Modernitate in Opera Lui Caragiale [PDF]

Zitiervorschau

Modernitatea operei lui I.L. Caragiale Caragiale a adus teatrului şi prozei româneşti o strălucire deosebită, în acelaşi timp în care, prin Eminescu, poezia română cunoştea nivelul cel mai înalt de dezvoltare. Caragiale este cel dintâi mare scriitor obiectiv al nostru. Mare scriitor clasic, I.L.Caragiale este maestrul neîntrecut al dramaturgiei româneşti excelând deopotrivă în domeniul prozei, îndeosebi în schiţă şi în nuvelă, ducându-şi, în toate acestea, la perfecţiune marile disponibilităţi creatoare: observaţia lucidă a mediilor sociale, caracterul scenic al situaţiilor, arta dialogului, umorul, comicul de situaţie şi de limbaj. Ca observator social, Caragiale a transpus în plan literar adevarul simplu ca lumea, în datele ei fundamentale, nu evolueaza esential: gesturile, atitudinile, neobservate cu suficienta acuitate, sunt mereu aceleasi. Spatiul în care se misca personajele umane, definit de coordonatele vietii cotidiene, ale câstigului de bani, ale stagnarii în aceeasi zona de preocupari, cu aceleasi etape de trecere de la o vârsta la alta, sacralizate sub forma de rituri existentiale, este unul închis. În acest context, eroii caragialieni nu vor deveni nici nemuritori ca protagonistii scrierilor antice ca un Hercule sau Tezeu, nu se vor lupta nici cu balaurii, nu vor depasi, decât în cazuri extreme zidurile cetatii protectoare, burgul, dincolo de care nu au capacitatea de a subzista într-o forma civilizata, nici de a deveni cazuri tragice, ca al lui Timon din Atena. O decadere marcanta, motiv fundamental al dramei moderne, care a pierdut temele înaltatoare ale tragediei, dar se scufunda în tragicul cotidian. Omul se lasa în stapânirea marii trancaneli (Mircea Iorgulescu), capabile sa transforme în epopee, de pilda, faptul banal al pierderii unei scrisori si avatarurile recuperarii ei. Se observa cum se creeaza o noua tipologie de simboluri gnoseologice false: perfectiunea greaca a retoricii neînlocuita cu arta de a vorbi fara a spune nimic, într-o degringolada semantica, razboaiele se muta dupa marile câmpuri de lupta în alcovuri si pe culoarele ziarelor de scandal, oamenii îsi pierd vremea prin cafenele, pentru a discuta, în lipsa unor subiecte profunde, ultimele cancanuri politice sau scandaluri mondene. Ceea ce îi reuseste impecabil lui Caragiale este radiografierea exacta a moravurilor epocii sale, care, prin reiterare, se transmit tuturor epocilor. Din acest punct de vedere, omul secolului XIX - lea nu este cu mult diferit de cel conteporan sau de cel al secolelor viitoare. Probabil ca si peste o suta de ani vor exista acelasi personaje mediocre, cum se si confirma de altfel dupa prima suta de ani parcursa prin eternitate de opera: un Mitica ce discuta prin cafenele sau pe la colturi de strada despre oamenii aflati la putere, despre ultimele scandaluri din high-life, un

