Armonizarea Fiscala in Uniunea Europeana [PDF]

Zitiervorschau

CUPRINS

1. UNIUNEA EUROPEANĂ.......................................................................................3 1.1. Prezentare a Uniunii Europene şi scurt istoric...........................................................................3 1.2. Veniturile Uniunii Europene.......................................................................................................6 1.3. Cheltuielile Uniunii Europene....................................................................................................7

2. COMPETIŢIA FISCALĂ.....................................................................................10 2.1. Conceptul de competiţie fiscală...............................................................................................10 2.2. Reducerea impozitelor la nivel global......................................................................................11 2.3. Efectele competiţiei fiscale internaţionale...............................................................................14

3. TEORIA ŞI PRACTICA ARMONIZĂRII FISCALE........................................18 3.1. Necesitatea şi strategia armonizării..........................................................................................18 3.2. Câmpul armonizării fiscale......................................................................................................20 3.3. Soluţiile alternative de armonizare...........................................................................................21

4. ARMONIZARE FISCALĂ ÎN ŢĂRILE UNIUNII EUROPENE.....................24 4.1. Armonizarea impozitelor directe..............................................................................................24 4.1.1. Armonizarea impozitelor pe veniturile persoanelor fizice................................................24 4.1.2 Armonizarea impozitului pe profit.....................................................................................25 4.1.3. Armonizarea impozitului pe avere....................................................................................27 4.2. Armonizarea impozitelor indirecte...........................................................................................28 4.2.1. Armonizarea TVA-ului......................................................................................................28 4.2.2. Armonizarea accizelor.......................................................................................................32 4.3. Armonizarea sistemului fiscal romanesc cu cel comunitar......................................................33 4.3.1. Negocierea capitolului 10 „Impozitarea" cu U.E..............................................................33 4.3.2. Strategia privind politica fiscală în perioada de pre-aderare.............................................35

5. ANALIZA ECONOMETRICĂ A CREŞTERII ECONOMICE ÎN BAZA ARMONIZĂRII FISCALE – CAZUL U.E.............................................................38 5.1. Analiza influenţei cumulate a impozitelor directe, impozitelor indirecte şi contribuţiilor la asigurările sociale de stat asupra produsului intern brut pe cap de locuitor în Uniunea Europeană........................................................................................................................................39 5.2. Analiza influenţei impozitelor directe asupra produsului intern brut pe cap de locuitor în Uniunea Europeană.........................................................................................................................42 5.3. Analiza influenţei impozitelor indirecte asupra produsului intern brut pe cap de locuitor în Uniunea Europeană.........................................................................................................................50 5.4. Analiza influenţei contribuţiilor la asigurările sociale de stat asupra produsului intern brut pe cap de locuitor în Uniunea Europeană............................................................................................58

CONCLUZII...............................................................................................................66 BIBLIOGRAFIE........................................................................................................68

1

2

1. UNIUNEA EUROPEANĂ 1.1. Prezentare a Uniunii Europene şi scurt istoric La baza actului de naştere a Comunităţilor Europene stă declaraţia din 9 mai 1950 a ministrului francez de externe Robert Schuman, care prezenta astfel un plan pus la punct împreună cu Jean Monnet, pe atunci comisar al planului de modernizare a Franţei de după război. "Declaraţia Schuman" a devenit realitate la 18 aprilie 1951 prin semnarea, la Paris, de către şase ţări fondatoare (Franţa, R. F. Germania, Italia, Belgia, Olanda şi Luxemburg) a "Tratatului instituind Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului" (CECO), care a intrat în vigoare la 23 iulie 1952. Primele succese ale CECO precum şi avantajele pe care le-ar fi presupus continuarea operei de unificare europeană au determinat miniştrii de externe ai celor şase ţări fondatoare să opteze pentru continuarea procesului de integrare în domeniul economic, unde pasiunile naţionale erau mai puţin intense şi deci şansele de găsire a unui teren de interese comune erau mai mari. Conferinţa de la Messina, din 1955, a încredinţat unei comisii prezidate de ministrul belgian de externe Paul Henry Spaak sarcina studierii posibilităţii unei integrări progresive în acest domeniu. Raportul prezentat de acesta în 1956 a servit drept bază de negociere a Tratatului Comunităţii Europene a Energiei Atomice (CEEA) şi Tratatului Comunităţii Economice Europene (CEE). Semnate în martie 1956 de către cele şase state membre ale CECO, aceste tratate au intrat în vigoare la 1 ianuarie 1958. Succesele înregistrate de cooperarea celor şase în cadrul CEE au condus la integrări succesive ale altor state: • 1973 Danemarca, Irlanda şi Marea Britanie • 1981 Grecia. • 1986 Spania şi a Portugalia • 1995 Austria , Finlanda şi Suedia • 2004 Malta, Cipru şi 8 state din fostul bloc comunist ( Estonia, Letonia, Lituania, Polonia, Cehia, Slovacia, Polonia, Ungaria) Uniunea Europeană are astăzi 25 state membre. Cel de-al cincilea val se va încheia odată cu aderarea României şi Bulgariei, programată să aibă loc la 1 ianuarie 2007. Turcia şi Croaţia sunt ţări candidate cu care negocierile de aderare tocmai au început. Principalele obiective ale Uniunii Europene sunt: - promovarea progresului economic şi social (piaţa unică a fost instituită în 1993, iar moneda unică a fost lansată în 1999); - să afirme identitatea Uniunii Europene pe scena internaţională (prin ajutor umanitar pentru ţările nemembre, o politică externă şi de securitate comună, implicare în rezolvarea crizelor internaţionale, poziţii comune în cadrul organizaţiilor internaţionale); - să instituie cetăţenia europeană (care nu înlocuieşte cetăţenia naţională dar o completează, conferind un număr de drepturi civile şi politice cetăţenilor europeni); - să dezvolte o zona de libertate, securitate şi justiţie (legată de funcţionarea pieţei interne şi în particular de libera circulaţie a persoanelor); - să existe şi să se consolideze în baza dreptului comunitar (corpul legislaţiei adoptate de către instituţiile europene, împreună cu tratatele fondatoare); 3

Cinci instituţii sunt implicate în conducerea Uniunii Europene: Parlamentul European (ales de către popoarele statelor membre), Consiliul (reprezentând guvernele statelor membre), Comisia (executivul şi organismul cu drept de a iniţia legislaţie), Curtea de Justiţie (care asigură compatibilitatea cu dreptul comunitar), Curtea de Conturi (responsabilă de controlul folosirii fondurilor comunitare). Aceste instituţii sunt sprijinite de alte organisme: Comitetul Economic şi Social şi Comitetul Regiunilor (organisme consultative care acordă sprijin ca poziţiile diferitelor categorii sociale şi regiuni ale Uniunii Europene să fie luate în considerare), Avocatul Poporului în Uniunea Europeană (care se ocupă de plângerile cetăţenilor cu privire la administraţia la nivel european), Banca Europeană de Investiţii (instituţia financiară a UE) şi Banca Centrală Europeană (răspunzătoare de politica monetară în zona euro). Istoria Uniunii Europene, aşa cum rezultă din Raportul general asupra activităţilor Uniunii Europene, se bazează pe cronologia celor mai importante realizări ale Uniunii şi instituţiilor sale. De la declaraţia lui Robert Schuman, din anul 1950, până la primele valuri de aderare din anii '70 şi '80, de la instituirea Pieţei Unice în 1993 până la lansarea monedei euro la 1 ianuarie 1999 şi deschiderea negocierilor de aderare cu ţările Europei Centrale şi de Est. Principalele momente în evoluţia Uniunii Europene sunt considerate următoarele: - 1950, 9 mai: Robert Schuman, ministrul de externe al Franţei, inspirat de Jean Monnet, propune planul ce va sta la baza Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului sau CECO ("Declaraţia Schuman"); - 1951, 18 aprilie: Este semnat Tratatul de la Paris pentru constituirea CECO, de către Belgia, Franţa, Germania, Italia, Luxemburg şi Olanda; - 1953, 10 februarie: Piaţa Comună a cărbunelui şi oţelului devine funcţională. Cele şase state fondatoare înlătură barierele vamale şi restricţiile cantitative cu privire la materiile prime menţionate; - 1954, 30 august: Proiectul de tratat pentru crearea unei Comunităţi politice europene eşuează, odată cu respingerea de către Parlamentul francez, în august 1954, a tratatului asupra Comunităţii Europene a Apărării; - 1957, 25 martie: Sunt semnate tratatele care instituie Comunitatea Europeana a Energiei Atomice (EURATOM) şi Comunitatea Economică Europeană (CEE) de către cele şase ţări - Belgia, Franţa, Germania, Italia, Luxemburg şi Olanda; tratatele de înfiinţare sunt cunoscute sub numele de Tratatele de la Roma şi au intrat în vigoare la 1 ianuarie 1958; - 1967, 1 iulie: Intră în vigoare Tratatul de constituire a unui singur Consiliu şi a unei singure Comisii a Comunităţilor Europene; - 1987, 1 iulie: Intră în vigoare Actul Unic European (AUE), care adaugă cooperarea politică celei economice; - 1993, 1 noiembrie: Intră în vigoare Tratatul asupra Uniunii Europene. Comunităţile Europene (CECO, EURATOM şi CEE), împreună cu Politica externă şi de securitate comună şi Justiţia şi afacerile interne reprezintă cei trei piloni ai UE; - 1997, 16 iulie: Este adoptată "Agenda 2000 - pentru o Europă mai puternică şi mai extinsă", care tratează reforma instituţională a UE, prezintă viziunea asupra extinderii Uniunii şi opiniile Comisiei cu privire la cererile de aderare la UE ale celor zece ţări central europene; - 1998, 4 noiembrie: Primele Rapoarte anuale referitoare la stadiul de îndeplinire a condiţiilor de aderare la UE; - 1999, 1 ianuarie: Lansarea monedei unice europene în 11 state europene care au îndeplinit criteriile de convergenţa (Franţa, Germania, Olanda, Belgia, Luxemburg, Austria, Italia, Spania, Portugalia, Finlanda, Irlanda); - 1999, 1 mai: Intră în vigoare Tratatul de la Amsterdam;

4

- 2000, 15 ianuarie: Sesiunea inaugurală a Conferinţei ministeriale interguvernamentale pentru negocieri de aderare cu Malta, România, Slovacia, Letonia, Lituania şi Bulgaria are loc la Bruxelles, Belgia - 2000, 14 februarie: Începe Conferinţa interguvernamentală cu privire la reforma instituţională a Uniunii Europene, la Bruxelles, Belgia. Ţările candidate sunt atenţionate cu privire la importanţa următoarelor aspecte: adoptarea oficială şi aplicarea acquis-ului comunitar; asigurarea unei bune funcţionări a pieţei interne, în concordanţă cu politicile Uniunii Europene, cu o atenţie specială acordată domeniilor agriculturii, justiţiei şi afacerilor interne şi protecţiei mediului; alinierea la practicile Uniunii Europene în ceea ce priveşte relaţiile cu terţe state şi organizaţii internaţionale. De asemenea, statele candidate au primit asigurări că fiecare solicitare de aderare va fi evaluată funcţie de meritele proprii. Ţările candidate şi-au prezentat obiectivele strategice determinate de aspiraţiile politice, culturale şi socio-economice în perspectiva aderării. - 2000, 9 mai: Instituţiile europene celebrează a 50-a aniversare a "Declaraţiei Schuman"; - 2000, 8 noiembrie: Comisia Europeana adoptă rapoartele anuale asupra progreselor înregistrate de statele candidate şi revizuieşte parteneriatele pentru aderare; - 2000, 7-11 decembrie: Consiliul European de la Nisa este în favoarea accelerării negocierilor de aderare cu statele candidate şi apreciază pozitiv efortul acestora de a îndeplini condiţiile pentru adoptarea şi aplicarea acquis-ului. Consiliul a luat, de asemenea, în discuţie politica de securitate şi apărare europeană, a aprobat agenda socială europeană, a trecut în revistă procesul de cercetare european, coordonarea politicilor economice, siguranţa şi sănătatea consumatorului, siguranţa maritima, protecţia mediului, servicii de interes general, libertate, securitate şi justiţie, cultură, regiuni îndepărtate şi relaţii externe. Conferinţa Interguvernamentală s-a încheiat cu un acord politic privind Tratatul de la Nisa; - 2001, 2 ianuarie: Grecia devine cel de al 12-lea membru al zonei euro; - 2001, 26 februarie: Tratatul de la Nisa a fost adoptat de către guvernele Statelor Membre. Tratatul va intra în vigoare după ratificarea sa de către toate parlamentele naţionale; - 2001, 15-16 iunie: Consiliul European de la Goteborg a decis, în ce priveşte extinderea UE şi procesul de aderare, printre altele, ca "eforturi speciale să fie dedicate asistenţei acordate Bulgariei şi României"; - 2001, 21 septembrie: Consiliul European extraordinar de la Bruxelles, Belgia evaluează situaţia internaţională după atacurilor teroriste care au avut loc la 11 septembrie în New York şi Washington, SUA şi stabileşte liniile directoare pentru riposta UE; - 2001, 13 noiembrie: Comisia Europeana adopta Rapoartele Anuale asupra progreselor înregistrate de statele candidate şi revizuieşte Parteneriatele de Aderare. Zece ţări candidate îşi propun să încheie negocierile în 2002; - 2001, 14-15 decembrie; Consiliul European de la Laeken, Belgia decide să convoace o Convenţie privind viitorul UE, prezidată de Valéry Giscard d'Estaing; - 2002, 1 ianuarie: monedele şi bancnotele euro intră în circulaţie în cele 12 state participante la zona euro: Austria, Belgia, Finlanda, Franţa, Germania, Grecia, Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Portugalia şi Spania; - 2002, 28 februarie: perioada circulaţiei monetare duale ia sfârşit şi euro devine singura moneda a celor 12 state participante la zona euro. Are loc, la Bruxelles, sesiunea inaugurala a Convenţiei privind Viitorul Europei. - 2004, 1 mai: Ziua Extinderii. 10 ţări aderă la Uniunea Europeana (Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Cehia, Slovacia, Slovenia şi Ungaria) - 2005, 25 aprilie: Semnarea Tratatului de Aderare la Uniunea Europeana între Bulgaria, România şi cele 25 de State Membre - 2005, 29 mai: Franţa respinge prin referendum ratificarea Tratatului Constituţional 5

- 2005, 1 iunie: Olanda respinge prin referendum ratificarea Tratatului Constituţional - 2005, 3 octombrie: Uniunea Europeana decide deschiderea negocierilor de aderare cu Turcia şi Croaţia - 2005, 21 octombrie: Comisia Europeana recomanda deschiderea negocierilor asupra unui Acord de Stabilizare şi Asociere cu Bosnia-Herţegovina - 2005, 25 octombrie: este semnat la Atena primul tratat multilateral din sud - estul Europei Tratatul privind Comunitatea Energiei - 2005, 9 noiembrie: Comisia Europeană dă publicităţii strategia globală de extindere pentru ţările candidate, Croaţia şi Turcia, şi pentru Balcanii Occidentali1.

1.2. Veniturile Uniunii Europene Uniunea Europeana este finanţată în principal din resurse puse la dispoziţie de Statele Membre, pe care este legal îndreptăţită să le colecteze şi care poartă denumirea de „resurse proprii”. Nivelul acestora este stabilit prin decizii ale Consiliului prin vot în unanimitate şi ratificat de parlamentele naţionale. Suma totală a resurselor proprii necesare finanţării bugetului este determinată de totalul cheltuielilor, din care se scad alte venituri. Suma totală a resurselor proprii nu poate depăşi 1,24% din venitul naţional brut (VNB) al Uniunii Europene. Resursele proprii se repartizează pe următoarele categorii (cifrele corespund bugetului pe anul 2005, adoptat în decembrie 2004): - Resursele proprii tradiţionale (RPT), respectiv taxele vamale, taxele agricole şi cotizaţiile pentru zahăr. Aceste resurse, prelevate de la operatorii economici, sunt percepute de Statele Membre în contul UE. Totuşi, Statele Membre păstrează 25% din suma, pentru compensarea propriilor cheltuieli de colectare. Taxele vamale şi taxele agricole sunt prelevate din importurile de produse din ţări terţe, la rate care au la bază Tariful Vamal Comun. Cotizaţiile pentru zahăr sunt plătite de producătorii de zahăr pentru finanţarea restituirilor la exportul de zahăr. Aceste prelevări se cifrează la aproximativ 6% din totalul RPT. Resursele proprii tradiţionale (RPT) reprezintă aproximativ 11.6 % din totalul veniturilor Uniunii. - Resursele proprii provenind din TVA se aplica bazelor TVA ale Statelor Membre, care sunt armonizate în acest scop conform regulilor comunitare: acelaşi procent se aplica bazei armonizate a fiecărui Stat Membru. Totuşi, baza TVA care se ia în calcul este plafonată la 50% din venitul naţional brut al fiecărui Stat Membru, astfel că statele mai puţin prospere să nu plătească disproporţionat faţă de capacitatea lor de contribuţie, din moment ce consumul şi deci TVA tind să reprezinte un procent mai mare din venitul naţional al acelor state la un nivel relativ scăzut de prosperitate. Resursele provenind din TVA reprezintă aproximativ 14.4% din totalul veniturilor Uniunii. - Resursele provenind din VNB echilibrează veniturile şi cheltuielile bugetare, respectiv finanţează acea parte a bugetului neacoperită din alte surse de venit. Se aplica acelaşi procent venitului naţional brut al fiecărui Stat Membru, procent stabilit în conformitate cu regulile 1

http://www.infoeuropa.ro/jsp/page.jsp?cid=59&lid=1

6

comunitare. Resursele provenind din VNB reprezintă aproximativ 73% din totalul veniturilor Uniunii. Compensaţia britanică – acest mecanism specific destinat corectării dezechilibrului bugetar al Marii Britanii face parte de asemenea din sistemul resurselor proprii. Mecanismul de compensare în favoarea Marii Britanii datează din 1985 şi are rolul de a corecta dezechilibrul între contribuţia Mari Britanii la bugetul comunitar şi partea care ii revine din cheltuielile comunitare corespunzătoare Statelor Membre. Mecanismul a fost modificat de câteva ori până în prezent, pentru a compensa schimbările intervenite în sistemul de finanţare al bugetului UE, dar principiile fundamentale rămân aceleaşi. Suma rambursată Marii Britanii reprezintă 66% din dezechilibrul bugetar. Corecţia britanica aferenta bugetului pe anul 2005 s-a ridicat la aproape 5,1 miliarde de euro. Costul corecţiei este asumat de celelalte 24 de State Membre.

1.3. Cheltuielile Uniunii Europene În cadrul cheltuielilor U.E., întâlnim şapte mari categorii: agricultura (46% din ponderea cheltuielilor), instrumente structurale (34%), politici interne (6%), acţiuni externe (5%), administraţie (5%), ajutor pre-aderare (3%), rezerve (1%)2. Agricultura. Politica agricolă comună este din punct de vedere istoric cea mai mare consumatoare de resurse din cadrul politicilor Comunităţii. Transferul de responsabilitate de la Statele Membre către Uniunea Europeană este evidenţiat în acest caz, Uniunea Europeană furnizând o mare proporţie din fondurile destinate agriculturii europene. În ultimii ani, întâlnim o scădere a proporţiei acestor cheltuieli în bugetul Uniunii, ca urmare a dezvoltării altor politici comunitare şi a dorinţei politice de a stabiliza cheltuielile agricole. Proporţia din buget alocată agriculturii este justificată de obiectivele CAP, trasate in tratate, cum ar fi: o creştere a competiţiei în domeniul agricol, garantarea unui standard de viaţă acceptabil populaţiei din domeniul agricol, stabilizarea pieţelor, securitatea aprovizionării şi asigurarea unor preţuri rezonabile pentru consumatori. Aceste obiective au fost într-o mare măsură atinse, dar politica a fost recent reformată pentru a ţine cont de noile situaţii internaţionale şi de mediu în care se situează agricultura. Reformele majore s-au bazat pe principiile competitivităţii preţurilor şi a ajutoarelor directe către fermieri, fiind responsabile pentru reducerea surplusurilor şi a exodului rural, precum şi prezervarea mediului, în special prin descurajarea agriculturii intensive şi încurajarea creşterii tradiţionale a recoltei şi dezvoltarea unor activităţi noi cum activităţi noi cum ar fi turismul. Din aceleaşi considerente, CAP-ul are momentul de faţă şi un pilon secund, politica de dezvoltare rurală, pentru care s-a alocat un nivel substanţial de resurse – mai mult de 10% din cheltuielile totale agricole între anii 2000-2006 Politica de coeziune economică şi socială. Această politică a devenit un obiectiv major în procesul de construire a Europei. Scopul ei este reducere inegalităţilor în distribuirea averii pe regiuni, îmbunătăţirea ocupării forţei de muncă, susţinerea dezvoltării armonioase în regiuni variate ale Europei, protejarea mediului înconjurător, astfel încât toţi cetăţenii europeni să beneficieze de piaţa comunitară şi de uniunea monetară şi economică. Pentru a atinge acest obiectiv, se alocă un buget superior modernizării structurilor economice şi sociale. În urma propunerilor Comisiei, Consiliul Europei, a confirmat nevoia de a concentra cheltuielile pe Fondurile Structurale (Fondul European de Dezvoltare Regională, Fondul Social European, Fondul European de Garanţie şi 2

The budget of the European Union: how is your money spent?, European Communities, Brussels, 2000, p.23-31

7

Ghidare în Agricultură şi Instrumentul Financiar de Ghidare a Pescuitului) în regiunile cu nevoia ce mai mare. Obiectivele acestei politici au fost reduse de la şase la trei: Obiectivul 1 : Promovarea dezvoltării în regiunile cele mai sărace şi modernizarea structurilor economice ale acestora. Se face referire în această categorie la regiunile a căror produs brut (domestic) naţional este sub nivelul de 75% din media Comunităţii Europene, regiuni aflate la marginea Uniunii (insulele Azore, Madeira, insulele Canare), precum şi regiunile cu o densitate a populaţiei extrem de scăzută (regiunile nordice ale Uniunii). Obiectivul 2 : Asistenţă în conversia economică şi socială a zonelor aflate în dificultate, regiunile industriale aflate în mijlocul unor schimbări socio-economice substanţiale si problematice, zone rurale în declin, zone urbane în criză şi regiuni afectate de restructurarea industriei pescuitului. Obiectivul 3 : Asistenţă în adaptarea şi modernizarea educaţiei, a politicilor şi sistemelor de pregătire şi angajare. Scopul acestui obiectiv este de a veni în ajutorul şomerilor, tinerilor, excluşilor şi în general a tuturor lucrătorilor şi cetăţenilor europeni în găsirea unui loc de muncă, adaptarea la schimbările economice, precum şi accesul la educaţie şi pregătire pe toată durata vieţii. Pe perioada 2000-2006, trei sferturi din resursele Fondului Structural sunt destinate Obiectivului 1, în timp ce resursele rămase sunt împărţite egal între Obiectivele 2 şi 3. În sfârşit, Fondul de Coeziune, se referă Statele Membre cu un produs naţional brut mai mic de 90% din media Comunităţii. Acesta reprezintă 8% din totalul ajutorului structural şi are ca destinaţie, finanţarea proiectelor în domeniul infrastructurii transporturilor şi mediului. Politici interne. Sumele alocate din buget au fost in principal utilizate pentru crearea pieţei interne. Natura cheltuielilor este foarte variată. Cercetarea şi dezvoltarea tehnologică sunt domenii cheie în viitorul Europei. Uniunea are propria politică de cercetare care completează şi încurajează eforturile Statelor Membre. În perioada 1999-2002 a fost adoptat un proiect a cărui prioritate era susţinerea proiectelor care implicau colaborarea centrelor de cercetare, companiilor şi universităţilor din diferite State Membre. Bugetul pentru politica de cercetare alocat de Uniunea Europeană reprezintă doar 4% din cheltuielile din domeniul cercetării efectuate în Europa. Programele Uniunii se referă în principal la informaţie şi tehnologia comunicaţiei, biotehnologie, energie, mediu şi sănătate. După cercetare, cel de-al doilea fond ca mărime este alocat transportului Trans-European, energiei şi reţelei de telecomunicaţii. Obiectivul în acest caz este de implementare a unei reţele globale coerente, astfel încât, artere vitale ale extinsei pieţe interne să aducă o contribuţie mai mare competitivităţii economiei, îmbunătăţirii ocupării forţei de muncă şi coeziunea economică şi socială a Europei. O altă destinaţie a cheltuielilor o reprezintă variatele măsuri în domeniul educaţiei, pregătirii vocaţionale şi în special promovarea mobilităţii studenţilor. Programul Socrates, a permis la 200.000 de studenţi să beneficieze de această mobilitate, în timp ce Programul Leonardo da Vinci, a susţinut peste 700 de proiecte transnaţionale având ca scop îmbunătăţirea pregătirii vocaţionale, iar programele „Tineretul pentru Europa” şi „Serviciul European de Voluntariat” au finanţat proiecte care implicau mai mult de 80.000 de tineri. În final, alte exemple de politici interne, includ mediul, audiovizualul şi cultura, informaţia şi comunicaţiile. Acţiuni externe. Acţiunile externe se referă la acţiunile instituţiilor comunitare îndreptate în direcţia ţărilor din lumea întreaga care nu sunt membre, iar importanţa acestora a crescut semnificativ în importanţă în ultima vreme. Ajutorul comunitar de dezvoltare şi ajutorul umanitar susţin ţările din centrul şi estul Europei. Uniunea este lider mondial în ceea ce priveşte furnizarea de ajutor umanitar şi mâncare. Aceste acţiuni reflectă solidaritatea Uniunii cu regiuni care au suferit dezastre. Uniunea Europeană finanţează de asemenea măsuri generale de susţinere a democraţiei ţi a drepturilor omului, precum şi măsuri de protejare a pădurilor tropicale şi a mediului. 8

În final, o parte a bugetului alocat acţiunii externe revine cooperării cu ţări industrializate care nu sunt membre (Japonia şi Statele Unite ale Americii) şi pentru activităţi în asociere cu organizaţii internaţionale. Pregătiri pentru lărgirea Uniunii Europene. Lărgire Uniunii, este unul din subiectele majore aferente construcţiei Europei. În agricultură, programul Sapard, promovează modernizare, îmbunătăţirea calităţii şi siguranţei produselor, promovarea respectului pentru mediu şi diversificarea activităţii economice în zonele rurale. Prin instrumentul structural ISPA, se urmăreşte alinierea transportului şi structurilor de mediu la standardele europene. În sfârşit, programul Phare, finanţează modernizare şi adaptarea la standardele europene, a economiilor şi administraţiilor ţărilor din Europa Centrală şi de Est. Administraţie. În această categorie intră cheltuieli cum ar fi: salariile, pensiile, echipamente, clădiri. Personalul instituţiilor se ridică la 32.000 de oficiali care este echivalentul cu personalul serviciului public dintr-un oraş cum ar fi Viena sau cu personalul Ministerului Agriculturii a Franţei.

