Atestat Structura Organizatorica [PDF]

Zitiervorschau

Structura organizatorica

CUPRINS

ARGUMENT--------------------------------------------------------------------3 CAPITOLUL I STABILIREA OBIECTIVELOR PENTRU DIFERITE POZITII IN STRUCTURA ORGANIZATORICA---------------------------------------------------------5 1.1 Postul ----------------------------------------------------------------7 1.2 Functia --------------------------------------------------------------8 1.3 Compartimentul si agentul economic ---------------------------9 CAPITOLUL II STABILIREA UNUI PLAN SI ALOCAREA RESURSELOR NECESARE PENTRU REALIZAREA ACTIVITATII-------------------------------12 2.1 Stabilirea planului individual si colectiv----------------------12 2.2 Resursele materiale ----------------------------------------------13 2.3 Resursele umane -------------------------------------------------15 2.4 Resursele financiare ---------------------------------------------17 Concluzii-------------------------------------------------------------------------22 ANEXE--------------------------------------------------------------------------24 BIBLIOGRAFIE----------------------------------------------------------------25

ARGUMENT Mi-am ales aceasta tema deoarece organizarea activitatii pentru diferite pozitii in structura organizatorica constituie un rol foarte important in functionarea unei firme. Organizarea reprezinta un proces esential al activitatii intr-o intreprindere si depinde de capacitatea intreprinzatorului de a asigura gruparea proceselor de munca pe formatii de lucru,compartimente pentru simplificarea realizarii lor si cresterea eficientei. Structura organizatorică este o parte a organizării de ansamblu a întreprinderii. Aceasta din urmă implica o serie de activităţi cum ar fi:elaborarea deciziilor, procesele comunicaţionale, sistemele de stimulare, etc. acestea combinate pot conduce la nivelul dorit de profit şi la îndeplinirea misiunii firmei . Structura organizatorică trebuie să favorizeze realizarea de cât mai multe contacte cu mediul, să accelereze circulaţia informaţiilor şi procesul de luare a deciziilor, să asigure desfăşurarea noilor activităţi şi noilor strategii axate pe inovaţii şi progres. Cea mai bună structură este aceea care face capabilă firma de a interacţiona cu mediul ei prin canalizarea, dirijarea efectivă şi eficientă a eforturilor oamenilor ei, de asemenea, a resurselor pentru ca astfel să întâlnească nevoile consumatorilor şi realizarea obiectivelor ei . În fapt, între implicaţiile „strict economice” şi cele „strict umane” ale structurii organizatorice există o legătură organică, ele întrepătrunzându-se şi determinând ceea ce numim eficienţa social-umană a organizării structurale a organizaţiei. Structura organizatorică asigură postura sistemului managerial, de raţionalitatea sa depinzând într-o proporţie apreciabilă conţinutul şi îmbinarea sistemului de obiective, configuraţia şi funcţionalitatea subsistemelor informaţional şi decizional, gama metodelor şi tehnicilor de management utilizate etc. Evident, toate acestea determină modul de folosire a resurselor, condiţiile de vânzare a produselor şi, implicit, volumul cheltuielilor, mărimea profitului etc. Resursele întreprinderii se concretizează în potenţialul material, financiar, uman de care aceasta dispune la un anumit moment . Elementele care formează cadrul organizaţional sunt decisive pentru existenţa, funcţionarea şi dezvoltarea firmei. Organizarea şi funcţionarea firmei este orientată spre realizarea obiectivelor sale, în sensul că fiecare componentă organizatorică sau acţiune trebuie să corespundă unor cerinţe clar definite, rezultate din obiectivele acesteia. O întreprindere este o colectivitate umană legal constituită în vederea cooperării pentru realizarea în comun a unor produse, servicii sau lucrări destinate vânzării la un preţ care să acopere cheltuielile şi să aducă profit. Lucrarea este structura pe doua capitole. In primul capitol al lucrarii scot in evidenta stabilirea obiectivelor pentru diferite pozitii in structura organizatorica vorbesc depre post, functie , compartimente si agentul economic iar in cel de-al doilea capitol al lucrarii despre stabilirea planului unei intreprinderii si alocarea de resurse necesare desfasurarii activitatii. Cele mai importante resurse in realizarea activitatii unei firme sunt resurse materiale, resurse umane si resursele financiare. Organizarea firmei consta în stabilirea si delimitarea proceselor de munca fizica si intelectuala, a componentelor acestora (miscari, timpi, operatii, lucrari, sarcini), precum si gruparea lor pe posturi, compartimente, formatii de munca, corespunzator anumitor criterii manageriale, economice, tehnice si sociale, în vederea realizarii obiectivelor

2

previzionate în cele mai bune conditii. In concluzie pentru ca o firma sa functioneze corect trebuie sa aiba o structura organizatorica bine pusa la punct.

3

CAPITOLUL I STABILIREA OBIECTIVELOR PENTRU DIFERITE POZITII IN STRUCTURA ORGANIZATORICA Întreprinderea îsi desfasoara activitatea într-un anumit cadru organizatoric ce reprezinta ansamblul de activitati dinamice, complexe ce se pot grupa pe anumite functiuni care se conditioneaza reciproc si a carei integrare permite întreprinderii sa reactioneze la solicitarile mediului, sa se dezvolte continuu, sa evolueze eficient. În functie de continut, organizarea firmei îmbraca doua forme principale: organizarea procesuala si organizarea structurala. Organizarea ca functie a managementului cuprinde ansamblul actiunilor prin care se constituie sistemul conducator, sistemul condus si sistemul legaturilor dintre acestea. Dupa domeniul la care se refera deosebim: - organizarea productiei contine actiuni referitoare la: definirea structurii de productie, conceperea si functionarea sistemului de reparatii, a sistemului de transport intern, a celui de control a calitatii produselor, alegerea metodelor de îmbinare a factorilor de productie, etc. - organizarea muncii ansamblul de actiuni privind diviziunea muncii pe operatii, selectia personalului, servirea normala a locurilor de munca, stabilirea ritmului normal de munca, normarea muncii, stimularea eficienta a angajatilor, crearea conditiilor economice ale muncii. - organizarea managementului cuprinde în principal actiuni prin care se constituie structura organizatorica a conducerii organizatiei si sistemul informational al acesteia. Functiunea reprezinta ansamblul activitatilor omogene desfasurate în cadrul întreprinderii în vederea obtinerii unor obiective partiale, derivate din obiectivele generale. Activitatea reprezinta multimea actiunilor de aceeasi natura (tehnica, economica, comerciala) a caror realizare necesita cunostinte dintr-un domeniu determinat de specialitate si are ca rezultat îndeplinirea unei parti dintr-o anumita functiune. Pentru o întreprindere moderna se pot defini 5 functiuni de baza: 1) Functiunea de cercetare-dezvoltare 2) Functiunea de productie 3) Functiunea comerciala 4) Functiunea financiar-contabila 5) Functiunea de personal sau de resurse umane Functiunea reprezinta o serie de caracteristici ce îi confera întreprinderii un rol bine determinat în ansamblul organelor de conducere si organizare. În cadrul functiunii se suprapun cu activitatile / compartimentele în care se realizeaza aceste activitati. Funcţiunea de cercetare –dezvoltare cuprinde ansamblul activitatilor prin care se studiaza concepte, elaboreaza si realizeaza cadrul tehnic-tehnologic, organizarea si economicizarea întreprinderii.

