Craii de Curte Veche de Matei Caragiale [PDF]

Zitiervorschau

Rezumat literar / comentariu literar Alcătuit din patru părţi, Întâmpinarea crailor, Cele trei hagialâcuri,Spovedanii şi Asfinţitul crailor, romanul este povestit la persoana I de un narator-martor (pe care îl vom numi „Povestitorul”), un „eu” în care s-a văzut adesea o ipostaziere a lui Mateiu Caragiale însuşi. Acţiunea se alcătuieşte din povestirea, descrierea şi, cel mai adesea, evocarea unor momente şi imagini din aventura existenţială în care se angajează Povestitorul alături de convivii săi, Pantazi, Paşadia şi Pirgu, împreună cu care va alcătui grupul „Crailor de Curtea-Veche”. Întovărăşirea celor patru se realizează prin atracţia, de factură diferită, pe care fiecare dintre membrii grupului o exercită asupra eternului novice, Povestitorul, care este şi liantul acestei convivialităţi. Astfel Pantazi, văzut ca „un alt eu însumi” al Povestitorului, exercită asupra acestuia o atracţie de ordin afectiv, în timp ce Paşadia trezeşte o admiraţie pur spirituală, în ceea ce îl priveşte pe Gore Pirgu, „soitar” şi „cioclu” în lumea de la „Porţile Orientului”, unde se desfăşoară aventura Crailor, el inspiră fascinaţia, amestecată cu oroare, pe care o trezeşte Răul absolut, hidoşenia în stare pură. „Cele trei hagialâcuri” vor fi trei drumuri ale lumii, reale şi imaginare, deschise şi descrise de Pantazi, Paşadia şi Pirgu, apariţii complementare, stăpânind, fiecare în parte, câte una din aceste dimensiuni cosmice regăsite în spaţiul de trecere al „Porţilor Orientului” şi în timpul crepuscular dintre veacuri. Pantazi, ai cărui înaintaşi au fost corăbieri piraţi levantini, moşteneşte de la aceştia dorul călătoriilor pe mare. El îşi va purta convivii în lungi călătorii pe tărâmuri exotice. Vorbind cu evlavie despre mare ca despre o „mumă”, loc în care doreşte să-şi afle mormântul, Pantazi este iniţiatorul în „hagialâcul” spaţiu. Paşadia, pătimaş, teluric, descendent al unor fanarioţi parveniţi, animaţi de setea de putere şi instincte ucigaşe, va fi călăuza în istorie, în istoria mult îndrăgită de crai, a secolului al XVIII-lea. Iar Pirgu, reprezentant al spiritului corupt şi corupător de la „Porţile Orientului”, îi va călăuzi pe crai în infern, respectiv în infernul prezentului decăzut al Bucureştiului, aflat în contrast cu trecutul nobil şi strălucitor. În afara povestirilor din „cele trei hagialâcuri” şi a narării întâmplărilor din prezentul trăit sub „oblăduirea” lui Pirgu, fiecare dintre personaje îşi are povestea sa. Aceea care îi numeşte pe nocturnii convivi de la „Covaci” „Crai de Curtea-Veche” este Pena Corcoduşa, bătrâna cerşetoare nebună, a cărei poveste de iubire, nebunie şi moarte este rostită de Pantazi. Furia dezlănţuită care apare în scenă urlând îngrozitoare blesteme este iubita de odinioară a prinţului Serghie de Leuchtenberg-Bauharnais, care pierise „ca un cruciat” în Balcani. După moartea prinţului, Pena Corcoduşa înnebuneşte ispăşindu-şi apoi, timp de treizeci şi trei de ani. calvarul pământesc. Pantazi şi Paşadia duc, la rândul lor, povara unor taine, dezvăluite doar parţial în capitolul Spovedanii. Pantazi are o dublă identitate, iar Paşadia chiar o dublă personalitate. Existenţa sa publică este întreruptă de misterioase dispariţii „la munte”. Existenţa în timpul „Crailor” este una de tip aparte, ce întrerupe viaţa cu acte „de stare civilă” a personajelor. Asemeni Penei Corcoduşa, ale cărei imprecaţii vor exercita o forţă magică asupra destinului personajelor, Craii îşi vor trăi şi ispăşi dramatic „răgazul pământesc”. Pantazi, îndrăgostit de o himeră, temporar materializată în apariţii feminine întrezărite, pentru a fi apoi pe veci pierdute, cunoaşte o decepţie după întâlnirea necredincioasei Wanda. Aceeaşi dragoste o retrăieşte la apariţia domniţei Ilinca,

