, făuritor de euri idealizate, turnând virtualităţi dorite, nădejdi şi visuri proiectate în ficţiune, dar şi pe ceilalţi copii, Luca Ion şi Ecaterina, mimi şi interpreţi scenici de excepţie. Evidenţiem în continuare un alt reper social, avocatura, care asaltează opţiunile profesionale ale acestor bărbaţi talentaţi ai dinastiei. Domeniul juridic funcţionează, pentru Costache Caragiale, ca o plasă de siguranţă, spre care se orientează în perioada descensivă a actoriei, începând cu 1855. Un alt avocat al 26

Ute Frevent, Heinz-Gerhard Haupt (coord.), Omul secolului al XIX-lea, Ed. cit., p. 258.

15

familiei este însuşi tatăl dramaturgului I. L. Caragiale, Luca Caragiale. Cu toate că nu optează pentru această carieră, deşi afirmă într-o scrisoare către Al. Vlahuţă că „Am învăţat atâta şcoală câtă, la limită, mi-ar fi de ajuns să mă pot apuca de învăţătura dreptului – să mă fac avocat […]” (Publicistică şi corespondenţă, p. 295), I. L. Caragiale nutreşte asemenea aşteptări din partea celor doi fii, în căutarea unui garant al prosperităţii. Am confirmat astfel că există o presiune avocăţească – alături de cea actoricească – în dinastia Caragiale. Investigând imaginarul artistic al acestor scriitori, am remarcat că meseriile juridice sunt reprezentate cu generozitate în literatura şi publicistica lui I. L. Caragiale şi am înregistrat ipostazierile acestui domeniu tematic, în texte precum Justiţie, Articolul 214, La tribunal, Procesverbal, Năpasta, Cuvântul „colectivitate”, Ce este centrul? ş. a. Ne-am orientat apoi spre spectacolul cameleonic al jurnalismului, care tentează deopotrivă condeiul tatălui şi al fiilor. Ghidaţi de aceeaşi inteligenţă elansată a familiei, aceştia devin repede conştienţi de oportunităţile sociale facilitate de colaborările cu diverse organe ale presei, pentru care îi recomandă spiritul observaţiei şi talentul lor de condeieri. Fără a neglija sinuosul traseu jurnalistic al lui I. L. Caragiale, ilustrat cu scrupulozitate documentară, printr-o inventariere pe care o socotim integrală a tuturor publicaţiilor onorate de prezenţa scrisului său, am insistat mai ales asupra „canonului publicistic” (Ioan Derşidan), ca mod de impregnare a textului literar cu elemente ale stilului jurnalistic, căruia îi sunt specifice argourile, eufemismele şi alte forme de expresivitate. Apariţiile gazetăreşti ale lui Luca I. Caragiale le legăm de numele publicaţiilor „Vremea”, „Viaţa românească”, „Sburătorul”, „Cuvântul liber”, „Adevărul literar şi artistic” şi „Hiena”. Experienţa publicistică a lui Mateiu Caragiale se cumulează tradiţiei dinastie, prin articolele din publicaţiile „Presa”, „Cele trei Crişuri”, „Bulletin pour l’Extérieur”, „Seara”. Totodată, urmărind transferul realităţii în spaţiul imaginarului caragialian şi matein, am investigat tema presei şi ne-am concentrat asupra câtorva constante reperate de noi: funcţionarea aparatului gazetăresc, statutul meseriei de ziarist, reflectarea defectelor presei, rolul gazetei în viaţa publică sau surprinderea relaţiei de dependenţă a gazetelor faţă de exigenţele publicului (în articole precum Sfaturi, Politică, O boală contagioasă, O necuviinţă, schiţe ca Norocul culegătorului, Ultima oră!…, Boris Sarafoff!…, dar şi în comedii ca O noapte furtunoasă). Pe gazetar, ca personaj episodic, îl surprindem şi în proza mateină (Craii de Curtea-Veche). Conchidem astfel că media bucureşteană şi reprezentanţii ei se inserează în viaţa şi în opera scriitorilor Caragiale, punctând pulsaţia societăţii şi neputinţa sustragerii de la elucubrantul ei carusel. Ne-am canalizat în continuare investigaţia asupra Tribunei politice, pentru a demonstra că această este privită – cu excepţia primei generaţii Caragiale - ca rampă de lansare a unei cariere publice, cu toate că rezervă scriitorilor numai deziluzii. Pe de altă parte, tarelor politice li se aplică laserul ironiei şi al satirei, desfăşurate atât în comediile, cât şi în prozele artistice sau publicistice ale autorilor analizaţi. Piesa Beţia politică (Zaraful politic) a lui Costache Caragiale reprezintă o anticipare a anumitor teme şi tipuri din O scrisoare pierdută. Cinismul politicienilor şi demagogia patriotardă sunt făţiş stigmatizate de Iorgu Caragiale în 16

piesele Cântecul deputaţilor şi al desperatului, Degeraţii de la Bobotează sau Sfâşierea plăpomii sau Aspirant la deputăţie, aceasta din urmă permiţându-ne să înfăţişăm similitudini cu comicul caragialian. Despre demascarea intereselor politice şi a incompetenţei funcţionarilor – mai ales a celor liberali - scrie Ion Luca Caragiale atât în articolele Junimiştii şi conservatorii, Răzeşul de la Golăşei şi moşneagul de la Florica, Nepotismul, Prostia în viaţa publică, Liberalii şi conservatorii, cât şi în majoritatea comediilor, excepţie făcând D’ale carnavalului. Credinţa „omului seniorial” Mateiu Caragiale în pontul politic, miraj al vieţii sale, se reflectă, credem noi, în scene din Craii de Curtea-Veche şi Sub pecetea tainei. Ne-a atras atenţia în continuare filonul antreprizelor, înţeles în dinastia Caragiale fie ca administrare a propriei trupe de teatru, fie ca patronaj de localuri, fie ca gestionare a veniturilor cuvenite pentru dreptul de autor sau gospodărire a unei moşii, ţinând de destinul individual şi constituind o opţiune asumată. Apreciem că numai prin ratarea în afaceri i se confirmă, o dată în plus, scriitorului sau actorului Caragiale faptul că vocaţia sa este în altă parte – în artă. Misiunea pedagogică, atât de scrupulos împlinită de Costache Caragiale, se proiectează şi asupra experienţei de viaţă a nepotului său dramaturg, care îi fusese elev la Cursul de mimică şi declamaţie, din cadrul Conservatorului din Bucureşti. Adevăratul câştig al experienţei didactice de profesor sau de revizor şcolar este reperat în sfera creaţiei literare, îmbogăţite cu un nou tip uman – cel al dascălului (Duminica Tomii, Scrisorile anonime, 25 de minute…., Un pedagog de şcoală nouă, Şcoala română (fragmente), Emulaţiune etc.). De asemenea, I. L. Caragiale este în măsură să se exprime în legătură cu cauzele proastei funcţionări a sistemului de învăţământ românesc, printr-o analiză pertinentă, cuprinsă în articole ca Şcoala rurală, în scrisorile către Al. Vlahuţă din ciclul Morală şi educaţie şi, printre altele, în celebrul studiu 1907. Din primăvară până-n toamnă. Nu am neglijat nici ipostaza de meloman a scriitorului Caragiale, o altă fibră, cu rădăcini adânc înfipte în ereditatea dinastiei Caragiale. În mod atavic, sensibilitatea acustică este zestrea acestei familii, în care Iorgu Caragiale urmează şcoala de muzică a cadeţilor, în care cei doi fraţi actori interpretează arii în vodeviluri, în care I. L. Caragiale fredonează fidel orice melodie auzită, iar plăcerea de a asista la concerte este transmisă şi nepoţilor din a treia generaţie. Fără a deţine întâietatea în evidenţierea preferinţelor muzicale ale marelui dramaturg (punctate, de altfel, de contemporanii săi, în mărturii reunite în volumul Amintiri despre Caragiale, dar şi de exegeţi precum Şerban Cioculescu), ne revendicăm meritul de a fi reunit, într-un studiu unitar despre dinastie, observaţiile privind compozitorii şi interpreţii favoriţi ai lui I. L. Caragiale şi Mateiu Caragiale, alături de sintetizarea opiniilor despre arta muzicală, formulate de I. L. Caragiale (în seria de articole Concertele simfonice Peters). Un ultim popas investigativ în viaţa socială a dinastiei l-am rezervat rolului de poet şi de artist. Simţul proprietăţii intelectuale se naşte în generaţia actorilor, odată cu stipularea condiţiilor de interpretare a pieselor din repertoriul său de către Iorgu Caragiale, autor dramatic cu orgoliu creator şi cu respect pentru condiţia artistului (ne referim la prefaţa la piesa Jelbaru). Acest orgoliu este inoculat şi 17

