Teoria Generala A Dreptului de Boris Negru 2006 [PDF]

Zitiervorschau

1

Boris Negru, Alina Negru

TEORIA GENERALA

si STATULUI

Bons Offices, Chişinău *2006

2

Boris Negru, Alina Negru

TEORIA GENERALA

si STATULUI

Bons Offices, Chişinău *2006

Lucrarea este recomandata pentru editare de Catedra Teoriea şi Istoria Dreptului a Universităţii de Stat din Moldova. Proces verbal nr. 3 din 11.11.2005.

Prezenta lucrare reprezintă un curs de lecţii universitare la Teoria Generală a Dreptului şi Statului. Materialul este expus în conformitate cu exigenţele cerute de şcoala superioară şi prezintă răspunsuri la problemele incluse în planul de studiu la obiectul nominalizat. Recenzenţi:

Elena Aramă, doctor habilitat în drept, profesor universitar

Gherghe Avornic, doctor habilitat în drept, conferenţiar universitar Corector: Diana Pogreban Redactor tehnic:

Valentina Ceban Paginare:

Victor Motruc

Descrierea CIP a Camerei Naţionale a Cărţii Negru, Boris Teoria generală a dreptului şi statului: [curs universitar] / Boris Negru, Alina Negru. - Ch.: Bons Offices, 2006. - 520 p. Bibliogr, în notele de subsol. ISBN 978-9975-928-90-8 800 ex. 340.12(075.8)

CZU 340.12(075.8) N 42 © Boris Negru, Alina Negru ISBN 978-9975-928-90-8

Casa editorial-poligrafică „Bons Offices" bd. Gagarin 10, Chisinău tel: 500-895, fax: 279 847, e-mail: [email protected]

© Bons Offices, 2006

Sumar generalizator Capitolul L Sistemul ştiinţei dreptului. Locul teoriei generale a dreptului şi statului în sistemul ştiinţei dreptului....................................................13 Capitolul II. Baza metodologică a teoriei generale a dreptului şi statului.................37 Capitolul III. Originea statului şi dreptului ..............................................................53 Capitolul IV. Caracteristica generală a statului..........................................................75 Capitolul V. Tipurile istorice de stat şi drept ...........................................................101 Capitolul VI. Formele statului....................................................................................125 Capitolul VII. Aparatul (mecanismul) de stat .........................................................153 Capitolul VIII. Consideraţii generale asupra dreptului ........................................193 Capitolul IX. Scop, ideal şi funcţie în drept .............................................................221 Capitolul X. Principiile dreptului .............................................................................235 Capitolul XI. Dreptul în sistemul normativ social.....................................................255 Capitolul XII. Norma juridică....................................................................................267 Capitolul XIII. Izvoarele dreptului.............................................................................291 Capitolul XIV. Tehnica elaborării actelor normative juridice ..............................341 Cap.tolul XV. Sistemul dreptului...............................................................................375 Capitolul XVI. Realizarea dreptului..........................................................................399 Capitolul XVII. Interpretarea normelor juridice......................................................421 Capitolul XVIII. Raportul juridic..............................................................................443 Capitolul XIX. Conştiinţa si cultura juridică...........................................................457 Capitolul XX. Răspunderea juridică.........................................................................465 Capitolul XXI. Legalitatea, ordinea legală, disciplina, democraţia........................479 Capitolul XXII. Statul de drept..................................................................................505

Sumar Cuvînt introductiv............................................................................................................9 Capitolul l

Sistemul ştiinţei dreptului. Locul teoriei generale a dreptului şi statului în sistemul ştiinţei dreptului 1.1. Ştiinţa dreptului. Noţiuni generale....................................................................14 1.2. Consideraţii privind sistemul ştiinţelor sociale ...............................................16 1.3. Ştiinţele juridice — componentă a ştiinţelor sociale..........................................16 l .4. Sistemul ştiinţelor juridice................................................................................18 l .5. Teoria generală a dreptului şi statului...............................................................19 1.6. Obiectul de studiu al teoriei generale a dreptului şi statului ...........................22 l .7. Funcţiile teoriei generale a dreptului şi statului................................................24 1.8. Teoria generală a dreptului şi statului în conexiune cu alte ştiinţe sociale . . . . 27 l .9. Teoria generală a dreptului şi statului în conexiune cu celelalte ştiinţe juridice.. 30 1.9.1. Ştiinţele juridice istorice..........................................................................31 1.9.2. Ştiinţele juridice de ramură ..................................................................32 1.9.3. Ştiinţele juridice interramurale................................................................33 l .9.4. Ştiinţele juridice auxiliare.......................................................................33 1.10. Teoria generală a dreptului şi statului în practica socială.................................34 Capitolul II

Baza metodologică a teoriei generale a dreptului şi statului 2.1. Consideraţii generale ........................................................................................38 2.2. Conceptul metodologiei juridice .....................................................................40 2.3. Metodele speciale ale cercetării juridice .........................................................40 2.3.1. Metoda logică..........................................................................................41 2.3.2. Metoda istorică........................................................................................45 2.3.3. Metoda comparativă................................................................................47 2.3.4. Metoda sociologică.................................................................................48 2.3.5. Metoda experimentului............................................................................49 2.3.6. Metodele cantitative................................................................................50 Capitolul III

Originea statului şi dreptului 3.1. Originea statului şi dreptului, însemnătatea studierii........................................54 3.2. Teoria apariţiei statului şi dreptului ..................................................................54 3.3. Puterea socială şi normele sociale din societatea prestatală..............................55 3.4. Premisele apariţiei statului şi dreptului ..........................................................57 3.5. Caracteristica unor concepţii privind originea statului şi dreptului..................60 Capitolul IV

Caracteristica generală a statului 4.1. Conceptul statului, trăsăturile lui......................................................................76 4.2. Dimensiunile statului........................................................................................ 79 -^ 4

4.2.1. Teritoriul statului................................................................................79 4.2.2. Populaţia. Naţiunea. Minoritatea naţională. Grupul etnic....................84 4.2.3. Autoritatea publică exclusivă sau suverană (suveranitatea)..................88 4.3. Scopul, sarcinile şi funcţiile statului...............................................................96 4.3.1. Consideraţii generale ........................................................................96 4.3.2. Scopul, sarcinile şi funcţiile statului Republicii Moldova...................97 Capitolul V

Tipurile istorice de stat şi drept

5.1. Necesitatea determinării tipurilor istorice de stat şi drept..............................102 5.2. Criterii de tipizare a statelor şi sistemelor de drept ......................................105 5.3. Statul şi dreptul în contextul civilizaţiei şi culturii universale.........................117

Capitolul VI Formele statului 6.1. Noţiunea şi laturile componente ale formei de stat .........................................126 6.2. Forma de guvernămînt........................................................................................127 6.3. Structura de stat .................................................................................................133

6.3.1. Noţiunea şi formele structurii de stat................................................133 6.3.2 Subiectele federaţiei.........................................................................138 6.3.3. Generalizări referitoare la federaţie..................................................142 6.3.4. Republica Federativă Moldova: un pas spre integrare sau un pas spre dezmembrare?................................................................144 6.4. Asociaţiile de state şi ierarhiile de state........................................................146 6.4.1. Asociaţiile de state...........................................................................146 6.4.2. Ierarhiile de state ............................................................................148 6.4.3. Alte categorii de state.......................................................................149 6.5. Regimul politic............................................................................................150 Capitolul VII

Aparatul (mecanismul) de stat

7.1. Conceptul aparatului (mecanismul) de stat..................................................154 7.2. Structura aparatului de stat (Caracteristica generală a elementelor sale constitutive) ..................................................................156 7.2. l. Autorităţile publice...........................................................................156 7.2.2. Parlamentul Republicii Moldova............= i . . . . . . ............................157 7.2.3. Preşedintele Republicii Moldova......................................................163 7.2.4. Guvernul Republicii Moldova..........................................................168 7.2.5. Administraţia publică centrală de specialitate .................................172 7.2.6. Administraţia publică locală.............................................................173 7. 2.7. Autoritatea judecătorească .............................................................174 7.3. Principiile organizării şi funcţionării aparatului de stat.................................176 7. 4. Raporturile dintre autorităţile publice de diferite niveluri .........................181 7.4.1. Relaţia Preşedintele ţării - autorităţile publice locale ......................185 7. 4.2. Relaţia Guvern - autorităţile publice locale......................................185 7.5. Cetăţenii, societatea civilă şi administraţia publică.......................................187 7.5.1. Societatea civilă şi administraţia publică..........................................187 7.5.2. Participarea cetăţenilor la procesul decizional al autorităţilor publice ... 188 7.5.3.Transparenţa locală............................................................................189

7.5.4. Rolul forţelor politice şi ONG-urilor în promovarea intereselor cetăţenilor.........................................................................................190 Capitolul VIII

Consideraţii generale asupra dreptului

8.1.Conceptul dreptului ....................................................................................194 8.2.Accepţiunile dreptului ...............................................................................202 8.3.Legităţile dezvoltării istorice a dreptului. Constantele dreptului.....................205 8.5. Esenţa, conţinutul şi forma dreptului............................................................214

Capitolul IX

Scop, ideal şi funcţie în drept

9.1. Scopul dreptului...........................................................................................222 9.2. Funcţiile dreptului .....................................................................................224 9.3. Valorile în drept .........................................................................................230 9.4 Finalităţile dreptului ....................................................................:.........................232 Capitolul X Principiile dreptului 10.1.Conceptul principiilor dreptului..................................................................236 10.2.Delimitare..................................................................................................238 10.3.Clasificarea principiilor dreptului ............................................................240 10.4 Scurtă prezentare analitică a principiilor generale ale dreptului....................242 10.5.Prezentarea unor principii specifice diferitelor ramuri ale dreptului.............251 10.6.Importanţa teoretică şi practică a principiilor dreptului................................252 Capitolul XI Dreptul în sistemul normativ social 11.1 Societatea şi reglementarea normativă a relaţiilor sociale ..........................256 11.2. Normele sociale, clasificarea şi trăsăturile lor.............................................258 11.3 Corelaţia normelor juridice cu alte categorii de norme sociale.......................261 Capitolul XII Norma juridică 12.1. Noţiunea şi trăsăturile esenţiale ale normei juridice ...................................268 12.2. Structura normei juridice .................................................................................273 12.3 Norma juridică şi articolul actului normativ. Modalităţi de exprimare a elementelor normelor juridice în articolele actului normativ........................282

12.4. Clasificarea normelor juridice ...................................................................286 12.4.1.Ramura de drept.............................................................................286 12.4.2.Forţa juridică ...............................................................................286 12.4.3.Structura tehnico-legislativă sau modul de redactare........................287 12.4.4.Caracterul conduitei prescrise .......................................................287 12.4.5. Gradul şi intensitatea incidenţei..........................................................288

12.4.6.Sfera de aplicare.............................................................................288 12.4.7.Criteriul sociologico-juridic............................................................289 12.4.8.Alte criterii de clasificare a normelor juridice ................................289 Capitolul XIII Izvoarele dreptuluii 13.1. Noţiunea de izvor de drept.......................................................................... 292

^ 6 &

13.2. Caracteristica izvoarelor formale ale dreptului ..........................................296 13.2.1. Obiceiul juridic (cutuma)..................................................................296 13.2.2. Precedentul judiciar şi practica judiciară..........................................300 13.2.3. Doctrina (ştiinţa juridică)..................................................................302 13.2.4. Contractul normativ..........................................................................305 13.2.5. Actul normativ-juridic .....................................................................306 13.2.6. Alte izvoare ale dreptului..................................................................319 13.3. Acţiunea legii în timp, spaţiu şi asupra persoanelor.......................................320 13.3.1. Acţiunea legii în timp........................................................................320 13.3.2. Acţiunea legii în spaţiu......................................................................332 13.3.3. Acţiunea legii asupra persoanelor ..................................................334 Capitolul XIV

Tehnica elaborării actelor normative juridice 14.1. Tehnica juridică şi tehnica legislativă...........................................................342 14.2. Modalităţi, scopuri şi utilităţi ale tehnicii juridice........................................346 14.3. Reguli şi principii ale legiferării...................................................................352 14.4. Etapele procesului legiferării........................................................................353 14.5. Părţile constitutive ale legii ........................................................................361 14.6. Elementele de structură ale actului normativ................................................364 14.7. Evenimente legislative..................................................................................364 14.8. Limbaj şi stil în elaborarea actelor normative ..............................................366 14.9. Sistematizarea şi perfecţionarea legislaţiei ................................................371 Capitolul XV Sistemul dreptului

15.1. Conceptul şi caracteristica sistemului........................................................... 376 15.2. Conceptul sistemului de drept.......................................................................378 15.3. Componentele sistemului de drept................................................................381 15.4. Diviziunile generale ale dreptului.................................................................383 15.5. Scurtă caracteristică a unor ramuri de drept în Republica Moldova ...........390 15.6. Drept comparat şi mari sisteme contemporane de drept ............................392

Capitolul XVI Realizarea dreptului 16.1.Conceptul şi însemnătatea realizării dreptului..............................................400 16.2.Formele realizării dreptului .........................................................................401 16.3.Aplicarea ca formă specială de realizare a dreptului ..................................405 16.4.Ideologia (principiile) aplicării dreptului......................................................409 16.5. Actele de aplicare a dreptului........................................................................410 16.6. Lacunele în drept. Completarea lacunelor. Aplicarea analogiei. Analogia legii şi analogia dreptului ............................................................414 Capitolul XVII

Interpretarea normelor juridice 17.1. Conceptul interpretării normelor juridice.....................................................422 17.2. Principiile interpretării...................................................................................426 17.3. Obiectul interpretării.....................................................................................428 17.4. Formele (felurile) interpretării dreptului ....................................................430

-i 7 t-

17.5. Metodele interpretării................................................................................434 17.6. Rezultatele interpretării ............................................................................439 17.7. Litera şi spiritul legii. Abuzul de drept. Frauda la lege ..............................440 Capitolul XVIII Raportul juridic 18.1. Conceptul raportului juridic.......................................................................444 18.2. Premisele raportului juridic .......................................................................446 18.3. Structura (elementele) raportului juridic ...................................................449 18.3.1. Subiectele raportului juridic...........................................................449 18.3.2. Conţinutul raportului juridic ........................................................453 18.3.3.Obiectul raportului juridic...............................................................454 Capitolul XIX Conştiinţa si cultura juridică 19.1. Conceptul şi trăsăturile esenţiale ale conştiinţei juridice.............................458 19.2. Interacţiunea conştiinţei juridice şi dreptului..............................................461 19.3. Educarea culturii juridice...........................................................................462 Capitolul XX Răspunderea juridică 20.1 .Conceptul răspunderii juridice....................................................................466 20.2. Condiţiile răspunderii juridice ...................................................................470 20.3. împrejurările care exclud răspunderea juridică .........................................472 20.4. Formele răspunderii juridice. Subiecţii răspunderii juridice...................475 Capitolul XXI Legalitatea, ordinea legală, disciplina, democraţia 21.1. Conceptul legalităţii, principiile şi trăsăturile ei...........................................480 21.2. Ordinea legală...........................................................................................483 21.3. Disciplina socială......................................................................................485 21.4. Democraţia................................................................................................486 21.4.1. Legislaţia constituţională şi drepturile omului................................487 21.4.2. Prevederile Constituţiei Republicii Moldova privind relaţia dintre reglementările internaţionale şi cele interne din domeniile drepturilor omului........................................................................489 21.4.3. Inviolabilităţi.................................................................................492 21.4.4. Drepturile economice, sociale şi culturale în Republica Moldova . . 494 21.4.5. Drepturile exclusiv politice.............................................................496 21.4.6. Drepturile şi libertăţile social-politice..............................................498 21.4.7. Drepturile-garanţii.........................................................................501 21.4.8. Rolul Puterii Judecătoreşti în realizarea drepturilor omului în Republica Moldova....................................................................501 Capitolul XXII Statul de drept 22.1. Conceptul de stat de drept..........................................................................506 22.2. Premisele şi exigenţele statului de drept......................................................508 22.3. Problemele constituirii statului de drept în Republica Moldova...................512 Bibliografie selectivă...............................................................................................517

„Să nu ne-nşelăm asupra înţelesului neatîrnării noastre. Există într-adevăr un soi de libertate coruptă, a cărei întrebuinţare e comună oamenilor şi animalelor şi care consistă în a face tot ce ne place. Această libertate e duşmană oricărei autorităţi, ea urăşte fără răbdare toate regulile; cu ea devenim inferiori nouă înşine, ea e duşmană „adevărului şi păcii" Dumnezeu însuşi a găsit de cuviinţă de-a se ridica contra ei. Dar există o libertate civilă şi morală care află tărie în unire şi a cărei protejare e misiunea puterii; e libertatea de-a face fără teamă tot ce e drept şi bun. Această sfîntă libertate trebuie s-o apărăm contra tuturor întîmplărilor şi să expunem, de e necesar, viaţa noastră pentru ea". Winthrop

Cuvînt introductiv Prezenta lucrare a fost concepută ca o introducere în studiul dreptului şi statului. Oportunitatea scrierii ei este condiţionată de următoarele argumente. în primul rînd, Republica Moldova a apărut pe harta lumii în urma falimentului dictaturii comuniste şi a dezintegrării Imperiului Sovietic. Ca urmare, sîntem un popor ce nu are experienţă de liberă afirmare politică, economică şi socială. Dar apariţia unui stat independent presupune noi raporturi sociale şi noi principii de coeziune socială care urmează a fi formate. Cu atît mai mult că pe parcursul a zeci de ani a predominat falsul şi minciuna, recunoaşterea unui singur model de gîndire şi comportament, a unei singure ideologii. Lucrarea dată constituie o modestă încercare de a prezenta noi viziuni a unor fenomene juridice. în al doilea rînd, proclamarea independenţei pentru Republica Moldova înseamnă şi un efort în vederea renaşterii anumitor tradiţii şi stabilirii unei noi structuri politice. Un pas decisiv spre democratizare îl constituie adoptarea Constituţiei Republicii Moldova, constituirea propriului sistem legislativ care defineşte atributele statului nostru: „Republica Moldova este un stat de drept democratic, în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile lui, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme şi sînt garantate" (alin. (1) al art. 1).

