Viciile Si Efectele Posesiei [PDF]

Zitiervorschau

1

PLANUL LUCRĂRII VICIILE ŞI EFECTELE POSESIEI Lista de abrevieri ………………………………………………………. p. 3 CAPITOLUL I NOŢIUNI GENERALE

Secţiunea a I a

Istoric………………………………………………………………….. p. 4 Secţiunea a II a

Definiţie . Elemente constitutive ……………………………………… p. 7 Secţiunea a III a Teorii asupra posesiei …………………………………………………. p. 9 Secţiunea a IV a Posesia şi detenţia precară …………………………………………….. p. 10 Secţiunea a V a Dobândirea , pierderea , dovada posesiei ……………………………... p. 11 Secţiunea a VI a Calităţile posesiei ……………………………………………………... p. 14 A. Posesia să fie continuă …………………………………………….. p.15 B. Posesia să fie neîntreruptă …………………………………………. p. 16 C. Posesia să fie publică ………………………………………………. p. 17 D. Posesia să fie netulburată …………………………………………... p. 17 E. Posesia să fie exercitată sub nume de proprietar ………………….... p. 17 F. Posesia să fie neechivocă …………………………………………... p. 18

2

CAPITOLUL II VICIILE POSESIEI Secţiunea a I a

Discontinuitatea ………………………………………………………… p. 20 Secţiunea a II a

Clandestinitatea ………………………………………………………… p. 22 Secţiunea a III a

Violenţa ………………………………………………………………… p. 24 Secţiunea a IV a

Echivocul ……………………………………………………………….. p. 27 Secţiunea a V a Precaritatea ……………………………………………………………... p. 31 Secţiunea a VI a

Intervertirea precarităţii ………………………………………………… p. 34 CAPITOLUL III EFECTELE POSESIEI Secţiunea a I a

Importanţă . Clasificare ………………………………………………… p. 41 Secţiunea a II a

Posesia creează o prezumţie de proprietate ……………………………. p. 42 Secţiunea a III a Dobândirea fructelor de către posesorul de bună credinţă I. Noţiunea de fructe şi producte . Clasificare ……………………… p. 44 II. Cine are dreptul să dobândească fructele…………………………. p. 45 III. Condiţiile dobândirii fructelor lucrului posedat de către posesor… p. 47 IV. Posesorul de bună credinţă ………………………………………. p. 47 V. Titlul posesorului ………………………………………………… p. 48 VI. Dovada bunei credinţe. Momentul în care trebuie să existe bună credinţă . Încetarea bunei credinţe ……………………………….. p.49 VII. Modul dobândirii fructelor ………………………………………. p. 50 viii. Justificarea dobândirii fructelor ………………………………….. p. 52 IX. Situaţia posesorului de rea credinţă ……………………………… p. 53

3

x. Situaţia în cazul proprietăţii publice …………………………….. p. 54 xi. Efectele coposesiei în materia fructelor civile …………………... p. 55

Secţiunea a IV a

Apărarea posesiei prin acţiunile posesorii A. Noţiune . justificarea acţiunilor posesorii ………………………… B. Evoluţia acţiunilor posesorii …………………………………….... C. Caracterele juridice ale acţiunilor posesorii ……………………… D. Acţiunile posesorii şi drepturile reale …………………………….. E. Felurile acţiunilor posesorii ………………………………………. F. Calitatea procesuală activă într-o cerere posesorie ………………..

p. 56 p. 57 p. 60 p. 61 p. 62 p. 66

CONCLUZII……………………………………………………………... p. 69 ANEXE …………………………………………………………………….p. 74

4

LISTA DE ABREVIERI

alin. art.

= alineatul = articolul

col.

= colegiul

col. civ.

= colegiul civil

C. civ.

= Codul civil

C. proc. civ.

= Codul de procedură civilă

C. D.

= Culegere de decizii ale Tribunalului Suprem pe anii….

C. J. S.

= Curtea Supremă de Justiţie

D.

= revista „Dreptul”

dec. civ.

= decizia civilă

hot.

= hotărârea

jud.

= judecătoria

L. P.

= revista „Legalitatea populară”

M. Of.

= Monitorul Oficial al României

Min. Pub.

= Ministerul Public

nr.

= numărul

pct.

= punctul

p.

= pagina

R.R.D.

= Revista Română de Drept

sent. civ.

= sentinţa civilă

sect. civ.

= secţia civilă

Trib. jud.

= Tribunalul judeţean

Trib. reg.

= Tribunalul regional

5

Trib. Suprem

= Tribunalul Suprem

vol.

= volumul

CAPITOLUL I NOŢIUNI GENERALE PRIVIND POSESIA

SECŢIUNEA a I a –ISTORIC

Conceptul de posesiune s-a format în antichitate în cadrul unui proces de evoluţie , în legătură cu exploatarea pământurilor statului. În epoca regalităţii exista un întins domeniu public „ ager publicus” , pe care statul roman îl dădea în folosinţă , în schimbul unei arenzi , persoanelor particulare , mai ales patricienilor 1. Aşadar, asupra ogorului public aflat în proprietatea statului roman, exista o posesie privată în folosul cetăţenilor. O asemenea posesie nu a fost ocrotită din punct de vedere juridic la început, fiind privită ca un simplu raport de fapt , situat în afara dreptului. Cu timpul s-a simţit nevoia ca posesiunea asupra ogorului public să fie ocrotită. Mai întâi între posesorii ogorului public au apărut diferite neînţelegeri cu privire la hotarele parcelelor pe care le stăpâneau, întrucât acestea nu erau statornice. În al doilea rând , păturile sărace pretindeau un drept de folosinţă asupra ogorului public, deoarece patricienii începuseră să subconcedeze o parte din terenurile primite de la stat clienţilor lor. Statul roman putea revoca oricând folosinţa acordată patricienilor care, la rândul lor , puteau revoca subconcedările făcute clienţilor, însă, adesea, aceştia refuzau să părăsească terenurile. 1

Emil Molcuţ, Dan Oancea, Drept roman, Casa de editură şi presă „Şansa” SRL ,1993, p. 110

6

Datorită acestui fapt s-a simţit necesitatea creării unui mijloc juridic, aşazisul „interdicta”, prin care stăpânirea de fapt a posesorului ogorului era ocrotită, deşi aceştia nu erau proprietari. Interdictele erau măsuri de poliţie administrativă, întemeiate pe puterea de comandă a magistratului, în vederea respectării unor situaţii de fapt, anterior dobândite2 . În funcţie de protecţia juridică de care se bucură, de efectele pe care le producea sau de obiectul asupra căruia purta, posesia putea fi3 : - possesio ad interdicta ; este posesia care se bucură de protecţia juridică prin intermediul interdictelor. - possesio ad usucapionem ; are ca efect dobândirea proprietăţii prin uzucapiune dacă, în afara posesiunii sunt întrunite şi celelalte condiţii ale uzucapiunii. - possesio injusta ; posesia în acest caz este vicioasă cu o anumită persoană ce are ca efect ridicarea protecţiei posesiunii faţă de persoana în cauză. - possesio juris ; posesia unui drept ; dacă la început romanii au considerat că numai lucrurile corporale pot fi posedate, mai târziu, au admis că şi dreptul de servitute poate fi posedat, iar mai târziu ideea posesiunii s-a generalizat. Dreptul roman socoteşte posesori pe cei ale căror interese, datorită poziţiei lor sociale meritau a fi ocrotite. Din această categorie făceau parte: proprietarii, creditorii gajişti, posesorii de bună credinţă care se credeau proprietari, cei de rea credinţă care au dobândit ilegal un bun străin, arendaşii pe termen lung al căror drept era modelat după cel al proprietarilor. Legea romană nu recunoştea calitatea de posesori arendaşilor pe termen scurt, chiriaşilor, comodatarilor, etc. şi în consecinţă nu le ocrotea stăpânirea lor, cunoscută sub numele de detenţie.

2 3

Vladimir Hanga, Drept privat roman, Editura didactică şi pedagogică Bucureşti, 1978, p. 253 St. Tomulescu, Drept privat roman, Tipografia Universităţii Bucureşti, 1973, p. 166

7

Făcând parte din păturile mai nevoiaşe ale populaţiei, aceste persoane nu erau apărate pe calea interdictelor, deoarece o asemenea ocrotire ar fi dăunat drepturilor proprietarilor4. Pretorul acordă posesorului o apărare eficientă prin mijlocirea interdictelor. Pentru a obţine apărarea lor, posesorii nu aveau nimic de dovedit. Faptul că posedau şi că au fost tulburaţi în stăpânirea lucrurilor în cauză, constituiau elemente îndestulătoare pentru a declanşa apărarea posesorie. Era suficient ca posesorul să afirme că poseda, possideo, qui possideo- posed, fiindcă posed, pentru a fi ocrotit faţă de oricine l-ar fi stânjenit în stăpânirea respectivelor bunuri5. Jurisconsulţii romani au dedus, în mod logic, că posesia nu poate avea ca obiect decât lucrurile corporale care se află în patrimoniul privat al unei persoane. Pot fi posedate numai lucrurile corporale, deoarece cele incorporale nu pot fi stăpânite materialmente. Se cere apoi ca ele să fie susceptibile de a fi obiect de proprietate privată, deoarece numai asupra lor posesorul poate exercita o stăpânire în nume propriu. În epoca clasică mijloacele de ocrotire a posesiunii au fost acordate titularilor unor drepturi reale de uzufruct (usus fructus) şi de uz (usus). În epoca postclasică conceptul posesiunii se degaja în mod net; de aici denumirea de qvasiposesiune dată exerciţiului acestor drepturi6. Qvasi-posesiunea este deci folosinţa unui drept pe care îl exercităm prin noi înşine sau prin alţii în numele nostru. Qvasi-posesiunea nu se regăseşte nuci în codul Calimah şi nici în codul actual, însă se înţelege că în art. 1846 C. civ. este cuprinsă şi ea când se vorbeşte de „folosirea unui drept” care poate fi: al unei servituţi, al unui drept de uzufruct, etc.7

4

Vladimir Hanga, Op. cit. p. 261 Emil Molcuţ, Dan Oancea, Op. cit. p. 111. 6 Vladimir Hanga, Op. cit. p. 262. 7 Dimitrie Alexandresco, Explicaţiunea teoretică şi practică a dreptului civil roman, Atelierele grafice SOCEC, 1962, Tomul III, Partea I, Cartea II, Titlul II, Capitolul I , p. 292. 5

8

SECŢIUNEA a II a DEFINIŢIA POSESIEI. ELEMENTE CONSTITUTIVE

Codul civil român în art. 1846 alin. 2, reproducând întocmai cuprinsul art. 228 Codul civil francez, defineşte posesia astfel: „ Posesia este deţinerea unui lucru sau folosirea de un drept, exercitată, una sau alta, de noi înşine sau de altul în numele nostru”. Doctrina consideră această definiţie ca inexactă şi incompletă 8, din două motive: - în primul rând cuvântul „deţinere” nu desemnează posesia. Sensul său ne duce la ideea de detenţie precară. Posesia este o noţiune total diferită faţă de detenţie - în al doilea rând, definind posesia ca fiind „sau folosirea unui drept”, legiuitorul a săvârşit o greşeală deoarece între posesie şi existenţa unui drept nu există o concordanţă necesară. Astfel, de multe ori este posibil să existe o posesie, fără însă ca posesorul să aibă un drept asupra lucrului pe care-l posedă, cum ar fi posesia asupra bunurilor furate sau asupra celor găsite. Este incompletă deoarece în formularea ei se are în vedere doar elementul material corpus al posesiei, fără să se facă referiri şi la elementul psihologic, intenţional, animus, constând în intenţia posesorului de a se comporta ca un titular al unui drept real. Având în vedere observaţiile amintite, specialiştii au definit posesia ca fiind o stare de fapt generatoare de efecte juridice, care constă în stăpânirea materială sau 8

I. P. Filipescu, Drept civil. Dreptul de proprietate şi alte drepturi reale, ACTANI, 1994, p.45, V. Gionea, Curs de drept civil, SCAIUL, 1996, p.12, Traian Ionascu, Salvator Brădeanu, Drepturi reale principale în R.S.R., Editura Academiei, 1978, p.166, Liviu Pop, Dreptul de proprietate şi dezmembrămintele sale, Editura Lumina Lex, 1996, p.159.

9

exercitarea unei puteri de fapt, de către o persoană asupra unui bun, cu intenţia şi voinţa de a se comporta, faţă de toţi ceilalţi ca proprietar sau titular al unui drept real9. Pentru a exista posesia trebuie îndeplinite cumulativ două elemente: - elementul material – corpus - elementul intenţional – animus Corpus implică un contract direct cu lucrul, săvârşirea diferitelor acte de folosinţa, ca de pildă, cultivarea unui teren, locuirea unei case, etc. dar şi săvârşirea unor acte juridice ca, de exemplu, înstrăinarea lucrului. Animus denumit şi element psihologic sau intelectual, constă în intenţia posesorului de a se comporta ca un proprietar sau ca un titular al unui drept real10. Posesia nu se referă deci numai la lucruri care se află cum se spune „în mâinile noastre” ci şi la drepturi care pot fi dobândite printr-o posesie prelungită.

SECŢIUNEA a III a TEORII PRIVIND POSESIA

În privinţa celor două elemente ale posesiei, s-a ivit o controversă celebră între doi jurişti francezi Frederic Charles de Savigny şi Rudolf von Jhering11. Savigny formulează concepţia subiectivă care constă în faptul că acordă întâietate elementului subiectiv asupra elementului material. El susţine că simpla putere de fapt nu este suficientă. Elementul determinant al posesiei este voinţa de a poseda. Fără acest element posesia nu există, nu se poate manifesta.

9

C. Stătescu , Corneliu Bârsan, Drept civil. Teoria generală a drepturilor reale, Universitatea Bucureşti; 1980, p.235, Liviu Pop, Op. cit. p.159. 10 Paul Mircea Cosmovici, Dreptul civil, Editura All, 1994, V. Gionea, Op. cit. p.12, G. Plastara, Curs de drept civil român vol. II, Editura Cartea Românească 1927, p. 118-119, M. G. Rărincescu, Curs Elementar de Drept Civil, vol. II 1947, p. 8. 11 I. P. Filipescu, Op. cit., p.47, V. Gionea, Op. cit. p.12, M. G. Rărincescu, Op. cit. p. 11.

10

Posesorul trebuie să se comporte cu lucrul în aşa fel încât să dea impresia că el este adevăratul proprietar. Corpus fără animus nu înseamnă posesie ci o stare de fapt ce se numeşte detenţie precară sau detenţie, cum este cazul chiriaşului, depozitarului, creditorului gajist care deţin lucrul pentru altul, acesta neavând animus domini sau animus possidenti ci numai animus detinendi. Această concepţie a fost criticată de Jhering care considera că uneori în practică concepţia este inaplicabilă12. El mai arăta că este dificil de dovedit când o persoană are animus possidenti şi când are animus detinendi. Pentru a afla cu ce animus se deţine un lucru, trebuie să se cerceteze cauza juridică a dobândirii lucrului. Jhering consacra o teorie obiectivă în care elementul corpus are întâietate asupra celui intenţional. Elementul intenţional este cuprins implicit în cel material, manifestându-se prin acest element şi încorporându-se în el. Elementul intenţional apare distinct de cel material numai în mod accidental sub forma diferitelor causae detentiones, pentru a transforma posesia în detenţie. Concepţia obiectivă a fost criticată pe motiv că în dreptul roman se distingea posesia de detenţie. Totodată se considera posesia ca fiind exteriorizarea dreptului de proprietate, iar fundamentul juridic al posesiei constă în favoarea proprietarului pentru apărarea proprietăţii sale13. În ambele teorii de ajunge la concluzia că dreptul de a uzucapa nu ar putea fi acordat detentorilor precari, ei se bucură de acţiunea posesorie în reintegrare14.

12

I. P. Filipescu, Op. cit. p. 47, V. Gionea, Op. cit. p. 12, M. G. Rărincescu, Op. cit. p. 11 I. P. Filipescu, Op. cit. p.48. 14 Paul Mircea Cosmovici, Op. cit. p. 62. 13

11

SECŢIUNEA a IV a POSESIA ŞI DETENŢIA PRECARĂ

Detenţia precară se aseamănă cu posesia printr-un element comun; astfel, atât detentorul precar cât şi posesorul exercită deopotrivă o putere fizică asupra unui lucru, fiecare având elementul corpus. 10. În schimb detentorul precar se deosebeşte de posesor sub aspectul elementului psihologic, deoarece el nu deţine un lucru cu intenţia de a se comporta ca proprietar sau titular al unui drept real. Deci detenţiei precare îi lipseşte elementul animus domini. Detenţia în comparaţie cu posesia nu este o stare de fapt ci o stare sau o situaţie juridică bine definită. Ea rezultă întotdeauna dintr-un titlu convenţional, legal sau judiciar – în temeiul căreia detentorul este îndreptăţit să exercite puterea asupra unui lucru. Au calitatea de detentori precari: depozitarul, locatarul, comodatarul, cărăuşul, creditorul gajist, tutorii cu privire la bunurile celor aflaţi sub ocrotirea lor15. Detenţia precară este definită de art. 1853 C. civ. astfel: „Actele ce exercităm sau asupra unui lucru al altuia, sub nume precar, adică în calitate de locatari, depozitari uzufructuari, etc. sau asupra unui lucru comun în puterea destinaţiei legale a aceluia, nu constituie o posesie sub nume de proprietar”. Aşadar specificul detenţiei precare constă în faptul că stăpânirea lucrului este lipsită de elementul intenţional, psihologic al posesiei, stăpânirea materială exercitându-se pentru altul, nu pentru sine.