generaţiilor viitoare, căci I. L. Caragiale se preocupă de drepturile de autor, sub două aspecte: cel financiar, al corectitudinii retribuţiei scriitorilor, precum şi cel moral, al recunoaşterii locului şi a rolului scriitorilor în contemporaneitate (Partea poetului, O răutate, Câteva păreri anonime, Grămătici şi măscărici ş. a). Am regăsit aceleaşi două perspective, avute în vedere şi de Mateiu Caragiale, atent la ecourile produse de scrisul său, dar şi la încasările cuvenite în urma tipăririi textelor. În forme diferite, dinaştii Caragiale ies din cercul cultural restrâns şi, nemulţumiţi, reverifică aspecte diverse ale câmpului cultural lărgit. Este o altă zonă în care, în sistemul concentric de funcţionare a cercului cultural, se produce, pe de o parte, capodopera şi valorizarea ei şi, pe de altă parte, la periferie, receptarea publicului larg care înregistrează şi kitschul şi denaturarea, împăcând original, în specific caragialian, întâlnirea dintre literatură şi viaţă şi uitând de autor, de personajele sale şi de dinastia de autocraţi esteţi. De aceea, scriitorul Caragiale le va propune translaţia viaţă-artă şi translaţia document-literatură, variaţiunile, momentele şi nici-ul, violentându-i, enorm şi monstruos, din amândouă cercurile, în forme satirice şi sentimentale. După cum am anticipat, partea cea mai consistentă a demersului nostru investigativ am canalizat-o asupra analizei filonului literar al dinastiei Caragiale, sub aspectul indicat şi în titlul capitolului al cincilea, Filonul creaţiei - imaginar şi combustie. În scopul de a ne ancora argumentarea pe terenul solid al judecăţilor critice, am precedat capitolul cu o evidenţiere a celor mai pregnante opinii ale exegezei despre aspectele comparative privitoare la operele analizate (în subcapitolul O dinastie literară sigură şi o filiaţie artistică controversată – receptare critică). Abordarea noastră continuă cu surprinderea relaţiei de identificare a autorului cu personajele sale, la scriitorii celor trei generaţii Caragiale (în subcapitolul Între autori şi personaje – mascări şi demascări), luând ca reper teoretic delimitarea făcută de psihanalistul S. Freud între cele trei instanţe ale personalităţii: eul, supraeul şi sinele. De asemenea, am valorificat şi distincţiile operate de Jung între arhetipuri şi inconştientul colectiv, după care orice text se configurează într-un corpus narativ înveşmântat în imagini artistice. Actul artistic devine, din această perspectivă, eliberator al pulsaţiilor psihologice şi recuperator al unor experienţe eşuate la nivelul conştientului (spectaculos de urmărit, mai ales în textele lui Mateiu Caragiale). Nu în ultimul rând, am ţinut cont de teoria lui Adler despre dualitatea anima - animus, acceptând coexistenţa caracteristicilor afective feminine şi masculine, în proporţii diferite, în una şi aceeaşi personalitate – la care am făcut trimitere şi în capitolul destinat analizei caracteriale a personalităţii scriitorilor Caragiale -, contopire fructuoasă în special pentru eul artistic creator. Am analizat cu prioritate acele texte care permit decelarea unui portret al autorului, pe baza măştilor arborate pe chipul naratorului sau al altor personaje, în intenţia dublă de a se camufla şi de a se dezvălui totodată. În privinţa raporturilor lui I. L. Caragiale cu propriul univers de creaţie, ne raliem şirului inombrabil de exegeţi care, de la începutul receptării spectacolului ficţiunii caragialiene, conjugat cu cel biografic, au surprins vizibilele transferări ale experienţei vieţii curente în literatură. Luând în considerare însăşi esenţa produsului artistic, nu admitem însă o 18

suprapunere fidelă a imaginarului peste real, nici chiar atunci când autorul însuşi recomandă autenticitatea faptului relatat şi alte moduri de „negociere” cu textul şi de intrare, prin creaţie, în ritmul imensităţii (articolul Câteva păreri). Într-o încercare de sinteză, am evidenţiat eul publicistic caragialian (din numeroase articole), ipostazele de auctor in fabula (Boborul!..., Baioneta inteligentă, Caut casă, De închiriat), eul ascuns sub masca altor personaje (pornind de la mărturisirea autoreflexivă „Mă, Rică sunt eu”), eul-victimă a celorlalţi (Vizită, Indiscreţie, Five o’clock, Grand Hôtel „Victoria Română”) şi eul teatralizat (Situaţiunea, Atmosferă încărcată). Încercând mereu alte roluri, mişcând mereu cursorul pe scala subiectivităţii, I. L. Caragiale este departe de a rămâne un impersonal şi omniscient conducător de joc, el se învesteşte pe sine în toate ipostazele presupuse de textul literar: de autor, narator şi personaj. Păstrându-ne în aceeaşi grilă a interpretării, Mateiu Caragiale ne apare, ca om, asemenea unui autoconstruct, pentru care fuga îndărătul măştii, această formă de cabotinism detectabil până şi în corespondenţa amicală, este un mod de apărare a unui eu vulnerabil. De aceea, am considerat că, mai mult poate decât la alţi scriitori, proiectarea eului profund în creaţia literară îndeplineşte o funcţie terapeutică, de defulare şi eliberare de propriile frustrări şi spaime (în proiecţii privind idealizarea, autocelebrarea, dandysmul, duplicitatea, imaginea „potenţială” şi cea „sublimată”). Mateiu Caragiale operează o transparentă proiectare autobiografică nu numai în personajul-narator (din Remember, Craii de Curtea-Veche, Sub pecetea tainei), ci şi în celelalte personaje, devenite alter-ego-uri parţiale ale sale (sir Aubrey de Vere, Paşadia, Pantazi, Pirgu). Un aspect interesant de urmărit şi pe care l-am considerat clarificator pentru complexele psihologice înscrise în filigranul textului literar al dinastiei se axează pe proiecţiile imaginii tatălui, oglindite în creaţia fiului. Subcapitolele următoare sunt destinate analizei comparative a dimensiunilor majore ale creaţiei (comică, tragică, fantastică, realistă şi naturalistă, confesivă), iar scopul propus este validarea succesiunii artistice a trei generaţii în cadrul dinastiei Caragiale, prin reperarea firelor convergente care îi unesc pe cei cinci scriitori. Precizăm că am reiterat, în lucrarea de faţă, unele conexiuni făcute anterior de exegeţi de renume, având totodată meritul de a fi identificat pentru prima oară altele noi sau de a le fi extins pe cele deja reperate asupra întregii dinastii, acolo unde filonul literar s-a dovedit ofertant. În opera unei familii al cărei instinct comic este vocaţia directoare, cu inflexiuni şi intenţionalităţi diferite, categoria estetică a comicului cunoaşte o gamă atât de nuanţată încât suntem conştienţi de infima posibilitate de relevare a notelor sale, în limitatul spaţiu al unui capitol dintr-o teză. De aceea, ghidaţi de scopul precizat anterior, ne-am restrâns analiza la urmărirea prefacerilor înregistrate de comic în dinastie, dinspre formele sale ingenue, pigmentate de intenţii satirice, din comediile lui Iorgu şi Costache Caragiale, spre măştile carnavaleşti cu care îşi înveşmântează râsul I. L. Caragiale, atât în comedii, cât şi în schiţe, culminând cu răbufnirile unui „sarcasm studiat şi savurat”( Paul Zarifopol) al râsului matein. Ne-am ghidat după definiţii şi tipologii ale comicului (stabilite de Henri Bergson, 19