4

Aceasta functiune si cea comerciala asigura adaptarea întreprinderii la mediul economico-social exterior. Se disting 2 grupe de activitate: - cercetare stiintifica, inginerie tehnologica, introducerea progresului tehnic - investitii, modernizari si retehnologizari Funcţiunea de producţie cuprinde o serie de activitati referitoare la: - organizarea de ansamblu a întreprinderilor, sectiilor, atelierelor de productie; - organizarea desfasurarii în conditii optime a proceselor de productie auxiliare, de deservire si conexe Functiunea de productie cuprinde totalitatea activitatilor legate nemijlocit de realizarea productiei. Scopul întreprinderii este realizarea de produse conform standardelor de calitate, cu forta de munca, materii prime, materialele si utilajele, tehnologiile, care se afla la dispozitia firmei. Odata cu stabilirea productiei, a tehnologiilor, utilajelor, utilitatilor, standardelor de calitate, normelor de consum, se stabileste costul produsului. Funcţiunea comercială include activitati care pot fi grupate în trei categorii si anume: - activitati de aprovizionare tehnico-materiala - activitati de livrare de produse (desfacere) - activitati de marketing În cadrul activitatii de aprovizionare sunt incluse actiuni referitoare la aprovizionarea firmei cu materii prime, materiale, precum si cele prin care se asigura repartizarea lor în mod organizat fundamentat stiintific, conform normelor de consum, în cadrul sectiilor, atelierelor - productie, de baza, de deservire, auxiliare, conexe. Functiunea activitatii de marketing cuprinde ansamblul actiunilor de studiere a pietei interne, a necesitatilor si comportamentului consumatorilor în scopul stabilirii celor mai adecvate modalitati de orientare a activitatii firmei si de crestere a volumului vânzarilor. Funcţiunea financiar-contabilă reprezinta activitatea prin care se asigura obtinerea si utilizarea rationala a mijloacelor financiare necesare desfasurarii activitatilor în ansamblu ale firmei, evidenta valorica a activitatii comerciale, evaluarea modului de realizare a rezultatelor economice generale ale firmelor. Executarea activitatilor componente ale functiunii financiar-contabile se face în mod activ prin stabilirea cadrului financiar al procesului economic ce se desfasoara în firma si în mod pasiv prin înregistrarea datelor economice ale tuturor activitatilor firmei si a schimbarilor ce se produc în relatia cu partenerii de relatii economice din afara firmei. Funcţiunea de personal/resurse uman cuprinde activitati prin care se asigura resursele umane necesare realizarii obiectivelor întreprinderii, utilizarea rationala a acestora, dezvoltarea continua a competentelor personalului, rezolvarea problemelor de salarizare si sociale. În practica toate functiunile întreprinderii se afla într-o strânsa interdependenta, se întrepatrund si se completeaza reciproc, formând sistemul organizarii procesuale a întreprinderii. Manifestarea corecta a unei functiuni determina manifestarea corecta si a celorlate functiuni; dupa cum aparitia unei dereglari în o functiune provoaca perturbatii în celelalte.

5

1.1. Postul Postul - reprezinta componenta primara a structurii organizatorice si functionale a organizatiei. Pentru individ, postul reprezinta suma activitatilor pe care acesta trebuie sa le presteze în coordonate spatiale si de timp determinate. Prin fisa postului sunt descrise cantitativ si calitativ atributiile salariatului, conditiile de munca, durata activitatilor zilnice, recompensele, etc. Definirea posturilor reprezinta activitatea de proiectare a obiectivelor, sarcinilor, competentelor si responsabilitatilor salariatilor care si le vor asuma. Sarcina proiectarii postului revine managerilor organizatiei, atât la înfiintarea acesteia, precum si pe toata durata activitatii. Procesul de definire/proiectare a posturilor este: - dinamic, fiind conditionat de realizarile organizatiei, din transformarile tehnologice din domeniu de activitate al organizatiei, de raportul cerere/oferta de pe piata fortei de munca si de gradul de scolarizare al populatiei; - interactiv - comunicarea dintre organizatie si oficiile pentru forta de munca neocupata este benefica pentru partile aflate în proces; - cresterea gradului de scolarizare determina adoptarea unei politici specifice privind forta de munca; Descrierea posturilor are ca scop stabilirea: - obiectivelor - sarcinilor - competentelor - responsabilitatile Proiectarea posturilor si reproiectarea tehnicilor, dintr-o intreprindere, presupune: - identificarea celor mai importante nevoi ale angajatilor si ale organizatiei - inlaturarea tuturor obstacolelor de la locurile de munca ce ar impieta asupra acestor nevoi Obiectivele postului reprezinta motivatia care astat la baza înfiintarii lui. Ele sunt clasificate în functie de: a) aria de acoperire - obiective punctuale - sunt proiectate pentru realizarea unor activitati de moment care nu pot fi atinse prin activitati desfasurate în cadrul altor posturi - obiective limitate - activitatile aferente postului acopera o secventa bine definita din domeniul postului - obiective largi - acopera o plaja larga a domeniului b) anvergura temporara - obiective instantanee - trebuie atinse imediat ce apare oportunitatea - obiective limitate - obiectivele sunt definite pe durate previzibile de timp - obiective cvasi-permanente - vizeaza activitatile de rutina c) durata de existenta estimata - obiective tactice - vizeaza realizarea unor activitati concrete, planificate a se desfasura în timp îndelungat - obiective strategice - de atins pentru momente îndepartate de timp si care vizeaza dezvoltarea ulterioara a organizatiei

6

Sarcinile postului - sunt de regula concrete, bine definite în timp si spatiu, de cele mai multe ori repetabile/periodice, pe durata îndelungata de timp. Responsabilitatea atribuirii cu sarcini a posturilor apartine managerilor departamentelor si organizatiei. Acestora le revine rolul de a identifica conexiunile caracteristicile, diferitele obiective si de a stabili functiile posturilor. Competentele postului - reprezinta limitele în care salariatul poate lua decizii, poate desfasura activitatea si în care are atributii de serviciu. Ele implica urmatoarele aspecte: autorizare, autoritate profesionala si putere de decizie. Responsabilitate - este caracteristica postului care vizeaza obligatia salariatilor sa gireze pentru calitatea, cantitatea si termenele lucrarilor. Trebuie sa fie corelata cu sarcinile si cu autoritatea titularului postului. Concluzionând, la proiectarea posturilor trebuie luate în considerare: a) variabilele mediului exterior organizatiei -caracteristicile mediului economic -cerearea, respectiv oferta pietei muncii -gradul de pregatire a populatiei active si disponibile -pragul atins de dezvoltare tehnologica în domeniul de activitate al organizatiei b) variabilele mediului interior organizatiei -capacitatea de adaptare la modificarile mediului exterior -politica de dezvoltare a organizatiei -resursele organizatiei c) caracteristica segmentului activ recrutat de organizatie -pregatirea generala -pregatirea profesionala -indicatorii motivarii Definirea posturilor presupune armonizarea caracteristicilor mediului propriu organizatiei cu cele ale mediului exterior, în conformitate cu obiectivele strategice ale acesteia.