Dandanache ce va specula insidios o conjunctura politica favorabila, un Catavencu santajist, o Zoe care va combina la nesfârsit politica si erotica. O lume pe dos, prafuita, cu personaje, parca scoase din dulapul cu naftalina, cu oameni sfatosi, cu mustati mari în forma de sulita, cu haine caraghioase, cu baston si tilindru, plimbându-se solemn pe strada, în încercarea de a impresiona demoiselle-le tinere din faubourgul unde îsi fac veacul, schimbându-si numai hainele si mastile, jucând în continuare aceeasi piesa, în care motivul lumii ca teatru îsi gaseste, în Caragiale, adeptul si creatorul desavârsit. I.L.Caragiale a strălucit în arta comediei, aşa încât tentaţia de a lăsa proza autorului în umbra teatrului a dăinuit o perioadă îndelungată. Cu toate acestea, chiar de la început a existat o atracţie către proza lui, atracţie ce se explică prin universul creat de autor, prin ineditul formulei epice, prin problematica abordată, prin viziunea asupra lumii sau prin crezul artistic. Literatura de specialitate a consemnat deja o mulţime de sintagme, clişee, aprecieri consacrate: Caragiale – clasic al literaturii române; cel mai mare dramaturg; Caragiale -satiricul; maestru al realismului critic; precursorul literaturii absurdului; promotor al deconstrucţiei convenţiilor literare; Caragiale – placă turnantă a literaturii române; Caragiale – duplicitar; Caragiale – glissand. De la început, se impune formularea unor repere teoretice privind conceptele operaţionale, accepţiunea termenilor modern şi modernitate, în vederea utilizării adecvate în realizarea demersului. Importantă pentru exegeza textului literar este concepţia lui Caragiale cu privire la artă, în general, şi la proză, în special. Scriitorul face primii paşi în desprinderea de formele epice tradiţionale ale vremii sale şi abordează proza dintr-o perspectivă inedită, care-l aşază în linia întâi a prozatorilor moderni. Prin Caragiale, schiţa a dobândit un statut literar bine definit şi şi-a demonstrat relevanţa artistică. În schiţe Weltanschauung-ul caragialienesc îmbracă una dintre cele mai moderne formule epice. La aceasta a contribuit şi activitatea de gazetar a scriitorului, care, pe de altă parte, a determinat, la modul cu adevărat exemplar, întrepătrunderea dintre viaţa cotidiană şi literatură şi a influenţat instaurarea unor noi raporturi între genurile canonizate şi cele joase. În arta portretului, se remarcă o serie de elemente menite să modifice tiparul clasic. Caragiale promovează generalizarea, estomparea portretului fizic, înlocuirea figurativului cu imaginea unui model existenţial, investigarea lumii interioare şi utilizarea caricaturii ca revelator. Caragiale se dovedeşte a fi un abil observator al insolitului şi un fin creator de atmosferă fantastică. Proza fantastică a lui Caragiale stârneşte interesul prin multitudinea formulelor de abordare a genului. De la schemele simple ale gândirii şi ale credinţelor populare şi până la complicaţiile generate de întreţinerea stării de confuzie şi de estompare până la anulare a graniţelor

dintre real şi ireal, Caragiale explorează inexplicabilul, apelând la mituri, tradiţii, religie, folclor etc. Conştient că există lucruri şi fenomene care scapă gândirii logice, scriitorul, la fel ca Poe, unul dintre creatorii moderni ai genului, procedează în aşa fel , încât fantasticul să rămână în câmpul existenţei comune şi să iasă dintr-un exces de raţionalitate. Modernitatea fantasticului în proza lui Caragiale este susţinută de întoarcerea permanentă la mituri şi la modele primordiale. Un motiv recurent în proza fantastică a scriitorului este cel al secretului feminin. Caragiale realizează în registru tragic bucăţi de psihologie adevărată şi fină, scrise în bună parte într-unul dintre cele mai desăvârşite feluri de stil adevărat românesc. Interesul scriitorului pentru realitatea dură a existenţei îl determină să-şi însuşească tehnicile necesare studierii fiinţei umane în cele mai profunde şi nebănuite manifestări ale ei. Opera lui Caragiale, în general, şi proza narativă, în special, arată că scriitorul nu agreează stilul „înflorit”. Caragiale sugerează prin aceasta că arta intră în competiţie cu realitatea pe care o oglindeşte şi o învinge prin putere şi voinţă creatoare. Opera de artă devine „căutarea miraculoasă” care atrage cu o forţă mai puternică decât realitatea, devine un „joc secund mai pur”, cum va spune mai târziu Ion Barbu. Promovând criteriile fundamentale ale frumosului susţinute de clasici, Caragiale, asemenea scriitorilor moderni, îşi îndreaptă atenţia către ceea ce rămâne, către ceea ce este „actual” într-o operă literară. Scriitorul aduce în discuţie termenii viabil şi durabil pe care îi aşază într-o ingenioasă opoziţie. Atracţia pe care opera de artă o manifestă în timp reprezintă o altă dimensiune modernă a viziunii scriitorului. Ca şi autorii moderni (şi mai ales criticii moderni), Caragiale observă metamorfozele posibile ale creaţiei literare, intuieşte capacitatea acesteia de a dezvălui noi semnificaţii, sustrăgându-se astfel pericolului „imobilizării” într-o unică interpretare. Poate acesta este şi unul dintre motivele preocupării autorului pentru actul creaţiei, asprimii cu care-şi trata el însuşi scrisul. Adept al clarităţii, preciziei, conciziei, Caragiale respinge categoric digresiunile, descrierile, „umpluturile” văzute ca factori perturbanţi ai dinamicii textului.Concluzia se impune de la sine: renunţarea la „umpluturile” nemotivate. Este adevărat că în proza literară a lui Caragiale există pasaje pe care însuşi autorul le-ar califica drept „prisoase de stil”, dar aşa cum observa Alexandru Călinescu, acest lucru se întâmplă în cazul în care ele exprimă intenţiile parodice ale scriitorului. Viziunea asupra multiplelor forme pe care le poate îmbrăca discursul literar îl plasează pe Caragiale în rândul scriitorilor moderni. Înzestrat cu abilitate scriitoricească, el realizează în multe din textele sale adevărate „exerciţii de stil”, cum le numeşte Alexandru Călinescu. Pastişa şi parodia sunt două tipuri de texte pe care le „recomandă” şi le practică I. L. Caragiale.În acelaşi timp, textele parodice reprezintă atitudinea modernă, îndrăzneaţă a scriitorului de a discredita, prin deconstrucţie