Marian Popa, Vera Călin etc.), care ne-au oferit certitudinea valabilităţii încadrărilor şi a judecăţilor formulate. Am stabilit, de asemenea, în subcapitolul Râsul ca vâlvătaie, ascendenţa comicului caragialian, trasând fire conective cu arta înaintaşilor din familia de sânge, dar şi filiaţii în cadrul familiei de spirite. Influenţele circulă în sens dublu, căci nepotul asimilează de la unchii actori tehnici de creaţie dramatică şi subtilităţi lingvistice, devenite „caragialisme” (prefigurări caragialiene am reperat în piesele Clopoţelul fermecat, Coriştii în provinţie de Iorgu Caragiale, Îngâmfata plăpumăreasă, Doi coţcari de Costache Caragiale), familiarizându-se cu teme şi tipuri specifice ale genului. Am constatat totodată că şi unchii valorifică lecţia artistică oferită de maestrul dramaturg (piesa lui Iorgu Caragiale, Samsarii de voturi, prezintă similitudini tematice şi de construcţie cu O scrisoare pierdută, de I. L. Caragiale). Ridiculizarea grotescului generat de conflictul dintre forme şi fond îi motivează pe creatorii de specii comice din perioada paşoptistă, postpaşoptistă şi junimistă, animându-i şi pe Iorgu, Costache şi Ion Luca Caragiale. Un alt aspect aparte al comicului, străbătând filonul dinastiei, este opţiunea pamfletară, facţionară, specifică cronicarilor munteni. Încă un procedeu tipic al dinastiei reliefat de noi este „exagerarea caricaturală”, concretizat prin utilizarea măştilor, a marionetelor, a clovnilor şi a saltimbancilor. În urma analizei comparative, ne-a izbit unitatea viziunii scriitorilor analizaţi asupra lumii ca teatru, ca „mare comèdie”, ca spectacol atent regizat (subcapitolul Caruselul carnavalescului). În legătură cu această „regie”, un fapt interesant de relevat este că în opera tuturor dramaturgilor Caragiale apar personaje şi situaţii absente. În al doilea rând, am constatat că spectacolul lumii se conturează ca un carnaval, recognoscibil la nivelul formelor exterioare – în comediile dramaturgilor paşoptişti (în O repetiţie moldovenească, O soare la mahala, de Costache Caragiale) - extinzându-se apoi asupra atitudinii personajelor, care eşuează în carnavalesc, în textele lui I. L. Caragiale (atât în comedii, cât şi în schiţe), în unele contexte ale operei lui Mateiu Caragiale („viaţa ce se vieţuieşte” din Craii de Curtea-Veche), dar prezent şi în poezii precum Vântul carnavalesc, de Luca I. Caragiale. Pe lângă acestea, I. L. Caragiale împinge până la limită denaturarea personajului şi a limbajului acestuia, demascând vidul care pândeşte umanitatea şi care va lua forme alarmante în literatura absurdului (simptomele deviaţiei absurde, ale „rinoceritei”, ale „anamorfozei logice”, semnalate de exegeza critică, le regăsim în Căldură mare, Cum se înţeleg ţăranii, Flăcău, Cazul domnului Pawlowsky, Petiţiune, O lacună...). În subcapitolele Ponturi şi pontagii şi Râsul cu variaţiuni. Pornirea parodică am trasat şi alte caracteristicile ale artei caragialiene, reflectate uneori în dinastie. Am inventariat astfel, din perspectiva dinastiei, personajele proeminente ale registrului comic caragialian, aceste „efemeride ale limbajului”27, oprindu-ne cu insistenţă asupra moftangiului, a „scamatorului” sau „păpuşarului”, a lui Mitică, a temperatorului, dar şi a „omului fără calităţi”, a „personajului lichefiat”, a „noneroului” farsei tragice, servindu-ne de observaţiile percutante făcute de 27

Valeriu Cristea, Alianţe literare, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1977, p. 54.

20

Pompiliu Constantinescu, Vasile Fanache, Ştefan Cazimir, Ioan Derşidan, Maria Vodă-Căpuşan, Marta Petreu, Romul Munteanu (asupra farsei tragice) sau I. Constantinescu (în privinţa categoriilor generale ale absurdului în teatrul lui I. L. Caragiale). Ne-am aplecat cu minuţie analitică asupra modului de reprezentare a dublului în dinastie, evidenţiind faptul că doimea şi treimea caragialiană şi mateină îşi găsesc prefigurări în cuplul comic din comediile lui Costache Caragiale. Cercetarea segmentului parodic, o altă constantă a dinastiei, am iniţiat-o prin clarificarea conceptelor de parodie, hipotext, hipertext (după Gerard Genette, JeanMarc Defays), ilustrate apoi cu formele parodice din opera scriitorilor studiaţi, variind de la caricaturizarea unor curente sau tendinţe literare, precum clişeele romantice sentimentale (O soacră, Groaznica sinucidere din strada Fidelităţii), proza poporanistă (Smărăndiţa) sau direcţia instrumentalistă a simbolismului (Triolete simboliste, Sonet brulat simbolist-instrumentalist), parodierea unui stil literar sau funcţional (Noaptea Învierii, Temă şi variaţiuni, O conferinţă, Literatura patologică), persiflarea instituţiilor culturale (Teatrul la ţară, Cum se naşte o revistă), pastişarea unor contemporani (Amicului meu Gion), până la „asumarea crucişă, programată a lumii şi a unei părţi a literaturii despre ea” 28. Ca motivaţie a utilizării parodiei stă spiritul nonconformist, recunoscut la toţi scriitorii Caragiale, dar şi tentaţia detaşării acestora de modele, în calea spre originalitate. În virtutea obiectivului prioritar al tezei noastre, acela de a stabili repere comparative ale filonului literar al dinastiei Caragiale, am izbutit, în capitolul Miza tragicului, să demonstrăm că desfăşurarea artistică a viziunii scriitorilor analizaţi se întâlneşte în privinţa atracţiei pentru spectacular, excesiv, misterios şi inexplicabil. Astfel, tema destinului şi capriciile lui se profilează ca o constantă nu numai a vieţii acestor artişti, ci şi a creaţiei lor (în nuvele rătăcirii tragicomice a minţii şi în drama lui I. L. Caragiale, ca şi în romanul şi povestirile mateine şi în versurile lui Luca I. Caragiale). Ne-am concentrat, prin urmare, asupra interesului scriitorilor faţă de sâmburele tragic al comicului (Inspecţiune, Cănuţă, om sucit şi Două loturi), asupra destinului personajelor în raport cu tema justiţiei şi cu capcanele abisalităţii (Năpasta, Păcat, O făclie de Paşte, În vreme de război, Craii de Curtea-Veche, Sub pecetea tainei), ca şi asupra viziunii enormului şi a monstruosului, care transpare din înregistrarea maniilor şi a exceselor de tot felul (obsesia originilor, a feminităţii, a focului, a privirii magnetice, a ceasului rău, mania notorietăţii, teama de trădare, violenţa verbală şi gestuală, formele paroxistice ale fricii, personajul ca întruchipare a excesului, geografia coşmarească, meteorologia năucitoare), înregistrate de noi în texte aparţinând tuturor genurilor şi speciilor abordate de I. L. Caragiale, Mateiu Caragiale şi Luca I. Caragiale. Am demonstrat astfel că aceşti scriitori au creat adevărate „hiperbole ale imaginaţiei nestăpânite”29, izvorând paradoxal dintr-un exces de luciditate, fir conectiv al filonului literar în dinastie.

28 29

Ioan Derşidan, Nordul caragialian – periplul versiunilor, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2003, pp. 85-91. Alexandru George, La sfârşitul lecturii, vol. III, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1980, p. 103.