Boris Negru, Alina Negru

Insă adoptarea unei Constituţii nu înseamnă, prin ea însăşi, regăsirea imediată în viaţa ţării a structurilor şi instituţiilor pe care legea supremă le consacră. Pentru a deveni eficientă şi viabilă, Constituţia, legile în ansamblu, trebuie aplicate, realizate în practică. Edificarea statului de drept în Republica Moldova constituie o acţiune de perspectivă a întregii societăţi, inclusiv şi a potenţialului ei intelectual. Apariţia lucrării e condiţionată şi de faptul că la facultăţile de drept ale Universităţilor şi Colegiilor, precum şi la alte facultăţi de profil se studiază dreptul şi, conform programelor de învăţămînt, sînt prevăzute cursuri de bază şi speciale la „Teoria generală a dreptului şi statului". Deşi în ultimul timp au apărut diverse lucrări în problema dată, totuşi, mai există anumite goluri, lacune informaţionale şi ştiinţifice. Aceasta, poate, şi determină faptul că nu ne-am deprins a spune cuvîntul potrivit la locul potrivit, în această ordine de idei, amintim o poveste, la care face referinţă marele nostru poet şi publicist Mihai Eminescu: „Un episcop, cercetîndu-şi eparhia, ajunge şi la un sat sărac, care 1-a primit fără sunet de clopote. Episcopul se cam supără pe acesta şi-i zice preotului: « Bine părinte, se poate să mă primiţi aşa fără a trage clopotul? • Prea sfinţite stăpîne, răspunde bietul preot, sînt o mie ş-o sută de cuvinte pentru a mă dezvinovăţi. • Din mia şi suta ceea de cuvinte n-ai putea să-mi spui şi mie cîteva? • Mai întîi de toate, Prea sfinţite, biserica noastră nici n-are clopot. Acest singur cuvînt, din o mie ş-o sută era de ajuns..." „Teoria generală a dreptului şi statului" este un curs de lecţii ce s-a născut şi din dorinţa de a pune la îndemîna celor ce se pregătesc să devină jurişti, ca şi celor care sînt deja, un ansamblu sistematizat de cunoştinţe ce vizează fundamentele profesiunii lor. Căci fără fundamentele sale teoretice dreptul s-ar reduce la aspectele sale tehnice şi, ca urmare, ar fi greu de înţeles, de asimilat şi chiar de practicat. în acest curs vor fi multe referiri care integrează într-o oarecare măsură, informaţiile, conceptele juridice disciplinare, interdisciplinare, experienţa fundamentală a dreptului pozitiv întruchipată în normele juridice. Totodată, pe cît e posibil, am evitat polemica, dînd posibilitate cititorilor să-şi contureze propriile viziuni generalizatoare asupra dreptului, lumii normelor juridice, realităţii juridice a societăţii contemporane. Studenţii vor fi încurajaţi să exprime orice părere, fie ea personală sau însuşită. Ei vor avea însă obligaţia de a argumenta punctul de vedere pe care îl susţin. Este de la sine înţeles că argumentele lor trebuie să ţină de domeniul drep-= 10 i-

Teoria generală a dreptului şi statului

tului şi logicii juridice şi-i va obişnui pe viitorii specialişti cu specificul gîndirii şi practicii juridice: descoperirea prin soluţionarea controversată a problemelor. Prin aportul nostru modest, vis-a-vis de aportul multor altor autori, vom contribui la pregătirea juriştilor care se vor ridica mai presus de strimtele vederi şi vor judeca faptele şi oamenii imparţial şi independent. Aici am considera potrivite spusele lui Mihai Eminescu, la 2 noiembrie 1879, care sînt actuale şi azi: „E mică ţărişoara noastră, îi sînt strimte hotarele, greutăţile vremurilor au ştirbit-o; dar această ţară mică şi ştirbită e ţara noastră, e ţara românească, e patria iubită a oricărui suflet românesc; într-însa găsim toate putinţele dezvoltării, întocmai ca într-una oricît de întinsă. Athena era un petec de pămînt şi totuşi numai din comorile ei şi-a luat împărăţia lui Alexandru podoabele măririi. S-o facem mare pe ţărişoara noastră prin roadele muncii noastre şi prin mărimea vredniciilor noastre, căci de astăzi înainte nimeni nu ne mai jigneşte în lucrare şi dacă nu putem să ne urmăm în pace dezvoltarea, atunci (e) bine să ştim că nu mai sînt copitele sălbaticilor cete de vrăjmaşi cari strivesc sămînţa abia încolţită, ci hula, vrajba şi ura ce ne-o facem noi înşine". Este de datoria noastră de a preveni cititorul asupra faptului că această lucrare abordează problemele subiectiv şi poate chiar cu unele lacune. Vom fi recunoscători tuturor celor care prin sugestiile şi obiecţiile lor vor contribui la îmbunătăţirea substanţială a calităţii viitoarei ediţii a cursului. Ţinem să mulţumim editurii, membrilor catedrei Teoria şi Istoria Dreptului, tuturor celor ce activează la Facultatea de Drept a Universităţii de Stat din Moldova, care prin ajutorul lor generos au contribuit la apariţia acestui curs. Şi - nu în ultimul rînd - datorăm recunoştinţă soţiei şi mamei, care ne-a ajutat pe parcursul întregii noastre activităţi. Autorii

•Ş 11 e-

Sistemul ştiinţei dreptului» Locul teoriei generale a dreptului şi statului în sistemul ştiinţei dreptului

••*; '•*•,;:•; :;;*a 'BkţîyiSsiE-B f i?i«i :

;'• y r / •• - • •. ^ ;LSf sntfU:p"m^ de "sţijri£i^tSA&

Conceptul ştiinţei dreptului. Clasificarea ştiinţelor. Ştiinţele juridice - parte integrantă a ştiinţelor sociale. Locul teoriei generale a dreptului şi statului în sistemul ştiinţelor sociale şi în sistemul ştiinţelor juridice. Obiectul de studiu al teoriei generale a dreptului şi statului. Teoria generală a dreptului şi statului în conexiune cu celelalte ştiinţe juridice. Funcţiile teoriei generale a dreptului şi statului. Teoria şi practica socială.

Boris Negru, Alina Negru

1.1. Ştiinţa dreptului. Noţiuni generale Lumea în care trăim nu poate fi numită simplă şi înţeleasă. Chiar şi domeniul lucrurilor de toate zilele cu care omul are de-a face în viaţa sa cotidiană nu se deosebeşte prin simplitate. Dar cele mai complexe maşini, navele cosmice, liniile automate de producţie! Doar cu un secol în urmă nici cea mai bogată fantezie n-ar fi putut să şi le închipuie. Astăzi, însă, ele au devenit un produs al cercetării şi muncii umane. Pentru ca omul să se poată orienta în tezaurul de obiecte create de el, în complexul fenomenelor din natură şi societate, el trebuie să studieze cel puţin bazele ştiinţei. în forma cea mai generală, ştiinţa poate fi definită ca o activitate care are drept scop cunoaşterea naturii şi a societăţii. Una dintre particularităţile ştiinţei constă în aceea că ea adună, sistematizează şi analizează faptele referitoare la un domeniu sau altul al realităţii, în procesul dezvoltării istorice fiecare ştiinţă elaborează un sistem întreg de metode speciale de cercetare: observarea, colectarea de informaţii, organizarea de experimente etc. Dar sarcina cercetării ştiinţifice nu se limitează numai la colectarea, descrierea şi sistematizarea faptelor. Principalul scop al ştiinţei constă în descoperirea legilor care domină în natură şi societate. Iar aceasta nu este posibil fără sistematizarea faptelor acumulate, fără gîndire teoretică. De aceea ştiinţa presupune de asemenea elaborarea teoriilor în care-şi găsesc explicare un domeniu sau altul al realităţii. Ca formă a conştiinţei sociale, ştiinţa reprezintă „un sistem de cunoştinţe despre natură, societate şi gîndire, cunoştinţe obţinute prin metode corespunzătoare şi exprimate în concepte, categorii, principii şi noţiuni".1 Ea trebuie înţeleasă, în acelaşi timp, ca instituţie, ca metodă, ca factor necesar pentru dezvoltarea producţiei, ca izvor de idei:2 • ca instituţie, ştiinţa poate fi tratată ca o organizaţie de oameni care îndeplinesc anumite sarcini în societate; » ca metodă ştiinţa constituie un ansamblu de procedee şi mijloace cu ajutorul cărora se ajunge la dezvăluirea unor aspecte şi legităţi noi ale lumii înconjurătoare. 1 2

Nicolae Popa, Teoria generală a dreptului. Bucureşti, 1996, pag. 5. John Bemal, Ştiinţa în Istoria societăţii, Bucureşti, 1964, pag. 28. ^ 14

^

Teoria generală a dreptului şi statului

• ca factor necesar pentru dezvoltarea producţiei, deoarece astăzi ni meni nu se mai poate îndoi de importanţa şi rolul ştiinţei în dezvol tarea producţiei; • ca izvor de idei generale şi de principii, deoarece o ştiinţă e de ne conceput fără ele, ea însăşi fiind exponentul acestora. Ştiinţa, de asemenea, mai este şi un fenomen social luat aparte, dat fiind faptul că ştiinţa apare ca un sistem ce se dezvoltă în continuu, fiind astfel un suport al progresului social. Principalele trăsături ale unei ştiinţe sînt: a) veridicitatea, adică să redea în enunţuri adevărate ceea ce descope ră în domeniul ei de cercetare; b) raţionalitatea, adică enunţurile să fie corecte sub aspect logic; c) verificabilitatea, adică enunţurile ei să fie conforme în valoarea lor generală de adevăr, prin metode de verificare riguroasă, referitoare la domeniul de referinţă; d) perfectibilitatea, adică disponibilitatea de a integra noile descope riri în sistemul său explicativ.1 Condiţiile ca un ansamblu de cunoştinţe să fie numit ştiinţă sînt: a) să aibă delimitat un domeniu propriu de cercetare conceptuală, domeniu numit şi obiect de studiu; a) să posede un limbaj propriu, bine definit; b) să se bazeze pe un sistem propriu de principii, legi, noţiuni şi cate gorii; b) să utilizeze metode şi tehnici adecvate de cercetare; c) să cuprindă, ipoteze şi teorii, competitive pentru explicarea diferi telor aspecte ale domeniului cercetat; c) să perm iţă predictii.2 Toate ştiinţele pot fi împărţite în trei grupuri mari: ştiinţe despre natură (naturale), ştiinţe despre societate (sociale), ştiinţe despre gîndire. Potrivit datelor UNESCO, în anul 1987, existau peste 1150 de ştiinţe actuale, structurate în: • ştiinţe fundamentale; • ştiinţe particulare; « ştiinţe tehnico-aplicative. Mai amintim şi o altă clasificare a ştiinţelor: 1

Gheorghe C. Mihai, Radu I. Motica, Fundamentele dreptului. Teoria şifilosofia dreptului, Bucureşti, 1997, pag. 2. - Idem.

-t 15 t-

Boris Negru, Alina Negru sistemul ştiinţelor despre existenţă (din care fac parte ştiinţele naturii, socio-umane, ştiinţe despre gîndire); sistemul ştiinţelor acţiunii (formată din ştiinţe organizaţionale, tehnice şi instructiv educaţionale). 1

Din punctul de vedere al ştiinţelor juridice, un interes deosebit pre zintă ştiinţele sociale. Obiect al ştiinţelor sociale servesc diferite fenomene sociale, laturi ale vieţii societăţii, precum şi legile dezvoltării lor. în viziunea profesorului Nicolae Popa, sistemul ştiinţelor sociale poa te fi divizat în patru categorii: 1. Ştiinţele de tip mnemotetic (economia politică, psihologia, socio logia, demografia, lingvistica etc.) au ca obiect activităţile umane ale căror legi şi relaţii funcţionale le stabilesc. 2. Ştiinţele istorice îşi propun drept scop reconstituirea şi interpreta rea trecutului. 3. Ştiinţele juridice studiază statul, dreptul, precum şi aspectele nor mative ale activităţii umane. 4. Cercetarea epistemologică a ştiinţei, ca disciplină filosofică socioumană, abordează activitatea cognitivă ca o activitate umană esenţială. 2 Profesorul Dumitru Mazilu consideră că ştiinţele sociale alcătuiesc un sistem, în care sînt grupate: ştiinţele care utilizează observaţia, expe rimentul, statistica (ştiinţele politice, economice, sociologice, demografi ce, lingvistice); ştiinţele istorice (naţionale şi universale), care îşi propun reconstituirea şi interpretarea trecutului; ştiinţele care studiază aspectele normative ale vieţii sociale şi alcătuiesc sistemul ştiinţelor juridice. La aceste trei mari categorii de ştiinţe se adaugă epistemologia, care abordează activitatea cognitivă. 3

l3, Ştiinţele juridice - componentă a ştiinţelor sociale Avînd drept obiect de cercetare realitatea juridică - parte a realităţii sociale - ştiinţa dreptului este o ştiinţă social-umană, o ştiinţă despre societate. 1 2 3

Carmen Popa, Teoria generală a dreptului, Bucureşti, 2001, pag. 12. Nicolae Popa, Opera citată, pag. 6. Dumitru Mazilu, Teoria generală a dreptului, Bucureşti, 2000, pag. 6.

-t 16 e-

Teoria generală a dreptului şi statului Bineînţeles, nu numai dreptul ca ştiinţă se ocupă de studierea realităţii juridice a societăţii, ci şi o serie de ştiinţe sociale, cum ar fi istoria, politologia, sociologia, etica etc. Ştiinţele enumerate, de asemenea, într-o formă sau alta, cercetează statul, dreptul, modalităţile de implicare şi determinare a comportamentului uman. între toate acestea, însă, ştiinţa dreptului este cea care se ocupă de cercetarea aspectelor fundamentale ale realităţii juridice. Astfel, ea „studiază legile existenţei şi dezvoltării statului şi dreptului, instituţiile politice şi juridice, formele lor concret-istorice, corelaţia cu celelalte componente ale sistemului social, modul în care instituţiile politico-juridice influenţează societatea şi suportă, la rîndul lor, influenţa socială".1 Poziţia specifică a ştiinţei dreptului rezultă din împrejurarea că dreptul, normele sale intervin în toate domeniile vieţii sociale, politice, economice, spirituale etc. Din aceste considerente, probabil, Constantin Stere menţiona: „Nu cred că există vreo altă ramură de cunoştinţe omeneşti în care „cei chemaţi" să o cultive să fie atît de mulţi, ca în ştiinţa dreptului. Teoreticienii, scriitorii de tratate voluminoase şi avocaţii practicieni, profesorii universitari şi oamenii de afaceri, judecătorii şi politicienii, filosofii şi legislatorii - toţi sînt, sau trebuie să fie, competenţi în materia dreptului".2 Ca urmare, ştiinţa dreptului apare ca o ştiinţă ce interacţionează cu alte ştiinţe sociale, avînd în acelaşi timp un obiect specific de studiu. Specificul dreptului ca ştiinţă constă în următoarele: a) Ştiinţa dreptului este o ştiinţă critică. Ea adoptă o atitudine critică faţă de propriul obiect de studiu, depistează elementele contradic torii ale ordinii juridice, nu numai exactitatea, dreptatea, progresul şi perfecţiunea, ci şi nedreptatea, regresul şi imperfecţiunea.3 b) Ştiinţele juridice nu au un caracter universal. Sistemele juridi ce sînt foarte variate. Fiecare aparţine unei anumite ţări, fiind circumuscris într-un anumit cadru teritorial, în această ordine de idei, Mircea Djuvara menţiona: „Dispoziţiile juridice investesc într-un mod exact realitatea socială căreia se aplică; cum nu pot însă să existe două societăţi identice, nu poate să existe o normă juridică, care să fie aceeaşi în mod necesar la toate societăţile. Oamenii între ei se deosebesc aşa de mult, încît recunoaştem pe fiecare în indi vidualitatea lui numai după trăsăturile feţei. Dar încă o societate, 1

Nicolae Popa, Opera citată, pag. 7. Constantin Stere, Evoluţia individualităţii şi noţiunea de persoană în drept, Scrieri în cinci volume, Cartea a V-a, Chişinău, 1991, pag. 266. 3 Sofia Popescu, Teoria generală a dreptului, Bucureşti, 2000, pag. 16. 2

-= 17 m-

Boris Negru, Alina Negru

care este un complex cu mult mai mare de elemente decît un singur individ, cum va putea fi identică cu o altă societate?"1 c) Dreptul este indisolubil legat de istorie. Realitatea juridică este una istorică. Nu există drept absolut, neafectat de circumstanţe, rupt de nivelul de dezvoltarea istorică a societăţii, de etapa istorică la care această societate se atribuie. Astfel, dreptul se află într-un flux continuu, se dezvoltă permanent, fapt ce impune ca şi ştiinţa dreptului să fie legată de istorie. De aceea o justă înţelegere a drep tului de către ştiinţă trebuie să presupună recursul la istorie. d) Ştiinţa dreptului este o ştiinţă umanistă. Adresîndu-se conduitei umane, dreptul consideră omul ca fiind zona centrală de interes a sferei sale de acţiune. Aceasta determină faptul ca ştiinţa juridică să fie o ştiinţă despre comportamentul omului în societate. e) Dreptul este o ştiinţă practică. Ştiinţa dreptului nu urmăreşte numai cunoaşterea în sine, fără să se preocupe de aplicarea practică a rezulta telor cunoaşterii. O ştiinţă juridică pură ar fi lipsită de sens. Deducţiile ştiinţei au valoare, dacă sînt orientate spre aplicarea lor practică.

1.4. Sistemul ştiinţelor juridice Complexitatea realităţii juridice, ca element al realităţii sociale, obligă la cercetări în diverse domenii care, într-o formă sau alta, scot în evidenţă realitatea juridică, în dependenţă de sfera şi modul de cercetare a problemelor realităţii juridice a societăţii pot fi distinse cîteva categorii (grupe) de ştiinţe juridice. Profesorul Nicolae Popa consideră că sistemul ştiinţei dreptului este alcătuit din următoarele părţi: • Teoria generală a dreptului; • Ştiinţele juridice de ramură; « Ştiinţele juridice istorice; • Ştiinţele ajutătoare (participative).2 în viziunea profesoarei Sofia Popescu, ştiinţele juridice se împart în următoarele: a) o disciplină de sinteză, care studiază dreptul în ansamblu (teoria generală a dreptului); b) disciplinele juridice istorice; 1

Mircea Djuvara, Enciclopedia juridică. Drept relaţional. Izvoare de drept pozitiv, Bucureşti, 1995, pag. 7. 2 Nicolae Popa, Opera citată, pag. 5-6.

-Ş 18 t-

Teoria generală a dreptului şi statului c) disciplinele juridice de ramură sau speciale; d) disciplinele juridice auxiliare. 1

Referindu-se la clasificarea ştiinţelor juridice, profesorul Gheorghe Avornic scoate în evidenţă asemenea ştiinţe cum ar fi: a) ştiinţe juridice istorico-teoreîice; b) ştiinţe juridice de ramură; c) ştiinţe juridice auxiliare. 2

In ceea ce ne priveşte, considerăm oportună clasificarea ştiinţelor juridice în următoarele categorii: 1. Teoria generală a dreptului şi statului ca o ştiinţă juridică de sinteză; 2. Ştiinţele juridice istorice, care studiază dreptul, statul, concepţiile juridice în evoluţia lor istorică concretă (istoria doctrinelor politice şi juridice, istoria universală a statului şi dreptului, istoria dreptului românesc etc.); 3. Ştiinţe juridice de ramură (dreptul constituţional, dreptul adminis trativ, dreptul financiar, dreptul civil, dreptul penal, dreptul muncii, dreptul familial, dreptul funciar etc.); 4. Ştiinţe juridice interramurale (dreptul economic, dreptul ecologic etc.); 5. Ştiinţe juridice auxiliare (criminalistica, criminologia, statistica judiciară, medicina legală etc.). 6. Un loc deosebit în sistemul ştiinţelor juridice revine ştiinţei drep tului internaţional.

1.5. Teoria generală a dreptului şi statului în cadrul primei grupe de ştiinţe juridice se înscrie teoria generală a dreptului şi statului ca disciplină de sinteză. în planurile de învăţămînt numele disciplinei pe care o tratăm e diferit. Ea se studiază de multe ori sub numele de „Introducere în drept". în multe ţări teoria s-a stabilit la facultăţile de drept sub numele oficial de „Enciclopedie juridică". Sub această denumire materia juridică respectivă a apărut în a doua jumătate a secolului XIX, păstrîndu-şi denumirea şi în prima jumătate a secolului XX. Adepţi consecvenţi ai enciclopediei juridice au fost renumiţii savanţi români Mircea Djuvara şi Alexandru Văllimărescu. în „Tratat de enci1 2

Sofia Popescu, Opera citată, pag. 19. Gheorghe Avornic, Teoria generală a dreptului, Chişinău, 2004, pag. 36. -3

19

=-

Boris Negru, Alina Negru

clopedia dreptului", ce cuprinde prima parte a cursului de Enciclopedia dreptului, predat la facultatea de drept din Bucureşti în anii 1932-1942, Alexandru Văllimărescu menţiona: „Dreptul are ca scop stabilirea unor norme de purtare ale oamenilor în societate. Or, pentru elaborarea acestor norme trebuie îndeplinită o întreită operă: 1. O operă ştiinţifică, prin care să se studieze, după metodele şti inţifice, diferiţii factori care determină producerea fenomenului juridic, care construiesc substratul social al dreptului, factori de ordin socia! propriu-zis, economic, politic, psihologic, biologic sau moral în timp şi spaţiu; 2. O operă metafizică, prin care raţiunea omenească caută principii le superioare care trebuie să domine orice organism social; 3. O operă tehnică, graţie căreia materialul ştiinţifico-filosofic, să fie tradus în reguli adecvate scopului urmărit. Enciclopedia dreptului va studia dreptul sub aceste trei aspecte ale lui, în principiul lor şi în acelaşi timp în integrarea lor în diferite instituţii, în timp şi spaţiu. De unde şi unitatea ei faţă de celelalte ramuri ale dreptului care nu studiază dreptul decît în ceea ce are specific ramura studiată".1 Părintele conceptului de „permanenţe juridice", Edmond Picard, foloseşte denumirea de „drept pur". în Anglia, elementele acestei materii se găsesc desemnate sub numele de Jurisprudence" şi cîte odată sub numele de ,jurisprudenţă generală". La etapa actuală, tot mai frecvent disciplina dată e intitulată „Teoria generală a dreptului". în ceea ce ne priveşte, pornind de la legătura indisolubilă a statului şi dreptului, considerăm oportună denumirea de „Teorie generală a dreptului şi a statului", în orice caz, dreptul e de neconceput fără stat, exact aşa cum şi statul fără drept nu poate exista. Altfel spus, „în timp ce dreptul furnizează regulile generale şi obligatorii potrivit cărora deci organele statului acţionează, statul asigură obligativitatea normelor juridice, traducerea lor în viaţă cu ajutorul forţei de coerciţiune, ori de cîte ori asemenea reguli nu sînt respectate de bună voie".2 Revenind la teoria generală a dreptului şi statului, menţionăm faptul că în literatura juridică problema caracterului ei ca ştiinţă nu este soluţionată univoc. Am remarca patru opinii esenţiale în ceea ce priveşte caracterul teoriei ca ştiinţă. Teoria generală a dreptului şi statului se caracterizează ca o ştiinţă: ' Alexandru Văllimărescu, Tratai de enciclopedia dreptului, Bucureşti, 1999, pag. 28-29. ~ Ion Dogaru, Elemente de teorie generală a dreptului, Craiova, 1994, pag. 96.

