Comentariu Joc Secund [PDF]

Zitiervorschau

Joc secund I.

ÎNCADRARE

Ion Barbu este creatorul unei paradigme lirice singulare, iniţiatice, care are la bază postulatul că poezia este „ un semn al minţii”, „o prelungire a geometriei”, căci „există, undeva, în domeniul înalt al geometriei, un loc luminos unde se întâlneşte cu poezia”. Poetul optează pentru conceptul modern de poezie pură, cultivat de Paul Valery şi de Mallarme, creând o poezie abstrasă din timp, a esenţelor, revelatoare a inefabilului, de extremă concizie şi densitate, respingând dezvoltarea retorică şi a anecdoticii contingentului. Modernismul liricii barbiene este de factură orfică („cântec ascuns”) prin caracterul ei iniţiatic şi ezoteric sugerând o ordine secretă a lumii într-o formă încifrată, ermetică. Poezia Din ceas, dedus..., publicată în volumul Joc secund,aparţine ultimei etape din creaţia lui Barbu, cea ermetică, precedată de etapa parnasiană şi etapa baladic- orientală. Opera este o ars poetica, având un pronunţat caracter programatic, în care se ilustrează o concepţie modernă asupra poeziei şi a rolului artistului în lume. Pe de o parte, poezia ilustrează lirismul obiectiv, esenţializat, al ideilor, căci starea poetică nu e provocată de sentimente ca iubirea, suferinţa, ci de contemplarea lumii în totalitatea ei, de dorinţa de comunicare cu Universul. Starea poetică barbiană este o stare de intelectualitate, modul de a gândi în spiritul abstract al matematicii impunându-se şi în planul reprezentărilor poetice, Barbu polemizând cu „poezia leneşă refuzată de idee”. Pe de altă parte, „modul intelectual al lirei” înseamnă pentru Barbu extaz al intelectului, „versul căruia ne închinăm” oglindind doar „figura spiritului nostru. Act clar de narcisism”, deci de autocunoaştere, ceea ce înseamnă subiectivitate absolută.

II.

ELEMENTE ALE IMAGINARULUI POETIC, VIZIUNEA ASUPRA LUMII

Imaginarul barbian sintetizează viziunea poetică aflată sub semnul unei antinomii ireductibile, oscilând între contemplaţia detaşată, de tip analitic şi apolinic şi trăirea, frenezia, „extazul”, cum îl numea Barbu, de tip dionisiac, între tendinţa de conservare a increatului şi tendinţa de ascendenţă solară. Pentru a se ajunge la Soare, stăpânul cunoaşterii absolute, spirala ascendentă a cunoaşterii trece prin trepte iniţiatice, nunţi necesare: roatele lui Venus, Mercur, pentru a se deschide spre principiul ultim. Nunta este cale de pătrundere în miracolul creaţiei universale, comuniune cu esenţa lumii. Punctul genuin al lumii îl reprezintă „viul ou la vârf cu plod”, imaginea eternă a increatului, latenţele embrionare ale vieţii.

Tema este esenţializată în structura „joc secund”, ce echivalează cu sublimarea realităţii, cu faptul că orice creaţie porneşte din contingent („din ceas”), pe care îl anulează, prin transfigurare, pentru a se crea un univers „mai pur”, al esenţelor. Menirea poetului este de a cuprinde în cântecul său esenţa, profunzimea lumii ce se oglindeşte în conştiinţa sa şi de crea, din vibraţii, un univers atemporal şi imaterial. Motivul central este cel al oglinzii, prin care realitatea se reflectă în esenţa fiinţei, realizându-se astfel ieşirea din lumea experienţei imediate şi intrarea într-o suprarealitate ideală. Oglinda are rolul de a decorporaliza obiectele, transformândule în propriile lor virtualităţi, devenind simbol al spiritului în care se reorganizează universul. Poezia nu mai este o intersecţie între spirit şi univers, ci analogia spiritului cu el însuşi, o sărbătoare a intelectului, a Ideii.

III.