15

I. P. Filipescu, Op. cit. p. 49; Liviu Pop, Op. cit. p.161, G. Plastara, Op. cit. p. 119.

12

SECŢIUNEA a V a DOBÂNDIREA, PIERDEREA, DOVADA POSESIEI

Pentru a fi dobândită posesia este necesar să fie întrunite cele două elemente ale sale. Existenţa stăpânirii materiale, fără elementul subiectiv, nu este suficientă pentru dobândirea posesiei, astfel nu se consideră posesor cel căruia i se pune un obiect în mână, în timpul somnului. La fel şi în cazul în care există doar elementul subiectiv, simpla voinţă de a poseda

nefiind

suficientă

pentru

a

duce

la

dobândirea

posesiei.

S-a pus problema dacă cele două elemente trebuie să fie exercitate de aceeaşi persoană16. În ceea ce priveşte elementul intenţional, el trebuie să fie în persoana celui ce pretinde că posedă. Elementul intenţional nu poate fi exercitat prin altcineva, singura excepţie fiind în cazul persoanelor lipsite de capacitate când elementul intenţional se exercită prin reprezentanţii legali ai acestora. Nu la fel este cazul în ceea ce priveşte elementul material; el poate fi exercitat atât de către posesor cât şi de către un reprezentant al său. Astfel este situaţia posesorului care a închiriat lucrul sau, acesta exercitându-şi puterea materială prin intermediul chiriaşului. La fel şi cazul posesorului care depozitează lucrul său mobil, puterea materială exercitându-se prin intermediul depozitarului. * *

*

Posesia poate fi pierdută după cum urmează17: - prin pierderea simultană a ambelor elemente ale posesiei; - prin pierderea puterii materiale; 16

I. P. Filipescu, Op. cit. p. 52, M. G. Rărincescu, Op. cit. p. 14, C. Stătescu, Drept civil. Teoria generală a drepturilor reale, centrul de multiplicare a Universităţii Bucureşti-1973, p. 194. 17 C. Hamangiu, I. Rosseti-Bălănescu , Al. Baicoiabu, Tratat de drept civil român ,vol. I, Editura „Naţională2, Bucureşti, 1928, p. 943, Traian Ionaşcu, Salvador Brădeanu, Op. cit. p. 167, M. G. Rărincescu, Op. cit. p.16.

13

- prin pierderea elementului intenţional. Ambele elemente se pierd în acelaşi timp în caz de înstrăinare şi predare a bunului său dacă posesorul abandonează lucrul. Pierderea posesiei, datorată pierderii elementului material se realizează atunci când o terţă persoană ia lucrul în stăpânire fără voia posesorului, sau când acesta pierde lucrul. În aceste cazuri se păstrează elementul intenţional, dar acesta nu este suficient pentru păstrarea posesiunii. Aici nu trebuie să se facă confuzia între pierderea puterii materiale şi exercitarea acestei puteri prin altul. Când un terţ deposedează pe posesor fără voia acestuia, posesorul pierde posesiunea, dar el nu o va pierde dacă spre exemplu închiriază de bună voie lucrul, deoarece în acest caz el posedă prin chiriaş. Se observă că în principiu posesorul păstrează corpus prin simplu motiv că păstrează posesiunea, posibilitatea materială de a exercita asupra lucrului acte de stăpânire materială, adică prin faptul că lucrul rămâne la dispoziţia sa, chiar dacă posesorul încetează să exercite de fapt acte materiale asupra lucrului. Pierderea posesiunii prin pierderea elementului intenţional este rară, fiindcă în practică este puţin frecvent ca o persoană să continue a deţine materialmente un lucru fără a mai avea intenţia de a-l poseda18. Se întâlneşte o astfel de ipoteză în cazul în care o persoană înstrăinează lucrul sau însă continuă a-l mai păstra câtva timp pentru cumpărător. În acest caz adevăratul posesor este cumpărătorul iar vânzătorul, care deţine lucrul, îl posedă pentru altul adică pentru cumpărător, deci deşi vânzătorul continuă a păstra puterea materială asupra lucrului, el a pierdut posesiunea prin faptul că a încetat să mai aibă voinţa de a poseda în folosul său. A dovedi posesia înseamnă a dovedi ambele elemente ale posesiei. Fiind un fapt material, elementul corpus poate fi dovedit prin orice mijloace de probă, deci şi martori şi prezumţii19. Elementul animus este cel mai greu de dovedit, de aceea au fost instituite două prezumţii legale, care se completează reciproc. 18

I. P. Filipescu, Op. cit. p. 52, C. Hamangiu, I. Rosseti- Bălănescu, Al. Baicoianu, Op. cit. p. 243, Liviu Pop, Op. cit. p. 164. 19 I. P. Filipescu, Op. cit. p. 52, M. G. Rărincescu, Op. cit. p. 15, C. Stătescu, Corneliu Bârsan, Op. cit. p. 239.

14

Art. 1854 C. civ. se referă la prezumţia de neprecaritate, potrivit căreia, posesorul este presupus că posedă pentru sine, sub nume de proprietar, dacă nu a început a poseda pentru altul. Art. 1855 C. civ. instituie prezumţia de neintervertirea de titlu. Potrivit acestui articol, ori de câte ori o persoană a început a deţine un lucru nu ca posesor, ci ca detentor precar, până ce se va face dovada contrarie20.

SECŢIUNEA a VI a CALITĂŢILE POSESIEI

Posesia unui bun pentru a exista, în afară de întrunirea celor două elemente esenţiale animus şi corpus mai trebuie să aibă şi câteva calităţi. În acest sens, art. 1847 C. civ. prevede: „Ca să poată prescrie se cere o posesiune, continuă, neîntreruptă, netulburată, publică şi sub nume de proprietar, după cum se explică în articolele următoare”. Textul deşi se referă numai la calităţile cerute pentru uzucapiune, în realitate se referă la calităţile necesare pentru producerea tuturor efectelor juridice ale posesiei21. Instanţa supremă a relevat faptul că pentru dobândirea proprietăţii prin uzucapiune, se cere doar ca posesia să se exercite public şi să îndeplinească celelalte condiţii prevăzute de art. 1847 C. civ., pentru ca proprietarul să poată afla de posesia ce se exercită împotriva sa. Legea nu prevede însă şi condiţia ca proprietarul să aibă efectiv cunoştinţă de împrejurarea că bunul său este posedat de altul22.

20

I. P. Filipescu, Op. cit. p. 54, M. G. Rărincescu, Op. cit. p. 18, C. Stătescu, Corneliu Bârsan, Op. cit. p. 240. Paul Mircea Cosmovici, Op. cit. p. 64, Dimitrie Gherasim, Teoria generală a posesiunii în dreptul civil român, Editura Academiei 1986, p. 45. 22 Trib. Suprem, sect. civ., dec. nr. 98 din 20.01.1971, I. Mihuţa, Repertoriu de practică juridică în materie civilă a Tribunalului Suprem şi altor instanţe judecătoreşti pe anii 1969-1975, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică 1976, p.107. 21

15

A. POSESIA SĂ FIE CONTINUĂ Continuitatea implică o succesiune a actelor de posesie la anumite intervale de timp, destul de scurte, în mod regulat, ţinând seama de natura lucrului. Art. 1848 C. civ. ne arată că pentru a fi discontinuă posesia, posesorul trebuie să o exercite în mod neregulat, cu intermitente anormale. Când actele materiale se întrerup temporar, posesorul îşi păstrează elementul intenţional23. Legea nu cere o întrebuinţare conştientă a lucrului, minut cu minut şi fără nici un interval, deoarece o astfel de întrebuinţare ar fi de cele mai multe ori imposibilă. Continuitatea ca şi intermitenţa anormală reprezintă chestiuni de fapt lăsate la aprecierea instanţei de judecată. Atunci când a survenit un obstacol fizic insurmentabil mai presus de voinţa posesorului, de natură să paralizeze temporar actele de stăpânire, posesia nu pierde caracterul de continuitate. În cazul unei păşuni, ploile torenţiale şi inundaţiile pot constitui obstacole fizice. Dacă posesia se exercită de către un terţ, actele repetate în mod regulat sunt de natură să-l avertizeze pe proprietar că dacă nu se va exercita o acţiune posesorie sau în revendicare – după caz – ar putea pierde proprietatea achizitivă din partea terţului24.

B. POSESIA SĂ FIE NEÎNTRERUPTĂ

Această calitate se leagă mai mult de producerea efectului principal al posesiunii: uzucapiunea, deoarece o posesie întreruptă duce la întreruperea uzucapiunii. Între continuitate şi întrerupere există deosebiri: - continuitatea este opera posesorului însuşi. Acesta prin fapta proprie şi în detrimentul său poate să facă posesia discontinuă, folosind lucrul în mod neregulat. - întreruperea posesiei constă în fapta unui terţ şi conduce la pierderea posesiei. 23

Matei B. Cantacuzino, Curs de drept civil, Editura „Ramuri” – Craiova, p.134, Paul Mircea Cosmovici, Op. cit. p. 64, Dimitrie Gherasim, Op. cit. p. 45. 24 Dimitrie Gherasim, Op. cit. p. 64, I. Rosseti-Bălănescu, Al. Baicoianu, Op. cit. p. 950, M. G. Rărincescu, Op. cit. p. 17.

16

Aşadar, intervalele mai mult sau mai puţin scurte în stăpânirea lucrului duc la discontinuitate, dar posesia subzistă, în schimb în cazul întreruperii posesiei, aceasta se pierde, spunându-se de drept cuvânt că discontinuitatea este o boală a posesiei, pe când întreruperea este moartea ei. Întreruperea fiind o pierdere a posesiei nu poate fi considerată un viciu al acesteia25. C. POSESIA SĂ FIE PUBLICĂ Prin posesie publică înţelegem acea posesie care este exercitată în văzul tuturor şi este cunoscută de toţi cei care au vrut să ştie sau să vadă. Această idee este exprimată de art. 1852 C. civ. , care nu are corespondent în codul francez. Textul prevede: „Posesia este clandestină când posesorul o exercită în ascuns de adversarul său, încât acesta nu este în stare de a putea să o cunoască”. Din text rezultă că, chiar dacă posesia s-ar exercita în nişte condiţii care nu o fac cunoscută publicului, ea nu va fi clandestină dacă persoana în contra căreia se exercită este în măsură de a lua la cunoştinţă despre această posesie26.

D. POSESIA SĂ FIE NETULBURATĂ

Prin posesie netulburată înţelegem acea posesie care să nu fie întemeiată sau păstrată prin acte de violenţă în contra ori în partea adversarului, aşa cum reiese din conţinutul art. 1851 C. civ. Aşadar posesia este viciată când posesorul s-a instalat prin violenţă, adică a uzat de căi violente sau numai de ameninţări (violenţă morală) împotriva celui care poseda sau deţinea lucrul mai înainte. Posesia este viciată şi atunci când actele de violenţă sunt exercitate de o altă persoană decât aceea căreia îi profita situaţia27. 25

Paul Mircea Cosmovici, Op. cit. p. 64, Dimitrie Gherasim, Op. cit. p. 48, C. Stătescu, Corneliu Bârsan, Op. cit. p. 239. 26 Paul Mircea Cosmovici, Op. cit. p. 64, Dimitrie Gherasim, Op. cit. p. 48. 27 Dimitrie Gherasim, Op. cit. p. 48.

17

E. POSESIA SĂ FIE EXERCITATĂ SUB NUME DE PROPRIETAR

Faptul că o posesie nu se exercită sub nume de proprietar (calitate cerută de text) înseamnă că nu mai suntem în prezenţa unei posesii utile în sensul că acesteia îi lipseşte elementul animus domini şi ca atare suntem în prezenţa unei simple detenţii. Precaritatea echivalează cu absenţa posesiei, deoarece cel ce deţine lucrul nu are intenţia de a se comporta ca un proprietar28.

F. POSESIA SĂ FIE NEECHIVOCĂ

Codul nostru civil nu menţionează calitatea neechivocă în art. 1848, faţă de codul civil francez care în art.2229 precizează şi caracterul neechivoc al posesiei. Posesia este echivocă atunci când actele de stăpânire exercitate de posesor pot fi interpretate şi altfel decât ca fiind corespunzătoare elementului psihologic propriu posesiei sau altfel spus, posesia este echivocă când nu se poate şti nici că există nici că nu există elementul animus29. Calitatea de neechivoc a posesiei se referă deci, în general, la problema de a şti dacă actele invocate apar sau nu ca un exerciţiu manifest al unui drept30. * *

*

Aşadar dintre condiţiile enumerate în art. 1847 C. civ. numai trei sunt condiţii propriu-zise, şi anume31: - posesia să fie continuă, adică posesorul s-o exercite în mod regulat sau cu intermitente normale (art. 1848 C. civ.) - posesia să fie netulburată, adică să nu fie fondată sau conservată prin acte de violenţă comise de posesori (art. 1851 c. civ.) - posesia să fie publică, adică să fie exercitată în văzul tuturor. În ceea ce priveşte neîntreruperea, aceasta este socotită ca o calitate a prescripţiei extinctive şi achizitive, întreruperea fiind mai mult decât un viciu, deoarece duce la pierderea posesiei, iar în ceea ce priveşte a cincea condiţie 28

Dimitrie Gherasim, Op. cit. p. 45. Paul Mircea Cosmovici, Op. cit. p. 64, Dimitrie Gherasim, Op. cit. p. 49, C. Stătescu, Corneliu Bârsan, Op. cit. p.240. 30 Paul Mircea Cosmovici, Op. cit. p. 45, Dimitrie Gherasim, Op. cit. p. 49, C. Stătescu, Corneliu Bârsan, Op. cit. p.240. 31 Traian Ionaşcu, Salvator Brădeanu, Op. cit. p. 167. 29

18

enumerată în art. 1847 C. civ. şi anume ca posesia să fie „sub nume de proprietar” adică posesorul posedă pentru sine, pentru ca ea să nu fie îndeplinită ar trebui să-i lipsească un element constitutiv, ceea ce ar însemna mai mult decât un viciu.

CAPITOLUL II VICIILE POSESIEI

19

SECŢIUNEA a I a – DISCONTINUITATEA

Posesia este discontinuă atunci când pentru o durată de timp mai mult sau mai puţin lungă posesorul a încetat de a mai deţine lucrul sau de a exercita dreptul32. Potrivit art. 1848 C. civ. „posesiunea este discontinuă când posesorul o exercită în mod neregulat, adică cu intermitente anormale”. Rezultă că posesorul nu trebuie să se afle în contact permanent cu bunul pentru ca posesia să fie continuă şi deci şi utilă. O asemenea folosire ar fi absurdă şi totodată imposibilă, posesorul neputând face în fiecare zi acte de folosinţă asupra tuturor lucrurilor sale. Este suficient ca posesorul să-şi exercite posesia potrivit naturii bunului care formează obiectul posesiei, adică continuitatea nu exclude intermitentele anormale33. Astfel, dacă o persoană este posesoarea unui teren de păşunat situat pe un munte, unde în fiecare vară îşi trimite vitele iar pe timpul iernii nu a putut face acte de folosinţă, posesia sa nu a fost viciată de discontinuitate, ea exercitându-se la momentul oportun aşa cum în mod normal s-ar fi folosit de acest teren proprietarul însuşi34. O posesie discontinuă nu este o posesie întreruptă. Posesia întreruptă este o posesie care a încetat definitiv de a mai exista pentru titularul ei. Acest lucru se întâmplă atunci când exerciţiul ei a fost întrerupt pe o durată mai mare de un an ( art. 1864 C. civ. ). Dacă întreruperea durează mai puţin de un an, posesia nu este suprimată, ci numai atinsă de viciul discontinuităţii. De aceea, în cuprinsul art. 1847 C. civ. când se cere ca posesia să fie continuă şi întreruptă, nu este sub nici o formă un pleonasm35. Între continuitate şi neîntrerupere există deosebiri: - continuitatea este opera posesorului însuşi. Acesta, în detrimentul său şi prin fapta proprie poate să facă posesia discontinuă, folosind lucrul în mod neregulat; - întreruperea posesiei constă în fapta unui terţ şi conduce la pierderea posesiei36. 32

G. N. Lutescu, Teoria generală a drepturilor reale, Bucureşti – Imprimeria Văcăreşti- 1947, p. 200. I. P. Filipescu, Op. cit. p. 55, C. Hamangiu, I. Rosseti Bălănescu, Al. Baicoianu, Op. cit. p. 950, Traian Ionaşcu, Salvador Brădeanu, Op. cit. p. 168. 34 G. N. Lutescu, Op. cit. p. 200, Traian Ionaşcu, Salvador Brădeanu, Op. cit. p. 168, M. G. Rărincescu, Op. cit. p.17. 35 I. P. Filipescu, Op. cit. p. 55, G. N. Lutescu, Op. cit. p.200, M. G. Rărincescu, Op. cit. p.18. 36 Dimitrie Gherasim, Op. cit. p.48. 33

20

Art. 1850 C. civ. instituie o prezumţie de continuitate şi neîntrerupere a posesiei pentru cel ce invocă posesia, în sensul că posesorul actual care probează că a posedat într-un moment dat mai înainte, este presupus că a posedat tot timpul intermediar, fără însă ca acesta să împiedice proba contrarie. Deci, dovada necontinuităţii este în sarcina celui ce pretinde că posesorul n-a posedat în mod continuu37. Caracterele viciului discontinuităţii: a) este un viciu absolut, în sensul că poate fi invocat împotriva posesorului de către orice persoană care are interes ca posesia să nu fie utilă sau să anihileze efectele posesiei (art. 1862 C. civ.). b) este un viciu temporar, în sensul că încetează dacă posesorul începe o posesie utilă, adică ea durează până când actele de stăpânire devin regulate şi normale. c) se aplică, de regulă, în cazul posesiunii bunurilor imobile, căci pentru cele mobile posesia de bună credinţă valorează titlu de proprietate38.