Teoria generală a dreptului şi statului

L Filozofică 2. Politică J. Politicojuridică 4. Juridică Conceptul conform căruia teoria constituie o ştiinţă pur filozofică (părtaşi ai acestui concep sînt autorii ruşi A. Şebanov, S. Alexeev) pare a fi lipsit de temei. O asemenea abordare a problemei nu se încadrează în obiectul de studiu al filosofici ca o ştiinţă despre legile cele mai generale ale dezvoltării naturii, societăţii şi cunoaşterii. Ştiinţa despre însuşirile cele mai generale şi esenţiale ale realităţii şi gîndirii omeneşti se manifestă în filosofie sub forma unui sistem de noţiuni generale care poartă denumirea de categorii filosofice. Asemenea categorii sînt: „existenţa", „materia", „conştiinţa", „mişcarea", „spaţiul", „timpul", „calitatea", „esenţa", „fenomenul" etc. Deşi teoria generală a dreptului şi statului e o ştiinţă generală şi abstractă, ea nu se ridică la nivelul de teoretizare a filosofici, limitîndu-se doar la cercetarea şi formularea legilor care generează doar fenomenele juridice. întărirea legăturii teoriei generale a dreptului şi statului cu filosofia cere de la jurişti nu o proclamare formală a teoriei ca o ştiinţă filosofică, ci o apreciere a rolului şi importanţei postulatelor şi principiilor filosofice pentru dezvoltarea teoriei generale a dreptului şi statului. Pare a nu fi acceptabil nici conceptul conform căruia teoria generală a dreptului şi statului e o ştiinţă politică.1 O asemenea afirmaţie e făcută în baza faptului că statul e, în primul rînd, un fenomen politic. Un fenomen politic e şi dreptul. Acest lucru nu poate fi contestat. Statul, dreptul într-adevăr constituie fenomene politice. Mai mult ca atît. Dreptul e expresia concentrată a politicii. Dar nu e mai puţin adevărat şi faptul că atît statul cît şi dreptul au şi un caracter juridic. Din aceste considerente, teoria generală a dreptului şi statului pare a fi o ştiinţă politico-juridică.2 Spre deosebire de celelalte ştiinţe politice, teoria generală a dreptului şi statului studiază nu numai fenomenele politice (stat, puterea de stat, democraţia etc.), ci şi juridice (normă juridică, raport juridic, răspundere juridică etc.). 1

F. OcxpoyMOB, Teopim zocydapcmea u npaea KOK nonunnmecKm naym. - „ CosemcKoe cocydapcmeo u npaeo", 1968, nr. 2. 2 A. fleHHCos, HeKomopue fsonpocu npedjuema MapKCUcmcKO-JiemmcKou meopuu zocydapcmea u npaea, 1972.

-m 21 =-

Boris Negru, Alina Negru

Cele expuse nu ne permit să fim de acord cu conceptul conform căruia teoria generală a dreptului şi statului e o ştiinţă pur juridică. 1 Politicul şi juridicul sînt strîns legate între ele şi nu pot fi concepute ca nişte categorii izolate. Aşa, de exemplu, realizarea puterii de stat (politicul) impune anumite forme organizatorice. Realizarea puterii de stat se face prin intermediul instituţiilor politico-juridice.

1.6. Obiectul de studiu a! teoriei generale a dreptului şi statului Ca şi orice altă ştiinţă, teoria generală a dreptului şi statului îşi are obiectul său propriu de studiu. Obiectul de studiu e chemat să dea răspuns la întrebarea, ce studiază ştiinţa dată, care sînt domeniile ei de investigaţie. Determinarea obiectului de studiu e extrem de importantă. Obiectul de studiu permite, în primul rînd, să caracterizăm conţinutul ştiinţei date. Pe de altă parte, obiectul de studiu scoate în evidenţă deosebirea teoriei de alte ştiinţe care de asemenea studiază statul şi dreptul. Problemele menţionate, evident, nu pot fi dezvăluite într-un singur paragraf şi totuşi, e cazul, fie şi în cel mai general mod, să determinăm obiectul de studiu aJ teoriei generale a dreptului şi statului. Teoria generală a dreptului, fiind o disciplină de orientare, care are drept scop să determine ce este dreptul, ce este statul, este totodată un studiu de ansamblu, în această ordine de idei avea perfectă dreptate ilustrai savant român Mircea Djuvara care spunea: „Cînd citim o carte căutăm întîi tabla de materii spre a vedea ce cuprinde. Cînd, călătorind, intrăm într-un oraş, căutăm un plan, un ghid care să ne lămurească asupra ansamblului, înainte de cercetarea amănuntelor. Un asemenea ansamblu nu este deloc similar cu amănuntele şi aceasta e caracteristic pentru enciclopedia dreptului, îndeosebi, obiectul ei nu se confundă cu obiectul celorlalte discipline juridice. 0 pădure este compusă din arbori, arborii au braţe, crengi şi frunze. Putem studia pădurea, studiind fiecare gen de frunză în parte; dar nu am studiat prin aceasta pădurea, am studiat arborii din pădure. Pădurea are un ansamblu, ca atare o anumită situaţie geografică, un anumit aspect şi culoare, un anumit rol din punct de vedere meteorologic 1

H. HeflSaiîjio, Beedenue e oduţyu) meopum zocydapcmea u npaea (npedMem, cucrnema u HOyKtl), KH6B, 1971.

-Ş 22 t-

Teoria generală a dreptului şi statului

etc. Toate acestea sînt caracteristice pădurii, ci nu caracteristice arborilor care o compun. Tot asemenea cu un monument arhitectural, de pildă un templu antic. El este compus din pietre, care sînt suprapuse şi legate între ele. Studiind numai pietrele, nu am studiat monumentul. Monumentul studiat în ansamblul lui are o individualitate cu totul distinctă de aceea a fiecărei pietre care îl compune, fie ea chiar marmură de Carrara".1 Rezultă, deci, că teoria generală a dreptului şi statului nu se limitează doar la cercetarea unor elemente ale dreptului şi statului. Ea stabileşte ceea ce leagă aceste elemente, interacţiunea lor în cadrul realităţii juridice, legităţile apariţiei şi dezvoltării lor. Legităţile dezvoltării şi funcţionării dreptului şi statului se studiază prin prisma legăturii acestora cu societatea în ansamblu. Statul, dreptul sînt studiate ca elemente ale întregului mecanism social. Din aceste considerente teoria generală a dreptului şi statului studiază şi unele probleme ce nu intră nemijlocit în obiectul ei de studiu, cum ar fi, de exemplu, viaţa economică a societăţii, structura ei socială etc. Acest lucru însă teoria îl face din simplul motiv, că, necunoscînd problemele enumerate, va fi foarte greu, ba chiar şi imposibil, de a cunoaşte statul, dreptul la justa valoare. Obiectul de studiu al teoriei se caracterizează ţinîndu-se cont de dezvoltarea esenţei, conţinutului şi formelor statului şi dreptului, de caracterul creator al teoriei însăşi, de sistemul şi starea de fapt a ştiinţelor juridice de ramură etc. Ştiinţa dreptului în general şi teoria generală a dreptului şi statului în particular se deosebeşte de alte ştiinţe şi prin faptul că trebuie să dea soluţii zilnice în toate chestiunile care se prezintă. „Un fizician, - remarca Mircea Djuvara - poate să stea ani şi fizica poate să aştepte veacuri pînă să se descopere o lege. Dar în drept tribunalele trebuie să funcţioneze, administraţia trebuie să meargă în fiecare zi, parlamentul trebuie să legifereze..."2 Cu alte cuvinte, teoria generală a dreptului şi statului se confruntă cu materiale ce se schimbă permanent. Iată de ce urmează sistematic să-şi precizeze obiectul său de studiu. O asemenea precizare se face pe două căi: 1. Prin excluderea problemelor care, deşi anterior au constituit obiec tul ei de studiu, mult mai eficient pot fi la momentul de faţă studiate de ştiinţele istorice sau ştiinţele juridice de ramură. 2. Prin introducerea în obiectul ei de studiu a unor probleme apărute re cent ca rezultat al dezvoltării statului, dreptului, societăţii în ansamblu. Mircea Djuvara, Opera citată, pag. 6. Ibidem, pag. 114.

^ 23 &

Boris Negru, Alina Negru

Prin urmare, teoria generală a dreptului şi statului atrage atenţia la problemele noi apărate ce reclamă reglementarea juridică şi dimpotrivă, subliniază situaţiile în care o asemenea reglementare încetează de a mai fi oportună. Fiind o ştiinţă generalizatoare pentru întregul sistem de ştiinţe juridice, teoria generală a dreptului şi statului formulează definiţiile statului, dreptului, celelalte concepte şi categorii specifice realităţii juridice a societăţii, cum ar fi, de exemplu, categoriile de normă juridică, izvor de drept, raport juridic, răspundere juridică, sistem de drept, legalitate, ordine legală etc. După cum menţionează profesorul universitar Ion Dogaru, „prin analiza obiectului său specific, teoria generală a dreptului urmăreşte organizarea sa logică, coordonează şi sistematizează cunoştinţele într-un cadru asigurat de limbajul specific ştiinţelor juridice de ramură, ca ştiinţe particulare care studiază domenii relativ închise, de unde definirea lor ca ştiinţe structurale".1 Cuprinsul Cursului permite precizarea că teoria generală a dreptului şi statului este o disciplină generală, de sinteză despre forma juridică a existenţei sociale. E drept că în fiecare compartiment al ştiinţei juridice se poate ajunge la o sinteză. Ele trebuie însă „să se lege şi între ele laolaltă într-o sinteză superioară (sublinierea ne aparţine - Aut.). Această culminare a tuturor principiilor se oglindeşte în încercarea unei teorii generale a dreptului. Obiectul acestei discipline va fi aşadar ceea ce este comun în toate ramurile dreptului, în orice timp şi în orice loc. Ea ar putea avea un caracter istoric şi sociologic spre a se arăta legile generale după care evoluează dreptul, oriunde s-ar manifesta. Aceasta însă se va face în scopul de a se pune într-o lumină cît mai clară realitatea dreptului ca atare, indiferent de manifestările ei variate în timp şi în spaţiu... pentru ca apoi să-şi pună grava problemă a fundamentului raţional al idealului problemă a fundamentului raţional al idealului de justiţie"2.

1.7. Funcţiile teoriei generale a dreptului şi statului Pentru a putea intra în lumea ştiinţelor, pentru a fi recunoscută ca o ştiinţă fundamentală, teoria generală a dreptului şi statului trebuie să-şi dovedească utilitatea, să îndeplinească anumite funcţii. Ca şi în cazul altor 1 2

Ion Dogaru, Opera citată, pag. 34. Mircea Djuvara, Opera citată, pag. 100. -Ş 24 t-

Teoria generală a dreptului şi statului ştiinţe, aceste funcţii vizează pe de o parte, domeniul teoretic, iar pe de altă parte, pe acel practic. Astfel privind lucrurile, am putea vorbi de două funcţii ale teoriei: funcţia teoretică şi funcţia practică. Funcţia teoretică constă în elaborarea ipotezelor, teoriilor, conceptelor, principiilor, prin care sînt interpretate domeniile pe care le cercetează. Funcţia practică constă în cunoaşterea modalităţilor în care fenomenele juridice se manifestă în viaţa socială, prin propuneri de reformare a realităţii juridice. Rezultînd din viziunile mai frecvent întîlnite asupra problemei în cauză, menţionăm asemenea funcţii ale teoriei generale a dreptului şi statului: cognitivă, explicativă, critică, practică, didactică. Funcţia cognitivă. Cunoaşterea ştiinţifică a realităţii sociale a dreptului „ne oferă posibilitatea de a pătrunde dincolo de „cortină" normelor juridice, pe care o ridică ştiinţa pozitivă a dreptului, de a depăşi fenomenul „patologic" al vieţii reale a dreptului".1 Funcţia explicativă. După cunoaşterea, descrierea unor fenomene juridice, următorul pas al cercetătorului va fi explicarea acestora. El va dori să ştie de ce şi cum au apărut fenomenele respective, să cunoască cauzalitatea lor. Cunoaşterea va fi definitivă doar atunci cînd explicaţia va lua forma unei legi ştiinţifice, a unei legi cauzale, care ne oferă explicaţia cauzelor şi mecanismelor după care s-au produs fenomenele respective. Funcţia critică. Descoperirea şi interpretarea fenomenelor juridice sînt, indiscutabil, absolut necesare, dar nu şi suficiente în procesul cognitiv. O importanţă majoră o are constatarea defectelor, erorilor, lacunelor fenomenelor juridice, evidenţierea căilor de a ieşi din situaţiile respective. Din aceste considerente se impune şi funcţia critică a teoriei generale a dreptului şi statului. Funcţia practică derivă din faptul că orice ştiinţă (şi aici teoria generală a dreptului şi statului nu face excepţie ) nu se limitează numai cu statutul de ştiinţă teoretică. Ea tinde şi la acela de ştiinţă aplicativă, la asumarea unei funcţii practice, în această ordine de idei, teoria urmează să-şi aducă propria contribuţie în vederea fundamentului decizional şi funcţional juridic. Funcţia didactică. Concomitent cu procesul de afirmare a teoriei generale a dreptului şi statului în sistemul general al ştiinţelor, asistăm şi la impunerea valenţelor ei ştiinţifice în procesul de pregătire a viitorilor jurişti. 1

Ion Vlăduţ, Introducere în sociologia juridică, Bucureşti, 2000, pag. 203.

-Ş 25 t-

Boris Negru, Alina Negru

Rolul şi importanţa teoriei generale a dreptului şi starului rezultă şi din multe alte funcţii, cum ar fi: • Funcţia de cercetare şi formulare a legilor, care guvernează fe nomenele juridice în parte şi întreaga realitate juridică a societăţii, în această ordine de ideii, pentru a nu rămîne în urmă de viaţă, teoria trebuie să se dezvolte neîntrerupt, înaintînd generalizări noi şi aprofundînd adevărurile de acum stabilite; • Funcţia euristică, ce constă în elaborarea principiilor, metodelor şi mijloacelor de cercetare a fenomenelor şi proceselor politico-juridice. O bună cunoaştere, explicare şi interpretare a realităţii juri dice necesită o metodologie corespunzătoare; • Funcţia antologică, ce se manifestă prin evidenţierea celor mai generale legi ale existenţei fenomenelor şi instituţiilor politico-juridice şi explicarea destinaţiilor lor sociale; • Funcţia previziunii ştiinţifice, care constă în prezicerea bazată pe generalizarea datelor teoretice şi experimentale şi pe cunoaş terea legităţilor obiective ale dezvoltării fenomenelor şi procese lor juridice, în acest sens e semnificativă poziţia marelui cugetător francez din prima jumătate a secolului al XlX-lea Auguste Comte. Rostul ştiinţei pentru Comte nu este a afla ceea ce este, a descoperi felul de a fi al realităţii. Acesta este un fel van de a specula. Rostul ştiinţei este numai a prevedea;1 • Funcţia de generalizare şi sintetizare a cunoştinţelor furnizate de ştiinţele juridice de ramură, în acest scop teoria scoate din toate elementele dreptului ceea ce constituie articulaţia însăşi a gîndirii juridice; • Funcţia metodologică faţă de ştiinţele juridice de ramură. Teoria generală a dreptului şi statului furnizează celorlalte domenii ale ştiinţelor juridice de ramură premisele şi categoriile conceptuale şi metodologice; « Funcţia educativă, ce se manifestă prin introducere tuturor celor interesaţi în lumea dreptului, în lumea dreptăţii şi echităţii sociale, în lumea respectului faţă de ordinea legală; • Funcţia ideologică, care constă în elaborarea unor concepţii, te orii despre drept, stat, realitatea juridică a societăţii. Astfel, teo ria generală a dreptului şi statului studiază diferite concepţii care Mircea Djuvara, Opera citată, pag. 352. ^ 26 ^

Teoria generală a dreptului şi statului

au existat de-a lungul istoriei cu privire la fenomenele juridice, în exerciţiul ei curent, ştiinţa dreptului, în general, şi Teoria generală a dreptului şi statului, în particular „e critică în raport cu dreptul în vigoare, care stă sub judecata ei principală; fără această judecată ştiinţa dreptului numai merită să-şi aroge magnitudinea de teorie creatoare pentru dreptul însuşi".1 Evident că nici una din funcţiile teoriei generale a dreptului şi starului nu e de sine stătătoare şi nu există izolat de celelalte funcţii. Ele conlucrează între ele formînd un întreg şi contribuie la soluţionarea problemelor ce stau în faţa teoriei ca ştiinţă şi ca disciplină didactică.

1.8. Teoria generală a dreptului şi statului în conexiune cu aite ştiinţe sociale *

Intre sistemul ştiinţelor juridice, în general, teoria generală a dreptului şi statului, în special, şi celelalte ştiinţe sociale există interdependenţă şi interacţiuni cognitive fireşti, pe suportul unităţii domeniilor lor de referinţă şi cercetare. Pentru a-şi îndeplini funcţiile, ştiinţele juridice nu pot să rămînă izolate de alte ştiinţe sociale cu care trebuie să coopereze. Cu atît mai mult, nici o ştiinţă, inclusiv cele juridice, nu se pot pretinde a fi autosuficiente, în sensul că nu ar avea nevoie de alte ştiinţe conexe. Printre ştiinţele conexe ştiinţelor juridice se numără, de exemplu ştiinţa economică. După cum, pe bună dreptate menţionează profesorul universitar Sofia Popescu: „este suficient să ne gîndim la instituţiile dreptului civil şi dreptului comercial pentru a ne convinge că acestea nu pot fi înţelese cu adevărat, decît cu condiţia studierii suportului lor economic. Şi numeroase alte instituţii juridice, din alte ramuri ale dreptului cu implicaţii şi repercusiuni economice şi invers, evoluţia dreptului este puternic influenţată de situaţia economică."2 Din punct de vedere a situaţiei economice, dreptul şi statul sînt cercetate, în principal, ca factori economici primordiali, care în context cu alţi factori, vor influenţa asupra relaţiilor economice, asupra apariţiei, modificării şi dezvoltării lor, la determinarea, funcţionalitatea şi apărarea anumitor forme de proprietate, producţie, legăturilor marfă-bani etc. ' Gheorghe C. Mihai. Radu I. Motica, Opera citată, pag. 10. 2 Sofia Popescu, Opera citată, pag. 24-25.