şi prin supralicitare, procedee literare, figuri, stiluri şi chiar genuri intrate în criză, la sfârşitul secolului trecut. Ca şi scriitorii moderni de mai târziu, Caragiale sesizează fenomenul demonetizării figurilor de stil. Lipsa talentului şi a autenticităţii emoţiei este nefericit înlocuită de imagini perimate, banale, lipsite de conţinut.Caragiale experimentează ambele sensuri ale devenirii textului: extinderea şi condensarea, pe care le stăpâneşte în egală măsură. Fiecare opţiune este dictată de motivaţia compoziţională. Abilitatea în abordarea aceluiaşi subiect în variante stilistice diferite este poate şi rezultatul tandemului perfect al scriitorului cu ziaristul. La nivelul structurii compoziţionale, identificăm în proza lui Caragiale şi un alt element de modernitate: dislocarea momentelor subiectului.Această cauzalitate se manifestă mai ales în compoziţiile clasice cu expoziţiune, intrigă, desfăşurare, punct culminant şi deznodământ, unde fiecare dintre aceste secvenţe este determinată de precedenta.Procedeul nu este nou, dar este preferat şi tot mai fructificat de scriitorii moderni care au în vedere principiul spontaneităţii şi imprevizibilităţii în creaţie. Pe lângă această particularitate compoziţională, se observă şi adoptarea diferitelor perspective narative, fapt care produce modificări la nivelul instanţelor comunicării. Cercetarea vieţii interioare, a obsesiei fixate în subconştient şi a reacţiilor exterioare determinate de acesta, se realizează în „complicitate” cu naratorul şi este una din trăsăturile prozei moderne. Tot de proza modernă ţine şi pendularea între realitate şi vis, precum şi concordanţa dintre stările sufleteşti şi mediul exterior. Există în proza lui Caragiale cel puţin patru zone în care elementele literaturii moderne se reunesc într-o formulă estetică bine individualizată: proza scurtă, portretul, fantasticul sau „tărâmul neliniştii” şi registrul tragic, unde forţele iraţionalului, maleficului, destinului, hazardului invadează existenţa umană. Proza scurtă -schiţele - aduc în faţa cititorului o lume vie, agitată, ademenitoare prin forţa vieţii prinse în ea, prin personaje veridice până la senzaţia de cunoaştere, de identificare, o lume care te invită să păşeşti fără sfială în ea şi care îţi oferă de la început plăcutul sentiment că nu eşti tocmai străin acolo. Teoria egalităţii genurilor literare, pe care scriitorul o susţine cu insistenţă generează celebrele schiţe şi foiletoane umoristice ale lui Caragiale şi îl aşază pe autor în rândul scriitorilor moderni. Prin Caragiale (chiar de la primele schiţe) specia a dobândit un contur definitiv, impunînd tehnici, tipologii, motive cu o mare putere de seducţie, care au cucerit şi fascinat pe contemporani înfluenţându-i până la pastişă, uneori (Al. Vlahuţă, Barbu Ştefănescu Delavrancea).

Imaginaţia

creatoare şi ingeniozitatea scriitorului culminează în impresionantul număr de chipuri zugrăvite în proza sa. Exactitatea notaţiilor, aşezarea într-un unghi favorabil detaliilor care surprind linia definitorie a unui personaj, adaptarea limbajului la registrul epic – tragic, misterios, comic – sunt