SECŢIUNEA a II a CLANDESTINITATEA

Art. 1847 C. Civ. prevede că posesia trebuie să fie publică, adică să nu fie clandestină. O asemenea calitate lipseşte atunci când posesiunea se exercită pe ascuns, adică nu în văzul tuturor, cum se exercită orice drept, de unde şi denumirea de posesie clandestină, de posesie exercitată pe ascuns în aşa fel ca ea să nu atragă atenţia celor ce ar avea interes să o cunoască39. Posesiunea ce are ca obiect lucruri mişcătoare poate fi uşor clandestină, adică exercitată pe ascuns, deoarece mobilele prin natura lor sunt susceptibile de acte de posesiune ascunsă. În schimb, imobilele prin natura lor sunt mai greu susceptibile de

37

C. Hamangiu, I. Rosseti-Bălănescu, Al. Baicoianu, Op. cit. p.95, Liviu Pop, Op. cit. p.166, M. G. Rărincescu, p.18. Matei B. Cantacuzino, Op. cit. p.134, I.P. Filipescu, Op. cit. p.56, V. Gionea, Op. cit. p.14, Traian Ionescu, Salvator Brădeanu, Op. cit.p.168. 39 Paul Mircea Cosmovici, Op. cit. p.64, C. Hamangiu, I. Rosseti Bălănescu, Al. Baicoianu, Op. cit. p.953, G. N. Lutescu, Op. cit. p.202, Liviu Pop, Op. cit. p.167. 38

21

a fi folosite sau deţinute pe ascuns şi deci acestea pot fi rar lovite de viciu clandestinităţii40 . Un exemplu de posesie clandestină exercitată asupra unui lucru nemişcător ar putea fi acela al unui explorator de cărbuni, care într-un sistem legislativ în care proprietatea subsolului aparţinea proprietarului suprafeţei, (sistemul legislativ al ţării noastre până în anul 1923), s-ar întinde prin galeriile săpate de el într-un subsol carbonifer şi ar exploata prin aceste galerii subterane, subsolul unui teren vecin, ce nu i-a fost concesionat niciodată şi care aparţine altei persoane41. Se poate întâmpla ca o posesie, care este la început clandestină, să devină ulterior publică; la fel şi invers, o posesie publică la origine să devină ulterior clandestină. Faţă de aceste situaţii s-a stabilit ca regulă faptul că publicitatea trebuie să existe pe toată durata posesiei. Ca urmare aceasta devine sau încetează de a fi o posesie utilă dacă ea devine sau încetează de a fi publică. În materie imobiliară cazurile de schimbare a calităţii de posesie publică sunt rare. Se dă ca exemplu uzurparea treptată şi aproape imperceptibilă a posesiei asupra unui teren vecin prin ocuparea în fiecare an a unei fâşii înguste şi cultivarea acesteia. S-a stabilit că o astfel de posesie nu devine clandestină motivându-se că proprietarul, victimă a uzurpărilor treptate, este în culpă fiindcă datorită propriei sale neglijenţe nu a observat la timp uzurpările care erau vizibile pentru el42. În consecinţă, faptul de a cultiva o fâşie de teren, oricât de îngustă ar fi ea, din proprietatea vecinului constituie un fapt de posesie publică şi deci este o posesie utilă. Clandestinitatea este un viciu temporar, îndată ce posesia devine publică, ea încetează de a mai fi viciată şi începe să producă efecte juridice. Clandestinitatea este un viciu relativ, ea nu se consideră viciată decât faţă de persoana căreia posesorul i-a ascuns posesia sa, aceasta fiind singura persoană care poate invoca în contra posesorului viciului clandestinităţii43.

40

I. P. Filipescu, Op. cit. p.57, C. Hamangiu, I. Rosseti Bălănescu, Al. Baicoianu, Op. cit. p.953, Traian Ionaşcu, Salvador Brădeanu, Op. cit. p.168. 41 G. N. Lutescu, Op. cit. p.202, M. G. Rărincescu, Op. cit. p.21. 42 Dimitrie Gherasim, Op. cit. p. 48. 43 V. Gionea, Op. cit. p.14, Traian Ionascu, Salvador Brădeanu, Op. cit. p.168, G. N. Lutescu, Op. cit. p.202.

22

SECŢIUNEA a III a VIOLENŢA

Potrivit art. 1847 C. civ. posesia trebuie să fie netulburată sau paşnică. În art. 1851 C. civ. se prevede că: „Posesia este tulburată când este fundată sau conservată prin acte de violenţă în contră sau din partea adversarului”. Din cuprinsul textului rezultă că posesiunea este viciată nu numai atunci când a început sub auspiciile unui act de violenţă, ci şi arunci când, în timpul exerciţiului ei a fost tulburată printr-un act de violenţă săvârşit în contra sau din partea adversarului actualului posesor. Posesia este viciată, prevede art. 1851 C. civ., nu numai atunci când este vorba de o violenţă activă, adică acea violenţă care începe sau este menţinută prin mijloace violente din partea posesorului, cât şi în caz de violenţă pasivă, adică arunci când adversarul posesorului întrebuinţează mijloace violente împotriva acestuia44. Prin aceasta, codul nostru civil marchează o deosebire esenţială atât faţă de dreptul roman cât şi faţă de dreptul francez. În dreptul roman, violenţa nu era luată în considerare, adică nu vicia posesia decât dacă se manifesta la început, initium possesionis . Dacă actul de violenţă se manifesta ulterior după intrarea in posesie, aceasta nu avea nici o importanţă. Era suficient ca la data începerii ei, să nu fi existat violenţă, adică posesiunea să fi început în mod paşnic, liniştit. Dacă ulterior ea nu se putea menţine decât prin acte de violenţă din partea posesorului, aceasta nu schimba cu nimic situaţia, el având dreptul să se apere cu aceleaşi acte de violenţă pe care le săvârşeşte cel ce-l atacă, fiind considerat că se află în legitimă apărare45. Codul francez nu8 are un text asemănător cu art. 1851 C. civ. român. Doctrina şi jurisprudenţa franceză, după unele ezitări au lărgit sfera de aplicaţiune a noţiunii de violenţă, luând-o în considerare nu numai atunci când s-a manifestat în momentul începerii, dar şi atunci când ea a apărut în timpul exercitării posesiunii. Cu toate acestea, spre deosebire de codul nostru, nu se ia în considerare 44 45

G. N. Lutescu, Op. cit. p.202, M. G. Rărincescu, Op. cit. p.19. C. Hamangiu, I. Rosseti Bălănescu, Al. Baicoianu, Op. cit. p.952, M. G. Rărincescu, Op. cit. p.19.

23

decât violenţa activă, nu şi cea pasivă, adică, posesiunea este viciată atunci când posesorul a recurs la un act de violenţă activă pentru a se menţine în posesiune, dar nu exercită nici o influenţă asupra posesiunii, actele de violenţă pasivă, adică actele de violenţă săvârşite de un terţ46. Acest punct de vedere este împărtăşit şi de doctrina romană, considerând afirmaţia legiuitorului din sfârşitul textului art. 1851 C. civ. drept eronată. Astfel, dispoziţia art. 1851 C. civ. nu se poate aplica ad literam, pentru că dacă s-ar aplica astfel, ar însemna să facem pe posesor răspunzător de nişte acte sau fapte ce nu au fost săvârşite de el, ceea ce nu este nici logic şi nici juridic, deoarece, oricând s-ar găsi cineva care să aibă interes să distrugă o posesie oarecare. Acel cineva nu ar avea decât să pornească o serie de violenţe împotriva posesorului, pentru ca posesiunea să-şi piardă caracterul ei paşnic şi să devină o posesie viciată47. Violenţa viciază posesia şi atunci când ea este exercitată de o altă persoană decât acea căreia îi profită posesia. Aşa se întâmplă atunci când violenţa este exercitată printr-un mandatar sau de către un reprezentant48. Faptul că cineva a obţinut prin violenţă titlul de proprietate, în virtutea căruia se pune în mod paşnic în posesie nu constituie o posesie viciată în înţelesul art. 1851 C. civ. Nu este deci suficient a afirma că titlul de dobândire este lovit de nulitate datorită violenţei, fiindcă titlul de proprietate este cu totul altceva decât posesia. Anularea titlului pentru violenţă constituie obiectul unei acţiuni petitorii, străină de sfera problemei posesiei. Posesorul adevărat va putea să-şi apere cu succes posesia, printr-o acţiune posesorie, dacă această posesie îndeplineşte condiţiile legale caracteristice unei posesii juridice, independent de viciul translativ al posesiei.

46

G. N. Lutescu, Op. cit.p.202, Liviu Pop, Op. cit. p. 167, M. G. Rărincescu, Op. cit. p.19. V. Gionea, Op. cit. p.14, C, Hamangiu, I. Rosseti Bălănescu, Al. Baicoianu, Op. cit. p.951, Traian Ionascu, Salvador Brădeanu, Op. cit. p.168, G. N. Lutescu, Op. cit. p.202. 48 Dimitrie Gherasim, Op. cit. p.47. 47

24

Posesia în cazul titlului de proprietate viciat datorită violenţei, este considerată paşnică şi netulburată prin ea însăşi şi poate conduce la prescripţia achizitivă dacă cel interesat nu a întrerupt posesia prin atacarea titlului49. Caracterele viciului violenţei sunt următoarele50: a) este un viciu temporar, ceea ce înseamnă că de îndată ce a încetat violenţa,

posesia utilă reîncepe. În practică, această caracteristică are drept rezultat că nu se va opune decât rareori posesorului, viciul violenţei. Aceasta se întâmplă deoarece nu se pot opune posesorului actele sale de violenţă decât în timpul cât sunt exercitate, îndată ce ele încetează, posesiunea încetează de a mai fi viciată. b) este un viciu relativ, deci produce efecte numai între părţile între care a

intervenit, ceea ce înseamnă că viciul poate fi invocat numai de către persoana împotriva căreia s-a manifestat violenţa. Faţă de celelalte persoane posesia nu este afectată de viciul violenţei. Posesorul care a expulzat prin forţă pe un alt posesor, are o posesie viciată faţă de acesta, dar, faţă de alţii, posesia sa este valabilă, el putând invoca uzucapiunea dacă are durata necesară; de asemenea poate face uz şi de acţiunile posesorii faţă de alte persoane fără ca acesta să-i poată opune viciul violenţei, care nu există decât faţă de primul posesor expulzat de el. c) viciul poate exista atât în privinţa posesiei bunurilor mobile cât şi în

privinţa bunurilor imobile.

SECŢIUNEA a IV a ECHIVOCUL

În codul civil francez, la art. 2229 se precizează caracterul neechivoc al posesiei.

49

Dimitrie Gherasim, Op. cit. p.47. V. Gionea, Op. cit. p.14, C. Hamangiu, I. Rosseti-Bălănescu, Al. Baicoianu, Op. cit. p.952, Liviu Pop, Op. cit. p.167, M. G. Rărincescu, Op. cit. p.20. 50

25 51

Marcade spunea : „legea franceză cere fără nici un folos ca posesiunea să nu fie echivocă, căci acest ultim caracter de a nu fi echivocă, în loc să fie o nouă calitate, nu este decât confirmarea şi perfecţionarea altor calităţi care se cer posesiunii. Posesiunea neechivocă este aceea a cărei continuitate, publicitate sunt calităţi manifeste şi nu au nimic îndoielnic”. Însuşindu-şi opinia lui Marcade, legiuitorul nostru a suprimat din art. 2229 al codului civil francez dispoziţiunea potrivit căreia pentru a fi utilă şi a produce efecte, posesiunea trebuie să fie echivocă. De-a lungul timpului această teză a lui Marcade a fost susţinută de mulţi specialişti. O altă teză a majorităţii autorilor consideră că echivocul este un viciu special care loveşte mai ales elementul animus52. Se consideră că viciul de echivoc va fi scos în evidenţă cu uşurinţă dacă vom încerca să cercetăm sensul ce trebuie să-l atribuim prezumţiei cuprinsă în art.1854 C. civ. rom. Este vorba de a vedea înainte de toate cu ce animus sibi habendi, după cum la fel de bine, se poate ca, printr-un act juridic, el să fi recunoscut că dreptul aparţine altei persoane, adică să existe un titlu care să prezume precaritatea persoanei53. Omisiunea acestei calităţi este regretabilă, deoarece sunt situaţii intermediare când, fără a se face dovada precisă, prin proba scrisă a precarităţii, adversarul posesorului poate să învedereze anumite circumstanţe de fapt, să administreze dovezi de natură să facă îndoielnică existenţa unui just titlu translativ în temeiul căruia posesorul a intrat în posesia bunului54. Totuşi, necesitatea existenţei acestei calităţi a fost evidenţiată şi subliniată în practica instanţei supreme. Cu alte cuvinte posesia este echivocă atunci când nu se poate cunoaşte dacă ea este exercitată în nume propriu sau pentru altul. În asemenea cazuri avem spre exemplu: cazul personalului de serviciu care locuieşte împreună cu stăpânul şi care, profitând de încrederea acestuia, săvârşeşte 51

G. N. Lutescu, Op. cit. p.204. Dimitrie Gherasim, Op. cit. p.50, G. N. Lutescu, Op. cit. p.205, M. G. Rărincescu, Op. cit. p.22. 53 G. N. Lutescu, Op. cit. p.205, M. G. Rărincescu, Op. cit. p. 22. 54 Traian Ionaşcu, Salvator Brădeanu, Op. cit. p.169, G. N. Lutescu, Op. cit. p.205, M. G. Rărincescu, Op. cit. p.22. 52

26

acte sau fapte materiale de folosinţă sau de putere asupra lucrului stăpânului; cazul concubinei care locuieşte împreună cu concubinul ei şi bucurându-se de încrederea lui săvârşeşte de asemenea acte sau fapte materiale de folosinţă sau de putere asupra lucrurilor acestuia55. În cazuri de asemenea natură, atâta timp cât nu se face dovada nici a unui titlu translativ de proprietate, ca de pildă vânzare, donaţie, etc. care să presupună intenţia de a poseda şi nici a unui contract de locaţiune , de depozit sau de comodat care să excludă o asemenea intenţie, împrejurarea de fapt, că cel ce săvârşeşte acte materiale de folosinţă sau de putere asupra lucrului, locuieşte împreună cu fostul posesor al lucrului sau trăieşte în concubinaj cu el, sunt de natură să arunce îndoiala asupra intenţiunii celor două elemente ale posesiunii şi să creeze un echivoc asupra naturii sau semnificaţiei juridice a acestor acte sau fapte. În asemenea cazuri intermediare existenţa echivocului ca viciu de posesiune este nu numai folositoare, ci necesară pentru că numai cu ajutorul lui, fostul posesor al lucrului poate dărâma prezumţia înscrisă în art. 1854 C. civ. şi înlătură efectele juridice ale posesiunii ce i se opune56. Echivocul există atunci când două sau mai multe persoane săvârşesc acte de stăpânire asupra unui bun deoarece nici una nu pretinde o posesie proprie, distinctă. S-a decis în cazul coproprietăţii, că actele de posesie exercitate de un coproprietar au un caracter echivoc, deoarece există îndoiala dacă posesorul a săvârşit aceste acte în virtutea dreptului său parţial de proprietate sau în calitate de posesor exclusiv al bunului57. În cazul moştenirii, succesorii sunt presupuşi a stăpâni bunul moştenit în devălmăşie unii cu ceilalţi, motiv pentru care posesia lor având caracter echivoc, nu este aptă a fundamenta dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune58. Legiuitorul român nu numai că a omis menţionarea echivocului ca viciu al posesiei în art. 1847 C. civ., dar chiar mai mult în art.1853 C civ care tratează despre precaritate vorbeşte despre „actele ce exercităm sau asupra unui lucru al altuia, sub 55

Trib. Suprem, sect. civ. dec. nr.1903/1975 în C. D. 1975 p.67-68; Idem dec. nr.768-1977 în C. D. 1977 p. 24-25; Idem dec. nr. 769/1979 în C. D. 1979, p.37-39. 56 M. G. Rărincescu, Op. cit. p. 22. 57 Trib. Suprem, Col. civ. dec. nr.302 din 31.03.1965 în C. D. 1965 p.89. 58 Dimitrie Gherasim, Op. cit. p.50, Liviu Pop, Op. cit. p.167.

27

nume precar, adică în calitate de locatari, depozitari, uzufructuari, etc., sau asupra unui lucru comun în puterea destinaţiei legale a aceluia, nu constituie o posesie sub nume de proprietar”, ceea ce denotă că legiuitorul nostru a asimilat echivocul cu precaritatea, fiindcă exerciţiul unor asemenea acte de stăpânire asupra unui bun indiviz constituie exemplul cel mai cunoscut al viciului de echivoc59. Codul civil român din 6 septembrie 1940, introducea echivocul printre viciile de posesie, considerându-l ca un viciu absolut ce putea fi invocat de către oricine ar fi avut vreun interes. În prezent literatura noastră juridică critică eliminarea calităţii de neechivoc dintre calităţile posesiei şi asimilarea echivocului cu precaritatea, cu motivarea că echivocul este un viciu distinct de celelalte vicii ale posesiei, având un rol şi reguli proprii diferite. Unii autori consideră că echivocul este util, de lege ferenda, ca viciu distinct al posesiei, cum este reglementat în alte legislaţii60. Caracteristici ale viciului de echivoc61: a) viciul de echivoc în măsura în care se referă la elementul material al posesiei, adică corpus, constituie un viciu absolut, iar în cazul care urmează elementul psihologic constituie un viciu relativ; b) echivocul reprezintă un viciu temporar, deoarece posesia devine utilă în momentul în care există convingerea că posesorul întruneşte ambele elemente.