1.2. Functia Functia se defineste prin totalitatea tuturor posturilor care au acelasi sarcini si atributii din punct de vedere al naturii complexitatii lor si care sunt in subordinea unei persone din structura organizatorica a intreprinderi. Functia de conducere se caracterizeaza prin faptul ca acesta sarcini de coordonare a activitatii persoanelor subordonate avand astfel un grad mare de responsabilitate si compenteta. Functia de conducere implica atributii de coordonare a activitatii cum sunt: preziunea, organizarea, coordonarea, evaluarea si controlul, adoptarea de decizii etc. Principalele functii de conducere din cadrul une intreprinderii sunt : - manager ( director) general - manager ( director) adjunct - manager tehnic, economic si commercial - contabil- sef - inginer - sef - sef de sectie

7

- sef de serviciu - maistru Functia de executie cuprinde sarcini de executare a lucrarilor sau de rezolvare a unor probleme fara ca lor sa le revina si sarcini de coordonare. Functia de executie se concretizea in obiective individuale precum si in executia unor competente si responsabilitati mai reduse. Practic cei care detin functii de executie pun in aplicare deciziile emise de catre cei care detin functiii de conducere. Functiile de executie de specialitate sunt: - functii de executie cu caracter general ( inginer principal, economist principal , inginer, economist etc. ) - functii cu sarcini de revizie contabila (revizor contabil principal, revizor contabil) - functii pentru activitatea de resurse umane ( selectie, evaluare, formare profesionala etc. ) Ponderea ierarhica se defineste prin numarul de persoane conduse in mod direct de un cadru de conducere. Tinand cont ca activitatea de coordonare presupune stabilirea unor relatii intre manager si subordonatii pe baza carora se stabilesc actiuni de realizat rezulta eficienta activitati de conducere este direct influentata de stabilirea unor ponderi ierahice optime. Marimea ponderii ierarhice pentru un manager din cadrul unei intreprinderi este determinate de urmatori factorii: - natura activitatii colectivului subordonat - gradul de independenta a sarcinilor ce revin subordonatilor ( executantilor) - nivelul de pregatire profesionala si capacitatea organizatorica a managerului si subordonatilor acestuia - dispersia teritoriala a posturilor care intra in subordinea managerului

1.3. Comportimentul si agentul economic Compartimentul este alcatuit din totalitatea persoanelor care sunt subordonate aceluiasi conducator, efectueaza munci omogene sau complementare pentru realizarea unor obiective. In functie de obiectivele atribuite deosebim: - Compartimente operationale - in cadrul lor personalul realizeaza saricini care contribuie la obtinerea produselor.ex: serciviciul productie, comercial, aprovizionare. - Compartimente functionale – in cadrul lor personalul de specialitate care prin analize, studii, recomandari acorda asistenta de specialitate (ex: economica, financiara, organizatorica etc) pregatesc deciziile pentru manager si asigura schimbul de informatii intre compartimentele functionale. In functie de structura interna: - Compartimente de baza – reprezinta o grupare de persoane asupra carora isi exercita autoritatea un singur sef , subalternii au numai sarcini de executie.

8

Compartimente de ansamblu – reprezinta o grupare de persoane din care o parte pot fi subordonate direct sefului de compartiment, iar o alta parte indirect, prin intermediul sefului unui compartiment de baza Dupa natura competentelor: - Compartimente ierarhice – in cadrul carora managerii dispun de autoritate ierarhica asupra managerilor compartimentelor situate pe o treapta inferioara , au reptul de a da ordine, dispozitii si sa fie informati in legatura cu modul in care se transpun in practica dispozitiile date. - Compartimente functionale – managerii sunt specializati dispun de autoritate functionala in raport cu alte compartimente dau indrumari, instructiuni etc - Compartimente de stat major - acorda asistenta de specialitate conducerii unitatii, elaborand studii, analize, informari etc. care sa ajute la pregatirea deciziilor Formele concrete de organizare a unui compartiment din cadrul unei intreprinderii sunt: Biroul se constituie pentru activitati omogene, de regula, ce reclama o organizare distincta, atunci cand volumul de munca necesita un numar de minimum cinci persoane Serviciul se organizeaza pentru realizarea unor activitati omogene cu un volum mare de munca sau pentru activitati complementare care necesita o conducere unitara, atunci cand volumul de activitate solicita de regula minimum opt persoane. Daca serviciul necesita peste zece persoane, atunci se pot organiza birouri in componenta sa Sectia reprezinta o unitate determinanta sub aspect administrativ, in cadrul careia se exercita fie un produs sau o parte a acestuia, fie o parte a procesului tehnologic. Pentru constituirea unei sectii trebui ca volumul de munca sa necesite un anumit numar de ateliere de productie sau formatii de lucru. In functie de rolul pe care il au in procesul de productie se deosebesc sectii de baza, auxiliare, de servire si anexe. Agentul economic reprezinta o persoana sau un grup de persoane care indeplinesc functii bine determinate in viata economica. Ei sunt entitati de natura tehnica, economica, sociala, juridica cu existenta patrimoniala recunoscuta si prin care anumiti subiecti - persoane (indivizi) sau grupuri promoveaza in mod coerent actiuni ce decurg din propriile interese. Fiecarui subiect ii e specifica o relatie functionala de tip 'subiect-functie' intr-un anumit cadru spatiotemporal, relatie prin care acestia intra in dependenta unii cu altii. Asadar, activitatea economica se desfasoara in cadrul unor entitati individualizate, autonome, care poarta denumirea de agenti economici, intreprindere, firma, institutie (deci diferite denumiri, care insa nu se suprapun in totalitate). In ceea ce priveste functiile agentilor economici, ele pot fi definite ca anumite ipostaze in care ei se afla in una din urmatoarele situatii : cea de producator, cea de consumator, cea de intermediari (finantisti - banci, transporatori, comercianti, etc.). Dupa functia indeplinita, agenti economici pot fi clasificati astfel : - agenti economici producatori de bunuri si servicii - firmele - agenti economici consumatori - gospodarii -agenti economici financiari - institutii financiare si de credit (banci), unitati de asigurare, trusturi financiare -administratiile - locale sau centrale - ofera bunuri si servicii de utiliatate publica (invatamant, sanatate, protectie sociala, etc.) -

9

agenti economici externi - diferite firme si reprezentante ale strainilor in tara si ale rezidentilor pe teritoriul altor tari Dupa gradul de agregare al functiilor indeplinite, pot fi : -agenti economici primari (elementari) care au functii precizate, individualizate, si care prin insumarea lor formeaza microeconomia societatii. -agenti economici agregati - clase de agenti economici primari (clasa industriilor pe diferite specializari - textile, constructoare de masini, industrie navala ; clasa agricultorilor ; clasa comerciantilor ; clasa finantistilor ; clasa administratiilor locale) care indeplinesc functii similare si care prin insumare formeaza macroeconomia societatii. -strainatatea ('restul lumii') - toti agentii economici care fac activitati de comert exterior ; se considera ca si economia nationala, ca celula de baza a economiei mondiale participanta la circuitul economic mondial, e un agent economic Dintre toti agentii economici enumerati, se apreciaza ca agentii economici producatori si cei consumatori sunt cei mai importanti deoarece sunt expresia raportului 'cerere-oferta' pe piata, ca raport economic esential in toate domeniile de activitate.

