Uniunea Europeana - Origine, Evolutii, Perspective [PDF]

Zitiervorschau

Integrare Financiar-Monetară Europeană

UNIUNEA EUROPEANĂ Origine, evoluţii, perspective

Coordonator : Prof. Adina Martin

1

UNIUNEA EUROPEANĂ Origine, evoluţii, perspective

CUPRINS:

Cap.1 Ideile privind Europa Cap.2 Contextul intern şi internaţional de creare a Uniunii Europene Cap.3 Primii paşi spre integrare (anii 1945-1958) Cap. 4 Comunitatea Economică Europeană (anii 1958-1986) Cap.5 Integrarea economică şi socială (anii 1979-1992) Cap.6 De la Comunitate la Uniune (1992 - prezent)

2

CAPITOLUL I

IDEILE PRIVIND EUROPA

Cuvântul “Europa” este considerat a fi provenit din mitologia greacă: Europa era o prinţesă feniciană (fata regelui Agenor din Fenicia şi a soţiei acestuia Telephassa) pe care Zeus a sedus-o deghizându-se într-un taur alb. Acesta a răpit-o din patria sa (situată pe locul Libanului de astăzi), şi a dus-o în Creta unde ulterior aceasta s-a căsătorit cu regele Cretei, Asterion. 1 Însă folosirea termenului “european” cu referire la un teritoriu specific sau la locuitorii acestuia nu a fost clar însă a început să capete sens în momentul în care grecii au început să se stabilească în insulele ionice şi în ţinuturile persane. Imperiul Roman, a cărui apogeu a fost atins în perioada 200 î.Hr.- 400 d.Hr, a reuşit pentru prima oară unirea a unei mari părţi din Europa sub guvernare comună însă acest imperiu cuprindea şi părţi din Orientul Mijlociu aşadar nu era în exclusivitate European. Evul Mediu timpuriu este considerat a fi punctul în care a luat naştere Europa (500-1050), odată cu apariţia unei civilizaţii comune bazate pe creştinism, cu Roma în calitate de capitală spirituală şi latina ca limbă a educaţiei. Termenul “european” a fost utilizat mai intens începând cu anul 800, când Charlemagne2 a fost încoronat ca Sfântul Împărat Roman de către Papă, fiind considerat “părintele Europei”. Primii adepţi ai unităţii erau convinşi că o Europă Creştină Unită era esenţială pentru renaşterea Imperiului Roman şi pentru a face faţă cuceririlor otomane. Astfel, în 1306, avocatul şi diplomatul francez Pierre Dubois3, pe fondul extinderii răyboaielor în europa, a sugerat formare unei “republici creştine” confederale, condusă de o adunare parlamentară a prinţilor care să vegheze la asigurarea păcii prin aplicarea principiilor creştine.

1

http://www.oron.ro/cultura/europa_si_zeus___cultura_62_315362.html Charlemagne (Carol cel Mare) a fost rege al francilor din 768 până la moarte, şi fondator al Imperiului Carolingian. În timpul domniei sale a cucerit Italia şi a fost încoronat Imperator Augustus de papa Leon al III-lea pe 25 decembrie 800, într-o încercare de a reînvia Imperiul Roman de Apus. Face parte din dinastia Carolingiană, şi este văzut uneori ca părintele fondator atât al Franţei cât şi al Germaniei, şi uneori ca părinte al Europei. A fost primul conducător al unui imperiu în Europa occidentală de la prăbuşirea Imperiului Roman 3 Pierre Dubois (Normandia, 1255-1312) – scriitor din timpul regelui Philipe al IV-lea, a fost autorul a numeroase serii de pamflete politice care conţineau viziuni originale ale acestuia. 2

3

Perioada Renaşterii (1350 -1550) a însemnat apariţia unor idei bazate pe individualism şi republicanism şi o depărtare a loialităţii dinspre Biserică. Totuşi ideea unităţii regionale nu exista în mentalitatea generală ci doar a unor idealişti precum regele Geroge al Boemiei şi ambasadorul acestuia Antoine Marini, care au propus înfiinţarea unei confederaţii europene pentru combaterea atacurilor otomane. Această confederaţie presupunea formarea unei adunări care să se întâlească regulat, un colegiu de membri permanenţi, un consiliu al regilor şi prinţilo şi o curte pentru judecarea disputelor. Divizarea accentuată a Bisericii la sfârşitul secolului al XVI-lea a determinat abandonarea ideii de Europe creştine unite, fapt subliniat prin eleborarea “Marelui Proiect” de către ducele Sully4 care propunea o reconsiderare a orientărilor administrative din Europa pentru echilibrarea puterii şi crearea unui Senat European cu 66 membri aleşi pe 3 ani. În epoca modernă, prima încercare de unificare prin forţă a fost întreprinsă de Napoleon 5 care a reunit sub conducerea sa directă teritoriile Franţei, Belgiei, Olandei, Luxemburgului şi o parte a Italiei şi Germaniei de astăzi. El dorea realizarea unei asocieri la nivel European, cu un corp legislativ comun, o curte de apel comună, o monedă unică şi un sistem uniform de unităţi de măsură. Europa secolului XIX a fost dominată de naţionalism, care a dus la o rivalitate între statele europene pentru dobândirea de colonii. Conceptul unor State Unite ale Europei a fost de Victor Hugo6, care, în 1848 a declarat în cadrul Congresului de Pace de la Paris ca statele europene “se vor contropi într-o unitate mai strânsă şi vor forma fraternitatea Europei….Vor putea fi vazute două grupuri uriaşe, Statele Unite ale Americii şi Statele Unite ale Europei, întinzându-şi mâinile una spre cealaltă peste ocean.” Tocmai acest naţionalism a fost acela care a condus la izbucnirea Primului Război Mondial în 1914. Au existat tot mai mulţi filosofi şi lideri politici care au militat pentru renunţarea la naţionalism şi promovarea unei culturi mai mari pentru a înlătura conflictele. Printre aceştia se numără Penn, Saint-Simon7, care însă s-au lovit de indiferenţa publicului.