SECŢIUNEA a V a PRECARITATEA

Din cuprinsul textelor art. 1847 şi mai cu seamă 1853 C. civ. rezultă că prin precaritate se înţelege săvârşirea de diferite acte sau fapte materiale de folosinţă sau de putere asupra lucrurilor nu pentru sine, adică animo domini, animo remsibi 59

Paul Mircea Cosmovici, Op. cit. p.65, Dimitrie Gherasim, Op. cit. p.50, G. N. Lutescu, Op. cit. p.206. Dimitrie Gherasim, Op. cit. p.50, G. N. Lutescu, Op. cit .p.206, M.G. Rărincescu, Op. cit. p.22, C. Stătescu, Corneliu Bârsan, Op. cit. p.19. 61 Dimitrie Gherasim, Op. cit. p.50, G. N. Lutescu, Op. cit. p.206. 60

28

habendi sau animo possidendi ci pentru altul, adică animo alieni sau animo detinendi şi în al doilea rând mai rezultă că atunci când se constată asemenea acte sau fapte, posesiunea nu produce efecte juridice, adică nu este utilă, ci viciată62. Precaritatea din dreptul modern nu trebuie confundată cu precarium din dreptul modern. Prin precarium în dreptul roman se înţelegea un contract prin care o persoană ceda alteia folosinţa deplină a unui bun ce-i aparţine. În această calitate, spre deosebire de precariştii din dreptul modern care nu sunt posesori ci simpli detentori, precariştii dreptului roman erau consideraţi şi apăraţi ca adevăraţi posesori faţă de toată lumea, cu excepţia persoanelor de la care deţineau dreptul lor şi care puteau să le revoce folosinţa cedată prin contract63. Precaritatea în dreptul modern constituie însă mai mult decât un viciu de posesiune, cum pare a fi considerată în sistemul codului nostru civil, şi anume constituie negaţia însăşi a ideii de posesiune, pentru că o posesie nu se poate concepe fără elementul intenţional animus domini, animus rem sibi habendi, animus possidendi şi care constă în intenţia de a săvârşi asupra unui lucru, diferite acte sau fapte materiale de folosinţă sau de putere pentru sine, iar nu pentru altul. Cu alte cuvinte, putem spune că precaritatea este deţinerea unui lucru fără animus possidendi ci numai cu animus detinendi, detentorul posedând pentru altul, deci nu sub nume de proprietar64. Clasificarea posesorilor precari poate fi făcută după mai multe criterii65: După natura titlului putem avea: - titlul convenţional, ca de exemplu locatarul, depozitarul, cărăuşul, uzufructuarul; - titlul judiciar, cum este cazul executorilor testamentari. După existenţa ori inexistenţa unui drept real cu excepţia dreptului de proprietate: - deţinerea bunului ce are la bază existenţa unui drept real altul decât dreptul de proprietate. Aici ne găsim în situaţia unor posesori precari 62

M. G. Rărincescu, Op. cit. p.23, C. Stătescu, Op. cit. p.199. C. Hamangiu, I. Rosseti – Bălănescu, Al. Baicoianu, Op. cit. p.954, M. G. Rărincescu, Op. cit. p.23. 64 I. P. Filipescu, Op. cit p.57, V. Gionea, Op. cit. p.14, M. G. Rărincescu, Op. cit. p.23. 65 Paul Mircea Cosmovici, Op. cit. p.65. 63

29

cum ar fi: uzufructuarul, superficiarul, posesorul unei servituţi sau uzuarul şi titularul unui drept de abitaţie; - deţinerea bunului ce nu are la bază, existenţa unui drept real ci deţinerea unui lucru în baza unei convenţii. Ne aflăm în situaţia locatarilor, comodatarilor. După codul nostru civil persoanele care posedă lucruri cu titlu precar pot fi numeroase. Astfel pot fi în această situaţie: chiriaşii, arendaşii, depozitarii, comodatarii, uzufructuarii, creditorii gajişti şi în general orice persoană care deţine pentru altul, un lucru sau un drept aparţinând altuia, în virtutea unui contract încheiat cu proprietarul lucrului ori cu titularul dreptului, în virtutea unei dispoziţiuni de lege sau al unei hotărâri judecătoreşti şi cu obligaţia de a-l restitui66. Uzufructuarul şi ceilalţi titulari de drepturi reale, altele decât proprietatea sunt detentori precari faţă de proprietarul lucrului, dar faţă de terţi sunt posesori, deci posesia lor corespunde dreptului real ce-l au, altul decât proprietatea, de exemplu posesia uzufructului ori posesia servituţii. Pentru apărarea posesiei uzufructului său, uzufructuarul are la îndemână acţiunile posesorii contra proprietarului şi terţilor. Prin urmare, faţă de proprietarul lucrului, uzufructuarul este detentor precar pentru posesia proprietăţii depline a lucrului deoarece posesia proprietăţii depline a lucrului o are proprietarul, dar uzufructuarul are posesia uzufructului chiar faţă de proprietarul lucrului, căci toate drepturile reale sunt susceptibile de posesie, nu numai proprietatea67. Precaritatea, considerată ca viciu absolut, adică proprietatea există faţă de toată lumea, deci nu produce efecte faţă de nici o persoană. Astfel, chiriaşul unui imobil de la posesorul neproprietar este detentor precar şi faţă de posesorul neproprietar şi faţă de adevăratul proprietar al imobilului. Subliniind exercitarea numai a stăpânirii în fapt a lucrului de către detentorul precar, practica judecătorească vorbeşte uneori de posesie precară.

66 67

I. P. Filipescu, Op. cit. p. 57,M. G. Rărincescu, Op. cit. p.24. I. P. Filipescu, Op. cit. p.58, C. Hamangiu, I. Rosseti-Bălănescu, Al. Baicoianu, Op, cit. p.954.

30

Astfel, într-o decizie se arată că chiriaşul, exercitând o posesie precară, nu poate dobândi, prin uzucapiune, proprietatea cât timp el execută posesia ca locatar şi nu ca proprietar68. Precaritatea este un viciu perpetuu, deoarece durează până când intervine un caz de intervertire a precarităţii, oricât ar dura asupra unui lucru, nu poate avea ca efect dobândirea proprietăţii prin prescripţie achizitivă69. Obligaţia detentorului de a restitui lucrul pe care-l deţine, se transmite şi succesorilor săi, chiar dacă nu cunosc existenţa obligaţiei de restituire. Cu toate acestea, precaritatea nu se transmite succesorilor cu titlu particular, aceştia deţinând lucrul nu în temeiul titlului întemeiat pe precaritate, pe care îl avea cel de la care a obţinut titlul, ci în baza titlului prin care precaristul i-a transmis dreptul de proprietate70.

SECŢINEA a VI a INTERVETIREA PRECARITĂŢII

Precaritatea se poate transforma în posesie, în acest caz avem de-a face cu intervertirea precarităţii. Aceasta nu poate avea loc prin simpla voinţă a detentorului precar (art. 1857 C. civ.). nu este suficient ca detentorul să schimbe intenţia şi calitatea voinţei interne şi să dorească să posede la un moment dat cu titlu de proprietate, pentru că precaritatea iniţială a titlului să fie ştearsă. Dacă o simplă schimbare a voinţei interne a posesorului ar fi suficientă, proba intervertirii titlului ar fi prea dificilă şi uneori imposibilă, căci pentru a stabili o asemenea schimbare de voinţă, fenomen psihologic intern, ar fi nevoie de cercetări de ordin psihologic prea greu şi prea aleatoriu71. Intervertirea precarităţii are loc în următoarele cazuri prevăzute de lege (art. 1858 C. civ.): 68

Trib. Suprem, sect. civ. dec. nr.1518 din 04.10.1978 în R.R.D. nr.73/1979, p.57. I. P. Filipescu, Op. cit. p.58, V. Gionea, Op. cit. p.15, M. G. Rărincescu, Op. cit. p.24. 70 Paul Mircea Cosmovici, Op. cit. p.65. 71 I. P. Filipescu, Op. cit. p.59, C. Hamangiu, I. Rosseti-Bălănescu, Al. Baicoianu, Op. cit. p.959. 69

31

A) Când deţinătorul lucrului primeşte de bună credinţă, de la un terţ, un titlu translativ de proprietate, în privinţa lucrului deţinut. Spre exemplu, un chiriaş la moartea proprietarului cumpără imobilul închiriat de la o persoană pe care o crede moştenitoare a defunctului şi deci proprietara actuală a imobilului. Din momentul cumpărării, fostul chiriaş încetează de a mai fi detentor precar şi devine posesor propriu-zis, putând de acum înainte să opună efectele posesiei sale chiar adevăratului proprietar, deoarece el nu mai posedă pe baza contractului de închiriere, ci pe baza actului de cumpărare care este un titlu translativ de proprietate72. Intervertirea are loc numai dacă deţinătorul este de bună credinţă, adică să creadă că titlul este valabil, astfel ca în exemplul dat mai sus, chiriaşul să creadă că a cumpărat de la adevăratul proprietar actual al imobilului. Buna credinţă se prezumă, bona fides prezumir şi acel ce pretinde că posesorul este de rea credinţă trebuie să facă dovada afirmaţiei sale. Se consideră că buna credinţă nu se poate prezuma decât dacă schimbarea titlului este însoţită de o schimbare în actele deţinătorului, astfel în exemplul de mai sus chiriaşul trebuie să înceteze a mai plăti chiria. În caz contrar, adică chiriaşul continuă să plătească chirie, posesia are un caracter echivoc, buna credinţă fiind îndoielnică şi nu se poate şti cu ce titlu posedă deţinătorul. În acest caz, deşi legea nu prevede un asemenea caz, se consideră că intervertirea nu poare avea loc73. B) Când detentorul precar neagă dreptul celui de la care deţine lucrul prin acte de rezistenţă la exerciţiul dreptului său. În acest caz, detentorul manifestă prin acte exterioare de posesiune şi de opunere la dreptul autorului său, pretenţia sa de a poseda cu titlu de proprietate. Nu este suficient ca detentorul să nege pur şi simplu dreptul autorului său, adică să se mărginească a spune că nu recunoaşte acest drept. El trebuie să manifeste dorinţa sa de a poseda în contra voinţei autorului sau prin acte reale, acte de 72

Paul Mircea Cosmovici, Op. cit. p.166, Liviu Pop, Op. cit. p. 162, M. G. Rărincescu, Op. cit. p. 26, C. Stătescu, Op. cit. p.199. 73 I. P. Filipescu, Op. cit. p.59, C. Hamangiu, I. Rosseti-Bălănescu, Al. Baicoianu, Op. cit. p.960.

32

rezistenţă, adică acte prin care să se provoace un conflict între el şi relativul proprietar la chestiunea proprietăţii. Conflictul poate fi judiciar dar şi extrajudiciar, de exemplu detentorul face o notificare proprietarului că nu-i va mai plăti chiria sau detentorul se opune cu forţa la reluarea lucrului. În acest al doilea caz de intervertire a precarităţii, titlul precar nu este înlocuit, ca în primul caz, printr-un titlu translativ, ci este pur şi simplu distrus fără a fi înlocuit, aşa că posesorul va poseda pe viitor fără titlu. În acest caz ceea ce provoacă intervertirea este voinţa detentorului. Art. 1857 C. civ. , prevede că posesorul care nu posedă sub nume de proprietar, nu poate schimba el însuşi, fie singur, fie prin alte persoane interpuse calitatea unei astfel de posesii. La prima vedere avem de-a face cu o contradicţie, dar care este doar aparentă, deoarece art. 1857 C. civ. are în vedere interzicerea intervertirii titlului printr-o simplă schimbare a voinţei interne a deţinătorului şi aceasta pentru că ar fi greu de dovedit, pe când art. 1858 pct. 2 C. civ. admite intervertirea titlului când schimbarea de voinţă este evidentă şi neîndoielnică, manifestată prin acte şi fapte fără echivoc şi care pot fi dovedite uşor74. Instanţa supremă a relevat un caz de intervertire potrivit art. 1858 pct. 2 C. civ. în situaţia locatarului unui imobil care socotind că are motive temeinice să se considere proprietar al bunului, refuză să mai plătească chiria locatarului său, căruia îi notifică hotărârea sa şi că se consideră proprietar al imobilului75. Instanţa supremă a decis că intervertirea titlului de posesie a proprietarului (deci nu a titlului de detenţie), poate rezulta din orice act de administrare ori de dispoziţie, precum închirierea unui imobil ori repararea sau ridicarea unei construcţii în numele său personal, prin care se învederează neîndoielnic intenţia sa de a poseda numai pentru sine, cu excluderea celorlalţi proprietari. Dobândirea dreptului de proprietate în asemenea cazuri se poate realiza prin uzucapiunea de 30 ani76. 74

C. Hamangiu, I, Rosseti-Bălănescu, Al. Baicoianu, Op. cit. p.961, C. Stătescu, Corneliu Bârsan, Op. cit. p.243. Trib. Suprem, col. civ. dec. nr.69 din 16.01.1959 în I. Mihuta, Al. Lesviodax, Repertoriu de practică judiciară în materie civilă a tribunalului Suprem şi a altor instanţe de judecată pe anii 1952-1969, Editura Ştiinţifică 1970, p.176. 76 Trib. Suprem, sect. civ. dec. nr.1903 din 30.10.1975, în R. R. D. Nr. 5/1975. 75

33

Instanţa supremă a subliniat faptul că este de principiu că proprietatea nu se stinge prin neuz şi că proprietarul nu-şi pierde dreptul său numai prin faptul că nu-l exercită77. Oricât ar dura pasivitatea proprietarului, el nu este decăzut din dreptul de a-şi revendica bunul, chiar dacă a lăsat să treacă mai mult de 30 ani fără să-l exercite. Dacă însă proprietarul nu pierde dreptul de revendicare prin prescripţia extinctivă, el poate pierde totuşi proprietatea dacă un altul a dobândit-o prin uzucapiune (art. 1890 C. civ.). Pentru ca să opereze uzucapiunea trebuie îndeplinite condiţiile prevăzute în art. 1846 C. civ. şi respectiv, art. 1847 c. civ., nefiind posibila dobândirea uzucapiunii în alte condiţii, chiar dacă folosinţa asupra bunului s-a exercitat o perioadă mai mare de 30 ani, de către un posesor precar. Posesia precară se transformă însă în posesie utilă când cu privire la obiectele închiriate, locatarul neagă prin acte de rezistenţă opuse reclamantului dreptul de proprietate al acestuia, pretinzând că el este proprietar şi reuşeşte să facă o asemenea dovadă în condiţiile legii (art.1858 C. civ.). faptul că pârâtul nu a plătit chiria sau că proprietarul nu a solicitat-o nu are relevanţă în sensul că ar opera uzucapiunea. C) Când lucrul este transmis, printr-un act cu titlu particular translativ de proprietate, de către deţinătorul precar, unei persoane de bună credinţă. Astfel un chiriaş al imobilului, considerându-se proprietar, vinde bunul unei persoane care este de bună credinţă, adică îl crede că este proprietar. Acesta din urmă va avea posesiunea propriu-zisă a imobilului şi va putea uzucapa împotriva adevăratului proprietar. După cum se vede se cere o singură condiţie, şi anume, ca dobânditorul să fie de bună credinţă, adică să ignoreze precaritatea posesiunii autorului său. Din exemplul de mai sus vedem că obligaţia de restituire pe care o are detentorul precar, către proprietar, nu se transmite succesorului cu titlu particular, care este de bună credinţă78.

77

Trib. Suprem, sect. civ. dec. nr.2101 din 08.11.1972 în I. Mihuta, repertoriu de practică judiciară în materie civilă a Tribunalului suprem şi a altor instanţe judecătoreşti pe anii 1969-1975, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1976, p.107. 78 I. P. Filipescu, Op. cit. p.60, C. Hamangiu, I. Rosseti-Bălănescu, Al. Baicoianu, Op. cit. p.962, M.G. Rărincescu, Op. cit. p.26.

34

D) Când transmiterea posesiuni din partea deţinătorului la altul, se face printrun act cu titlu universal, dacă acest succesor universal este de bună credinţă. Legiuitorul român a introdus, spre deosebire de cel francez, al patrulea caz de intervertire a titlului precar şi anume, transmiterea lucrului cu titlu universal. După art.1858 pct.4. C. civ., când lucrul deţinut cu titlu precar este transmis cu titlu universal unei persoane de bună credinţă, acestea din urmă are posesia utilă a lucrului. Această dispoziţie este contrară tuturor principiilor ce guvernează transmisiunea cu titlu universal în dreptul nostru modern. Ea nu se regăseşte nici în dreptul roman, nici în Codul Calimah, nici în dreptul francez şi nici chiar în tezele lui Marcade, pe care legiuitorul l-a luat drept călăuză în această materie. În materie de succesiune cu titlu universal, succesorul este ţinut de toate obligaţiile autorului său, această transmisiune de obligaţii distingând pe succesorul universal de cel particular. Conform acestui principiu fundamental, acela care dobândeşte cu titlu universal un lucru pe care autorul său îl deţinea în mod precar, ar trebui să succedă şi la obligaţia

de restituire a lucrului pe care o avea autorul lui; în consecinţa,

succesorul n-ar putea să posede şi el decât cu titlu precar.79 Nesocotind acest principiu, legiuitorul a considerat că succesorul nu este ţinut de obligaţia de restituire a autorului său şi poate schimba detenţiunea precară a acestuia în posesie utilă. Legea cere o singură condiţie, ca succesorul să fie de bună credinţă, adică să ignoreze precaritatea titlului autorului său. Astfel, în codul nostru civil, succesorii cu titlu universal au fost asimilaţi cu cei particulari, relativ la intervertirea titlului posesiunii. În sistemul legii noastre, viciul precarităţii nu se transmite niciodată succesorilor de bună credinţă, fie ei achizitori sau succesori cu titlu particular, fie ei succesorii cu titlu universal.80

79 80

Dimitrie Gherasim, Op. cit. p.89, C. Hamangiu, I. Rosseti-Bălănescu, Al. Baicoianu, Op. cit. p.962. Paul Mircea Cosmovici, Op. cit. p.67, Liviu Pop, Op. cit. p.163, M. G. Rărincescu, Op. cit. p.26.