^ 27 &

Boris Negru, Alina Negru

0 altă ştiinţă socială cu care ştiinţele juridice cooperează este polito logici care are ca obiect de studiu puterea şi statul, de care nu se poate face abstracţie în cercetarea dreptului. Funcţionarea oricărei societăţi a presupus dintotdeauna necesitatea creării acelui sistem instituţionalizat de control, capabil să reglementeze activitatea autorităţilor publice de orice nivel. Cu alte cuvinte, existenţa şi manifestarea statului implică un anumit „statut al puterii", limitat în măsura posibilului, pentru a o împiedica să devină o prerogativă la discreţia celor ce o exercită.1 Acest „statut al puterii" va fi fundamentat, în primul rînd, prin Constituţie şi va fi, indiscutabil, obiect de studiu atît al politologici, cît şi al ştiinţelor juridice. Ele, în colaborare, şi vor încerca să răspundă la întrebarea, cum să dai guvernului destulă putere, fără ca să-i dai prea multă? 2 Cunoştinţele istorice sînt şi ele strict necesare ştiinţelor juridice, deoarece structurile fundamentale ale vieţii juridice s-au format şi au evoluat în decursul istoriei. Pentru a explica instituţiile juridice actuale, ştiinţele juridice recurg la studierea trecutului, a originilor şi a dezvoltării lor de-a lungul diferitelor perioade ale istoriei omenirii.3 Mircea Djuvara concepea ştiinţa dreptului ca unul din elementele cele mai de seamă ale societăţii, ca o ştiinţă sociologică: „Aceasta e profund adevărat în sensul că sociologia şi toate ştiinţele sociale se află la baza dreptului. Dreptul, studiind relaţiile sociale, adică relaţiile între oameni, porneşte de la o primă cunoştinţă, care este cunoştinţa sociologică lato sensu. Dar dreptul nu se confundă cu sociologia, dreptul este altceva, pentru ca pornind de la aceste observaţiuni concrete, are caracteristic tocmai aprecierea juridică cuprinsă în relaţia de drept, pe care am analizat-o şi care nu este studiată de sociologie decît ca un fapt care nu se discută; dreptul prin esenţa lui o discută, pentru ca menirea lui e să o fundeze în mod raţional. Sociologia poate, şi aceasta e foarte interesant pentru drept să constate care sînt aprecierile care se fac de o societate la un moment dat. Se studiază în felul acesta, instituţiile societăţii, instituţiile juridice şi evoluţia lor. Acest studiu sociologic este foarte instructiv întrucît se constată ceea ce este dat."4 1

Ion Deleanu, Mihai Enache, Premisele şi mecanismele statului c/e drept. - Dreptul, nr. 12, 1993, pag. 35. 2 Doina Apostol Tofan, Puterea discreţionară si excesul de putere al autorităţilor publice, Bucureşti, 1999, pag. 7. 3 Sofia Popescu, Opera citată, pag. 25. 4 Mircea Djuvara, Opera citată, pag. 245.

-a 28 i-

Teoria generală a dreptului şi statului

Astfel, ştiinţele juridice trebuie să ţină cont în generalizările lor teoretice de concluziile la care a ajuns sociologia, de rezultatele obţinute de aceasta în investigarea concretă a fenomenelor. La rîndul ei, sociologia trebuie să-şi fundamenteze interpretarea materialului faptic pe premise teoretice şi concepte juridice fundamentale, formulate în planul ştiinţelor juridice. O altă ştiinţă umanistă cu care ştiinţele juridice trebuie să coopereze este psihologia. Astfel desfăşurarea procesului judiciar ridică probleme psihologice, în soluţionarea cauzelor avîndu-se în vedere nu numai faptele materiale, ci şi manifestările spirituale, intenţiile omeneşti. Problemele concrete cu care se confruntă practicienii dreptului (judecătorii, procurorii, avocaţii, notarii etc.) sînt legate de aprecierea mărturiilor, aprecierea vinovăţiei în cauzele penale, interpretarea voinţei părţilor în actele juridice, cum sînt contractele, testamentele, recunoaşterile de partinitate etc. Filosofici se diferenţiază de alte ştiinţe prin universalitatea obiectului său. în timp ce alte ştiinţe ne dau cunoştinţe fragmentare, referitoare doar la anumite domenii ale realităţii, filosofia este totalizatoare, obiectul ei de cercetare fiind totalitatea. După cum preciza Mircea Florian. „ştiinţa orientează în lume, filosofia orientează asupra lumii; ştiinţa se mărgineşte cu ceea ce este condiţionat şi mărginit, filosofia îmbrăţişează Necondiţionatul şi Infinitul".' Din cele spuse rezultă cooperarea ştiinţelor juridice cu filosofia. Filosofia se distinge de ştiinţele juridice nu numai prin gradul ei mai mare de generalitate, ci şi printr-un alt sistem de referinţă a juridicului (drept, stat, realitate juridică etc.) la Universal, Infinit, în timp ce filosofia priveşte dreptul în esenţa sa universală, ştiinţa dreptului studiază dreptul în natura şi caracterele lui particulare. „Nici o ştiinţă juridică specială din marea familie a ştiinţelor juridice nu poate să spună ce este dreptul în general, ceea ce are el universal, ci poate numai să spună ce este dreptul la un anumit popor (de exemplu, drept anglo-saxon, drept francez, drept german ş.a.m.d.), într-un anumit moment dat".2 Deci, cercetarea dreptului în general depăşeşte competenţa oricărei ştiinţe juridice, ea fiind apenajul filosofici dreptului. „Căci - preciza P. P. Negulescu orice categorie de cercetări, oricît ar fi de mărginită, implică totdeauna o sumă de probleme generale, ce nu se mai pot dezlega cu mijloacele ştiinţei respective şi pentru a căror dezlegare cei ce se ocupă cu ele trebuie să se ridice mai sus şi să pătrundă în domeniul speculaţiilor filosofice."3 1

Mircea Florian, îndrumare în filosofie, Bucureşti, 1992, pag. 21. Constantin Stroe, Reflecţii filosofice asupra dreptului, Bucureşti, 1998, pag. 34. 1 Paul P. Negulescu, Problema ontologică. In: Scrieri inedite, Voi. III, Editura Academiei, Bucureşti, 1972, pag. 325-327. 2

-Ş 29 t-

Boris Negru, Alina Negru

Teologia este şi ea într-un sens o ştiinţă normativă. Dar normativitatea ei e cu totul în alt plan decît ştiinţa dreptului: „credinţa fără fapte, moartă este" (lacob, 26), iar adevărata credinţă este „credinţa care este lucrătoare prin iubire" (Gal. 5,6).' Normative fiind, legătura dintre ştiinţa dreptului şi teologie este strînsă. în acelaşi timp însă scoatem în evidenţă faptul că în timp ce teologia se referă la adevărul divin, ştiinţa dreptului se referă la adevărul relativ, rezultă din voinţa şi inteligenţa oamenilor ce fac parte din societate. Scopul teologiei este de a călăuzi omul spre mântuire, în timp ce scopul dreptului este nu individul perfect, ci individul care îşi pune la baza comportamentului său normele juridice. Există multiple norme juridice ce au legături indisolubile cu cele religioase (să nu furi, să nu ucizi, etc.), există şi norme juridice ce nu au nici o legătură cu comandamentele religioase. Menţionăm că şi multe alte ştiinţe sociale se află într-o legătură strînsă şi cooperează cu ştiinţele juridice. Această cooperare nu rămîne neschimbată, exact aşa cum şi problemele umanităţii sînt dinamice. Numai în ultimul timp s-au produs şi se produc schimbări radicale în plan economic, politic, social, cultural, în toată complexitatea lor. Lumea de astăzi, din debutul mileniului trei, „se află într-o puternică interdependenţă, intercondiţionare, trăieşte epoca globalizării cu toate efectele, bune si mai puţin bune, ce decurg din aceasta." 2 Realitatea socială şi cea juridică capătă în acest context o importanţă aparte şi necesită rectificări în procesul cognitiv.

U. Teoria generală a dreptului şi statului în conexiune cu celelalte ştiinţe juridice După cum am menţionat anterior, complexitatea realităţii juridice şi modalitatea de cercetare a aspectelor impune diferenţierea ştiinţelor juridice în cîteva grupe. Urmează să ne pronunţăm asupra trăsăturilor comune şi deosebirilor ce există între teoria generală a dreptului şi statului şi celelalte ştiinţe juridice.

1 Ion Dogaru, Dan Claudiu Dănişor, Gheorghe Dănişor, Teoria generală a dreptului, Bucureşti, 1999, pag. 11. - Costică Voicu, Teoria generală a dreptului, Bucureşti, 2002, pag. 9.

-= 30 &

Teoria generală a dreptului şi statului

î. 9.1. Ştiinţele juridice istorice Din această grupă fac parte asemenea ştiinţe juridice, cum ar fi: istoria universală a statului şi dreptului, istoria statului şi dreptului românesc, istoria doctrinelor politice şi juridice. Aceste ştiinţe îşi propun drept scop reconstituirea şi interpretarea trecutului. Ele fac parte din ştiinţele care, de rînd cu filosofia şi dreptul, „au avut cel mai mult de suferit în lunga perioadă de dominaţie comunistă, deoarece baza studiului acestora o constituie libera circulaţie a ideilor şi originalitatea opiniilor, care, dacă nu ar fi fost îngrădite, ar fi putut duce la aprecieri personale sau chiar critice asupra doctrinei oficiale".' Dar, e ştiut, că în istorie, în drept nu există alternativă şi lucrurile urmează a fi expuse aşa cum sînt, fără a sustrage sau a completa, fără a merge la compromis. Ştiinţele juridice, ca şi teoria generală a dreptului şi statului, studiază statul, dreptul ca fenomene sociale luate în ansamblul lor. In acelaşi timp, însă, aceste ştiinţe diferă. în timp ce istoria studiază statul, dreptul, realitatea juridică dintro anumită ţară (de exemplu, istoria statului şi dreptului românesc), teoria generală poate face abstracţie de aceasta, neconcretizînd despre ce stat sau drept este vorba. Caracteristic, de asemenea, e şi faptul că istoria studiază statul, dreptul în strictă ordine cronologică ,ceea ce nu e o trăsătură caracteristică obligatorie a teoriei. Rolul ştiinţelor juridice istorice e semnificativ. Studiul istoriei statului, dreptului „scoate la iveală existenţa unor legi ale apariţiei, devenirii sau dispariţiei unor forme de drept în strîns contact cu legile generale ale dezvoltării sociale sau bazine de civilizaţie juridică atestate în timp".2 Principalul e ca ştiinţele istorice juridice să restabilească trecutul nostru la justa sa valoare, să pună la dispoziţie cititorului faptele reale, în majoritate necunoscute sau cunoscute eronat. O întrebare aparte e problema coraportului teoriei generale a dreptului şi statului cu filosofia dreptului. Precizăm că între termenul de „teorie generală" şi cel de „filosofia dreptului" nu este numai o diferenţă de denumire. Există între ei şi o deosebire în ce priveşte materia la care se referă. Sîntem de acord cu profesorul Gheorghe Boboş, care consideră că „încercarea de a pătrunde în Eleodor Focseneanu, Istoria constituţională a României, Bucureşti, 1992, pag. 7. Nicolae Popa, Opera citată, pag. 11.

31 t-

Boris Negru, Alina Negru

esenţa dreptului este în primul rînd un demers filosofic, întrucît „a filosofa" înseamnă încercarea de a pătrunde în realitate".1 Teoria generală a dreptului şi statului, precum şi celelalte ştiinţe juridice, prin natura lor, se limitează să explice fenomenele juridice existente, expun „ceea ce este", în timp ce filosofia dreptului are sarcina să cerceteze tocmai „ceea ce trebuie" sau „ceea ce ar trebui să fie" în drept, în opoziţie cu „ceea ce este", opunînd astfel un ideal de drept unei realităţi juridice date.2 Cu alte cuvinte, filosofia dreptului este disciplina care defineşte dreptul în universalitatea sa logică. în ceea ce ne priveşte, susţinem opinia conform căreia, „fiîosofia dreptului ar avea de rezolvat trei probleme vitale pentru teoriile din cadrul ştiinţei numită Teoria Generală a dreptului şi, prin aceasta, pentru teoriile din cuprinsul celorlalte ştiinţe şi practici juridice: a) condiţiile de justificare a dreptului; b) condiţiile de valabilitate a categoriilor juridice; c) condiţiile de adeverire a omului prin dreptul pozitiv. Prima problemă deschide calea axiologiei juridice, a doua - a epistemologiei juridice, a treia — a antropologiei juridice" ?

1.9.2. Ştiinţele juridice de ramură Ramura studiază fenomenele juridice particulare - ramurile dreptului, cum ar fi, ştiinţa dreptului constituţional, a dreptului administrativ, a dreptului civil, a dreptului penal etc. Ramura dreptului constituie un ansamblu de norme juridice care reglementează relaţiile sociale în baza unei metode speciale de reglementare normativă. Fiecare ştiinţă juridică de ramură studiază problemele juridice (norma juridică, raport juridic, răspundere juridică ş.a.) ce aparţin ramurii de drept corespunzător în strînsă concordanţă cu cerinţele şi năzuinţele din care s-au născut. La studierea problemelor respective fiecare ramură de drept se conduce de categoriile şi principiile elaborate de teoria generală a dreptului şi statului. Astfel, ultima apare ca o ştiinţă metodologică pentru ştiinţele juridice de ramură. în acelaşi timp însă acestea îşi păstrează particularităţile lor. în timp ce teoria studiază dreptul, statul ca fenomene sociale integre, ştiinţele ju1 2 3

Gheorghe Boboş, Teoria generală a dreptului, Cluj-Napoca, 1994, pag. 9. Constantin Stroe, Compendiu de filosofia dreptului, Bucureşti, 1999, pag. 23. Gheorghe C. Mihai, Radu I. Motică, Opera citată, pag. 209.

-Ş 32 &

Teoria generală a dreptului şi statului

ridice de ramură studiază doar anumite particularităţi şi componente ale acestora. Existenţa ştiinţelor juridice de ramură are un caracter obiectiv. Se ştie, că dreptul unui stat este alcătuit din numeroase norme şi instituţii. Acestea formează sistemul unitar al dreptului statului respectiv. Acest sistem unitar există în diversitatea ramurilor ce-1 conţin. Evident, nu trebuie confundată ramura de drept cu ştiinţa de ramură. Ştiinţa juridică de ramură nu se limitează doar la o simplă interpretare a lumii normelor juridice şi a raporturilor ce se nasc în baza lor. Fiind un sistem de cunoştinţe obţinute prin metode corespunzătoare şi exprimate în concepte, categorii, principii, noţiuni, ştiinţa nu se referă numai la starea de azi a fenomenelor cercetate. Ea va analiza învăţămintele trecutului, practica dreptului, interacţiunile dreptului respectiv cu alte domenii. Concomitent ştiinţa juridică de ramură se ocupă şi cu studiul viitorului. Reamintim că ştiinţele juridice îndeplinesc şi o funcţie prospectivă, de anticipare teoretică, de previziune a evoluţiei obiectului de care se ocupă ştiinţa dată. Ştiinţele juridice de ramură pot fi privite pe plan mondial, naţional, regional. Spre exemplu, ştiinţa dreptului constituţional poate fi privită ca o ramură a ştiinţei universale, ca o ramură a ştiinţei naţionale (ştiinţa dreptului constituţional din Republica Moldova, Federaţia Rusă, România etc.), ca o ştiinţă regională (ştiinţa dreptului constituţional european, ştiinţa dreptului constituţional al statelor membre C.S.L).

L 9. J. Ştiinţele juridice interramurale In multe domenii de activitate umană s-a impus necesitatea unor reglementări speciale, întrucît aceste domenii depăşesc domeniul de reglementare caracteristic unei ramuri, s-a simţit nevoia constituirii unor grupe de norme. Aceste norme însă fac parte din diverse ramuri de drept, ceea ce ne permite încadrarea lor aparte. De exemplu industria are un drept al ei, dreptul industrial, care are o importanţă deosebită. Necesitatea ocrotirii mediului înconjurător a generat o asemenea grupă distinctă de norme, cum ar fi dreptul ecologic.

7.9.4. Ştiinţele juridice auxiliare Din categoria acestor ştiinţe fac parte: criminalistica, criminologia, medicina legală, statistica judiciară, logica juridică, etc. Caracteristic aces-Ş 33 t-

l Boris Negru, Alina Negru

~ .......... ~....^..~ ~~...'. . tor ştiinţe e faptul că ele ajută la cunoaşterea mai profundă a fenomenelor juridice şi la corecta interpretare şi aplicare a normelor juridice. Ştiinţele juridice auxiliare oferă importante date şi argumente ştiinţifi ce cu privire la evoluţia fenomenului infracţional, cu privire la conţinutul şi formele de manifestare ale unor raporturi sociale date, pe care teoria le uti lizează în scopul extragerii concluziilor de sinteză ce se impun, care consti tuie un ajutor preţios în cercetarea efectuată în ştiinţele juridice auxiliare. 1

1.10. Teoria generală a dreptului şi statului în practica socială După cu am menţionat anterior teoria generală a dreptului şi statului ocupă un loc deosebit atît în sistemul ştiinţelor sociale, cît şi în sistemul ştiinţelor juridice. Totodată menţionăm faptul că teoria generală a dreptului şi statului se află într-o stînsă legătură cu practica socială. După cum menţiona Constantin Stere, „ştiinţa dreptului este o ştiinţă eminamente practica, în sensul kantian al cuvîntului: ea trebuie să pună norme pentru viitor, trebuie să corespundă scopurilor pe care şi le propune societatea; ea, într-un cuvînt se adresează legislatorului" şi, după cum spunea A. Menger: „Ochiul unui adevărat legislator e neclintit îndreptat spre viitor".2 Ideea scopului urmărit de societate e atît de predominată în drept, încît Ghering s-a crezut îndreptăţit să pună pe frontispiciul lucrării sale principale, ca moto, cuvintele: „Scopul este creatorul întregului drept".3 Teoria, în general, şi teoria dreptului şi statului, în particular, este rezultatul producţiei spirituale obşteşti. Ea este cea care definitivează scopurile activităţii umane şi determină mijloacele de realizare a lor. Cu alte cuvinte, ea este conceperea practicii existente. La rîndul său, practica nu e o simplă experienţă subiectivă a unui cercetător. Ea apare ca o activitate a oamenilor care asigură existenţa şi dezvoltarea societăţii, ea e temelia vieţii oamenilor. Practica constituie criteriul adevărului, examinatorul principal al teoriei. Fiecare ştiinţă îşi determină legăturile sale cu practica. Astfel, ştiinţa dreptului recomandă adoptarea normelor juridice de care societatea are nevoie. Aceste norme juridice „nu au înţeles decît numai pentru că se aplică la anumite cazuri concrete, la relaţiile juridice dintre oameni. Ele au 1 2 3

Dumitru Mazilu, Opera citată, pag. 8. Constantin Stere, Opera citată, pag. 269. Idem.

-i 34 i-

i

l

Teoria generală a dreptului şi statului

o însemnătate practică din acest punct de vedere, altfel nu ar avea nici un interes".1 Legătura dintre ştiinţele juridice şi practică a crescut îndeosebi în ultimul timp cînd un şir de societăţi şi-au propus drept scop edificarea statelor de drept. Dar în asemenea condiţii teoria generală a dreptului face o permanentă generalizare a experienţei practice, constată lacunele dreptului, determină relaţiile sociale care necesită o reglementare normativă juridică şi. dimpotrivă, scoate în evidenţă acele relaţii, reglementarea cărora ar fi oportună prin intermediul altor norme sociale. Subliniind legătura indisolubilă a teorie generale a dreptului şi statului cu practica menţionăm însemnătatea incontestabila a ştiinţei teoretice în pregătirea viitorilor practicieni în domeniul jurisprudenţei. Fără o pregătire teoretică a viitorilor specialişti nu poate fi vorba de o societate în care să guverneze legea.

Mircea Djuvara, Opera citată, pag. 107.