9

2. COMPETIŢIA FISCALĂ 2.1. Conceptul de competiţie fiscală Globalizarea împleteşte economiile naţionale separate într-o singură economie mondială. Acesta este rezultatul creşterii fluxurilor comerciale şi de investiţii, a mobilităţii forţei de muncă şi a transferurilor rapide de tehnologie. Dereglerea pieţelor financiare, reducerea barierele în calea comerţului şi în calea investiţiilor şi reducerea costurilor comunicaţiilor şi a transporturilor au stimulat aceste tendinţe.3 Un nivel ridicat al taxelor este dificil de menţinut în acest mediu economic nou. Odată cu creşterea integrării europene, persoanele fizice si cele juridice câştigă o libertate mai mare de a profita de oportunităţile oferite de economiile străine. Aceasta creşte sensibilitatea deciziilor cu privire la investiţii şi locaţie faţă de taxare. Ca urmare, un nivel ridicat al impozitelor şi taxelor pot cauza pierderi economice semnificative odată cu deschiderea graniţelor, oferind ţărilor impulsuri puternice de reducere a impozitelor şi taxelor. Competiţia fiscală internaţională creşte pe măsură ce creşte mobilitatea capitalurilor şi a forţei de muncă. Majoritatea ţărilor dezvoltate, au implementat în ultimii ani, reforme fiscale pentru asigura menţinerea atractivităţii economiei la investiţii. Media impozitelor pe venit, în cadrul ţărilor industrializate din Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică (OCDE) a scăzut cu 20 de puncte procentuale din 1980. Media impozitelor pe profit, a scăzut de asemenea cu 6 puncte procentuale în ultimii 6 ani. Presiunea de reducere a impozitelor şi taxelor, provine de la pierderea directă de capital şi personal calificat a ţărilor care nu au adoptat o reformă fiscală, dar şi de la exemplul ţărilor care prosperă sub regimuri fiscale scăzute. Un exemplu ar fi recentul succes economic repurtat de Irlanda, o ţară mică cu 3,8 milioane de locuitori care a reuşit să atragă mai multe investiţii directe străine decât Japonia şi Italia. Principala atracţie pentru investitorii străini a fost un impozit de 10% asupra manufacturii şi serviciilor financiare. Ca urmare, Irlanda este la ora actuală într-o perioadă de boom economic şi are unul dintre cele mai ridicate nivele de trai din lume. Totuşi, asemenea succese în reducerea impozitelor şi taxelor, preocupă pe anumiţi economişti care văd în competiţia fiscală, o creatoare de distorsiuni. O preocupare ar fi că diferenţele între nivelele impozitelor şi taxelor determină migrarea capitalurilor şi a forţei de muncă peste graniţele ţărilor, iar resursele s-ar putea sa nu fie utilizate în cea mai productivă manieră. Din acest punct de vedere, Irlanda beneficiază de prea multe investiţii datorită nivelurilor reduse ale impozitelor şi taxelor. Dar astfel, se pierde din vedere un subiect mai important şi anume: un nivel ridicat al impozitelor şi taxelor limitează creşterea economică. În măsura în care competiţia fiscală creează presiune care determină scăderea impozitelor şi taxelor, toate ţările câştigă prin îmbunătăţirea creşterii economice şi din venituri ridicate. Preocupările politice sunt în mare parte responsabile de opoziţia la competiţia fiscală internaţională. Un raport important al OCDE din 1998, a susţinut necesitatea unei acţiuni coordonate global de limitare a efectelor negative al competiţiei fiscale. O preocupare este reducerea, ca urmare a competiţiei fiscale, a abilităţii guvernelor de redistribuire a veniturilor. Dispunând de o libertate 3

Chris Edwards and Veronique de Rugy, Economic Freedom of the World: 2002 Annual Report, Fraser Institute, Vancouver, 2002, p.43-54.

10

internaţională sporită, persoanele fizice şi juridice supuşi unor presiuni fiscale ridicate, vor căuta, în mod natural, alte locaţii pentru derularea investiţiilor şi prestarea muncii. OCDE, numeşte aceasta evitare a taxelor „libera circulaţie” care „ar avea influenţe negative asupra aplicării impozitării progresive si asupra atingerii obiectivelor de redistribuire”. Redistribuirea veniturilor, totuşi, implică aplicarea unor cote de impozit superioare anumitor categorii de persoane şi a unor cote inferioare, altor categorii, astfel, aceştia din urmă care plătesc o proporţie mai mică din venit sub formă de impozite sunt cei care beneficiază de „libera circulaţie”. Competiţia fiscală poate afecta negativ redistribuirea veniturilor, dar aceasta s-ar putea să aducă un rezultat benefic deoarece, această redistribuire a atins un grad excesiv în majoritatea ţărilor. Pe lângă eforturile OCDE de reducere a competiţiei fiscale prin acţiune globală coordonată, guvernele alică, la rândul lor, numeroase măsuri anticoncurenţiale. De exemplu, multe ţări au impus straturi complexe de reguli restrictive în materie de impozite aplicabile operaţiilor cu străinătatea ale corporaţiilor. Aceste reguli de împiedicare a evitării impozitelor sunt, în general, menite să prevină orice beneficiu pe care o companie ar putea să îl obţină printr-o impozitare redusă asupra anumitor venituri ale unor subsidiare din străinătate. Aceste răspunsuri defensive la globalizare sunt o ameninţare la adresa libertăţii economice deoarece contracarează presiunea reducerii impozitelor determinată de competiţia fiscală.

2.2. Reducerea impozitelor la nivel global Mare majoritate a ţărilor industrializate au redus impozitele suportate de persoanele fizice şi juridice faţă de nivelul acestora în anii ’80. Cifrele din „Libertatea economică a lumii” care includ atât impozitele naţionale cât si pe cele locale, arată o scădere a mediei impozitelor pe venit în cadrul OCDE de la 67% în 1980 la 47% în 2000 (Tabelul 2.1). Anumite ţări nordice, au adoptat un sistem dual de impozitare a venitului ca răspuns la creşterea competiţiei fiscale. Aceste sisteme cuprindeau rate scăzute pe veniturile din deţinerile de capital (dobânzi, dividende şi câştiguri din capital), dar menţineau rate progresive în ceea ce priveşte venitul din muncă. Danemarca, Finlanda, Norvegia şi Suedia au implementat asemenea reforme acum un deceniu, iar Olanda şi Austria au adoptat şi ele recent nişte reforme similare. Conform OCDE asemenea „evoluţii spre o reducere a impozitului pe deţinerile de capital, reflectă adesea nevoia de a rămâne competitivi pe pieţele internaţionale de capital.” Din aceeaşi sursă, observăm o scădere a mediei impozitelor pe profit de la 37,6% în 1996 la 31,4% în 2002 (Tabelul 2.2). Notăm faptul că rata statutară este doar un factor de determinare a atractivităţii climatului impozitelor asupra persoanelor juridice. Rata marginală efectivă a impozitelor trebuie să ţină seama de deducerea deprecierii, creditele de investiţii şi alte provizioane. Impozitele asupra persoanelor fizice efective au înregistrat o scădere în ultimii ani în cadrul OCDE, deşi nu în aceeaşi măsură ca şi ratele statutare. Pentru multe decizii ale întreprinderilor, ratele statutare sunt factorul relevant de luat în considerare. Un studiu relevă faptul că „venitul raportat al întreprinderilor poate să fie foarte elastic în raport cu impozitele statutare având în vedere că venitul poate fi cu uşurinţă transferat dintr-o jurisdicţie în alta fără ca aceasta să implice mişcarea unor bunuri reale.”

11

Tabelul 2.1

Impozitele pe venit în perioada 1980-2000

Australia Austria Belgia Canada Danemarca Finlanda Franţa Germania Grecia Islanda Irlanda Italia Japonia Coreea Luxemburg Mexic Olanda Noua Zeelandă Norvegia Portugalia Spania Suedia Elveţia Turcia Marea Britanie Statele Unite Media pentru 26 de ţări din OCDE

1980

1985

1990

1995

2000

62 62 76 60 66 65 60 65 60 63 60 72 75 89 57 55 72 62 75 84 66 87 31 75 83 70

60 62 76 50 73 64 65 65 63 56 65 81 70 65 57 55 72 66 64 69 66 80 33 63 60 50

49 50 55 44 68 63 53 65 50 40 58 66 65 60 56 40 72 33 54 40 56 72 33 50 40 33

47 50 58 44 64 55 51 66 45 47 48 67 65 48 50 35 60 33 42 40 56 58 35 55 40 42

47 50 58 44 59 52 54 59 43 45 42 51 50 44 49 40 52 39 48 40 48 51 31 45 40 42

Variaţia 1980-2000 −15 −12 −18 −16 −7 −13 −6 −6 −17 −18 −18 −21 −25 −45 −8 −15 −20 −23 −27 −44 −18 −36 0 −30 −43 −28

67

63

53

50

47

−20

Sursa: James Gwartney and Robert Lawson, Economic Freedom of the World: 2001 Annual Report.

Câştigurile din capital au fost reduse în numeroase ţări. De exemplu, Canada a redus includerea în câştigurile de capital de la 75% la 50% în 2000, reducând astfel câştigurile efective la jumătate din impozitul ordinar marginal. Unele ţări, cum ar fi Olanda, Noua Zeelandă, Hong Kong şi Taiwan nu impozitează câştigurile din capital. De asemenea, se înregistrează şi o reducere a câştigurilor de capital ale întreprinderilor. Recentele reforme fiscale din Germania au abolit impozitul de 50% asupra acţiunilor deţinute în alte companii din motive de competitivitate. De fapt, aceasta a atras reacţia promptă a Uniunii Europene care şi-a exprimat îngrijorarea că aceasta ar constitui „competiţie fiscală nedreaptă” deoarece ar atrage companii străine de holding în Germania. Aceste companii de holding au fost mult timp orientate înspre Olanda, datorită absenţei impunerii asupra câştigurilor din capital ale întreprinderilor, precum şi datorită altor avantaje. 12

Tabelul 2.2

Impozitele pe profit în perioada 1996-2002

Australia Austria Belgia Canada Cehia Danemarca Finlanda Franţa Germania Grecia Ungaria Islanda Irlanda Italia Japonia Coreea Luxemburg Mexic Olanda Noua Zeelandă Norvegia Polonia Portugalia Slovacia Spania Suedia Elveţia Turcia Marea Britanie Statele Unite Media pentru 30 de ţări din OCDE

1996

1997

1998

1999

2000

2001

2002

66,0 34,0 40,2 44,6 39,0 34,0 28,0 36,7 57,4 40,0 33,3 33,0 38,0 53,2 51,6 33,0 40,3 34,0 35,0 33,0 28,0 40,0 39,6 n/a 35,0 28,0 28,5 44,0 33,0 40,0

36,0 34,0 40,2 44,6 39,0 34,0 28,0 36,7 57,4 40,0 18,0 33,0 36,0 53,2 51,6 30,8 39,3 34,0 35,0 33,0 28,0 38,0 39,6 n/a 35,0 28,0 28,5 44,0 31,0 40,0

36,0 34,0 40,2 44,6 35,0 34,0 28,0 41,7 56,7 40,0 18,0 30,0 32,0 41,3 51,6 30,8 37,5 34,0 35,0 33,0 28,0 36,0 37,4 n/a 35,0 28,0 27,8 44,0 31,0 40,0

36,0 34,0 40,2 44,6 35,0 32,0 28,0 40,0 52,3 40,0 18,0 30,0 28,0 41,3 48,0 30,8 37,5 35,0 35,0 33,0 28,0 34,0 37,4 n/a 35,0 28,0 25,1 33,0 31,0 40,0

36,0 34,0 40,2 44,6 31,0 32,0 29,0 36,7 51,6 40,0 18,0 30,0 24,0 41,3 42,0 30,8 37,5 35,0 35,0 33,0 28,0 30,0 35,2 n/a 35,0 28,0 25,1 33,0 30,0 40,0

34,0 34,0 40,2 42,1 31,0 30,0 29,0 35,3 38,4 37,5 18,0 30,0 20,0 40,3 42,0 30,8 37,5 35,0 35,0 33,0 28,0 28,0 35,2 29,0 35,0 28,0 24,7 33,0 30,0 40,0

30,0 34,0 40,2 38,6 31,0 30,0 29,0 34,3 38,4 35,0 18,0 18,0 16,0 40,3 42,0 29,7 30,8 35,0 34,5 33,0 28,0 28,0 33,0 25,0 35,0 28,0 24,5 33,0 30,0 40,0

Variaţia 1996-2002 −6 0,0 0,0 −6 −8 −4 1,0 −2 −19 −5 −15 −15 −22 −13 −10 −3 −10 1,0 −1 0,0 0,0 −12 −7 n/a 0,0 0,0 −4 −11 −3 0,0

37,6

36,8

35,9

34,8

34,0

32,8

31,4

−6

Sursa: Klynveld, Peat, Marwick and Mitchell, Goerdeler, Annual Review 2003

O altă politică care a avut rolul de răspuns la competiţia fiscală fost aceea de reducere şi eliminare a impozitelor speciale asupra averii, care au fost subminate de mobilitatea capitalului. În anii ’90, Norvegia şi Suedia au redus aceste taxe, iar Danemarca, Olanda, Austria şi Germania le-au abolit. O anchetă în 19 ţări a relevat o scădere a mediei impozitului pe avere de 40% de la mijlocul anilor ’80. 13

Competiţia fiscală a determinat şi reducerea impozitelor pe deţinere de capital. Acestea sunt impozite asupra plăţilor către străini sub forma de dividende, dobânzi. Aceste impozite au avut ca efect o descurajare a investiţiilor prin plasarea unei ”taxe de ieşire” asupra venitului repatriat. O anchetă în 19 economii majore a descoperit ca acest impozit asupra dobânzilor bancare a fost redus la jumătate în ultimii 10 ani. Cele mai puternice presiuni înspre competiţie fiscală au loc între ţări cu importante legături comerciale, de investiţii şi culturale. De exemplu, reducerea acestor impozite în 1986 de către SUA, a stârnit îngrijorarea în rândul canadienilor care preconizau un transfer al profiturilor subsidiarelor din Canada, supuse unor impuneri ridicate, înspre America. Aceasta era relativ uşor de realizat prin creşterea finanţării datoriei în subsidiarelor din Canada, în vedere transferării venitului impozabil în afara Canadei. În consecinţă, Canada a reacţionat la rândul ei cu o reducere a impozitului pe capital pentru a evita reducerea bazei sale impozabile. În concluzie, competiţia fiscală a cauzat reduceri substanţiale ale impozitelor statutare de venit atât în cazul persoanelor fizice cât şi în cazul persoanelor juridice. Alte reforme au inclus reduceri ale impozitelor pe avere, impozitelor pe deţinere de capital şi pe creşterea de capital. În timp ce aceste reduceri ale impozitelor au avut efecte benefice, competiţia fiscală nu a redus încă nivelul total al impozitelor în majoritatea ţărilor. De fapt, impozitele totale, ca şi procent din produsul brut au crescut de la 32,1% în 1980 la 37,3% în 1999 în cadrul OCDE. De ce nu a avut loc încă reducerea nivelurilor totale ale impozitelor în majoritatea ţărilor? Parţial datorită măsurilor defensive ale guvernelor de protejare a bazei impozabile. Măsurile defensive includ aplicarea unor reguli complexe de impozitare a veniturilor întreprinderilor străine şi eforturi de limitare a competiţiei fiscale prin presiune politică internaţională asupra naţiunilor cu impozite reduse.

2.3. Efectele competiţiei fiscale internaţionale Teorema lui Tiebout Conceptul de competiţie fiscală a luat naştere, în literatura economică, într-un studiu realizat de Charles Tiebout în anul 1956, care studia furnizarea de bunuri publice de către autorităţile locale. Conform analizei lui Tiebout, competiţia dintre autorităţile locale pentru gospodării creşte bunăstarea generală a societăţii. Pentru a evita pierderea rezidenţilor, autorităţile trebuie să adapteze cheltuielile publice şi politica fiscală la preferinţele locale. Persoanele fizice selectează jurisdicţiile în funcţie de cererea acestora de bunuri publice şi de nivelul impozitelor locale. Dacă unele gospodării prefera şcoli publice bine finanţate, ar putea fi de acord cu impozite mai ridicate pe proprietate. Dacă nu, ar putea alege o jurisdicţie cu impozite inferioare şi cu servicii publice mai eficiente sau mai limitate. Competiţia dintre autorităţile locale este asemănătoare cu competiţia de piaţă pentru produse. Competiţia de piaţă încurajează realizarea unei producţii optime şi satisfacerea nevoilor consumatorilor. Competiţia fiscală furnizează politicienilor motivaţia necesară de îmbunătăţire a eficienţei guvernului şi de satisfacere a cererii populaţiei care l-au votat. Rezultatul competiţiei fiscale ar trebui să fie: nivelul impozitelor ar trebui să reflecte preferinţele tipice din fiecare jurisdicţie. Teorema lui Tiebout îşi concentrează atenţia asupra autorităţilor locale dar odată cu

14

creşterea fluxurilor internaţionale de capital şi de forţă de muncă, guvernele se aseamănă cu autorităţile locale prin competiţia de atragere a plătitorilor de impozite din afara graniţelor. Ineficienţe în teoria lui Tiebout Numeroase modele de estimare a efectelor competiţiei fiscale au fost construite după studiul realizat de Tiebout. Luând în considerare anumite ipoteze, competiţia fiscală, contribuie la creşterea bunăstării. În schimb, pornind de la alte ipoteze, se observă scăderea bunăstării, distorsionează investiţiile. Astfel, Parlamentul European consideră că o armonizare a impozitelor asupra persoanelor juridice este „necesară în vederea prevenirii distorsiunilor competiţiei, în special a deciziilor de investiţii. Dacă sistemul fiscal nu va fi neutru, resursele nu vor fi alocate corespunzător”. Preocupări similare au condus la implementarea, de către OCDE, a unui program global de restricţionare a „efectelor negative ale competiţiei fiscale”. În raportul său din 1998, „Efectele negative ale competiţiei fiscale: O problemă globală emergentă”, OCDE concluzionează că efectele negative ale politicilor fiscale creează „distorsiuni potenţiale în comerţ şi investiţii precum şi reducerea bunăstării globale”. Aceste critici se bazează pe ipoteze îndoielnice, şi ţin mai degrabă de politică decât de teoria economică. Afectează taxele negativ bunăstarea globală? Ce urmări negative ar putea avea competiţia fiscală? Raportul amintit, identifică şase efecte negative ale regimurilor de impozite reduse. Din cele şase, cel puţin patru sunt mai adevărate în cazul unor regimuri de impozite ridicate: „distorsionarea luxurilor financiare de investiţii şi indirect şi pe cele reale”, „subminarea integrităţii şi corectitudinii structurii fiscale”, „descurajarea obedienţei plătitorilor de impozite” şi „creşterea costurilor administrative şi acceptarea sarcinilor de către autorităţile fiscale şi plătitorii de impozite”. Al cincelea efect citat este de o birocraţie pură „modelarea nivelului şi structurii dorite a impozitelor şi cheltuielilor publice”. Al şaselea efect este „transferul indeziderat al sarcinii fiscale asupra unor baze fiscale mai puţin mobile cum ar fi munca, proprietatea şi consumul”. Acest ultim efect este un transfer deziderat şi aşteptat într-o economie globalizată. OCDE susţine că cauzează efecte negative prin erodarea bazelor impozabile ale unor ţări. Şi totuşi, OCDE se declară un susţinător al reducerilor impozitelor pe venit survenite ca urmare a globalizării. Astfel, OCDE este de părere că „mediul mai deschis şi mai competitiv ale ultimilor decenii, încurajează ţările să facă sistemele fiscale mai atractive pentru investitori. Pe lângă reducerea per ansamblu a impozitelor, un mediu competitiv poate promova o eficienţă superioară a programelor de realizare a cheltuieli publice.” Aceste reforme fiscale, erodează totuşi bazele impunerii în ţări ale căror sisteme fiscale nu au fost reformate. Aceasta este o inconsitenţă cheie în poziţia OCDE. Competiţia fiscală nu este o înrăutăţire de tipul Pareto4 Perspectiva adoptată de critici în materie de competiţie fiscală este aceea de „bunăstare globală”. Să presupunem că Statele Unite reduc impozitele pentru a creşte investiţiile, dar nu iau în considerare efectele asupra Germaniei. Aceasta ar fi privită ca şi o ineficienţă sau „externalitate fiscală” a competiţiei fiscale. Dacă ţările urmăresc binele propriilor cetăţeni prin reducerea impozitelor, sunt acuzate de vătămarea intereselor celorlalte ţări. Această concluzie, pune în discuţie 4

Înrăutăţirea de tip Pareto presupune că anumite câştiguri ale unei economii naţionale se pot obţine doar în urma unor pierderi înregistrate de altă economie naţională, ceea ce in Teoria Jocurilor poartă de numirea de joc de sumă zero.

15

suveranitatea naţiunilor. Nu este normală, abţinerea de la reforme fiscale domestice, datorită preocupării pentru alte jurisdicţii cu regimuri fiscale necompetitive. Această preocupare pentru „bunăstare globală” şi acuzaţiile de efecte negative a competiţiei fiscale presupun o viziune falsă că politica fiscală ar fi un joc de sumă zero. De fapt, importantele câştiguri economice posibile prin reducerea impozitelor infirmă afirmaţia, competiţia fiscală nu este un joc de sumă zero pentru anumite ţări sau pentru lumea întreagă. Dacă o ţară adoptă un sistem fiscal mai eficient pentru maximizarea creşterii economice, alte ţări vor urma exemplul, rezultând astfel o creştere globală a investiţiilor şi a rezultatelor. Un exemplu edificator este seria de reduceri a impozitelor pe venit ca urmare a reformelor adoptate de guvernul american in 1986. Toate ţările beneficiază prin urmărirea propriilor interese. Presupusul cost al „bunăstării globale” a competiţiei fiscale, se bazează pe modul în care diferenţele de impozite alterează alocarea unei presupuse cantităţi fixe de investiţii între ţări. Dar, costuri mai serioase ale bunăstării au loc în interiorul ţărilor care au un impozit ridicat pe venit, în special asupra capitalurilor şi persoanelor calificate. Impozitele marginale ridicate creează pierderi semnificative. Aceste pierderi sau costuri ale ineficienţei, cresc mai mult decât proporţional cu creşterea impozitelor marginale, deci chiar şi reducerile modeste ale impozitelor conduc la importante câştiguri economice. Competiţia fiscală creează o presiune de scădere a impozitelor ineficiente de capital provocând o creştere economică şi o creştere a investiţiilor la nivel mondial. Interesul Public contra Alegerii Publice Majoritatea experţilor sunt de acord că reducerea impozitelor duce la creştere economică. Totuşi există o preocupare că, competiţia fiscală, va determina în cele din urmă o scădere prea mare a impozitelor. Întrebarea este cat de „jos” este „prea jos”. Profesorul Julie Roin de la Universitatea din Chicago declara că „avocaţii armonizării fiscale privesc orice abatere de la nivelul şi distribuţia sarcinii fiscale plasate într-o lume necompetitivă ca fiind excesiv de scăzută.” Asta este în mare parte datorită ipotezelor pe care au fost construite modelele acestora. Un guvern status-quo este considerat de mărime optima dacă este atins prin decizii politice eficiente. Într-un studiu recent, Parlamentul European, a afişat mentalitatea status-quo creată prin criticile aduse competiţiei fiscale pe baza faptului că „fiecare ţară are o motivaţie pentru a scădea impozitele asupra persoanelor juridice sub nivelul care ar fi consistent cu poziţia sa naturală.” În ce constă poziţia naturală? Teoria guvernamentală a „interesului public” este implicit presupusă de criticii competiţiei fiscale: guvernul este presupus a fi un maximizator benevol al bunăstării cetăţenilor. Competiţia fiscală este văzuta ca şi o distorsiune a balanţei fiscale optime obţinută când guvernele au monopol asupra capitalului şi forţei de muncă. În contrast, „alegerea publică” priveşte oficialităţile publice angajate în comportamente bazate pe interes propriu care s-ar putea sa conducă sau nu la maximizarea bunăstării societăţii. Mai degrabă decât conducerea politicii înspre binele public general, responsabilii de conceperea politicii încearcă să obţină o putere mai mare prin maximizarea bugetelor, salariilor si primelor. Aceasta are ca rezultat, cheltuieli excesive şi nealocate. Ca urmare, competiţia fiscală poate mări bunăstarea prin împiedicarea creşterii ineficiente a guvernelor. Guvernele care nu au de a face cu competiţie, operează ca şi monopolişti privaţi cu puţine motivaţii de reducere a consumului neglijent şi de creştere a calităţii. Ideea conform căreia competiţia fiscală va conduce la distorsiuni, ignoră beneficiile reale ale procesului concurenţial, care implică luarea unor decizii dificile şi ignorarea ideilor ineficiente; încurajează inovaţiile şi realizarea unor produse superioare la costuri mai mici. Gary Becker, câştigător al premiului Nobel pentru economie a observat că „competiţia între naţiuni tinde să producă mai degrabă o curs înspre vârf prin limitarea abilităţii unor grupuri şi politicieni puternici ai fiecărei naţiuni să îşi impună voinţa în detrimentul intereselor majorităţii populaţiei.” 16

Neutralitate şi Diversitate Preocupările cu privire la competiţia fiscală internaţională provin şi din conceptul de „neutralitate” a impozitelor. Economiştii susţin în general, sistemele fiscale care nu distorsionează deciziile economice, de exemplu, prin favorizarea unei industrii în detrimentul alteia. În timp ce nici o taxă nu e complet neutră, guvernele ar trebui să colectează veniturile într-o asemenea măsură încât să minimizeze aceste distorsiuni. Dar ideea bună a neutralităţii impozitelor în limitele graniţelor naţionale nu este uşor de translatat asupra problemelor economice care depăşesc aceste graniţe. De exemplu, unii economişti specializaţi în fiscalitate susţin „neutralitatea exportului de capital”, în timp ce alţii susţin „neutralitatea importului de capital”. Aceste două viziuni asupra neutralităţii conduc la politici diferite. Problema mai mare este că fiscalitatea este doar una din politicile guvernamentale care se spune că produc „non-neutralităţi”. Competiţia între guverne are loc la multe nivele cum ar fi fiscalitatea cheltuieli, regularizare şi altele cuprinse în „Libertatea Economica a lumii”. Aceste politici diferite generează fluxuri de investiţii şi de forţă de muncă în afara graniţelor. Nu este evident motivul pentru care politicile necesită armonizare internaţională când uriaşe non-neutralităţi există în multe atribute guvernamentale. În comparaţie cu armonizarea fiscală, diversitatea sistemelor fiscale pare superioară. În acest fel, se câştigă cunoştinţe despre succese şi eşecuri ale strategiilor în afara graniţelor, permiţând implementarea la nivel naţional a unor politici fiscale superioare. Încercările de restricţionare globală a sistemelor fiscale prin reglementări internaţionale, împiedică evoluţia benefică a sistemelor fiscale naţionale independente.