35

Art. 1859 C. civ., a prescris în mod expres această consecinţă, arătând că în toate cazurile în care posesiunea unui lucru se transmite, fiecare posesor începe o nouă posesiune, fără a distinge dacă strămutarea posesiunii s-a făcut în mod particular sau universal, cu titlu oneros sau cu titlu particular. În ultimele două cazuri (art. 1858 pct.3,4 C. civ. ), nu este vorba de o intervertire propriu-zisă a precarităţii, ci o încetare a precarităţii prin transmisiunea lucrului de la o persoană la alta. Este o schimbare a caracterului posesiunii prin schimbarea persoanei posesorului. Într-un limbaj juridic strict, trebuie să rezervăm numele de intervertire de titlu numai schimbări caracterului posesiunii în mâinile aceleiaşi persoane, cum este cazul primelor două moduri de intervertire, în care persoana posesorului rămâne aceiaşi.81 E)La cele patru cazuri prevăzute expres de codul civil, practica judecătorească a adăugat şi intervertirea în fapt a posesiei, când detentorul precar înţelege să transforme în fapt această detenţie în posesie utilă. Este cazul unui moştenitor care, stăpânind un bun succesoral aflat în indiviziune, deci în coproprietate, printr-o manifestare exterioară a sa, demonstrează că a înţeles să transforme posesia din comună în exclusivă, adică s-a produs o intervertire de fapt a posesiei.82

CAPITOLUL III EFECTELE POSESIEI SECŢIUNEA I IMPORTANŢĂ . CLASIFICARE

Deşi constituie o stare de fapt, posesia generează potrivit legii civile, importante efecte juridice.83 81

Dimitrie Gherasim, Op. cit. p.89, I. P. Filipescu Op. cit. p.61. Trib. Suprem, sec. civ. dec. nr. 769 din 21.04.1979, în RRD, nr. 10/1979, p.65, Trib. Suprem, sec. civ. dec. nr. 1903 din 30.10.1975, în RRD, Nr. 5/1976, p.64. 83 I.P. Filipescu, Op. cit. p.68, V. Gionea Op. cit. p.15, Liviu Pop, Op. cit. p.168, C. Stătescu, Op. cit. p.200. 82

36

Importanţa acestor efecte juridice este în funcţie fie de caracterul posesiei, de bună sau de rea credinţă, fie de natura bunului asupra căruia se exercită, bun mobil sau imobil. Unele efecte juridice privesc toate bunurile, mobile şi imobile, de exemplu, prezumţia de proprietate iar altele privesc numai bunurile imobile de exemplu acţiunile posesorii şi perceperea fructelor. 1. Efecte generale Aceste efecte se produc indiferent dacă posesorul poseda cu drept ori fără drept, chiar dacă posesorul este de bună sau de rea credinţă. Efectele generale sunt: - posesia creează prezumţia de proprietate - posesia este apărată prin acţiunile posesorii - posesorul dobândeşte proprietatea prin uzucapiune, în cazul bunurilor imobile. 2. Efecte particulare Posesia produce aceste efecte numai când posesorul este de bună credinţă. Efectele particulare sunt: - uzucapiunea de la 10-20 ani în locul celei de 30 ani ( uzucapiunea prescurtată) - prescripţia instantanee (art. 1909 C. civ. ) în materie de imobile - posesorul de bună credinţă dobândeşte fructul posedat.

SECŢIUNEA a II a POSESIA CREAZĂ O PREZUMŢIE DE PROPRIETATE

Posesorul este prezumat proprietarul lucrului până la proba contrarie. Astfel, art. 1854 C. civ. prevede: „posesorul este presupus că posedă pentru sine, sub nume de proprietar, dacă nu este aprobat că a început a poseda pentru altul”. Posesia creează o aparenţă a dreptului: orice posesor al unui bun imobil este în aparenţă proprietarul acelui bun şi nu se poate tăgădui că exercitarea unei puteri de

37

fapt asupra unui bun concordă de cele mai multe ori cu existenţa dreptului de proprietate. De aceea, posesia creează, în favoarea posesorului, o prezumţie de proprietate, el este prezumat că este titularul însuşi al dreptului.84 Prezumţia de proprietate este mai puternică în cazul bunurilor mobile deoarece potrivit art. 1909 C. civ. , posesia de bună credinţă echivalează cu însuşi titlu de proprietate, fără a se putea face proba contrarie, ceea ce înseamnă că proprietarul intentând împotriva posesorului acţiunea în revendicare, nu poate să înlăture prezumţia de proprietate fără a se putea face proba contrarie, ceea ce înseamnă că proprietarul intentând împotriva posesorului acţiunea în revendicare, nu poate să înlăture prezumţia de proprietate, care are caracter irefragrabil sau absolut (juris et de jure).85 În cazul bunurilor imobile, prezumţia de proprietate are un caracter mai atenuant, deoarece poate fi răsturnată prin proba contrară, ceea ce înseamnă că este o prezumţie relativă (juris tantatum). Aşadar în timp ce pentru lucrurile mişcătoare corporale posesiunea se confundă cu proprietatea, la lucrurile nemişcătoare proprietatea şi posesiunea sunt distincte şi numai datorită unei ficţiuni, cel care face acte de folosinţa este prezumat că este însuşi proprietarul lucrului.86 Avantajul acestei prezumţii de proprietate se manifestă însă în ceea ce priveşte probele şi constă în aceea că ea atribuie posesorului rolul de pârât în procesul de revendicare. Dacă nu se face această dovadă, are câştig posesorul: pari causa melior est causa possidentis. Aşadar, în proces, posesorul se va mărgini să-şi afirme această calitate, el având un rol pasiv atâta timp cât prezumţia de care profită nu este în pericol de a fi răsturnată.87

84

Trib. Suprem, sec. civ. nr. 943 din 10.07.1970, în I. Mihuta, Repertoriu de practică judiciară în materie civilă a Trib. Suprem şi a altor instanţe pe anii 1969-1975, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, p.105. 85 Dimitrie Gherasim, Op. cit. p.123, Traian Ionaşcu, Salvator Brădeanu, Op. cit. p.170, G. N. Lutescu, Op. cit. p.209. 86 G. N: Lutescu, Op. cit. p.211. 87 I. P. Filipescu, Op. cit. p.62, G. N. Lutescu, Op. cit. p.211, Traian Ionaşcu, Salvator Brădeanu, Op. cit. p.170, Liviu Pop, Op. cit. p.170.

38

Prezumţia de proprietate încetează să opereze în toate situaţiile în care se face dovada că posesorul este de rea credinţă. Totuşi, posesorul de rea credinţă poate să dobândească bunul mobil prin prescripţia lungă de 30 ani, dacă prezumţia de proprietate legată de posesie nu a fost răsturnată în perioada de scurgere a uzucapiunii prin dovedirea relei credinţe.88 Există un domeniu în care prezumţia de proprietate nu operează în favoarea posesorului: este ipoteza în care statul revendică un bun al său sau aflat în posesia nelegitimă a altcuiva. Cu alte cuvinte, pentru bunurile proprietate publică, aflate în afara circuitului civil, prezumţia de proprietate menţionată nu operează în favoarea posesorului (art.135, pct.4şi5 Constituţie).

SECŢIUNEA a III a DOBÂNDIREA FRUCTELOR DE CĂTRE POSESORUL DE BUNĂ CREDINŢĂ

1. Noţiunea de fructe şi producte. Clasificare. Prin fructe se înţelege tot ceea ce un lucru produce în mod periodic, fără ca substanţa sa să scadă. Productele sunt foloase trase dintr-un bun cu consumarea substanţei sale. Sunt producte spre exemplu: piatra dintr-o carieră cu nisipul dintr-o albie. Fructele sunt de trei feluri (art. 522 şi 523 C. civ. ): a) naturale; b) industriale; c) civile. Fructele naturale sunt cele care sunt produse de natură, fără intervenţia omului (ierburi, stuf, etc.). Fructele industriale sunt produse de natură , însă datorită intervenţiei omului (recoltele).

88

Dimitrie Gherasim, Op. cit. p.123, Liviu Pop, Op. cit. p.170.

39

Fructele civile sunt veniturile băneşti produse prin exploatarea bunurilor, cum sunt chiriile, amenzile, dobânzile, etc. Distincţia între cele trei categorii de fructe prezintă importanţă juridică sub aspectul modului lor de dobândire ( adică de intrare în patrimoniu): fructele naturale şi cele industriale se dobândesc prin culegere, pe când cele civile se dobândesc zi cu zi (prin simpla scurgere a timpului). Distincţia între fructe, pe de o parte, şi producte, pe de altă parte, este importantă în materie de uzufruct şi de posesie imobiliară:89 - uzufructuarul are dreptul doar la fructe, nu şi la producte, cum se cuvin nudului proprietar; - posesia de bună credinţă conduce numai la dobândirea proprietăţii fructelor (art.485 C. civ. ), nu şi a productelor. 2. Cine are dreptul să dobândească fructele În mod normal, fructele se cuvin proprietarului lucrului sau persoanei căreia el i-a cedat folosinţa, cum este, d exemplu, uzufructuarul. De aici rezultă că dacă lucrul se găseşte fără încuviinţarea proprietarului la o persoană care nu are nici un drept asupra lucrului, proprietarul are drept să ceară odată cu restituirea lucrului, restituirea tuturor fructelor, indiferent dacă au fost ori nu consumate. Dacă restituirea fructelor nu va fi posibilă, de exemplu, au fost consumate, atunci se restituie valoarea lor, dar, proprietarul trebuie să acorde cheltuielile necesare pentru obţinerea fructelor (art.484 C. civ.). Art. 483 C. civ. arată că fructele se cuvin proprietarului în virtutea dreptului său de accesiune. În realitate, dobândirea fructelor nu este un caz de accesiune, deoarece nu prezintă nici unul din caracterele acesteia, ci este un efect al dreptului de proprietate, care se întinde în mod normal la tot ceea ce produce lucrul.90 Sunt însă unele cazuri în care cel ce a tras foloasele lucrului nu este dator a le restitui; din aceste cazuri, cel mai important este acela privind pe posesorul de bună

89

Ghe. Beleiu, Drept civil roman, Casa de editură şi presă ŞANSA S.R.L., 1993, p.95, V. Gionea, Op. cit. p.17, C. Stătescu, Op. cit. p.201. 90 V. Gionea, Op. cit. p.17, C. Hamangiu, I. Rosseti-Bălănescu, Al. Baicoianu, Op. cit. p.975, G. N. Lutescu, Op. cit. p.210, C. Stătescu, Op. cit. p.202.

40

credinţă, care nu are obligaţia de a restitui proprietarului lucrului fructele pe care le-a perceput (art. 486 C. civ.). Există trei cazuri în care, prin excepţie, deţinătorul dobândeşte fructele unui lucru ce nu-i aparţine:91 - când proprietarul a dat deţinătorului sau este obligat să recunoască acestuia folosinţa lucrului, cum este cazul unui uzufruct, al unei arendări, etc. - când au fost trimise persoane în posesiunea averii absentului: cei care au fost puşi în posesiune, vor putea păstra din fructele averii, chiar dacă absentul se întoarce, o parte mai mare sau mai mică, după durata absenţei (art. 112 C. civ.- abrogat în prezent în mod expres prin Decretul nr.339/23.11.1948, privitor la declararea morţii prezumate a celor dispăruţi cu ocazia războiului). - când deţinătorul este un posesor de bună credinţă, adică un posesor care ignoră nevaliditatea titlului pe baza căruia poseda. 3. Condiţiile dobândirii fructelor lucrului posedat de către posesor Pentru ca posesorul să fie îndreptăţit a reţine fructele produse de lucrul posedat trebuie îndeplinite două condiţii: - fructele să fi fost deja percepute - posesorul să fi fost de bună credinţă. Această percepere a fructelor trebuie să se fi făcut în mod normal, adică în momentul ajungerii lor la maturitate, dacă este vorba de fructele naturale şi industriale, sau în momentul scadenţei lor, dacă este vorba de fructele civile şi nu prin anticipaţie, adică mai înainte de maturitatea sau scadenţa lor, cum ar fi cazul posesorului care încasează cu anticipaţie chiria imobilului posedat. Rezultă că fructele percepute sau culese cu anticipaţie trebuie restituite, deoarece posesorul a făcut o greşeală prin asemenea percepere, iar acesta nu poate fi tratat mai bine decât uzufructuarul care este obligat să restituie fructele percepute anticipat.92 4. Posesorul să fi fost de bună credinţă 91 92

C. Hamangiu, I. Rosseti-Bălănescu, Al. Baicoianu, Op. cit. p.976. I. P: Filipescu, Op. cit. p.68, G. N. Lutescu, Op. cit. p.217, M. G. Rărincescu, Op. cit. p.29.

41

Art.486 C. civ. , prevede: „posesorul este de bună credinţă când posedă ca proprietar în puterea unui titlu translativ de proprietate, a cărui viciuri nu-i sunt cunoscute”. Acest titlu translativ, prin ipoteză, nu este valabil, căci dacă ar fi valabil, posesorul ar avea calitatea de proprietar, nu de simplu posesor. Titlul este viciat, de exemplu, când actul translativ de proprietate a fost încheiat cu altcineva decât cu adevăratul proprietar. Eroarea în care se găseşte posesorul cu privire la nevalidarea titlului său translativ de proprietate, adică necunoaşterea nevalabilităţii titlului său, fie că eroarea este de fapt, sau eroare de drept, constituie bună sa credinţă. Posesorul care cunoaşte nevaliditatea titlului său, în virtutea căruia posedă, este posesor de rea credinţă. Aşadar, buna credinţă este de ordin subiectiv şi constă în convingerea posesorului că lucrul posedat se întemeiază pe un titlu valabil, ale cărui vicii nu-i sunt cunoscute.93 5. Titlul posesorului Titlul posesorului, titlu translativ de proprietate, trebuie înţeles în sens de negotium, adică de operaţie juridică şi nu în sens de instrumentum, adică de înscris care constată operaţia juridicăAceastă operaţie juridică trebuie să fie translativă de proprietate, adică să poată transfera proprietatea către posesor, dacă ar fie valabilă, de exemplu, vânzareacumpărarea, schimbul, donaţia, succesiunea, legatul. Un astfel de titlu se numeşte just titlu.94 Prin ipoteza justul titlu nu este valabil şi, de aceea , posesorul nu este proprietar al lucrului, ci numai posesor. Justul titlu nu este valabil datorită următoarelor cauze: - lucrul a fost dobândit de la neproprietar (non dominus), care deci nu avea calitatea de a transmite posesorului proprietatea asupra lucrului;

93

V. Gionea Op. cit p.17, M. G. Rărincescu, Op. cit. p.29, C. Stătescu, Op. cit. p.202. C. Hamangiu, I. Rosseti-Bălănescu, Al. Baicoianu, Op. cit. p.976, G. N. Lutescu, op. cit. p.218, G. Rărincescu, Op. cit. p.29. 94

42

- justul titlu este lovit de nulitate absolută sau nulitate relativă, pentru vicii de fond sau de formă, afară dacă nulitatea absolută a actului nu se întemeiază pe încălcarea gravă a unei norme juridice care interesează ordinea publică. Rezultă că titlul translativ de proprietate lovit de nulitate relativă, când cauza de nulitate nu este cunoscută, poate servi posesorului pentru dobândirea fructelor. În cazul uzucapiunii de la 10-20 ani, titlu lovit de nulitatea absolută nu este just titlu. Mai rezultă ca titlu nul absolut şi contrar unei dispoziţii legale care interesează ordinea publică nu poate funda buna credinţă a posesorului, de exemplu, dobândirea unui teren de către un străin, ceea ce nu este posibil. Se admite ca titlul putativ poate fi just titlu care să fundeze buna credinţă a posesorului, deoarece, justul titlu este un element al bunei credinţe în materia posesie de bună credinţă, în schimb în materia uzucapiunii de la 10-20 ani unde justul titlu este o condiţie separată de buna credinţă95, titlul putativ nu este suficient pentru această uzucapiune. 6. Dovada bunei credinţe. Momentul în care trebuie să existe buna credinţă. Încetarea bunei credinţe. Problema dacă buna credinţă se prezumă ori trebuie dovedită, este discutabilă. Într-o părere96, buna credinţă se prezumă, prin extinderea dispoziţiei legale din art.1899 C. civ. în materie de uzucapiune, unde buna credinţă se prezumă (bona fides presumitur). Fiind un element al bunei credinţe se prezumă şi acest just titlu şi deci nu este necesar să se facă o dovadă separată pentru titlu. Unii autori refuză să admită prezumţia bunei credinţe în această materie, arătând că art.1899 C. civ., nu poate fi aplicat în afară de uzucapiune, deoarece este de strictă interpretare ca orice text ce conţine o prezumţie legală.97

95

V. Gionea, Op. cit. p.17, C, Hamangiu, I. Rosseti-Bălănescu, Al. Baicoianu, Op. cit. p.977, G. N. Lutescu, Op. cit. p.218, Liviu Pop, Op. cit. p.171, M. G. Rărincescu, Op. cit. p.31. 96 C. Hamangiu, I. Rosseti-Bălănescu, Al. Baicoianu, Op. cit. p.978, G. N. Lutescu, Op. cit. p.218, Liviu Pop, Op. cit. p.171, M. G. Rărincescu, Op. cit. p.30, C. Stătescu, Op. cit. p.203. 97 Dimitrie Alexandresco, Op. cit. p.321, Matei Cantacuzino, Op. cit. p.139.