câteva dintre trăsăturile artei portretistice caragialiene. Spectaculoasă rămâne însă varietatea tipurilor de portrete. Astfel se pot identifica în creaţiile în proză ale scriitorului: portretul colectiv, portretul trunchiat, portretul misterios, portretul caricatural, portretul neterminat etc. I.L. Caragiale, prin întreaga creaţie şi în mod special prin proză, a arătat cum poate folosi geniul creator materialul brut pe care natura i-l oferă şi mai ales ce capodopere rezultă din întâlnirea spectaculoasă a naturii cu geniul creator. În concepţia lui Caragiale, această întâlnire presupune o muncă serioasă. În proză, Caragiale reuşeşte în mod evident desprinderea de „reţetele”, de modelele şi de procedeele tradiţionale consacrate şi inventează forme surprinzătoare, crezând în puterea de sugestie a cuvântului, a combinaţiilor şi a asocierilor de cuvinte. Arta portretistică are la bază concepţia autorului că opera de artă viabilă este numai cea în care expresia materială a îmbrăcat exact o intenţiune. Fantasticul desemnează ceea ce nu există în realitate - lucruri imaginate, de necrezut, un alt „tărâm” în care legile realităţii sunt abolite. Concepută după rigorile realismului, care presupune conectarea la ordinea cotidianului cu legile şi relaţiile sale specifice, proza lui Caragiale configurează în acelaşi timp un univers specific prozei moderne prin inaugurarea unui nou principiu, cel al incertitudinii. Astfel se conturează în cele mai multe dintre naraţiuni un joc abil al posibilului cu imposibilul, al verosimilului cu neverosimilul, creându-se o lume cu numeroase punţi de trecere de la realitate la insolit, de la comic la absurd. Caragiale, observatorul atent şi „dibaci” al lumii ce-l înconjoară, este şi un fin creator de atmosferă fantastică. În proza lui Caragiale, există un sector al aşa-numitelor nuvele psihologice şi „tragice”, în care autorul depăşeşte registrul comic şi manifestă un viu interes pentru situaţii limită, pentru trăiri dramatice, pentru registrele grave, tragice ale existenţei individului. Având o percepţie a realităţii apropiată de cea a scriitorilor moderni, el păşeşte aici pe o cale opusă, năzuind a înfăţişa ura tenace şi răzbunarea implacabilă, împletite cu disperarea, cu nebunia şi cu moartea. Una dintre caracteristicile prozei lui Caragiale, care îl apropie de scriitorii moderni, sesizată de B. Elvin, este percepţia realităţii dintr-o perspectivă ce şterge graniţele dintre tragic şi comic. Inspirat de viaţa cotidiană, unde graniţele dintre cele două tărâmuri, tragicul şi comicul, sunt fragile, Caragiale surprinde trecerea dintr-un registru în altul într-o formă inedită în texte precum Cănuţă,om sucit, Două loturi, Inspecţiune. Scriitorul nu ne propune, sub egida permanenţei şi a universalităţii, adevăruri vechi, uzate, inoperante, ci se află în circuitul viu al problematicii contemporane, aşa încât, privită din acest unghi de vedere, ea este surprinzător de actuală. Această actualitate nu poate fi rezumată doar la corespondenţele cu realitatea contemporană, politicianism, corupţie, imoralitate, demagogie,

impostură, miticism, parvenitism, lipsa valorilor etc. Caragiale este un scriitor modern, actual, în primul rând prin valoarea creaţiei sale. Caragiale este actual mai ales prin efectul pe care îl are asupra receptorului operei sale - cititor sau spectator -, prin atracţia crescândă pe care o exercită asupra acestuia, prin chemarea irezistibilă spre creaţia sa, prin întrebările pe care le generează orice contact cu aceasta. Scriitorul aduce o contribuţie remarcabilă la apariţia unor noi genuri literare şi a unor formule estetice. Proza scurtă este, prin excelenţă, o ilustrare a „viziunii moderne” caragialiene. Valorificarea textelor nonliterare, descoperirea unor noi valenţe expresive, explorarea unor tehnici narative inedite, înnobilarea „speciilor mici”, diversitatea dialogului şi arta monologului, implicarea celui ce scrie în operă prin naraţiunea la persoana I, devenită expresie a prozei moderne subiective, mai ales după impunerea formulei de către Marcel Proust, reprezintă doar câteva semne ale modernităţii prozatorului. Caragiale, „un om cât o lume”, aflat într-o aproape neîntreruptă producere artistică, a creat în schiţe o lume inconfundabilă, într-o formulă estetică modernă, care deschide calea către noi orizonturi ale literaturii noastre, „astfel încât opera sa joacă un rol de placă turnantă”, marcând începutul vârstei moderne. Caragiale este un scriitor modern şi prin arta portretistică. Prozator obiectiv, Caragiale a făcut “pictura mediului contemporan, a omului care îl reprezintă şi a chipului în care el se mişcă şi vorbeşte” ( Tudor Vianu ) şi prin aceasta a contribuit la consolidarea liniei realiste din proza română.

Bibliografie: Limba şi literatura româna, Manual pentru cl. a X-a, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1997 Literatura română, Manual pentru anul II – liceu, . Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1974 Garabet Ibrăileanu, Studii literare, Ed. Albatros, Bucureşti I.L.Caragiale, Momente şi schiţe, Ed. Ion Creangă, Bucureşti, 1972 saituldeliteratura.files.wordpress.com www.ateneu.info www.revistatransilvania.ro www.teologiepentruazi.ro www.scritube.com www.romaniaculturala.ro