Ce Șoptești Atât de Tainic [PDF]

Zitiervorschau

Ce șoptești atât de tainic, Tu, izvor de cânturi dulci? Repezind bălaia undă, Floarea țărmului o smulgi. Și o duci, o duci cu tine, Vâjâind încet pe prund; Ale tale unde floarea Cine știi unde-o ascund? Astfel trece și viața-mi, Dar o floare-n valuri nu e, Nici nu spun ca tine doru-mi Nimăruie, nimăruie.

Ci eu trec tăcut ca moartea, Nu mă uit la vechii munți; Scrisă-i soarta mea în creții Întristatei mele frunți. Numai colo, unde teiul Lasă floarea-i la pământ, Eu încep să mișc din buze Și trimit cuvinte-n vânt. Vis nebun, deșarte vorbe! Floarea cade, rece cântu-i Și eu știu numai atâta C-aș dori odat- să mântui!  

SUBIECTUL I (40 de puncte) 1. Sens denotativ- “teiul”; Sens conotativ- “floare”. 2. Rolul cratimei din versul “si trimit cuvinte-n vânt” este de a pastra masura versurilor, ritmul si muzicalitatea poeziei. Cratima leaga doua cuvinte pronuntate fara pauza (DOOM-2) si marcheaza absenta vocalei “î”: “cuvinte-n”; 3. Polisemia cuvântului “floare”: Floarea preferata a mamei s-a uscat. Mi-am cumparat o fusta cu flori mari pe poale. Iarna a pictat flori de gheata pe geamuri. Marul din spatele casei a dat în floare. 4. Prezenta eului liric este evidentiata prin - pronume la persoana I sing.: “eu”, “ma” si verbe la persoana I singular: “trec”, “nu ma uit”, “încep”, “trimit”; - adresarea directa, prin prezenta pronumelor si verbelor la persoanei a II-a singular: “tu”, “soptesti”, “duci cu tine”, “smulgi”, “tale”, “stii”. 5.Imaginarul poetic romantic: “floarea tarmului”, “vis nebun”, “izvor de cânturi dulci”. 6. Tema iubirii; motivele romantice: izvorul, teiul, visul. 7. Metafora personificatoare “izvor de cânturi dulci” compune o imagine auditiva si sugereaza ideea ca soapta izvorului este asemenea unor vorbe dulci, îmbietoare si tainice de iubire. Aceasta metafora, este alcatuita din termeni specific eminescieni, motivul romantic “izvor” si epitetul “(cânturi) dulci”. 8. Ultima strofa a poeziei “Ce soptesti atât de tainic…” de Mihai Eminescu începe cu motivul romantic al visului, epitetul personificator “Vis nebun” sugerând faptul ca iubirea este un sentiment efemer, idee exprimata prin metafora “florii”: “Floarea cade, rece cântu-i”. Speranta revigorarii iubirii s-a stins, inversiunea “desarte vorbe!” si semnul exclamarii ilustrând disperarea eului liric care sufera pentru iubirea pierduta. Certitudinea eului liric este singulara, el îsi doreste sa se poata elibera de chinurile sentimentului, idee exprimata printr-o exclamatie retorica: “si eu stiu numai atâta/ C-as dori odat’sa mântui!”. În ceea ce priveste prozodia, strofa este un catren, masura versurilor este de 8 silabe, iar ritmul este trohaic. 9. Versurile “Scrisa-i soarta mea în cretii/ Întristatei mele frunti” exprima conditia omului de geniu, caruia îi sunt harazite suferinta si tristetea pentru neputinta de a-si împlini idealurile înalte. Soarta nefericita a geniului este ilustrata prin imaginea vizuala a ridurilor de pe fruntea plina de gânduri profunde, de idei superioare, sugerând totodata curgerea implacabila a timpului. 10. Expresivitatea poeziei “Ce soptesti atât de tainic…” de Mihai Eminescu este sustinuta de verbele aflate la timpul prezent: “soptesti”, “smulgi”, “duci”, “trece”, “nu spun”, “încep”, care releva o continua stare de agonie, întrucât moartea este inevitabila, omul este efemer în raport cu eternitatea naturii, prezente în poezie prin “izvor”, “munti”. Aceasta permanentizare a sentimentelor eului liric: “Scrisa-i soarta mea în cretii / Întristatei mele frunti”, este accentuata de verbele la gerunziu: “repezind”, vâjâind”. Viata omului este limitata, verbele ce intra în componenta expresivitatii poeziei având rolul de a introduce într-un timp continuu, de a permanentiza sentimentele de tristete, de agonie ale eului liric, fara sa se întrevada o finalizare a acestei stari.