17

3. TEORIA ŞI PRACTICA ARMONIZĂRII FISCALE 3.1. Necesitatea şi strategia armonizării Dezvoltarea schimburilor comerciale internaţionale şi mobilitatea crescândă a capitalurilor şi a persoanelor au reprezentat principalii factori care au reclamat nevoia armonizării sistemelor fiscale ale ţărilor implicate. Un prim pas a fost reprezentat de elaborarea tehnicilor de evitare a dublei impuneri internaţionale prin stabilirea unor criterii raţionale pentru tratamentul fiscal al veniturilor şi averilor din străinătate. Soluţia agreată a fost aceea a negocierii şi semnării unor convenţii bilaterale pentru evitarea dublei impozitări. Formarea uniunilor vamale în perioada postbelică şi paşii făcuţi în domeniul integrărilor regionale a ridicat problema înlăturării barierelor ce existau în calea liberei circulaţii a mărfurilor, capitalurilor şi persoanelor. Uniune Europeană, şi-a propus, încă de la apariţia ei, acest obiectiv. Realizarea lui presupunea, înainte de toate, crearea pieţei comune europene iar pentru ca ea să funcţioneze trebuiau înlăturate obstacolele existente. Armonizarea vamală nu era dificilă, existând experienţa Uniunii Belgo Luxemburgheze şi a Beneluxului ce a succedat acesteia. Soluţia a fost aceea a renunţării la taxele vamale pentru schimbările reciproce şi practicarea unui tarif vamal unic pentru relaţiile cu ţările din afara uniunii. Armonizarea vamală nu era însă suficientă pentru încurajarea şi amplificarea schimburilor comerciale dintre ţările membre deoarece exista încă o puternică barieră fiscală, datorată funcţionării unor sisteme diferite de impozitare în ţările uniunii, care nu erau dornice să renunţe la suveranitatea lor fiscală. Decizia din 1985 de ridicare a barierelor legale referitoare la mobilitatea bunurilor, capitalurilor şi persoanelor nu prevedea extinderea competenţei autorităţilor comunitare asupra cheltuielilor şi încasărilor publice, chiar dacă ele afectează alegerile private în privinţa localizării geografice a activităţilor economice. De altfel strategia în materie de integrare europeană deşi îşi propunea abolirea barierelor din faţa schimburilor, presupunea minimizarea transferurilor de suveranitate spre organismele comunitare. Eterogenităţile, numeroase şi profunde, existente în anumite domenii ale acţiunilor publice demersul pragmatic şi progresiv adoptat a fost fondat pe principiul subsidiarităţii care nu implică însă centralizarea competenţelor, în materie fiscală şi în politicile de alocare aplicarea acestui principiu presupune menţinerea deciziilor naţionale. Ideea era aceea că fiscalitatea nu este un domeniu de competenţă comunitară. Problemele fiscale nu figurau printre scopurile Comunităţii stipulate în articolul 2 al Tratatului de bază de la Roma şi nici în articolul 3 referitor la activităţile Comunităţii. Din 1957 de la Tratatul de la Roma şi până în anul 2000 la Tratatul de la Nice, ţările membre s-au opus în permanenţă transferului de suveranitate în materie fiscală. Nici până astăzi, în ciuda tentativelor de creare a unei eurotaxe, nu există încă un astfel de impozit comunitar, deşi ideea aceasta este din nou de actualitate. Cu toate acestea, UE nu putea ignora fiscalitatea pentru simplul motiv că aceasta aşeza o serie de obstacole în atingerea obiectivelor construcţiei comunitare. Măsurile fiscale întreprinse de către statele membre pot frâna libera circulaţie a mărfurilor, serviciilor şi capitalului în sânul Uniunii. Ele pot, de asemenea, genera distorsiuni economice incompatibile cu constituirea unui spaţiu economic unificat sau cu coordonarea politicilor economice în zona euro. 18

Tratatul de bază, ghidat de o astfel de concepţie, avea prevederi exprese la problemele fiscale în şapte dintre articolele sale. Primele patru sunt încorporate în capitolul intitulat Dispoziţiuni fiscale. Articolul 90 interzicea discriminările fiscale de orice fel, articolele 91 şi 92 interzic subvenţiile fiscale pentru export, iar articolul 93 constituie baza juridică pentru armonizarea fiscalităţii indirecte. Cel de-al cincilea articol fiscal (293) al Tratatului elimina dubla impozitare în interiorul Comunităţii iar articolele 25 şi 26 reglementează problemele vamale. Numeroase alte articole au incidenţe fiscale. Este vorba în special despre articolul 94 referitor la armonizările legislative şi cel cu privire Ia fiscalitatea directă. În ansamblul său Tratatul, bazat pe echilibrul dintre principiul subsidiarităţii şi intervenţia comunitară confirmă menţinerea suveranităţii şi competenţei naţionale în domeniul fiscal, dar cere autorităţilor comunitare să se preocupe de armonizarea sistemelor fiscale. Armonizarea fiscală se dovedea indispensabilă pentru asigurarea loialităţii în competiţia pe piaţa comunitară, dat fiind faptul că regimul diferit de impozitare avea un impact direct şi puternic asupra nivelului preţurilor şi asupra alegerii locaţiei pentru activităţile de producţie şi de distribuţie. Ambiţiile armonizării fiscale puteau fi situate astfel la trei nivele5. Primul nivel consta doar în a evita dezechilibrele imediate care puteau sa rezulte din deschiderea totală a frontierelor pentru schimburile de mărfuri şi pentru fluxuri financiare. Aceasta necesita o armonizare care putea fi mai mult sau mai puţin ambiţioasă, în funcţie de amploarea distorsiunilor care trebuiau evitate. Pentru eliminarea riscului unei concurenţe fiscale o astfel de armonizare se cerea a fi decisă colectiv. Introducerea şi generalizarea TVA în ţările comunitare este un exemplu în acest sens. Cel de-al doilea nivel, mai ambiţios, ar fi presupus uniformizarea sistemelor fiscale la scară comunitară. Aceasta putea fi un deziderat. Dar n-a fost şi nu este de actualitate nici măcar pe termen lung. În fond, cheltuielile publice nu sunt uniformizate şi nici măcar pe cale de uniformizare, iar redistribuirea rămâne într-un cadru pur naţional. Nu s-a pus problema ca bogaţii germani să preia în grija lor grecii săraci şi nici ca tinerii portughezi să finanţeze pensiile consistente ale vârstnicilor germani. Desigur că integrarea oferă şansa înlăturării treptate a handicapului pentru ţările mai sărace, dar ea nu va însemna nicidecum egalizarea calităţii vieţii la nivel comunitar. O cale de mijloc, cea preferată, constă în raţionalizarea sistemelor fiscale naţionale astfel încât ele să răspundă exigenţelor naţionale în privinţa consumurilor colective, dar cu rezultate convergente pe plan comunitar. Principiul democratic fundamental pretinde ca specificul naţional să fie respectat pe termen lung, fiind greu de obţinut încrederea într-un organism supranaţional reprezentativ, deci suveran, iar alegerile naţionale nu trebuie să fie dictate de cele ale statelor vecine. Armonizarea fiscală nu este concepută ca un sistem optimal cu un singur obiectiv, ci ca o căutare a celor mai bune compromisuri posibile între imperativele economice dictate de integrarea pieţelor şi libera circulaţie, pe de o parte, şi exigenţele autonomiei statelor membre în privinţa opţiunilor fiscale, pe de altă parte. De fapt, scopul armonizării a fost şi continuă să rămână acela de a concilia cea mai mare suveranitate a statelor membre în materie fiscală cu minimizarea distorsiunilor geografice induse prin diferenţele existente între sistemele fiscale naţionale. În absenţa unităţii politice europene şi a intersuveranităţii supranaţionale recunoscute este deci mai convenabil să se lase statelor membre libera alegere a nivelului şi naturii consumurilor colective şi a prestaţiilor sociale, precum şi, în măsura în care este posibil, a surselor de finanţare. Prin urmare, procesul armonizării nu este un simplu exerciţiu de aliniere a practicilor fiecărui stat la mijloacele comunitare de impunere pentru a se realiza uniformizarea, în fond armonizarea nu înseamnă uniformizare. Chiar acolo unde s-au făcut paşi serioşi în privinţa armonizării nu s-au introdus, de pildă, cote unice obligatorii la nivel comunitar pentru TVA sau un 5

H. Sterdyniak, M - H. Blonde, G. Comilleau, J. Le Cacheux, J. Le Dear, Vers une fiscalite europeenne, Ed. Economica, Paris, 1991, p. 79-97.

19

nivel obligatoriu pentru accizele armonizate. Soluţia a fost aceea a respectării unor benzi cu nivelul minim şi cel maxim pentru cotele standard şi pentru cele reduse la TVA şi a unui nivel minim pentru accize. Atunci însă când un impozit se dovedeşte a fi mai bun decât altul este de dorit ca toţi să-l adopte ca model. Sistemul fiscal al fiecărei ţări reprezintă un tot unitar astfel că lipsa unor impozite este adesea compensată prin existenţa unui alt impozit. Nu de puţine ori relaxarea fiscală în cazul impozitelor directe este compensată prin înăsprirea fiscalităţii indirecte. Oricum însă, reducerea puternică a unor impozite, în scopul armonizării, fără a reconsidera sistemul fiscal în ansamblul lui, riscă să dezechilibreze bugetele naţionale.

3.2. Câmpul armonizării fiscale Armonizării implică două probleme care trebuie luate în considerare. O primă problemă este legată de identificarea impozitelor care trebuie supuse armonizării, iar a doua vizează gradul de armonizare care trebuie adoptat. Răspunsul la prima problemă este acela că nu trebuie să fie armonizate decât impozitele pentru care menţinerea disparităţilor importante riscă să inducă distorsiuni substanţiale în mecanismele pieţei. Nu este dorită armonizarea prelevărilor al căror impact este plasat în principal asupra veniturilor gospodăriilor (menajului): impozitul pe veniturile persoanelor fizice, cotizaţiile sociale plătite de către angajaţi, impozitul asupra succesiunilor, impozitul asupra averii indivizilor. Barierele întâmpinate în calea mobilităţii persoanelor nu ţin neapărat de domeniul fiscal: bariere lingvistice, culturale sau de altă natură, astfel că deschiderea frontierelor nu riscă să modifice considerabil situaţia existentă în privinţa rezidenţei. Altfel se pune însă problema acum când exodul lucrătorilor din noile state integrate sau pe cale de integrare a devenit o realitate, tentaţi fiind de câştigurile mai consistente ce le pot obţine în ţările mai bogate. Pe termen lung însă, pe măsură ce investitorii străini vor găsi locaţii atractive în noile state comunitare, oferind numeroase locuri de muncă în ţara lor de origine cei mai mulţi emigranţi vor reveni în ţările lor. Situaţia se modifică în cazul întreprinderilor deoarece decizia privind locaţia este puternic influenţată de grija pentru minimizarea costurilor şi maximizarea randamentului net anticipat al investiţie. Două categorii principale de prelevări obligatorii influenţează direct costurile de producţie: acelea care cresc costul muncii (cotizaţiile sociale plătite de angajatori şi impozitele asupra salariilor) şi acelea care afectează costul consumurilor intermediare (în principal accizele, dar nu neapărat şi TVA care fiind deductibilă se recuperează). Totuşi, dacă salariile se indexează în funcţie de preţuri, TVA este asimilată prelevărilor asupra salariilor şi influenţează competitivitatea. Pe termen lung ecarturile în privinţa nivelului salariilor pot compensa diferenţele de fiscalitate astfel încât ţările cu sisteme diferite pot face comerţ fără distorsiuni majore. Pe termen scurt însă modificarea nivelului fiscalităţii indirecte într-una dintre ţări se repercutează obligatoriu asupra activităţii partenerilor săi. Este deci necesară o anumită armonizare a modificărilor acestor două tipuri de prelevări. De multe ori modalităţile de impozitare a beneficiului societăţilor pot induce distorsiuni în alegerea naturii investiţiilor, în localizarea geografică a tipurilor de activităţi şi în deciziile de finanţare a întreprinderii. Este necesară deci şi o armonizare a impozitelor asupra beneficiilor societăţilor, o extindere a impozitului asupra dividendelor şi unificare a tratamentului fiscal pentru profiturile repatriate sau vărsate în străinătate, în plus, menţiunea diferenţelor în sistemul de 20

impozitare a profitului poate provoca scăderea investiţiilor în ţările în care se percep impozite mai mari şi încurajează întreprinderile multinaţionale să-şi evidenţieze profiturile la filialele din ţările în care impozitele sunt mai moderate. Mobilitatea ridicată a capitalului face necesară şi armonizarea impozitelor asupra tranzacţiilor mobiliare şi a intermedierilor financiare. Din contră nu este indispensabilă şi nici dorită armonizarea veniturilor realizate din plasamentele familiilor care trebuie tratate la fel ca veniturile din alte surse în ţara de rezidenţă a deţinătorului. În privinţa celei de-a doua probleme, referitoare la gradul de armonizare ce ar trebui adoptat, trebuie reiterată ideea anticipată deja şi anume: armonizarea nu înseamnă uniformizare. Autorii studiului citat mai înainte argumentează prezentând experienţa statelor federale (în speţă SUA) unde s-a constatat că existenţa unui ecart de şapte puncte procentuale între impozitele asupra beneficiilor practicate în diferitele state ale federaţiei nu a creat distorsiuni majore şi nici mobilităţi excesive în privinţa locaţiei activităţilor desfăşurate. Pentru evitarea distorsiunilor privind deciziile de localizare a sediului social şi a tentaţiei de manipulare a conturilor întreprinderilor ce au unităţi de producţie în mai multe state astfel încât beneficiile să fie raportate în zonele cu fiscalitatea cea mai redusă, soluţia este aceea a impozitării beneficiului global al companiei, repartiţia sa între diferitele sedii fiind realizată la prorata cifrei de afaceri. O soluţie similară sugerează autorul şi pentru UE. Aceasta ar reduce incitaţiile la evaziune fiscală dar ar obliga la o mai bună cooperare între autorităţile fiscale ale statelor membre şi ar necesita adoptarea unui sistem comun în privinţa impozitării dividendelor. În privinţa impozitelor asupra veniturilor din plasamentele mobiliare ale gospodăriilor, exigenţele cooperării serviciilor fiscale vor fi şi mai mari dacă se vrea menţinerea diversităţii cotelor din dorinţa echităţii interne a fiscalizării diferitelor surse de venit. Tendinţa de reducere a acestor impozite observată peste tot pare să indice că alinierea la un nivel mai coborât poate fi, pe termen scurt, regula pentru această categorie de impozite. În privinţa fiscalităţii indirecte soluţia menţinerii unor diferenţe importante, în limitele benzilor convenite, cu un grad acceptabil de colaborare între serviciile fiscale ale ţărilor membre trebuie luate în considerare atât pentru TVA cât şi pentru accize. De altfel, experienţa ultimilor ani demonstrează că progresele făcute în acest sens sunt minore, încercările de uniformizare a cotelor la TVA sau de aliniere a accizelor la nivelul minim convenit fiind sortite încă eşecului.

3.3. Soluţiile alternative de armonizare În ceea ce priveşte strategiei armonizării se conturează două soluţiile alternative care implica pe de-o parte armonizarea prin intermediul pieţei şi pe de altă parte armonizarea negociată. Dacă armonizarea sistemelor fiscale de nivel comunitar a fost privită un timp cu oarecare ostilitate invocându-se suveranitatea fiscală a fiecărui stat şi dându-se curs chiar unor orgolii naţionale, ea s-a dovedit totuşi indispensabilă pentru înlăturarea barierelor fiscale din calea bunei funcţionări a pieţei unice. În privinţa strategiei armonizării opţiunile diferite poartă şi pecetea doctrinelor ce guvernează politicile fiscale naţionale şi cele economice în ansamblul lor. Acestea sunt adesea diametral opuse, oscilând între curentul ultraliberal şi social-democraţia cea mai radicală cu tente de intervenţionism comunitar. Fiind vorba despre o piaţă unică ce se doreşte a funcţiona fără oprelişti, adepţii liberalismului economic şi-au declarat făţiş ostilitatea faţă de armonizarea negociată, pronunţându-se 21

categoric pentru armonizarea prin intermediul pieţei. Aceasta este, în viziunea lor, singura care, prin concurenţa-i specifică, reclamă şi impune un sistem fiscal optim la nivelul comunitar justificat din punct de vedere economic şi performant în competiţia cu alte pieţe integrate. Coalizarea guvernelor împotriva pieţei este străină liberalismului economic şi contraproductivă, fiind mai de grabă tributară intervenţionismului birocratic. Ea este şi greu de realizat deoarece reclamă măsuri unanim acceptate. Cum însă acestea au un impact extrem de diferit asupra bugetelor naţionale, unanimitatea este greu de obţinut, iar tentativele de uniformizare fiscală sunt mai de grabă sortite eşecului. Armonizarea de către piaţă nu este nici ea total acceptabilă tocmai pentru că poate face loc unei concurenţe între statele membre. O astfel de concurenţă ar duce la exonerarea totală a factorilor mobili şi, pentru compensare, la taxe exorbitante pentru factorii imobili şi tranzacţiile „captive", ceea ce n-ar fi nici echitabil şi nici eficient; soluţia alternativă ar fi reducerea drastică a cheltuielilor publice, care se dovedeşte însă o măsură nepopulară. În privinţa cheltuielilor publice şi a redistribuirilor fiscale operează contractul social emanat din votul democratic şi nu din jocul pieţei. Aici alegerea este colectivă şi nu individuală. Altfel apare „pasagerul clandestin", beneficiar dar nu şi suportator al finanţării cheltuielilor publice. Nu este tolerabil ca unii să beneficieze de cheltuieli publice, sustrăgându-se finanţării acestora prin localizarea activităţii lor în străinătate, într-un astfel de sistem „pasagerul clandestin" va alege ţara în care cheltuielile publice de care poate beneficia sunt cele mai consistente şi ţara în care fiscalitatea este cea mai relaxată. Un astfel de sistem nu este viabil, dar spre el tinde armonizarea prin piaţă. Aceasta comportă totuşi un element demn de reţinut: dacă puterea de decizie a administraţiilor fiscale este excesivă, pot apare reglementări absurde, pretenţii excesive şi inechităţi. De aceea ea trebuie corijata cât de cât de regulile pieţei şi chiar de influenţe din exterior. De fapt, diversitatea în domeniul fiscal permite diferitelor modele să-şi probeze eficacitatea sau defectele lor, iar opţiunea trebuie să fie spre generalizarea celor mai performante soluţii printr-o adaptare rezonabilă. Existenţa comunitară dovedeşte că puţinele armonizări realizate până acum sunt totuşi mai degrabă rezultatul jocului reglator al pieţei şi mai puţin al consensului sperat, dar iluzoriu al prelungitelor şi delicatelor negocieri. Armonizarea negociată s-a dovedit a fi un proces îndelungat de discuţii adesea penibile, pentru a se ajunge la convergenţa punctelor de vedere şi a se obţine un acord. Acest demers este de obicei neizbutit din mai multe motive: - Negocierea este o confruntare între instanţele comunitare şi statele membre. Primele sunt dornice să-şi sporească influenta pentru construirea unui sistem fiscal mai eficace şi mai echitabil care să nu fie rezultatul unor calcule egoiste şi a confruntării unor interese contradictorii pe termen scurt ale ţărilor membre, în schimb, autorităţile naţionale nu văd cu ochi buni ingerinţa Comisiei Europene în alegerile lor fiscale, dorind să uzeze de suveranitatea lor fiscală. Ele consideră nedemocratice deciziile tehnocraţilor de la Bruxelles care nefiind aleşi sunt mai puţini ataşaţi intereselor naţionale din ţările comunitare. - Comisia este mai puţin sensibilă decât autorităţile naţionale la necesitatea menţinerii nivelului resurselor publice colectate prin impozite. Ea vede în fiscalitate doar un obstacol în calea bunei funcţionări a pieţei unice, pe când ţările membre doresc să angajeze pârghiile fiscale în politica lor economică şi socială. - Fiecare stat este ataşat puterii sale de decizie în domeniul fiscal, nu doreşte să renunţe la obiceiurile şi tradiţiile sale, ştiind că reformele sunt adesea nepopulare, cu atât mai mult cele impuse din afară. - Negocierea implică întotdeauna conflicte de interese între naţiuni deoarece impactul măsurilor preconizate este extrem de diferit asupra bugetelor naţionale şi, în consecinţă, acceptarea lor unanimă este un deziderat greu de atins. Aceasta explică de ce chiar şi în Directivele aprobate soluţiile sunt mai degrabă încadrarea în benzile convenite. Experienţa demonstrează însă că după 22

atâţia ani de negocieri există încă abateri sensibile de la marjele convenite în privinţa cotelor practicate pentru impozitele armonizate. - Armonizarea se dovedeşte un proces extrem de complicat deoarece modificarea convenită pentru un impozit afectează întregul sistem fiscal naţional, astfel că se impun măsuri ample de reformare. Reducerea unui impozit atrage după sine creşterea altuia sau a altora pentru a nu periclita realizarea unor programe din lipsa resurselor bugetare. Concluzia experţilor este aceea că totuşi deciziile fiscale sunt şi trebuie să rămână apanajul autorităţilor naţionale, dar, ori de câte ori o măsură întreprinsă într-o ţară anume îşi dovedeşte eficacitatea ea trebuie studiată, adaptată şi generalizată şi în celelalte ţări comunitare. Altfel spus, reformele fiscale din ţările membre trebuie astfel concepute încât să se ţină seama şi de nevoia armonizării fiscale pe plan comunitar, realizându-se compromisul rezonabil între suveranitatea fiscală a fiecărei ţări şi dezideratul înlăturării barierelor fiscale din calea funcţionării normale a pieţei unice6. Tratamentul fiscal aplicat veniturilor, capitalului şi cheltuielilor în diferitele ţări, cu elementele comune şi cu cele specifice prezente în sistemele fiscale actuale, cu încercările de armonizare şi reuşitele sau eşecul acestora reprezintă problemele principale ce fac obiectul capitolelor următoare ale lucrării.

6

Tulai C., Şerbu Simona, Fiscalitate comparată şi armonizări fiscale, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2005, p.136-138.