43

În ce priveşte momentul în care trebuie să existe buna credinţă, art.487 C. civ. , stabileşte că posesorul încetează a mai fi de bună credinţă din momentul cunoaşterii viciilor titlului aflat la baza posesiei. De aici rezultă că buna credinţă trebuie să existe în momentul dobândirii posesiei şi în momentul fiecărei perceperi a fructelor. Din momentul ce afla că posedă fără drept, posesorul nu mai poate dobândi în mod valabil fructele pe viitor, iar dacă le-a perceput trebuie să le restituie proprietarului. Buna credinţă se apreciază în persoana posesorului actual şi nu în persoana autorului său. Astfel, moştenitorul de bună credinţă are dreptul la fructe, chiar dacă autorul său a fost de rea credinţă şi invers, el nu are dreptul la fructele percepute dacă este de rea credinţă chiar dacă autorul său era de bună credinţă. Stabilirea bunei sau relei credinţe este o problemă de fapt, lăsată la aprecierea instanţelor de judecată. De asemenea, buna credinţă se socoteşte încetată din ziua cererii în justiţie, făcută împotriva posesorului, chiar dacă acesta ar continua să creadă că proprietarul a pornit acţiunea împotriva sa fără drept. Încetarea bunei credinţe a posesorului este o problemă de fapt, lăsată la aprecierea instanţei de judecată.98 7. Modul dobândirii fructelor Se consideră că dobândirea fructelor în temeiul posesiei de bună credinţă se face prin perceperea, adică prin culegerea lor fără a deosebi între felurile fructelor. Perceperea fructelor trebuie să fie la timpul cuvenit. O percepere a fructelor anticipată, dar anormală, nu scuteşte pe posesor de restituirea fructelor.99 Alţi autori dau soluţia potrivit art. 552 C. civ. , din materia uzufructului şi deci disting: - fructele naturale şi industriale se dobândesc prin percepere; - fructele civile se dobândesc zi de zi adică în proporţie cu durata posesiei.100 98

V. Gionea, Op. cit. p.17, Liviu Pop, Op. cit. p.171, M. G. Rărincescu, Op. cit. p.31. I. P: Filipescu, Op. cit. p. 71, V. Gionea, Op. cit. p. 17, C. Hamangiu, I. Rosseti-Bălănescu, Al. Baicoianu, Op. cit. p.981. 100 Dimitrie Alexandresco, Op. cit p.302. 99

44

Din art. 485 C. civ., care obligă pe posesorul de rea credinţă să restituie toate fructele şi permite, totodată, posesorului de bună credinţă să păstreze fructele pe care le-a perceput, fără a putea să mai ceară altele, rezultă că posesorul de bună credinţă dobândeşte toate felurile de fructe prin percepere.101 Pentru a obţine restituirea lucrului, proprietarul, poate porni o acţiune împotriva posesorului, după cum urmează: - acţiunea în revendicare, în cazul în care posesorul a dobândit lucrul de la o altă persoană decât adevăratul proprietar; - o acţiune personală pentru restituirea lucrului, în cazul în care posesorul a dobândit lucrul posedat de la adevăratul proprietar, de exemplu, o acţiune în realitate a actului de înstrăinare către posesor. În aceste cazuri posesorul de bună credinţă are dreptul să reţină fructele percepute dar este obligat să restituie adevăratului proprietar lucrul pa care l-a posedat.102 În unele cazuri există o altă dată decât cea a perceperii, de la care posesorul este îndreptăţit la fructe, respectiv data la care se restituie: - posesorul este obligat să restituie fructele de la o dată anumită, de exemplu, art. 834 C. civ. , care se referă la revocarea donaţie pentru ingratitudine, când veniturile se restituie de la data cererii de revocare, precum şi art. 838 C. civ., care se referă la revocarea donaţiei pentru survenirea de copii când fructele se restituie de donator de la data notificării naşterii copilului; - rezoluţiunea ca urmare a realizării conduitei rezolutorii. În acest caz rezoluţiunea produce efecte în mod retroactiv, astfel că nu a fost posesie, şi deci, deţinătorul (posesor până la realizarea condiţiei rezolutorii), nu are deloc drept la fructe, pe care dacă le-a cules, trebuie să le restituie sau valoarea lor, în cazul în care le- a consumat.103 8. Justificarea dobândirii fructelor S-a susţinut că fundamentul juridic al acestei reguli ar fi art. 1809 c. civ. 101

I. P: Filipescu, Op. cit. p.71, G. N. Lutescu, Op. cit. p.216. I. P. Filipescu, Op. cit. p.72, C. Hamangiu, I. Rosseti-Bălănescu, Al. Baicoianu; Op. cit. p. 982. 103 I. P. Filipescu, Op. cit. p. 72, G. N. Lutescu, Op. cit. p. 219. 102

45

După acest articol, lucrurile mobile devin proprietatea posesorului prin simplul fapt al posesiunii. Această explicaţie este greşită pentru două motive: - în primul rând ar trebuie ca posesorul, dacă explicaţia ar fi reală, să dobândească nu numai fructele, ci şi productele, ceea ce nu se poate, deoarece productele se cuvin întotdeauna proprietarului, nu posesorului (art. 485 C. civ. ); - este greşit, în al doilea rând, deoarece aplicarea art.1909 C. civ. presupune că posesorul a dobândit bunul de la altcineva decât adevăratul proprietar. Posesorul de bună credinţă dobândeşte însă fructele, chiar şi atunci când a dobândit lucrul pe baza unui titlu viciat ce provine de la adevăratul proprietar, de exemplu atunci când proprietarul înstrăinător fiind lipsit de capacitate, actul translativ este anulabil.104 În realitate, nu trebuie să căutăm altă explicaţie pentru dobândirea de către posesorul de bună credinţă a fructelor, decât întemeind-o pe simplul motiv de echitate. În adevărat sens, posesorul a fost de bună credinţă şi a cules fructele considerându-se proprietar. A-l sili să le înapoieze ar însemna să i se impună o sarcină prea oneroasă şi nemeritată, cu atât mai mult cu cât de obicei fructele au fost consumate. Este adevărat că proprietarul va suferii o anumită pagubă. Însă între un proprietar neglijent cu lucrul său care a lăsat ca acest lucru să fie stăpânit de altcineva şi, un posesor de bună credinţă, este preferabil să se dea o primă încurajare bunei credinţe, mai ales că buna sa credinţă a fost întărită de însăşi pasivitatea proprietarului. Acesta este temeiul regulii conform căreia posesorul de bună credinţă deşi poate fi obligat să restituie lucrul, nu poate fi îndatorat să restituie şi fructele de orice natură pe care le-a perceput.105 9. Situaţia posesorului de rea credinţă 104

I. P: Filipescu, Op. cit. p.72, C. Hamangiu, I. Rosseti-Bălănescu, Al. Baicoianu, Op. cit. p.983, C. Stătescu, Op. cit. p.204. 105 Dimitrie Alexandresco, Op. cit. p.301, G. Plastara, Op. cit. p.145, M. G. Rărincescu, Op. cit. p.31.

46

Din combinarea art.485, 486,487 C. civ. , rezultă că dobândirea fructelor de către posesor încetează „din momentul când viciile îi sunt cunoscute” (este vorba de viciile titlului). Aşadar, din momentul cunoaşterii viciilor, posesorul încetează de a mai fi de bună credinţă, el fiind de rea credinţă. Dacă posesorul a avut cunoştinţă de viciile titlului său încă înainte da a fi acţionat în judecată, el va trebui să restituie fructele pe care le-a perceput din momentul în care a devenit de rea credinţă. Spre deosebire de uzucapiune, unde buna credinţă trebuie să existe numai la începutul posesiei, în materie de dobândire a fructelor, buna credinţă trebuie să existe chiar în momentul perceperii acestora, adică la fiecare percepere.106 În cazul admiterii acţiunii, el va fi obligat la restituirea fructelor din ziua sesizării instanţei, chiar dacă el mai era convins că titlul său este valabil şi că deci i se cuvin fructele. De asemenea, instanţa de judecată a decis că acela căruia i s-a recunoscut un drept de retenţie pentru garantarea creanţei sale nu poate fi socotit posesor de bună credinţă, deoarece nu deţine bunuri în baza unui titlu translativ de proprietate situaţie în care nu este îndreptăţit să culeagă fructele bunului.107 Dreptul de retenţie constituie un simplu mijloc de apărare, pe baza căruia deţinătorul unui bun poate să refuze restituirea lui până când i se plăteşte datoria legată de bunul respectiv. La rândul său, pentru a nu se realiza o îmbogăţire fără just temei, proprietarul este obligat să plătească posesorului de rea credinţă toate cheltuielile necesare făcute de acesta cu lucrul şi cele pentru producerea fructelor. În acest sens, art.484 C.civ., obligă pe proprietar să plătească posesorului semănăturile, arăturile şi munca depusă. În cazul posesorului de bună credinţă proprietarul trebuie să-i restituie numai cheltuielile necesare cu lucrul posedat, care se restituie proprietarului, dar nu se pune

106 107

Dimitrie Gherasim, Op. cit. p.126, C, Stătescu, Op. cit. p.205. Trib. Suprem, sect. civ. dec. nr. 1072 din 12.05.1972 în C.D. 1972 p.38

47

problema plăţii cheltuielilor făcute pentru producerea fructelor, deoarece aceste fructe se cuvin posesorului de bună credinţă.108 10. Situaţia în cazul proprietăţii publice în cazul bunurilor proprietate publică şi care se găsesc în afara circuitului civil (art.135 pct.4 şi 5 din Constituţie), nu se aplică regula că posesorul de bună credinţă are dreptul la fructele produse de lucru. Drept urmare, dacă fructele au fost culese ori încasate de posesor, acesta din urmă trebuie să la restituie.109 11. Efectele coposesiei în materia fructelor civile Coposesia are în general aceleaşi efecte ca şi posesia, cu deosebirea că efectele se întind asupra tuturor coposesorilor. Astfel, coposesori vor pute dobândi coproprietatea prin uzucapiune ,cu condiţia ca ei toţi să aibă o coposesie lipsită de vicii şi să îndeplinească toate condiţiile cerute pentru uzucapiunea scurtă sau lungă, după caz. Un aspect deosebit îl prezintă efectele coposesiei în materia dobândiri fructelor civile. Coposesori de bună credinţă dobândesc pro parte fructele lucrului comun. Acest efect nu se produce însă în ce priveşte indiviziunile succesorale, datorită reguli că fructele se adaugă la masa succesorală, fructus augent hereditatem.110 În situaţia în care unul dintre coerezi refuză să aducă la masa succesorală fructele pe care el le-a perceput, fie că acestea există în stăpânirea lui, fie că au fost consumate de el, coerezii coposesori au dreptul la o acţiune personală în contra coposesorului deţinător al fructelor civile, prin care ei cer ca acesta să fie obligat să aducă fructele ce le-a perceput spre a fi adăugate la masa succesorală. Atunci când fructele nu mai există, această acţiune personală capătă aspectul unei acţiuni în daune, fiindcă coposesorii cer să fie despăgubiţi cu contravaloarea fructelor percepute de pârât până la data partajului.

108

Dimitrie Alexandresco, Op. cit. p.308, I.P. Filipescu, Op. cit. p. 72, Liviu Pop, Op. cit. p.171. Trib. Suprem, col. civ. dec. nr.998 din 30.09.1965, în C.D.1965 p 91 110 Dimitrie Gherasim, Op. cit. p.130. 109

48

Nu poate fi vorba de o acţiune în revendicare, fiindcă o asemenea acţiune nu poate exista între coposesori, ci numai între coproprietari acţionând în contra terţilor deţinători ai bunurilor. Fiind o acţiune personală, ea se prescrie în termen de 3 ani, potrivit Decretului nr.167 din 1968.111

SECŢIUNEA a IV a APĂRAREA POSESIEI PRIN ACŢIUNILE POSESORII

A) Noţiune. Justificarea acţiunilor posesorii. Legea ocroteşte posesia, independent de existenţa unui drept real ce ar trebui să se afle la baza ei. Acţiunile posesorii apără posesia împotriva încălcărilor ce-i sunt aduse. Acţiunile posesorii apără posesia ca stare de fapt împotriva oricăror tulburări, pentru a menţine această stare ori pentru a redobândi posesia atunci când ea a fost pierdută. Reglementarea acţiunilor posesorii se face prin art.674 –676 C. proc. civ. Motive pentru care legea ocroteşte posesia prin acţiunile posesorii: - prin aceste acţiuni se apără însuşi dreptul titularului, căci în marea majoritate a cazurilor posesorul este însuşi titularul dreptului real ce se manifestă prin posesie; - ordinea în societate, deoarece nimănui nu-i este permis să-şi facă singur dreptate, mai ales prin violenţă; - posesia poate duce la uzucapiune, astfel că acţiunile posesorii apără posesia care face posibilă uzucapiunea.112 B) Evoluţia acţiunilor posesorii Acţiunile posesorii nu-şi trag originea din dreptul roman, ci din dreptul canonic.

111

Trib. Suprem, sect. civ. dec. nr.1335 din 12.09.1973, în C.D. 1973, p.31 Gabriel Boroi, D. Radescu, Codul de procedură civilă – comentat şi adnotat - ,Editura ALL 1994, p.883, V. Gionea, Op. cit. p.16, C. Stătescu, Op. cit. p. 206. 112

49

În dreptul roman posesiunea era apărată, dar nu prin acţiuni posesorii ci, prin interdicte. Acestea erau date de Pretor asupra conflictelor ce i se prezentau spre rezolvare. Interdictele se deosebeau după scopul lor dar şi după obiectul lor. După scop, acestea erau: - recuperandae possessionis; când se urmărea redobândirea posesiuni pierdute; - retinendae possessionis; când ajutau posesorul ca să reţină lucrul posedat; - adipiscendae possessionis; erau date atunci când pentru prima dată se obţinea posesia unui lucru. După obiect, ele difereau după cum era vorba de un lucru mişcător sau de un lucru nemişcător. Dacă era vorba de un lucru nemişcător, posesorul era apărat prin interdictul uti possidentis, care servea pentru a înfrânge simplele tulburări şi care aveau ca efect de a-l menţine în posesie, dacă aceasta nu fusese atinsă de un viciu ( violenţă, clandestinitate, precaritate: nec vi, nec clam, nec precario). Posesorul era apărat şi prin interdictul unde vi pentru cazul când deposedarea fusese violentă. Dacă era vorba de un lucru mişcător, posesorul era apărat prin interdictul utrubi. Dacă spre deosebire de posesiunea nemişcătoarelor, unde durata posesiei nu prezenta nici un interes, de data aceasta se dă câştig de cauză aceluia care posedase mai mult timp în ultimul an ce a precedat acordarea interdictului de către Pretor. Interdictele romane se caracterizau prin faptul că erau un fel de acţiuni penale, care se fondau pe violarea posesiuni, adică pe un fapt ilicit, pe un delict. Interdictul nu avea ca scop principal apărarea posesiunii în sine ci condamnarea actului ilicit. Posesorul nu avea de dovedit cum a dobândit posesiunea, ci numai faptul tulburării. De aceea, interdictul nu putea fi îndreptat împotriva moştenitorilor celui ce

50

săvârşeşte tulburarea, afară de cazul când aceştia continuau tulburarea sau o reînnoiau.113 Dreptul canonic pentru a împiedica deposedările care, în epoca feudală erau foarte numeroase, a folosi regula spoliatus ante omnia restituendus în virtutea căreia acel care fusese spoliat prin violenţă ori înşelăciune trebuia, mai înainte de a începe orice discuţie asupra litigiului, să fie repus în posesia lucrului. Eficacitatea acestei reguli era cu atât mai simţită cu cât nu se făcea nici o distincţie între violenţa care purta asupra persoanei şi aceea care purta asupra lucrului. În ceea ce priveşte lucrul deposedat nu se făcea nici o distincţie dacă posesorul fusese deposedat de un lucru mişcător sau nemişcător. Nu avea nici o importanţă nici dacă cel deposedat era un posesor sau doar un simplu detentor.114 Încă din prima parte a epocii feudale, acţiunile posesorii au căpătat un contur juridic precis în special datorită lui Beaumanoir, care a fost primul care a încercat să separe petitoriul de posesoriu. El deosebea trei acţiuni posesorii:115 - acţiunea de tulburare, care avea ca scop de a menţine pe posesor în exerciţiul posesiunii; posesia lucrului înfrângând tulburarea al cărui obiect fusese; - acţiunea deposedării (action de la nouvelle dessaisine ) care avea ca scop de a reintegra pe posesor în exerciţiul posesiunii; - acţiunea de violenţă ( action de force) care nu se manifestă decât în cazul unei deposedări forţate. Prima va deveni mai târziu acţiunea în complângere, iar celelalte două se vor contopi pentru a da naştere acţiunii în reintegrare. În ultima parte a evului mediu printr-o interpretare incorectă a dreptului roman, a apărut şi acţiunea pentru denunţarea de noi lucrări.

113

M.G. Rărincescu, Op. cit. p.31. G.N. Lutescu, Op. cit. p.226, M. G. Rărincescu, Op. cit. p.32. 115 G. N. Lutescu, Op. cit. p.228 114

51

Dreptul roman a cunoscut foarte târziu acţiunile posesorii, sub aspect legislativ. Primele manifestări le găsim într-o formă mai mult sau mai puţin explicită în Codul Caragea, Codul Calimach şi Regulamentul Organic al Moldovei. În ceea ce priveşte Codul Caragea, fără a menţiona expres acţiunile posesorii, nu stabilea un termen de exerciţiu al acţiuni. Se reglementa denunţarea de noi lucrări. Codul Calimach era mult mai complet, se vorbea explicit de acţiunile posesorii, dar fără a determina condiţiile de exerciţiu şi termenul în care acestea erau eficiente. Art.442 Cod Calimach, preciza că acţiunea posesorie nu se putea porni decât împotriva autorului tulburării sau deposedării. Spre deosebire de legislaţia actuală în acest cod, atât drepturile reale cât şi drepturile personale puteau fi obiectul acţiunilor posesorii. Regulamentul Organic marchează un însemnat progres limitând termenul de intentare a acţiunilor posesorii de la un an de la tulburare sau deposedare. Codul nostru civil ca şi cel francez nu reglementează această materie, ea fiind lăsată pe seama codului de procedură civilă.116 C) Caracterele juridice ale acţiunilor posesorii117 1. Acţiunile posesorii apără posesia şi deci se deosebesc de acţiunile petitorii care apără drepturile reale. 2. Acţiunile posesorii sunt acţiuni reale, adică apără drepturile reale prin apărarea posesiei. Acţiunile petitorii pun în joc existenţa dreptului real şi nu reuşesc decât dacă stabilesc existenţa dreptului real, pe când acţiunile posesorii nu se ocupă de existenţa dreptului real ci se referă la faptul posesiei, care poate avea ori nu în spate dreptul real, dar prin mijlocul ocrotirii posesiei se apără însăşi dreptul real care se află în spatele posesiei. 3. Acţiunile posesiei pot fi exercitate timp de un an de la tulburarea sau atingerea adusă posesiei.