4

Maximilien de Bethune, Ducele Sully (13 Dec.1560-22 Dec.1640), ministru francez,brav soldat, loial hughenot şi mâna dreapta a Regelui Henry al IV-lea al Franţei 5 Napoleon Bonaparte (n. 15 august 1769, Ajaccio, Corsica - d. 5 mai 1821, în Insula Sfânta Elena) a fost cel mai important om politic şi militar după Revoluţia franceză. 6 Victor Hugo (26 februarie 1802-22 mai 1885) poet, dramaturg, romancier prozator şi uneori chiar pictor francez 7 Claude Henri de Rouvroy, comte de Saint-Simon (17 Oct.1760-19 Mai 1825) a fost un gânditor socialist utopian

4

Unul dintre cei mai cunoscuţi intelectuali în domeniul unităţii europene a fost contele Richard Coudenhove-Kalergi8, care a propus o Uniune Pan-Europeană. Pe de altă parte, Aristide Briand9 a susţinut ideea creării unei confederaţii europene, acţionând în interiorul Ligii Naţiunilor prin distribuirea unui memorandum tuturor guvernanţilor prin care îşi expunea ideile în anul 1930. El a făcut referiri la termeni ca”Piaţă Comună” şi “Uniunea Europeană”. După Cel de-al Doilea Război Mondial, în 1945, a avut loc scindarea Europei, astfel încât aceasta a căpătat identităţi multiple: vestul capitalist, estul socialist, centrul industrial, sudul mediteranean şi nordul scandinav. Cu toate că în perioada 1990-1991 a avut loc sfârşitul războiului rece, care a pus capăt divizării Europei care a fost reprezentată prin Zidul Berlinului 10 şi Cortina de Fier11, iar diferenţele dintre vest şi est s-au estompat, Europa a început să fie privită ca un întreg.

CAPITOLUL II

CONTEXTUL INTERN ŞI INTERNAŢIONAL DE CREARE A UNIUNII EUROPENE Crearea Uniunii Europene s-a făcut pe ruinele celui de-al doilea război mondial. Deşi înainte de război Europa fusese liderul sistemelor globale comerciale, financiare şi bancare iar puterea sa militară fusese de neatins, conflictele dintre ţările europene au dus la erodarea prosperităţii ce ar fi putut fi fructificată prin cooperare.

8

Contele Richard Nikolaus von Coudenhove-Kalergi (1894 - 1972) a fost un publicist, gînditor politic şi militant federalist european de origine austriacă 9 Aristide Briand (n. 28 martie 1862 – d. 7 martie 1932) a fost un politician şi om de stat francez, care a ocupat în mai multe rânduri funcţia de prim ministru al Franţei. În 1926 a fost primit Premiul Nobel pentru Pace 10 Zidul Berlinului, simbol al războiuluii rece, a fost construit iniţial pe 13 august 1961 şi a fost demolat în săptămânile de după 9 noiembrie 1989. Parte a cortinei de fier, Zidul Berlinului a fost cea mai cunoscută parte frontierelor RDG-ului 11 Cortina de fier este o sintagmă des folosită pentru a desemna linia de demarcaţie în Europa între Europa Occidentală şi Europa Răsăriteană din perioada războiului rece.

11

5

Efectele celui de-al doilea război mondial au fost moartea a peste 40 de milioane de oameni, ruinarea oraşelor, înjumătăţirea producţiei agricole, distribuirea pe baza raţiilor a alimentelor, întreruperea comunicaţiilor datorită distrugerii podurilor, căilor ferate şi a porturilor. Războiul a lovit puternic forţa şi influenţa europeană, favorizând instaurarea Statelor Unite ale Americii şi a Uniunii Sovietice ca supraputeri. Acest nou context a făcut necesară reconsiderarea situaţiei Europei de către liderii europeni privitor la eliminarea divergenţelor şi instaurarea cooperării între state, având drept obiectiv anihilarea factorilor care au dus la producerea războiului precum şi promovarea unei uniuni economice şi politice europene. Situaţia statelor europene se prezenta astfel: •

Franţa a fost debusolată de trauma cauzată de colaborarea cu nazismul pe timpul războiului şi avea să suporte eşecuri semnificative prin înfrângerea suferită în 1954 în Indochina şi prin criza din Canalul Suez în 1956. Franţa s-a aflat în conflict cu Germania de trei ori în cadrul unui singur secol, iar de fiecare dată acest lucru i-a cauzat piederi însemnate. Era, aşadar, timpul să acţioneze în vederea eliminării ameninţării pe care o reprezenta Germania

•

Germania era umilită şi ocupată de către patru puteri aliate care au împarţit-o în patru sectoare, unul socialist,în est, celelalte trei capitaliste în vest. Guvernul creştin-democrat condos de Konrad Adenauer12 a iniţiat alinierea Germaniei de Vest cu alianţa occidentală vizând restabilirea respectabilităţii germane, obiective aflate în concordanţă cu ideea de integrare economica regională.

•

Austria era şi ea împărţită în mai multe zone, aflate sub ocupaţii diferite, înasă nu suferise atât de multe distrugeri în urma războiului, astfel încat era capabilă să se mobilizeze şi să revină la constituţia ei din 1920 şi să organizeze alegeri democratice. Deşi în 1955 s-a declarat neutră, ea a fost atrasă spre integrarea economică de vecinii săi din vest.

