Contractul de Depozit [PDF]

Zitiervorschau

CONTRACTUL DE DEPOZIT § 1. Noţiunea contractului de depozit Contractul de depozit este acel act juridic prin care o parte, numită deponent, remite spre păstrare un lucru unei alte părţi, numită depozitar, care se obligă să-l păstreze şi să-l restituie în natură, la termen sau la cerere. Scopul urmărit de părţi la încheierea unui contract de depozit este conservarea substanţei bunului care reprezintă obiectul contractului, asigurarea integrităţii lui şi păstrarea calităţilor utile. în cazurile când scopul principal al contractului nu este conservarea bunului, chiar dacă deţinătorul are o asemenea obligaţie, raporturile dintre părţi nu mai pot fi calificate ca raporturi de depozit, ci ca nişte raporturi de vânzare-cumpărare, de antrepriză sau chiar ale unui contract nenumit 1. § 2. Caracterele juridice ale contractului de depozit

a.

Contractul de depozit este un contract real, el perfectându-se „când s-a făcut tradiţiunea lucrului” (art. 1593 alin. 2 C. civ.). Prin excepţie, contractul de depozit este valabil prin simpla manifestare de voinţă a părţilor „dacă lucrul ce este a se lăsa în depozit se află deja în mâna depozitarului sub orice alt titlu” (art. 1593 alin. 3 C. civ.). Contractul de depozit se poate constitui atât cu titlu gratuit, cât şi cu titlu oneros. Legea instituie două prezumţii în această materie. Pe de o parte, depozitul prestat de depozitarul profesionist se prezumă oneros. în toate celelalte cazuri, în lipsa unei înţelegeri cu privire la remuneraţie, contractul de depozit are un caracter gratuit.

b.

în cadrul contractelor cu titlu gratuit depozitul reprezintă un act dezinteresat prin faptul că patrimoniul depozitarului care oferă serviciul nu se micşorează.

c.

Contractul de depozit cu titlu gratuit este un contract unilateral, pentru că dă naştere la obligaţii numai în sarcina depozitarului. Dacă însă contractul de depozit este cu titlu oneros, va avea caracter sinalagmatic, astfel că va da naştere la obligaţii în sarcina ambelor părţi. Cele mai controversate discuţii în doctrină se axează pe caracterul unilateral obligaţional sau sinalagmatic al contractului de depozit6. Fără a detalia părerile existente, menţionăm că împărtăşim opinia potrivit căreia contractul de depozit este sinalagmatic de fiecare dată. Astfel, caracterul sinalagmatic al contractului oneros de depozit nu este pus la îndoială. Obligaţia depozitarului de a păstra bunul este corelativă şi interdependentă cu obligaţia deponentului de a achita remuneraţia.

d.

Contractul de depozit este un contract comutativ, deoarece părţile cunosc din momentul încheierii lui întinderea drepturilor şi obligaţiilor şi acestea nu depind de un eveniment viitor şi incert. El face parte din categoria contractelor cu executare succesivă, or, prestaţia depozitarului nu poate fi realizată uno inc-tu, iar necesitatea întreprinderii acţiunilor îndreptate spre păstrarea bunurilor persistă pe toată durata de valabilitate a contractului. e. Depozitul nu este un contract translativ de proprietate (cu excepţia depozitului neregulat, art. 1104 CC) şi, în lipsa unui acord expres, nici translativ de folosinţă (art. 1092 CC). Depozitul are tangenţe cu contractul de locaţiune şi de comodat. Comun pentru aceste contracte este faptul că ele presupun transmiterea temporară a unui bun în posesiunea altei persoane. Depozitul se deosebeşte de contractele menţionate prin faptul că comodatul şi locaţiunea presupun transmiterea folosinţei, pe când primul implică doar transmiterea posesiunii. Un alt criteriu de delimitare este scopul transmiterii bunului în aceste contracte. Astfel, dacă în contractele de co modat şi de locaţiune bunul se transmite pentru a fi utilizat în interesul persoanei care primeşte bunul (locatarul, respectiv comodatarul), în cazul depozitului serviciul de păstrare este oferit de depozitar persoanei care transmite bunul. Delimitarea contractului de depozit de contractul de împrumut prezintă interes în cazul depozitului neregulat. Atât în cazul împrumutului, cât şi în cazul depozitului neregulat există obligaţia de a restitui bunuri de aceeaşi calitate şi în aceeaşi cantitate. Distincţia o vom face după faptul în