116

G. N. Lutescu, Op. cit. p. 228. Paul Mircea Cosmovici, Op. cit. p.68, I.P. Filipescu, Op. cit. p.63, C. Hamangiu, I. Rosseti – Bălănescu, Al. Baicoianu, Op. cit. p.965, C. Stătescu, Op. cit. p.206. 117

52

4. De regulă acţiunile posesorii sunt acţiuni imobiliare deoarece ocrotesc posesia bunurilor imobile şi drepturile reale susceptibile de a fi dobândite prin uzucapiune. În materia bunurilor mobile în condiţiile art.1909 alin. 1 C.civ., posesia se confundă cu proprietatea sau alt drept real. Dacă nu sunt îndeplinite aceste condiţii, posesia mobilelor este deosebită de proprietate sau alt drept real. D) Acţiunile posesorii şi drepturile reale Toate drepturile reale imobiliare sunt susceptibile de posesie şi deci fiecare poate fi apărat prin acţiuni posesorii. Cel care deţine un lucru în interesul său propriu, în temeiul unui contract încheiat cu posesorul, poate folosi acţiunile posesori, afară dacă tulburătorul este cel pentru care deţine, ceea ce înseamnă că pot exercita acţiunile posesorii şi detentorii precare. Uzufructuarul este posesor al dreptului de uzufruct şi poate exercita acţiunea posesorie. Pentru apărarea folosinţei, poate folosi acţiunea posesorie chiar faţă de nudul proprietar. De asemenea nudul proprietar are posesia corpore alieno a proprietăţi şi deci are acţiunea posesorie.118 Numai servituţile aparente şi continue pot fi apărate prin acţiuni posesorii (art.675 C.civ.). Practica judiciară a acordat însă acţiunea posesorie şi pentru ocrotirea servituţilor discontinue şi neaparente legale precum şi pentru servituţile discontinue şi neaparente stabilite prin fapta omului, când se poate invoca un titlu în favoarea titularului acţiuni posesorii.119 Întrucât servituţile necontinue ori cele neaparente nu se pot dobândi prin posesie ci numai prin titlu, urmează ca pentru apărarea folosinţei unei servituţi de

118

I.P. Filipescu, Op. cit. p.64, V. Gionea, Op. cit. p.16, C. Hamangiu, I. Rosseti – Bălănescu, Al. Baicoianu, Op. cit. p.967. 119 Trib. Reg. Iaşi, dec. civ. nr.1921/28.08.1957, L.P. nr6/1959, p.113.

53

trecere nu poate fi promovată o acţiune posesorie, decât dacă existenţa dreptului se dovedeşte prin titlu.120 Servituţile de trecere nu pot servi drept bază unei acţiuni posesori, pe de o parte, pentru că exerciţiul lor nefiind continuu, ele nu întrunesc una din condiţiile cerute de lege, anume posesiunea care să poată duce la prescripţie, iar pe de altă parte, pentru că raporturile de bună vecinătate cer ca trecere să fie considerată ca o simplă toleranţă. Dacă pentru aceste motive, o servitute de trecere nu se poate dobândi prin prescripţie, nu tot astfel stau lucrurile când este vorba de servitutea prevăzută de art.616 C.civ. pentru locurile înfundate; aceasta având titlul ei chiar în lege, poate fi apărată prin acţiunea posesorie.121 Acţiunile posesori se folosesc în practică în locul acţiuni în revendicare chiar de către proprietar, datorită avantajelor sub aspect probatoriu. În cazul în care proprietarul a pierdut acţiunea posesorie, poate să intenteze ulterior şi o acţiune petitorie, fără a încălca prin aceasta autoritatea de lucru judecat, deoarece între cele două acţiuni nu există identitate de cauză juridică.122 E) Felurile acţiunilor posesorii Dreptul nostru cunoaşte două tipuri de acţiuni posesorii.

1. Acţiunea posesorie generală ( în complângere ) Acţiunea posesorie generală poate fi denumită de drept comun deoarece este folosită pentru a face să înceteze orice tulburare a posesiei cu excepţia cazului când posesorul este deposedat prin violenţă. Art.674 C. proc. civ. stabileşte trei condiţii pentru introducerea acţiunii în complângere: a. să nu fi trecut un an de la tulburare sau deposedare. Tulburările în posesie pot fi de fapt sau de drept. 120

Trib. Suprem, sect. civ. dec. nr.1143/1969, R.R.D. nr.2/1970, p.159. C.S.J. dec.nr.1067/20.10.1948,J.N. nr.9-10 /1948, p.509. 122 Trib. Suprem col. civ. dec. nr.819/1955 , C.D. 1955, vol I ,p.220. 121

54

Tulburările de fapt constau în orice acte materiale prin care se încalcă posesia bunului, cum ar fi actele de trecere pe terenul vecinului, fără a avea în acest sens un drept de servitute. Tulburările de drept constau în acte juridice sau extrajudiciare prin care o persoană are pretenţie contrară posesiei unei alte persoane, cum ar fi somaţia pe care o terţă persoană o trimite unui chiriaş căruia îi pune în vedere să-i plătească lui chiria deoarece el este proprietarul bunului închiriat şi nu închiriatorul iniţial. Aşa dar tulburarea implică o pretenţie contrară altuia şi nu un act trecător izolat, de exemplu s-a cules un pom, s-a spart un geam, căci în aceste situaţii este vorba de acţiunea în daune care poate fi introdusă şi de detentor, nu numai de posesor. Acţiunea în complângere şi acţiunea în daune sunt deci diferite.123 Este necesar să nu fi trecut un an de la data când a avut loc tulburarea sau deposedarea. În cazul în care acţiunea se introduce după expirarea termenului de un an, ea va fi respinsă ca inadmisibilă, întrucât este vorba despre o condiţie specială de exerciţiu a dreptului la acţiune în această materie.124 În situaţia faptelor continuate de tulburarea a posesiei, termenul se socoteşte de la data primului act de tulburare iar nu de la data ultimului act de tulburare.125

b. reclamantul să fi posedat cel puţin un an înainte de tulburarea posesiei. Durata acestei posesii se calculează pornind înapoi de la data când s-a produs tulburarea. Deci stabilirea momentului când s-a produs tulburarea sau deposedarea prezintă interes nu numai pentru calcularea termenului în care se poate introduce cererea posesorie, ci şi pentru calcularea termenului minim al posesiei reclamantului. Dovada acestei cerinţe se poate face prin orice mijloc de probă, de regulă prin depoziţii de martori.126 123

Gabriel Boroi, D. Radescu, Op. cit. p. 884, I.P. Filipescu, Op. cit. p.65, M.G. Rărincescu, Op. cit. p.33, Liviu Pop, Op. cit. p.173. 124 Gabriel Boroi, D. Radescu, Op. cit. p. 884. 125 Trib. Jud. Suceava, dec. civ. nr.578/1971, în R.R.D. nr 1/1972, p.149. 126 Gabriel Boroi, D. Radescu, Op. cit. p. 884.

55

c. posesia reclamantului să fie utilă. Aşadar, se cere ca posesia reclamantului să întrunească condiţiile art.18461847 C.civ. pentru dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune. Deci posesia trebuie să fie: - continuă, posesorul o exercită în mod regulat fără intermitente anormale; - neîntreruptă, posesorul să nu fi fost lipsit de folosinţa sau exerciţiul dreptului prin fapta unui terţ; - paşnică, să nu fie întemeiată pe acte de violenţă sau păstrată prin asemenea acte; - publică, să nu fie clandestină, deci să nu fie exercitată pe ascuns de adversar. Acţiunea pentru interzicerea (denunţarea ) lucrărilor noi este un caz particular de complângere. Această acţiune se exercită de către posesor împotriva unui terţ care, prin începerea unor lucrări pe terenul vecin ameninţând exercitarea liberă a posesiei. Acţiunea se introduce înainte ca tulburarea să se fi produs sau înainte ca actul să se fi consumat. Ea dă posibilitatea posesorului să oprească lucrările fără a aştepta terminarea lor ori fără a aştepta producerea unui prejudiciu real. Rezultă că acţiunea la care ne referim are ca scop mai ales înlăturarea ori oprirea unei tulburări viitoare, nu a unei tulburări deja realizate. Pentru introducerea acţiunii se cer a fi îndeplinite aceleaşi condiţii ca şi pentru acţiunea în complângere.127 2. Acţiunea posesorie specială (în reintegrare) Această acţiune apără posesia în cazul în care deposedarea sau tulburarea s-a produs prin violenţă. Prin violenţă se înţelege orice faptă contrară ordinei de drept ce implică rezistenţă din partea posesorului. Violenţa nu presupune în mod necesar lovirea, întrebuinţarea de arme, etc.; insultele, ameninţările sunt şi ele acte de violenţă şi în general toate procedurile abuzive.

127

C. Hamangiu, I. Rosseti-Bălănescu, Al. Baicoianu, Op. cit. p.972, G. N. Lutescu, Op. cit. p.230, G. Plastara, Op. cit. p.182.

56

Violenţa poate fi materială dar şi morală. Se cere ca ea să prezinte o anumită gravitate, ţinându-se seama de vârsta, sexul şi pregătirea celor în cauză. Aprecierea violenţei este de atributul instanţei care va decide ţinând seama de situaţia concretă.128 Dacă violenţa stă la baza posesiei, adică în momentul în care a avut loc deposedarea sau tulburarea posesiei prin mijloace violente, posesia nu a fost paşnică şi publică, fiind fondată sau menţinută prin mijloace violente, nu se poate folosi acţiunea în reintegrare pentru a se apăra împotriva tulburărilor chiar violente, aduse de terţ împotriva posesorului, mai bine zis detentorului. În condiţii normale, se admite că acţiunea în reintegrare o poate introduce şi detentorul precar, deoarece trebuie să existe o apărare contra actelor de violenţă şi forţă. Prima măsură care trebuie luată este restabilirea situaţiei exercitate înainte de exercitarea violenţei (spoliatus ante omnia restituendus). Având în vedere scopul şi caracterul său extraordinar, de urgenţă, pentru exercitarea acţiunii posesorii speciale, art.674 C. proc. civ. prevede necesitatea unei singure condiţii: să nu fi trecut un an de la tulburare sau deposedare.129 În general faptele care justifică introducerea acţiunii de reintegrare, întâlnite în practica judiciară, pot fi împărţite în trei categorii:130 - acte de ocupare a unui imobil, fără permisiunea posesorului; - acte de obstrucţie prin care o persoană îl împiedică pe posesor să-şi stăpânească imobilul; spre exemplu: aşezarea unui zid sau a unui gard în calea posesorului; - acte de distrugere, cum ar fi: dărâmarea unui zid despărţitor, distrugerea recoltei aflată pe terenul posesorului. În ipoteza deposedării sau tulburării prin violenţă, cel ce formulează acţiune în justiţie trebuie să dovedească numai faptul că nu a trecut un an de la tulburare ori deposedare.131

128

I. P: Filipescu, Op. cit. p.66, M. G. Rărincescu, Op. cit. p.36, C. Stătescu, Op. cit. p.206. V. Gionea, Op. cit. p.16, Liviu Pop, Op. cit. p.174, C, Stătescu, Op. cit. p.206. 130 Liviu Pop, Op. cit. p.174. 131 C. S. J. , sect. civ. dec. nr. 2010 din 30.10.1992 în V. Bogdănescu, Probleme de drept din deciziile Curţii Supreme de Justiţie (1990-1992), Bucureşti, Editura „Orizonturi” 1993, p.256. 129

57

F) Calitatea procesuală activă într-o cerere posesorie Reclamant într-o cerere posesorie este cel care posedă ori deţine în temeiul unui contract bunul imobil şi care a fost tulburat în posesia ori detenţia acelui bun. De cele mai multe ori, posesorul este chiar proprietarul bunului, însă în unele cazuri, el poate exercita posesia cu un alt titlu. Astfel, potrivit art.675 C. proc. civ., cererea posesorie poate fi folosită şi de titularii unor servituţi continue şi aparente, iar în doctrină şi în practica judiciară aplicarea acestui text a fost extinsă şi la titularii altor drepturi reale imobiliare (uz, uzufruct, abitaţie şi superficie).132 Cererea posesorie poate fi folosită chiar şi împotriva persoanei care se consideră proprietar, indiferent dacă tulburarea este de fapt sau de drept. S-a decis că pentru posesor este irelevantă împrejurarea că pretinsul proprietar a obţinut o hotărâre judecătorească pronunţată într-un litigiu cu o altă persoană, iar dacă hotărârea respectivă se execută prin intermediul executorului judecătoresc, posesorul poate să acţioneze, potrivit interesului sau fie pe calea petitorie a cererii în revendicare, fie pe calea contestaţiei la executare invocând inopozabilitatea hotărârii.133 Conform art.676 C. proc. civ., cererea posesorie poate fi introdusă şi de cel care deţine bunul imobil în temeiul unui contract încheiat cu posesorul, de exemplu, locatarul, arendaşul, etc., cu condiţia ca tulburarea să nu fie pricinuită de însuşi posesorul, deoarece în această ultimă situaţie cel prejudiciat îşi va putea apăra drepturile pe baza contractului, potrivit dispoziţiilor de drept comun. Detentorul va trebui să dovedească titlul în baza căruia deţine lucrul. În cazul indiviziunii, cererea posesorie poate fi folosită în raporturile dintre copărtaşi, dacă bunul imobil este stăpânit în mod separat şi exclusiv, public şi paşnic de către reclamant. Dacă posesia este exercitată atât pentru sine cât şi pentru ceilalţi, cererea posesorie nu poate fi exercitată de un copărtaş împotriva altuia.134 Este de principiu că acţiunea posesorie poate fi folosită şi între proprietarii în indiviziune ai unei averi comune, fiind admisibilă acţiunea unui moştenitor care 132

Gabriel Boroi, D, Radescu, Op. cit. p.885, I. p: Filipescu Op. cit. p.66. Trib. Suprem, sect. civ. dec. nr. 239/1985, în C. D. 1985, p. 16-28. 134 Gabriel Boroi, D. Radescu, Op. cit. p.885. 133

58

stăpâneşte în mod exclusiv o parte din averea succesorală indiviză şi este tulburat în posesiunea sa de un comoştenitor.135 în cazul coposesiunii, fiecare coposesor poate folosi cererea posesorie, situaţie în care instanţa urmează a stabili limitele coposesiei, astfel încât nici unul dintre coposesori să nu fie stânjenit în exerciţiul posesie sale. Exerciţiul cererii posesorii împotriva terţilor aparţine coposesorilor, iar nu numai unuia dintre ei, întrucât astfel ar însemna să i se recunoască prin hotărâre judecătorească o posesie exclusivă asupra bunului, ceea ce ar fi de natură să nesocotească interesele celorlalţi coposesori. În cazul proprietăţii comune a soţilor, unul dintre soţi nu poate introduce o cerere posesorie împotriva celuilalt, deoarece nu este posibilă exercitarea posesiei în mod exclusiv. Dacă însă tulburarea posesiei este consecinţa faptei unui terţ, unul dintre soţi poate introduce cererea posesorie, care are caracterul unui act de administrare, în temeiul prezumţiei de mandat tacit reciproc. În baza art.45 C. proc. civ., cererea posesorie poate fi introdusă şi de procuror, nefiind o cerere strict personală, cu respectarea cerinţei prevăzute de primul aliniat al acestui text.136

CONCLUZII Prezenta lucrare este împărţită în trei capitole. În primul capitol intitulat Noţiuni Generale, am considerat că este nevoie, pentru o mai bună înţelegere de o sinteză a principalelor noţiuni privind posesia. În viitoarele reglementări trebuie să se acorde o atenţie mai mare în materia posesiei deoarece unele articole din actuala legislaţie ridică probleme în aplicarea lor în practica judiciară. Astfel, încă din primul articol ce reglementează posesia (art.1846 alin.2 C. civ.) se observă o definiţie inexactă şi incompletă. Motivele au fost expuse în Capitolul I, Secţiunea a II a. 135 136

Trib. Suprem, col. civ. dec. nr.1591/31.10.1957, p.314. Gabriel Boroi, D. Radescu, Op. cit. 885, Liviu Pop, Op. cit. p.174.

59

În ceea ce priveşte controversa privitoare la problema dacă posesia este un drept sau o simplă stare de fapt, cred că trebuie adoptată teza potrivit căreia posesia este o simplă stare de fapt. Consider că posesia poate fi definită ca fiind o stare de fapt generatoare de efecte juridice care constă în stăpânirea materială sau exercitarea unei puteri de fapt, de către o persoană asupra unui lucru, cu intenţia şi voinţa de a se comporta, faţă de toţi ceilalţi, ca proprietar sau titular al altui drept real. Înainte de a trece la cel de-al doilea capitol, intitulat Viciile posesiei , am trecut în revistă calităţile acesteia. Din acest punct de vedere nu sunt de acord cu autorii care tratează numai calităţile şi nici cu aceia care, dimpotrivă, tratează numai viciile, pe motiv că acestea sunt forme accidentale ale posesiei iar calităţile prezintă forma normală. Am analizat atât calităţile cât şi viciile pentru a avea o privire completă a posesie. Aceasta pentru că două dintre calităţile posesiei, neîntreruperea şi stăpânirea sub nume de proprietar, atunci când lipsesc , nu corespund unei idei diferite , viciate, ci este vorba de absenţa posesiei. Întreruperea posesiei este în realitate consecinţa întreruperii prescripţiei, care duce la inexistenţa posesiei. La fel, atunci când posesia nu se exercită sub nume de proprietar, suntem în prezenţa detenţiei sau precarităţii, aceasta nefiind un viciu al posesiei, ci o absenţă a acesteia. În legătură cu viciul discontinuităţii am făcut o delimitare între acesta şi întreruperea posesiei, în timp ce discontinuitatea rezultă din fapta proprie a posesorului şi în detrimentul său, folosind lucrul în mod regulat, întreruperea posesiei constă în fapta unui terţ şi conduce la pierderea posesiei. Tratând viciul violenţei am arătat că art.1851 C. civ., este redactat în mod confuz şi aparent lipsit de interes, modificarea adusă de legiuitorul român textului corespunzător francez (art.2233 C. civ. francez), fiind puţin fericită. Într-o viitoare reglementare se va ţine cont de aceasta şi se va scade din textul legal menţiunea referitoare la violenţa pasivă, adică violenţa săvârşită de cel ce tulbura posesia actualului posesor.