•

Italia era devastată însă, spre deosebire de Germania nu a reuşit să-şi stabilizeze politica, astfel încât a schimbat mai multe guverne. Primul mimistru Alcide de Gasperi 13 privea

12

Konrad Adenauer (n. 5 ianuarie 1876, Köln; d. 19 aprilie 1967, Rhöndorf, azi Bad Honnef, lângă Bonn) a fost un politician creştin-democrat german, de profesie jurist. 13

Alcide de Gasperi (3 aprilie 1881-19 august 1954) om politic italian, fondator al Partidului Creştin-Democrat. În perioada 1945-1953 a fost primul ministru a 8 coaliţii guvernamentale successive. El este considerat a fi unul dintre părinţii Uniunii Europene alături de francezul Robert Schuman şi germanul Konrad Adenauer.

6

integrarea europeană ca o modalitate de instaurare a păcii şi de sprijinire a Italiei în rezolvarea problemelor de ordin economic. •

Marea Britanie era stabilă politic şi mult mai prosperă decât Franţa şi Germania însă războiul îi provocase daune materiale şi dezorganizare economică. Guvernul laburist a lui Clement Attlee14 a iniţiat un program de naţionalizare şi asigurarea bunăstării, precum şi descompunerea imperiului britanic. Cooperarea cu Europa nu se număra printre obiectivele Marii Britanii.

•

Irlanda fusese neutră pe perioada războiului însă depindea de Marea Britanie din punct de vedere economic, astfel încât atitudinea acesteia faţă de cooperarea regională era deasemenea dictată de cea a Marii Britanii.

•

Ţările membre BENELUX (Belgia, Olanda, Luxemburg) se aflaseră sub ocupaţie germană, astfel încât acestea erau preocupate în special de incapacitatea de a se autoproteja. Aşadar, ele urmăreau o cooperare economică , fapt evidenţiat prin crearea uniunii vamale în 1948 şi a Uniunii Economice Benelux în 1958. Tendinţele lor integraliste erau evidente.

•

Ţările nordice (Danemarca,Finlanda,Islanda,Norvegia şi Suedia) au luat măsuri de aliniere a sistemelor legislative naţionale şi luarea unor poziţii comune în cadrul conferinţelor mondiale. Deschiderea către cooperarea internaţională a devenit clară în momentul creării Consiliului Nordic, în 1953, care a presupus eliminarea controalelor paşapoartelor realizând astfel libera circulaţie a lucrătorilor şi dezvoltarea societăţilor mixte.

•

Spania şi Portugalia au fost “intruşii” din Europa de Vest, unde ţările erau stabile din punct de vedere politic. Ele erau ţări sărace, conduse de Francisco Franco 15 (Spania) începând cu 1939, respectiv Antonio Salazar16 (Portugalia) din 1928, care nu au adoptat

14

Clement Attlee ( 3 ianuarie 1883 - 8 octombrie 1967) a fost un politician britanic, prim-ministru al Marii Britanii între 1945 şi 1951. Attlee a devenit lider al Partidului Laburist în 1935 şi a deţinut această funcţie până în 1955. În această perioadă, el iniţiază o serie de reforme cum ar fi cea a mineritului sau a sistemului naţional de sănătate al ţării. 15 Francisco Franco Bahamonde (Ferrol, 1892-Madrid, 1975), militar şi om politic. A fost conducător absolut al Spaniei. A ajuns la putere in urma unui sângeros război civil (1936 - 1939) împotriva republicanilor. Franco a obţinut victoria, beneficiind de sprijinul Italiei fasciste si al Germaniei naziste. El a instaurat un regim dictatorial de extremă dreaptă, luându-şi titlul de conducător al statului ("El Caudillo"). În ciuda ajutorului primit în timpul războiului civil, Franco a păstrat neutralitatea Spaniei în cel de al doilea război mondial, salvând chiar evreii refugiaţi în Spania. 16 António de Oliveira Salazar (Vimieiro, Santa Comba Dão, 28 aprilie 1889 — Lisabona, 27 iulie de 1970) a fost un om politic portughez. Fondator şi preşedinte al partidului corporatist Uniunea Naţională.

7

cooperarea faţă de ţările vecine, statele râmanând izolate din acest punct de vedere o perioadă destul de îndelungată. •

Grecia, beneficiind de sprijinul militar şi financiar al Statelor Unite, a înregistrat o dezvoltare economică, însă tensiunile politice interne au condus la instaurarea unei dictaturi militare în perioada 1967-1974.

•

Europa de Est, aflată după război sub controlul Uniunii Sovietice, era îndreptată către economia planificată de tip centralizat şi aflată sub guvernarea unui partid unic. Acestea nu erau deci interesate de cooperarea internaţională, iar orice tentativă de instaurare a democraţiei (precum cea din Ungaria), au fost rapid annihilate.

Deşi obiectivele interne erau diferite, guvernele europene occidentale au constatat că, pentru a face faţă schimbărilor de la nivel mondial, aveau nevoie să adopte o cu totul altă mentalitate. Astfel, în iulie 1944, reprezentanţii a 44 de ţări s-au reunit la Bretton Woods, în SUA, pentru a planifica economia mondială postbelică. Acestea au adoptat planul propus de delegaţia angloamericană pentru promovarea liberului schimb, eliminarea discriminărilor şi promovarea unor rate de schimb fixe, astfel încât să asigure reconstrucţia statelor europene şi stabilitatea acestora. Însă pentru reconstrucţia Europei erau necesare infuzii uriaşe de capital, aici intervenind Statele Unite ca principala sursă de finanţare, prin elaborarea Planului Marshall, realiznd o investitţie de proporţii pentru viitorul Europei. Acest plan a fost elaborat datorită convingerilor Statelor Unite, care vedeau reconstrucţia europeană ca fiind esenţială pentru propriile interese economice şi de securitate. În 1949 s-a semnat Tratatul Nord-Atlantic, prin care SUA a dorit sprijinirea aliaţilor europeni în vederea restabilirii şi menţinerii securităţii în zona nord-atlantică. Acest tratat a fost semnat de către Canada, ţările Benelux, Marea Britanie, Danemarca, Franţa, Islanda, Italia, Norvegia şi Portugalia. Tratatul a căpătat o importanţă semnificativă prin crearea NATO 17(cu sediul la Paris iar ulterior acesta a fost mutat în 1966 la Bruxelles) care angaja Statele Unite să asigure securitatea Europei de Vest. Cu toate acestea, Marea Britanie a dorit crearea unei alianţe militare, invitând astfel Franţa,Germania de Vest, Italia şi Statele Benelux să fondeze Uniunea Europei Occidentale (UEO), prin care aceştia conveneau să asigure sprijinul militar oricărui membru care era atacat. 17

Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord este o alianta politico-militara stabilită în 1949, prin Tratatul Atlanticului de Nord semnat în Washington pe 4 aprilie, 1949. Celălalt nume oficial al ei este echivalentul în limba engleză, North Atlantic Treaty Organisation, sau NATO

8

La câteva zile de la lansarea UEO în mai 1955 şi de la includerea Germaniei de Vest în NATO, blocul sovietic a creat Pactul de la Varşovia18, punând astfel bazele războiului rece. În octombrie 1956, guvernul ungar Imre Nagz a anunţat sfârşitul guvernării partidului unic, evacuarea trupelor ruseşti din Ungaria, precum şi retragerea din Pactul de la Varşovia. Franţa şi Marea Britanie au invadat Egiptul pentru recuperarea Canalului Suez după naţionalizarea acestuia de către Gamal Abdel Nasser (iulie 1956), timp în care sovieticii au ripostat în urma deciziei Ungariei, prin trimiterea de trupe şi tancuri. Franţa şi Marea Britanie au fost condamnate de Consiliul de Securitate al Naţiunilor Unite, primul ministru al Marii Britanii, Anthony Eden a demisionat iar recuperarea Suezului a fost abandonată.

CAPITOLUL III 18

Pactul de la Varşovia sau Tratatul de la Varşovia, numit în mod oficial Tratatul de prietenie, cooperare şi asistenţă mutuală a fost o alianţă militară a ţărilor din Europa Răsăriteană şi din Blocul Răsăritean, care voiau să se apere împotriva ameninţării pe care o percepeau din partea alianţei NATO

9

PRIMII PAŞI SPRE INTEGRARE (1945-1958) După încetarea celui de-al doilea război mondial, principala problema a conducătorilor statelor europene era evitarea unui nou conflict. Pentru majoritatea, Germania rămânea punctul sensibil, astfel încât se formase părerea generală că singura modalitate de instaurare a păcii era restricţionarea Germaniei, şi orientarea acesteia către obiective constructive şi nicidecum distructive. Centrul atenţiei devenise în acest context Marea Britanie, care îşi asumase rolul de lider în lupta contra nazismului şi care rămăsese încă principala putere în Europa. În 1942-1943, Winston Churchill19, într-un discurs la Universitatea din Zurich, sugerase întemeierea unor “State Unite ale Europei”, care presupuneau eliminarea barierelor comerciale, libera circulaţie a forţei de muncă, o armată comună şi o Înaltă Curte care să judece divergenţele. Grupurile europene pro-cooperare au decis organizarea unei conferinţe în care să facă publică ideea de unitate. Astfel, la 1 mai 1948, la Haga, s-a reunit Congresul Europei, la care au participat 16 membri dar şi observator din Canada şi SUA, şi unde s-au dezbătut numeroase probleme. Rezultatul a fost crearea Consiliului Europei20, la 4 mai 1949, a cărui statut a fost semnat de către 10 state vest-europene, şi a cărui oviective principale era cooperarea în domeniul economic, social, cultural, ştiinţific, legal şi administrativ, dar nu şi în domeniul apărării. Consiliul avea sediul la Strasbourg, era condus de un Comitet al Miniştrilor şi de o Adunare Consultativă formată din 147 membri, însă a fost doar o organizaţie interguvernamentală, specializată mai ales în drepturile omului, probleme culturale, nereprezentând tipul de organizaţie dorită de către federaliştii europeni. Au existat persoane interesate în aplicarea unor măsuri mai substanţiale, printre care omul de afaceri francez Jean Monnet21 şi Robert Schuman22, primul ministru francez. Aceştia considerau că Germania de Vest trebuia lăsată să-şi refacă baza industrială pentru a putea juca un rol important în viitoarea alianţă europeană, însă fără a-i da posibilitatea de a redeveni o 19

Sir Winston Leonard Spencer Churchill (n. 30 noiembrie 1874 - d. 24 ianuarie 1965) a fost un om politic britanic, prim-ministru al Regatului Unit în Al Doilea Război Mondial, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în 1953. 20 Consiliul Europei, cu sediul la Strasbourg, a luat naştere la 4 Mai 1949 şi reuneşte toate statele Uniunii Europene şi alte state din Centrul şi Estul Europei. Aşadar nu are nici o legătură cu Uniunea Europeană şi este diferit de Consiliul European sau de Consiliul Uniunii Europene. 21 Jean Omer Marie Gabriel Monnet (n. 9 noiembrie 1888 – d. 16 martie 1979) este considerat arhitectul Unităţii Europene. 22 Robert Schuman (29 iunie 1886 - 4 septembrie 1963, Scy-Chazelles) a fost un politician francez, unul dintre fondatorii Uniunii Europene.