-m 35 =-

Boris Negru, Alina Negru

Subiecte de evaluare: î. Ce este ştiinţa dreptului în general? 2. în ce categorii pot fi grupate ştiinţele? 3. Ce categorii de ştiinţe sociale cunoaşteţi? 4. Dezvăluiţi sistemul ştiinţelor juridice. 5. Ce constituie teoria generală a dreptului şi statului? 6. Care e obiectul de studiu al teoriei generale a dreptului şi statului? 7. Ce loc ocupă teoria generală a dreptului şi statului în sistemul ştiinţelor sociale şi în sistemul ştiinţelor juridice?

Literatura recomandată:__________________________ î. Ion Ceterchi, Mumcilo Luburici, Teoria generală a statului şi dreptului, Bucureşti, 1983. 2. Gheorghe Lupu, Gheorghe Avornic, Teoria generală a dreptului, Chişinău, 1997. 3. Dumitru Baltag, Alexei Guţu, Teoria generală a dreptului, Chişinău, 2002. 4. Mircea Djuvara, Teoria generală a dreptului (Enciclopedia juridică), Bucureşti, 1995. 5. Ion Dogaru, Elemente de teorie generală a dreptului, Craiova, 1994. 6. Ion Craiovan, Teoria generală a dreptului, Bucureşti, 1999. 7. Dumitru Mazilu, Teoria generală a dreptului, Bucureşti, 2000. 8. Nicolae Popa, Teoria generală a dreptului, Bucureşti, 1996, 2002. 9. Alexandru Vallimărescu, Tratat de enciclopedia dreptului, Bucureşti, 1999. 10. Sofia Popescu, Teoria generală a dreptului, Bucureşti, 2000.

-Ş 16 ir

I

Baza metodologică a teoriei generale a dreptului

|jţ SJÎ l ":.„Me&afi cM/ăpcar» Ivnrlrimzs.dnimidiMii&riduf, . : . . • - . 7-"." fi | ;.••.'. F;raăe"ras Bace»;;?,.

Metodologie. Consideraţii generale. Conceptul metodologiei juridice.

Metodele speciale ale cercetării juridice. Metoda logică. Metoda istorică. Metoda comparativă. Metoda sociologică. Metoda experimentală. Metode cantitative.

2.1. Consideraţii generale Obiectul de studiu este o condiţie necesară, nu însă şi suficientă, pentru ca teoria generală a dreptului şi statului să fie o ştiinţă autonomă, o ştiinţă în sensul deplin al cuvîntului. Ea urmează să dispună şi de o bază metodologică ştiinţifică. In caz contrar, obiectul rămîne o realitate necunoscută. Nu există cercetător - remarca Lucian Blaga - care să nu fie preocupat, în prealabil, într-un chip sau altul, de metoda de cercetare. „Oamenii de ştiinţă valorifică sistemul de procedee înjghebat încetul cu încetul prin colaborarea generaţiilor de înaintaşi, acordînd încredere metodei constituite prin eforturile celorlalţi, în timp ce orice filosof îşi pune problema metodei încă o dată".1 Etimologic, cuvîntul „metodă" vine de la grecescul „methodos", ceea ce înseamnă „cale", „mijloc", „mod de expunere". Transpus în ştiinţă, termenul de „metodă" capătă înţeles de mod de cercetare şi de transformare a realităţii obiective. Sub această accepţiune, metoda „ia naştere prin conversiunea domeniului teoretic enunţiativ consemnativ al unei fiinţe în domeniul teoretic normativ, în indicaţii şi prescripţii asupra modului cum trebuie abordat obiectul pentru a se obţine despre el cunoştinţe autentice."2 Astfel, metoda devine, cum plastic se exprima Bacon, „un factor care luminează drumul călătorului". Uneori metoda este definită ca un „procedeu folosit pentru realizarea unui lucru sau atingerea unui scop", „modul de a cerceta fenomenele naturii şi ale societăţii", „totalitatea procedeelor practice folosite la predarea unei discipline".3 Prin metodă, Rene Descartes înţelegea „reguli sigure şi uşoare, graţie cărora cine le va fi observat cu exactitate nu va lua niciodată ceva fals drept adevărat, şi va ajunge, cruţîndu-şi puterile minţii şi mărindu-şi progresiv ştiinţa, la cunoaşterea adevărată a tuturor acelora de care va fi capabil".4 Cel care urmează o metodă ştiinţifică trebuie să procedeze sistematic, după principii şi să nu ocolească calea ce trebuie să rămînă mereu deschisă 1 2 3 4

Lucian Blaga, Despre conştiinţa filosofică, Timişoara, 1974, pag. 72. Dicţionar defilosofie, Bucureşti, 1978, pag.457. Dicţionarul limbii române moderne, Bucureşti, 1958, pag. 496. Rene Descartes, Discurs asupra metodei, Bucureşti, 1957, pag. 16.

-m ss =-

Teoria generală a dreptului şi statului calea critică, cale regală pentru setea de cunoaştere a raţiunii omeneşti. 1 Din acest punct de vedere, „metoda" se apropie, dar nu se identifică cu jnnetodologia" care are o sferă mai largă de cuprindere, semnificînd un ;îem de metode de cercetare folosite de o ştiinţă. Precizăm, de asemenea, „metoda" nu se confundă nici cu „metodica", parte a didacticii generale e studiază principiile, metodele şi formele de predare adaptate fiecărui ct de învăţămînt. Metoda se defineşte pe mai multe trepte de generalitate: • metode proprii de cercetare; • metode de cercetare comune mai multor ştiinţe; • metode generale de cercetare. între aceste trepte nu există o ruptură. Fiecare treaptă în parte are locul d. Metodele menţionate se interpătrund şi se completează reciproc. Una dintre metodele cu mare rezonanţă filosofică pentru toate ştiinţele, inclusiv cele juridice, este dialectica. Cuvîntul „dialectică" (de la latinescul dialegomai - a discuta, a polemiza este unul din termenii filosofiei cei mai întrebuinţaţi de la marii ginditori din antichitate şi pînă la Hegel, Marx şi contemporanii noştri. Termenul are accepţiuni diferite, asupra cărora nu insistăm, menţionînd doar că Pîaton, Hegel, Marx remarcă cele trei mari sensuri ale dialecticii:2 a) Dialectica scoate în evidenţă legătura, relaţia, continuitatea dintre toate cunoştinţele şi lucrurile. Este un adevăr elementar pentru dia lectică interdependenţa tuturor lucrurilor, recunoaşterea complexi tăţii. b) Noţiunile care alcătuiesc o unitate sau o continuitate sînt diferite pînă la opoziţie şi de aceea sînt corelative. Dialectica constată că lumea, cu toată unitatea şi continuitatea ei, este plină de antinomii: bine şi rău, iubire şi ură, atracţie şi respingere, pozitiv şi negativ, pace şi război. c) Realitatea este schimbare, proces, devenire, se supune permanent mişcării sub impulsul contradicţiei. Consemnînd valoarea permanentă a dialecticii, menţionăm necesitatea aplicării ei în procesul de cunoaştere a tuturor fenomenelor sociale şi naturale. Pe noi ne interesează îndeosebi metodele de cercetare pe care se sprijină ştiinţele juridice, în general, şi teoria generală a dreptului şi statului, în special. 1 2

Immanuel Kant, Critica raţiunii pure, Bucureşti, 1969, pag. 631-632. Ion Craiovan, Introducere înfilosofia dreptului, Bucureşti, pag. 170-171.

-Ş 39 &

Boris Negru, Alina Negru

In literatura de specialitate metodologia juridică e definită în mod diferit. De exemplu, Gheorghe Avornic consideră că metodologia juridică e „un ansamblu de metode de cercetare în domeniul ştiinţelor juridice", „sistemul celor mai generale principii de investigaţie, deduse din sistemul celor mai generale legi obiective".1 Dumitru Baltag împărtăşeşte concepţia profesorului N. Popa care consideră metodologia juridică ca un „sistem al acelor factori de relati vă invariantă într-un număr suficient de mare de metode, factori ce au ca obiect raporturile, legăturile, relaţiile ce se stabilesc între diferite metode în procesul cunoaşterii fenomenului juridic."2 în viziunea savantului rus Serghei Alexeev, metodologia juridică e metodologia filosofică acomodată la materialul juridic concret.3 Grigorii Fiodorov concepe metodologia juridică ca o totalitate de principii teoretice, procedee logice şi metode speciale de cercetare a materiei statal-juridice, determinate de cunoştinţa filosofică.4 Din definiţiile citate mai sus rezultă că metodologia juridică constituie o totalitate de procedee şi metode, folosite de către ştiinţele juridice, în general, şi de către teoria generală a dreptului şi statului, în special. Metodologiei juridice îi revine rolul busolei, care dă posibilitate cercetătorului să se orienteze în realitate şi să-şi determine strategia obiectivă de cercetare a realităţii juridice.

2.3. Metodele speciale ale cercetării juridice Printre principalele metode ale cercetării juridice pot fi menţionate: metoda logică, metoda istorică, metoda comparativă, metoda sociologică, metoda experimentului, metodele cantitative ş. a. In continuare ne vom referi la analiza lor.

1

Gheorghe Lupu, Gheorghe Avornic, Teoria genera/ă a dreptului, Chişinău, 1997, pag. 19-20. Dumitru Baltag, Teoria generală a dreptului şi statului, Cimişlia, 1996, pag. 15-16; Nicolae Popa, Opera citată, pag. 24. 3 Cepreă AneKceeB, Odutan meopun npaea, Mocnea, 1982. 4 rpiiropiiM eaopOB, Teopun zocydapcmfia u npaea, Chişinău, 1998, pag. 17. 2

-s 40 &

Teoria generală a dreptului şi statului

73î & •*/*

i G

în cercetarea dreptului, statului, realităţii juridice a societăţii, teoria generală a dreptului şi statului, celelalte ştiinţe juridice aplică pe larg mes>da logică. Metoda logică „constă în ansamblul procedeelor şi operaţiilor metodologice şi gnoseologice care mijlocesc posibilitatea cunoaşterii structurii P dinamicii raporturilor necesare între diferitele componente (subsisteme) e sistemului juridic din societate".1 Despre însemnătatea logicii în procesul de studiere a fenomenelor ju-liâice vorbeşte însuşi făptui că s-a conturat ca o disciplină aparte logica alva, oamenii au încheiat un contract social. Prin contractul social ncreiat între monarh şi supuşii săi, aceştia din urmă ar fi renunţat la toate a : rrarile lor şi la întreaga libertate naturală în folosul monarhului, căruia î recunosc o putere nelimitată. Purtătorul suveranităţii nu este poporul, ci •nssarhul. Premisele filosofice de la care pleacă Hobbes pentru a deduce concep-:;,;. îi politică sînt: omul nu este sociabil de la natură; omul este în mod mitral egoist, caută numai binele său propriu, este insensibil faţă de cel :ora. Dacă omul ar fi privit ca guvernat numai de natura sa, ar trebui 3B se recunoască drept inevitabil un război permanent între fiecare individ pi semenii săi, pentru că fiecare caută să aibă un folos în dauna celorlalţi Sfcomo homini lupus. Condiţia omului, aşa cum era înainte de instituirea jpfitnilui şi cum ar fi azi, dacă acesta n-ar exista, este deci un bellu omnium j.; •;;:••« omnes, în această stare de natură dreptul individual este nelimitat, s omnium in omnia. Hobbes afirmă însă posibilitatea pe care o are K. A. KoMapOB, A. B. MaiibKO, Teopim zocydapcmaa u npaea, MocKBa, 2001 , pag. 204.

^ 67 &

Boris Negru, Alina Negru

orice om de a ieşi din această stare de natură, mizeră şi odioasă, din cauza pericolelor pe care le produce războiul continuu. Aceasta însă este posibilă numai graţie unui contract de a institui statul, care curmă războiul, desfrîul şi anarhia, dar suprimă cu totul libertatea.1 In viziunea lui John Locke, prin contractul social oamenii au jertfit nu toate, ci doar o parte a drepturilor lor iniţiale în interesul asigurării pentr cealaltă parte a proprietăţii individuale şi a libertăţii. împotriva concepţiei lui Hobbes, el susţine că omul este în mod natu ral sociabil şi nici nu există stare naturală fără societate; dimpotrivă, pentru; om, starea naturală este tocmai societatea. Această stare de heliu omnium \ contra omnes, pe care şi-a închipuit-o Hobbes, este contrarie realităţii. Inj starea naturală, concepută de Locke, omul are deja anumite drepturi (drep tul la libertatea personală, dreptul la muncă, dreptul la proprietate). Ceea] ce lipseşte este autoritatea care poate să garanteze aceste drepturi. Pentru; a asigura o atare garanţie, indivizii trebuie să renunţe la o parte din drep turile lor naturale, să consimtă la anumite limitări şi aceasta se face prin contract. Dar acela care a fost investit cu autoritatea publică nu poate să se folosească de ea după bunul său plac, pentru că însăşi autoritatea i-a fost : încredinţată pentru protecţia particularilor. Aşadar, statul nu este o simplă expresie a puterii, ci trebuie, prin natura sa să garanteze drepturile individuale. „Pentru realizarea acestei meniri, statul, apreciază Locke, trebuie să aibă o anumită organizare, în acest context, Locke schiţează teoria separării puterilor în stat, arătînd că puterea legiuitoare trebuie să fie despărţită de puterea ] executivă (administraţia şi justiţia) şi de cea federativă (apărarea externă a statului), teorie care mai tîrziu va fi prelucrată de către Montesquieu."2 O viziune mult mai progresistă o are Jean Jacques Rousseau. El sus-1 treS ţine în lucrarea sa „Contractul social", că puterea monarhului este dependenta de popor care i-a acordat-o fără a renunţa la libertatea sa inalienabilă. Poporul are dreptul să se răscoale dacă monarhul uzurpă această putere. Gîndirea politică a lui Jean Jacques Rousseau se sprijină pe două ipoteze: a) Societatea civilă a corupt starea de natură. b) Societatea civilă nu este acceptabilă decît dacă are la bază „un pact social." „Omul s-a născut liber dar pretutindeni e înlănţuit. Cutare ins se crede stăpînul altora deşi e totuşi mai sclav decît ei..." Starea de natură este 1 2

Ion Craiovan, Opera citată, pag. 39. Ibidem, pag. 41.

Teoria generală a dreptului şi statului :auzar; &; emată de o lege naturală care la Rousseau este destul de obscură: „Nu >ibilâjjjp5tă libertate în afara legii, nici loc unde cineva să poată scăpa domniei Chiar şi în starea de natură omul nu este liber decît prin mijlocirea «• naturii care guvernează totul."

m u

:

Efectul acestei legi naturale nu este să limiteze puterea, ci să fixeze de legitimare a puterii: „Cel mai puternic nu este niciodată destul ic încît să fie întotdeauna stăpînul, dacă nu-şi transformă puterea t şi nu schimbă ascultarea în datorie..." ar societatea îi strică şi îi perverteşte pe oameni. Cu cît stau mai timp împreună, cu atît se corup." (Discurs asupra inegalităţii). „Pricare, împrejmuind un teren, s-a încumetat să spun: Acesta este al şi care a găsit oameni destul de proşti ca să-1 creadă a fost adevăratul ^ediar al societăţii civile. De cîte crime, războaie, omoruri, de cîte şi orori ar fi scutit omenirea cel care, scoţînd ţăruşii sau astupînd ar fi strigat semenilor săi: feriţi-vă să-1 ascultaţi pe acest impostor; pierduţi dacă uitaţi că roadele sînt ale tuturor şi că pămîntul nu este .ui." ousseau promovează o morală de maximă urgenţă şi pentru zilele : „Este vădit împotriva naturii ca un mănunchi de oameni să se peste măsură, în timp ce mulţimea înfometată e lipsită de cele si ideea contractului social nu-i aparţine (ea revine marilor gînGrotius, Hobbes, Pufendorf), ea este mereu asociată numelui lui au. Intrucît nici un om nu are o autoritate naturală asupra semenilor :i o autoritate nu e legitimă decît dacă se bazează pe consimţămîntul ; i se supun: „Ordinea socială este însă un drept sfînt, care stă la tuturor celorlalte. Acest drept nu vine nicidecum de la natură, ci remeiat pe convenţie..." Aşadar, pentru marele gînditor fiecare indiîn comun persoana şi toată puterea lui sub „conducerea supremă tei generale." Acest contract se bazează pe consimţămîntul unanim. stă decît o singură lege care prin natura ei cere un consimţămînt i; acesta este pactul social, căci asociaţia civilă este cel mai voluntar lume; fiecare om fiind născut liber şi stăpîn pe el însuşi, nimeni iţe sub nici un fel de pretext să-1 supună fără învoirea sa... Dacă în le existenţei pactului social se găsesc şi persoane care i se opun, lor nu anulează contractul, ci împiedică doar includerea lor în it nişte străini printre cetăţeni." Ca urmare, voinţa generală este . care poate coordona forţele statului în vederea realizării scopului -i 69 t-

Boris Negru, Alina Negru

său, care este binele comun" şi „numai autoritatea statului asigură libertatea membrilor săi." Astfel, statul este subordonat poporului, iar în cazul în care voinţa statului e mai presus de cea a poporului „pactul social este rupt şi toţi simplii cetăţeni, intrînd în drept în libertatea lor naturală, sînt siliţi dar nu obligaţi să asculte."1 Teoria contractuală este reluată în unele dintre variantele solidarismului, vorbindu-se despre un „quasicontract social." Concepţia hegeliană detaşîndu-se de teoria contractuală, vede în stat realizarea „ideii morale", „imaginii şi realităţii raţiunii", avînd ca misiune concilierea particularului şi universalului, aplanarea contradicţiilor dintre individ şi colectivitate. 9. Teoria juridică a „statului-naţiune" Această teorie elaborată cu deosebire de Carre de Malberg, afirmă că „statul este personificarea juridică a unei naţiuni." Această teorie e dez-ţ voltată şi în operele lui Esmein şi ale juriştilor germani Gierke. Jellinek, Lobând. Rămîne de ştiut ce este o naţiune. Tradiţia germană consideră esenţial pentru definirea naţiunii factorii materiali şi spirituali, cum ar fi cultura, limba, solul, rasa. Tradiţia franceză pune accent mai ales pe factorii subiectivi, cum ar fi, bunăoară, tendinţa de a trăi împreună, sentimentele de legătură spirituală între membrii unei comunităţi. 10. Teoria materialistă Materialismul (de la latinescul materialîs - material, substanţial) constituie o orientare filosofică opusă idealismului ce recunoaşte ca factor prim j materia, existenţa obiectivă. Statul, dreptul, conştiinţa socială şi juridică depind exclusiv de realităţile economice, în această ordine de idei, sociologul austriac Gumplowicz menţiona: „Dacă voim să dovedim adevărul tezei, că totdeauna şi pretutindeni motivele economice sînt acele, care pricinuiesc orice mişcare socială, produc toată evoluţia politică şi socială, apoi e destul să luăm în consideraţie orice eveniment istoric, orice revoluţie politică şi să ne întrebăm asupra cauzelor lor: vom găsi condiţiunile şi motivele economice totdeauna şi peste tot la bazele acestor fapte. Şi nici că se poate altfel, fiindcă în primul rînd nevoile materiale determină acţiunile omeneşti."2 Nevoile materiale au impus viaţa în societate şi tot ele duc la exploatarea omului de către om. Şi anume satisfacerea nevoilor materiale ale existentei sociale cerînd o dezvoltare tot mai rnare a puterilor sociale, şi creşterea puterii neputînd izvorî decît din combinaţia mai iscusită a forţelor dintr-o cooperaţiune socială mai perfecţionată şi mai complicată, fatal 1 2

Philippe Malaurie, Antologia gindirii juridice, Bucureşti, 1997, pag. 138-144. Constantin Stere, Opera citată, pag. 331.