21

Tragicul se îngemănează deseori cu fantasticul, atât în opera caragialiană, cât şi în cea mateină. Am investigat, cu rezultate surprinzătoare din perspectivă comparativă, dimensiunea fantastică a dinastiei, în capitolul Mirajul fantasticului. Constatăm faptul că fantasticul în dinastie are deschideri tragice sau comice, alteori groteşti, macabre, demonice sau chiar absurde, convertite în tot atâtea posibilităţi de interpretare. O concluzie prioritară desprinsă de noi este că există la cei doi piloni principali ai dinastiei Caragiale, distribuită în proporţii diferite, o anumită filozofie a misterului. Amprenta epocii în care s-au manifestat artistic scriitorii Caragiale se resimte în modul de tratare a fantasticului. Traducător al lui E. A. Poe şi Perrault, I. L. Caragiale prezintă fantasticul în limitele esteticii clasice şi romantice, impregnându-şi viziunea cu influenţe din zona fabulosului folcloric şi oriental (Abu-Hasan, Pastramă trufanda, Kir Ianulea, Calul dracului, La hanul lui Mânjoală, La conac). Bizarul, terifiantul şi misterul din proza mateină au surse livreşti şi se revendică de la estetica romantismului, dar şi a romanului gotic, utilizând „o ingenioasă tehnică a proliferării şi adâncirii tainei” 30, cu toate că scriitorul rezervă o componentă balcanică a operei sale. Există însă şi un fantastic deschis înspre liturgic, căci salvarea de sine este posibilă prin refugiul în alte tărâmuri, prin visare, prin metafizic (Craii de Curtea-Veche, Sub pecetea tainei, Remember). Am punctat apropierile de o întreagă familie de spirite, care îl revendică pe scriitorii Caragiale, fără a le estompa originalitatea (Prosper Mérimée, Anatole France, Barbey d’Aurevilly, Edgar Allen Poe, Baudelaire, Villiers de l’Isle-Adam, Huysmans, Gilles de Rais, dar şi Anton Pann). Respectând profilul distinct al dimensiunii fantastice, din perspectiva celor doi scriitori ai dinastiei, am readus în discuţie subiecte atinse de exegeţi, accentuând şi alte constante tematice şi de atmosferă inedite. Este vorba de magnetismul, privirea hipnotică, rătăcirea, mutaţiile suprafireşti în spaţiu, temele tuului, femeia mai rea decât dracul, tentaţia, spaţii limitrofe, dispariţiile, regimul nocturn şi diurn, magia, misterul, demonismul, visul şi visarea, semnele transcendenţei, potenţatori ai supranaturalului (alcoolul, meteorologia, stimulentul olfactiv, accesoriile), elementele de mitologie şi basm. Subcapitolul Componenta realistă a filonului literar al dinastiei Caragiale porneşte de la înregistrarea interesului acestor scriitor pentru epistemologia epocii lor, a receptivităţii cu care sondează resursele noilor baze ştiinţifice, aglutinate ulterior în propriul univers imaginar. Observând acest fapt, am considerat imperativă redarea reflectărilor artistice a acestor pasiuni. Totodată, am notat însemnele realismului, spre care îi direcţionează un spirit de observaţie acerb, moştenit din dinastie, cât şi a prelungirii acestuia, naturalismul, considerat „excrescenţa în care se adună excesele realismului”31. Am surprins ilustrarea unui „realism local”, cu iz balcanic, reunindu-i pe tată şi pe fiu sub aceeaşi cupolă a receptării, cu toate că arta fiecăruia cunoaşte şi alte nuanţări ale curentului. De pildă, formula realistă caragialiană a fost încadrată ca „realism critic” (Titu Maiorescu, Constantin Dobrogeanu-Gherea, Garabet Ibrăileanu), „realism tipic” (Tudor Vianu), „realism artistic” (Şerban Cioculescu), „realism mimetic” (Silvian 30 31

Gheorghe Glodeanu, Op. cit., p. 230. Rodica Ştefan, Naturalismul românesc, Editura Niculescu, Bucureşti, 2005, p. 24.

22

Iosifescu), „realism ironic” (Vasile Fanache) sau „realismul magic” (Constantin Trandafir). Am fost nevoiţi să restrângem realismul lui Mateiu Caragiale – în consens cu interpretările exegezei mateine - la câteva efecte, create prin zugrăvirea viciilor şi a decăderii ultimelor vlăstare ale aristocraţiei, ca şi prin realizarea tabloului bucureştean de început de secol XX. Recunoaştem că voinţa de subiectivitate a fiului Caragiale dispersează mult elementele realiste. Într-un alt subcapitol am evidenţiat apoi Pregnanţele naturaliste ale dinastiei: tarele ereditare, scenele oripilante de violenţă, evoluţia halucinantă a fricii, până la forme paroxistice, contururi fizice şi psihologice frizând patologicul, morbidul, degradarea, turpitudinea, abominabilul, oglindirea noilor concepţii şi descoperiri ştiinţifice din epocă, interesul pentru biologie, excesele meteorologice, precum şi înregistrarea culorilor şi a sunetelor stridente, ecou al unei sensibilităţi exacerbate. Textele de referinţă aparţin atât operei caragialiene (O făclie de Paşte, 1 Aprilie, Păcat, Năpasta, În vreme de război, Termitele, Pastramă trufanda, O blană rară, Imaginaţie, stil şi clistir, Zgomot), cât şi creaţiei mateine (Craii de Curtea-Veche). Ca o complinire a filonului literar al dinastiei, în subcapitolul Dimensiunea confesivă am tratat două aspecte ale creaţiei, Pagini de autobiografie şi jurnal, unde am analizat scurta Autobiografie a lui Costache Caragiale, Jurnalul şi Agenda. Acta. Memoranda, aparţinând lui Mateiu Caragiale şi, de asemenea, Corespondenţa ca medie a polarităţilor în dinastia Caragiale, cu referire la scrisorile semnate de I. L. Caragiale şi de Mateiu Caragiale. Inedite filiaţii între reprezentanţii celor trei generaţii se profilează pe grila demersului nostru comparativ. Notiţele confesive dezvăluie temeri comune, precum obsesia originilor, obsesia caselor care se prăbuşesc, dar şi încrederea într-un destin superior. Mai ales Jurnalul matein transmite însemne ale liturgicului – surprinzător pentru cei din afara domeniului - prin deversarea sufletească, prin intuiţiile transcendentale, coabitând, în aceste pagini de notaţie intimă, cu preocupări vanitoase şi totuşi fireşti, faţă de imaginea sa exterioară. Atât în corespondenţa lui I. L. Caragiale, cât şi în cea a lui Mateiu Caragiale se pot decela, precum am evidenţiat, două categorii distincte de epistole, redactate la vârste diferite şi care reflectă preocupări specifice, ca şi stagii diferite ale raportării la semeni, la familie sau la viaţă. Citite în paralel, scrisorile dinastiei ne permit să reperăm cantonarea autorilor într-o viaţă a tabieturilor şi a confortului burghez, plăcerea senzorială de a înregistra spectacolul lumii (al naturii, în cazul lui Mateiu Caragiale, respectiv cel uman, în cazul lui Ion Luca Caragiale), nevoia de confesiune şi linişte sufletească, sensibilele modificări de umoare ale unor spirite capricioase şi adesea contradictorii, când sentimentale până la lacrimi, când rigide, luptându-se cu complexe greu de camuflat. Ceea ce ne-a izbit la prima lectură în corespondenţa celor doi scriitori este sensibilitatea climaterică – constantă a creaţiei lor literare -, firea superstiţioasă şi încrederea în hachiţele destinului, scrupulozitate maximă în privinţa aspectelor formale ale scrisului, aceeaşi tehnică a flatării destinatarului sau auditoriului, acelaşi răsfăţ al simţurilor, aceeaşi aristocratică plăcere a senzaţiilor, stăpânindu-i pe cei doi Caragiale, care notează cu 23

incomensurabilă savoare extazul culinar, gustativ, dar şi pe cel muzical sau vizual, provocat de stimuli variaţi ai realităţii sau ai frumuseţilor artistice. În urma lecturii atente a documentelor însoţitoare ale literaturii lăsate de scriitorii dinastiei Caragiale, ca şi a pătrunderii atente a biografiei acestora, sintagma homo duplex ni se prezintă drept formula definitorie de caracterizare a celor doi scriitori Caragiale. Dacă pe tată îl prind deopotrivă măştile antagonice ale sociabilităţii şi mizantropiei, ale cinismului şi ale sentimentalismului, fiul său se zbate permanent în ghearele stărilor depresive, sceptic şi rezervat, contrapunândule accese optimiste, autogene. Amândoi, tată şi fiu, lucrează permanent, mai ales în ultimii ani ai existenţei lor, la o alchimie a contrariilor. Însoţind acest aliaj antagonic şi poate chiar motivându-l, identificăm un al treilea nivel subiacent al personalităţii, funcţionând ca o tastă comutatoare a celor două măşti exterioare. Este vorba de fondul ancestral, histrionic, ce urcă din subconştientul dinastiei Caragiale şi fixează aspiraţii, idealuri, ţinte, dar şi complexe reflectate în punctele convergente ale filonului literar. Am încheiat capitolul destinat operei cu subcapitolul unde investigăm Scrisul literar, între cruciş lingvistic şi orchestraţie stilistică, al unor scriitori pentru care talentul este condiţie sine qua non a creaţiei artistice, alături de exigenţa clarităţii, a preciziei, a conciziei şi de importanţa acordată aspectelor de tehnică literară şi de expresivitate (cu referire la opera literară şi la texte precum Câteva păreri, Cronica literară, Teatrul Naţional, O conferinţă, Notiţe critice). Capitolul al şaselea al tezei este guvernat de convingerea că proba edificiului unei dinastii de scriitori rezidă nu numai în impactul produs asupra cititorilor de rând, care le venerează scrisul, ci totodată asupra „curtenilor” din aceeaşi breaslă scriitoricească, înregistrând dintr-o perspectivă competentă filonul lor artistic. În consecinţă, am întregit teza noastră prin reluarea perspectivei diacronice asupra istoriei literare, condusă, într-o fulgurantă proiecţie în viitorul dinastiei, până în prezentul nostru literar, cu scopul de a verifica viabilitatea creaţiei caragialiene şi a celei mateine. Ecourile înregistrate le-am consemnat sub titlul sugestiv Depoziţii ale unor curteni dinastici. Pe de o parte, am urmărit în acest capitol etapele de constituire ale Modelului Caragiale, prin evidenţierea Portretelor literare ale artistului, create de scriitori contemporani sau succesori ai lui I. L. Caragiale (N. Petraşcu, Octavian Goga, C. Stere, Ioan Slavici, Eugen Lovinescu sau Florina Ilis). Pe de altă parte, am demonstrat situarea operei lui I. L. Caragiale în vecinătatea prezentului, prin surprinderea unor perpetue Revigorări ale modelului caragialian, datorate scriitorilor din generaţii diferite, din perioada interbelică şi până în actualitate, cei mai înflăcăraţi promotori ai „codului” caragialian fiind scriitorii desantişti. Observăm că modelul se propagă însă filtrat, transfigurat sub impactul originalităţii „curtenilor” şi vizează componentele centrale ale paradigmei comicului caragialian, în privinţa tipologiei, a tematicii şi a expresiei artistice. Poeţii optzeceşti conservă intruziunea derizoriului, ca şi anumite stereotipii, ironia, parodicul, ludicul, dar mai ales îşi identifică starea de spirit a unei întregi generaţii cu perspectiva ironică a