interesul cui este încheiat contractul: depozitul se constituie în beneficiul deponentului care este interesat în păstrarea bunului său şi care va achita serviciul oferit de depozitar, iar împrumutul - în interesul împrumutătorului, care beneficiază de un serviciu din partea împrumutatului, pentru care îi achită dobânda. Depozitul cu titlu oneros se aseamănă şi cu contractul de antrepriză, în cazul în care depozitarul efectuează anumite lucrări în vederea conservării bunului. Şi în acest caz natura juridică a contractului urmează să fie determinată după conţinutul lui principal; păstrarea lucrului, respectiv, efectuarea lucrării8. Depozitul trebuie deosebit de prestarea serviciilor de pază. Deşi ambele contracte au drept scop păstrarea integrităţii bunurilor, acest scop se realizează în mod diferit. în cazul contractului de depozit bunul se transmite în posesiunea depozitarului, ceea-ce nu se întâmplă în cazul serviciilor de pază. Obiectul contractului de prestare a serviciilor de pază rămâne în posesiunea celui care a solicitat acest serviciu. Spre deosebire de contractul de depozit, serviciile de pază pot fi prestate şi în privinţa bunurilor imobile, ba chiar şi ale persoanelor fizice 9. §3.ELEMENTELE CONTRACTULUI DE DEPOZIT Părţile contractului de depozit sunt deponentul şi depozitarul. în calitate de deponent poate fi orice persoană fizică sau juridică înzestrată cu capacitatea de a încheia acte de administrare. De regulă, în calitate de deponent figurează proprietarul bunului, ceea ce nu reprezintă însă o condiţie obligatorie. Poate preda bunul în depozit orice persoană interesată să asigure păstrarea bunului pe care îl deţine. Astfel, va putea încheia contract de depozit uzufructuarul, creditorul gajist, locatarul, comodatarul, vânzătorul, transportatorul etc. Art. 1090 CC interzice expres depozitarului să solicite deponentului sau persoanei căreia trebuie să-i elibereze bunul dovada faptului că este proprietar 10. Obiectul juridic al contractului de depozit sunt serviciile depozitarului de asigurare a păstrării bunului, iar obiect material - bunurile transmise spre păstrare". Din noţiunea legală a contractului desprindem că spre păstrare pot fi transmise doar bunuri mobile. După cum s-a menţionat, contractul de depozit poate fi cu titlu oneros şi cu titlu gratuit. Preţul contractului este numit remuneraţie. Deponentul datorează remuneraţia dacă contractul încheiat conţine o clauză cu privire la caracterul oneros al contractului. Contractele de depozit profesionist se prezumă a fi oneroase, astfel încât deponentul va datora remuneraţia chiar şi atunci când nu s-a convenit expres. Termenul contractului de depozit prezintă.interes ca şi perioada de timp în decursul căreia depozitarul este obligat să asigure păstrarea bunului. Contractul de depozit poate fi încheiat pe termen, cât şi pe un termen nedeterminat. Indiferent de stipularea clauzei cu privire la termen, deponentul este în drept să-şi ridice bunul depozitat în orice moment. Nerespectarea termenului de ridicare a bunului de către deponent în contractele de depozit încheiate pe termen limitează răspunderea depozitarului doar la repararea prejudiciului cauzat din intenţie sau culpă gravă {art. 1101 CC). Ş4.CONŢINUTUL CONTRACTULUI. RĂSPUNDEREA PÂRTILOR Fiind un contract sinalagmatic şi consensual, părţile contractului de depozit se obligă reciproc şi corelativ din momentul încheierii lui. Obligaţiile depozitarului , După încheierea contractului depozitarul se obligă să primească bunul specificat spre păstrare în modul şi termenele stabilite de contract. Neexecu-tarea acestei obligaţii sau executarea ei necorespunzătoare obligă depozitarul să repare daunele cauzate deponentului. Principala obligaţie a depozitarului rezidă în asigurarea păstrării bunului pe toată durata contractului. Păstrarea bunului presupune întreprinderea tuturor măsurilor necesare pentru asigurarea conformă a integrităţii bunului (evitarea furtului, deteriorării, reducerii valorii bunului etc.). Conţinutul obligaţiei de păstrare a bunului este determinat de categoria depozitului şi de conţinutul contractului. întinderea obligaţiei de păstrare a bunului este diferită în funcţie de caracterul oneros sau gratuit al contractului de depozit. Potrivit art. 1089, alin. 1 CC, în cadrul depozitului cu titlu oneros,