-s 70 &

Teoria generală a dreptului şi statului

iberta-1 azul în ;te rupt! it siliţi idaris-1 ;eiianâ| 3rale"| laruluif aţe. •mă căi e dez-j IlinekJ siderăj n ar fii facto-j entelef

) con-j r prim | "ă de- ] >logul '.ei, că] im'esc j iestul j i şi să; :ono-| iltfelj "2

ploae ale le, şi

• impus grupările sociale diferenţiate, împărţite în mai multe clase so~ecare cu un rol social deosebit.' l Această teorie şi-a găsit absolutizare mai ales în teoria marxistă, conjp căreia statul este rezultatul apariţiei proprietăţii private asupra mijBcdor de producţie, a scindării societăţii în bogaţi şi săraci, în clase anpniste. Ea a predominat în statele socialiste (considerate, după părerea ; 1L Marx, F. Enghels, V. Lemn, ca „semistate", state nu în sensul direct •râtului, în virtutea faptului, că nefiind un instrument de menţinere a E —.ariei minorităţii asupra majorităţii îşi pierd esenţa lor iniţială, state viitor vor dispărea definitiv, nefiind înlocuite cu altele) pînă nu slt fiind considerată singura teorie argumentată din punct de vedere •jific. Teoria marxistă însă nu poate da răspunsuri adecvate la cîteva o principale: « Dacă prezenţa statului e determinată de prezenţa claselor antagoniste, atunci prin ce se lămureşte că în statele care se mai consideră socialiste, în care, de altfel, se spune că nu-s clase antagoniste are loc o întărire vădită a aparatului de constrîngere. » Prin ce se lămureşte faptul că la mai multe popoare statul e prezent în lipsa proprietăţii private? Aceasta se referă, îndeosebi, la popoarele cu aşa numitul „mod asiatic de producţie". » Modalităţile de apariţie a unor state nau nimic comun cu premisele evidenţiate de concepţia marxistă. De exemplu, apariţia statelor ca rezultat al dezmembrării unor imperii, prin succesiune, prin decolonizare, prin împărţirea artificială a unor state după al doilea război mondial etc. » Constituirea statelor naţionale s-a realizat cu totul în alte condiţii istorice decît cele indicate, avînd ca suport naţiunea. * * *

In ceea ce priveşte originea dreptului, la caracterizarea apariţiei lui, ca , se pun drept bază aceleaşi premise esenţiale. Paralel cu cele expuse sus la diferite concepţii, teorii, putem evidenţia următoarele şcoli ale testului: /. Şcoala dreptului natural Această şcoală îşi are rădăcinile în antichitatea greacă. De exemplu, :otel în lucrarea sa „Logica" concepe lumea ca un tot unitar cuprinzînd Constantin Stere, Opera citata, pag. 331-332.

-t 71 t-

Boris Negru, Alina Negru

ansamblul naturii. După părerea lui, omul face parte din natură în dublu sens: pe de o parte, el este o parte a materiei participînd la experienţa acesteia, iar pe de altă parte, este dotat cu raţiune activă care îl deosebeşte de celelalte părţi ale naturii, fiind capabil să-şi formeze voinţa în acord cu raţiunea sa. Dreptul are un caracter dublu: dreptul natural şi dreptul pozitiv. Drep tul natural constituie un fundament esenţial al celui pozitiv, ultimul urmînd să corespundă principiilor dreptului dat de natură. 2. Şcoala istorică a dreptului Potrivit acestei concepţii, formarea şi dezvoltarea dreptului au avut loc în condiţiile unui anumit mediu, care diferă la diferite popoare. Procesul de apariţie a dreptului e lent, şi la baza lui stă, în primul rînd, „spiritul naţional." Ca urmare, formarea dreptului poate fi asemănată cu formarea unei limbi, pe parcursul evoluţiei istorice, ţinîndu-se cont de „spiritul naţional." Destul de expres, conceptul dat a fost exprimat de unul din părtaşii acestei şcoli - Montesquieu. El considera, că „legile trebuie să fie potrivite cu condiţiile fizice potrivite ale ţării; cu clima - rece, caldă, sau temperată - cu calitatea solului, cu aşezarea, cu întinderea sa...". 3. Şcoala sociologică a dreptului Cei mai de seamă reprezentanţi ai acestei şcoli (Ihering, Duguit, Ehrlich ş.a.) consideră că dreptul se naşte din lupta dintre interesele sociale diferite şi că el constituie instrumentul fundamental al vieţii sociale. După părerea lui Ihering, există un interes social general şi scopul dreptului e de a ocroti atît interesul general cît şi interesele individuale ce se găsesc în concordanţă cu interesele societăţii. O variantă a acestei şcoli o constituie „teoria solidarităţii sociale", susţinută de francezul Leon Duguit, care consideră că dreptul poate fi îm-| părţit în două categorii: drept social şi drept pozitiv. Dreptul social îşi are sursa în viata socială a oamenilor. Dreptul pozitiv e dreptul elaborat de stat care nu este altceva decît dreptul social prins în formule juridice şi investit cu forţa de constrîngere a statului. Dacă dreptul pozitiv contravine dreptului social, se încalcă „solidaritatea socială", şi, prin urmare, acest drept pozitiv urmează să fie înlăturat şi înlocuit cu alt drept pozitiv care j : corespunde dreptului social. .

4. Şcoala normativistă a dreptului Fondatorul acestei şcoli este Hans Kelsen. Potrivit acestei şcoli, sistemul normelor juridice se înfăţişează în formă de piramidă. La baza acestei

^ 72 e-

Teoria generală a dreptului şi statului

jblu - ramide este aşezată norma de conduită socială fondată pe drept. Toaenţa e celelalte acte normative derivă din norma de conduită socială pe baza este ^7':valui. d cu în acelaşi timp, drepturile subiective nu sînt altceva decît puncte de , rr.uenţă pentru acţiunea normelor juridice.

d it

Subiecte de evaluare: 1. Ce importanţă are studierea originii statului şi dreptului? 2. Ce aspecte cunoaşte teoria apariţiei statului şi dreptului? 3. Ce-i caracteristic puterii şi normelor sociale din societatea prestatală? 4. Numiţi şi caracterizaţi premisele apariţiei statului şi dreptului. 5. Ce concepţii privind originea starului şi dreptului cunoaşteţi? 6. Formulaţi propriile viziuni privind originea statului şi dreptului.

Studii de caz:_____________________________________ 1. Cum explicaţi exemplul clasic adus de Adam Smith: „Eu am văzut un atelier de bolduri, mic şi rău organizat. Totuşi (graţie cooperaţiei şi diviziunii muncii) zece muncitori puteau să facă într-o zi peste 48000 de bolduri, prin urmare, cîte 4800 de fiecare muncitor. Dar dacă fiecare din ei ar fi lucrat izolat, apoi desigur nici unul n-ar putea să facă nici măcar cîte un bold pe zi..." 2. Comentaţi următoarea expresie a Sui L. Morgan: „In această stare primitivă a societăţii, individualitatea persoanelor e dezvoltată în grupare socială..."

-3 73 t-

Boris Negru, Alina Negru

Literatura recomandată: 1. Constantin Stere, Evoluţia individualităţii şi noţiunea de persoană în j drept. Scrieri in cinci volume, cartea a V-a, Chişinău, 1991. 2. JleBuc Mopran, flpeeme odufecmeo, JleHHHrpa^, 1935. 3. Fridrich Enghels, Originea familiei, a proprietăţii private şi a statului, Chişinău, 1984. 4. Ion Craiovan, Introducere în filosofia dreptului, Bucureşti, 1998. 5. Ion Craiovan, Doctrina juridică. Bucureşti, 1999. 6. Philippe Malaurie, Antologia gîndirii juridice, Bucureşti, 1996. 7. Alexandru Văllimărescu, Tratat de Enciclopedia dreptului, Bucureşti. 1999.

Caracteristica generală a statului '. ;:. ; : ':j,,.,.DacăcetătemloŢnuie.meTgeMne,.: : • • • 'dacă scopul lor subiectiv nu este satisfăcut, '.-dacă 'ei nu găsesc că mijlocirea acestei satisfaceri cantine statul fnsuşî, ca ata:K, atunci statul stă ' . • . ' -pspicioare slabei' : ;' :

.'•,'"

-.'.•''

.

'

'

:

i: | :' -Klcgel

I Conceptul statului, trăsăturile lui. Dimensiunile (elementele constitutive) ale statului. Teritoriul statului: concept, funcţii, principii. julaţia. Naţiunea. Minoritatea naţională. l ;€mpul etnic. Puterea publică exclusivă sau suverană (suveranitatea). Scopul, sarcinile şi funcţiile statului.

4.1. Conceptul statului, trăsăturile lui Renumitul constituţionalist francez G. Burdeauîşi începe cursul de drept î constituţional citînd fraza lui Chesterton, în care acesta spunea: „O societate chiar dacă s-ar compune numai din Hanibali şi din Napoleoni, ar fi mai bine, f: în caz de surpriză, ca nu toţi să comande în acelaşi timp."1 într-adevăr, colec-1 tivitatea umană impune existenţa unei autorităţi politice, cum ar fi statul. Cuvîntul „ stat" provine din latinescul status, semnificînd ideea de ceva stabil, permanent. Iniţial acest cuvînt se folosea pentru a desemna cetăţile, republicile de tipul celei romane, despoţiile orientale şi alte forme de organizaţie politică a societăţii. Aceasta însă nu înseamnă că la etapa timpurie de existenţă a starului nu au fost încercări de a fundamenta idei clare despre stat. Asemenea încercări de tratare a problemei statului pot fi întîlnite, de exemplu, la gînditorii din antichitate cum ar fi Aristotel, Platon şi alţii. în sensul său modern noţiunea de „stat" se foloseşte mult mai tîrziu, începînd cu secolul al XVI-lea. De obicei, folosirea acestui cuvînt în sensul său modem e legată de numele lui Niccolo Machiavelli. Fiind o categorie socială extrem de complexă, noţiunea de stat este j folosită în mai multe sensuri. în sensul cel mai larg al cuvîntului, statul e organizatorul principal al activităţii unei comunităţi umane care stabileşte reguli generale şi obligatorii de conduită, organizează aplicarea sau executarea acestor reguli şi, în caz de necesitate, rezolvă litigiile care apar în societate. în sens restrîns şi concret, statul este ansamblul autorităţilor publice care asigură guvernarea. Deseori în viaţa de toate zilele, cuvîntul „stat" e folosit şi într-un sens | mult mai restrîns, avîndu-se în vedere nu întregul ansamblu de organe de guvernare, ci un organ concret, cum ar fi, de exemplu, Parlamentul, Guvernul, Curtea Supremă de Justiţie ş.a. De aici noţiunea de stat are două semnificaţii: « societate, formă de convieţuire a comunităţilor umane; • putere, organizare ce dispune de un aparat coercitiv. Ambele semnificaţii pot fi admise simultan, deoarece ele se completează, statul - societate atrăgînd; statul - putere pentru a realiza ceva şi statul - putere implicînd; statul - societate pentru a putea acţiona. 1

Oeorge Bourdeau, Cours de droit constitutionnel. Paris, 1942, pag. 3.

-Ş 76 ^

Teoria generală a dreptului şi statului

dstă diverse definiţii ale statului, în aspect sociologic, politologic Ic, în care este abordată problema. Astfel: in aspectul sociologic, statul constituie o grupare de indivizi bine organizată, care ocupă un anumit teritoriu geografic recunoscut politic şi asupra căruia o autoritate publică exercită prerogativele de putere, înzestrată concomitent şi cu vocaţie de organizare a vieţii colective;1 « în aspectul politologic, statul apare ca o colectivitate umană istoric constituită şi organizată pe un anumit teritoriu, care se structurează politic în grupul de guvernanţi şi în restul populaţiei;2 - în aspectul juridic, statul reprezintă ordinea juridică internă consti tuită din ansamblul de norme privind raporturile sociale (politice., economice, militare, culturale etc.), aplicate în interiorul statului. Statul poate fi privit ca o persoană juridică fiind titular de drepturi şi obligaţii, avînd astfel elementele necesare unui subiect de drept.3 ;ceptul statului este reperat sau exprimat din perspective diferite : strunesc elementele caracteristice cele mai generale ale tuturor staE. indiferent de perioada existenţei lor. Să urmărim cum sub înrîurirea terilor sociologice s-au modificat definiţiile juriştilor. : Bluntschli susţine că „statul este o personalitate organizată a na:r-o ţară determinată. "4 chulze consideră că „ statul este unirea unui popor sub o putere sufuspre a realiza toate scopurile comune ale vieţii naţionale. "5 lering dă următoarea formulare: „ Statul este forma manifestării re-sigure a puterii sociale de constrîngere " sau mai simplu: „Statul ţanizaţia constrîngerii sociale. "6 lumplowicz susţine că „ orice stat este suma dispoziţiunilor, care au op stăpînirea unora asupra altora, şi anume, această stăpînire tot-se practică de o minoritate asupra unei majorităţi. Statul, deci, ?anizaţia stăpînirii minorităţii asupra majorităţii. "7 jnstantin Disescu a definit statul ca „ o unitate alcătuită din reuniuni multor oameni pe un teritoriu determinat, informa guvernanţilor vernaţilor. "8 Cristian lonescu, Drept constituţional şi instituţii politice, Voi. I (Teoria generală a instir politice), Lumina Lex, Bucureşti, 1997, pag. 48. 2 Ibidem, pag. 46. 3 Ibidem, pag. 51. 4 M. Bluntschei, Teorie generale de l'etat, Paris, 1891, pag. 18. - Constantin Stere, Opera citată, pag. 329. - Ihcring, Zweck im Racht, Voi. l, Leippzing,1884, pag. 309. Gumplowicz, Grundriss der Sociologie, Wiln, 1885, pag. 116. - Constantin Disescu, Drept constituţional, 1915, pag. 249. -s 77 &

Boris Negru, Alina Negru

Anibal Teodorescu defineşte statul ca „forma superioară de societate omenească investită cu putere exclusivă de comandă asupra colectivităţii de indivizi aşezaţi pe un teritoriu determinat ce-i aparţine în propriu".1 Gheorghe Alexianu menţionează că „statul este o grupare de indivizi,\ reuniţi printr-o legătură naţională, ocupindun teritoriu determinat şifiină\ guvernaţi de o putere superioara voinţei individuale.2" Statul semnifică dimensiunea specifică şi esenţială a societăţii politice. •; societate care a rezultat din fixarea unui teritoriu determinat a unei colectivităţi umane relative omogene, întruchipînd naţiunea, şi care este guvernata de o putere instituţională, avînd capacitatea şi mijloacele de a exprima şi def a realiza voinţa unei părţi din colectivitate ca voinţă generală.3 Statul este un sistem organizaţi onal, care realizează în mod suveran conducerea unei societăţi (a unui popor stabilit pe un anumit teritoriu).; deţinînd în acest scop atît monopolul creării, cît şi monopolul aplicării: dreptului.4 Statul este unitatea formată de un ansamblu de indivizi reuniţi printr-o j legătură naţională, locuind pe un teritoriu determinat, care le este propriu lor, şi dominat de un guvern, adică de o putere investită cu dreptul de a formula ordine şi de a le face să fie executate.5 Teoria marxistă despre stat, teoria dominantă cîndva în statele Europei de Est, ex-republicile Uniunii Sovietice ş.a. consideră sfatul putereo\ organizată a unei clase pentru asuprirea altei /altor clase. Dicţionarul ştiinţelor sociale, editat în 1964 sub egida UNESCO consideră că terminul „stat" desemnează „populaţia", care locuieşte pe un\ teritoriu distinct, organizată în aşa mod în care o anumită parte a ei are j posibilitatea să exercite în mod direct sau indirect un control, operînd cm valorile sociale (reale sau iluzorii), iar în caz de necesitate - apelînd lai forţă; acest control se răsfrînge la un domeniu, mai mult sau mai puţin limitat, de activitate a oamenilor.6 Dicţionarul tehnicii şi criticii filosofice susţine că statul constituie o societate organizată, ce dispune de un guvern autonom şi este o persoană \ morală distinctă faţă de alte asociaţii analogice de care e legată.7 Anibal Teodorescu, Tratat de drept administrativ, Voi. l, Bucureşti, 1929, pag. 24. Drept constituţional, Bucureşti, 1926, pag. 88. Ion Deleanu, Drept constituţional şi instituţii politice, Voi. 2, Iaşi, 1993, pag. 8. Oenovieva Vrabie, Sofia Popescu, Teoria generală a dreptului, Iaşi 1993, pag. 184. D. Berthelemy, Trăite elementaire de droit administraţi/, Paris, pag. l. Dicţionar)' of trie Social Sciences, pag. 690. Andre Laland, Vocabulaire tehnique et critiqne de la philosophie, Paris, 1962, pag. 304.

-t 78 t-

Teoria generală a dreptului şi statului

Am apelat la diverse izvoare care încearcă să definească statul. Faptul i ana şi aceeaşi categorie - statul - generează atîtea păreri, scoate în evi-.; ~ţă complexitatea acestuia ca fenomen social. Analizînd caracteristicile statului expuse în definiţiile de mai sus conpSBăm că statul, ca regulă, e caracterizat ca: a) o organizaţie politică a societăţii cu ajutorul căreia se realizează conducerea socială; b) o organizaţie, care deţine monopolul creării şi aplicării dreptului; c) o organizaţie care exercită puterea pe un teritoriu determinat al unei comunităţi umane; - d) o organizaţie politică a deţinătorilor puterii de stat care, în exclusivitate poate obliga executarea voinţei generale, aplicînd în caz de necesitate, forţa de constrîngere. E caracteristic şi faptul că statul este definit prin referire la trei elemente componente şi anume: • teritoriul; • populaţia (naţiunea); » puterea publică politică exclusivă sau suverană (suveranitatea).

l

4.2. Dimensiunile statului Statul se caracterizează prin cîteva elemente sau dimensiuni istorice K politice, cumulate calitativ. Acestea stau la baza oricărui stat şi fără ele tasul e de neconceput. La ele se atribuie: teritoriul, populaţia (naţiunea), msoritatea (puterea), politica exclusivă sau suveranitatea. Dimensiunile ^ui au o importanţă majoră. Ele condiţionează atît apariţia, cît şi dis-ssriţia sau reînvierea statului.

Teritoriul, alături de popor şi de puterea de stat, este unul dintre eleatele indispensabile statului şi reprezintă dimensiunea lui materială, itoriul nu are semnificaţia unui spaţiu oarecare, el este de o importanţă jtlt mai mare, de o structură tridimensională, cuprinzînd subsolul, spaţiul {-aerian şi întinderea de pămînt delimitată de frontiere. Importanţa teritoriului se configurează, mai ales, prin funcţiile sale, dintre care cele mai semnificative sînt următoarele:

-s 79 e-

Boris Negru, Alina Negru

• teritoriul permite situarea statului în spaţiu şi delimitarea acestuia faţă de alte state (teritorii); • limitele teritoriale determină întinderea prerogativelor puterii p blice, rezultate din suveranitatea şi independenţa statului, astfel fiind posibilă delimitarea statului de celelalte puteri, instituţii şr fenomene străine; » teritoriul este şi un mijloc de acţiune a statului , deoarece autori-: tăţile publice se pot manifesta eficient în anumite limite teritori-i ale. Prin resursele teritoriului se asigură, într-o măsură mai mare; sau mai mică, realizarea obiectivelor puterii şi a dezideratele! cetăţenilor; • teritoriul asigură şi accentuează calitatea cetăţenilor, trăsătura loj comună de a vieţui într-un anumit spaţiu; • teritoriul este simbolul şi factorul de protecţie al ideii naţionale. El este o legătură intimă, profundă şi deosebit de puternică între ori şi pămîntul pe care el îşi regăseşte identitatea. Această legătură st exprimă prin dragostea nelimitată a fiinţei umane faţă de locul pe care s-a născut, pe care a trăit sau pe care rămîne după moarte, • populaţiile indefinite şi nestabile se integrează într-o unitate avînd ca bază teritoriul.1 Fiind un element constitutiv al statului, teritoriul are şi unele trăsături ale acestuia, de aceea puterea statului asupra teritoriului este mai mare decît un simplu drept de proprietate. Asupra întregului teritoriu statul exercită o autoritate exclusivă, care se manifestă prin: • Plenitudine, ceea ce presupune că statul exercită în limitele sal teritoriale plenitudinea funcţiilor ce-i revin, legiferînd şi organizînd ad ministraţia publică, stabilind instanţele de judecată şi circumscripţiile Io: teritoriale, asigurînd aplicarea uniformă a legilor etc. • Exclusivitate, în sensul că statul exercită în mod liber întreaga s autoritate, exclusă fiind intervenţia sau amestecul unui stat sau a unei alt' puteri străine. In unele cazuri din consideraţii de securitate internaţională şi de respectare a principiilor dreptului internaţional, se pot aduce anumite atingeri caracterului exclusiv, bunăoară prin inspecţia unor instalaţii nucle are de către reprezentanţii altor state sau ai unor organizaţii internaţionale. Statul este liber să accepte sau nu astfel de imixtiuni, neexistînd aici nici o limitare a suveranităţii. Ion Deleanu, Opera citată, Voi. II, pag. 40.