fiica rămasă neprihănită a decăzuţilor boieri Arnoteni. Ilinca va muri însă înainte de a deveni mireasa lui Pantazi, după cum prevestise o ţigancă ghicitoare. Paşadia, în a cărui fiinţă instinctele criminale ce-i caracterizează înaintaşii se transformă în voinţă de autodistrugere, stimulată şi de amarele decepţii din scurta sa carieră politică, se va lăsa antrenat, cu bună ştiinţă, într-o aventură cu Raşelica Nachmansohn, femeie fatală, de o frumuseţe exotică şi funebră, fascinantă şi aducătoare de moarte. Această legătură va aduce sfârşitul existenţei fizice a lui Paşadia, urmată de distrugerea operei sale, căreia o „mână credincioasă” îi dă foc, împlinind astfel o dorinţă testamentară. Împlinirea existenţei „Crailor” se va realiza însă pe alt plan. În visul-revelaţie al Povestitorului din capitolul Asfinţitul crailor. Aici, după celebrarea unei ultime slujbe în „Paraclisul patimilor rele”, grupul crailor primeşte dezlegarea de existenţa pământeană şi, conduşi de măscăriciul Pirgu, se contopeşte în „purpura asfinţitului”, loc de întâlnire al tuturor „hagialâcurilor” precedente şi timp etern al „Crailor”. După moartea Ilincăi şi a lui Paşadia, Pantazi va părăsi, la rândul lui, lumea „Crailor”; Povestitorul va însoţi până la graniţă un Pantazi metamorfozat, „un om complet străin”. Povestea nu se încheie însă fără o ultimă apariţie a Penei Corcoduşa. Pentru aceea care înnebunise din iubire, moartea apare ca o eliberare de „patimile rele”. În clipa de pe urmă chipul eroinei îşi recapătă gingăşia din tinereţe şi un zâmbet ce vesteşte revederea, într-un alt „hagialâc”, a „mândrului cavaler guard” Serghie de Leuchtenberg, odrasla a trei înalte neamuri împărăteşti. Craii de Curtea-Veche este un roman interbelic scris de autorul român Mateiu Caragiale. Publicat în 1929, a luat autorului mai mult de două decenii pentru a-l finaliza. Romanul constituie lucrarea sa majoră. Romanul nu este celebru pentru intriga sa ci mai mult pentru stilul său, cu o atitudine contemplativă inspirată din Marcel Proust și decadența sfârșitului de secol, invitând cititorul într-o descompunere "levantină" aBucureștiului secolului XIX și prefigurând dezbateri intense între o întreagă generație de intelectuali români despre ceea ce este specificul românesc (o controversă care avea să culmineze în filosofia lui Emil Cioran). Titlul romanului "Craii de Curtea-Veche" provine dintr-o anecdotă publicată de 'I.L.Caragiale' în revista "Vatra", după cum precizează 'G.Calinescu' în "Istoria literaturii române de la origini până în present"' : " O ceată de mahalagii în frunte cu grecul 'Mlanos' s-a răsculat, sub mizilirea lui 'Gr.Ghirica', și a început a jefui orașul. 'Melanos', cu cucă de domn în cap și cu haine voievodale furate, trecea prin ora ș cu lui, beat mort, călare pe măgar. Vechii crai erau deci un fel de boemi dezmă ța ți, bucureșteni, cărora le corespunde, la altă epocă ,eroii cărții". Roman corintic, după clasificarea lui 'Nicolaie Manolescu', "Craii de Curtea-Veche" zugrăvește nobilimea crepusculară, o lume decadentă, a orgiilor și a personajelor dantești, ieșite parcă din tablourile lui 'Hieronymus Bosch'. Toate metaforele acestei lumi se construiesc sub semnul decaden ței totale, a lipsei de spațializare a sentimentelor, orizontul intelectual al personajelor limitându-se la dimensiunile lumii cu mistere a Bucureștilor, începând să fie ilustrată tematic pe la mijlocul secolului al 'XIX'-lea de 'Pantazi Ghirica' sau 'G.A.Baronzi'. Construcția romanului ține mai mult de arhitectura unei nuvele extinse, cu detalii baroce semnificative, conținând o lume crepusculară. Epicul propriu-zis nu există, fiind înlocuit de detaliile descriptive sau de contemplare a unei lumi în derivă;astfel, în capitolul "Întâmpinarea crailor", scriitorul-narator participă la fanteziile celor trei personaje, 'Pantazi', "Pirgu' și 'Pasadia' ,când îl întâlnește la birtul din Covaci, în "Cele trei hagialâcuri" se arată modul în care personajul-narator întâlnește pe cei trei "crai", în "Spovedanii", se investighează în continuare lumea birturilor bucurestene,iar în "Asfințitul crailor", ultima parte, a patra, a romanului, sunt prezentate isprăvile eroilor în casa 'Arnotenilor', care duc la declinul acestui trio insolit. Cele trei personaje aparțin boemei deșănțate a Bucureștilor, cu obiceiuri

preluate de la fanarioții greci.'Pasasia' și 'Pantazi', coborâți dintr-o nobilime locală, sunt paradoxali prin comportamentul lor, pentru că viciile extreme sunt combinate cu rafinamentul unei lumi "întoarse pe dos". 'Pirgu', spre deosebire de ceilalți doi, este de extrac ție mai joasă, o lichea declarată, cu puterea deosebită de a cunoaște aceste medii și de a se folosi de influen ța acumulată ocult. El este obsedat de dragostea fără rețineri, de cântecele fără perdea, de tot ceea ce ține de sfera grotescului, a trivialului și a caracterului josnic a ființei umane. Nu e de mirare că în acest mediu corupt, al mahalelelor întunecoase, cu mistere gotice, destinul personajelor este fulgerător, ele dispărând la fel de repede cum au apărut. Taverna și mahalaua devin două din motivele literare ale romanului, "adevărați Arnoteni" fiind locuri de comemorare a unor adevărate orgii, punct de plecare pentru aventuri demne de romanele rocambolești.