depozitarul este obligat să îngrijească de integritatea bunului primit cu prudenţa şi diligenta unui bun profesionist. Aceasta îl obligă pe depozitar să întreprindă toate măsurile necesare pentru asigurarea păstrării bunului, atât prevăzute de contract, cât şi neprevăzute, însă necesare, determinate de împrejurările concrete. Neexecutarea obligaţiei de păstrare a bunului ce rezultă dintrun contract cu titlu oneros se prezumă culpabilă, depozitarul fiind ţinut să repare integral prejudiciul cauzat. Dacă deponentul a consimţit la predarea bunului spre păstrare unui terţ, depozitarul conservă răspunderea pentru alegerea terţului şi a locului de depozitare. Astfel, dacă terţul nu va executa culpabil obligaţia de păstrare, deponentul va fi îndreptăţit să solicite repararea daunei de la depozitar, şi nu de la terţ. în lipsa unor prevederi contractuale contrare, potrivit art. 1092 CC, depozitarul nu este îndreptăţit să folosească bunul depozitat fără permisiunea deponentului, cu excepţia cazurilor când aceasta este necesar pentru conservarea bunului. Pe toată durata contractului depozitarul este ţinut să respecte condiţiile de păstrare convenite de părţi. Dacă apare necesitatea de a modifica condiţiile de păstrare (modul, locul etc.), potrivit art. 1093, alin. 1 CC, depozitarul o poate face doar după ce 1-a înştiinţat pe deponent şi a obţinut autorizarea lui. în situaţiile când apare un pericol real de deteriorare sau degradare a bunului depozitat sau în prezenţa altor condiţii care ameninţă siguranţa păstrării bunului, depozitarul este împuternicit să-1 vândă. Depozitarul este în drept să acţioneze în modul prevăzut de art. 1093, alin. 3 CC doar ca excepţie, atunci când întreprinderea altor măsuri este imposibilă sau ineficientă şi doar dacă deponentul,' fiind înştiinţat, nu poate să întreprindă sau nu a întreprins nici o acţiune. Depozitarul este obligat să vândă bunul la preţul cel mai bun pentru deponent, pornind de la împrejurările existente. Dacă împrejurările care au determinat necesitatea vânzării bunurilor nu se datorează culpei depozitarului (forţa majoră), el poate să-şi reţină cheltuielile de vânzare a bunului din suma încasată. Depozitarul este obligat să perceapă fructele civile doar dacă aceasta este necesar pentru conservarea bunului predat spre păstrare. Fructele culese urmează a fi păstrate ca şi bunul depozitat şi remise deponentului la încetarea contractului de depozit. La încetarea contractului depozitarul este dator să remită deponentului sau persoanei împuternicite de acesta bunul depozitat, în starea în care se afla la momentul restituirii. Soluţia este logică, ţinând cont de faptul că, de regulă, depozitarul nu foloseşte bunul18. Obligaţiile deponentului Pornind de la prevederile art. 1087, alin. 1 CC, deponentul este obligat să transmită bunul spre păstrare în modul şi în termenele prevăzute de contract. Deoarece depozitul face parte din categoria contractelor de prestare de servicii, legea permite deponentului să refuze în mod unilateral executarea obligaţiei de predare, depozitarul nefiind în drept să solicite predarea bunului în natură 19. în lipsa unor prevederi legale sau contractuale contrare, refuzul intenţionat sau din culpă gravă al deponentului de a preda bunul oferă dreptul depozitarului să pretindă repararea integrală a prejudiciului cauzat (atât prejudiciul real, cât şi venitul nerealizat). în cadrul contractului de depozit oneros deponentul este ţinut să achite remuneraţia pentru păstrarea bunului. Potrivit art. 1102 CC, dacă părţile nu au convenit altfel, remuneraţia se achită la încetarea contractului de depozit. Deponentul este obligat să compenseze depozitarului cheltuielile necesare păstrării bunului. Sunt considerate necesare cheltuielile fără de care păstrarea bunului nu este posibilă (cum ar fi hrana pentru animale). în contractul de depozit cu titlu oneros părţile pot conveni ca remuneraţia să includă şi cheltuielile necesare păstrării. Pentru asigurarea executării obligaţiei de achitare a remuneraţiei şi compensarea cheltuielilor de păstrare, depozitarul este împuternicit cu dreptul de retenţie a bunului păstrat (art. 1103 CC). La încetarea depozitului deponentul este obligat să ridice bunul păstrat în termenul prevăzut de contract. Neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a acestei obligaţii reprezintă, în