24

scriitorului clasic32. Geniul tutelar al maestrului îşi extinde influenţa asupra tuturor genurilor literare, de la cel liric (Mircea Cărtărescu), la cel epic (Ioan Lăcustă, D. D. Pătrăşcanu, I. A. Bassarabescu, Paul Georgescu) sau dramatic (George Mihail Zamfirescu, George Ciprian, Mihail Sebastian). Adăugăm distincţia între valenţele catalitice şi cele modelatoare, oferite de opera lui I. L. Caragiale pentru generaţiile viitoare, primul tip de influenţă exemplificându-se cu opera lui Eugen Ionescu, în vreme ce al doilea tip se exercită asupra unor scriitori ca Al. O. Teodoreanu, Camil Petrescu, Liviu Rebreanu, Marin Preda, Ion Băieşu, Costache Olăreanu, Mircea Horea Simionescu şi alţii. Subcapitolul Intrigi dramatice reînnodate reflectă continuările pe care dramaturgi şi regizori români le-au imaginat piesei O scrisoare pierdută, într-o formă intertextuală a dialogului artistic la care i-a incitat o capodoperă a dinastiei Caragiale. Este vorba de piesele cu ecouri mai mult sau mai puţin sonore ale lui Alexandru George (O altă scrisoare pierdută), George Genoiu (Titircă, Inimă-Bună sau Palavre şi adulter la domeniile Marvila), Alexandru Tocilescu (spectacolul O scrisoare pierdută) şi Eugen Şerbănescu (A doua scrisoare pierdută sau Trenul togolez nu opreşte la Paris). Haloul de mister, produs de Mateiu Caragiale prin intriganta tramă epică, nedezlegată, ca şi prin punctele de suspensie de la sfârşitul scrierii Sub pecetea tainei, au constituit o invitaţie de continuare a textului, acceptată de Eugen Bălan şi Radu Albala. Am înseriat încercările lor în subcapitolul Reconstituiri în spirit matein, alături de prefaţa lui Nicolae Manolescu şi postfaţa lui Ion Vartic, ca şi de nota asupra ediţiei din 1994, semnate de Marian Papahagi, deoarece toţi cei cinci literaţi ni s-au părut călăuziţi de o miză comună, aceea de a aprofunda şi de a lărgi cultul matein. O continuare, cea mai aproape de litera cărţii lui Mateiu Caragiale, propune un alt împătimit al dinastiei, Alexandru George. Dar şi Jurnalul scriitorului, ale cărui manuscrise au dispărut, a incitat spiritul creativ al mateinilor. Miza Jurnalului imaginar creat de Ion Iovan este aceea de a reface în amănunt, prin ipoteze susţinute de o bună cunoaştere a textelor scriitorului, însemnările intime ale ultimului an din existenţa lui Mateiu Caragiale. Am putut constata astfel că atât Ion Luca Caragiale, cât şi Mateiu Caragiale sunt creatorii unor opere al căror filon artistic îşi dovedeşte vitalitatea şi prin puterea de fascinaţie exercitată asupra posterităţii lor scriitoriceşti, prezervându-le moştenirea. Prin urmare, reprimându-ne iluzia unei analize complete şi definitive a biografiei şi a operei celor cinci scriitori din dinastia Caragiale, nutrim ambiţia unei valorizări diferite a imaginarului lor artistic, din perspectiva legitimă a conexiunilor între generaţiile biologice şi literare şi între ele şi istorie, valorizare care să redirecţioneze interesul cititorilor şi al cercetării literare spre unele zone umbrite ale creaţiei, gata să irumpă din starea freatică a spiritului caragialian şi matein.

32

Despre „modelul Caragiale” şi propagarea sa în cadrul generaţiei optzeciste vorbesc Ion Simuţ, în articolul O nouă şcoală a lui Caragiale şi Florin Iaru, în articolul Modelul Caragiale, cuprinse în antologia coordonată de Gheorghe Crăciun, Competiţia continuă. Generaţia ’80 în texte teoretice, Editura Vlasie, Piteşti, 1994, precum şi Constantin Trandafir, în capitolul Modelul şi strategiile, din volumul Efectul Caragiale, Editura Vestala, Bucureşti, 2002.

25

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ A. Ediţii ale operelor Caragiale, Ion Luca, Opere, vol. 1-4, Ediţie critică de Al. Rosetti, Şerban Cioculescu, Liviu Călin, cu o introducere de Silvian Iosifescu, E.P.L., Bucureşti, 1959, 1960, 1962, 1965. Caragiale, Ion Luca, Opere, vol. I-IV, Ediţie îngrijită de Stancu Ilin, Nicolae Bârna, Constantin Hârlav, Prefaţă de Eugen Simion, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2000, 2001, 2002. Caragiale, Ion Luca, Nimic fără Dumnezeu, Ediţie îngrijită de Răzvan Codrescu, Prefaţă de Alexandru Paleologu, Editura Anastasia, Bucureşti, 1997. Caragiale, Ion Luca, Publicistică şi corespondenţă, Ediţie îngrijită de Marcel Duţă, Studiu introductiv de Dan C. Mihăilescu, Editura Grai şi Suflet – Cultura Naţională, Bucureşti, 1999. Caragiale, Ion Luca, Scrisori şi acte, Ediţie îngrijită, prefaţă şi note de Şerban Cioculescu, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1963. Caragiale, Luca Ion, Jocul oglinzilor, Prefaţă de Barbu Cioculescu, Editura Minerva, Bucureşti, 1972. Caragiale, Luca Ion, Gherea, Ioan D., Nevinovăţiile viclene, Editura Tineretului, Bucureşti, 1968. Caragiale, Mateiu I., Craii de Curtea-Veche, Ediţie îngrijită şi prefaţată de Perpessicius, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1965. Caragiale, Mateiu I., Opere, Ediţie îngrijită de Perpessicius, Fundaţia pentru Literatură şi Artă „Regele Carol II”, Bucureşti, 1936. Caragiale, Mateiu I., Opere, Ediţie, studiu introductiv, note, variante şi comentarii de Barbu Cioculescu, prefaţă de Eugen Simion, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2001. Caragiale Mateiu, Pajere. Remember. Craii de Curtea-Veche, Editura Minerva, Bucureşti, 1988. Caragiale, Mateiu I., Sub pecetea tainei, având, în completare, continuările scrise de Eugen Bălan, sub pecetea tainei (urmare scrisă după moartea soţiei lui Gogu Nicolau) şi Radu Albala, În deal, pe Militari, Ediţie concepută şi îngrijită de Marian Papahagi, Prefaţă de Nicolae Manolescu, Postfaţă de Ion Vartic, Editura Echinox, Cluj-Napoca, 1994. Caragiale, Costache, Teatrul Naţional în Ţara Românească: dedicat publicului român, Tipografia C. A. Rosetti, Bucureşti, 1867. B. Antologii şi restituiri Antologia piesei româneşti într-un act, vol. I: Secolul XIX, Ediţie, studiu introductiv, note bibliografice de Valentin Silvestru, Editura Dacia, ClujNapoca, 1979. Diacu Xenofon, Ion, Viaţa şi opera unui nedreptăţit: Costache Şt. Caragiale, primul director al Teatrului Naţional din Bucureşti, Teatru vechi românesc – pagini inedite, Biblioteca Teatrului Naţional, nr. 10/1940. 26