23

4. ARMONIZARE FISCALĂ ÎN ŢĂRILE UNIUNII EUROPENE

4.1. Armonizarea impozitelor directe 4.1.1. Armonizarea impozitelor pe veniturile persoanelor fizice Apartenenţa la piaţa unică europeană implică, fără îndoială, şi practici de armonizare în mai multe domenii de interes general, printre care şi cel fiscal. Chiar dacă armonizarea în domeniul fiscal vizează în principal impozitele indirecte, sunt câteva lucruri de spus şi în domeniul armonizării impozitelor directe. Armonizarea fiscală este indusă de necesitatea ca sistemele fiscale să nu aducă atingere celor patru libertăţi înscrise în tratatul Comunităţii Europene (libera circulaţie a mărfurilor, a persoanelor, a serviciilor şi a capitalurilor). Dacă fiscalitatea indirectă distorsionează libera circulaţie a mărfurilor şi libera prestaţie a serviciilor, necesitând un grad înalt de armonizare, nu acelaşi lucru se poate spune despre fiscalitatea directă, a cărei aliniere nu este prevăzută în mod expres în tratatul de constituire a Comunităţii Europene. În schimb, dispoziţiile naţionale în domeniul fiscalităţii directe trebuie să respecte cele patru libertăţi fundamentale. Prin urmare, regimurile diferite sub aspectul fiscalităţii directe nu au fost niciodată armonizate, singurele aspecte reglementate fiind dubla impunere şi activităţile economice transfrontaliere. Aquisul comunitar în domeniul fiscalităţii directe vizează în principal impozitul pe profit (pe societăţi) şi impozitul asupra capitalului, mai puţin impozitul asupra veniturilor persoanelor fizice. Consiliul european a adoptat, la l decembrie 1997, un pachet de măsuri destinate combaterii concurenţei fiscale neloiale, urmărind insuflarea unui nou dinamism coordonării fiscale în UE, atât pentru întreprinderi cât şi pentru particulari. Dintre acestea, interes prezintă acum măsurile vizând fiscalizarea veniturilor din economisire. Desăvârşirea pieţei unice a antrenat liberalizarea totală a mişcărilor de capital în Europa: rezidenţii CE pot transfera fondurile lor în mod liber, în conturi bancare din orice stat membru, apărând riscul de delocalizare a capitalurilor către ţările (cum sunt Marea Britanic şi Luxemburg) unde taxarea este redusă şi tranzacţiile scapă controlului. Propunerea lansată prin pachetul fiscal în 1998 viza garantarea unei impuneri minime efective a veniturilor din economisire în interiorul UE. Astfel, fiecare stat membru avea două opţiuni: „regimul informării", angajându-se să comunice celorlalte state membre informaţiile asupra veniturilor din economisire (respins de ţările unde funcţionează secretul bancar, cum sunt Germania, Luxemburg, Belgia, Austria, Grecia, Portugalia) sau „regimul reţinerii la sursă" 7. Negocierile asupra acestor aspecte s-au dovedit dificile, discuţiile au fost reluate de mai multe ori, ajungându-se la un acord în mai 2003. Directiva adoptată la 3 iunie 2003 căuta să asigure o impunere efectivă minimă a acestor venituri (dobânzi aferente oricărui titlu de creanţă) în întreaga Comunitate. Pentru aceasta, era prevăzut, ca începând cu l ianuarie 2005, să se procedeze la un schimb automat de informaţii cu privire la plata dobânzilor către nerezidenţi în interiorul UE. Acest schimb de informaţii a fost consimţit însă de unele state membre (Belgia, Luxemburg, Austria) doar cu condiţia ca acorduri similare să existe şi cu state precum Elveţia, Liechtenstein, Saint-Marin, Monaco, Andorre, SUA. Belgiei, Austriei şi Luxemburgului li se aplică un regim tranzitoriu până la încheierea negocierilor cu celelalte state - reţineri la sursă asupra dobânzilor încasate de nerezidenţi la o cotă de 15% timp

7

Francois Adam, Olivier Ferrand, Remz Rioux, Finances publiques. Presses de la Fondation Nationale des Sciences Politiques et Dalloz, 2003, p, 448

24

de trei ani, 20% în următorii trei ani şi 35% apoi, cu condiţia ca 75% din încasări să fie transferate ţării de rezidenţă. Vizate au fost şi veniturile din pensii obţinute prin contribuţii la scheme de pensii în exteriorul ţării de origine. Comunicatul adoptat de către Comisia Europeană la 19 aprilie 2001 urmărea eliminarea barierelor fiscale în calea acordării transfrontaliere de pensii. Se propunea atunci o strategie globală de combatere a obstacolelor de natură fiscală (în principal dubla impunere) ce ar descuraja persoanele ce doresc să contribuie la scheme de pensii în exteriorul ţării, dar şi instituţiile implicate în acordarea acestor pensii transfrontaliere. Astfel, s-a urmărit ca reglementările naţionale în domeniu să fie conforme cu tratatul CE, şi în particular, cu regula nediscriminării. În ceea ce priveşte impozitarea dividendelor percepute de persoane fizice, aceasta nu este armonizată la nivelul UE, Totuşi, dezideratul liberei circulaţii a capitalurilor în UE, impune ca dividendele provenind dintr-un alt stat membru, încasate de acţionari particulari, să nu facă obiectul unei impozitări superioare celei aplicate dividendelor naţionale. La fel, dividendele plătite persoanelor fizice în alt stat membru (nerezidenţi) nu pot face obiectul unei impozitări superioare celei aplicate dividendelor plătite la nivel naţional (rezidenţi).

4.1.2 Armonizarea impozitului pe profit Armonizarea vizează în principal impozitele indirecte, şi mai puţin cele directe. Este şi argumentul invocat de preşedinţia României care sprijină cota unică de 16% aplicată în cadrul taxării directe, chiar dacă nu este conformă cu tratamentul fiscal existent în UE - „fiscalitatea directă este o chestiune de politică internă, de opţiune liberă a fiecărei ţări". Suveranitatea naţională în domeniul impozitării directe rămâne principiul susţinut de statele membre ale UE, chiar dacă diversitatea fiscală riscă să distorsioneze relaţiile concurenţiale între întreprinderi. Adoptarea de măsuri unitare în acest domeniu (al fiscalizării întreprinderilor) se dovedeşte dificil atâta timp cât Consiliul European nu poate adopta măsuri legislative decât în unanimitate. Există doar două articole care ar putea constitui fundamentul juridic pentru adoptarea de texte legislative comunitare in domeniul fiscalităţii directe: articolul 94 care face referire la apropierea dispoziţiilor legislative, de reglementare şi administrative ale Statelor membre, fără sa impună armonizarea lor, şi articolul 293 care vizează eliminarea dublei impuneri in interiorul CE. După ce în 1967, Comisia Europeană a prezentat, fără succes, un program de armonizare a impozitelor directe, ea a revenit în 1975 cu o propunere de directivă care urmărea armonizarea cotelor impozitului pe societate între 45% şi 55%, propunere care a primit însă avizul nefavorabil al Parlamentului European. Abia în 1990 au fost luate primele măsuri de armonizare. Astfel, două directive şi o convenţie au fost aprobate în cursul reuniunii Consiliului din 23 iulie 1990, precum şi un pachet de măsuri la l decembrie 19978. Prima directivă a vizat societăţile-mamă şi filialele, căutând să elimine dubla impunere a dividendelor distribuite de către filiale societăţilor-mamă aflate într-un alt stat membru. Propusă încă din 1969, directiva are ca şi scop favorizarea formării grupurilor de societăţi la scară europeană, în cadrul cărora societăţile-mamă să aibă o participare de minim 25%, păstrată minim doi ani neîntrerupt9. 8

Tout sur la legislation europeenne, Activites de l 'Union Europeenne - Syntheses de la legislation 21 aprilie 2004, www.europa.eu.int 9

Francois Adam, Olivier Ferrand, Remz Rioux, Finances publiques, Presses de la Fondation Naţionale des Sciences Politiques el Dallo7„ 2003, p. 445

25

A doua directivă a vizat fuziunile între societăţi aparţinând unor state membre diferite, instaurând un sistem comun de impunere conform căruia, plus-valoarea rezultată în urma fuziunilor, scindărilor/divizărilor, aporturilor de active sau schimbului de acţiuni 10, nu este impozitată la momentul operaţiunii în discuţie, ci doar atunci când această plus-valoare este efectiv realizată. Transpunerea directivei în dreptul intern al statelor membre nu s-a realizat totuşi de o manieră satisfăcătoare, acestea considerând prioritară definitivarea reglementării regimului juridic comunitar al fuziunilor. Cum aplicabilitatea practică a directivei este limitată, Comisia a propus modificarea acesteia în 1993, fără să găsească însă răspuns din partea Consiliului. Convenţia intrată în vigoare la l ianuarie 1995, pentru o perioadă de cinci ani. stabilea procedura pentru evitarea situaţiilor de dublă impunere rezultate din divergenţele de interpretare a preţurilor de transfer în statele membre ale UE. Propuneri cu privire la armonizarea în domeniul impozitării întreprinderilor au mai fost formulate de către un comitet de experţi independenţi (Comitetul Ruding) şi de către Comisia Europeană, dar nici una din ele nu a trecut de Consiliul European. S-au propus: eliminarea reţinerilor la sursă la plăţile transfrontaliere de dobânzi şi redevenţe între societăţi, reportul transfrontalier al pierderilor extinderea sferei de aplicare a celor două directive amintite mai sus. Datorită faptului ca progresul în domeniul impozitării directe, a întârziat sa apară, la 23 martie 1996, Comisia a redactat un document intitulat „Fiscalitatea in Uniunea Europeană" prin care constata că odată cu accelerarea procesului de integrare economică, coordonarea politicilor fiscale apare toi mai insuficienta concurenţa fiscală pentru a atrage activităţi productive s-a dezvoltat şi a condus la o „sumă negativă": nu numai că nu a avut nici un efect global asupra pieţei muncii si creşterii economice, antrenând simple transferuri de la un stat membru la altul, dar a antrenat o evoluţie a structurii prelevărilor obligatorii care s-a dovedit penalizatoare pentru munca salariată şi favorabilă pentru capital. Ca şi răspuns la constatările Comisiei, în 1996 s-a creat un nou cadru de examinare a propunerilor acesteia, prin crearea grupului de politică fiscală, compus din miniştrii de finanţe. Aceştia au adoptat în unanimitate, la l decembrie 1997, un pachet fiscal cuprinzând un cod de conduită, elemente de taxare a veniturilor din economisire şi un acord de principiu asupra necesităţii suprimării reţinerilor la sursă în cazul plăţilor transfrontaliere de dobânzi şi redevenţe între societăţi. Obiectivele urmărite prin acest pachet fiscal vizau: - să combată concurenţa fiscală neloială şi să elimine distorsiunile ce afectează piaţa unică; - să contribuie la inversarea tendinţei de creştere a presiunii fiscale asupra veniturilor din muncă, astfel încât să facă sistemele fiscale mai puţin defavorabile salariaţilor; - să nu înăsprească fiscalitatea, căci ar fi nefast pentru competitivitatea internaţională la nivelul UE, dar nici să nu promoveze un proces de armonizare fiscală globală, căci ar fi incompatibil cu principiul subsidiarităţii. Codul de conduită stabileşte în mod clar care sunt măsurile nefaste ce ar putea fi adoptate de ţările membre, în primul rând introducerea unui nivel de impozitare mai scăzut decât cel general valabil în statul în cauză, sau chiar nul. Este vorba de regimurile specifice de care beneficiază agenţii economici nerezidenţi, regimurile regionale incitative, companiile offshore, serviciile în cadrul grupului etc. De asemenea, inacceptabil este şi un nivel de impunere net inferior standardelor europene. In fapt, conform listei întocmite de Consiliul Ecofin în noiembrie 1999, care conţine 66 regimuri sau măsuri nefaste, patru sunt principalele ţări responsabile pentru competiţia fiscală: Olanda, Irlanda, Belgia şi Luxemburg. Prin adoptarea Codului de conduită, statele membre ale UE s-au angajat să nu introducă noi măsuri fiscale neloiale, să le reexamineze pe cele existente şi la nevoie să le modifice din 10

Este vorba despre plus-valoarea dată de diferenţa dintre valoarea de aport (valoarea reală) a activelor şi valoarea lor contabilă.

26

aceleaşi considerente, să se informeze reciproc asupra măsurilor fiscale ce intră în sfera de aplicare a Codului şi să promoveze adoptarea acestor principii în ţările terţe. Cât priveşte taxarea veniturilor din economisire, prin pachetul fiscal s-a căutat asigurarea unei impuneri efective minime a acestor venituri pe teritoriul UE, ceea ce se poate realiza doar dacă statele membre procedează la un schimb automat de informaţii asupra plăţii dobânzilor către nerezidenţi. În ciuda existenţei a numeroase convenţii fiscale bilaterale pentru eliminarea dublei impuneri a dobânzilor şi redevenţelor vărsate între societăţi aparţinând aceluiaşi grup european, tratamentul fiscal nu era satisfăcător datorită situaţiilor de credit de impozit ne-imputabil, dificultăţilor administrative şi costurilor de trezorerie. Este motivul pentru care prin pachetul fiscal s-a propus renunţarea la reţinerile la sursă pentru dobânzile şi redevenţele vărsate între societăţi din interiorul UE, având o participare de minim 25%. Directiva privind regimul fiscal comun aplicabil plăţii dobânzilor şi redevenţelor efectuate între societăţile asociate aparţinând unor state membre diferite, a fost adoptata abia la 3 iunie 2003, urmărind eliminarea obstacolelor create operatorilor economici transfrontalieri de reţinerile la sursă. În 2001, Comisia Europeană a formulat o strategie de taxare a întreprinderilor, pornind de la ansamblul activităţilor desfăşurate pe teritoriul UE, introducând statutul de societate europeană. Aceeaşi Comisie, la cererea Consiliului Europei, a evaluat efectul diferenţelor în nivelul impozitării efective a întreprinderilor asupra localizării activităţilor economice şi investiţiilor, identificând obstacolele de natură fiscală în calea activităţilor economice transfrontaliere şi propunând remedii. Începând cu 2003, preocupările Comisiei vizează extinderea ariei de aplicare a directivelor "societăţi-mamă, filiale", "fuziuni" şi "plata dobânzilor şi a redevenţelor" şi la societăţile europene, definitivarea modelului comun al UE pentru convenţiile de evitare a dublei impuneri, dar şi stabilirea modului de deducere transfrontalieră a pierderilor. Alte preocupări ale Comisiei, cu un orizont mai îndepărtat, vizează instaurarea unei baze unice de impunere Ia nivelul UE, aşa încât întreprinderile ce desfăşoară activităţi transfrontaliere să fie autorizate să calculeze venitul impozabil la nivelul grupului pe baza unui set unic de reguli şi să întocmească conturi consolidate în scop fiscal11, în acest fel, costurile de punere de acord a regulilor diferite existente în sistemele fiscale ale ţărilor membre în privinţa stabilirii baze; impozabile, s-ar reduce considerabil. Pe de altă parte, Comisia sugerează recurgerea la un proiect experimental de punere în practică de către statele membre a principiului "impozitării după regulile statului de rezidentă" în privinţa întreprinderilor mici şi mijlocii.

4.1.3. Armonizarea impozitului pe avere Chiar dacă armonizarea fiscală este acceptată în principiu, modalităţile de punere în practică sunt uneori contestate. Sunt state care consideră că aceste practici nu ar trebui să vizeze armonizarea legislaţiilor naţionale, ci să permită o concurenţă normativă între state, căci numai astfel se poate obţine o armonizare în jurul celor mai bune practici. La început, conceptul de armonizare fiscală presupunea adoptarea de reguli similare la nivel comunitar pentru a favoriza crearea pieţei unice, cu un accent deosebit asupra fiscalităţii indirecte. Imposibilitatea de a avansa pe această linie, în special în domeniul impozitării directe, a făcut necesară revizuirea ambiţiilor în materie de armonizare. Astfel, s-a preconizat limitarea practicilor de armonizare la minimul justificat de eliminarea distorsiunilor asupra concurenţei. Nu se mai pune problema adoptării de noi 11

pentru eliminarea incidenţelor fiscale pe care le au tranzacţiile în cadrul grupului

27

reguli comunitare, ci de suprimarea regulilor naţionale discriminatorii. O nouă abordare a procesului armonizării se impune în 1996, abordare fondată pe principiul coordonării politicilor fiscale. Se caută astfel să se răspundă blocajelor asociate procesului decizional în materie fiscală conform abordării de tip „soft law": statele membre cad de acord asupra liniilor directoare comune şi îşi iau angajamentul politic de a le pune în practică în legislaţia lor (Codul de conduită, spre exemplu, răspunde acestei logici), în acest fel, astăzi, obiectivele de armonizare fiscală nu sunt foarte ambiţioase, variind de la un impozit la altul. Rămâne ca şi prioritate obiectivul armonizării fiscalităţii indirecte, se urmăreşte apoi a se avansa pe linia alinierii regulilor de impunere a beneficiilor întreprinderilor, iar impozitarea veniturilor aparţinând persoanelor fizice se apreciază că poate rămâne la decizia statelor membre. Experienţa statelor federale arată ca armonizarea în sânul federaţiei nu apare întotdeauna ca o necesitate imperioasă. Nu puţine sunt situaţiile în care decizia cuantumului unui impozit aparţine statelor membre ale federaţiei sau chiar autorităţilor locale în spiritul autonomiei în gestionarea resurselor bugetare. Este vorba spre exemplu de impozitarea beneficiilor societăţilor şi a activului net în Statele Unite. De altfel, în multe situaţii, decizia asupra impozitării averii rămâne autorităţii locale, fără ca această materie impozabilă să facă obiectul unor dispute sub aspectul armonizării.

4.2. Armonizarea impozitelor indirecte 4.2.1. Armonizarea TVA-ului Domeniul în care încercările de armonizare fiscală au fost cele mai însemnate este acela al fiscalităţii indirecte. Problema s-a pus cu acuitate încă de la început, dat fiind faptul că taxele de consumaţie influenţează sensibil preţurile suportate de către consumatorul final, iar diferenţele sensibile în regimul lor de aplicare nu puteau asigura nici neutralitatea fiscală necesară unei competiţii loiale pe piaţa comunitară. Principala preocupare a fost îndreptată spre cele mai însemnate impozite indirecte: taxa asupra valorii adăugate şi accizele. Acţiunea viza armonizarea sistemelor fiscale naţionale între ele pentru a face compatibile prevederile lor dar şi pentru compatibilizarea acestora cu obiectivele Tratatului CE. În momentul fondării CEE de către cei şase, singura Franţa renunţase la modelul impozitării în cascadă a cifrei de afaceri brute, celelalte cinci ţări comunitare păstrându-şi încă impozitul multifazic lipsit de neutralitate şi de transparenţă. Acest obstacol trebuia şi el înlăturat dar armonizarea taxelor indirecte nu se putea realiza imediat fără a afecta considerabil şi în mod cu totul diferit bugetele naţionale. Demersul armonizării s-a dovedit dificil şi anevoios, acceptându-se din capul locului ideea că armonizarea nu înseamnă uniformizarea taxelor ci o sumă de compromisuri treptate negociate, menite să asigure şi aici atât menţinerea suveranităţii naţionale cât şi minimizarea distorsiunilor geografice induse de diferenţele păstrate în domeniul fiscal. În vederea înlăturării barierelor fiscale din calea schimburilor comerciale intracomunitare s-au practicat la început compensaţiile forfetare care aveau drept scop eliminarea taxelor de export şi perceperea taxelor complementare la import. Procedura n-a dat satisfacţie deoarece, cu toată reducerea taxelor vamale, scăderea de preţuri aşteptată nu a avut loc în condiţiile în care ţările membre au mărit impozitele interne, în consecinţă, barierele vamale erau înlocuite cu cele fiscale.

28

Nevoia eliminării suspiciunilor mutuale dintre statele membre privind discriminările legate de importul de mărfuri şi acordarea de subvenţii deghizate la export a constituit mobilul generalizării taxei pe valoarea adăugată în CEE şi ţinta armonizărilor fiscale ce i-au urmat. Introducerea şi generalizarea T.V.A. în toate ţările comunităţii se dovedea a fi singura soluţie pentru respectarea principiului neutralităţii fiscale totale, atât pe plan intern cît şi la nivel comunitar. Neutralitatea internă reclamă ca suma taxei adăugate la preţul de vânzare al produselor să fie aceeaşi, indiferent de lungimea parcursului mărfii în stadiile de prelucrare succesivă şi de distribuţie pentru a nu fi privilegiate anumite circuite în raport cu modul de integrare a participanţilor la producerea şi comercializarea mărfii. Neutralitatea externă presupunea, la rândul ei, ca aceeaşi sumă a taxei să fie adăugată produselor similare fabricate pe teritoriul naţional ca şi celor importate. Această constrângere se dovedea extrem de importantă deoarece loialitatea fiscală a concurenţei între parteneri este indispensabilă pentru supravieţuirea uniunii. Or, pentru asigurarea neutralităţii externe era suficienta detaxarea exporturilor şi taxarea produselor importate la fel ca şi produsele autohtone similare. Simplificarea şi modernizarea fiscalităţii indirecte la nivel comunitar a început cu introducerea şi generalizarea taxei pe valoarea adăugată în perioada 1967-1973 în ţările CEE. Directiva nr. 67/227 din 11 aprilie 1967 zisă "prima directivă TVA", urmare a raportului Neumark, a impus statelor membre adoptarea TVA şi a fixat ca obiectiv crearea unui sistem comun de TVA în sânul Comunităţii. O a doua directivă nr. 67/228 din aceeaşi zi a precizat regimul general al noului impozit, lăsând totuşi o largă autonomie statelor membre, în special în privinţa fixării cotelor şi a modalităţilor de aplicare, în perioada 1967-1973 TVA a fost deci generalizată în toate statele membre. În 1970 Consiliul European avea să hotărască folosirea TVA ca bază a resurselor proprii ale comunităţii, în consecinţă el recomandă armonizarea metodologică a TVA prin aplicarea taxei asupra unui set uniform de tranzacţii în toate statele membre, asigurându-se astfel o bază unică de evaluare. A urmat directiva nr. 77 (388 din 17 mai 1977 zisă "Directiva a VI-a TVA" prezentată adesea ca un "cod european al TVA") care a dat un nou impuls procesului de armonizare. Ea interzice în fapt toate taxele pe cifra de afaceri, altele decât TVA. Ea a armonizat regulile de aşezare a TVA şi a definit conceptele fundamentale de plătitor şi de activitate taxabilă, altfel spus a precizat subiectul şi obiectul taxei. Introducerea şi generalizarea TVA ca model comun de impozitare a cifrei de afaceri a fost doar primul pas pe linia armonizării fiscalităţii indirecte. Cel de-al doilea avea să fie legat de dorinţa înlăturării tuturor barierelor din calea funcţionării normale a pieţei unice comunitare. În iunie 1985 Comisia Europeană înainta Consiliului o "Carte Albă" invocând suprimarea tuturor barierelor economice din calea schimburilor intracomunitare şi în special eliminarea până în 1992 a barierelor fiscale existente. Procesul de armonizare primea un nou impuls odată cu adoptarea acestui program. Pentru suprimarea barierelor fiscale atenţia Comisiei a fost îndreptată în două direcţii, în 1987 ea propunea taxarea schimburilor intracomunitare în ţara de origine a mărfurilor şi armonizarea treptată a cotelor între care existau diferenţe însemnate. Se propunea deci, mai întâi, introducerea imediată a principiului taxării la origine. Acest sistem presupune ca valoarea adăugată sa fie taxată în ţara în care este creată, dar taxa va trebui transferată în ţara în care mărfurile se consumă, ea fiind suportată de către consumator. Furnizorii comunitari taxează astfel atât mărfurile vândute cumpărătorilor autohtoni cât şi pe cele livrate clienţilor din alte ţări comunitare, iar cumpărătorii au drept de deducere atât pentru mărfurile achiziţionate de la furnizorii autohtoni, cât şi pentru cele cumpărate dintr-o altă ţară comunitară. Taxarea la origine trebuia însă însoţită de un mecanism de compensaţii prin decontarea soldurilor schimburilor intracomunitare. O astfel de compensare a devenit însă subiectul unor 29

aprinse controverse şi motivul principal al respingerii principiului taxării la origine de către ţările membre. S-a sugerat mai întâi ca această compensare să se facă printr-un sistem de clearing pe baza informaţiilor primite de la întreprinderile furnizoare care aveau să declare livrările efectuate între fiecare dintre statele membre. De la început s-a manifestat neîncredere şi scepticism cu privire la eficacitatea controlului asupra acestui sistem de clearing, intuindu-se apariţia unor dezechilibre masive la nivelul casei de compensaţie ca urmare a erorilor şi omisiunilor involuntare sau deliberate, dezavantajul evident fiind riscul mare de fraudare. În 1988 se propunea taxarea în ţara de origine, dar la cota de TVA din ţara de destinaţie, însoţită şi ea de un mecanism de compensare similar cu cel propus anterior. Nici această propunere nu a fost agreată. Aceeaşi soartă a avut-o şi noua propunere a Comisiei din 1989 privind compensarea printr-un cont central de clearing pe baza statisticilor de comerţ intracomunitar. În faţa refuzului ţărilor membre de a accepta noul sistem de taxare la origine Consiliul European a adoptat prin Directiva 91 (680) CEE din 16 decembrie 1991 regimul tranzitoriu de taxare a schimburilor intracomunitare, intrat în vigoare la l ianuarie 1993 şi prevăzut a se aplica până la 31 decembrie 1996 dar perenizat sine die. În noua concepţie intervin mai întâi schimbări de vocabular. Pentru schimburile dintre ţările membre noţiunea de import a fost înlocuită cu aceea de cumpărare intracomunitară, iar aceea de export cu vânzare intracomunitară. Pentru operaţiunile economice desfăşurate între ţările pieţei unice europene au fost stabilite două tipuri de tratamente fiscale în cadrul sistemului tranzitoriu: - un regim de bază aplicat schimburilor intracomunitare de mărfuri între persoane impozabile plătitoare de TVA, pentru operaţiunile triunghiulare şi pentru prestările de servicii intracomunitare. în acest caz taxarea continuă să se facă la destinaţie, dar fiind desfiinţat controlul vamal la frontieră taxarea nu se mai face la intrarea în ţară a mărfurilor cumpărate ci la domiciliul cumpărătorului care are obligaţia taxării la fel ca şi pentru operaţiile interne dar are şi drept de deducere şi pentru mărfurile cumpărate din alte ţări membre. - un regim derogatoriu practicat pentru livrările făcute către particulari, către persoanele juridice neimpozabile, pentru persoanele impozabile supuse regimului forfetar al micilor producători agricoli şi pentru persoane impozabile care nu realizează decât operaţiuni ce nu dau drept de deducere, în toate aceste cazuri taxarea făcându-se de regulă în ţara de origine. Privit în ansamblul său regimul tranzitoriu are, în viziunea unora, multiple avantaje pentru toţi cei implicaţi (particulari, întreprinderi, state membre)12: - garantează libertatea consumatorilor finali de a cumpăra mărfuri din oricare ţară membră prin suprimarea frontierelor vamale; - este favorabil întreprinderilor care obţin o serie de avantaje financiare: prin dispariţia formalităţilor vamale economisesc banii angajaţi anterior în remunerarea comisionarilor vamali; se elimină unele costuri de trezorerie privind plata TVA în vamă la intrarea mărfii în ţară; se reduc costurile de transport aferente perioadei de staţionare a mijloacelor în vamă; - statele membre îşi menţin controlul asupra propriilor venituri. Cu toate acestea, menţinerea unor reguli diferite de taxare (la origine şi la destinaţie), aplicarea neuniformă a legislaţiei comunitare şi insuficienta convergenţă a cotelor practicate sunt considerate principalele slăbiciuni ale sistemului comun de TVA, care se dovedea extrem de complex pentru operatori. Ca urmare a acestor constatări Comisia a prezentat în iulie 1996 un program de acţiune pentru accelerarea trecerii de la regimul tranzitoriu de TVA Ia un regim comun definitiv. Acest 12