ELEMENTE ALE COMPOZIŢIEI, STRUCTURII ŞI LIMBAJULUI

Titlul Poezia nu are un titlu propriu-zis, aceasta constituind o formă de elipsă, de încifrare a sensului, căci titlul este suspendat de poet, dar dedus de lector fie prin transferul titlului întregului volum („Joc secund”), fie prin folosirea sintagmei din versul iniţial („Din ceas, dedus...”). Structura „joc secund” ilustrează concepţia filosofică platoniciană despre artă, considerată o copie (mimesis) a realităţii, ea însăşi o copie a ideilor eterne, concepţie pe care Barbu o revalorizează. Jocul este o combinaţie a fanteziei în afara sferei utilităţii, „ poiesis fiind o funcţie ludică ce se desfăşoară într-un spaţiu de joc al minţii” (Huizinga). Secund, din punct de vedere etimologic, înseamnă ocrotit, fericit, favorabil (secundo,secundare), titlul denumind un univers posibil pornind din viaţă, fără a se confunda cu ea. Sintagma „din ceas, dedus” sugerează, atât contingenţa temporală, evanescentă prin metafora ceasului, cu rezonanţe blagiene, ce măsoară destrămarea, subliniind efemeritatea umanului, cât şi esenţa operei de artă ce neagă temporalitatea abstrăgându-se contingentului. Discursul liric, structurat în două secvenţe poetice, corespunzătoare celor două catrene, este neobişnuit, surprinzător mai ales prin sintaxa poetică dificilă, G. Călinescu definind ermetismul din ”Joc secund”de ”dificultate filologică, permiţând doar celor iniţiaţi refacerea legăturilor dintre cuvinte. Prima secvenţă: definirea poeziei Poezia este, într-o primă definiţie lirică, „adâncul acestei calme creste”, o ieşire din contingent în pură gratuitate. Metafora ceasului din incipitul primei secvenţe anunţă mecanismul transfigurării artistice, ca experienţă de esenţializare şi abstragere din concret, astfel că timpul cronologic, istoric, ireversibil este anulat în spaţiul poeziei. Structura oximoronică „adâncul acestei calme creste” surprinde o

imagine emblematică, atotcuprinzătoare a poeziei, de esenţă neptunică şi uranică, unind adâncimea, profunzimea cu înălţimea. „Calma creastă” se află dincolo de contingent, trangresează limitele temporale şi spaţiale, este imuabilă, pură, căci poezia reprezintă culmea fanteziei, materializare ultimă a harului poetic de esenţă divină . „Mântuitul azur” este simbol al transcendentului ce adăposteşte spiritul divin creator. Se dezvăluie astfel realitatea fenomenală şi proiecţia ei ideală, interiorizarea ei în sens platonician, căci prin mecanismul transfigurării artistice, al sublimării(„intrată prin oglindă în mântuit azur”), esenţele concrete sunt anulate, păstrându-se doar valenţele lor estetice, pure. În a doua definiţie, poezia este „joc secund, mai pur”, ce nu izvorăşte din realitate, ci din reflexul acesteia în oglinda spiritului, un joc superior, al ideilor platoniciene, al esenţelor. Metafora „cirezilor agreste” ilustrează lumea materială în manifestările şi formele ei neşlefuite, care prin artă se converteşte în frumos („înecarea cirezilor agreste/ în grupurile apei”), poezia devenind astfel o transcendere a realului prin spiritualizare în semnele arhetipale platoniciene. Dacă, în concepţia platoniciană, arta este o copie a realităţii, care, la rândul ei, este o copie a ideilor eterne, în viziunea lui Barbu arta se apropie de lumea ideilor, căci e reflectare a realităţii în esenţa fiinţei, nu o imagine a lumii, ci filtrare, „semn al minţii”, o sublimare a vieţii prin retorsiune. Poezia reprezintă lumea purificată în oglindă, rezultată din reflectarea spiritului nostru. A doua secvenţă poetică: rolul poetului A doua secvență poetică este organizată pe baza a două concepte: zenit și nadir, puncte antinomice ale spațiului astral. Sub semnul zenitului stă lumina solară, realitatea, contingentul, figurate prin imaginile din primul catren: ceasul, cirezile agreste, în vreme ce la antipod, nadirul reprezintă spațiul pur, înlănțuit în misterele spiritului, ale poeziei. Astfel, a doua secvență evidențiază imaginea însăși a actului creator, punând în lumină rolul artistului în recrearea armoniei universale. Exclamația retorică: ”Nadir latent!” poate fi concluzia revelatoare a primei strofe, denumind metaforic poezia sau poate fi definirea poetului, situat simbolic într-o poziție opusă față de zenitul lumii fenomenale. Această lume se înalță până la zenit, dar răsfrângerea ei alcătuiește nadirul ei. ”Din acest element neîntinat își extrage poetul materia inspirației sale” (T. Vianu) Poetul însemnează, conferă coerență acestui nou spațiu, adună ”harfe răsfirate”, esențele estetice ale realității fenomenale, într-un gest demiurgic, și le reflectă ”în zbor invers”, nu prin înălțare în real, pentru că s-ar pierde, ci prin coborâre în spiritual, în postura increatului, spre profunzimile ființei și ale gândului, spre esențele nevăzute ale lucrurilor, apropiinduse astfel de lumea eternă a ideilor și nu depărtându-se de ea, ca în concepția platoniciană. Matricea creației este mitul orfic: ”cântec istovește”, metamorfozând existența, sub semnul spiritului, al absolutului, al muzicii sferelor. Verbul la prezent