Începuturile teatrului românesc, Antologie, prefaţă şi note de Tiberiu Avramescu, Editura Tineretului, Bucureşti, 1963. Primii noştri dramaturgi, Antologie, studiu introductiv şi note bibliografice de Florin Tornea, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, Bucureşti, 1960. Teatru românesc inedit din secolul al XIX-lea, Ediţie îngrijită de Paul Cornea, Andrei Nestorescu, Petre Costinescu, Editura Minerva, Bucureşti, 1986. C. Dicţionare şi istorii literare Academia Română. Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, DEX Dicţionarul explicativ al limbii române, ediţia a II-a, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1998. Brădăţeanu, Virgil, Istoria literaturii dramatice româneşti şi a artei spectacolului, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1966. Călinescu, G., Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Ediţia a II-a, Ediţie şi prefaţă de Al. Piru, Editura Minerva, Bucureşti, 1985. Ciopraga, Constantin, Literatura română între 1900 şi 1918, Editura Junimea, Iaşi, 1970. Cioculescu, Şerban, Streinu, Vladimir, Vianu, Tudor, Istoria literaturii române moderne, E.D.P., Bucureşti, 1971. Crohmălniceanu, Ov. S., Literatura română între cele două războaie mondiale, ediţia a II-a revăzută, Editura Minerva, Bucureşti, 1972. Firan, Florea (coord.), Istoria Teatrului Naţional din Craiova, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1978. Manolescu, Nicolae, Istoria critică a literaturii române. Cinci secole de literatură, Editura Paralela 45, Piteşti, 2008. Marino, Adrian, Dicţionar de idei literare, vol. I, Editura Eminescu, Bucureşti, 1973. Massoff, Ioan, Teatrul românesc – privire istorică, vol. I (De la obârşie până la 1860), Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1861. Mândra, Vicu, Istoria literaturii dramatice româneşti, Editura Minerva, Bucureşti, 1985. Munteanu, George, Istoria literaturii române. Epoca marilor clasici, E.D.P., Bucureşti, 1980. Negoiţescu, Ion, Istoria literaturii române (1800-1945), vol. I, Editura Minerva, Bucureşti, 1991. Oprescu, G., (coord.), Istoria teatrului în România, de la începuturi până la 1848, vol. I, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1965. Piru, Alexandru, Istoria literaturii române de la început până azi, Editura Univers, Bucureşti, 1981. Pop, Ion (coordonator), Dicţionar analitic de opere literare româneşti, vol. I (AD), Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1998. Simion, Eugen (coordonator), Dicţionarul general al literaturii române, vol. II, CD, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2005.

27

Vasiliu, Mihai, Istoria teatrului românesc, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1995. Zaciu, M., Papahagi, M., Sasu, A. (coordonatori), Dicţionarul scriitorilor români, A-C, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1995. Zaciu, M., Papahagi, M., Sasu, A. (coordonatori), Dicţionarul esenţial al scriitorilor români, Editura Albatros, Bucureşti, 2000. D. Lucrări generale Babeţi, Adriana, Dandysmul. O istorie, Editura Polirom, Iaşi, 2004. Bahtin, M., Probleme de literatură şi estetică, Editura Univers, Bucureşti, 1982. Barthes, Roland, Romanul scriiturii, Antologie, selecţie şi traducere de Adriana Babeţi şi Delia Sepeţean-Vasiliu, Editura Univers, Bucureşti, 1987. Bergson, Henri, Râsul, Editura Universal Dalsi, Bucureşti, 1997. Bloom, Harold, Canonul occidental, Grup Editorial Art, Bucureşti, 2007. Boldea, Iulian, Timp şi temporalitate în opera lui Mihai Eminescu, Editura Ardealul, Târgu-Mureş, 2000. Călin, Vera, Metamorfozele măştilor comice, E.P.L., Bucureşti, 1966. Cornea, Paul, Introducere în teoria lecturii, Editura Polirom, Iaşi, 1998. Cornea, Paul, Oamenii începutului de drum, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1974. Cornea, Paul, Originile romantismului românesc. Spiritul public, mişcarea ideilor şi literatura între 1780-1840, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2008. Defays, Jean-Mark, Comicul: principii, procedee, desfăşurare, Traducere de Ştefania Bejan, Institutul European, Iaşi, 2000. Duţu, Alexandru, Literatura comparată şi istoria mentalităţilor, Editura Univers, Bucureşti, 1982. Frevent, Ute, Haupt, H.-G. (coord.), Omul secolului XIX, Traducere de Ion Mircea, Editura Polirom, Iaşi, 2002. Frevent, Ute, Haupt, H.-G. (coord.), Omul secolului XX, Traducere de MariaMagdalena Anghelescu, Editura Polirom, Iaşi, 2002. Furet, Francois (coord.), Omul romantic, Traducere coordonată de Giuliano Sfichi, Prefaţă de Elena Brăteanu, Editura Polirom, Iaşi, 2000. Garin, Eugenio (coord.), Omul Renaşterii, Traducere de Dragoş Cojocaru, Prefaţă de Maria Carpov, Editura Polirom, Iaşi, 2000. Hocke, G. R., Manierismul în literatură, Editura Univers, Bucureşti, 1977. Manolache, Gheorghe, Degradarea lui Proteu, Editura Universităţii ,,Lucian Blaga”, Sibiu, 2004. Manolache, Gheorghe, Resurecţia localismului creator, Editura Universităţii ,,Lucian Blaga”, Sibiu, 2006. Micu, Dumitru, „Gândirea” şi gândirismul, Editura Minerva, Bucureşti, 1975. Micu, Dumitru, Modernismul românesc, vol. II, Editura Minerva, Bucureşti, 1984. Munteanu, Romul, Farsa tragică, Editura Univers, Bucureşti, 1970. Ornea, Z., Junimismul. Contribuţii la studierea curentului, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1966. 28

Pârvulescu, Ioana, În intimitatea secolului 19, Editura Humanitas, Bucureşti, 2005. Picon, Gaetan, Introducere la o estetică a literaturii. Scriitorul şi umbra lui, Editura Univers, Bucureşti, 1973. Popa, Marian, Comicologia, Editura Univers, Bucureşti, 1975. Ştefan, Rodica, Naturalismul românesc, Editura Niculescu, Bucureşti, 2005. Vovelle, Michel (coord.), Omul Luminilor, Traducere din limba franceză de Ingrid Ilinca, Postfaţă de Radu Toma, Editura Polirom, Iaşi, 2000. Zalis, Henri, Romantismul românesc, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1968. E. Psihologie, sociologie, filozofie Adler, Alfred, Cunoaşterea omului, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1991. Alexandrescu, Ion, Personalitate şi vocaţie, Editura Junimea, Iaşi, 1981. Attias-Donfut, Claudine, Nicole Lapierre, Martine Segalen, Le nouvel esprit de famille, Editions Odile Jacob, Paris, 2002. Barnes, I. A., Sociologia minciunii, Traducere de Cristina Vrăjitoru, Editura Institutul European, Iaşi, 1998. Berger, Gaston, Tratat practic de cunoaştere a omului, Prefaţă de R. le Senne, Traducere, preambul şi note de Michaela Brânduşa Malcinschi, Eseu introductiv de dr. Leonard Gavriliu, Editura Iri, Bucureşti, 1997. Lucian Cochinescu, Dimensiuni ale psihologiei în literatură, Editura Paralela 45, Piteşti, 2008. Freud, Sigmund, Psihanaliză şi artă, Editura Trei, Bucureşti, 1996. Freud, Sigmund, Scrieri despre literatură şi artă, Editura Univers, Bucureşti, 1980. Hedges, Patricia, Personalitate şi temperament – ghidul tipurilor psihologice, trad. Anamaria Schwab, Editura Humanitas, Bucureşti, 1999. Horney, Keren, Conflictele noastre interioare. O teorie constructivă asupra nevrozei, traducere, prefaţă şi note de Leonard Gavriliu, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2010. Iluţ, Petru, Sociopsihologia şi antropologia familiei, Editura Polirom, Iaşi, 2005. Keirsey, David, Personalitate şi temperamente. Descriere şi compatibilităţi, Editura Polirom, Iaşi, 2009. Lassus, R. de, Eneograma; cele nouă tipuri de personalitate, Editura Teora, Bucureşti, 2000. Leonhard, K., Personalităţi accentuate în viaţă şi literatură, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1979. Liiceanu, Gabriel, Despre limită, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994. Liiceanu, Gabriel, Tragicul. O fenomenologie a limitei şi depăşirii, Editura Humanitas, Bucureşti, 2000. Majuru, A., Stănescu, F. A. (coord.), Bucureştiul subteran: Sinuciderea, Editura Paralela 45, Piteşti, 2006. Mitrofan, Iolanda, Cuplul conjugal, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1989. Mitrofan, Iolanda, Familia de la A la Z, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1991. 29