Francois Adam, Olivier Ferrand, Remy Rioux, Finances publiques, Presses de sciences Po et Dalloz, Paris 2003

30

program se articulează în cinci etape care urmau să se deruleze începând cu finele anului 1996 şi până la mijlocul anului 1999. El vizează în acelaşi timp principiile generale ale TVA (câmpul de aplicare, baza de impozitare, definirea plătitorului, exonerările, apropierea cotelor) ca şi locul de impozitare reiterându-se principiul taxării Ia origine (teritorialitatea, locul de impozitare şi control al plătitorului) ca şi măsurile trecerii spre regimul definitiv şi modul de repartizare a încasărilor între statele membre. Pentru a evita numeroasele critici aduse regimului tranzitoriu şi a răspunde obiectivelor pieţei comunitare, noul regim comun de TVA trebuie astfel să răspundă mai multor deziderate: - să pună capăt segmentării pieţei; - să fie simplu şi modern; - să garanteze egalitatea de tratament pentru toate operaţiile realizate în cadrul comunităţii; - să garanteze securitatea şi controlul taxării în vederea asigurării menţinerii nivelului veniturilor provenite din TVA. În acest scop programul prevedea ca acţiunea comunitară să se axeze pe trei direcţii: - asigurarea aplicării uniforme a taxei; - modernizarea taxei; - schimbarea sistemului de impozitare (taxarea la origine). Realizarea acestor obiective implica reconsiderarea tuturor opţiunilor şi derogărilor (tranzitorii şi definitive) pe care statele membre erau autorizate să le folosească. Se dorea aplicarea uniformă şi coerentă a taxei pentru asigurarea unei impozitări mai bune şi a unei încasări mai eficace inclusiv prin întărirea cooperării administrative între autorităţile fiscale din statele membre. În acest cadru Comisia a propus ameliorări de procedură pronunţându-se în favoarea următoarelor măsuri de simplificare: - întărirea asistenţei mutuale a perceperii TVA între statele membre; - schimbarea procedurii de rambursare a TVA prin crearea posibilităţii ca operatorii să deducă direct în propria lor ţară întregul impozit plătit la cumpărările de pe piaţa comunitară, indiferent de ţara unde şi-a achiziţionat marfa; - eliminarea obligaţiei desemnării unui reprezentant fiscal al operatorului pentru efectuarea operaţiilor impozabile în ţara în care el nu este stabilit; - crearea "punctelor unice de contact" în fiecare stat membru pentru facilitarea înregistrării întreprinderilor cu datorii şi studierea modalităţilor de taxare pentru facturarea electronică. Această apropiere progresivă propusă în 1996 s-a dovedit greu de realizat. Statele membre s-au arătat mai puţin dornice în cadrul Consiliului să accepte propunerile unei armonizări suplimentare a taxei. Datorită acestor reticenţe din partea statelor membre Comisia, fără a abandona obiectivul trecerii la regimul definitiv îl amână sine die, adoptând o abordare mai realistă ce viza ameliorarea funcţionării sistemului existent, creşterea eficienţei luptei împotriva fraudei fiscale şi aplicarea mai uniformă a regulilor convenite. Strategia pe termen lung menţine deci regimul actual axându-se pe patru obiective principale: simplificare, modernizare, aplicarea mai uniformă a regulilor existente şi întărirea cooperării administrative. În 2003 Comisia a întocmit un prim bilanţ actualizând priorităţile strategiei TVA [Com (2003) 614] . Constată că a fost atins obiectivul primordial, acela de a da un nou impuls preocupării Consiliului în materie de TVA. Comisia precizează că activităţile viitoare vor fi axate pe două linii directoare: afirmarea principiului taxării Ia locul de consum şi simplificarea obligaţiilor operatorilor, în acest scop ea propune introducerea mecanismului "ghişeului unic" care aduce facilităţi considerabile în cazul în care un operator efectuează operaţii impozabile pentru care el este obligat 31

la taxă în statele membre în care el nu este stabilit, în plus Comisia consideră că o colaborare din ce în ce mai bună între statele membre, asistată de către ea însăşi, va permite menţinerea fraudei fiscale în cazul TVA în limite acceptabile.

4.2.2. Armonizarea accizelor Impozitele speciale asupra consumului reprezintă una dintre formele cele mai vechi de impozitare. Preferinţa spre folosirea lor a fost legată de facilităţile de colectare. Stabilite timp îndelungat sub forma unor sume fixe pe unitate de produs, ele au fost uşor de controlat mai ales în cazul unor produse, precum petrolul, la care producţia şi distribuţia este puternic concentrată sau a unor produse ce fac obiectul unui monopol, ca în cazul tutunului (în Franţa) sau a alcoolului (în unele ţări nordice), în ciuda unei tendinţe puternice de concentrare asupra a trei produse (alcool, tutun şi hidrocarburi) s-au menţinut în multe ţări taxe specifice considerate desuete. In Germania, de exemplu, s-au menţinut accizele pentru cafea, ceai, zahăr, sare, becuri electrice şi îngheţată; în Danemarca pentru almanahuri şi somon; în Italia pentru banane, iar în Franţa accize cu destinaţie specifică pentru Fonds Nationale du Livre şi pentru Centre Naţionale des Lettres. Desigur că renunţarea la astfel de taxe de ordin secundar ar simplifica sistemul fiscal şi aşa destul de complicat. Se consideră legitimă suprataxarea alcoolului şi tutunului care consumate abuziv afectează nu numai sănătatea consumatorului direct ci şi pe a celor din jur şi implica cheltuieli însemnate pentru buget, care trebuie să finanţeze cheltuielile cu combaterea efectelor acestui consum mai însemnate chiar decât încasările realizate prin accizarea acestor produse. Problema armonizării impozitelor indirecte, inclusiv a accizelor, s-a pus în 1987, când Comisia optase pentru unificarea totală a acestora. Soluţia a fost abandonată ulterior, deoarece existau situaţii extrem de diferite de la o ţară la alta în privinţa importanţei şi ponderii accizelor în P.I.B. şi în veniturile fiscale, dar şi în privinţa nivelului de taxare aplicat, astfel că impactul unificării ar fi fost extrem de diferit pentru ţările comunitare. Accizele reprezentau în Belgia doar 3,1% din P.I.B. şi 6,9% din veniturile fiscale, pe când în Portugalia ponderea lor era de trei ori mai mare, reprezentând 9,2% din P.I.B. şi 26,6% din veniturile fiscale, în condiţiile în care în principalele ţări dezvoltate ele reprezentau între 3% şi 5% din P.I.B. Structura accizelor şi nivelul de taxare a diferitelor produse erau, de asemenea, foarte diferite de la o ţară la alta în cazul carburanţilor, de exemplu, situaţia era total diferită de Germania şi Regatul Unit care percepeau taxe relativ moderate pentru benzină, avantajând foarte puţin motorina în raport cu aceasta şi ţări precum Franţa şi Italia care practicau taxe foarte ridicate pentru benzină, dar aplicau taxe foarte reduse la gazolină. În privinţa băuturilor alcoolice diferenţele erau şi mai importante. Existau practic trei zone bine delimitate: Nordul Europei (Danemarca, Irlanda şi Regatul Unit) care aplicau taxe foarte ridicate; Centrul (Belgia, Olanda, Germania şi Franţa) cu taxe moderate şi Sudul (Spania, Italia, Grecia şi Portugalia) care aplicau taxe foarte reduse, aproape nule. Astfel de structuri pe produse avantajau evident producţiile locale. Astfel, ţările producătoare de bere, dar care nu produceau vin, favorizau net consumul berii. Situaţia era inversă în ţările producătoare de vin, cu excepţia Franţei şi Germaniei care produc ambele produse. În privinţa tutunului taxarea era, în general, mai omogenă, ponderea taxelor în preţul final al ţigărilor fiind cuprinsă între 70 şi 75%. Diferenţa apare aici între ţările producătoare şi cele importatoare. Franţa, de exemplu, care producea tutun brun, de o valoare mai scăzută, aplica un sistem de taxare proporţională, favorizând produsele proprii, în schimb, ţările importatoare percep 32

taxe fixe care avantajează tutunurile blonde al căror preţ este mai ridicat, comparativ cu tutunul brun.

4.3. Armonizarea sistemului fiscal romanesc cu cel comunitar 4.3.1. Negocierea capitolului 10 „Impozitarea" cu U.E. În acordul de asociere a României la Uniunea Europeană semnat la Bruxelles la l februarie 1993 se stipula că armonizarea legislaţiei fiscale româneşti cu cea comunitară constituie una dintre condiţiile fundamentale pentru integrarea României în structurile europene iar adaptarea sistemului fiscal la cerinţele mecanismului pieţei unice reprezintă unul din obiectivele strategiei naţionale de pregătire a aderării. România a depus cererea de aderare la Uniunea Europeană în iunie 1995, fiind acceptată ca stat candidat în decembrie 1997. Deschiderea negocierilor cu România a urmat deciziei Consiliului european de la Helsinki din decembrie 1999. Una dintre cerinţele fundamentale ale integrării în UE este adaptarea legislaţiei naţionale la sistemul juridic al UE - denumit acquis communitaire - şi angajamentul ferm al ţării candidate de a aplica legislaţia adoptată în urma negocierii, chiar dacă aceasta implică şi o anumită perioadă de tranziţie. Din raţiuni metodologice acquis-ul comunitar a fost divizat, în vederea negocierii, pe cele 31 de capitole ale sale. Procesul integrării vizează şi aspectele privind impozitarea iar capitolul 10 „Impozitarea" reprezintă un areal important al integrării, dat fiind impactul său asupra funcţionării normale a pieţei unice comunitare. Acquis-ul privind impozitarea este prezentat şi structurat pe două obiective fundamentale corespunzătoare celor două tipuri de impozite practicate: impozitele indirecte care se pretează mai mult la armonizare şi impozitele directe la care şansele de armonizare sunt mai limitate. Crearea pieţei comune bazate pe concurenţa loială a fost încă de la început şi a rămas obiectivul fundamental înscris în Tratatul CEE. Armonizarea impozitelor indirecte vizează ansamblul măsurilor necesare pentru garantarea funcţionării Pieţei Interne a Uniunii, cu accent pe prevenirea distorsionării concurenţei şi pe înlăturarea obstacolelor din calea liberei circulaţii a bunurilor si serviciilor. În domeniul impozitelor directe acquis-ul comunitar se referă la impozitarea corporaţiilor şi la impozitele asupra capitalului. Măsurile urmăresc să faciliteze cooperarea administrativă între autorităţile naţionale şi să înlăture obstacolele întâmpinate de firmele cu activitate transfrontalieră. În privinţa cooperării administrative şi a asistenţei reciproce legislaţia comunitară furnizează instrumente pentru evitarea evaziunii fiscale şi permite statelor membre să obţină informaţii despre agenţii economici din alte state membre. Un alt element al acquis-ului comunitar se referă la Codul de conduită pentru impozitarea afacerilor. El se înfăţişează ca un angajament politic al statelor membre privind stoparea eventualelor măsuri fiscale dăunătoare, prin care acestea se angajează să nu introducă măsuri contrare Consiliului şi să amendeze propria legislaţie cu prevederile acquis-ului comunitar. Capitolul 10 - Impozitarea - a fost supus unor repetate deschideri şi închideri provizorii ale negocierilor. Prima deschidere, cea iniţiatoare, a avut loc în cadrul Conferinţei de aderare România UE din 26 octombrie 2001, iar prima închidere provizorie a avut loc în timpul Conferinţei de aderare din 2 iunie 2003. în data de 26 noiembrie 2004 România a redeschis şi închis provizoriu Capitolul 33

10 -Impozitarea fiind necesară prezentarea şi formularea unei poziţii privind eforturile făcute de România în vederea adaptării acquis-ului, de la ultima închidere din iunie 2003. Prin Documentul de Poziţie al României, Capitolul 10 - Impozitarea, adoptat de către guvernul României în şedinţa sa din 19 iulie 2001, România acceptă în întregime acquis-ul comunitar privind Capitolul 10 - Impozitarea intrat in vigoare la data de 31 decembrie 1999. Ea se angaja ca până la data aderării să continue armonizarea legislaţiei naţionale cu acquis-ul comunitar şi dezvoltarea infrastructurii instituţionale necesare implementării acestuia, în conformitate cu angajamentele asumate prin Acordul European, obligându-se să aplice acquis-ul în întregime, cu excepţiile prevăzute în documentul de poziţie pentru care a obţinut perioade de tranziţie stipulate în calendarul de aliniere. În acelaşi Document se sublinia că România este pregătită să examineze, în continuare, dezvoltarea acquis-ului în domeniul impozitării şi să informeze sistematic Conferinţa pentru Aderare sau Consiliul de Asociere cu privire la legislaţia şi măsurile de implementare adoptate pentru aplicarea noului acquis sau dacă va fi cazul, cu privire la dificultăţile care ar putea apărea în transpunerea noului acquis. România face, de asemenea, trimitere cu privire la acest capitol, la informaţiile furnizate în cursul procesului de examinare analitică şi este de acord cu continuarea transmiterii acestora către Statele membre ale Uniunii Europene. Pentru transpunerea completă a directivei 77/388 CEE, România a solicitat o perioadă de tranziţie de cinci ani, respectiv până la data de 31.12.2001: - de la aplicarea articolului 24/2, din directiva 77/388/EEC privind regimul special aplicabil micilor întreprinzători în ceea ce priveşte menţinerea pragului de impozitare de 20.000 euro cifră de afaceri anuală pentru plătitorii de TVA, în condiţiile în care în directivă pragul de impozitare este de 5.000 euro. între timp acest prag a fost mărit la 1,7 ml lei în 2003 şi la 2 ml lei în 2004 (echivalent cu cea. 50.000 euro). - de la aplicarea art. 12/3 din directiva 77/388 EEC privind aplicarea unei cote reduse de TVA pentru pregătirea produselor alimentare in unităţi care comercializează mâncare preparată. - de la aplicarea art. 13 din Directivei a VI-a pentru scutirea de TVA pentru unităţile de cercetare - dezvoltare şi inovare, pentru unităţile care execută programe, subprograme, proiecte precum şi acţiuni componente ale Programului naţional de cercetare ştiinţifică şi dezvoltare tehnologică sau ale Planului naţional de cercetare, dezvoltare şi inovare, precum şi pentru activitatea de cercetare - dezvoltare şi inovare realizată cu finanţare în parteneriat internaţional cu Uniunea Europeană, regional sau bilateral. - pentru transpunerea prevederilor privind nivelul minim al accizelor (directivele 92/79; 92/80; 92/82; 92/84) pentru uleiuri minerale, ţigarete, alcool şi băuturi spirtoase. În documentul de poziţie se argumentează toate aceste solicitări, iar modul de realizare a acestora a fost monitorizat de UE şi va fi înfăţişat în capitolele dedicate TVA şi accizelor. De asemenea, în acelaşi document se fac referiri la impozitarea directă (Directiva privind prevederile 90/434 CEE). România asigură armonizarea parţială în privinţa determinării profitului impozabil în cazul fuziunilor, divizărilor sau al aporturilor de active, angajându-se ca până la 31.10.2006 să introducă în legislaţie prevederile «privind neimpozitarea provizioanelor, pierderilor sau rezervelor transferate în legătură cu aceste operaţiuni şi cele privind transferul activelor unui sediu permanent. Tot în privinţa impozitării directe, se precizează că se asigură neimpunerea veniturilor de natura dividendelor primite din străinătate de la filiale, urmând să se introducă şi prevederile privind impozitul pe dividende în cotă de 10% pentru profiturile transferate de filiale societăţilor - mamă străine. În privinţa Convenţiei de arbitraj (90/436 CEE) privind eliminarea dublei impuneri cu privire la ajustarea profiturilor întreprinderilor asociate se menţionează că aceasta se asigură prin inserarea prevederilor în convenţiile de evitare a dublei impuneri la impozitele pe venit şi pe capital 34

încheiate de România cu Statele Membre ale UE, la articolele intitulate: „întreprinderi asociate" şi „Procedură amiabilă". Armonizarea legislaţiei privind asistenţa reciprocă în domeniul impozitelor directe s-a realizat prin articolul „Schimb de informaţii" din convenţiile bilaterale încheiate de către România cu toate statele membre ale UE., pentru evitarea duble impozitării. Prin acelaşi Document de poziţie România se angaja să elaborezi prevederile legale şi normele interne necesare în vederea aderării Ministerului Finanţelor Publice la Convenţia pentru asistenţa administrativă reciprocă în probleme de impozitare indirectă precum şi prin implementarea protocoalelor VIES, FISCAL SCENT şi SEED şi elaborarea procedurilor necesare pentru implementarea Convenţiei pentru asistenţă administrativă reciprocă în probleme de impozitare. Din 1998 România a participat ca ţară asociată la programul Fiscalis destinat funcţionării sistemului de impozitare indirect, ceea ce presupune o bună cooperare între statele membre şi Comisia pentru familiarizarea înalţilor funcţionari cu metodele de prevenire, detectare şi investigare a fraudelor fiscale. „Programul de Reformă şi Modernizare a Impozitării" relansat în 1999 de Comisia Europeană prevede strategia de modernizare a Administraţiei fiscale care are ca obiectiv dezvoltarea capacităţii acesteia de a implementa în mod eficient Acquis-ul comunitar. Procesul a început cu elaborarea de către Comisia Europeană a „Cărţilor albastre fiscale" şi are ca finalitate elaborarea de către Administraţia fiscală a „Planului de Management pentru Schimbarea Afacerii" în vederea alinierii la standardele cuprinse în „Cărţile albastre fiscale". Un astfel de plan a fost aprobat de către Ministerul Finanţelor Publice şi transmis Comisiei Europene prin IOTA (Organizaţia Intra-Europeană a Administraţiilor Fiscale) în decembrie 2000, implementarea lui urmând să se facă în următorii patru ani. Drept urmare s-a înfiinţat Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi unităţile sale teritoriale. La Documentul de poziţie adoptat de Guvern au fost ataşate anexele cuprinzând calendarele de aliniere a legislaţiei privind TVA şi accizele pe care le vom reda în capitolul privind armonizarea impozitelor indirecte, comentând stadiul implementării acestor măsuri.

4.3.2. Strategia privind politica fiscală în perioada de pre-aderare În conformitate cu prevederile Programului de Guvernare pentru perioada 2004-2007 strategia politicii fiscale a fost structurată astfel încât să asigure, pe de o parte, o accelerare a reformei în acest domeniu, cu efecte pozitive asupra relansării economiei naţionale, iar pe de altă parte realizarea procesului de armonizare a legislaţiei fiscale româneşti cu cea comunitară în domeniu. Principalele măsuri preconizate vizau impozitele directe şi indirecte. În privinţa impozitului pe profit: - diminuarea cotei standard cu cinci puncte procentuale începând cu anul 2005, pentru crearea unui cadru atractiv pentru investiţii. (Relaxarea fiscală introdusă de noua guvernare a fost însă mult mai consistentă, cota standard reducându-se de la 25%la 16%); - plata anuală a impozitului pe profit, cu vărsăminte anticipate în cursul anului, urmând ca regularizarea veniturilor şi cheltuielilor să se facă doar la sfârşitul anului; - recunoaşterea treptată şi graduală a pierderilor din creanţe neîncasate, simultan cu îmbunătăţirea legislaţiei privind procedura reorganizării judiciare şi a falimentului, în sensul

35

simplificării şi accelerării procedurii de declarare a falimentului pentru sancţionarea şi disciplinarea contribuabililor rău platnici în vedere deblocării plăţilor; - recunoaşterea deductibilităţii fiscale a cheltuielilor cu stocurile degradate şi neimputabile, condiţionată de stabilirea unor atribuţii pentru autorităţile competente în domeniul sanitar, în domeniul protecţiei consumatorilor etc., în vederea stabilirii dimensiunii şi veridicităţii pierderilor; - introducerea unor reguli anti-abuz prin impozitarea veniturilor realizate prin societăţile offshore; - dezvoltarea şi implementarea Ghidului preţurilor de transfer, complementar la „Comentariile OECD privind aplicarea convenţiilor de evitare a dublei impuneri"; - renunţarea cu timpul la sistemul de impunere simplificat pentru întreprinderile mici şi mijlocii, cu aplicarea şi în cazul acestora a modelului general de impozitare a profitului. În ceea ce priveşte impozitării veniturilor persoanelor fizice fosta guvernare îşi propunea: - extinderea sferei de cuprindere a veniturilor supuse globalizării cu veniturile care în sistemul practicat începând cu anul 2000 erau supuse impunerii finale prin reţinere la sursă şi anume: - veniturile din activităţi dependente realizate în străinătate de către persoanele fizice române, care potrivit uzanţelor se impozitează la sursă, fiind scutite în ţara de domiciliu; - veniturile realizate din cumpărarea în scopul revânzării a anumitor bunuri (imobile); - creşterea graduală a cotei de impozit final până la includerea în venitul anual global a veniturilor sub forma dividendelor, a câştigurilor din transferul titlurilor de valoare, a veniturilor din operaţiuni de vânzare — cumpărare de valută la termen pe bază de contract; - introducerea unor deduceri economice pentru cheltuielile cu îmbunătăţirea confortului termic al locuinţelor, asigurarea locuinţei, pensiile ocupaţionale şi asigurările private de sănătate ; - înlocuirea, începând cu l ianuarie 2003 a baremului de impunere cu cote progresive cu o cotă unică de 23%, cu sublinierea insistentă a multiplelor avantaje pe care le prezintă noul model de impozitare, între timp datorită opoziţiei vehemente a fostului preşedinte şi a şantajelor sindicaliste regizate Guvernul Năstase a renunţat la soluţia cotei unice preconizând reducerea numărului de tranşe şi o uşoară relaxare a cotelor progresive. Toate aceste măsuri, înscrise în strategia privind politica fiscală pentru perioada de preaderare de către Guvernul Năstase, au fost sau urmează a fi implementate de către actualul guvern, astfel că este cel puţin ciudată critica vehementă a celor aflaţi acum în opoziţie faţă de măsurile de proliferare a impozitelor şi de majorare a unora dintre ele. În privinţa TVA în strategia pentru perioada de pre-aderare se preconiza: - introducerea cotei reduse concomitent cu eliminarea scutirii fără drept de deducere, eliminarea totală a unor scutiri şi a prevederilor referitoare la amânarea exigibilităţii TVA pentru întreprinderile mici şi mijlocii, investiţiile din zonele defavorizate şi investiţiile cu impact major în economie; - introducerea în legislaţia naţională a prevederilor pentru schimburile intracomunitare; - introducerea scutirii pentru prestările de servicii şi livrările de bunuri accesorii acestora cu excepţia telecomunicaţiilor efectuate de către serviciile publice poştale, lecţiile date cu titlu profesional de către cadrele didactice în sprijinul învăţământului; - aplicarea cotei reduse pentru unele bunuri şi servicii prevăzute în Directiva a VI-a a CEE şi impozitate cu cota standard în România: mărfuri alimentare, distribuţia de apă, furnizarea de energie electrică şi de gaze naturale, livrarea de ziare şi reviste, serviciile de ridicare a reziduurilor menajere, aparatura medicală, transportul de persoane, livrarea, construcţia renovarea şi transformarea locuinţelor furnizate în cadrul politicii sociale, livrările de bunuri şi prestările de servicii destinate producţiei agricole, 36

În privinţa accizelor măsura principală prezentă în strategia pentru perioada de pre-aderare este ridicarea treptată a nivelului acestora la nivelul minim convenit în UE, măsură în curs de realizare.