10

CAPITOLUL II STABILIREA UNUI PLAN SI ALOCAREA RESURSELOR NECESARE PENTRU REALIZAREA ACTIVITATII

2.1. Stabilirea planului individual si colectiv Motivul pentru care oamenii lucreaza in echipa este existenta unui tel sau scop comun pe care cred ca il vor indeplini mai bine muncind impreuna mai degraba decat pe cont propriu.Aceasta notiune de plan constituie elementul definitoriu pentru activitatea grupului. A planifica inseamna a concretiza in documente scrise cu caracter imperativ prevederile strategiei si politicei adoptate pentru o anumita perioada de timp sub forma de: - indicatatori cantitativi si calitativi - termele de realizare - resurse ce trebuie alocate pentru indeplinirea lor - sarcinile concrete care revin executantilor la nivel de conducere si compartimente functionale - masurile ce trebuie aplicate pentru crearea conditiilor necesare - modul de urmarire si de control a felului cum sunt indeplinite prevederile pe toate nivelele ierarhice. Prin plan se stabileşte cursul acţiunilor organizaţiei economice în viitor, atât la nivelul întregului ansamblu, dar şi pânã la cel al componentelor sale structurale. Aria extrem de mare de înţelesuri cuprinsã în exprimarea ,,cursurilor acţiunilor viitoare ale organizaţiei economice" face ca în dezvoltarea planificãrii sã se utilizeze concepte specifice: misiune, obiective, strategii, politici, proceduri, reguli, programe. Misiunea unei organizaţii economice este producerea şi punerea în circulaţie în mod profitabil a unor anumite tipuri de produse sau servicii. Orice grupare socialã organizatã are o misiune, un scop general pentru care existã şi funcţioneazã. Sunt şi manageri care gândesc cã misiunea organizaţiei economice este realizarea profitului. Este adevãrat cã orice fel de activitate economicã trebuie sã fie rentabilã; dar profilul poate fi obţinut dacã scopul organizaţiei rãspunde unei cerinţe sociale, deci dacã aceasta îşi realizeazã misiunea. Obiectivele sunt ţinte, scopuri, ţeluri, niveluri ale rezultatelor stabilite pentru activitãţile organizaţiei economice. Ele reprezintã nu numai finalitatea planificatã a activitãţilor organizaţiei, dar şi scopul cãtre care se focalizeazã celelalte funcţii manageriale - organizarea, conducerea şi controlul. Strategia reprezintã un program general de acţiune, de dimensionare şi alocare a resurselor necesare obţinerii obiectivelor. Strategia contureazã modalitatea în care managementul organizaţiei planificã sã realizeze obiectivele. Politica este o formalitate a atitudinii manageriale în raport cu obiectivele. O politicã este un ghid larg, general, care direcţioneazã atingerea scopului. Politicile nu precizeazã ce acţiuni ar trebui întreprinse; ele asigurã conturarea limitelor, graniţelor în care

11

obiectivele trebuie realizate. Politicile sunt utile pentru a ghida implementarea strategiilor. Politicile se formuleazã la toate nivelurile organizaţiei; prin ele se realizaezã o structurã unitarã a mulţimii de planuri existente în organizaţie, permiţând astfel managerilor sã delege autoritatea în timp ce menţin controlul. Procedura este un ghid de acţiune în care se detaliazã maniera în care trebuie realizatã o activitate; descrie etapele sau sarcinile prezentate în ordine cronologicã pentru a se realiza un anume scop. Regulile precizeazã acţiunile specifice ce trebuie desfãşurate într-o anumitã situaţie. Atât procedurile cât şi regulile sunt elemente ale planificãrii destinate reducerii variabilitãţii în procesele de muncã. Ele se utilizeazã pentru a reduce posibilitatea adoptãrii unor decizii subiective în cazurile în care realizarea obiectivelor cere un anume mod de a acţiona. Programul este un complex de scopuri, politici, proceduri, reguli, sarcini, etape, resurse ce trebuie angajate pentru a realiza cursul stabilit al unor acţiuni. Programele pot avea dimensiuni diferite în funcţie de amploarea obiectivelor pentru a cãror realizare sunt concepute; de exemplu, pot fi eliberate programe pentru dezvoltarea organizaţiei prin achiziţionarea unei alte companii, pentru înnoirea producţiei în proporţie de 50% în urmãtorii 3 ani, pentru reducerea cheltuielilor generale ale unei secţii de producţie. Utilizarea programelor pentru desfãşurarea acţiunilor permite o mai bunã coordonare a diferitelor sectoare ale organizaţiei, implicate în realizarea obiectivului, o mai precisã alocare şi corelare a resurselor. La fel ca şi alte funcţii manageriale, planificarea este un proces, adicã o succesiune de activitãţi manageriale desfãşurate pe baza unor principii, cu anumite metode şi tehnici, în scopul determinãrii traiectoriei pe care o va urma organizaţia economicã într-un anume interval de timp. În funcţie de nivelul managerial la care se planificã, de amploarea obiectivelor, complexitatea procesului funcţiei de planificare este diferitã, dar în principiu etapele sunt aceleaşi. Fiecare etapã a procesului este de fapt un moment decizional. Rezolvarea fiecãreia implicã analizã de variante atât pentru stabilirea obiectivelor cât şi pentru acţiuni, resurse şi modalitatea de implementare iar pentru a gãsi soluţia cea mai potrivitã în cadrul unei etape este, de multe ori, necesar sã se reitereze cele anterioare.