-t 80 &

Teoria generală a dreptului şi statului

* Opozabilitate, prin care se presupune legitimitatea şi recunoaşterea -_2iională a constituirii unui stat pe un anumit teritoriu. Acesta din i poate aparţine unui stat numai în mod legitim şi legal, recunoaşterea ~:r caracteristici pe plan internaţional fiind implicită şi condiţionînd îs statului (există însă excepţii: rupturi, anexiuni teritoriale, cedări, i). Teritoriul statului este alcătuit din anumite elemente constitutive, Io parte a globului pămîntesc care cuprinde solul, subsolul, spaţiul ac-i coloana de aer de deasupra solului şi a spaţiului acvatic, asupra auil îşi exercită suveran puterea. Indiferent de întindere, teritoriul are aceeaşi semnificaţie şi îndeplineşte aceleaşi roluri.1 Solul, ca element principal al teritoriului este alcătuit din uscatul (pă1» aflat sub imperiul suveranităţii statului, indiferent de locul unde i din punct de vedere geografic. solul, este partea scoarţei terestre, situată mai jos de stratul de sol bazinelor de apă şi se întinde pînă la adîncimi accesibile pentru şi valorificare geologică.2 Subsolul intră în componenţa teritoriului fără nici un fel de îngrădire juridică de ordin internaţional, sta-în drept să dispună de el exclusiv şi pe deplin. Spaţiul acvatic are două componente: apele interioare, cuprinzînd apele rîurilor, lacurilor, canalurilor, porturilor, radelor şi băilor, asupra cărora statul îşi exercită suveranitatea deplină, cu dreptul de a reglementa prin legi navigaţia, exploatarea şi protecţia lor; marea teritorială, porţiune maritimă de o anumită lăţime ce se întinde de-a lungul ţărmului, în afara limitelor apelor inferioare. Spaţiul aerian reprezintă coloana de aer care se află deasupra solului saţiului acvatic al statului, delimitată pe orizontal prin frontiere teres-fiuviale şi maritime, pe vertical înăîţîndu-se pînă la limita inferioară a .ului extraatmosferic, limită situată aproximativ la 100-110 km deasu-nivelului mării.3 Alin (1) al art. 3 al Constituţiei Republicii Moldova conţine unul dintre acterele juridice fundamentale ale teritoriului, stipulînd că „Teritoriul iblicii Moldova este inalienabil". Proclamarea inalienabilităţii teritoriului înseamnă interzicerea înstrăi-i lui sub orice formă. Abandonarea, pierderea prin prescripţie, cesiuni; ; 3

Ion Deleanu, Opera citată, Voi. II, Pag. 43. Codul Subsolului (nr. 1511 - XII din 15.06.93), art. 3. D. Popescu, A. Năstase, Drept internaţional public, Bucureşti, 1997, pag. 155. 81

Boris Negru, Alina Negru

__

_

__

--------

_____

r

'-'-'"—"^ aBT'

le, donaţiile, vînzările de teritorii sînt incompatibile cu principiul consfinţit•,K de Constituţie, sînt ilegale şi interzise. Inalienabilitatea înseamnă, de asemenea imposibilitatea oricărui alt stat de a exercita atribute de putere asupra teritoriului statului, indiferent de suprafaţa afectată sau de motivele invocate. Textul constituţional nu menţionează expres subiecţii, principiul î cauză fiind opozabil erga omnes atît în raporturile Republicii Moldova cu alte state cît şi în raporturile care se nasc între persoanele particulare (fizice sau juridice) ca subiecte de drept şi naţionale ori străine. Cu alte cuvinte, teritoriul (fie întreg, fie o parte a sa), dispune de un statut juridic special, ceea ce îl scoate în afara circuitului civil şi îl supune ? exclusiv puterii poporului, suveranităţii naţionale. în textul constituţional examinat se menţionează un alt caracter juridic principal al teritoriului, indivizibilitatea, deoarece principiul acesta este consacrat în art.l, care prevede caracterele statului. Teritoriul reprezentînd unul din elementele principale ale statului, este ca şi statul, indivizibil. Indivizibilitatea teritoriului în contextul analizat semnifică evident unitatea lui şi este în strînsă legătură cu inalienabilitatea. Indivizibilitatea teritoriului nu interzice însă divizarea lui în unităţi administrativ-teritoriale, care se bucură de autonomie locală. Atît principiul indivizibilităţii, cît şi cel al inalienabilităţii teritoriului, nu admite sub nici o formă recunoaşterea anexiunilor teritoriale din trecut sau din viitor. In acest sens, ţara noastră a pătimit foarte mult, fapt despre care ne vorbeşte şi avizul Comisiei Parlamentului Republicii Moldova cu privire la aprecierea politico-juridică a Tratatului sovieto-german de neagresiune şi a Protocolului adiţional secret din 23 august 1939, precum şi| consecinţele lor pentru Basarabia şi Bucovina de Nord, aprobat de Parlamentul Republicii Moldova la 23 iunie 1990.

E cunoscut faptul că Basarabia şi Bucovina de Nord au fost iniţial părţi componente ale statului Moldova, înfiinţat în secolul XIV pe de o parte din spaţiul unde s-a format şi trăieşte poporul român. La 1775, Imperiul Habsburgic răpeşte Moldovei partea ei de nord, Bucovina, în urma războiului ruso-turc din 1806-1812 şi a unui îndelungat tîrg diplomatic, prin Tratatul de pace de la Bucureşti (1812), Rusia dezmembrează Moldova, anexînd ţinutul dintre Prut şi Nistru asupra căruia extinde în mod artificial numele de Basarabia. Drept rezultat al prăbuşirii Imperiului Rus în 1917, aceste teritorii au revenit în mod firesc şi legitim la România. -Ş 82 ^

"

Teoria generală a dreptului şi statului

La 28 iunie 1940, U.R.S.S. a ocupat prin forţă armată Basarabia şi Bucovina de Nord contrar voinţei populaţiei din aceste ţinuturi. Proclanarea nelegitimă, la 2 august 1940, a R.S.S. Moldoveneşti a fost un act 5e dezmembrare a Basarabiei şi Bucovinei. Trecerea arbitrară sub jurisfctia R.S.S. Ucrainene a Bucovinei de Nord şi a judeţelor Hotin, Ismail p Cetatea Albă era contrar adevărului istoric şi realităţii etnice existente s acea vreme. Cele menţionate relevă o dată în plus importanţa teoretică î: practică a principiilor unanim recunoscute pentru teritoriul unui stat: inalienabilitatea şi indivizibilitatea. Principiile enunţate nu permit nici recunoaşterea unor formaţiuni •Wale. Cu toate acestea, în toamna anului 1991, cu sprijinul tacit al forţelor [iroruse şi proimperiale, teritoriul Republicii Moldova a fost dezmembrat, nstituindu-se un regim secesionist prin formarea aşa-numitei Republici Iransnistrene Moldoveneşti, cu capitala în oraşul Tiraspol. Separatiştii refuză să se supună regimului constituţional al Republicii Moldova. Violînd în mod flagrant Constituţia Republicii Moldova, ei au aioptat propria Constituţie şi au creat autorităţi publice proprii (Parlament, Guvern, Preşedinte, instanţe judecătoreşti etc.). Ca urmare, Republica Moldova nu are nici o putere asupra acestui sritoriu, fîindu-i pusă în pericol statalitatea. Caracterul unitar al statului nostru a fost prejudiciat în mod esenţial p prin Legea cu privire la statutul special al Găgăuziei. Statutul acestei •sgiuni din partea sudică a ţării depăşeşte cadrul unei unităţi administrativeritoriale şi chiar a unei autonomii culturale, înscriidu-se practic în sracteristicjle unei entităţi politice. în baza acestei legi, în Găgăuzia s-a constituit, ca şi în stînga Nistrufe. propriul Parlament (Adunarea Populară), propria instituţie prezidenţiLă (Başcanul) etc. Nu poate fi trecută cu vederea nici tendinţa unor forţe •cale de a crea „propria republică". Unele prevederi din Legea cu privire la statutul juridic special al Găpoziei în opinia noastră, contravin Constituţiei Republicii Moldova. Teritoriul statului trebuie delimitat de teritoriul altor state, de marea fberă şi de spaţiul cosmic. Delimitarea se face în frontiere, în acest sens, tlin. (2) al art. 3 al Constituţiei Republicii Moldova prevede: „Frontierele mii sînt consfinţite prin lege organică". Frontierele Republicii Moldova sînt linii (reale sau imaginare) care fcspart, pe uscat şi pe apă, teritoriul Republicii Moldova de teritoriile sta^ 83 &

Boris Negru, Alina Negru

telor vecine, iar în plan vertical delimitează spaţiul aerian şi subsolul Re publicii Moldova de spaţiul aerian şi de subsolul statelor vecine. Frontiera de stat stabileşte limitele spaţiale de acţiune a suveranităţii statului.1 Frontierele de stat sînt terestre, fluviale, maritime, aeriene. Pe uscat, frontiera de stat se trasează pe liniile distinctive de relief. Pe sectoare fluviale frontiera se trasează pe linia din mijloc a rîului, pe calea E navigabilă principală sau pe talvegul rîului; pe lacuri şi alte bazine de apă, frontiera se trasează pe linia dreaptă care uneşte ieşirile frontierei de stat la malurile lacului sau ale altui bazin de apă. Pe poduri şi rîuri, frontiera se trasează pe linia de mijloc sau pe axul lor tehnologic. Făcînd parte din teritoriul statului, frontierele sînt inviolabile. Invio labilitatea este garantată prin faptul că frontierele sînt consfinţite în legea organică. Respectiv, modificarea frontierelor se poate face doar prin lege organică. Legea declară că stabilirea frontierei de stat ţine de competenţa Parlamentului Republicii Moldova. De fapt, stabilirea frontierelor unui stat reprezintă o problemă a realităţilor interstatale şi rezultă din acordul statelor interesate, încheiate conform principiilor dreptului internaţional, î Practic, stabilirea frontierei de stat se consemnează în tratatele înche-; iate de Republica Moldova cu statele vecine. Regulile şi modul nemijlocit de trasare, marcare şi instalare a frontierelor sînt determinate în lege.

4.2.2. Populaţia. Naţiunea. Minoriîatea naţională. Grupul etnic Populaţia constituie dimensiunea demografică, psihologică şi spirituală a starului. Un stat fără populaţie nu poate să existe, e de neconceput.; Aceasta e şi firesc. Statul este o societate umană organizată, o societatestabilizată în interiorul unor frontiere permanente. Cei ce locuiesc pe uni teritoriu delimitat de frontiere şi sînt supuşi aceleiaşi puteri pot avea faţă j de acesta ori calitatea de cetăţean, de membru al statului respectiv, ori calitatea de străin (persoana avînd altă cetăţenie decît cea a statului în care i locuieşte), ori pe cea de apatrid. Dintre aceste trei categorii de persoane numai cetăţenii se bucură de deplinătatea drepturilor şi posedă deplinătatea obligaţiilor stabilite de stat. Comunitatea indivizilor care se află pe teritoriul strict determinat al ] statului şi asupra căruia se exercită puterea de stat este o categorie complexă, în unele cazuri comunitatea formează o naţiune, naţiunea fiind uneori identificată cu populaţia. Legea Republicii Moldova n f. 108-XI1 din 17.05.94 privindfrontiera de stat.

•m 84 e-

Teoria generală a dreptului şi statului

l

Naţiunea nu trebuie confundată nici cu statul şi nici cu populaţia, ca îtenent constitutiv al acestuia, în „Petit darousse" ediţia 1973, conceptul Je naţiune este definit astfel: „Naţiunea (de la latinescul naţio) desemneasL e comunitate de oameni, cel mai adesea instalată pe un acelaşi teritoriu s. care are o unitate istorică, lingvistică, religioasă, economică, mai mult •p mai puţin puternică". Ea „este o asociaţie de oameni avînd aceeaşi ;jfcibă, aceeaşi origine, aceleaşi obiceiuri, aceleaşi idei şi sentimente, dez~T"_:ate printr-o lungă convieţuire împreună".1 Aceste definiţii ale naţiunii rirrind elemente de originalitate şi unitate ale unei populaţii. O caracteristică esenţială a naţiunii este că ea „înglobează oamenii din «•irul unui popor bine determinat, între care există interacţiuni şi interde-seidenţe, respectă aceleaşi norme şi dezvoltă aceleaşi relaţii economice, te-^oriale, lingvistice şi culturale şi are conştiinţa păstrării identităţii sale."2 Aşadar, naţiunea constituie nu o simplă comunitate umană. Ea e cor^Huitatea umană formată istoriceşte pe un teritoriu distinct, anume pe acest •ptoriu comunitatea umană dată îşi formează limba, cultura, obiceiurile, xidiţiile, spiritualitatea de neam, factura psihică, de acest teritoriu coinuirea dată îşi leagă trecutul istoric, prezentul şi, indiscutabil, viitorul. Categoria „naţiune" reprezintă nu întreaga populaţie ci doar o parte ^sn ea, parte ce constituie majoritatea populaţiei. Referindu-ne la coraportul categoriilor „naţiune" - „stat" putem men-îtena următoarele: în lume există un număr mare de state naţionale, adică î^rie care au la bază o naţiune, denumirea căreia ele o şi poartă, ca regulă. De exemplu, Franţa are la bază naţiunea franceză, Italia, Spania, Portuga-ia. Germania etc. au la bază naţiunile respective. Majoritatea absolută a ; ::elor europene sînt state naţionale. Există, însă, cazuri, cînd una şi aceeaşi naţiune e încadrată şi stă la i£za nu a unui singur stat, ci mai multe. De exemplu, nimeni nu pune la în-ăc'ială faptul că în lume există o singură naţiune coreeană. In acelaşi timp, uşă. naţiunea dată e organizată în două state coreene. Sau cazul naţiunii ssbe, organizată în mai multe state arabe. Acelaşi lucru îl putem spune p despre naţiunea română organizată în două state române: România şi :.rt)ublica Moldova. Acest lucru nu se acceptă doar de acei care au schi-—onosit şi mai continuă să falsifice istoria reală a noastră. Şi afirmaţiile mor „patrioţi", conform cărora renunţînd la limbă, la naţiune, la stat, n-au »ci un temei juridic.

' Qeorge Meitani, Curs de drept internaţional public. Bucureşti, 1930, pag. 16, 2 Constantin Stroe, Compendiu de filosofici dreptului, Bucureşti, 1999, pag. 111.

^ 85 ir

Boris Negru, Alina Negru

Există, de asemenea, cazuri cînd la baza unui stat stau mai multe naţiuni. De exemplu Federaţia Rusă are la baza sa ca stat mai multe naţiuni. Pe lîngă naţiunea rusă, în Federaţia Rusă se încadrează asemenea naţiuni, cum ar fi, de exemplu tătarii, ciuvaşii, cecenii, başkirii, udmurţii etc. Ei formează naţiuni în virtutea faptului că istoriceşte s-au format pe un teritoriu propriu distinct. Din aceste considerente nu trebuie confundată naţiunea cu un grup etnic, fie chiar şi numeric. De exemplu în Germania actualmente locuiesc peste 2 milioane de turci. Aceasta, însă, nicidecum nu înseamnă că turcii din Germania constituie o naţiune. Istoriceşte, comunitatea dată nu s-a format pe teritoriul Germaniei. De altfel, nu constituie naţiuni nici românii din S.U.A., algerienii din Franţa, ucrainenii din Canada etc. Prezintă interes şi raportul dintre naţiune şi stat, din punct de vedere al apariţiei lor. Problema dată evidenţiază existenţa a trei situaţii: 1. Apariţia simultană a naţiunii şi a statului în urma împletirii proce selor de formare a celor două entităţi: naţională şi statală. 2. Apariţia mai întîi a organizării statale şi mai apoi a naţiunii (este ca zul majorităţii ţărilor africane care deşi au o putere politică centrală (o organizare statală), din punctul de vedere al comunităţii etnice se află în stadiul gentilico-tribal cu toate consecinţele ce decurg de aici: absenţa unei limbi comune, fiecare trib avîndu-şi dialec tul său, limba oficială (franceză, engleză, spaniolă şi portugheză) | fiind limba fostei metropole; teritoriul fărâmiţat în zone aparţinînd diferitelor triburi, fiecare dintre ele avînd obiceiuri, tradiţii proprii ş.a.m.d). 3. Apariţia mai întîi a naţiunii şi ulterior a statului naţional (cazulB naţiunii române a cărei constituire a permis formarea statului naţi onal unitar rornân).1 O atenţie deosebită merită, de asemenea, şi problema minorităţii naţionale. Problema dată nici pînă azi nu e interpretată uniform în plan internaţional. Intr-un raport din 1993 al subcomisiei ONU pentru prevenirea discriminării şi protecţia minorităţilor se propune interpretarea prin care prin minoritate se înţelege „un grup numeric inferior restului populaţiei unui stat, ai cărui membri, care au cetăţenia acestui stat, posedă ca racteristici etnice, religioase sau lingvistice diferite de cele ale restului Constantin Stroe, Opera citată, pag. 115.

^ 86 ^

Teoria generală a dreptului şi statului

populaţiei şi sînt animaţi de voinţa de a-şi păstra cultura, tradiţiile, reJEfâ sau limba.'" într-un proiect de document supus Consiliului Europei în 1993, ca anexă la Recomandarea 1201 a Adunării Parlamentare a Consiliului Eusspei. se menţionează: „în sensul acestei Convenţii expresia minoritate sHională desemnează un grup de persoane dintr-un stat care: a) îşi au reşedinţa pe teritoriul acestui stat şi sînt cetăţeni ai săi; b) întreţine legături vechi, solide şi durabile cu acest stat; c) prezintă trăsături etnice, culturale, religioase sau lingvistice spe cifice; d) sînt suficient de reprezentative, deşi sînt mai puţin numeroase decît restul populaţiei acestui stat sau a unei regiuni a sa; e) sînt animate de voinţa de a păstra împreună ceea ce formează identita tea lor comună, mai ales cultura, tradiţiile lor, religia şi limba lor. "2 Termenul „minoritate" desemnează un grup etnic numeric inferior -felului populaţiei, ai cărui membri au caracteristici etnice, religioase, fegvistice, culturale comune. Dar e important ca aceste calităţi să se for;«Kze un timp îndelungat şi că grupului dat să-i aparţină un teritoriu al său fs:mct, unde aceste calităţi au apărut. Caracteristic e şi faptul că grupului Kt să-i revină aceleaşi atribuţii ca şi naţiunii. Deosebirea dintre ei constă acar în aceea că grupul dat, în virtutea unor împrejurări cum ar fi coloniteritorială, prigonirea, strămutarea forţată etc. s-au pomenit a fi în :oritate pe propriul lor teritoriu. Din cele menţionate mai sus putem trage concluzia că turcii din Germania, algerienii din Franţa, ruşii din Republica Moldova sau găgăuzii nu ~int minorităţi naţionale. Ca minorităţi naţionale pot fi priviţi românii din Ucraina, maghiarii din România etc. Aceasta însă nicidecum nu înseamnă •să membrii unor grupuri etnice pe teritoriul unui stat nu beneficiază de anupHte protecţii. Dimpotrivă, acestea sînt impuse de standardele internaţionale pe care statele lumii trebuie să le respecte. Asemenea obligaţiuni şi-a asunat şi Republica Moldova ca membru al ONU şi al Consiliului Europei. Pe lingă statele multinaţionale pot fi întîlnite şi state care în momenr:il apariţiei lor nu au avut la bază vreo naţiune. Drept exemplu pot servi 5 U. A. sau Australia. Naţiunea nu trebuie confundată cu naţionalitatea sau cu poporul. Naşonalitatea exprimă apartenenţa indivizilor la o anumită naţiune, în timp Ion Diaconii, Minorităţile. Statut. Perspective, Bucureşti, 1996, pag. 81. Ibidem, pag. 81-82.