37

5. ANALIZA ECONOMETRICĂ A CREŞTERII ECONOMICE ÎN BAZA ARMONIZĂRII FISCALE – CAZUL U.E. Capitolul de faţă îşi propune să studieze efectele armonizării fiscale asupra creşterii economice a statelor membre ale Uniunii Europene, creştere exprimată prin intermediul indicatorului produsul intern brut pe cap de locuitor (PIB/loc). Perioada studiata este cuprinsă între anii 1995-2002, urmărindu-se efectele degajate de modificarea impozitelor directe, impozitelor indirecte şi contribuţiilor la asigurările sociale de stat asupra creşterii economice, mai precis asupra produsului intern brut pe cap de locuitor. Analiza se realizează pe cele 25 de ţări membre ale Uniunii Europene, care pentru simplificarea modelării, vor fi notate în felul următor: i1 = Indicator pentru Belgia i2 = Indicator pentru Cehia i3 = Indicator pentru Danemarca i4 = Indicator pentru Germania i5 = Indicator pentru Estonia i6 = Indicator pentru Grecia i7 = Indicator pentru Spania i8 = Indicator pentru Franţa i9 = Indicator pentru Irlanda i10 = Indicator pentru Italia i11 = Indicator pentru Cipru i12 = Indicator pentru Letonia i13 = Indicator pentru Lituania i14 = Indicator pentru Luxemburg i15 = Indicator pentru Ungaria i16 = Indicator pentru Malta i17 = Indicator pentru Olanda i18 = Indicator pentru Austria i19 = Indicator pentru Polonia i20 = Indicator pentru Portugalia i21 = Indicator pentru Slovenia i22 = Indicator pentru Slovacia i23 = Indicator pentru Finlanda i24 = Indicator pentru Suedia i25 = Indicator pentru Anglia Pentru analizarea efectelor, s-a apelat la modelarea econometrică, folosindu-se pachetul software Eviews 3.1. Acest program ne permite analiza datelor de tip panel, care reprezintă o combinaţie între serii de timp şi date din mai multe entităţi, analizate la un moment dat în timp. Analiza este una de tip Pool Data. În mod practic, se va urmări corelaţia care există între produsul intern brut pe cap de locuitor aferent fiecărei ţări membre a Uniunii Europene şi impozitele directe, impozitele indirecte şi contribuţiile la asigurările sociale de stat. Între aceste variabile se formează o legătură de natură statistică, de aceea se va folosi un model de regresie pentru legături statistice.

38

Dintr-un astfel de model se înţelege faptul că pentru fiecare valoare a variabilei exogene, valorile corespunzătoare ale variabilei endogene au o variaţie sistematică ce poate fi exprimată printr-o lege de repartiţie. Formula matematică a regresiei liniare multifactoriale ia următoarea formă: Y = a + b1*X1 + b2*X + …+ ε

(5.1)

5.1. Analiza influenţei cumulate a impozitelor directe, impozitelor indirecte şi contribuţiilor la asigurările sociale de stat asupra produsului intern brut pe cap de locuitor în Uniunea Europeană Influenţa cumulată a impozitelor directe, impozitelor indirecte şi contribuţiilor la asigurările sociale de stat asupra produsului intern brut pe cap de locuitor în ţările membre ale Uniunii Europene, pe total ţări, poate fi scos în evidenţă printr-un model de tip pool data de forma: PIB = c(1) + c(2)*ID + c(3)*II + c(4)*CA

(5.2)

unde: PIB – produsul intern brut pe cap de locuitor ID – impozitele directe II – impozitele indirecte CA – contribuţia la asigurările sociale de stat Rezultatele obţinute prin modelare prin intermediul programului EViews 3.1 sunt următoarele: Tabelul 5.1 Modelarea influenţei impozitelor directe, impozitelor indirecte şi contribuţiilor la asigurările sociale de stat asupra produsului intern brut pe cap de locuitor – total ţări Variabila Dependenta: PIB Metodă: Pooled Least Squares Data: 06/12/06 Eşantion: 1995 2002 Număr de ţări: 25 Numărul total de valori: 200 Variabila C ID? II? CA? Coeficient de corelaţie Coeficient de corelaţie ajustat Eroarea standard a regresiei F-statistic Probabilitatea(F-statistic)

Coeficient 11426.55 1043.084 -853.1355 347.0926 0.391940 0.382633 5713.824 42.11213 0.000000

Eroarea Standard t-Statistic Probabilitate 3621.187 3.155470 0.0019 95.38636 10.93536 0.0000 269.3830 -3.166998 0.0018 110.6735 3.136186 0.0020 Media variabilei dependente 16737.50 Abaterea standard a variabilei dependente 7272.019 Valoarea reziduală 6.40E+09 Durbin-Watson 1.069717

39

Analizând datele prezentate în Tabelul nr. 5.1 se desprind următoarele concluzii: - valorile erorilor standard a coeficienţilor funcţiei de regresie sunt inferioare, în modul, valorilor coeficienţilor, ceea ce întăreşte veridicitatea estimării acestora, concluzie susţinută şi de valorile mici ale probabilităţii; - coeficientul de corelaţie, cu o valoare de 39,19%, denotă faptul că legătura statistică între variabila rezultativă - PIB şi cele endogene nu este una puternică, modificările impozitelor directe, impozitelor indirecte şi contribuţiilor la asigurările sociale de stat regăsindu-se într-o anumită măsura în modificările produsului intern brut pe cap de locuitor; - testul Durbin-Watson, cu o valoare cu puţin sub pragul critic 2, indică faptul că variabilele reziduale nu sunt autocorelate. Matematic, modelul se poate scrie: PIB = C(1) + C(2)*ID + C(3)*II + C(4)*CA

(5.3)

Prin înlocuirea coeficienţilor în funcţia de regresie stabilită anterior, modelul influenţei impozitelor directe, impozitelor indirecte şi contribuţiilor la asigurările sociale de stat asupra produsului intern brut pe cap de locuitor – total ţări are forma: PIB = 11426.54507 + 1043.083842*ID - 853.1355285*II + 347.0926424*CA (5.4) Se observă în analiza econometrică, faptul că, în Uniunea Europeană, impozitele directe au un efect de multiplicare în acelaşi sens asupra produsului intern brut pe cap de locuitor, pe când cele indirecte nu. Mai mult contribuţiile la asigurările sociale de stat generează o modificare a produsului intern brut pe cap de locuitor în acelaşi sens, fapt ce denotă o politica de protecţie socială susţinută (lucru evidenţiat printr-un ridicat standard de viaţă). Valorile reziduale sunt prezentate per total grup de state în graficul 5.1.

40

1 Residuals

2 Residuals

- 3000

3 Residuals

- 80 0 0

- 4000

4 Residuals

- 40 0 0

- 1000

- 90 0 0

- 2000 - 60 0 0

- 5000

- 1 0 0 00

- 3000

- 6000 - 1 1 0 00

- 80 0 0

- 4000

- 7000 - 1 2 0 00

- 8000

- 1 3 0 00

- 10 0 0 0

- 1 4 0 00

95

- 5000 - 1 0 0 00

- 9000

96

97

98

99

00

01

02

95

- 6000 - 1 2 0 00 96

97

5 Residuals

98

99

00

01

02

95

- 7000 96

97

6 Residuals

- 12 0 0 0

- 50 0 0

- 13 0 0 0

- 60 0 0

- 14 0 0 0

- 70 0 0

98

99

00

01

02

95

96

97

7 Residuals

98

99

00

01

02

00

01

02

00

01

02

00

01

02

00

01

02

00

01

02

8 Residuals

- 20 0 0

- 1000 - 2000

- 40 0 0

- 3000 - 4000

- 60 0 0 - 15 0 0 0

- 16 0 0 0

- 7000

- 1 0 0 00 96

97

98

99

00

01

02

95

- 6000

- 80 0 0

- 90 0 0

- 17 0 0 0 95

- 5000

- 80 0 0

- 1 0 0 00 96

97

9 Residuals

98

99

00

01

02

95

- 8000 96

97

10 Residuals

8 00 0

99

00

01

02

95

96

97

11 Residuals

0

4 00 0

98

98

99

12 Residuals

- 30 0 0

- 1 3 0 00

- 20 0 0

- 40 0 0

- 1 4 0 00

- 40 0 0

- 50 0 0

- 1 5 0 00

- 60 0 0

- 60 0 0

- 1 6 0 00

- 80 0 0

- 70 0 0

- 1 7 0 00

0

- 4000

- 8000 95

- 1 0 0 00 96

97

98

99

00

01

02

95

- 80 0 0 96

97

13 Residuals

98

99

00

01

02

95

- 1 8 0 00 96

97

14 Residuals

- 10 0 0 0

20000

- 11 0 0 0

98

99

00

01

02

95

96

97

15 Residuals

98

99

16 Residuals

- 1 0 0 00

- 4600

- 1 1 0 00

- 4800

- 1 2 0 00

- 5000

- 1 3 0 00

- 5200

- 1 4 0 00

- 5400

- 1 5 0 00

- 5600

15000

- 12 0 0 0 10000 - 13 0 0 0 5000

- 14 0 0 0

- 15 0 0 0 95

0 96

97

98

99

00

01

02

- 1 6 0 00 95

96

97

17 Residuals

98

99

00

01

02

95

- 5800 96

97

18 Residuals

2 00 0

99

00

01

02

96

97

98

99

20 Residuals

- 1 2 0 00

0

- 5000 - 6000

- 1 3 0 00

- 10 0 0 - 2000

95

19 Residuals

1000

0

98

- 7000 - 1 4 0 00

- 20 0 0

- 8000 - 30 0 0

- 4000

- 1 5 0 00 - 9000

- 40 0 0 - 6000

- 8000 95

- 1 6 0 00

- 50 0 0 - 60 0 0 96

97

98

99

00

01

02

95

- 1 0 0 00

- 1 7 0 00 96

97

21 Residuals

98

99

00

01

02

95

- 1 1 0 00 96

97

22 Residuals

- 6000

- 1 0 0 00

- 8000

- 1 2 0 00

- 10 0 0 0

- 1 4 0 00

98

99

00

01

02

95

96

97

23 Residuals

98

99

24 Residuals

- 20 0 0

- 4000

- 40 0 0

- 6000

- 60 0 0 - 8000 - 80 0 0 - 12 0 0 0

- 1 6 0 00

- 14 0 0 0 95

- 1 8 0 00 96

97

98

99

00

01

02

00

01

02

95

- 1 0 0 00

- 1 0 0 00

- 1 2 0 00 96

97

98

99

00

01

02

95

- 1 2 0 00 96

97

98

99

00

01

02

95

96

97

98

99

25 Residuals 2 00 0

0

- 2000

- 4000

- 6000

- 8000 95

96

97

98

99

Grafic 5.1 – Valorile reziduale în cazul modelării influenţei impozitelor directe, impozitelor indirecte şi contribuţiilor la asigurările sociale de stat asupra produsului intern brut pe cap de locuitor – total ţări

41

5.2. Analiza influenţei impozitelor directe asupra produsului intern brut pe cap de locuitor în Uniunea Europeană Influenţa impozitelor directe asupra produsului intern brut pe cap de locuitor în ţările membre ale Uniunii Europene, poate fi scoasă în evidenţă printr-un model de tip pool data de forma: PIB = c(1) + c(2)*ID

(5.5)

Rezultatele obţinute prin modelare prin intermediul programului EViews 3.1 sunt următoarele: Tabelul 5.2 Modelarea influenţei impozitelor directe asupra produsului intern brut pe cap de locuitor Variabila Dependenta: PIB Metodă: GLS Data: 06/12/06 Eşantion: 1995 2002 Număr de ţări: 25 Numărul total de valori: 200 Variabila C 1--ID1 2--ID2 3--ID3 4--ID4 5--ID5 6--ID6 7--ID7 8--ID8 9--ID9 10--ID10 11--ID11 12--ID12 13--ID13 14--ID14 15--ID15 16--ID16 17--ID17 18--ID18 19--ID19 20--ID20 21--ID21 22--ID22 23--ID23 24--ID24 25--ID25 Coeficient de corelaţie Coeficient de corelaţie ajustat Eroarea standard a regresiei F-statistic Probabilitatea(F-statistic)

Coeficient 11698.46 550.0792 66.26708 365.9575 775.3497 -476.5656 188.2577 449.0184 805.1039 721.4718 567.9404 360.5409 -584.0398 -568.3968 1459.451 -194.4417 333.2982 824.0902 839.5973 -383.4711 219.2868 202.9051 -335.7698 448.1796 454.0045 569.7551 0.993216 0.992241 2705.924 1018.926 0.000000

Eroarea Standard t-Statistic Probabilitate 555.3826 21.06379 0.0000 53.77828 10.22865 0.0000 77.09588 0.859541 0.3912 36.75346 9.957087 0.0000 72.48520 10.69666 0.0000 91.44264 -5.211635 0.0000 86.72434 2.170760 0.0313 92.00475 4.880383 0.0000 63.80809 12.61758 0.0000 140.6611 5.129151 0.0000 65.17518 8.714060 0.0000 75.37753 4.783135 0.0000 81.62783 -7.154910 0.0000 86.33858 -6.583347 0.0000 181.2113 8.053859 0.0000 78.61257 -2.473417 0.0143 60.35265 5.522512 0.0000 94.76937 8.695744 0.0000 64.77798 12.96115 0.0000 61.33490 -6.252086 0.0000 88.45081 2.479195 0.0141 113.4040 1.789224 0.0753 67.40671 -4.981252 0.0000 55.52143 8.072192 0.0000 51.21447 8.864770 0.0000 65.50297 8.698157 0.0000 Media variabilei dependente 28211.21 Abaterea standard a variabilei dependente 30719.11 Valoarea reziduală 1.27E+09 Durbin-Watson 1.385020

42

Analizând datele prezentate în Tabelul nr. 5.2 se desprind următoarele concluzii: - majoritatea valorilor erorilor standard a coeficienţilor funcţiei de regresie sunt inferioare, în modul, valorilor coeficienţilor, ceea ce întăreşte veridicitatea estimării acestora, concluzie susţinută şi de valorile mici ale probabilităţii; - coeficientul de corelaţie, cu o valoare de 99,32%, denotă faptul că legătura statistică între variabila rezultativă - PIB şi cele endogene este foarte puternică, modificările impozitelor directe, regăsindu-se într-o proporţie ridicată în modificările produsului intern brut pe cap de locuitor; - testul Durbin-Watson, cu o valoare cu puţin sub pragul critic 2, indică faptul că variabilele reziduale nu sunt autocorelate. Matematic, modelul se poate scrie: PIB1 = C(1) + C(2)*ID1

(5.6)

PIB2 = C(1) + C(3)*ID2

(5.7)

PIB3 = C(1) + C(4)*ID3

(5.8)

PIB4 = C(1) + C(5)*ID4

(5.9)

PIB5 = C(1) + C(6)*ID5

(5.10)

PIB6 = C(1) + C(7)*ID6

(5.11)

PIB7 = C(1) + C(8)*ID7

(5.12)

PIB8 = C(1) + C(9)*ID8

(5.13)

PIB9 = C(1) + C(10)*ID9

(5.14)

PIB10 = C(1) + C(11)*ID10

(5.15)

PIB11 = C(1) + C(12)*ID11

(5.16)

PIB12 = C(1) + C(13)*ID12

(5.17)

PIB13 = C(1) + C(14)*ID13

(5.18)

PIB14 = C(1) + C(15)*ID14

(5.19)

PIB15 = C(1) + C(16)*ID15

(5.20)

PIB16 = C(1) + C(17)*ID16

(5.21)

PIB17 = C(1) + C(18)*ID17

(5.22)

PIB18 = C(1) + C(19)*ID18

(5.23) 43

PIB19 = C(1) + C(20)*ID19

(5.24)

PIB20 = C(1) + C(21)*ID20

(5.25)

PIB21 = C(1) + C(22)*ID21

(5.26)

PIB22 = C(1) + C(23)*ID22

(5.27)

PIB23 = C(1) + C(24)*ID23

(5.28)

PIB24 = C(1) + C(25)*ID24

(5.29)

PIB25 = C(1) + C(26)*ID25

(5.30)

Prin înlocuirea coeficienţilor în funcţia de regresie stabilită anterior, modelul influenţei impozitelor directe asupra produsului intern brut pe cap de locuitor, are forma: PIB1 = 11698.4645 + 550.0791775*ID1

(5.31)

Se observă din analiza econometrică, faptul că, în Belgia, impozitele directe au un efect de multiplicare în acelaşi sens asupra produsului intern brut pe cap de locuitor. Politica fiscală din această ţară, în ceea ce priveşte impozitele directe, încurajează creşterea economică, susţinând dezvoltarea. PIB2 = 11698.4645 + 66.26707579*ID2

(5.32)

Se observă din analiza econometrică, faptul că, în Cehia, impozitele directe au un efect de multiplicare în acelaşi sens asupra produsului intern brut pe cap de locuitor. Politica fiscală din această ţară, în ceea ce priveşte impozitele directe, încurajează creşterea economică, susţinând dezvoltarea. PIB3 = 11698.4645 + 365.9574505*ID3

(5.33)

Se observă din analiza econometrică, faptul că, în Danemarca, impozitele directe au un efect de multiplicare în acelaşi sens asupra produsului intern brut pe cap de locuitor. Politica fiscală din această ţară, în ceea ce priveşte impozitele directe, încurajează creşterea economică, susţinând dezvoltarea. PIB4 = 11698.4645 + 775.3496802*ID4

(5.34)

Se observă din analiza econometrică, faptul că, în Germania, impozitele directe au un efect de multiplicare în acelaşi sens asupra produsului intern brut pe cap de locuitor. Politica fiscală din această ţară, în ceea ce priveşte impozitele directe, încurajează creşterea economică, susţinând dezvoltarea.

44

PIB5 = 11698.4645 - 476.5656395*ID5

(5.35)

Se observă din analiza econometrică, faptul că, în Estonia, impozitele directe au un efect de multiplicare în sens invers asupra produsului intern brut pe cap de locuitor. Politica fiscală din această ţară, în ceea ce priveşte impozitele directe, descurajează creşterea economică, inhibând dezvoltarea. Motivul acestui efect negativ, nu este legat exclusiv de cota de impunere, ci de politica fiscală în ansamblul ei (baza de calcul, absenţa facilităţilor, etc.). PIB6 = 11698.4645 + 188.2576951*ID6

(5.36)

Se observă din analiza econometrică, faptul că, în Grecia, impozitele directe au un efect de multiplicare în acelaşi sens asupra produsului intern brut pe cap de locuitor. Politica fiscală din această ţară, în ceea ce priveşte impozitele directe, încurajează creşterea economică, susţinând dezvoltarea. PIB7 = 11698.4645 + 449.0184357*ID7

(5.37)

Se observă din analiza econometrică, faptul că, în Spania, impozitele directe au un efect de multiplicare în acelaşi sens asupra produsului intern brut pe cap de locuitor. Politica fiscală din această ţară, în ceea ce priveşte impozitele directe, încurajează creşterea economică, susţinând dezvoltarea. PIB8 = 11698.4645 + 805.1038815*ID8

(5.38)

Se observă din analiza econometrică, faptul că, în Franţa, impozitele directe au un efect de multiplicare în acelaşi sens asupra produsului intern brut pe cap de locuitor. Politica fiscală din această ţară, în ceea ce priveşte impozitele directe, încurajează creşterea economică, susţinând dezvoltarea. PIB9 = 11698.4645 + 721.4718225*ID9

(5.39)

Se observă din analiza econometrică, faptul că, în Irlanda, impozitele directe au un efect de multiplicare în acelaşi sens asupra produsului intern brut pe cap de locuitor. Politica fiscală din această ţară, în ceea ce priveşte impozitele directe, încurajează creşterea economică, susţinând dezvoltarea. PIB10 = 11698.4645 + 567.9404357*ID10

(5.40)

Se observă din analiza econometrică, faptul că, în Italia, impozitele directe au un efect de multiplicare în acelaşi sens asupra produsului intern brut pe cap de locuitor. Politica fiscală din această ţară, în ceea ce priveşte impozitele directe, încurajează creşterea economică, susţinând dezvoltarea. PIB11 = 11698.4645 + 360.5408649*ID11

(5.41)

Se observă din analiza econometrică, faptul că, în Cipru, impozitele directe au un efect de multiplicare în acelaşi sens asupra produsului intern brut pe cap de locuitor. Politica fiscală din 45

această ţară, în ceea ce priveşte impozitele directe, încurajează creşterea economică, susţinând dezvoltarea. PIB12 = 11698.4645 - 584.0397661*ID12

(5.42)

Se observă din analiza econometrică, faptul că, în Letonia, impozitele directe au un efect de multiplicare în sens invers asupra produsului intern brut pe cap de locuitor. Politica fiscală din această ţară, în ceea ce priveşte impozitele directe, descurajează creşterea economică, inhibând dezvoltarea. Motivul acestui efect negativ, nu este legat exclusiv de cota de impunere, ci de politica fiscală în ansamblul ei (baza de calcul, absenţa facilităţilor, etc.). PIB13 = 11698.4645 - 568.3968335*ID13

(5.43)

Se observă din analiza econometrică, faptul că, în Lituania, impozitele directe au un efect de multiplicare în sens invers asupra produsului intern brut pe cap de locuitor. Politica fiscală din această ţară, în ceea ce priveşte impozitele directe, descurajează creşterea economică, inhibând dezvoltarea. Motivul acestui efect negativ, nu este legat exclusiv de cota de impunere, ci de politica fiscală în ansamblul ei (baza de calcul, absenţa facilităţilor, etc.). PIB14 = 11698.4645 + 1459.45064*ID14

(5.44)

Se observă din analiza econometrică, faptul că, în Luxemburg, impozitele directe au un efect de multiplicare în acelaşi sens asupra produsului intern brut pe cap de locuitor. Politica fiscală din această ţară, în ceea ce priveşte impozitele directe, încurajează creşterea economică, susţinând dezvoltarea. Nivelul ridicat al coeficienţilor indică legătura puternică dintre produsul inter brut pe cap de locuitor şi impozitele directe, datorată faptului că Luxemburg este unul dintre principalele centre offshore din lume şi prin urmare politica fiscală adoptată este una permisivă, orientată spre atragerea investiţiilor. PIB15 = 11698.4645 - 194.4416719*ID15

(5.45)

Se observă din analiza econometrică, faptul că, în Ungaria, impozitele directe au un efect de multiplicare în sens invers asupra produsului intern brut pe cap de locuitor. Politica fiscală din această ţară, în ceea ce priveşte impozitele directe, descurajează creşterea economică, inhibând dezvoltarea. Motivul acestui efect negativ, nu este legat exclusiv de cota de impunere, ci de politica fiscală în ansamblul ei (baza de calcul, absenţa facilităţilor, etc.). PIB16 = 11698.4645 + 333.298239*ID16

(5.46)

Se observă din analiza econometrică, faptul că, în Malta, impozitele directe au un efect de multiplicare în acelaşi sens asupra produsului intern brut pe cap de locuitor. Politica fiscală din această ţară, în ceea ce priveşte impozitele directe, încurajează creşterea economică, susţinând dezvoltarea. PIB17 = 11698.4645 + 824.0901897*ID17 (5.47) Se observă din analiza econometrică, faptul că, în Olanda, impozitele directe au un efect de multiplicare în acelaşi sens asupra produsului intern brut pe cap de locuitor. Politica fiscală din această ţară, în ceea ce priveşte impozitele directe, încurajează creşterea economică, susţinând dezvoltarea. 46

PIB18 = 11698.4645 + 839.5972744*ID18

(5.48)

Se observă din analiza econometrică, faptul că, în Austria, impozitele directe au un efect de multiplicare în acelaşi sens asupra produsului intern brut pe cap de locuitor. Politica fiscală din această ţară, în ceea ce priveşte impozitele directe, încurajează creşterea economică, susţinând dezvoltarea. PIB19 = 11698.4645 - 383.4710693*ID19

(5.49)

Se observă din analiza econometrică, faptul că, în Polonia, impozitele directe au un efect de multiplicare în sens invers asupra produsului intern brut pe cap de locuitor. Politica fiscală din această ţară, în ceea ce priveşte impozitele directe, descurajează creşterea economică, inhibând dezvoltarea. Motivul acestui efect negativ, nu este legat exclusiv de cota de impunere, ci de politica fiscală în ansamblul ei (baza de calcul, absenţa facilităţilor, etc.). PIB20 = 11698.4645 + 219.2867739*ID20

(5.50)

Se observă din analiza econometrică, faptul că, în Portugalia, impozitele directe au un efect de multiplicare în acelaşi sens asupra produsului intern brut pe cap de locuitor. Politica fiscală din această ţară, în ceea ce priveşte impozitele directe, încurajează creşterea economică, susţinând dezvoltarea. PIB21 = 11698.4645 + 202.9051478*ID21

(5.51)

Se observă din analiza econometrică, faptul că, în Slovenia, impozitele directe au un efect de multiplicare în acelaşi sens asupra produsului intern brut pe cap de locuitor. Politica fiscală din această ţară, în ceea ce priveşte impozitele directe, încurajează creşterea economică, susţinând dezvoltarea. PIB22 = 11698.4645 - 335.7698013*ID22

(5.52)

Se observă din analiza econometrică, faptul că, în Slovacia, impozitele directe au un efect de multiplicare în sens invers asupra produsului intern brut pe cap de locuitor. Politica fiscală din această ţară, în ceea ce priveşte impozitele directe, descurajează creşterea economică, inhibând dezvoltarea. Motivul acestui efect negativ, nu este legat exclusiv de cota de impunere, ci de politica fiscală în ansamblul ei (baza de calcul, absenţa facilităţilor, etc.). PIB23 = 11698.4645 + 448.1796221*ID23

(5.53)

Se observă din analiza econometrică, faptul că, în Finlanda, impozitele directe au un efect de multiplicare în acelaşi sens asupra produsului intern brut pe cap de locuitor. Politica fiscală din această ţară, în ceea ce priveşte impozitele directe, încurajează creşterea economică, susţinând dezvoltarea. PIB24 = 11698.4645 + 454.0045055*ID24

(5.54)

Se observă din analiza econometrică, faptul că, în Suedia, impozitele directe au un efect de multiplicare în acelaşi sens asupra produsului intern brut pe cap de locuitor. Politica fiscală din 47

această ţară, în ceea ce priveşte impozitele directe, încurajează creşterea economică, susţinând dezvoltarea. PIB25 = 11698.4645 + 569.7551078*ID25 (5.55) Se observă din analiza econometrică, faptul că, în Anglia, impozitele directe au un efect de multiplicare în acelaşi sens asupra produsului intern brut pe cap de locuitor. Politica fiscală din această ţară, în ceea ce priveşte impozitele directe, încurajează creşterea economică, susţinând dezvoltarea. Valorile reziduale sunt prezentate în graficul 5.2.