etern ”istovește” sugerează cuprinderea întregului în cântec, dar și truda, efortul creator al poetului. Datoria acestuia este ca, prin mijloacele specifice artei, să refacă armonia primordială a universului, esențializând, stilizând și încifrând prin imagini poetice neobișnuite valențele lumii, ascunse privirii directe. Așa cum meduzele captează sub clopotele lor cântecul mărilor, astel și cuvintele simbol captează și încifrează viziunea artistică a creatorului: ”cântec istovește: ascuns, cum numai marea/meduzele când plimbă sub clopotele verzi.” ”Într-o metaforă concentrată, I. Barbu reia muzica de sfere eminesciană, permutând marea de stele în oceanul lichid ce-și plimbă aștrii scufundați (meduzele) sub clopote verzi”(M. Mincu). Limbajul renunţă la funcţia sa de comunicare, bazată pe sensuri care trimit la noţiuni şi pe legături sintactice logice, activându-şi virtuţile ascunse, strict sugestive. Poezia valorifică astfel latenţele suprasemantice şi puterile incantatorii ale sunetelor din cuvinte. Din punct de vedere prozodic, poetul nu renunță la canoanele metricii tradiționale, ci, dimpotrivă, găsește în respectarea acestora un mijloc suplimentar de încifrare a mesajului poetic. Astfel, în spațiul rigid al formei prozodice, poetul apelează la dislocări, inversiuni și elipse, textul dobândind caracter ermetic. Discursul liric se structurează pe două catrene cu versuri lungi cu măsura de 13-14 silabe, rimă încrucișată și ritmul iambic. La nivel lexical, predomină termeni abstracți, neologici, din limbajul științific: dedus, nadir, însumare, ce creează un efect de imobilitate, de fixare aelementelor, pentru a putea fi contemplate. Câmpul semantic al muzicii: harfe, cântec, clopot, sugerează aspectul muzical, incantatoriu al poeziei. Nivelul gramatical susține concizia discursului: prima strofă are dominanță nominală, constituindu-se într-o propoziție eliptică de predicat, iar a doua strofă este predominant verbală, fiind o frază ce include coordonări și subordonări, inversiuni, dislocări sintactice: ”meduzele când plimbă sub clopotele verzi”. Lexemele verbale de deconstrucție a lumii în esențe: ”tăind, înecare, pierzi” sunt urmate de lexeme ale construcției, ale recompunerii, ale unificării: ”ridică, însumarea, dedus”. Poezia este un model de concizie lirică, ce se constituie într-o artă poetică modernistă, atât prin concepția poetului asupra artei, cât și prin faptul că reprezintă un adevărat cod ce conține înțelesurile profunde ale universului liric barbian, univers unic în literatura română. ”Modul de existență pe care ni-l propune poezia ermetică a lui I. Barbu este viața în spirit”(T. Vianu)