10

ameninţare pentru vecinii ei. Astfel se dorea includerea acesteia într-un amplu process de reconstrucţie, sub supravegherea unei instituţii supranaţionale. Pentru a avea un punct de plecare în acest proces, însă fără a lăsa impresia imensităţii semnificaţiei sale, Monnet a conceput un plannu prea ambiţios, în care s-a axat pe industriile cărbunelui şi oţelului, care aveau importanţă asupra organizării europene comune din mai multe puncte de vedere23: •

Cărbunele şi oţelul erau fundamentale pentru industrie, iar industria oţelului avea oricum tendinţa de a crea uniuni numite carteluri. Cooperarea ar fi eliminat pierderile şi duplicatele, ar fi desfuunţat şi cartelurile, ar fi făcut ca producţia cărbunelui şi oţelului să fie mai eficientă şi competitivă şi ar fi sporit dezvoltarea industrială.

•

Deoarece industriile grele din Ruhr24 reprezentaseră baza puterii Germaniei, iar Franţa şi Germania se luptaseră pentru rezervele de cărbune din Alsacia şi Lorena, crearea unei industrii supranaţionale a cărbunelui şi oţelului ar fi putut controla puterea Germaniei.

•

Integrarea cărbunelui şi oţelului ar determina Germania să se bazeze pe comerţul cu restul Europei, sprijinind reconstrucţia sa economică şi determinându-I pe francezi să nu se mai teamă de dominaţia industrială germană.

După îndelungi discuţii purtate cu Monnet şi cu Cancelarul Germaniei de Vest, Konrad Adenauer şi Robert Schuman au organizat o conferinţă de presă, în mai 1950, în cadrul căreia sau purtat discuţii pe această temă. Prin declaraţia sa (ulterior denumită Declaraţia Schuman), a subliniat faptul că Europa va fi unită treptat, prin realizări concrete. Primul pas ar fi fost reconcilierea franco-germană, el propunând plasarea producţiei cărbunelui şi oţelului sub o “Înaltă Autoritate, în cadrul unei organizaţii deschise către participarea altor ţări ale Europei”, lucru care ar reprezenta “un prim pas spre o federaţie a Europei” şi ar face din răyboiul dintre Franţa şi Germania ceva “nu numai de neconceput, ci şi imposibil din punct de vedere practic”25. Deşi calitatea de membru le era accesibil tuturor statelor vestice europene, doar patru dintre ele au aderat la această poziţie: Italia, care avea drept obiectiv principal stabilitatea economică şi politică, precum şi restabilirea respectabilităţii ţării, împreuna cu cele trei ţări BENELUX, care 23

John McCormick, Să înţelegem Uniunea Europeană, Editura CODECS,Bucureşti 2006 (pg.86-87) Regiunea Ruhr, (în limba germană Ruhrgebiet, sau Ruhr-, Kohlenpott ori Revier) este o zonă urbană din Renania de Nord-Westfalia, Germania, formată dintr-o serie de oraşe industriale mari încadrate de râurile Ruhr la sud, Rin la vest şi Lippe la nord. 25 http://www.miscareaeuropeana.ro/istoric/content.php?id=3 24

25

11

anterior fuseseră invadate de Germania şi se simţeau vulnerabile în faţa acesteia şi care se bazau mult pe exporturi, iar singura modalitate de a-şi consolida poziţia în cadrul afacerilor mondiale şi asigurarea securităţii lor era să devină member a unei unităţi regionale extinse. După dezbaterile diferitelor puncte de vedere, guvernele “celor şase” au deschis negocierile, iar pe data de 18 aprilie 1951 au semnat Tratatul de la Paris, punând bazele Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului (CECO). Aceasta şi-a început activitatea în august 1952 după ce prevederile tratatului a fost ratificat de către fiecare stat membru. CECO era condusă de o Înaltă Autoritate, formată din 9 membri (Jean Monnet fiind primul preşedinte), iar deciziile erau luate de un Consiliu Special de Miniştri, alcătuit din 6 membri. Pe lângă aceste instituţii mai exista o Adunare Comună, alcătuită din 78 de membri precum şi o Curte de Justiţie formată din 6 membri. CECO a reprezentat reducerea barierelor tarifare, abolirea subvenţiilor, fixarea preţurilor şi colectarea fondurilor prin impunerea unor impozite asupra producţiei cărbunelui şi oţelului.

CAPITOLUL IV

COMUNITATEA ECONOMICĂ EUROPEANĂ (1958-1986) Deşi CECO nu a avut realizări spectaculoase în primii şase ani, acestea au fot destul de solide, dar “europeniştii” doreau ceva mai puternic pentru a crea un impuls asupra dezvoltării integrării europene. În acest scop a avut loc întâlnirea dintre miniştrii de externe a CECO la Messina, în Italia, din iunie 1955, pentru “relansarea” ideii europene. Aceştia au convenit asupra unei propuneri provenite de la Benelux “de a acţiona pentru crearea unei Europe unite prin dezvoltarea unor instituţii commune, prin fuziunea progresivă a economiilor naţionale, prin