48

1 Residuals

2 Residuals

4 00 0

3 Residuals

3 00 0

3 00 0

4 Residuals

4 000

3 000 2 000

2 00 0

2 000

2 00 0

1 000 1 00 0

1 00 0

0 0

0

0 - 10 00

- 10 0 0

- 30 0 0 95

- 20 00

- 10 0 0

- 20 0 0

- 20 00

- 20 0 0 96

97

98

99

00

01

02

95

- 40 00 96

97

5 Residuals

98

99

00

01

02

95

- 30 00 96

97

6 Residuals

3 00 0

3 00 0

2 00 0

2 00 0

1 00 0

1 00 0

0

0

98

99

00

01

02

95

96

97

7 Residuals

98

99

00

01

02

00

01

02

00

01

02

00

01

02

00

01

02

00

01

02

8 Residuals

4 000

3 000 2 000

2 000

1 000 0 0 - 10 0 0

- 10 0 0 - 20 00

- 20 0 0

- 20 0 0

- 30 0 0 95

- 10 00

- 30 0 0 96

97

98

99

00

01

02

95

- 40 00 96

97

9 Residuals

98

99

00

01

02

95

- 20 00 96

97

10 Residuals

1 20 0 0

99

00

01

02

95

96

97

11 Residuals

4 00 0

8 00 0

98

98

99

12 Residuals

3 000

3 000

2 000

2 000

1 000

1 000

2 00 0

4 00 0 0

0

0

0 - 10 00

- 20 00

- 20 00

- 20 0 0

- 40 0 0

- 80 0 0 95

- 10 00

- 40 0 0 96

97

98

99

00

01

02

95

- 30 00 96

97

13 Residuals

98

99

00

01

02

95

- 30 00 96

97

14 Residuals

2 00 0

1 00 0 0

99

00

01

02

95

96

97

98

99

16 Residuals

3 000

600

2 000

5 00 0

1 00 0

98

15 Residuals

400

1 000 0

200

0

0 - 50 0 0

0 - 10 00

- 10 0 0

- 10 0 00

- 20 0 0 95

96

97

98

99

00

01

02

95

- 200

- 20 00

- 15 0 00

- 30 00 96

97

17 Residuals

98

99

00

01

02

95

- 400 96

97

18 Residuals

4 00 0

98

99

00

01

02

95

96

97

19 Residuals

3 00 0

1 000

2 00 0

99

3 000 2 000

500

2 00 0

98

20 Residuals

1 00 0

1 000 0

0

0

0 - 50 0

- 10 0 0

- 10 00

- 20 0 0

- 10 00

- 20 0 0 - 40 0 0 95

- 30 0 0 96

97

98

99

00

01

02

95

- 20 00

- 15 00 96

97

21 Residuals

98

99

00

01

02

95

- 30 00 96

97

22 Residuals

3 00 0

2 00 0

2 00 0

1 50 0

99

00

01

02

95

96

97

23 Residuals

98

99

24 Residuals

4 000

6 000

4 000

2 000

1 00 0

1 00 0

98

2 000

5 00 0

0 0

- 10 0 0 - 20 0 0

- 20 00

- 20 00

- 10 0 0

- 30 0 0 95

0

- 50 0

- 15 0 0 96

97

98

99

00

01

02

00

01

02

95

- 40 00 96

97

98

99

00

01

02

95

- 40 00 96

97

98

99

00

01

02

95

96

97

98

99

25 Residuals 6 00 0

4 00 0

2 00 0 0

- 20 0 0

- 40 0 0 95

96

97

98

99

Grafic 5.2 – Valorile reziduale în cazul modelării influenţei impozitelor directe, asupra produsului intern brut pe cap de locuitor. 49

5.3. Analiza influenţei impozitelor indirecte asupra produsului intern brut pe cap de locuitor în Uniunea Europeană Influenţa impozitelor indirecte asupra produsului intern brut pe cap de locuitor în ţările membre ale Uniunii Europene, poate fi scos în evidenţă printr-un model de tip pool data de forma: PIB = c(1) + c(2)*II

(5.56)

Rezultatele obţinute prin modelare prin intermediul programului EViews 3.1 sunt următoarele: Tabelul 5.3 Modelarea influenţei impozitelor indirecte asupra produsului intern brut pe cap de locuitor Variabila Dependenta: PIB Metodă: GLS Data: 06/12/06 Eşantion: 1995 2002 Număr de ţări: 25 Numărul total de valori: 200 Variabila C 1--II1 2--II2 3--II3 4--II4 5--II5 6--II6 7--II7 8--II8 9--II9 10--II10 11--II11 12--II12 13--II13 14--II14 15--II15 16--II16 17--II17 18--II18 19--II19 20--II20 21--II21 22--II22 23--II23 24--II24 25--II25 Coeficient de corelaţie Coeficient de corelaţie ajustat Eroarea standard a regresiei F-statistic Probabilitatea(F-statistic)

Coeficient 18133.21 235.0247 -474.8397 264.9417 205.8448 -740.0510 -317.3707 -132.6089 161.0200 240.8030 170.6553 -198.4337 -860.5835 -854.2348 1327.251 -529.5071 -266.3960 319.6384 313.8739 -676.5599 -290.5425 -295.9060 -694.6582 148.2950 185.2596 186.3134 0.956961 0.950777 2557.141 154.7526 0.000000

Eroarea Standard t-Statistic Probabilitate 1304.395 13.90163 0.0000 112.0793 2.096949 0.0374 107.0419 -4.436016 0.0000 90.13960 2.939238 0.0037 116.2199 1.771167 0.0783 98.52976 -7.510938 0.0000 97.20699 -3.264896 0.0013 134.1907 -0.988212 0.3244 96.19563 1.673881 0.0960 156.6346 1.537355 0.1260 101.0702 1.688483 0.0931 121.6760 -1.630836 0.1047 95.64653 -8.997540 0.0000 107.7458 -7.928240 0.0000 195.4494 6.790764 0.0000 88.02816 -6.015201 0.0000 104.5973 -2.546872 0.0117 125.4164 2.548617 0.0117 99.91184 3.141509 0.0020 99.07836 -6.828534 0.0000 99.35921 -2.924162 0.0039 89.48710 -3.306688 0.0011 95.94218 -7.240383 0.0000 116.5089 1.272822 0.2048 90.50684 2.046912 0.0422 116.6961 1.596569 0.1122 Media variabilei dependente 22594.22 Abaterea standard a variabilei dependente 11525.77 Valoarea reziduală 1.14E+09 Durbin-Watson 1.341840

50

Analizând datele prezentate în Tabelul nr. 5.3 se desprind următoarele concluzii: - majoritatea valorilor erorilor standard a coeficienţilor funcţiei de regresie sunt inferioare, în modul, valorilor coeficienţilor, ceea ce întăreşte veridicitatea estimării acestora, concluzie susţinută şi de valorile mici ale probabilităţii; - coeficientul de corelaţie, cu o valoare de 95,70%, denotă faptul că legătura statistică între variabila rezultativă - PIB şi cele endogene este foarte puternică, modificările impozitelor indirecte, regăsindu-se într-o proporţie ridicată în modificările produsului intern brut pe cap de locuitor; - testul Durbin-Watson, cu o valoare cu puţin sub pragul critic 2, indică faptul că variabilele reziduale nu sunt autocorelate. Matematic, modelul se poate scrie: PIB1 = C(1) + C(2)*II1

(5.57)

PIB2 = C(1) + C(3)*II2

(5.58)

PIB3 = C(1) + C(4)*II3

(5.59)

PIB4 = C(1) + C(5)*II4

(5.60)

PIB5 = C(1) + C(6)*II5

(5.61)

PIB6 = C(1) + C(7)*II6

(5.62)

PIB7 = C(1) + C(8)*II7

(5.63)

PIB8 = C(1) + C(9)*II8

(5.64)

PIB9 = C(1) + C(10)*II9

(5.65)

PIB10 = C(1) + C(11)*II10

(5.66)

PIB11 = C(1) + C(12)*II11

(5.67)

PIB12 = C(1) + C(13)*II12

(5.68)

PIB13 = C(1) + C(14)*II13

(5.69)

PIB14 = C(1) + C(15)*II14

(5.70)

PIB15 = C(1) + C(16)*II15

(5.71)

PIB16 = C(1) + C(17)*II16

(5.72)

PIB17 = C(1) + C(18)*II17

(5.73)

PIB18 = C(1) + C(19)*II18

(5.74) 51

PIB19 = C(1) + C(20)*II19

(5.75)

PIB20 = C(1) + C(21)*II20

(5.76)

PIB21 = C(1) + C(22)*II21

(5.77)

PIB22 = C(1) + C(23)*II22

(5.78)

PIB23 = C(1) + C(24)*II23

(5.79)

PIB24 = C(1) + C(25)*II24

(5.80)

PIB25 = C(1) + C(26)*II25

(5.81)

Prin înlocuirea coeficienţilor în funcţia de regresie stabilită anterior, modelul influenţei impozitelor indirecte asupra produsului intern brut pe cap de locuitor, are forma: PIB1 = 18133.2106 + 235.0247054*II1

(5.82)

Se observă din analiza econometrică, faptul că, în Belgia, impozitele indirecte au un efect de multiplicare în acelaşi sens asupra produsului intern brut pe cap de locuitor. Politica fiscală din această ţară, în ceea ce priveşte impozitele indirecte, încurajează creşterea economică, susţinând dezvoltarea. PIB2 = 18133.2106 - 474.8397037*II2

(5.83)

Se observă din analiza econometrică, faptul că, în Cehia, impozitele indirecte au un efect de multiplicare în sens invers asupra produsului intern brut pe cap de locuitor. Politica fiscală din această ţară, în ceea ce priveşte impozitele indirecte, descurajează creşterea economică, inhibând dezvoltarea. Motivul acestui efect negativ, nu este legat exclusiv de cota de impunere, ci de politica fiscală în ansamblul ei (baza de calcul, absenţa facilităţilor, etc.). PIB3 = 18133.2106 + 264.9417202*II3

(5.84)

Se observă din analiza econometrică, faptul că, în Danemarca, impozitele indirecte au un efect de multiplicare în acelaşi sens asupra produsului intern brut pe cap de locuitor. Politica fiscală din această ţară, în ceea ce priveşte impozitele indirecte, încurajează creşterea economică, susţinând dezvoltarea. PIB4 = 18133.2106 + 205.8447659*II4

(5.85)

Se observă din analiza econometrică, faptul că, în Germania, impozitele indirecte au un efect de multiplicare în acelaşi sens asupra produsului intern brut pe cap de locuitor. Politica fiscală din această ţară, în ceea ce priveşte impozitele indirecte, încurajează creşterea economică, susţinând dezvoltarea.

52

PIB5 = 18133.2106 - 740.0509692*II5

(5.86)

Se observă din analiza econometrică, faptul că, în Estonia, impozitele indirecte au un efect de multiplicare în sens invers asupra produsului intern brut pe cap de locuitor. Politica fiscală din această ţară, în ceea ce priveşte impozitele indirecte, descurajează creşterea economică, inhibând dezvoltarea. Motivul acestui efect negativ, nu este legat exclusiv de cota de impunere, ci de politica fiscală în ansamblul ei (baza de calcul, absenţa facilităţilor, etc.). PIB6 = 18133.2106 - 317.3707109*II6

(5.87)

Se observă din analiza econometrică, faptul că, în Grecia, impozitele indirecte au un efect de multiplicare în sens invers asupra produsului intern brut pe cap de locuitor. Politica fiscală din această ţară, în ceea ce priveşte impozitele indirecte, descurajează creşterea economică, inhibând dezvoltarea. Motivul acestui efect negativ, nu este legat exclusiv de cota de impunere, ci de politica fiscală în ansamblul ei (baza de calcul, absenţa facilităţilor, etc.). PIB7 = 18133.2106 - 132.6088901*II7

(5.88)

Se observă din analiza econometrică, faptul că, în Spania, impozitele indirecte au un efect de multiplicare în sens invers asupra produsului intern brut pe cap de locuitor. Politica fiscală din această ţară, în ceea ce priveşte impozitele indirecte, descurajează creşterea economică, inhibând dezvoltarea. Motivul acestui efect negativ, nu este legat exclusiv de cota de impunere, ci de politica fiscală în ansamblul ei (baza de calcul, absenţa facilităţilor, etc.). PIB8 = 18133.2106 + 161.020021*II8

(5.89)

Se observă din analiza econometrică, faptul că, în Franţa, impozitele indirecte au un efect de multiplicare în acelaşi sens asupra produsului intern brut pe cap de locuitor. Politica fiscală din această ţară, în ceea ce priveşte impozitele indirecte, încurajează creşterea economică, susţinând dezvoltarea. PIB9 = 18133.2106 + 240.802956*II9

(5.90)

Se observă din analiza econometrică, faptul că, în Irlanda, impozitele indirecte au un efect de multiplicare în acelaşi sens asupra produsului intern brut pe cap de locuitor. Politica fiscală din această ţară, în ceea ce priveşte impozitele indirecte, încurajează creşterea economică, susţinând dezvoltarea. PIB10 = 18133.2106 + 170.6552798*II10

(5.91)

Se observă din analiza econometrică, faptul că, în Italia, impozitele indirecte au un efect de multiplicare în acelaşi sens asupra produsului intern brut pe cap de locuitor. Politica fiscală din această ţară, în ceea ce priveşte impozitele indirecte, încurajează creşterea economică, susţinând dezvoltarea. PIB11 = 18133.2106 - 198.4336948*II11

(5.92)

Se observă din analiza econometrică, faptul că, în Cipru, impozitele indirecte au un efect de multiplicare în sens invers asupra produsului intern brut pe cap de locuitor. Politica fiscală din 53

această ţară, în ceea ce priveşte impozitele indirecte, descurajează creşterea economică, inhibând dezvoltarea. Motivul acestui efect negativ, nu este legat exclusiv de cota de impunere, ci de politica fiscală în ansamblul ei (baza de calcul, absenţa facilităţilor, etc.). PIB12 = 18133.2106 - 860.5835118*II12

(5.93)

Se observă din analiza econometrică, faptul că, în Letonia, impozitele indirecte au un efect de multiplicare în sens invers asupra produsului intern brut pe cap de locuitor. Politica fiscală din această ţară, în ceea ce priveşte impozitele indirecte, descurajează creşterea economică, inhibând dezvoltarea. Motivul acestui efect negativ, nu este legat exclusiv de cota de impunere, ci de politica fiscală în ansamblul ei (baza de calcul, absenţa facilităţilor, etc.). PIB13 = 18133.2106 - 854.2348139*II13

(5.94)

Se observă din analiza econometrică, faptul că, în Lituania, impozitele indirecte au un efect de multiplicare în sens invers asupra produsului intern brut pe cap de locuitor. Politica fiscală din această ţară, în ceea ce priveşte impozitele indirecte, descurajează creşterea economică, inhibând dezvoltarea. Motivul acestui efect negativ, nu este legat exclusiv de cota de impunere, ci de politica fiscală în ansamblul ei (baza de calcul, absenţa facilităţilor, etc.). PIB14 = 18133.2106 + 1327.250654*II14

(5.95)

Se observă din analiza econometrică, faptul că, în Luxemburg, impozitele indirecte au un efect de multiplicare în acelaşi sens asupra produsului intern brut pe cap de locuitor. Politica fiscală din această ţară, în ceea ce priveşte impozitele indirecte, încurajează creşterea economică, susţinând dezvoltarea. Nivelul ridicat al coeficienţilor indică legătura puternică dintre produsul inter brut pe cap de locuitor şi impozitele indirecte, datorată faptului că Luxemburg este unul dintre principalele centre offshore din lume şi prin urmare politica fiscală adoptată este una permisivă, orientată spre atragerea investiţiilor. PIB15 = 18133.2106 - 529.5070896*II15

(5.96)

Se observă din analiza econometrică, faptul că, în Ungaria, impozitele indirecte au un efect de multiplicare în sens invers asupra produsului intern brut pe cap de locuitor. Politica fiscală din această ţară, în ceea ce priveşte impozitele indirecte, descurajează creşterea economică, inhibând dezvoltarea. Motivul acestui efect negativ, nu este legat exclusiv de cota de impunere, ci de politica fiscală în ansamblul ei (baza de calcul, absenţa facilităţilor, etc.). PIB16 = 18133.2106 - 266.3959524*II16

(5.97)

Se observă din analiza econometrică, faptul că, în Malta, impozitele indirecte au un efect de multiplicare în sens invers asupra produsului intern brut pe cap de locuitor. Politica fiscală din această ţară, în ceea ce priveşte impozitele indirecte, descurajează creşterea economică, inhibând dezvoltarea. Motivul acestui efect negativ, nu este legat exclusiv de cota de impunere, ci de politica fiscală în ansamblul ei (baza de calcul, absenţa facilităţilor, etc.).

54

PIB17 = 18133.2106 + 319.6383521*II17

(5.98)

Se observă din analiza econometrică, faptul că, în Olanda, impozitele indirecte au un efect de multiplicare în acelaşi sens asupra produsului intern brut pe cap de locuitor. Politica fiscală din această ţară, în ceea ce priveşte impozitele indirecte, încurajează creşterea economică, susţinând dezvoltarea. PIB18 = 18133.2106 + 313.873933*II18

(5.99)

Se observă din analiza econometrică, faptul că, în Austria, impozitele indirecte au un efect de multiplicare în acelaşi sens asupra produsului intern brut pe cap de locuitor. Politica fiscală din această ţară, în ceea ce priveşte impozitele indirecte, încurajează creşterea economică, susţinând dezvoltarea. PIB19 = 18133.2106 - 676.5599448*II19

(5.100)

Se observă din analiza econometrică, faptul că, în Polonia, impozitele indirecte au un efect de multiplicare în sens invers asupra produsului intern brut pe cap de locuitor. Politica fiscală din această ţară, în ceea ce priveşte impozitele indirecte, descurajează creşterea economică, inhibând dezvoltarea. Motivul acestui efect negativ, nu este legat exclusiv de cota de impunere, ci de politica fiscală în ansamblul ei (baza de calcul, absenţa facilităţilor, etc.). PIB20 = 18133.2106 - 290.5424754*II20

(5.101)

Se observă din analiza econometrică, faptul că, în Portugalia, impozitele indirecte au un efect de multiplicare în sens invers asupra produsului intern brut pe cap de locuitor. Politica fiscală din această ţară, în ceea ce priveşte impozitele indirecte, descurajează creşterea economică, inhibând dezvoltarea. Motivul acestui efect negativ, nu este legat exclusiv de cota de impunere, ci de politica fiscală în ansamblul ei (baza de calcul, absenţa facilităţilor, etc.). PIB21 = 18133.2106 - 295.9059521*II21

(5.102)

Se observă din analiza econometrică, faptul că, în Slovenia, impozitele indirecte au un efect de multiplicare în sens invers asupra produsului intern brut pe cap de locuitor. Politica fiscală din această ţară, în ceea ce priveşte impozitele indirecte, descurajează creşterea economică, inhibând dezvoltarea. Motivul acestui efect negativ, nu este legat exclusiv de cota de impunere, ci de politica fiscală în ansamblul ei (baza de calcul, absenţa facilităţilor, etc.). PIB22 = 18133.2106 - 694.658195*II22

(5.103)

Se observă din analiza econometrică, faptul că, în Slovacia, impozitele indirecte au un efect de multiplicare în sens invers asupra produsului intern brut pe cap de locuitor. Politica fiscală din această ţară, în ceea ce priveşte impozitele indirecte, descurajează creşterea economică, inhibând dezvoltarea. Motivul acestui efect negativ, nu este legat exclusiv de cota de impunere, ci de politica fiscală în ansamblul ei (baza de calcul, absenţa facilităţilor, etc.).

55

PIB23 = 18133.2106 + 148.2950359*II23

(5.104)

Se observă din analiza econometrică, faptul că, în Finlanda, impozitele indirecte au un efect de multiplicare în acelaşi sens asupra produsului intern brut pe cap de locuitor. Politica fiscală din această ţară, în ceea ce priveşte impozitele indirecte, încurajează creşterea economică, susţinând dezvoltarea. PIB24 = 18133.2106 + 185.2595813*II24

(5.105)

Se observă din analiza econometrică, faptul că, în Suedia, impozitele indirecte au un efect de multiplicare în acelaşi sens asupra produsului intern brut pe cap de locuitor. Politica fiscală din această ţară, în ceea ce priveşte impozitele indirecte, încurajează creşterea economică, susţinând dezvoltarea. PIB25 = 18133.2106 + 186.3134115*II25

(5.106)

Se observă din analiza econometrică, faptul că, în Anglia, impozitele indirecte au un efect de multiplicare în acelaşi sens asupra produsului intern brut pe cap de locuitor. Politica fiscală din această ţară, în ceea ce priveşte impozitele indirecte, încurajează creşterea economică, susţinând dezvoltarea. Valorile reziduale sunt prezentate în graficul 5.3.

56

1 Residuals

2 Residuals

4 00 0

3 Residuals

1 50 0

3000 2000

1 00 0

2 00 0

4 Residuals

4 00 0

2 00 0 1000

5 00 0

0

0

0 - 100 0 - 20 0 0

- 40 0 0 95

- 20 0 0

- 50 0

- 200 0

- 10 0 0 96

97

98

99

00

01

02

95

- 40 0 0 96

97

5 Residuals

98

99

00

01

02

95

- 300 0 96

97

6 Residuals

3 00 0

3 00 0

2 00 0

2 00 0

1 00 0

1 00 0

0

- 10 0 0

- 20 0 0

- 20 0 0

99

00

01

02

95

- 30 0 0 96

97

98

99

00

01

02

95

4 00 0

4000

2 00 0

2000

0

0

97

9 Residuals

98

99

00

01

02

95

6 00 0

97

98

99

00

01

02

3 00 0

2 00 0

2 00 0

1 00 0

1 00 0

0

0

99

00

01

02

96

97

98

99

00

01

02

00

01

02

00

01

02

00

01

02

00

01

02

12 Residuals 1000

500

4 00 0 2 00 0

95

11 Residuals

3 00 0

98

- 400 0 96

10 Residuals

8 00 0

97

- 200 0

- 40 0 0 96

96

8 Residuals

- 20 0 0

- 30 0 0

95

7 Residuals

0

- 10 0 0

98

0

0

- 50 0

- 20 0 0

- 10 0 0

- 10 0 0

- 20 0 0

- 20 0 0

- 40 0 0 - 60 0 0 - 80 0 0 95

- 30 0 0 96

97

98

99

00

01

02

95

- 100 0

- 30 0 0 96

97

13 Residuals

98

99

00

01

02

95

- 150 0 96

97

14 Residuals

2 00 0

1 00 0 0

1 00 0

98

99

00

01

02

95

96

97

15 Residuals

5 00 0

0

98

99

16 Residuals

3 00 0

1200

2 00 0

800

1 00 0

400

0

0

0 - 10 0 0 - 50 0 0

- 20 0 0

- 30 0 0 95

- 10 0 0

- 10 0 00 96

97

98

99

00

01

02

95

- 40 0

- 20 0 0 96

97

17 Residuals

98

99

00

01

02

95

- 80 0 96

97

18 Residuals

4 00 0

4 00 0

2 00 0

2 00 0

0

0

98

99

00

01

02

95

96

97

19 Residuals

98

99

20 Residuals

3 00 0

3000

2 00 0

2000

1 00 0

1000

0 0 - 10 0 0 - 20 0 0

- 20 0 0

- 40 0 0

- 40 0 0

- 100 0

- 20 0 0

- 200 0

- 30 0 0

95

96

97

98

99

00

01

02

95

- 40 0 0 96

97

21 Residuals

98

99

00

01

02

95

- 300 0 96

97

22 Residuals

3 00 0 2 00 0

98

99

00

01

02

95

96

97

23 Residuals

1 50 0

4 00 0

1 00 0

2 00 0

5 00

0

98

99

24 Residuals 4000

2000

1 00 0 0

0 0

- 20 0 0

- 10 0 0 - 50 0

- 20 0 0 - 30 0 0 95

- 10 0 0 96

97

98

99

00

01

02

00

01

02

95

- 200 0

- 40 0 0

- 60 0 0 96

97

98

99

00

01

02

95

- 400 0 96

97

98

99

00

01

02

95

96

97

98

99

25 Residuals 6 00 0 4 00 0 2 00 0 0 - 20 0 0 - 40 0 0 - 60 0 0 95

96

97

98

99

Grafic 5.3 – Valorile reziduale în cazul modelării influenţei impozitelor indirecte asupra produsului intern brut pe cap de locuitor

57

5.4. Analiza influenţei contribuţiilor la asigurările sociale de stat asupra produsului intern brut pe cap de locuitor în Uniunea Europeană Influenţa contribuţiilor la asigurările sociale de stat asupra produsului intern brut pe cap de locuitor în ţările membre ale Uniunii Europene poate fi scos în evidenţă printr-un model de tip pool data de forma: PIB = c(1) + c(2)CA

(5.107)

Rezultatele obţinute prin modelare prin intermediul programului EViews 3.1 sunt următoarele: Tabelul 5.4 Modelarea influenţei contribuţiilor la asigurările sociale de stat asupra produsului intern brut pe cap de locuitor Variabila Dependenta: PIB Metodă: GLS Data: 06/12/06 Eşantion: 1995 2002 Număr de ţări: 25 Numărul total de valori: 200 Variabila C 1--CA1 2--CA2 3--CA3 4--CA4 5--CA5 6--CA6 7--CA7 8--CA8 9--CA9 10--CA10 11--CA11 12--CA12 13--CA13 14--CA14 15--CA15 16--CA16 17--CA17 18--CA18 19--CA19 20--CA20 21--CA21 22--CA22 23--CA23 24--CA24 25--CA25 Coeficient de corelaţie Coeficient de corelaţie ajustat Eroarea standard a regresiei F-statistic Probabilitatea(F-statistic)