2.2. Resurse materiale Resurse materiale reprezintă componentele fizice ale capitalului unei întreprinderi, care cuprind la rândul lor clădirile, utilajele si echipamentele de producţie, materiile prime şi materialele şi resursele energetice. Materiile prime reprezintă bunurile asupra cărora se acţionează în cadrul proceselor de producţie, cu ajutorul tehnicii şi tehnologiei mânuite de către om, în vederea obţinerii produselor/serviciilor necesare societăţii. Ele pot fi : - materii prime de bază : care se regăsesc după procesul prelucrării în produsul finit

12

materii prime auxiliare : care ajută producţia şi se degradează în timpul acesteia, practic neregăsindu-se în corpul material al produsului finit. Întreprinderile trebuie să fie preocupate, în mod constant, de asigurarea : - aprovizionării ritmice cu materii prime si materiale; - consumului raţional al materiilor prime si materialelor în procesul de producţie. Prin resurse energetice se înţelege cantitatea de energie care poate fi utilizată/exploatată într-o anumită perioada de timp, prin folosirea unor surse energetice. Sursa energetica reprezintă orice purtător de energie sub formă concentrată. Utilizarea lor raţională produce trei efecte importante. Astfel, la nivelul întreprinderii determină reducerea costurilor de producţie şi diminuarea impactului asupra economiei naţionale, în ceea ce priveşte cererea de resurse energetice, în special cele fosile fiind un domeniu extrem de sensibil. În ţările UE există o sensibilizare a populaţiei şi a mediului de afaceri cu privire la importanţa recuperării şi reciclării de resurse materiale, precum şi a unor programe care vizează creşterea eficienţei energetice. Prin diferitele sale programe, UE susţine dezvoltarea unor metode care vor conduce la o mai mare eficienţă energetică, dezvoltarea unor noi tehnologii pentru exploatarea combustibililor fosili, cu efecte reduse asupra mediului înconjurător precum şi dezvoltarea energiei din surse regenerabile: biomasa, celule fotovoltactive, pile de combustie, utilizarea hidrogenului, a metanolului etc. Toate actele normative adoptate în acest domeniu de ţările UE au în comun câteva elemente : - economia de energie este concepută ca o sursă importantă de energie, care înscrie în acelaşi timp printre cele mai eficiente măsuri de reducere a poluării; - alocarea unor sume importante pentru activităţi de cercetaredezvoltare; - introducerea măsurilor de utilizare eficienta a energiei; - existenţa unei structuri organizatorice naţionale care concepe şi aplică programe coerente de conservare a energiei. -

Clădirile, elemente ale capitalului fix, participă la mai multe cicluri de producţie şi îşi transmit valoarea asupra produselor/serviciilor în mod repetat. Recuperarea valorii transmise se realizează prin amortizare. Sub denumirea de utilaje de producţie sunt grupate într-o întreprindere maşinile, instalaţiile, mijloacele de transport, uneltele, aparatele, echipamentele şi accesoriile destinate realizării procesului de producţie. Ele participă, la fel ca şi clădirile la mai multe cicluri de producţie, iar recuperarea valorii se realizează prin amortizare. Utilajele pot fi specializate , destinate realizării în mod repetat a unor operaţii tehnologice sau procese pentru o gamă redusă de produse, si universale, care execută operaţii tehnologice sau procese pentru o mare varietate de produse.

13

Maşini de prelucrare simple, echipate cu un anumit tip de sculă (maşini de găurit, frezat, strunjit etc.)

Maşini agregat, echipate cu mai multe scule/capete de prelucrare

Maşini semi-automate (operaţiile tehnologice se execută automat, iar restul operaţiilor se execută manual)

Maşini automate (toate operaţiile tehnologice, auxiliare, de servire sunt automate) Creşte gradul de complexitate

2.3. Resurse umane Resursele umane reprezintă salariaţii întreprinderii, resursele active, creatoare ale unei întreprinderi. Omul reprezintă resursa cea mai importantă a unei întreprinderi, fiind singura resursă care îşi poate cunoaşte şi învinge propriile limite, constituindu-se de cele mai multe ori întrun potenţial neexploatat. Monitorizarea corespunzătoare a acestui tip de resurse, de la stabilirea necesarului de personal şi recrutarea acestuia până la motivarea şi păstrarea lui în firmă, este vitală pentru avantajul concurenţial pe care întreprinderea îl are pe piaţă. Realizarea obiectivelor întreprinderii se poate face doar prin activităţi de muncă organizate şi orientate ale resurselor umane. În teoria tradiţională a întreprinderii, salariaţii erau priviţi prin prisma modului în care aceştia executau anumite operaţii, fiind grupaţi sub denumirea generică de „forţă de muncă". Această denumire, care este folositoare pentru a desemna totalitatea persoanelor angajate, nu trebuie însă să implice şi atitudinea întreprinderii faţă de proprii angajaţi, care prin utilizarea acestei denumiri generice, întotdeauna la singular, desemnează masa tuturor angajaţilor şi nu permite diferenţierea individului, cu personalitatea sa complexă, nevoile specifice, şi viziunea sa creatoare. Deşi unele firme continuă astăzi să manifeste această atitudine, este nevoie de o strategie a întreprinderii în domeniul resurselor umane. Aceasta implică furnizarea de programe de instruire şi diverse activităţi, printre care şi crearea unui climat/cultură de învăţare, prin care resurse umane ale firmei pot fi dezvoltate şi educate în

14

scopul îmbunătăţirii utilizării lor în cadrul organizaţiei respective, pentru a contribui la îndeplinirea obiectivelor întreprinderii. Realizarea fiselor de post, cuprinzand descrierea activitatilor specifice fiecarui loc de munca si a relatiilor ierarhice si functionale cu celelalte posturi. Compartimentarea interna, cele mai intalnite metode fiind compartimentarea functionala (functie de natura activitatii: productie, financiar, marketing etc.) si ierarhica (salariatii desfasoara activitati similare si raporteaza direct managerului). Trebuie avuta in vedere si compartimentarea informala care poate aparea in diferite situatii (existenta unor relatii anterioare intre unii angajati, dezacord fata de unele decizii ale conducerii etc.). In masura in care este posibila, structurile informale trebuie transformate in structuri formale. Stabilirea ariei de control a fiecarui post, respectiv a persoanelor care se afla in subordinea ierarhica a fiecarui post. Cu cat marimea afacerii si a resurselor umane implicate este mai mare, este din ce in ce mai importanta delegarea sarcinilor si responsabilitatilor. Practic, pentru a fi sigur de rezultatele angajatilor sai, intreprinzatorul trebuie sa recruteze, sa selecteze, sa asigure instruirea, sa evalueze si sa recompenseze fiecare angajat astfel incat sa existe permanent motivatia pentru a lucra cu maxima eficienta. A. Recrutarea Recrutarea are drept scop identificarea potentialilor candidati pentru diferite posturi in cadrul firme. In cazul recrutarii din interiorul firmei, avantajele principale sunt cunoasterea salariatului si a deprinderilor sale de lucru, costul angajarii (legat practic numai de asimilarea noilor deprinderi necesare), posibilitatea preluarii sarcinilor fara intreruperea activitatii, precum si crearea motivatiei salariatilor de a munci mai bine pentru a fi promovati la randul lor. Dezavantajele principale sunt legate, in principal, de experienta superioara si de ideile noi pe care le poate avea un specialist adus din afara organizatiei. Recrutarea din exteriorul firmei se poate baza pe prietenii sau cunostintele intreprinzatorului, informatiile furnizate de Oficiul fortelor de munca sau institutii de invatamant, fostii salariati, recomandari din partea unor angajati, furnizori sau clienti, anunturi in mass-media. O sursa cu o importanta particulara o reprezinta concurentii, ai caror fosti angajati pot aduce intreprinzatorului nu numai experienta ci si informatii privind fostul angajator. B. Selectia Intreprinzatorul trebuie sa evalueze capacitatea fiecarui solicitant de a rezolva problemele specifice locului de munca vizat. Pentru aceasta, informatiile obtinute in momentul recrutarii trebuie completate cu informatii mai detaliate privind studiile pe care le are solicitantul, experienta in munca, deprinderi aplicabile in munca, istoricul muncii, pregatirea speciala ceruta, experienta manageriala. Sunt importante si referintele profesionale sau cele personale. Deseori, pot fi aplicate diferite tipuri de teste, care furnizeaza informatii suplimentare foarte utile. Pot fi utilizate teste de performanta in realizarea diferitelor tipuri de activitati specifice postului, teste de aptitudini, teste de personalitate, teste de inteligenta.