12

crearea unei pieţe comune şi prin armonizarea politicilor sociale” 26. A fost înfiinţat un comitet condos de ministrul de externe belgian Paul-Henri Spaak, iar după analizarea opţiunilor, a întocmit un raport care a culminat cu semnarea, în martie 1957, a celor două Tratate de la Roma, prin care se creează Comunitatea Economică Europeană (CEE) şi Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (Euratom), intrate în vigoare în ianuarie 1958. CEE avea o structură adimistrativă asemănătoare cu cea a CECO, formată dintr-o Comisie formată din 9 membri, un Consiliu de Miniştri şi o Curte de Justiţie formată din 7 membri. A fost creată deasemenea o Adunare parlamentară formată din 142 de membri, pentru a controla CEE, CECO şi Euratom, care în 1962 a devenit Parlamentul European. Prin Tratatul CEE, cele şase ţări membre doreau crearea unei pieţe commune în decurs de 12 ani, prin eliminarea progresivă a tuturor restricţiilor comerţului intern, stabilirea unui plan tarifar extern comun pentru bunurile care pătrundeau în CEE, eliminarea barierelor din calea liberei circulaţii a factorilor de producţie între statele membre, dezvoltarea politicilor agricole şi de transport comune şi crearea unui Fond Social European şi a unei Bănci Europene de Investiţii. Prin Tratatul Euratom se dorea crearea unei pieţe comune pentru energia atomică, dar Euratom a avut un impact nesemnificativ în procesul de integrare, axându-se în principal pe cercetarea ştiinţifică. Deşi a avut o semnificaţie uriaşă, CEE era un mic “club exclusivist şi elitist”27, de unde lipsea cu desăvârşire Marea Britanie, care se considera în continuare o mare putere în urma războiului. Aceasta nu se opunea cooperării europene, dar era reticentă la relaţiile pe care le propunea Monnet şi Schuman, aşa că a optat pentru o cooperare mai formală, respectiv Asociaţia Europeană a Liberului Schimb (AELS)28. Aceasta a fost înfiinţată în ianuarie 1960, prin semnarea Convenţiei de la Stockholm, de către Austria, Marea Britanie, Danemarca, Norvegia, Portugalia, Suedia şi Elveţia, având ca obiectiv principal liberul schimb mai degrabă decât integrarea politică. Statutul de membru era voluntar iar singura instituţie implicată era Consiliul de Miniştri care se reunea de 2-3 ori pe an, un grup de reprezentanţi permanenţi şi un mic secretariat cu sediul la Geneva.

26

John McCormick, Să înţelegem Uniunea Europeană, Editura CODECS,Bucureşti 2006: Hotărârea de la Messina, în Weigall şi Stirk, 1992, pg.94. 27 John McCormick, Să înţelegem Uniunea Europeană, Editura CODECS,Bucureşti 2006 (pg.93) 28 Asociaţia Europeană a Liberului Schimb (AELS; European Free Trade Association, EFTA) a fost înfiinţată în 1960 prin semnarea Convenţiei de la Stockholm.

13

Însă Marea Britanie a realizat rapid că influenţa politică în Europa era dictată de catre CEE şi nu de către AELS iar menţinerea înafara CEE nu îi era convenabilă. În august 1961 Marea Britanie solicită statutul de membru CEE, împreună cu Danemarca şi Irlanda, iar in 1962 au fost urmate şi de către Norvegia. Danemarca avea ca interes principal agricultura: aceasta avea o producţie de alimente de trei ori mai mare decât nevoia sa consum, iar CEE reprezenta o piaţă mai largă pentru surplusurile sale, precum şi stimularea dezvoltării industriei sale. Irlanda considera statutul de membru ca un mod de continuare a dezvoltării sale industriale şi relaxându-şi relaţiile cu Marea Britanie. Norvegia a realizat importanţa pieţei CEE. Întrucât patru membri AELS urmau să se retragă, Austria, Suedia şi Elveţia au solicitat statutulde membri asociaţi ai CEE, urmate de Malta, Portugalia şi Spania în 1962. Negocierile dintre Marea Britanie şi CEE au început în 1962 însă au fost lovite de impactul politicii franco-germane a lui Charles de Gaulle29 , care privea Marea Britanie ca pe un rival în calea influenţei franceze în cadrul CEE şi care ar fi permis Statelor Unite o influenţă puternică în Europa. În ianuarie 1963, De Gaulle a semnat un nou tratat franco-german şi a respins cererea britanică. Marea Britanie a mai aplicat odată în 1967 şi a fost respinsă din nou. După demisia lui Charles De Gaulle din 1969, ea a aplicat a treia oara şi cererea i-a fost acceptată, împreună cu cea a Danemarcei, Irlandei şi Norvegiei. Negocierile s-au desfăşurat în perioada 1970-1971, iar în cele din urmă Marea Britanie, Irlanda şi Norvegia au aderat la CEE în ianuarie 1973. Norvegia nu a fost inclusă datorită unui referendum public care a avut ca rezultat refuzul statutului de membru. Cei Şase au devenit astfel Cei Nouă. În anii 80 a avut loc un nou val de extinderi, culminând cu lărgirea graniţelor CEE către sud şi vest. Grecia solicitase deja statutul de membru însă i-a fost refuzată datorită subdezvoltării sale economice, însă după revenirea guvernului civil în 1974, aceasta a invocat faptul că reconstruirea democraţiei ar fi fost impulsionată de statutul de membru CEE. Comunitatea a acceptat, iar în urma negocierilor din 1976, Grecia s-a alăturat în 1981, Cei Nouă devenind astfel Cei Zece. Spania şi Portugalia au înaintat cererea pentru primirea statutului de membri asociaţi încă din 1962, însă ambele state erau dictaturi iar statutul de membru CEE a fost analizat abia în 1973 29

Charles de Gaulle (n.22 noiembrie 1890 - d. 9 noiembrie 1970) a fost un general şi un politician francez. În 1940 a devenit şef al guvernului francez de exil din Londra, iar în 1945 a fost ales ca şi prim-ministru de către Parlamentul francez. . În 1958 a fost ales ca preşedinte al Franţei, post pe care l-a păstrat şi după alegerile din 1965. Pe 28 aprilie 1969 de Gaulle a demisionat din funcţia de preşedintele al Statului.

14

după răstrurnarea regimului Caetano din Portugalia, respectin în 1975 după moartea lui Franco din Spania. Deşi acestea erau ţări sărace şi cu numeroase probleme, acestea au fost acceptate în principal datorită faptului că lucrul acesta permitea instalarea democraţiei în peninsula Iberică. Negocierile au fost iniţiate în 1978-1979 iar Spania şi Portugalia au aderat în 1986, Cei Zece devenind astfel Cei Doisprezece. Dublarea numărului de membri au avut drept consecinţe sporirea influenţei CEE, complicarea procesului de luare a deciziilor, reducerea influenţei de ansamblu a Franţei şi Germaniei, şi, prin acceptarea statelor mediteraneene mai sărace, modificarea balanţei economice interne a CEE.