Coeficient 17903.82 238.5127 -363.3706 2788.166 157.3332 -824.3056 -399.3131 -111.6868 160.2465 815.9212 188.1922 -334.1599 -1013.308 -1240.627 1720.039 -626.5446 -485.5761 268.5714 338.7966 -691.8619 -382.5481 -306.6357 -659.3746 174.9854 247.7202 460.0746 0.957802 0.951739 2667.769 157.9766 0.000000

Eroarea Standard t-Statistic Probabilitate 1331.325 13.44812 0.0000 109.1807 2.184569 0.0303 88.73678 -4.094927 0.0001 810.5671 3.439772 0.0007 84.54917 1.860848 0.0645 115.4445 -7.140275 0.0000 133.3849 -2.993690 0.0032 128.7188 -0.867681 0.3868 93.02989 1.722527 0.0868 482.8405 1.689836 0.0929 117.6675 1.599356 0.1116 212.6629 -1.571313 0.1179 115.5396 -8.770221 0.0000 171.2068 -7.246363 0.0000 264.5019 6.502938 0.0000 111.5244 -5.618006 0.0000 208.1185 -2.333172 0.0208 110.0240 2.441025 0.0156 105.7890 3.202570 0.0016 121.6147 -5.688965 0.0000 142.9138 -2.676775 0.0081 94.84924 -3.232874 0.0015 100.0622 -6.589645 0.0000 133.2544 1.313168 0.1909 112.7825 2.196442 0.0294 267.6976 1.718636 0.0875 Media variabilei dependente 22520.62 Abaterea standard a variabilei dependente 12143.68 Valoarea reziduală 1.24E+09 Durbin-Watson 1.303858

58

Analizând datele prezentate în Tabelul nr. 5.4 se desprind următoarele concluzii: - majoritatea valorilor erorilor standard a coeficienţilor funcţiei de regresie sunt inferioare, în modul, valorilor coeficienţilor, ceea ce întăreşte veridicitatea estimării acestora, concluzie susţinută şi de valorile mici ale probabilităţii; - coeficientul de corelaţie, cu o valoare de 95,78%, denotă faptul că legătura statistică între variabila rezultativă - PIB şi cele endogene este foarte puternică, modificările contribuţiilor la asigurările sociale de stat, regăsindu-se într-o proporţie ridicată în modificările produsului intern brut pe cap de locuitor; - testul Durbin-Watson, cu o valoare cu puţin sub pragul critic 2, indică faptul că variabilele reziduale nu sunt autocorelate. Matematic, modelul se poate scrie: PIB1 = C(1) + C(2)*CA1

(5.108)

PIB2 = C(1) + C(3)*CA2

(5.109)

PIB3 = C(1) + C(4)*CA3

(5.110)

PIB4 = C(1) + C(5)*CA4

(5.111)

PIB5 = C(1) + C(6)*CA5

(5.112)

PIB6 = C(1) + C(7)*CA6

(5.113)

PIB7 = C(1) + C(8)*CA7

(5.114)

PIB8 = C(1) + C(9)*CA8

(5.115)

PIB9 = C(1) + C(10)*CA9

(5.116)

PIB10 = C(1) + C(11)*CA10

(5.117)

PIB11 = C(1) + C(12)*CA11

(5.118)

PIB12 = C(1) + C(13)*CA12

(5.119)

PIB13 = C(1) + C(14)*CA13

(5.120)

PIB14 = C(1) + C(15)*CA14

(5.121)

PIB15 = C(1) + C(16)*CA15

(5.122)

PIB16 = C(1) + C(17)*CA16

(5.123)

PIB17 = C(1) + C(18)*CA17

(5.124)

PIB18 = C(1) + C(19)*CA18

(5.125) 59

PIB19 = C(1) + C(20)*CA19

(5.126)

PIB20 = C(1) + C(21)*CA20

(5.127)

PIB21 = C(1) + C(22)*CA21

(5.128)

PIB22 = C(1) + C(23)*CA22

(5.129)

PIB23 = C(1) + C(24)*CA23

(5.130)

PIB24 = C(1) + C(25)*CA24

(5.131)

PIB25 = C(1) + C(26)*CA25

(5.132)

Prin înlocuirea coeficienţilor în funcţia de regresie stabilită anterior, modelul influenţei contribuţiilor la asigurările sociale de stat asupra produsului intern brut pe cap de locuitor, are forma: PIB1 = 17903.81968 + 238.5127282*CA1

(5.133)

Se observă din analiza econometrică, faptul că, în Belgia, contribuţiile la asigurările sociale de stat au un efect de multiplicare în acelaşi sens asupra produsului intern brut pe cap de locuitor. Politica fiscală din această ţară, în ceea ce priveşte contribuţiile la asigurările sociale de stat, încurajează creşterea economică, susţinând dezvoltarea. PIB2 = 17903.81968 - 363.370619*CA2

(5.134)

Se observă din analiza econometrică, faptul că, în Cehia, contribuţiile la asigurările sociale de stat au un efect de multiplicare în sens invers asupra produsului intern brut pe cap de locuitor. Politica fiscală din această ţară, în ceea ce priveşte contribuţiile la asigurările sociale de stat, descurajează creşterea economică, inhibând dezvoltarea. PIB3 = 17903.81968 + 2788.166398*CA3

(5.135)

Se observă din analiza econometrică, faptul că, în Danemarca, contribuţiile la asigurările sociale de stat au un efect de multiplicare în acelaşi sens asupra produsului intern brut pe cap de locuitor. Politica fiscală din această ţară, în ceea ce priveşte contribuţiile la asigurările sociale de stat, încurajează creşterea economică, susţinând dezvoltarea. PIB4 = 17903.81968 + 157.3331983*CA4

(5.136)

Se observă din analiza econometrică, faptul că, în Germania, contribuţiile la asigurările sociale de stat au un efect de multiplicare în acelaşi sens asupra produsului intern brut pe cap de locuitor. Politica fiscală din această ţară, în ceea ce priveşte contribuţiile la asigurările sociale de stat, încurajează creşterea economică, susţinând dezvoltarea.

60

PIB5 = 17903.81968 - 824.3055745*CA5

(5.137)

Se observă din analiza econometrică, faptul că, în Estonia, contribuţiile la asigurările sociale de stat au un efect de multiplicare în sens invers asupra produsului intern brut pe cap de locuitor. Politica fiscală din această ţară, în ceea ce priveşte contribuţiile la asigurările sociale de stat, descurajează creşterea economică, inhibând dezvoltarea. PIB6 = 17903.81968 - 399.3130772*CA6

(5.138)

Se observă din analiza econometrică, faptul că, în Grecia, contribuţiile la asigurările sociale de stat au un efect de multiplicare în sens invers asupra produsului intern brut pe cap de locuitor. Politica fiscală din această ţară, în ceea ce priveşte contribuţiile la asigurările sociale de stat, descurajează creşterea economică, inhibând dezvoltarea. PIB7 = 17903.81968 - 111.6867957*CA7

(5.139)

Se observă din analiza econometrică, faptul că, în Spania, contribuţiile la asigurările sociale de stat au un efect de multiplicare în sens invers asupra produsului intern brut pe cap de locuitor. Politica fiscală din această ţară, în ceea ce priveşte contribuţiile la asigurările sociale de stat, descurajează creşterea economică, inhibând dezvoltarea. PIB8 = 17903.81968 + 160.2465264*CA8

(5.140)

Se observă din analiza econometrică, faptul că, în Franţa, contribuţiile la asigurările sociale de stat au un efect de multiplicare în acelaşi sens asupra produsului intern brut pe cap de locuitor. Politica fiscală din această ţară, în ceea ce priveşte contribuţiile la asigurările sociale de stat, încurajează creşterea economică, susţinând dezvoltarea. PIB9 = 17903.81968 + 815.9211518*CA9

(5.141)

Se observă din analiza econometrică, faptul că, în Irlanda, contribuţiile la asigurările sociale de stat au un efect de multiplicare în acelaşi sens asupra produsului intern brut pe cap de locuitor. Politica fiscală din această ţară, în ceea ce priveşte contribuţiile la asigurările sociale de stat, încurajează creşterea economică, susţinând dezvoltarea. PIB10 = 17903.81968 + 188.1922374*CA10

(5.142)

Se observă din analiza econometrică, faptul că, în Italia, contribuţiile la asigurările sociale de stat au un efect de multiplicare în acelaşi sens asupra produsului intern brut pe cap de locuitor. Politica fiscală din această ţară, în ceea ce priveşte contribuţiile la asigurările sociale de stat, încurajează creşterea economică, susţinând dezvoltarea. PIB11 = 17903.81968 - 334.1598704*CA11

(5.143)

Se observă din analiza econometrică, faptul că, în Cipru, contribuţiile la asigurările sociale de stat au un efect de multiplicare în sens invers asupra produsului intern brut pe cap de locuitor. Politica fiscală din această ţară, în ceea ce priveşte contribuţiile la asigurările sociale de stat, descurajează creşterea economică, inhibând dezvoltarea. 61

PIB12 = 17903.81968 - 1013.307774*CA12

(5.144)

Se observă din analiza econometrică, faptul că, în Letonia, contribuţiile la asigurările sociale de stat au un efect de multiplicare în sens invers asupra produsului intern brut pe cap de locuitor. Politica fiscală din această ţară, în ceea ce priveşte contribuţiile la asigurările sociale de stat, descurajează creşterea economică, inhibând dezvoltarea. PIB13 = 17903.81968 - 1240.626807*CA13

(5.145)

Se observă din analiza econometrică, faptul că, în Lituania, contribuţiile la asigurările sociale de stat au un efect de multiplicare în sens invers asupra produsului intern brut pe cap de locuitor. Politica fiscală din această ţară, în ceea ce priveşte contribuţiile la asigurările sociale de stat, descurajează creşterea economică, inhibând dezvoltarea. PIB14 = 17903.81968 + 1720.039202*CA14

(5.146)

Se observă din analiza econometrică, faptul că, în Luxemburg, contribuţiile la asigurările sociale de stat au un efect de multiplicare în acelaşi sens asupra produsului intern brut pe cap de locuitor. Politica fiscală din această ţară, în ceea ce priveşte contribuţiile la asigurările sociale de stat, încurajează creşterea economică, susţinând dezvoltarea. Nivelul ridicat al coeficienţilor indică legătura puternică dintre produsul inter brut pe cap de locuitor şi contribuţiile la asigurările sociale de stat, datorată faptului că Luxemburg este unul dintre principalele centre offshore din lume şi prin urmare politica fiscală adoptată este una permisivă, orientată spre atragerea investiţiilor. PIB15 = 17903.81968 - 626.5446223*CA15

(5.147)

Se observă din analiza econometrică, faptul că, în Ungaria, contribuţiile la asigurările sociale de stat au un efect de multiplicare în sens invers asupra produsului intern brut pe cap de locuitor. Politica fiscală din această ţară, în ceea ce priveşte contribuţiile la asigurările sociale de stat, descurajează creşterea economică, inhibând dezvoltarea. PIB16 = 17903.81968 - 485.5761377*CA16

(5.148)

Se observă din analiza econometrică, faptul că, în Malta, contribuţiile la asigurările sociale de stat au un efect de multiplicare în sens invers asupra produsului intern brut pe cap de locuitor. Politica fiscală din această ţară, în ceea ce priveşte contribuţiile la asigurările sociale de stat, descurajează creşterea economică, inhibând dezvoltarea. PIB17 = 17903.81968 + 268.5713847*CA17

(5.150)

Se observă din analiza econometrică, faptul că, în Olanda, contribuţiile la asigurările sociale de stat au un efect de multiplicare în acelaşi sens asupra produsului intern brut pe cap de locuitor. Politica fiscală din această ţară, în ceea ce priveşte contribuţiile la asigurările sociale de stat, încurajează creşterea economică, susţinând dezvoltarea.

62

PIB18 = 17903.81968 + 338.7965947*CA18

(5.151)

Se observă din analiza econometrică, faptul că, în Austria, contribuţiile la asigurările sociale de stat au un efect de multiplicare în acelaşi sens asupra produsului intern brut pe cap de locuitor. Politica fiscală din această ţară, în ceea ce priveşte contribuţiile la asigurările sociale de stat, încurajează creşterea economică, susţinând dezvoltarea. PIB19 = 17903.81968 - 691.8618998*CA19

(5.152)

Se observă din analiza econometrică, faptul că, în Polonia, contribuţiile la asigurările sociale de stat au un efect de multiplicare în sens invers asupra produsului intern brut pe cap de locuitor. Politica fiscală din această ţară, în ceea ce priveşte contribuţiile la asigurările sociale de stat, descurajează creşterea economică, inhibând dezvoltarea. PIB20 = 17903.81968 - 382.548081*CA20

(5.153)

Se observă din analiza econometrică, faptul că, în Portugalia, contribuţiile la asigurările sociale de stat au un efect de multiplicare în sens invers asupra produsului intern brut pe cap de locuitor. Politica fiscală din această ţară, în ceea ce priveşte contribuţiile la asigurările sociale de stat, descurajează creşterea economică, inhibând dezvoltarea. PIB21 = 17903.81968 - 306.6356731*CA21

(5.154)

Se observă din analiza econometrică, faptul că, în Slovenia, contribuţiile la asigurările sociale de stat au un efect de multiplicare în sens invers asupra produsului intern brut pe cap de locuitor. Politica fiscală din această ţară, în ceea ce priveşte contribuţiile la asigurările sociale de stat, descurajează creşterea economică, inhibând dezvoltarea. PIB22 = 17903.81968 - 659.374561*CA22

(5.155)

Se observă din analiza econometrică, faptul că, în Slovacia, contribuţiile la asigurările sociale de stat au un efect de multiplicare în sens invers asupra produsului intern brut pe cap de locuitor. Politica fiscală din această ţară, în ceea ce priveşte contribuţiile la asigurările sociale de stat, descurajează creşterea economică, inhibând dezvoltarea. PIB23 = 17903.81968 + 174.9853922*CA23

(5.156)

Se observă din analiza econometrică, faptul că, în Finlanda, contribuţiile la asigurările sociale de stat au un efect de multiplicare în acelaşi sens asupra produsului intern brut pe cap de locuitor. Politica fiscală din această ţară, în ceea ce priveşte contribuţiile la asigurările sociale de stat, încurajează creşterea economică, susţinând dezvoltarea. PIB24 = 17903.81968 + 247.7201622*CA24

(5.157)

Se observă din analiza econometrică, faptul că, în Suedia, contribuţiile la asigurările sociale de stat au un efect de multiplicare în acelaşi sens asupra produsului intern brut pe cap de locuitor. Politica fiscală din această ţară, în ceea ce priveşte contribuţiile la asigurările sociale de stat, încurajează creşterea economică, susţinând dezvoltarea. 63

PIB25 = 17903.81968 + 460.0745994*CA25

(5.158)

Se observă din analiza econometrică, faptul că, în Anglia, contribuţiile la asigurările sociale de stat au un efect de multiplicare în acelaşi sens asupra produsului intern brut pe cap de locuitor. Politica fiscală din această ţară, în ceea ce priveşte contribuţiile la asigurările sociale de stat, încurajează creşterea economică, susţinând dezvoltarea. Valorile reziduale sunt prezentate în graficul 5.4.

64

1 Residuals

2 Residuals

3 Residuals

4 00 0

2000

4000

2 00 0

1000

2000

0

0

0

4 Residuals 3000 2000 1000 0 - 10 0 0

- 2000

- 1000

- 20 0 0

- 4000

- 2000

- 40 0 0

- 20 0 0

95

96

97

98

99

00

01

02

95

96

97

5 Residuals

98

99

00

01

02

95

- 30 0 0 96

97

6 Residuals

3 00 0

98

99

00

01

02

95

96

97

7 Residuals

98

99

00

01

02

00

01

02

00

01

02

00

01

02

00

01

02

00

01

02

8 Residuals

4000

4000

4000

2000

2000

2000

0

0

0

2 00 0 1 00 0 0 - 1000 - 2000

- 20 0 0

- 20 0 0

- 2000 - 3000 95

- 4000 96

97

98

99

00

01

02

95

- 40 0 0 96

97

9 Residuals

98

99

00

01

02

95

- 40 0 0 96

97

10 Residuals

8 00 0 6 00 0

98

99

00

01

02

96

97

98

99

12 Residuals

3000

3000

600

2000

2000

400

1000

1000

0

0

4 00 0 2 00 0

95

11 Residuals

200 0

0

- 200

- 2000

- 1000

- 10 0 0

- 2000

- 20 0 0

- 3000

- 30 0 0

- 400

- 4000 - 6000 - 8000 95

96

97

98

99

00

01

02

95

96

97

13 Residuals

98

99

00

01

02

95

- 600 - 800 96

97

14 Residuals

2 00 0

99

00

01

02

95

96

97

15 Residuals

10000

1 00 0

98

3000

0

99

1200

2000

5000

98

16 Residuals

800

1000 0

400

- 1000

0 - 5000

0

- 2000

- 10 0 0 - 1 0 0 00

- 3000 - 4000 95

- 1 5 0 00 96

97

98

99

00

01

02

95

- 400

- 20 0 0 - 30 0 0 96

97

17 Residuals

98

99

00

01

02

95

- 800 96

97

18 Residuals

6 00 0

99

00

01

02

95

96

97

19 Residuals

4000

4 00 0

98

4000

99

3000 2000

2000

2000

98

20 Residuals

1000 2 00 0

0 0

0

0

- 20 0 0 - 10 0 0 - 2000

- 2000 - 4000 95

- 40 0 0

- 4000 96

97

98

99

00

01

02

95

- 20 0 0

- 60 0 0 96

97

21 Residuals

98

99

00

01

02

95

- 30 0 0 96

97

22 Residuals

3 00 0

98

99

00

01

02

95

96

97

23 Residuals

2000

6000

2 00 0

98

99

24 Residuals 4000

4000 1000

2000

1 00 0

2000

0

0

0

- 1000

0

- 20 0 0 - 1000

- 20 0 0

- 2000

- 40 0 0

- 3000 95

- 2000 96

97

98

99

00

01

02

00

01

02

95

- 60 0 0 96

97

98

99

00

01

02

95

- 40 0 0 96

97

98

99

00

01

02

95

96

97

98

99

25 Residuals 6 00 0 4 00 0 2 00 0 0 - 2000 - 4000 - 6000 95

96

97

98

99

Grafic 5.4 – Valorile reziduale în cazul modelării influenţei contribuţiilor la asigurările sociale de stat asupra produsului intern brut pe cap de locuitor 65

CONCLUZII Armonizarea fiscală este un efect direct al procesului de globalizare. Acest proces implică libera circulţie a ideilor, persoanelor, bunurilor, serviciilor şi capitalurilor conducând la integrarea economiilor contemporane. În cazul Uniunii Europene, un pas important în direcţia creşterii mobilităţii capitalurilor persoanelor şi mărfurilor, l-a constituit, crearea pieţei comune europene. Pentru a se asigura buna funcţionare a acesteia a fost necesară înlăturarea obstacolelor existente, în principal, a celor de ordin fiscal. Iniţial, a avut loc armonizarea taxelor vamale extinsă mai apoi şi asupra altor categorii de impozite şi taxe. Armonizarea fiscală s-a dovedit indispensabilă pentru asigurarea loialităţii în competiţia pe piaţa comunitară, dat fiind faptul că regimul diferit de impozitare avea un impact direct şi puternic asupra nivelului preţurilor şi asupra alegerii locaţiei pentru activităţile de producţie şi distribuţie. Procesul armonizării nu trebuie perceput ca un simplu exerciţiu de aliniere a practicilor fiecărui stat la mijloacele comunitare de impunere pentru a se realiza uniformizarea, în fond armonizarea nu înseamnă uniformizare. Chiar acolo unde s-au făcut paşi serioşi în privinţa armonizării nu s-au introdus, de pildă, cote unice obligatorii la nivel comunitar pentru TVA sau un nivel obligatoriu pentru accizele armonizate. Soluţia a fost aceea a respectării unor benzi cu nivelul minim şi cel maxim pentru cotele standard şi pentru cele reduse la TVA şi a unui nivel minim pentru accize. La polul opus armonizării fiscale, se află competiţia fiscală. Aceasta se bazează pe ipoteza larg acceptată conform căreia reducerea impozitelor are ca efect creşterea economică. Argumentul principal în favoarea acestui competiţiei fiscale îl reprezintă suveranitatea naţiunilor. Astfel, o ţară care reduce nivelul impozitelor în vederea atragerii investiţiilor şi implicit pentru realizarea creşterii economice şi a creşterii nivelului de trai, este nevoită să îşi limiteze, ca urmare a armonizării fiscale, aceasta reducere pentru a nu afecta negativ economiile celorlalte ţări. Modelul econometric care face obiectul capitolului cinci, evidenţiază legătura puternică care se stabileşte între politica fiscală a unui stat şi creşterea economică a acestuia. Coeficientul de corelaţie, care indică intensitatea legăturii dintre produsul intern brut pe cap de locuitor, ca indicator al creşterii economice, şi politica fiscală a statului, înregistrează valori foarte ridicate, după cum urmează: - 99,32% reprezentând legătura statistică dintre produsul intern brut pe cap de locuitor şi impozitele directe - 95,70% reprezentând legătura statistică dintre produsul intern brut pe cap de locuitor şi impozitele indirecte - 95,78% reprezentând legătura statistică dintre produsul intern brut pe cap de locuitor şi contribuţiile la asigurările sociale de stat. Analiza influenţei cumulate a impozitelor directe, impozitelor indirecte şi contribuţiilor la asigurările sociale de stat relevă faptul că, în Uniunea Europeană: - impozitele directe au un efect de multiplicare în acelaşi sens asupra produsului intern brut pe cap de locuitor (11426,5450) - impozitele indirecte au un efect de multiplicare în sens invers asupra produsului intern brut pe cap de locuitor (-853,1355) - contribuţiile la asigurările sociale de stat generează o modificare a produsului intern brut pe cap de locuitor în acelaşi sens, fapt ce denotă o politica de protecţie socială susţinută (347,0926). 66

Analiza econometrică este aprofundată prin luarea în considerare a influenţelor individuale ale impozitelor directe, impozitelor indirecte şi a contribuţiilor la asigurările sociale de stat. Ţările membre ale Uniunii Europene sunt ţări dezvoltate, prin urmare, componenta principală a politicii fiscale a acestora este reprezentată de impozitele directe. După cum am menţionat anterior, influenţa cumulată pozitivă a impozitelor directe favorizează creşterea economică. Totuşi, se observă şi o influenţă negativă a acestora, de inhibare a creşterii economice, influenţă resimţită la nivelul unor ţări recent intrate în Uniunea Europeană: Polonia (-383,4711), Ungaria (-194,4417), Slovacia (-335,7698) şi ţărilor baltice Estonia (-476,5656), Letonia (-584,3968) şi Lituania (-568,3968). Impozitele indirecte au un rol secundar în politica fiscală a ţărilor dezvoltate, fapt care explică influenţa cumulată negativă a acestora, de inhibare a creşterii economice, în ţările membre ale Uniunii Europene. Influenţa cumulată pozitivă a contribuţiilor la asigurările sociale de stat denotă o politică de protecţie socială susţinută, lucru evidenţiat printr-un ridicat standard de viaţă. Lider detaşat în ceea ce priveşte contribuţiile la asigurările sociale de stat este Danemarca (2788,166), în timp ce la polul opus se află Letonia (-1013,308) şi Lituania (-1240,627) a căror politică de protecţie socială inhibă creşterea economică. Un caz special în analiza noastră îl ocupă Luxemburg. Acesta este unul dintre principalele centre offshore ale lumii, fapt evidenţiat şi de analiza econometrică. Politica fiscală adoptată de acest stat are o influenţă foarte puternică asupra creşterii economice înregistrate de acesta: impozitele directe (1459,451), impozitele indirecte (1327,251) şi contribuţiile la asigurările sociale de stat (1720,039).

67

BIBLIOGRAFIE

1. Adam F., Ferrand O., Rioux R. – Finances publiques, Presses de la Fondation Nationale des Sciences Politiques et Dalloz, 2003. 2. Edwards C., de Rugy Veronique – Economic Freedom of the World: 2002 Annual Report, Fraser Institute, Vancouver, 2002. 3. Gwartney J., Lawson R. – Economic Freedom of the World: 2001 Annual Report. 4. Sterdyniak H., Blonde M - H., Comilleau G., Le Cacheux J., Le Dear J. – Vers une fiscalite europeenne, Editura Economica, Paris, 1991. 5. Talpoş I. – Finanţele României, vol. I, Editura Sedona, Timişoara, 1995. 6. Tiebout C. – A Pure Theory of Local Expenditures, Journal of Political Economy, 1956. 7. Tulai C., Şerbu Simona – Fiscalitate comparată şi armonizări fiscale, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2005. 8. XXX – Europe in figures – Eurostat yearbook 2005, European Communities, Brussels, 2005 9. XXX – Harmful Tax Competition: An Emerging Global Issue, OECD, Paris, 1998. 10.

XXX – Klynveld, Peat, Marwick and Mitchell, Goerdeler, Annual Review 2003

11.

XXX – Structures of the taxation systems in the European Union, European Communities, Brussels, 2004

12.

XXX – The budget of the European Union: how is your money spent?, European Communities, Brussels, 2000.

13.

XXX – Tout sur la legislation europeenne, Activites de l 'Union Europeenne - Syntheses de la legislation, 2004

14.

XXX – http://www.infoeuropa.ro/jsp/page.jsp?cid=59&lid=1

68