15

C. Pregatirea angajatilor Personalul selectat si angajat trebuie introdus rapid in mediul de lucru al activitatii ce se va desfasura. Intreprinzatorul trebuie sa familiarizeze noii salariati cu firma si cu munca pe care o vor desfasura. In primele zile vor avea loc intalniri cu ceilalti salariati, vor fi prezentate facilitatile fizice, procedurile si politicile firmei. Un accent deosebit trebuie pus pe modul in care este prezentat noul venit celorlalti salariati, pentru ca acestia sa nu-1 respinga. Chiar daca noul angajat are calificarea necesara postului respectiv, un anumit grad de instruire este probabil necesar. intr-o firma mica este deosebit de important ca salariatii sa poata realiza mai multe activitati. Ei reprezinta un activ puternic pentru intreprinzator, in lipsa altora, ei ii pot suplini pe cei absenti, asigurand continuitatea activitatii. De asemenea, salariatii bine instruiti nu trebuie supravegheati permanent, asa ca intreprinzatorul va avea mai mult timp disponibil pentru alte activitati. Metodele de instruire cele mai frecvent utilizate sunt instruirea la locul de munca, rotatia posturilor, cursuri de calificare. Perfectionarea profesionala are drept consecinta imediata o munca mai eficienta si o crestere a productivitati. Astfel, cheltuielile pentru pregatirea personalului reprezinta o investitie ca oricare alta. Pregatirea angajatilor poate fi realizata la locul de munca si in afara locului de munca. Micile intreprinderi folosesc in special metoda pregatirii la locul de munca, care are un mare impact asupra angajatilor, intrucat este legata direct de performante. Pregatirea in afara locului de munca presupune urmarea unor scoli, seminarii ori lucrul in afara locului de munca. Ca o regula generala, impulsul principal al perfectionarii profesionale trebuie sa il dea intreprinzatorul. Daca el va continua pregatirea, ceilalti il vor urma.

2.4. Resurse financiare Resursele financiare desemneaza potentialul intreprinderii sub forma mijloacelor banesti, inclusiv valutare. Resursele financiare sunt utilizate de intreprindere pentru a achizitionarea factorilor de productie si satisfacerea altor necesitati legate de fabricarea si comercializarea produselor.Resursele financiare necesare desfasurarii normale a activitatii intreprinderii se obtin astfel:pe calea finantarii de la buget, in cazul regiilor autonomepe calea creditarii de la sistemul bancarpe calea autofinantariiprin vanzarea de actiuni si obligatiuni pe piata fir In conditiile economiei de piata principala cale de formare a resurselor financiare ale intreprinderii o constituie autofinantarea.Aceasta reprezinta acoperirea financiara a cheltuielor cerute de activitatile economice si sociale ale intreprinderii, din profit si amortizare. In cazul resurselor financiare obtinute pe calea creditarii, intreprinderea are obligatia atat a rambursarii creditului cat si a dobanzii.

16

Creditele pentru investitii si plata dobanzii se ramburseaza din mijloacele banesti constituite din profit. Creditele pentru productie si comercializare se ramburseaza din incasarile curente. Intr-o economie moderna, de regula, necesarul de resurse depaseste posibilitatile de procurare a acestora. De asemenea, in timp ce resursele au un caracter limitat, cererea de resurse inregistreaza o tendinta de crestere continua. Resursele, ca elemente ale bogatiei unei natiuni, include in structura lor, alaturi de resursele materiale, umane, informationale, valutare, si resursele financiare Resursele financiare reprezinta totalitatea mijloacelor banesti necesare realizarii obiectivelor economico-sociale intr-o anumita perioada de timp. La nivel national , resursele financiare includ: - resursele financiare ale autoritatilor si institutiilor publice; - resursele financiare ale unitatilor publice si private; - resursele financiare ale organizatiilor fara scop lucrativ; - resursele financiare ale populatiei In toate tarile se manifesta o cerere sporita de resurse financiare generata de cresterea nevoilor sociale intr-un ritm mai rapid decat cel al evolutiei produsului intern brut. Insa satisfacerea cererii de resurse financiare este influentata de un ansamblu de factori, cum sunt: -factori economici, care imprima o anumita evolutie produsului intern brut, ceea ce poate determina cresterea veniturilor impozabile; -factori sociali, care presupun redistribuirea resurselor in scopul asigurarii nevoilor de educatie, sanatate, protectie si asigurari sociale etc.; - factori demografici, care pot influenta, in anumite conditii, atat numarul populatiei active, cat si cresterea numarului contribuabililor; - factori monetari (masa monetara, creditul, dobanda), care isi transmit influenta prin pret, respectiv cresterea preturilor accentueaza fenomenele inflationiste, care la randul lor genereaza sporirea resurselor din impozite si taxe; - factori politici si militari, care prin masurile de politica economica, sociala si financiara pe care le implica, pot avea ca efect cresterea productiei si a veniturilor, a contributiilor pentru asigurarile sociale, a fiscalitatii, presiuni asupra bugetului general consolidat, influentand, in acelasi timp, nivelul resurselor financiare publice; factori de natura financiara, care sintetizeaza influenta factorilor prezentati anterior, prin dimensiunea cheltuielilor publice. Datorita caracterului limitat al resurselor financiare, o problema foarte importanta a societatii o constituie alocarea resurselor necesare producerii tuturor categoriilor de bunuri (publice, mixte si private). Deciziile privind alocarea resurselor intre sectorul public si cel privat influenteaza decisiv, atat productia de bunuri publice cat si raportul dintre acestea si bunurile private. In teoria finantelor publice, se apreciaza ca alocarea resurselor este optima atunci cand cerintele consumatorilor sunt satisfacute la un nivel maxim, prin intermediul sectorului privat si a celui public. La un moment dat, cetatenii unei tari pot manifesta, in functie de distributia averii si veniturilor, anumite preferinte fata de procurarea bunurilor publice si a celor private, iar comportamentul acestora este pus in evidenta de curbele de indiferenta. O curba de indiferenta include, la un moment dat, punctele in care preferintele fata de sectorul public si cel privat sunt egale, respectiv indiferente. Curbele de indiferenta evidentiaza toate combinatiile unor cosuri de bunuri si