Rank, Otto, Mitul naşterii eroului. O interpretare psihologică a mitologiei, Ediţie îngrijită şi traducere de Monica Medeleanu, Editura Herald, Bucureşti, 2012. Roşca, Al., (coordonator), Psihologie generală, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1966. Roudinesco, Elisabeth, Familia în dezordine, Traducere din limba franceză de Nicolae Baltă, Editura Trei, Bucureşti, 2006. Scheler, Max, Omul resentimentului, Traducere din germană de Radu Gabriel Pârvu, Editura Humanitas, Bucureşti, 2007. Sillamy, Norbert, Dicţionar de psihologie, Larousse, traducere de Leonard Gavriliu, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti,1996. Voinea, Maria, Familia contemporană. Microenciclopedie, Editura Focus, Bucureşti, 2006. F. Imaginar, antropologie, fantastic Bachelard, Gaston, Poetica reveriei, Editura Paralela 45, Piteşti, 2005. Bachelard, Gaston, Psihanaliza focului, traducere de Lucia Ruxandra Munteanu, Editura Univers, Bucureşti, 2000. Baudrillard, Jean, Sistemul obiectelor, traducere şi prefaţă de Horia Lazăr, Editura Echinox, Cluj-Napoca, 1996. Biberi, Ion, Eseuri literare, filosofice şi artistice, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1982. Braga Corin (coordonator), Concepte şi metode în cercetarea imaginarului, Editura Polirom, Iaşi, 2007. Burgos, Jean, Imaginar şi creaţie, traducere de Irina Proţap, Bianca Năforeanu, Alexandra Luchian, Editura Univers, Bucureşti, 2003. Burgos, Jean, Pentru o poetică a imaginarului, traducere de Gabriela Duda şi Micaela Gulea, prefaţă de Gabriela Duda, Editura Univers, Bucureşti, 1988. Caillois, Roger, Abordări ale imaginarului, Traducere de Nicolae Baltă, Editura Nemira, Bucureşti, 2001. Caillois, Roger, În inima fantasticului, cuvânt introductiv de Edgar Papu, Editura Meridiane, Bucureşti, 1971. Ciobanu, Nicolae, Între imaginar şi fantastic în proza românească, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1987. Dan, Sergiu Pavel, Feţele fantasticului, Editura Paralela 45, Piteşti, 2005. Dan, Sergiu Pavel, Proza fantastică românească, Editura Minerva, Bucureşti, 1975. Durand, Gilbert, Structurile antropologice ale imaginarului. Introducere în arhetipologia generală, Traducere de Marcel Aderca, Prefaţă şi postfaţă de Radu Toma, Editura Univers, Bucureşti, 1977. Glodeanu, Gheorghe, Coordonate ale imaginarului în opera lui Mircea Eliade, Editura Tipo Moldova, Iaşi, 2009. Liiceanu, Gabriel, Om şi simbol. Interpretări ale simbolului în teoria artei şi filozofia culturii, Editura Humanitas, Bucureşti, 2005.

30

Minois, Georges, Diavolul, Traducere şi note de Adrian Ene, Editura Corint, Bucureşti, 2003. Todorov, Tzvetan, Introducere în literatura fantastică, în româneşte de Virgil Tănase, prefaţă de Alexandru Sincu, Editura Univers, Bucureşti, 1973. G. Monografii şi studii critice Apostol, Mihai, Iorgu Caragiale, Editura Meridiane, Bucureşti, 1986. Amintiri despre Caragiale, Antologie şi prefaţă de Ştefan Cazimir, Editura Minerva, Bucureşti, 1972. Boldea, Iulian, Faţa şi reversul (I. L. Caragiale şi Mateiu I. Caragiale). Editura Ardealul, Târgu-Mureş, 1998. Bucur, Marin, Opera vieţii. O biografie a lui I. L. Caragiale, vol. I-II, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1989, 1994. I. L. Caragiale interpretat de..., Studiu introductiv, antologie, tabel cronologic şi bibliografie de Liviu Călin, Editura Eminescu, Bucureşti, 1974. Cazimir, Ştefan, Caragiale recidivus, Editura pentru Literatură Naţională, Bucureşti, 2002. Cazimir, Ştefan, Caragiale – universul comic, E.P.L., Bucureşti, 1967. Cazimir, Ştefan, I. L. Caragiale faţă cu kitschul, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1988. Cazimir, Ştefan, Nu numai Caragiale, Editura Cartea Românească, Bucureşti,1984. Călinescu, Al., Biblioteci deschise, Editura Cartea Românească, Bucureşti,1986. Călinescu, Al., Caragiale sau vârsta modernă a literaturii, Editura Albatros, Bucureşti, 1976. Călinescu, G., Studii şi cercetări de istorie literară, Prefaţă şi note de Al. Piru, Editura Tineretului, Bucureşti, 1966. Călinescu, Matei, Mateiu I. Caragiale, recitire, Editura Biblioteca Apostrof, ClujNapoca, 2003. Ciocârlie, Livius, Mari corespondenţe, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1981. Cioculescu, Barbu, De la Mateiu citire, Editura Bibliotheca, Târgovişte, 2005. Cioculescu, Barbu, Mateiu I. Caragiale – receptarea operei, Editura Bibliotheca, Târgovişte, 2004. Cioculescu, Şerban, Viaţa lui I. L. Caragiale. Caragialiana, Editura Eminescu, Bucureşti, 1977. Condeescu, Alexandru, Planeta Moft, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1997. Constantinescu, I., Caragiale şi începuturile teatrului european modern, Editura Minerva, Bucureşti,1974. Constantinescu, Pompiliu, Romanul românesc interbelic, Antologie, postfaţă şi bibliografie de G. Gheorghiţă, Editura Minerva, Bucureşti, 1977. Constantinescu, Pompiliu, Scrieri, vol. II, Ediţie îngrijită de Constanţa Constantinescu, Prefaţă de Victor Felea, E.P.L., Bucureşti, 1967. Cotruş, Ovidiu, Opera lui Mateiu I. Caragiale, Editura Minerva, Bucureşti, 1977. 31

Crăciun, Gh., Competiţia continuă. Generaţia ’80 în texte teoretice, Editura Vlasie, [Piteşti], 1994. Cristea, Valeriu, Alianţe literare, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1977. Crohmălniceanu, Ovid S., Cinci prozatori în cinci feluri de lectură, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1984. Cubleşan, Constantin, Caragiale în conştiinţa critică, Editura Cogito, Oradea, 1999. Cubleşan, Constantin, Teatrul – istorie şi actualitate, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1979. Derşidan, Ioan, Catilinari şi temperatori. Eminescu şi Caragiale, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2010. Derşidan, Ioan, Clasicii junimişti şi învăţământul, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2000. Derşidan, Ioan, Iconi şi literatură, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2002. Derşidan, Ioan, Mateiu I. Caragiale, Carnavalescul şi liturgicul operei, Editura Minerva, Bucureşti, 1997. Derşidan, Ioan, Nordul caragialian - periplul versiunilor, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2003. Dobrogeanu-Gherea, Constantin, Studii critice, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1967. Elvin, B., Modernitatea clasicului I. L. Caragiale, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1967. Fanache, Vasile, Caragiale, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1984. George, Alexandru, Caragiale. Glosse. Dispute. Analize, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1996. George, Alexandru, La sfârşitul lecturii, vol. III, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1980. George, Alexandru, Mateiu I. Caragiale, Editura Minerva, Bucureşti, 1981. Georgescu, Paul, Polivalenţa necesară. Asociaţii şi disociaţii, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1967. Ghiţoiu, Adriana, Caragiale publicist, Editura Triton, Bucureşti, 2005. Glodeanu, Gheorghe, Poetica misterului în opera lui Mateiu Caragiale, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2003. Ibrăileanu, Garabet, Spiritul critic în cultura românească. Note şi impresii, Postfaţă şi Bibliografie de Ioan Holban, Editura Minerva, Bucureşti, 1984. Ilie, Loredana, Un veac de caragialism: comic şi absurd în proza şi dramaturgia românească postcaragialiană, Editura Institutul European, Iaşi, 2012. Ionescu, Eugen, Note şi contranote, Traducere şi cuvânt introductiv de Ion Pop, Editura Humanitas, Bucureşti, 1992. Iorgulescu, Mircea, Eseu despre lumea lui Caragiale, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1988. Iosifescu, Silvian, Dimensiuni caragialiene, Editura Eminescu, Bucureşti, 1972. Iosifescu, Silvian, Momentul Caragiale, Editura Eminescu, Bucureşti, 1972.