  

(Mihai Eminescu - "Diamantul Nordului")

1. Expresii/locuţiuni cu substantivul "apă": a şti ca pe apă; a bate apa-n piuă; a da apă la moară; a fi o apă şi-un pământ; apă de ploaie; apă chioară; apă la plămâni; a căra apă cu ciurul; a trece ca gâsca prin apă; a-i lăsa gura apă; 2. Sinonime: treieră = trec, vântură, calcă; văpaie = flacără, lumină; muche = creastă, margine, pisc; brazde = unde, valuri; 3. Sens conotativ "val" şi "umbră": Un val de bucurie l-a cuprins pe neaşteptate. Îşi alungă din minte umbra amintirilor urâte. Am simţit deodată un val de emoţie care m-a copleşit. Nu am nicio umbră de îndoială că va promova examenul. 4. Expresivitatea verbelor la imperfect (“păreau”, “păzeau”) denotă o acţiune incertă, de provizorat a imaginii naturii în momentul înserării, când “văpaia” lunii zugrăveşte imagini feerice; verbele la prezentul gnomic (care exprimă acţiunea fără a o raporta la un anumit timp, prezent atemporal-n.n.), predominante în poezie, transmit ideea eternizării naturii, a elementelor care compun tabloul fascinant al înserării, în antiteză cu efemeritatea omului, cu statutul său de muritor. 5. Tema naturii, motivul lacului/ motivul lunii/ motivul nopţii; 6. Ca figură sintactică de construcţie, inversiunea este o formă de dislocare bazată pe schimbarea ordinii normale a cuvintelor, o topică inversată: “molatece valuri”, “vechea zidire”, “ a lunei văpaie”. Inversiunea eminesciană are şi rol prozodic în măsuraversurilor, precum şi valoare

artistică în muzicalitatea poeziei. Antepunerea epitetului are funcţie stilistică, desăvârşind ambiguizarea sintactică a textului: “în vechea zidire”; “măreaţă comoară de aur”; “negrele trestii”. (Imaginarul poetic transpune artistic peisajul natural prin inversiuni repetate, în variante diverse, atât în grupul nominal cât şi în grupul verbal: “A ierbii/ Molatece valuri”; “a stâncelor muche pe cer zugrăveşte”; “domnitorii ai apei acestei”. etc.); 7. Imaginarul poetic: "În lac se oglindă castelul. A ierbii/ Molatece valuri le treieră cerbii."; “Iar lebede albe din negrele trestii/ Apar domnitorii ai apei acestei”. 8. Epitetul cromatic în inversiune "negrele trestii" aşezat în antiteză cu epitetul cromatic "lebede albe" conturează o imagine vizuală a lacului (motiv romantic eminescian). O altă figură de stil este metafora lunii - "comoară aprinsă"-, exprimă fascinaţia poetului faţă de astrul tutelar, ca simbol al vrăjii pe care o exercită asupra lumii. “Perdelele-n geamuri scânteie ca bruma” - comparaţie, sugerează imaginea ferestrelor luminate care strălucesc aidoma brumei; “Iar lebede albe din negrele trestii” - antiteză la nivelul versului, realizată prin două epitete cromatice antitetice (alb/negru) compun o imagine impresionantă a lacului luminat misterios de razele lunii. 9. Caracteristici romantice: Poezia "Diamantul nordului" face parte din lirica romantică eminesciană întrucât este descris un tablou nocturn al naturii, cu motive romantice specific eminesciene: luna, cerul, lacul. Imaginile vizuale se îmbină cu cele auditive şi motorii. Natura reuneşte două planuri - uman-terestru şi universal-cosmic -, creând astfel un peisaj nocturn mirific. Motivele romantice sugerând elemente simbolice ale Cosmosului, luna şi cerul, se îmbină în mod armonios cu elementele terestre reprezentate de lac, lebede şi castel. *Îmbinarea armonioasă a motivelor romantice telurice - lacul, umbra, stânca, "vechea zidire", castelul- cu motivele romantice cosmice: luna, umbrele; 10. Prima strofă ilustrează imaginea feerică a castelului care se răsfrânge în lac, forma arhaică a verbului “se oglindă” accentuând plăsmuirea de basm conturată în incipit. Imaginarul poetic profilează un peisaj încântător, în care iarba înaltă de pe malul lacului, pe care o “treieră” cerbii (personificare), pare o prelungire fascinantă a apei, prin epitetul în inversiune “molatece valuri”. Inversiunea “vechea zidire” amplifică ancestralitatea naturii în armonie desăvârşită cu omul, prin comparaţia metaforică “Perdelele-n geamuri scânteie ca bruma”. Expresivitatea verbelor aflate la prezentul gnomic (care exprimă acţiunea fără a o raporta la un anumit timp, prezent atemporal-n.n.) -“se oglindă”, “treieră”, “scânteie” - permanentizează starea emoţională a eului liric, contemplarea extatică a naturii eterne.