17

servicii produse atat de sectorul public, cat si de cel privat, fata de care o persoana este indiferenta. Finanţarea activităţii unei întreprinderi reprezintă totalitatea mecanismelor, tehnicilor şi a instrumentelor prin care sunt procurate mijloacele băneşti necesare pentru realizarea şi dezvoltarea activităţilor unei întreprinderi. În general, finanţarea îmbracă două forme distincte : -surse proprii - autofinanţare prin utilizarea capitalului propriu, reinvestirea profitului, amortizarea capitalului fix, vânzarea de active fixe; -surse atrase - împrumuturi contractate din anumite surse, majorarea capitalului social prin suplimentarea acestuia sau prin emiterea de acţiuni (valabil în cazul SA sau SCA) sau cooptarea a unor asociaţi cu noi părţi sociale (modalitate valabilă pentru SRL). În ceea ce priveşte cea de-a doua categorie de surse, şi acestea se regăsesc în practică sub mai multe forme: Finanţarea pe termen scurt (aproximativ 1 an) este, de regulă, posibilă prin: - credite bancare care se acordă pentru activităţi curente, achiziţii de materiale etc. O formă specială de împrumut pe termen scurt este constituită din linia de credit (în limba engleză stand by), care permite firmei să împrumute de la aceeaşi bancă în mod repetat, până la o anumită sumă limită. Întreprinderea poate preleva din această sumă limită sumele necesare, plătind dobândă doar pentru acestea, iar pentru sumele neutilizate se plăteşte un comision de angajament. Acest tip de credite trebuie garantate şi, prin reînnoirea lor, firma îşi asigură un nivel corespunzător al disponibilului bănesc. Linia de credit este revizuită periodic de către bancă, acesta având posibilitatea de a denunţa înţelegerea în diferite cazuri, de exemplu atunci când situaţia financiară a întreprinderii se modifică; - credite de la furnizori (creditul comercial), prin amânarea plăţii facturilor după un anumit termen stabilit, la preţul stipulat în contract, la care se adaugă şi dobânda. Documentul reprezentativ pentru acest tip de finanţare este cambia (în limba engleză bill of exchange). Cambia este unul dintre cele mai vechi mijloace de plată şi garantare, fiind şi un mijloc de creditare, atunci când scadenţa este la un anumit termen, varianta cea mai frecventă fiind la 90 de zile. Cambia reprezintă un ordin scris şi necondiţionat dat de o persoană (trăgător) asupra unei alte persoane (tras) de a plăti o sumă de bani, la vedere sau după o anumită scadenţă, unui beneficiar. O variantă a cambiei este biletul la ordin (în limba engleză promissory note). Acesta reprezintă un înscris prin care o persoană (emitentul) se obligă să plătească altei persoane (beneficiarul), sau la ordinul acesteia, o sumă de bani, la scadenţă. Cambia şi biletul la ordin pot fi scontate, adică vândute unei bănci înainte de scadenţă, în schimbul plăţii valoni cambiei după aplicarea unei taxe de scont, în funcţie de numărul de zile rămase până la scadenţă (practic ele sunt transmise băncii prin înscrierea pe verso a numelui beneficiarului şi a celui care transmite titlul, operaţiune denumită andosare). Scopul scontării este acela ca beneficiarul cambiei sau al biletului la ordin să transforme creanţa pe care o are asupra unui terţ într-o sumă lichidă, fără a mai aştepta scadenţa. Finanţarea pe termen mediu (5-7 ani) şi lung (peste 7 ani) poate fi accesată prin intermediul creditelor bancare, fiind destinate investiţiilor sau achiziţionării de active. Există şi alte tehnici speciale de finanţare, cum ar fi : - forfetarea (în limba engleză forfating) se foloseşte mai ales în cazul firmelor implicate în activităţi de export. Forfetarea exportului pe credit constă în transmiterea creanţelor provenite din operaţiunile de comerţ exterior unei instituţii financiare specializate, care le

18

plăteşte imediat şi îşi recuperează contravaloarea acestora la scadenţă. Specific forfetarii este faptul că se aplică şi creanţelor provenite din exporturile pe credit cu scadenţa la termen mijlociu şi mare, permiţând realizarea unor operaţiuni de finanţare pe termen mediu. Costurile forfetarii sunt însă ridicate şi constau în rate fixe de dobândă, la care se adaugă comisionul instituţiei de finanţare, stabilit diferenţiat în funcţie de factori importanţi printre care se poate menţiona bonitatea debitorului, aceste taxe putându-se ridica până la 20% din valoare titlului; - factoringul (în limba engleză factoring) reprezintă operaţiunea prin care o instituţie specializată financiară (factor) preia în proprietatea sa creanţele unei întreprinderi (aderent), în schimbul unui comision, prin plata facturilor aderentului, reprezentând dovada efectuării tranzacţiei care are ca obiect produse/servicii livrate pe credit; - leasingul, metodă de finanţare pe termen mediu şi lung, reprezintă o formă de închiriere realizată de societăţi financiare de leasing sau producători al unor bunuri de producţie către întreprinderi care. nu dispun de fonduri proprii sau nu doresc să recurgă la credite bancare pentru achiziţionarea acestora. În vederea utilizării bunului, întreprinderea va plăti societăţii de leasing sau producătorului costul sub formă de rate eşalonate pe perioada de valabilitate a contractului de leasing. La sfârşitul perioadei de închiriere, întreprinderea poate alege una dintre următoarele opţiuni: să prelungească contractul, să-l cedeze sau să achiziţioneze bunul la valoare lui reziduala. Contractarea directă între producătorul şi utilizatorul bunului poartă numele de leasing direct, în timp ce leasingul prin intermediul unei societăţi financiare specializate se numeşte leasing indirect Există şi posibilitatea de lease-back, prin care proprietarul, aflat în nevoie urgentă de fonduri băneşti, îşi vinde produsul unei societăţi de leasing care apoi îl închiriază; eurocreditele reprezintă o mobilizare de capitaluri pe termen mediu şi lung, având scadenţe între 3 şi 8 ani, prin apelarea la piaţa eurodevizelor. Eurodevizele sunt acordate de un grup de bănci constituite într-un consorţiu, sub conducerea unei bănci coordonatoare. Banca coordonatoare trebuie să fie, de regulă, din ţara beneficiarului. Eurocreditele poartă o dobândă bazată pe LIBOR (London Interbank Offered Rate) şi reprezintă rata dobânzii la creditele pe termen scurt de pe piaţa interbancară londoneză; - finanţarea prin emisiunea de obligaţiuni (valabilă doar în cazul SA şi SCA) prin care se pot obţine fonduri de la publicul larg sau de la un grup restrâns de investitori. Obligaţiunile reprezintă titluri financiare exprimând drepturile deţinătorului asupra emitentului, în urma unui împrumut acordat celui din urmă, în schimbul unei dobânzi. Scadenţa de răscumpărare de către emitent variază, de regulă, de la 5 la 15 ani, fiind o formă de mobilizare a creditului pe termen mediu şi lung; - finanţarea prin creditare internaţională depinde de conjunctura economică de pe piaţa mondială şi condiţiile care trebuie îndeplinite de solicitantul de credit şi pot fi de două tipuri: rambursabile şi nerambursabile. Pentru identificarea riscului de investiţii în anumite ţări, au apărut companii specializate (de exemplu, Standard & Poors, Moody's, Fitch) care studiază condiţiile din diferite ţări, iar rezultatele sunt catalogate într-o scală a valorilor denumită risc de ţară (în limba engleză rating, prin care se evaluează riscul investiţional pe termen scurt şi lung, în monedă locală sau străină, definind astfel expunerea la o pierdere potenţială (vezi tabelul 5-1 pentru rating-ul stabilit de Standard&Poors). Riscul de ţară reprezintă o noţiune agregată care oferă o imagine sintetică a gradului de risc la care se expune o afacere localizată pe teritoriul geografic al unei ţări. Nivelul riscului nu este egal pentru fiecare din componentele sale, şi nici nu este constant în timp, el modificându-se în