CAPITOLUL V

INTEGRAREA ECONOMICĂ ŞI SOCIALA (1979-1992) Din anul 1986, Comunitatea Economică Europeană şi-a schimbat denumirea, utilizând versiunea simplificată respectiv Comunitatea Europeană. Statele membre însumau o populaţie de peste 322 milioane iar în perimetrul acesteia se desfăşura aproximativ 20% din comerţul mondial. CE avea o structură administrativă proprie, un organ legislative independent, iar cetăţenii săi aveau reprezentare directă în Parlamentul European. Cu toate astea, procesul integrării a fost dificil. Tratatul de la Roma a avut drept obiectiv principal crearea unei pieţe comune şi chiar dacă uniunea vamală exista, libera circulaţie a persoanelor şi capitalurilor era departe de a fi realizată. Deasemenea exista concepţia conform căreia piaţa unică nu putea fi realizată fără existenţa unei monede comune, însă acest lucru ar fi însemnat o pierdere semnificativă a suveranităţii naţionale şi ar fi reprezentat un pas important către uniunea politică. În acest sens, în 1979 a fost creat Sistemul Monetar European (SME) care

15

utiliza Mecanismul Ratelor de Schimb(MRS) bazat pe un instrument contabil denumit Unitatea de Cont Europeană (ECU) şi care avea drept obiectiv principal crearea unei zone de stabilitate monetară în cadrul căreia autorităţile monetare trebuiau să intervină pentru asigurarea stabilităţii cursului de schimb al monedelor naţionale. În 1989, preşedintele Comisiei Europene, Jacques Delors a decis să ducă Unitatea Monetară Europeană mai departe, prin elaborarea unui plan format din 3 etape, pentru fixarea ratelor de schimb şi transformarea ECU într-o monedă unică. Aceste idealuri au fost spulberate de numeroase speculaţii intervenite pe piaţa monetară care au avut drept consecinţă retragerea Marei Britanii şi a Italiei din MRS şi devalorizarea monedelor naţionale. UEM a revenit în 1994 însă existau îndoieli asupra îndeplinirii planului Delors. În 1983 a fost luată o hotărâre la Stuttgart pentru a restabili obiectivul principal din Tratatul de la Roma, pentru crearea pieţei unice. Rezultatul a fost semnarea, la Luxemburg, în februarie 1986 a Actului Unic European, care a intrat în vigoare în iulie 1987, care avea ca obiectiv principal luarea măsurilor necesare pentru realizarea pieţei unice până la 31 decembrie 1992 prin aprobarea a aproximativ 300 prevederi pentru eliminarea barierelor fizice, a celor fiscale şi a celor tehnice, însă acest lucru nu a fost realizat. Totuşi, în 1993, piaţa unică a intrat în vigoare. Nerăbdătoare pentru a evolua, guvernele Franţei, Germaniei şi statelor Benelux au semnat în 1985 Acordul Schengen30, prin care toate controalele vamale urmau să fie desfiinţate. Toate statele membre UE au aderat la Zona Schengen înafara Marii Britanii şi a Irlandei. Prin Actul Unic European coeziunea a devenit elementul central al integrării economice, considerându-se că, deşi piaţa unică ar fi creat noi locuri de muncă, acest lucru nu ar fi fost deajuns. Politica socială a evoluat prin crearea, în 1989, Carta Drepturilor Sociale Funadamentae pentru Lucrători, care promova libera circulaţie a forţei de muncă, remunerarea egală, condiţii de viaţă şi de muncă îmbunătăţite, libertatea de asociere şi protecţia copiilor şi adolescenţilor. Totuşi, în ciuda interesului sporit acordat coeziunii, există diferenţe regionale concretizate în existenţa unor diferenţe în nivelul veniturilor dintre ţătile membre, chiar şi de două ori mai mari decât în Statele Unite. CAPITOLUL VI 30

Spaţiul Schengen este un Acord de liberă circulaţie semnat la 14 iunie 1985 creând o zonă de circulaţie liberă în Europa. Statele membre ale acestui spaţiu au eliminat controalele la frontierele interne, astfel încât este posibilă trecerea frontierei între oricare două asemenea state fără acte şi fără opriri pentru control. Primele state care l-au implementat au fost Belgia, Franţa, Germania, Luxemburg, Portugalia, Spania şi Ţările de Jos.

16

DE LA COMUNITATE LA UNIUNE (1992-PREZENT) Hotărât să refirme poziţia de lider a Franţei în cadrul CE, la Consiliul European de la Fontainbleu din 1984, preşedintele Francois Mitterand a pus problema uniunii politice, ceea ce a condus la convocarea unei conferinţe interguvernamentale la Milano, în iulie 1985, a cărei rezultat a fost Tratatul asupra Uniunii Europene de la Maastricht din decembrie 1991. Proiectul a inclus obiectivul uniunii federale, însă Marea Britanie s-a opus vehement. Pentru a putea intra în vigoare, Tratatul de la Maastricht trebuia ratificat de cele toate 12 state membre iar după îndelungi dezbateri şi opoziţii, acesta a fost în cele din urmă adoptat de toate statele CEE. Între timp s-au purtat discuţii şi cu privire la extinderea UE, astfel încât, la Copenhaga, în iunie 1993, Consiliul European a stabilit o serie de condiţii 31 care să asigure calitatea de membru UE. Acestea impuneau ca statul solicitant: •

să fie democratic, să respecte drepturile omului şi statul de drept;

•

să deţină o economie de piaţă liberă şi funcţională şi să aibă capacitatea de a face faţă presiunilor concurenţiale specifice capitalismului;

•

să fie capabil să-şi asume obligaţiile acquis-ului comunitar.