60

Aceasta este necesar pentru că este inadmisibil să facem pe posesor răspunzător de nişte acte sau fapte ce nu le-a săvârşit. După cum am văzut intervertirea titlului precaristului poate avea loc în următoarele situaţii prevăzute de art.1845 C. civ.: a) intervertirea provenită prin fapta unui terţ; b) intervertirea provenind din contradicţia opusă proprietarului prin acte de rezistenţă la exerciţiul dreptului de către acesta; c) prin strămutarea posesiunii printr-un act translativ de proprietate către altă persoană de bună credinţă; d) prin transmitere cu titlu universal a posesiunii de la cel care deţine bunul la altul de bună credinţă. Numai primele două cazuri prezintă intervertiri ale proprietăţii în înţelesul propriu al termenului. Cel de-al treilea constituie, în realitate, o strămutare a calităţii de posesor la o altă persoană. Cel de-al patrulea caz de transmitere printr-un act de titlu universal constituie o abatere de la principiile generale ale succesiunii. În acest ultim caz împărtăşesc critica adusă de autorii de drept, fiindcă el încalcă principiul potrivit căruia succesorii cu titlu universal trebuie să continue posesia autorului lor cu calităţile şi defectele pe care le are în momentul transmiterii succesiunii. În viitoarea reglementare civilă, trebuie să se repare această eroare. Tratând cazurile de intervertire a precarităţii am relevat şi cel de-al cincilea caz de intervertire, consacrat de practica judiciară şi anume acela când unul din moştenitori aflat în indiviziune cu ceilalţi comoştenitori, înţelege să transforme posesia sa din posesie comună în posesie exclusivă prin anumite acte ca: perceperea fructelor, închirierea în nume propriu, lucrări de reparaţie, etc., nu au fost săvârşite de el şi să ridicăm posesiunii orice eficacitate, orice serie de violenţe împotriva posesorului făcând ca posesia să-şi piardă din caracterul ei paşnic şi să devină o posesie utilă. Am făcut diferenţa între dobândirea prin violenţă a titlului şi punerea în posesie în mod paşnic în baza aceluiaşi titlu, constituind o posesie neviciată şi fără nici o legătură cu titlul translativ de proprietate, care este cu totul altceva decât posesia.

61

După cum am văzut, Codul civil român, nu enumeră printre calităţile posesiei şi pe aceea de a nu fi echivocă, ba chiar mai mult, legiuitorul nostru enumeră situaţia echivocă a coproprietarilor în indiviziune printre posesorii precari. Această confuzie consider că poate fi înlăturată prin introducerea, în viitoarea legislaţie civilă a calităţii de „neechivocă” printre calităţile posesiei. Aceasta se poate realiza deoarece cum am văzut practica constantă a instanţei supreme s-a pronunţat în materia succesiunii, în sensul că, în cazul moştenitorilor, succesorii sunt presupuşi a stăpâni bunul moştenit în codevălmăşie, unii pentru alţii, motiv pentru care posesia lor, având un caracter echivoc, nu este aptă pentru dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune. O atenţie deosebită am acordat diferenţierii între detenţie şi posesie. Detentorul se aseamănă cu posesorul, prin aceea că el are lucrul în stăpânire materială (corpus), dar el nu are animus domini, care aparţine totdeauna proprietarului sau titularului altui drept deal. Precaritatea nu este un viciu al posesiei, ci absenţa acesteia. Tratând despre precaritate am făcut o clasificare a acestora din punctul de vedere al naturii titlului şi din punctul de vedere al existenţei sau inexistenţei unui drept real, altul decât dreptul de proprietate constituit asupra bunului. În capitolul destinat Efectelor posesiei, am tratat despre prezumţia de proprietate, care la bunurile imobile este o prezumţie simplă, pe când la mobile este o prezumţie irefragrabilă. Un alt efect al posesie constă în dobândirea fructelor civile de către posesorul de bună credinţă. În privinţa controversei privitoare la fundamentul dobândirii fructelor, aceasta nu se regăseşte în art.1909 C. civ., aplicabil la prescripţia instantanee a mobilelor, astfel cum a susţinut o parte a autorilor de specialitate, ci rezidă în ideea de echitate. Posesorul a fost de bună credinţă şi a perceput fructele crezându-se proprietar, restituirea acestora ar fi o pedeapsă prea grea pentru el. posesorul reţine astfel fructele şi cu titlu de pedeapsă pentru proprietar, care a dat dovadă de neglijenţă, ceea ce înseamnă o recompensă pentru unul, înseamnă prin aceasta o pedeapsă pentru celălalt.

62

În materia dobândirii fructelor, justul titlu nu constituie o condiţie distinctă de bună credinţă. Consider că un titlu nul sau un titlu putativ pot îndeplini funcţia de just titlu. În ceea ce priveşte acţiunile posesorii am subliniat că trebuie a se face o diferenţiere între acestea şi acţiunile petitorii. Diferenţa constă în faptul că acţiunile petitorii au ca obiect dreptul de proprietate sau alte drepturi reale, pe când acţiunile posesorii pun în cauză numai posesia. Privitor la persoanele care au dreptul să introducă acţiuni posesorii ar trebui ca în viitoarea reglementare civilă detentorii să nu aibă acces la acţiunile posesorii. Textul art.676 C. proc. civ. , care permite detentorilor precari să introducă acţiuni posesorii în contra proprietarului cu care au încheiat contractul, se află în contradicţie cu textul art.674, C. proc. civ., care cere ca reclamantul în acţiunea posesorie să aibă o posesie dotată cu calităţile cerute pentru uzucapiune; ori sub acest aspect detentorii precari nu au o posesie utilă. De asemenea, legiuitorul în viitoarele reglementări ar fi bine să includă acordarea acţiunilor posesorii în ceea ce priveşte apărarea servituţilor discontinue şi neaparente atunci când titularul poate invoca un titlu în favoarea sa, deoarece existenţa unui titlu distruge prezumţia că servitutea este o simplă toleranţă şi îi dă caracterul unui drept real, cert, susceptibil de a fi apărat prin acţiuni posesorii.

MODELE DE ACŢIUNI POSESORII137 ANEXA 1. ACŢIUNE POSESORIE Domnule Preşedinte, Subsemnatul(a)………domiciliat(ă) în ……… chem în judecată şi personal la interogatoriu pe pârâtul(a)…………domiciliat (ă) în ………… pentru a fi obligat(ă) să-mi respecte paşnica folosinţă a ternului în suprafaţă de……. situat în……. vecin la………..şi să-mi plătească suma de …….. lei, reprezentând repararea 137

C. Cristu, Tratat de acţiuni civile în justiţie, Editura Academiei, Bucureşti, 1987.

63

prejudiciului pe care mi l-a cauzat. Cer, de asemenea, obligarea pârâtului(ei) la plata cheltuielilor de judecată. Motivele acţiunii În fapt, posed terenul sus-menţionat începând cu data de ……… şi l-am posedat continuu, paşnic, public şi sub nume de proprietar, până la data de……… când pârâtul(a) mi-a tulburat liniştea posesiei. Faptele comise de pârât constau în aceea că ……………………………… Prin această activitate mi-a cauzat şi un prejudiciu în suma de ………lei reprezentând……………………………………………………… ………… În drept îmi întemeiez acţiunea pe dispoziţiile art.674 C. civ.. În dovedirea acţiunii înţeleg să mă folosesc de interogatoriul pârâtului(ei), care urmează să fie citat cu această menţiune, de proba cu martorii…………………………………… şi eventual de proba cu expertiza tehnică şi cea de cercetare şa faţa locului. Depun prezenta acţiune în dublu exemplar, timbrată cu timbru fiscal în valoare de………. lei (dacă se cer şi despăgubiri civile, acţiunea se timbrează în plus la valoarea sumei solicitate).

Semnătura …………..

Domnului Preşedinte al Judecătoriei……………………………..

ANEXA 2. ACŢIUNEA POSESORIE ÎN COMPLÂNGERE (pentru tulburarea de fapt a persoanei Domnule Preşedinte, Subsemnatul…………… domiciliat în ……… judeţul………. Chem în judecată şi personal la interogatoriu pe………….. domiciliat în ………… str. ……. nr…….. pentru a fi obligat să-mi lase în liniştita posesie terenul situat ……………. cu următoarele vecinătăţi …………… şi să-mi plătească suma de……………lei,

64

pentru repararea prejudiciului pe care mi l-a cauzat. Cer, de asemenea, cheltuieli de judecată. Motivele acţiunii În fapt, subsemnatul exercit asupra terenului sus-menţionat o posesie continuă, paşnică, publică şi neprecară de ……… ani. În cursul ultimelor luni, pârâtul a pătruns de mai multe ori pe terenul meu, aducându-şi vitele la păscut pe fâneţele mele şi pretinzând că are dreptul să o facă întrucât terenul iar aparţine. Întrucât subsemnatul exercit o posesie care, astfel cum am arătat, îndeplineşte condiţiile prevăzute de art.1847 C. civ. şi care la data tulburării era mai veche de un an, având în vedere că nu a trecut încă un an de la această tulburare, sunt îndreptăţit să cer încetarea faptelor care tulbură posesia mea. În drept, îmi întemeiez cererea pe dispoziţiile art.674 C. proc. civ. Înţeleg să mă folosesc de interogatoriul pârâtului, care urmează a fi citat cu această menţiune, şi de proba cu martori, în care scop propun a fi audiaţi………………………………………… Depun prezenta acţiune în două exemplare, dintre care unul pentru instanţa şi altul pentru a fi comunicat pârâtului. Semnătura reclamantului ………………………. Domnului Preşedinte al Judecătoriei…………………………………..

ANEXA 3. ACŢIUNEA POSESORIE ÎN COMPLÂNGERE (tulburarea de drept a posesiei) Domnule Preşedinte, Subsemnatul………………….. domiciliat în …………… judeţul…………. chem în judecată şi personal la interogatoriu pe …………… domiciliat în………… str. ….. nr. ….. pentru a fi obligat să-mi lase în liniştita posesie terenul situat în ………. cu următoarele vecinătăţi…….. Cer, de asemenea, cheltuieli de judecată şi onorariu de avocat. Motivele acţiunii

65

În fapt, subsemnatul exercit asupra terenului sus-menţionat o posesie continuă, paşnică, publică şi neprecară de…….ani. În cursul ultimelor luni şi anume la data de……. pârâtul mi-a adresat notificările nr……. şi nr……. prin care mă soma să-i las folosinţa terenului, pretinzând că este proprietarul lui prin moştenire de la bunicul său. Cum subsemnatul exercită o posesie care îndeplineşte condiţiile cerute de art.1847 C. civ. şi care, la data tulburării, era mai veche de un an , şi deoarece nu a trecut un an de la această tulburare, sunt îndreptăţit să cer încetarea ei. În drept, îmi întemeiez cererea pe dispoziţiile art.674 C. proc. civ. Înţeleg să mă folosesc de interogatoriul pârâtului, care urmează a fi citat cu această menţiune, de proba cu acte, şi anume, de cele două notificări trimise de pârât şi de proba cu martori, pentru care propun pe…………………. Depun prezenta acţiune, precum şi copii certificate de pe actele susmenţionate, în dublu exemplar, dintre care unul pentru instanţă şi altul pentru a fi comunicat pârâtului. Semnătura reclamantului ……………………….. Domnului Preşedinte al Judecătoriei…………………………………

ANEXA 4. ACŢIUNEA POSESORIE ÎN REINTEGRARE (pentru tulburarea violentă a posesiei) Domnule Preşedinte, Subsemnatul…………….. domiciliat în ………… judeţul………. chem în judecată şi personal la interogatoriu pe……….. domiciliat în ……..str……nr …. pentru a fi obligat să-mi lase în liniştita posesie terenul situat……. cu următoarele vecinătăţi………… Cer, de asemenea, cheltuieli de judecată. Motivele acţiunii.

66

În fapt, subsemnatul exercit posesia asupra terenului sus-menţionat. În cursul lunii, şi anume la data de ……… pârâtul a dărâmat o parte din gardul ce desparte acest teren de proprietatea s-a învecinată, a pătruns cu toată opunerea mea pe terenul meu şi a ridicat o cantitate de cca………kg, din recolta …..declarând că această recoltă i-ar aparţine. La data de ……. cu toată opunerea mea, el a repetat acest act samavolnicie. Caracterul violent al tulburării rezultă atât din dărâmarea gardului, cât şi din ridicarea cu forţa a recoltei mele. În drept, îmi întemeiez cererea pe dispoziţiile art.674C. proc. civ. Înţeleg să mă folosesc de interogatoriul pârâtului, care urmează a fi citat cu această menţiune, precum şi de proba cu martori, în care scop propun a fi audiaţi……. Depun prezenta acţiune în două exemplare, dintre care unul pentru instanţă şi altul pentru a fi comunicat pârâtului. Semnătura reclamantului, …………………………… Domnului Preşedinte al Judecătoriei,…………………….

ANEXA 5. ACŢIUNEA POSESORIE ÎN REINTEGRARE (deposedare violentă) Domnule Preşedinte, Subsemnatul ………….domiciliat în ………judeţul………chem în judecată şi personal la interogatoriu pe…………. domiciliat în ………str…..nr….pentru a fi obligat să-mi lase în liniştita posesie terenul situat în ……….cu următoarele vecinătăţi……….Cer, de asemenea, cheltuieli de judecată şi onorariu de avocat. Motivele acţiuni

67

În fapt, subsemnatul exercit posesia asupra terenului sus-menţionat. În cursul lunii trecute, pârâtul a pătruns cu plugul pe terenul meu arându-l şi distrugând recolta încolţită, ceea ce reprezintă o deposedare violentă a mea. Caracterul violent al deposedării rezultă din distrugerea recoltei de către pârât. În drept, îmi întemeiez cererea pe dispoziţiile art.674 alin.5 C. proc. civ. Înţeleg să mă folosesc de interogatoriul pârâtului, care urmează a fi citat cu această menţiune, precum şi de proba cu martori, în care scop propun a fi audiaţi……. Depun prezenta acţiune în două exemplare, dintre care unul pentru instanţă şi altul pentru a fi comunicat pârâtului. Semnătura reclamantului, ………………………… Domnului Preşedinte al Judecătoriei,…………………………………

BIBLIOGRAFIE GENERALĂ 1. Dimitrie Alexandresco - Explicaţiunea teoretică şi practică a dreptului civil român, Atelierele grafice SOCEC, 1926 2. Gheorghe Beleiu - Drept civil roman, Casa de editură şi presă ŞANSA SRL ,Bucureşti, 1993 3. Gabriel Boroi, Dumitru Radescu - Cod de procedură civilă, comentat şi adnotat; Editura ALL, 1994 4. Matei B. Cantacuzino - Curs de drept civil, Editura „Ramuri”, Craiova

68

5. Paul Mircea Cosmovici - Drept civil, Editura ALL, 1994 6. Constantin Crisu - Trata de acţiuni civile în justiţie. Teorie şi practică judiciară, Bucureşti, 1987 7. Ion P. Filipescu - Drept civil. Dreptul de proprietate şi alte drepturi reale, Editura ACTAMI, 1994 8. Dimitrie Gherasim - Teoria generală a posesiei în dreptul civil român, Editura Academiei, 1986 9. Vasile Gionea - Curs de drept civil, Editura SCAIUL, 1996 10. C. Hamangiu, I. Rosseti-Bălănescu, Al. Baicoianu - Tratat de drept civil român , vol. I Editura Naţională, 1928 11. Vladimir Hanga - Dreptul privat român, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1978 12. Traian Ionascu, Salvador Brădeanu - Drepturi reale principale în RSR, Editura Academiei, 1978 13. G.N. Lutescu - Teoria generală a drepturilor reale, Imprimeria Văcăreşti, 1947 14. Emil Molcuţ, Dan Oancea - Drept român, Casa de editură ŞANSA SRL, 1993 15. G. Plastara - Curs de drept civil, vol. II, Editura „Cartea Românească” , 1927 16. Liviu Pop - Dreptul de proprietate şi dezmembrămintele sale, Editura „Lumina Lex „ 1995 17. Mihai G. Rărincescu - Curs elementar de drept civil, vol. II 1947 18. Constantin Stătescu - Drept civil. Teoria generală a drepturilor reale, Centrul de multiplicare a Universităţii Bucureşti, 1973 19. Constantin Stătescu, Corneliu Bârsan - Drept civil. Teoria generală a drepturilor reale, Universitatea Bucureşti, 1980 20. Constantin St. Tomulescu - Drept privat roman, Tipografia Universităţii Bucureşti, 1973 21. V. Bogdănescu, Leonida Pastor - Probleme din deciziile Curţii Supreme de Justiţie (1990-1992), Editura Orizonturi, 1993 22. Ioan Mihuta - Repertoriu de practică judiciară în materie civilă a Tribunalului Suprem şi celorlalte instanţe judecătoreşti pe anii 1969-1975, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică Bucureşti, 1976

69

23. Ioan Mihuta, Alexandru Lesviodax - Repertoriu de practică judiciară în materie civilă a Tribunalului Suprem şi a celorlalte instanţe judecătoreşti pe anii 1952-1969, Editura Ştiinţifică Bucureşti, 1970 24. Culegerile de decizii ale Tribunalului Suprem pe anii : 1955, 1957, 1965, 1975, 1977, 1979, 1985. 25. Revista Română de Drept: nr.5/1975, nr.5/1976, nr.3/1979,nr. 10/1979.