conformitate cu art. lipi CC, temei de limitare a răspunderii depozitarului doar la repararea prejudiciului cauzat prin intenţie sau culpă gravă. § 5. Felurile contractului de depozit Potrivit art. 1592 C. civ., depozitul este de două feluri: depozitul propriu-zis şi sechestrul. Depozitul propriu-zis se încheie numai prin convenţia părţilor şi poate avea ca obiect numai bunuri mobile nelitigioase. El se prezintă sub trei variante: 1. depozitul voluntar (obişnuit); 2. depozitul necesar; 3. depozitul neregulat. Art. 1594 C. civ. enunţă expres depozitul voluntar şi depozitul necesar; depozitul neregulat, deşi nereglementat de Codul civil, este unanim recunoscut în literatura de specialitate şi practica judiciară, fiind reglementat şi prin acte normative cu caracter special. DEPOZITUL PROPRIU-ZIS § 1. Depozitul obişnuit (voluntar) A. Condiţiile de validitate ale depozitului obişnuit a. Consimţământul părţilor „depozitul voluntar se face întotdeauna numai de către proprietarul lucrului depozit, sau prin consimţământul său expres ori tacit”. Depozitul obişnuit poate avea ca obiect şi lucrul altuia (cum ar fi, de exemplu, depozitul făcut de uzufructuar sau creditorul gajist, de locatar sau de comodatar), ceea ce înseamnă că în calitate de deponent poate sta şi un neproprietar. Consimţământul poate fi dat de către părţi expres ori tacit, dar, în toate situaţiile, trebuie să fie liber exprimat, adică neviciat prin eroare, dol sau violanţă. b. Capacitatea părţilor Întrucât predarea unui bun în depozit este un act de administrare, deponentul va trebui să aibă capacitatea cerută de lege pentru încheierea unor astfel de acte. În schimb, depozitarul va trebui să posede capacitatea deplină de exerciţiu, întrucât, de regulă, numai în persoana sa se nasc obligaţii. Dacă depozitarul este incapabil, contractul nu este valabil, chiar dacă deponentul ar avea deplină capacitate de exerciţiu. Dacă s-ar fi încheiat o asemenea operaţiune, deponentul are la îndemâna două acţiuni împotriva depozitarului incapabil (art. 1598 C. civ.): - o acţiune în revendicare, în cazul în care deponentul este proprietarul bunului, atâta timp cât lucrul se află în detenţia depozitarului; - o acţiune în măsura îmbogăţirii depozitarului incapabil, dacă bunul nu se mai află în detenţia acestuia (l-a înstrăinat sau l-a lăsat să piară). c. Obiectul contractului Potrivit art. 1593 alin. 1 C. civ., depozitul voluntar poate avea ca obiect numai bunuri mobile corporale, individual determinate, chiar dacă, după natura lor, ar fi consumptibile şi fungibile. Aşa fiind, nu vor putea forma obiectul acestui contract bunurile imobile şi nici bunurile incorporale, cu excepţia titlurilor la purtător, asimilate bunurilor mobile corporale (întrucât sunt susceptibile de a fi transmise de la mână la mână). C. Efectele contractului de depozit obişnuit a. Obligaţiile depozitarului 1. Obligaţia de pază. Potrivit art. 1599 C. civ., „depozitarul trebuie să îngrijească de paza lucrului depozit, întocmai precum îngrijeşte de paza lucrului său”. Răspunderea pentru neexecutarea obligaţiei de pază (păstrare) va fi apreciată in abstracto, cu mai multă severitate, în cazurile prevăzute de art. 1600 C. civ.: 1. când depozitarul s-ar fi oferit a primi un depozit; 2. când s-ar fi stipulat vreo plată pentru paza depozitului; 3. când depozitul s-a făcut numai în folosul depozitarului; 4. când s-ar fi convenit expres ca depozitarul să fie răspunzător pentru orice culpă.