32

Iovan, Ion, Mateiu Caragiale. Portretul unui dandy român, Editura Compania, Bucureşti, 2002. Lovinescu, Eugen, Memorii, Texte alese şi postfaţă de Nicolae Balotă, Editura Minerva, Bucureşti, 1976. Lovinescu, Vasile, Al patrulea hagialâc. Exegeza nocturnă a Crailor de CurteaVeche, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1981. Manolescu, Florin, Caragiale şi Caragiale. Jocuri cu mai multe strategii, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1983. Manolescu, Nicolae, Arca lui Noe. Eseu despre romanul românesc, III, Editura Minerva, Bucureşti, 1983. Marinescu, Luiza, Caragealii, o familie de scriitori, Editura Muzeul Literaturii Române, Bucureşti, 2005. Massoff, Ioan, Eminescu şi teatrul, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1964. Mândra, V., Clasicism şi romantism în dramaturgia românească, Editura Minerva, Bucureşti, 1973. Mihăilescu, Dan C., I. L. Caragiale şi caligrafia plăcerii. Despre eul din scrisori, Editura Humanitas, Bucureşti, 2012. Mitchievici, Angelo, Mateiu I. Caragiale – fizionomii decadente, Institutul Cultural Român, Bucureşti, 2007. Muthu, Mircea, Literatura română şi spiritul sud-est european, Editura Minerva, Bucureşti, 1976. Negrea, Gelu, Caragiale: marele paradox, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2012. Nica, Marius, Ocheanul balcanic, Institutul european, Iaşi, 2009. Oprea, Al. (coordonator), Mateiu I. Caragiale – un personaj. Dosar al existenţei, Muzeul Literaturii Române, Bucureşti, 1979. Paleologu, Alexandru, Bunul simţ ca paradox, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1972. Paleologu, Alexandru, Despre lucrurile cu adevărat importante, Editura Polirom, Iaşi, 1997. Pamfil, Alina, Spaţialitate şi temporalitate. Eseuri despre romanul românesc interbelic, Editura Dacopress, Cluj-Napoca, 1993. Papadima, Ov., Caragiale, fireşte, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1999. Papahagi, Marian, Interpretări pe teme date, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1995. Papu, Edgar, Feţele lui Ianus, Editura Univers, Bucureşti, 1970. Papu, Edgar, Lumini perene. Retrospecţii asupra unor clasici români, Editura Eminescu, Bucureşti, 1989. Pârvulescu, Ioana, În ţara Miticilor. De 7 ori Caragiale, Editura Humanitas, Bucureşti, 2007. Petra-Petrescu, Horia, I. L. Caragiale: viaţa si opera/ Leben und Werke, Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2004.

33

Petreu, Marta, Filosofia lui Caragiale, Editura Biblioteca Apostrof, Cluj-Napoca, 2003. Radian, Sanda, Portrete feminine în romanul românesc interbelic, Editura Minerva, Bucureşti, 1986. Regman, Cornel, Selecţie din selecţie, Editura Eminescu, Bucureşti, 1972. Roman, Ion, Caragiale, Editura Tineretului, Bucureşti, 1964. Silvestru, Valentin, Elemente de caragialeologie, Editura Eminescu, Bucureşti, 1980. Simion, Eugen, Sfidarea retoricii. Jurnal german, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1985. Sorescu, Roxana, Lumea, repovestită, Editura Eminescu, Bucureşti, 2000. Stancu Ilin, I. L. Caragiale în conştiinţa contemporanilor săi, Editura Minerva, Bucureşti, 1990. Steinhardt, N., Cartea împărtăşirii, Editura Apostrof, Cluj-Napoca, 1995. Streinu, Vladimir, Pagini de critică literară. Marginalia. Eseuri, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1968. Studii despre opera lui I. L. Caragiale, Ediţie îngrijită, prefaţă şi bibliografie de Ion Roman, Editura Albatros, Bucureşti, 1976. Tomuş, Mircea, Caragiale după Caragiale, Editura Media Concept, Sibiu, 2004. Tomuş, Mircea, Opera lui I. L. Caragiale, vol. I, Editura Minerva, Bucureşti, 1977. Tomuş, Mircea, Pentru un alt Caragiale, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2012. Tornea, Florin, Un artist cetăţean - Costache Caragiale. Monografie, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, Bucureşti, 1960. Trandafir, Constantin, Efectul Caragiale, Editura Vestala, Bucureşti, 2002. Trandafir, Constantin, Mateiu I. Caragiale, Editura Recif, 1996. Vartic, Ion, Clanul Caragiale, Editura Biblioteca Apostrof, Cluj-Napoca, 2002. Vârgolici, Teodor, Mateiu I. Caragiale, Editura Albatros, Bucureşti, 1970. Vianu, Ion, Investigaţii mateine, Editura Biblioteca Apostrof, Cluj-Napoca, 2008. Vianu, Tudor, Scriitori români, vol. I, Editura Minerva, Bucureşti, 1970. Vianu, Tudor, Scriitori români, vol. III, Editura Minerva, Bucureşti, 1971. Vodă Căpuşan, Maria, Caragiale ?, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2002. Vodă Căpuşan, Maria, Despre Caragiale, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1982. Zaciu, Mircea, Lecturi şi zile, Editura Eminescu, Bucureşti, 1975. Zaciu, Mircea, Masca geniului, E.P.L., Bucureşti, 1967. Zalis, Henri, I. L. Caragiale comentat, Editura Recif, Bucureşti, 1995. Zarifopol, Paul, Pagini de critică, Editura Minerva, Bucureşti, 1984. H. Articole Chiper, Tina, O amintire în anul Caragiale, în „România literară”, nr. 21, 29 mai 4 iunie 2002, p. 18. Ciotloş, Cosmin, Interogaţii mateine, în „România literară”, nr. 37, 19-25 septembrie, 2008, p.7.

34

Cristea-Enache, Daniel, Un joc de societate, în „România literară”, nr. 34, 29 august-5 septembrie 2008, p.11. Grigurcu, Gheorghe, Caragiale între oglinzi paralele, în „România literară”, nr. 6, 15-21 februarie 2006, p. 12 şi nr. 7, 22-28 februarie 2006, p.12. Ioan, Alina-Nicoleta, Pirgu şi dandysmul în „România literară”, nr. 37, 19-25 septembrie 2008, pp. 18-19. Negrea, Gelu, Scrisoare după scrisoare în „România literară”, nr. 50-51, 14-20 decembrie 2012, p. 13. Manolescu, Nicolae, Generaţii biologice, generaţii literare în „România literară”, nr. 13, 16-22 aprilie 2010, p. 3. Muşat, Carmen, Reluate plimbări prin păduri (inter)textuale, în „Revista 22”, nr. 10, 2005, p.7. Paleologu, Alexandru, În apărarea lui Pirgu, în „Viaţa Românească”, an LXXX, nr. 3, martie 1985, pp. 5-10. Pîrvan-Jenaru, Dana, Răzbunarea lui Mateiu Caragiale în „Observator cultural”, nr. 482, 9-15 iulie, 2009, p. 19. Pârvulescu, Ioana, Je est un autre, în „România literară”, nr. 10, 14-20 martie 2001, p. 5. Popescu, Marius, L-a continuat Albala pe Mateiu Caragiale?, în „România literară”, nr. 32, 15-21 august 2008, p. 19. Ştefănescu, Alex, O lectură completă a lui Mateiu I. Caragiale, în „România literară”, nr. 11, 17-24 martie 2006, p. 6. Sorescu, ,Roxana, Craii – dincolo de pecetea tainei, în „România literară”, an VIII (1975), nr. 13, 27 martie, p. 12. Vianu, Ion, Note pentru o psihologie a lui Mateiu I. Caragiale, în „Apostrof”, an XVIII, 2007, nr. 12 (211), pp. 14-18.

35