În anii 80, discuţiile cu privire la extinderea UE s-au orientat către alte state vest-europene, în special datorită faptului că acestea îndeplineau cel mai bine criteriile privind statutul de membru. Pentru a-i pregăti pe membrii potenţiali, în 1990 s-a efectuat demersuri pentru crearea unui Spaţiu Economic European (SEE) şi care a intrat în vigoare în ianuarie 1994, deşi şi-a pierdut din putere datorită faptului că Austria, Finalanda, Norvegia şi Suedia solicitaseră statutul membru UE. Negocierile privind aceste state au fost încheiate la începutul anului 1994, iar acestea, cu excepţia Norvegiei au aderat la UE în ianuarie 1995. Astfel, Cei Doisprezece au devenit Cei Cincisprezece. Pentru a îşi pregăti extinderea către est, dar şi pentru a adduce UE mai aproape de procesul de uniune politică, în perioada 1997-2000, s-au semnat două tratate. Primul a fost Tratatul de la Amsterdam, semnat în octombrie 1997 şi intrat în vigoare în mai 1999, din partea căruia existau multe aşteptări dar care nu a fost capabil să realizeze uniunea politică, astfel încât acesta nu a vizat decât schimbările, de altfel modeste, privind modificările structurii instituţiilor UE în vederea extinderii. Cel de-al doilea tratat a fost Tratatul de la Nisa (aprobat în decembrie 2000 şi 31

John McCormick, Să înţelegem Uniunea Europeană, Editura CODECS,Bucureşti 2006 (pg. 105)

17

semnat în februarie 2001), a cărui obiectiv fundamental a fost realizarea schimbărilor instituţionale necesare pregătirii extinderii spre est şi de a face ca UE să devină mai democratică şi mai transparentă. Între timp, UE a făcut un pas uriaş în cadrul uniunii monetare, prin adoptarea monedei unice la începutul anului 2002. Acestă monedă a fost denumită EURO, iar pentru ca statele membre să o poată adopta, existau aşa-zisele “criterii de convergenţă” pe care acestea trebuiau să le îndeplinească obligatoriu. Aceste criterii se refereau la fixarea anumitor limite în ceea ce priveşte deficitele bugetului naţional, a datoriei publice şi inflaţiei, precum şi a ratelor dobânzii pe termen lung. La o conferinţă specială din mai 1998, s-a decis că toate statele, cu excepţia Greciei îndeplineau cele patru condiţii. Exista însă şi o opoziţie publică semnificativă faţă de ideea de monedă unică în unele ţări, în special în Marea Britanie şi Germania. Prin urmare, toate statele, cu excepţia Danemarcei, Suediei şi Marii Britanii, au adoptat moneda Euro, iar monezile au început să circule în ianuarie 2002. Cele 12 state ale zonei Euro au renunţat la monedele naţionale în martie. Pentru prima oară, majoritatea Europei avea o monedă comună. În decembrie 2001, la Laeken, Consiliul European a decis crearea unei convenţii pentru viitorul Europei, sub forma unei constituţii care să simplifice şi să înlocuiască toate celelalte tratate, să decisă modaliatetea de distribuire a puterii între UE şi statele membre, să crească democraţia şi eficacitatea UE, să stabilească rolul parlamentelor naţionale în cadrul UE şi să pregătească drumul pentru o extindere ulterioară. Deşi sondajele efectuate la mijlocul anului 2004 au demonstrat că majoritatea populaţiei statelor membre erau în favoarea tratatului, existau puţine şanse ca votul să fie simplu. În mai 2004, UE a suferit cea mai semnificativă extindere prin aderarea celor zece state mediteraneene şi din Europa de Est: Cipru, Republica Cehă, Estonia, Ungaria, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Slovenia şi Slovacia. Astfel, Cei Cincisprezece au devenit Cei Douăzecişicinci. Economia totală a acestora era mai mică decât cea a Olandei, iar populaţia UE s-a mărit cu mai puţin de 20%, însă adevărata semnificaţie a extinderii a fost că UE nu mai era un “club exclusivist” pentru statele bogate din vest, ci acum şi estul era inclus şi, pentru prima oară, au devenit membre UE trei foste republici sovietice (Estonia, Letonia, Lituania). Deasemenea acest fapt a reprezantat şi o confirmare simbolică importantă a sfârşitului războiului rece în Europa şi o promisiune în ceea ce priveşte procesul de transformare a economiilor şi structurilor democratice ale Tărilor Europei de Est.

18

La 1 ianuarie 2008, UE şi-a întărit extinderea în Europa de Est prin integrarea României şi Bulgariei. Astfel, Cei Douăzecişicinci devin Cei Douăzecişişapte. Mai rămâne o singură problemă: cea legată de Turcia, care şi+a dorit de mult timp statutul de membru şi a aplicat încă din 1987. Deşi eligibilitatea sa a fost confirmată şi aceasta a făcut parte dintr-o uniune vamală cu UE încă din 1996, Turcia este un stat mare, sărac şi predominant Islamic. În afara problemelor sale economice, s-a pus deasemenea problema drepturilor omului. Turcia a fost dezamăgită de refuzul Consiliului European de a o include în următoarea rundă de negocieri, mai ales din cauza acceptării Ciprului care, până în 1975 fusese împărţit în două regiuni, una turcească şi una grecească. UE a acceptat în cele din urmă, în decembrie 2004, să demareze negocierile de aderare cu Turcia.

19

UNIUNEA EUROPEANĂ Origine, evoluţii, perspective BIBLIOGRAFIE: 1. John McCormick, Să înţelegem Uniunea Europeană – o introducere concisă, Ed. CODECS, Bucureşti, 2006 2. Christian Hen, Jacques Leonard, Uniunea Europeană, Ed. C.N.I. CORESI, Bucureşti, 2002 3. Luciana Ghica, România şi Uniunea Euroreană, Ed.MERONIA, Bucureşti, 2006 www.wikipedia.org

20