Riscul pieirii fortuite a bunului îl suportă deponentul, cu excepţia arătată în art. 1601 C. civ. Potrivit art. 1602 C. civ., depozitarul nu poate să se servească de lucrul dat în depozit fără permisiunea expresă sau tacită a deponentului; ca o consecinţă a acestei îndatoriri, deponentul trebuie să restituie fructele produse de lucrul depozitat, în măsura în care le-a cules (art. 1608 C. civ.). 2. Obligaţia de restituire a bunului depozitat. Potrivit art. 1604 alin. 1 C. civ., depozitarul este ţinut a restitui deponentului însuşi lucrul depozitat, în natură. Lucrul depozitat trebuie restituit în starea în care se află la momentul înapoierii; deteriorările survenite din culpa depozitarului vor fi suportate de acesta, iar cele străine de culpa sa vor fi suportate de deponent (art. 1605 C. civ.). În cazul depozitului de bani, restituirea trebuie făcută în monedă de acelaşi fel, indiferent dacă valoarea ei a crescut sau a scăzut (art. 1604 alin. 2 C. civ.). Restituirea bunului primit în depozit se poate face către: - persoana care l-a încredinţat spre depozitare, depozitarul neputând condiţiona restituirea lui de probarea dreptului de proprietate al acelei persoane asupra bunului; - mandatarul deponentului; - unei terţe persoane, indicate în contract (art. 1609 C. civ.); - reprezentantul legal al deponentului, dacă acesta din urmă a devenit incapabil (art. 1612 C. civ.), sau persoanei reprezentate, ori noului ei reprezentant legal, dacă depozitul a fost făcut de către reprezentantul legal al deponentului, dar acesta nu mai are această calitate în momentul restituirii bunului (art. 1613 C. civ.); - moştenitorilor legali ai deponentului în cazul în care acesta a decedat, potrivit art. 1611 C. civ. În cazul în care depozitarul refuză nejustificat să restituie bunul depozitat, deponentul are la îndemână două acţiuni: - fie o acţiune în revendicare, în calitate de proprietar, acţiune care este imprescriptibilă; - fie o acţiune personală rezultată din contract şi care se prescrie în cadrul termenului general de prescripţie. b. Obligaţiile deponentului - În cazul în care contractul de depozit este gratuit, deponentului îi revine doar obligaţia de a-şi ridica la termen lucrul depozitat; eventualele obligaţii care se nasc pe parcursul executării contractului fiind obligaţii extracontractuale. Astfel, potrivit art. 1618 C. civ., deponentul este obligat să restituie depozitarului cheltuielile necesare făcute de acesta pentru conservarea lucrului depozitat, precum şi cheltuielile utile, dar numai în măsura în care au contribuit la îmbogăţirea deponentului, nu însă şi cele voluptuarii, pe care depozitarul le poate ridica fără să aducă atingere bunului. De asemenea, deponentul este ţinut să-l despăgubească pe depozitar de prejudiciile care i-au fost cauzate de lucrul depozitat. - În cazul în care contractul de depozit are caracter oneros, deosebit de obligaţiile mai sus arătate, deponentul mai are şi obligaţia contractuală de a plăti suma de bani prevăzută drept plată pentru conservarea bunului depozitat. § 2. Depozitul necesar A. Consideraţii generale Depozitul necesar presupune existenţa unor împrejurări deosebite, neprevăzute (cutremur, inundaţie, incendiu, ruina edificiului etc.), care îl determină pe deponent să-şi încredinţeze bunul (bunurile) spre păstrare unei alte persoane, fără să poată alege după voinţa sa persoana depozitarului şi să întocmească un înscris constatator al depozitului. Potrivit art. 1620 C. civ. „depozitul necesar este acela ce se face sub sila unei întâmplări, cum: un foc, o ruină, o prădare, un naufragiu sau alt eveniment neprevăzut de forţă majoră”. Având în vedere împrejurările excepţionale în care se încheie acest contract, art. 1621 C. civ. permite probarea contractului prin martori şi chiar prezumţii. B. Depozite asimilate celui necesar