19

funcţie de evoluţiile economice, politice, sociale şi instituţionale ale ţării respective. Un rating favorabil determină creşterea posibilităţilor de acces la creditul internaţional pentru întreprinderile din ţara respectivă. O altă sursă de finanţare a activităţii unor întreprinderi poate fi acordarea de subvenţiile de către stat (rambursabile sau nerambursabile), atunci când firma se află într-o situaţie economică/financiară dificilă care poate fi generată de cazuri de forţă majoră. Mai mult decât atât, statut poate garanta în faţa băncilor credite speciale pe care le pot obţine întreprinderile, prin negocierea unor clauze de împrumuturi preferenţiale.

20

CONCLUZII Organizarea structurala reprezinta cea de-a doua componenta de baza a organizarii formale a firmei. Prin organizarea structurala se asigura modelarea organizarii procesuale in conformitate cu necesitatile si posibilitatile fiecarei organizatii. Principala expresie a organizarii structurale o reprezinta structura organizatorica. FORMALA are drept caracteristica faptul ca se constituie ca efect a unor legi, norme, reguli prevazute într-un document organizatoric intern, principii si se aplica prin documente oficiale. Prin intermediul ei sunt definite elementele componente de baza: obiectivele, posturile si functiile, compartimentele, sistemul de relatii organizatorice, puterea si responsabilitatile în unitatea economica. INFORMALA se compune din grupe de salariati între care se stabilesc relatii spontane si flexibile. Natura motivelor care determina crearea unor grupuri nonformale si relatiile dintre personae nu sunt foarte clare, adesea apar spontan si nu sunt precizate întrun document organizatoric. Între aceste doua tipuri de structuri exista interferente semnificative dar greu de apreciat, cu toate acestea trebuie luate în considerare în proiectarea modului de functionare a unitatii în ansamblul sau. Structura informala poate fi apreciata ca un element nedisociabil al structurii formale, iar cunoasterea ei ofera multiple posibilitati de perfectionare a mecanismelor interne de functionare a unitatii economice. Aceasta ne conduce la concluzia ca, structura informala contine într-o maniera specifica componentele celei formale. Între organizarea formala si cea informala a unei firme exista o strânsa interdependenta. Pe de o parte, organizarea formala, prin incadrarea personalului in compartimente si stabilirea relatiilor in cadrul lor si intre ele s.a.m.d creeaza canavaua pentru cristalizarea ansamblului organizarii informale.Pe de alta parte organizarea informala influenteaza asupra elementelor organizarii formale, determinând aparitia unor abateri care pot fi evidentiate prin cercetari sociometrice. Cunoscând faptul ca in orice firma organizarii formale ii este asociata una informala. sarcina principala a managerilor si organizatorilor este de a gasi mijloace pentru a integra obiectivele organizarii informale cu obiectivele organizarii formale. În acest scop. incadrarea personalului in diferite compartimente sau introducerea unor noi metode de munca este necesar sa ia in considerare caracteristicile or¬ganizarii informale, astfel incât sa evite aparitia unor tensiuni si sa faciliteze cresterea coeziunii grupelor de munca, scurtarea fluxurilor de comunicatii etc. Pentru aceasta este necesar sa se cunoasca bine situatia si necesitatile personalului, managerii sa fie accesibili executantilor. iar repartizarea sarcinilor, competentelor, sanctiunilor si recompenselor sa fie judicioasa. Desi notiunea de structura organizatorica a fost abordata in numeroase lucrari asupra sa nu s-a ajuns la o definire riguros stiintifica. care sa intruneasca consensul specililistilor. Cea mai mare parte din abordarile consacrate o definesc de o maniera destul de generala. ceea ce lasa mai ales când se trece la analiza concreta in intreprinderi, o usa larg deschisa impreciziunilor si confuziilor. Structura organizatorica a firmei este o expresie atât a resurselor umane, materiale, financiare si informationale incorporate, cât si a caracteristicilor mediului in care acestea isi desfasoara activitatile. Importanta structurii organizatorice rezida in conditionarea obtinerii unei

21

profitabilitati ridicate in firme, intru cât este o componenta de baza a sistemului de management, a carui functionalitate o determina in buna masura. Structura organizatorica asigura osatura sistemului managerial de rationalitatea sa depinzând intr-o proportie apreciabila continutul si imbinarea sistemului de obiective, configuratia si functionalitatea sistemului informational si decizional, gama metodelor si tehnicilor de management utilizate etc. Evident, toate acestea determina modul de folosire a resurselor, conditiilor de vânzare a produselor si implicit volumul cheltuielilor, marimea profitului etc.Impactul structurii organizatorice nu trebuie rezumat insa doar la efectele strict economice. Implicatii dintre cele mai importante au caracteristicile structurii organizatorice asupra"satisfactiilor obtinute de salariatii societatii comerciale sau regiei de stat in procesul muncii, asupra climatului de munca.

22

BIBLIOGRAFIE

Maria Ioncica, Rodica Minciu, Gabriela Stanciulescu – Economia serviciilor (Editia a II-a revazuta si adaugita), Editura Uranus – Bucuresti 1999 2. Ion Ionescu, Viorica Ionascu, Manoela Popescu – Economia intreprinderii de turism si comert, Editura Uranus – Bucuresti 2002 3. Conf. dr. V. Olteanu – Economia intreprinderii turistice, UCDC – Facultatea de management turistic si comercial - Bucuresti 1993 4. Suzana Ilie, Cătplina Popovici, Rodica Albu – Planificare operaţională, Editura Oscar Print, Bucuresti, 2006 1.

23

ANEXE Structura organizatorica a unei intreprinderi

Structura ierarhic-functionala(mixta)

24

Resursele Întreprinderii

Clădiri

Resurse materiale

Utilaje de producţie

Materii prime de bază Materii prime şi materiale

Resurse

Materii prime auxiliare

Resurse energetice

Resurse financiare

Obţinute prin finanţarea de la buget întreprinderi aflate în proprietatea statului

Obţinute prin credite bancare Obţinute prin credite comerciale (vânzarea pe credit)

Obţinute prin autofinanţare (reinvestirea profitului, amortizări etc.)

Obţinute prin leasing (acordul prin care se transferă dreptul de folosinţă asupra unui bun, pe o durată stabilită, în schimbul unei redevenţe)

Obţinute prin emiterea de obligaţiuni Alte forme

Resurse umane Resurse informaţionale

25

26