Cu depozitul necesar sunt asimilate depozitul bunurilor aduse de călători în unităţile hoteliere (moteluri, hanuri), camerele din staţiunile balneo-climaterice, casele de odihnă, depozitele făcute de bolnavii internaţi în spitale, în magaziile acestor instituţii, depozitele făcute de spectatorii, consumatorii ori clienţii teatrelor, operelor, cinematografelor, restaurantelor, respectiv unităţilor prestatoare de servicii (frizerie, coafură etc.), pentru bunurile depuse la garderobele acestora pe timpul şederii lor ş.a. Depozitul hotelier reglementat de Codul civil este remunerat, astfel că răspunderea depozitarului este apreciată cu mai multă severitate, el răspunzând in abstracto, pentru orice culpă (art. 1600 C. Civ.). Hotelierul va fi ţinut răspunzător, în calitate de comitent, pentru pagubele provocate de către angajaţii hotelului (art. 1000 alin. 3 C. civ.) şi chiar de străinii care vin în hotel, de alţi călători, vizitatori, furnizori (art. 1624 C. civ.). Răspunderea hotelierului va fi antrenată numai dacă deponentul va face dovada valorii bunului (bunurilor) şi a faptului că au fost aduse în hotel. § 3. Depozitul neregulat Depozitul neregulat nu este reglementat de Codul civil, însă el constituie o formă a depozitului voluntar (obişnuit), având ca obiect lucruri fungibile şi consumptibile, depozitarul fiind obligat să restituie, la termen sau la cerere, alte bunuri de aceeaşi natură, cantitate şi calitate decât cele primite. Depozitarul devine proprietarul bunurilor predate de deponent, astfel că se va putea folosi de acestea, va culege fructele şi chiar va dispune de ele, însă în această calitate va suporta şi riscul pieirii lucrurilor. Dacă depozitul neregulat are ca obiect o sumă de bani, depozitarul este ţinut să restituie deponentului această sumă, indiferent de scăderea sau sporirea valorii banilor. SECHESTRUL Depozitul sechestru are ca obiect un bun mobil sau imobil asupra căruia există un litigiu, bun care este lăsat în păstrarea unui terţ, numit sechestru (depozitar), până la soluţionarea definitivă a litigiului, când va trebui predat părţii care a avut câştig de cauză. Părţile în contractul de depozit sechestru sunt: 1. sechestrantul - persoana care depune bunul spre păstrare; 2. sechestrul - persoana care primeşte bunul spre păstrare. Sechestrul poate fi constituit atât cu titlu gratuit, cât şi cu titlu oneros (art. 1628 C. civ.). Potrivit art. 1629 C. civ., în cazul în care sechestrul este gratuit se aplică regulile de la depozitul obişnuit, răspunderea depozitarului fiind apreciată in concreto. Dimpotrivă, în cazul depozitului oneros, răspunderea depozitarului va fi apreciată in abstracto, după criterii mai exigente. Potrivit art. 1626 C. civ., sechestrul poate fi convenţional sau judiciar. Sechestrul este convenţional când păstrarea lucrului în litigiu este încredinţată de către părţile litigante unei terţe persoane (sechestru), care va păstra bunul până la soluţionarea procesului, când îl va restitui aceleia dintre ele care va avea câştig de cauză (art. 1627 C. civ.). Sechestrul este judiciar, când instanţa judecătorească ordonă punerea unui bun litigios sub sechestru, încredinţându-l unei persoane numite sechestru judiciar, care este desemnat la propunerea părţilor interesate, iar în caz de neînţelegere, de către instanţă. Depozitul judiciar este întotdeauna oneros, răspunderea depozitarului fiind apreciată in abstracto. Remuneraţia cuvenită depozitarului sechestru este stabilită de instanţa de judecată. Depozitarul sechestru este supus tuturor îndatoririlor care se nasc din sechestrul convenţional (art. 1634 alin. 2 C. civ.).