^ 87

Boris Negru, Alina Negru

ce poporul desemnează masa indivizilor indiferent de naţionalitatea loJ constituită ca suport demografic al statului. Fundamentul oricărui stat rezidă în unitatea poporului. Iată de cM art. 10 al Constituţiei Republicii Moldova prevede că „statul are ca fun-S dament unitatea poporului Republicii Moldova. Republica Moldova esn patria comună şi indivizibilă a tuturor cetăţenilor ei". Mai mult ca atîtB „Statul recunoaşte şi garantează dreptul tuturor cetăţenilor la păstrarea, laj dezvoltarea şi la exprimarea identităţii lor etnice culturale, lingvistice religioase."

4.2.3. Autoritatea publică exclusiva sau (suveranitatea) Autoritatea publică exclusivă sau suverană (suveranitatea) este ce; mai caracteristic element specific al statului. Puterea este un fenomen legat de autoritate, care se caracterizează prin: posibilitatea de a coordona activitatea oamenilor conform unei voinţe supreme, de a comanda, de a dz ordine şi necesitatea de a se supune acestei comenzi. Această autoritate o întîlnim încă din cele mai vechi timpuri. Ea la început a fost personificata în şeful colectivităţii umane respective (gintă, trib, uniune de triburi etc. care putea să se manifeste calităţile sale (era mai dibaci, mai iscusit, mai viteaz, înţelegea mai multe etc.). Cu timpul autoritatea, atribuindu-se persoanei care deţinea puterea sau o exercita. Puterea se înfăţişează sub mai multe forme. Ea poate fi nepolitică sa politică, nestatală sau statală etc. In toate cazurile puterea presupune prezenţa a cel puţin doi indivizi (aşa, de exemplu, atît timp cît Robinson Cru soe s-a aflat singur pe insulă, în urma naufragiului, nu putem vorbi de putere. O asemenea putere apare doar odată cu apariţia lui Vineri), în toate cazurile puterea priveşte fixarea şi consolidarea unor valori constituite î: sistem, valori ce pot fi de natură morală, religioasă, politică, juridică etc. Intr-o societate există mai multe categorii de putere: puterea unor partide, puterea unor organizaţii social-politice etc. Puterea statală însă est cea mai autoritară putere. Ea se caracterizează prin următoarele trăsături: a) este un atribut al statului care se identifică cu forţa. Această forţt se materializează în diverse instituţii politico-juridice (autorităţi publice, armată, poliţie etc.); a) are un caracter politic; b) ar& o sferă generală de aplicare;

Teoria generala a dreptului şi statului

d) deţine monopolul constrîngerii: numai ea are posibilitatea să folo sească constrîngerea şi dispune de aparatul de constrîngere; e) puterea de stat este suverană. Această din urmă trăsătură - suveranitatea - este cea mai importantă. Termenul „suveranitate" este folosit pentru prima dată cu prilejul analizei Constituţiei franceze din 1791, de către juristul francez Clermant Tenserre, care a definit-o ca fiind „libertatea colectivă a societăţii". La etapa contemporană suveranitatea tot mai frecvent este definită ca fiind „dreptul satului de a conduce societatea, de a stabili raporturi cu alte state". Art. 2 alin. (1) al Constituţiei Republicii Moldova prevede următoare „Suveranitatea naţională aparţine poporului Republicii Moldova, care ercită în mod direct şi prin organele sale reprezentative, în formele stabilite de Constituţie". Suveranitatea naţională constă în dreptul poporului de a hotărî necondiţionat în privinţa intereselor sale şi de a le promova şi realiza în mod aestingherit. Acest principiu constituţional nu derivă nemijlocit din art. l al Constituţiei, care consacră caracterul suveran al statului. Suveranitatea naţională rezultă din faptul că poporul Republicii Molâova este unicul deţinător suveran al puterii, în acest text constituţional, r-nn popor nu se înţelege numai totalitatea locuitorilor din ţară sau popu•lîria acesteia. Sensul atribuit prin Constituţie este unul determinat şi sper-nc, prin popor, în sensul noţiunii utilizate, înţelegîndu-se o colectivitate de indivizi care au calitatea de cetăţeni şi prin aceasta au aptitudinea de a participa la exprimarea voinţei naţionale. Chiar şi în acest sens, categoria Je popor este prea largă, deoarece nu toţi cei care au calitatea de cetăţeni ro: participa efectiv la exprimarea voinţei generale naţionale, ea fiind condiţionată de disceraămîntul persoanei, de aptitudinea ei morală şi specificul manifestării de voinţă - necesitatea organizării poporului. Suveranitatea naţională, aşa cum este prevăzută în Constituţie, înseamsi puterea absolută şi perpetuă a poporului, puterea politică, adică o putere aparţinînd poporului, puterea de stat, al cărei deţinător suveran este. Puterea politică comportă anumite caractere, cum ar fi: • Unitatea, care se manifestă prin faptul că domeniul suveranităţii naţionale ce aparţine unui popor este unic şi nu poate fi încălcat de o altă suveranitate. Toate cotele-părţi de suveranitate ce aparţin fiecărui individ alcătuiesc, în sumă, un tot întreg, o entitate unică. • Deplinătatea, care semnifică faptul că suveranitatea naţională nu poate fi limitată arbitrar şi nici exercitată abuziv. Suveranitatea nu poate exista parţial şi nu poate fi exercitată parţial.

Boris Negru, Alina Negru

• Inalienabilitatea, care arată că poporul nu îşi poate înstrăina defini tiv şi irevocabil suveranitatea nici unui grup şi nici unei persoane. « Indivizibilitatea, care relevă că suveranitatea naţională nu poate fi divizată în cote-părţi ce ar putea fi exercitată separat unele de altele. • Imprescriptibilitatea, care se află în strînsă legătură cu inaliena bilitatea şi semnifică faptul că suveranitatea naţională există atâta timp cît există naţiunea. Acest caracter demonstrează suplimentar deosebirea dintre popor şi naţiune, reiterînd că poporul poate să nu fie definit clar la un anumit moment al istoriei, pe cînd naţiunea este perpetuă în timp. Textul constituţional expus ne orientează la două constatări: legătura dintre popor (naţiune) şi puterea de stat (putere publică) şi formulările cu care se operează, în acest sens fiind semnificative sintagmele putere, | suveranitate naţională şi aparţine poporului. In primul caz, noţiunea popor şi noţiunea stat, privite sub aspect juridic apar ca subiecte distincte de drept. După cum s-a menţionat mai sus. statul este, într-o accepţiune largă o entitate compusă din teritoriu, populaţie şi suveranitate, iar într-un sens mai restrîns, o formă superioară de organizare a poporului, constituită din aparatul statal ce exercită puterea. Poporul deţine puterea politică şi, pentru a o exercita, formează statul, un sistem de autorităţi publice. în cel de-al doilea caz, trebuie să vedem cu ce se identifică puterea de stat şi dacă ea este altceva decît statul. Evident, statul nu este altceva decît organizarea statală a puterii poporului, chiar însăşi instituţionalizarea acestei puteri. Funcţia principală a statului (a puterii de stat) este de a exprima, promova şi realiza voinţa poporului sub formă de voinţă generalobligatorie. Se impune astfel concluzia că puterea politică (suveranitatea naţională) aparţine poporului, concluzie indubitabilă, deoarece, în caz contrar, ar însemna că există împărţirea poporului şi că există mai multe suveranităţi şi deţinători ai acesteia în aceeaşi ţară, situaţie ce poate fi privită doar ca o dezordine social-politică sau ca o absurditate. Cele menţionate se referă doar la suveranitatea naţională, care poate fi identificată cu puterea de stat, şi la deţinătorul (titularul) unic al acesteia - poporul. Caracteristicile menţionate mai sus ale puterii politice sînt valabile şi pentru puterea de stat, aceasta avînd însă şi anumite trăsături specifice, dintre care menţionăm: -i 90 e-

Teoria generală a dreptului şi statului

* este o putere transmisă de către popor unor organisme care exercită conducerea de stat; * este o putere de dominaţie şi de constrîngere; » este o putere organizată; » este o putere supremă în interiorul statului şi independentă faţă de o altă putere de stat; • este limitată prin drepturile şi libertăţile cetăţeneşti recunoscute şi garantate de o lege supremă; • este revocabilă, poporul avînd dreptul să nu menţină mandatul pentru reprezentanţii aleşi.1 phlr-un sens strict juridic se mai poate spune că puterea de stat este de centralizare; de arbitraj; extrapatrimonială; o putere civilă şi •sentă în timp.2 Z re foarte important să se facă distincţie între trăsăturile generale şi iestele generale pe care trebuie să le întrunească puterea de stat. Aceste sînt: legalitatea, legitimitatea, respectarea pluralismului politic şi Eccraţiei constituţionale. sil mod normal, puterea de stat aflîndu-se în strînsă legătură cu sociEZ poate exercita asupra structurilor ei o puternică influenţă asigurînd szeatarea şi apărarea intereselor diferitelor categorii şi grupuri sociale Bel statal. Influenţa şi presiunea trebuie să fie legate, în limitele admise conform prevederilor stabilite prin lege. în cele ce urmează, vom ilustra £ mod este exercitată suveranitatea şi prin care instituţie. Poporul Republicii Moldova exercită suveranitatea naţională în mod i şi prin organele sale reprezentative. :a prin popor şi pentru popor, deoarece numai poporul este titularul nităţii naţionale. Titularul suveranităţii însă nu poate să o exercite uu în mod direct. Cel mai mult timp, puterea statului este exercitată urnele poporului de către anumite organe, cărora le sînt delegate func-respective printr-o autorizare generală, manifestată prin alegerea unor ine reprezentative. Exercitarea suveranităţii în mod direct de către popor se face prin iciparea lui la referendumuri şi la alegeri, precum şi prin luarea unor zii de către acesta, în mod direct. • Cristian lonescu, Opera citată., Voi. I, Pag. 287. - Dan Ciaudiu Dănişor, Drept constituţional şi instituţii politice, Voi. I, Craiova;! 995, pag.

-s 91 t-

Boris Negru, Alina Negru

Referendumul, în sensul prevederilor constituţionale reprezintă o formal supremă de exercitare a suveranităţii naţionale, prin care corpul electoral (ale- i gătorii) este solicitat să decidă asupra adoptării unei legi fundamentale (del modificare a dispoziţiilor generale ale Constituţiei, spre exemplu) sau să-sil exprime voinţa în alte probleme de interes naţional (art.75 din Constituţie). ; Exercitarea suveranităţii poporului se realizează prin organele salel reprezentative. Vedem astfel că în Constituţie nu există precizări referitoa-1 re la un organ anume. Esenţial este ca organul prin care se exercită suvera-j nitatea naţională să fie un organ reprezentativ. Reprezentative sînt organele în care membrii lor acţionează ca mân- ] datări ai poporului, luînd decizii în numele celor care le-au dat mandatui \ respectiv. Constituţia consacră ca organe reprezentative: Parlamentul (art. 60- \ 76) consiliile locale şi primarii (art. 112-113). Reprezentativitatea se asîj gură prin alegeri, de aceea Constituţia stabileşte că autorităţile sus - men-: ţionate sînt alese prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat. Votul este instrumentul juridic de investire cu prerogative legale ai autorităţilor publice, cărora li se deîeghează astfel exercitarea continuă ai suveranităţii naţionale. Exercitarea suveranităţii în mod direct şi prin organele reprezentativei poate avea loc numai în formele stabilite de Constituţie. Stipularea respectivă are menirea de a stabili faptul că suveranitatea i naţională nu poate fi exercitată arbitrar. Astfel, la exercitarea în mod direct \ a suveranităţii, poporul poate participa numai în forma stabilită de Con- \ stituţie, adică prin referendum (art. 75), care se efectuează în modalitatea prevăzută de lege. Exercitarea suveranităţii poporului prin organele sale reprezentative presupune că organele reprezentative se formează (se aleg) în conformitate j cu prevederile Constituţiei, ale legislaţiei electorale şi că activitatea lor se i desfăşoară în modul şi în limitele stabilite de Constituţie şi de legislaţia respectivă. Subliniem şi faptul că art. 2 al Constituţiei Republicii Moldova prevede: „Nici o persoană particulară, nici o parte din popor, nici un grup social, nici un partid politic sau o altă formaţiune obştească nu poate exercita puterea de stat în nume propriu. " Pentru a înţelege sensul prevederii în cauză, este necesar, mai întîi. să descifrăm noţiunile utilizate în prima parte a textului şi să pătrundem semnificaţia lor. Astfel: -i 92 t-

:::unea/ B :; ie stat. E : ••••. ,:;uridic, r

, ; cit şi la c : :iunea / "~r.: r_aţional< • ;a un tot -z reprezt :3 este un : ::e fi de c rlicii Mol a. roate între o considei Noţiunea g ine prin intere ; :iune pe -• :• •-: de conc ; ;rile socia ••••: iţiei şi ob n raport c ;int clasek ! urea respe< •fe sociale n ^Urilor statuii ..rerea lor c Noţiunea p •Suie pe baza c .izarea voi •jpnszentanţi, p pb soluţionare ••e şi noţiune: :e politică Noţiunea a (insig ale cetăţei •ptîce. Se refe: HQEÎII etc. Forn A se vedea îr aţii social-poli

Teoria generală a dreptului şi statului

jjnea persoană particulară exprimă ceva neoficial, care nu are ca-ter de stat. Deoarece nu se face vreo specificare, putem conchide că, sub ; - i .iridic, noţiunea de persoană particulară se raportă atît la persoanele e ;:t şi la cele juridice, privite ca titulari de drepturi şi obligaţii. Noţiunea parte din popor derivă din faptul că, la exercitarea suvera-•E naţionale, la constituirea şi exercitarea puterii de stat, poporul par-p ca im tot întreg, formînd o unitate indivizibilă în părţi cărora li s-ar Eiie reprezentarea voinţei unice generale ce aparţine întregului popor. este una singură şi nu se fragmentează. Un anumit grup de persoa-te fi de o altă origine, însă cetăţenia pe care o au aceştia este cea a llcii Moldova, de aceea grupul respectiv face parte din poporul ţării aţe întreprinde acţiuni de exercitare a unei cote-părţi din putere, pe " considera-o proprie. toţiunea grup social se raportă la o comunitate de indivizi care sînt interese, valori şi norme de conduită comune şi care se află într-o rţiune pe baza acestor interese. Interesele, la rîndul lor, sînt deterde condiţiile în care se desfăşoară activitatea grupului respectiv, ile sociale structurează cererile şi necesităţile diferitelor părţi ale iţiei şi obligă factorii de decizie politică să ţină cont de reacţiile sola raport cu anumite acţiuni pe care le întreprind. Grupurile sociale at clasele obşteşti şi păturile sociale, precum şi comunităţile etnice. L respectivă nu este una vizibilă sau prevăzută expres în acte. Grusociale nu participă nemijlocit la viaţa politică si la administrarea ilor statului ele nu au o organizare bine determinată şi reglementată, iterea lor de influenţă în politica statului este uneori foarte mare. îoţmnea partid politic defineşte o asociaţie de cetăţeni care se con-: pe baza comunităţii de concepţii, idealuri şi scopuri care contribuie zarea voinţei politice a unei anumite părţi din populaţie şi care, prin rentanţi, participă la elaborarea politicii ţării la conducerea statului : soluţionarea problemelor economice şi social-culturale. Acelaşi sens si noţiunea organizaţie social-politică ce poate activa ca front, ligă, re politică de masă.1 Noţiunea altă formaţiune obştească priveşte organizaţiile indepenale cetăţenilor, constituite pe principii de interese, altele decît cele ;. Se referă la asociaţiile obşteşti, profesionale, culturale, sindicate, etc. Formaţiunile obşteşti activează în conformitate cu sarcinile şi Ase vedea în acest sens prevederile Legii nr. 718-X1I din 17.09.91 privind partidele şi alte aţii social-politice.

-i 93 6-

Boris Negru, Alina Negru

scopurile incluse în statutele lor, urmînd în marea lor majoritate, beneficiul j public. Uneori însă poate fi vorba şi despre profitul membrilor formaţiunii ? '

'

obşteşti. Textul constituţional consacră expres interdicţia exercitării puterii de l stat în nume propriu. Dat fiind acest fapt, nici unul din subiecţii menţionaţi | (persoane, grupuri sociale, formaţiuni obşteşti etc.), chiar dacă este vorba de î o persoană oficială sau de o structură din cadrul puterii de stat, nu poate sa-şi î exercite prerogativele ca emanînd de la sine şi constituind voinţa sa excluşi- | vă. Tot ceea ce se întreprinde de către puterea de stat (de reprezentanţii acestei puteri) se face în numele starului şi al poporului Republicii Moldova. Suveranitatea are două laturi: una internă şi alta externă. Latura internă a suveranităţii este chemată să sublinieze faptul că î interiorul statului respectiv, nici o altă putere socială nu este superioa sau echivalentă cu puterea statală. Pentru acest motiv, această latură este denumită şi supremaţia puterii de stat. Latura externă nu este altceva decît atributul suveranităţii de a nu comandată în relaţiile sale externe de către nici o altă putere, indiferent d< forma în care puterea publică însăşi a consimţit să se limiteze în unele di aceste relaţii externe, însă limitarea suveranităţii nu poate fi absolutiza tă. Conceptul de suveranitate e corelativ cu conceptul de stat. Un stat nu există, sau cel puţin nu e perfect, dacă îi lipseşte suveranitatea. Aşa-zisel state semisuverane, state sub protectorat sau state vasale reprezintă figuri imperfecte de stat. Referindu-ne la Republica Moldova, menţionăm următoarele. Temelia Suveranităţii a fost pusă prin adoptarea a două declaraţii: 1. Declaraţia suveranităţii R. S. S. Moldova din 23 iunie 1990. 2. Declaraţia de independenţă a Republicii Moldova din 27 augus 1991. Ultima proclamă că „Republica Moldova este un stat suveran, in- J dependent şi democratic, liber să-şi hotărască prezentul şi viitorul, fără nici un amestec din afară, în conformitate cu idealurile şi năzuinţele sfinte ale poporului în spaţiul istoric şi etnic al devenirii sale naţionale" şi hotărăşte ca pe întregul teritoriu să „se aplice numai Constituţia, legile şi celelalte acte normative adoptate de organele, legal constituite ale Republicii Moldova". Din cele spuse rezultă că supremaţia puterii în interiorul statului şi independenţa acestuia în raport cu alte puteri din exterior se completează reciproc, sînt indispensabile statului şi sînt inseparabile.

-^ 94 t-

Teoria generala a dreptului şi statului

; ştie. însă, că suveranitatea reală nu numai se proclamă, ci şi se cucereşte. instalăm cu regret că Republica Moldova nu şi-a cucerit deplin şi suveranitatea. După cum am menţionat anterior, regimul secesila Tiraspol constituie un impediment serios în exercitarea plenară stat a puterii pe întregul său teritoriu. putem neglija şi alţi factori care intîrzie cucerirea suveranităţii. în primul rînd, prezenţa militară a Federaţiei Ruse. Contrar deciziilor adoptate, atît la nivel bilateral, cît şi la nivelul diferitelor organisme internaţionale, Rusia sub diverse pretexte, tărăgănează procesul de retragere a armatei a 14-a, care dispune de cantităţi considerabile de armament. în al doilea rînd, suveranitatea reală presupune independenţa economică şi politică reală, în acest context, constatăm cu regret că în aspect economic şi politic Republica Moldova continuă să depindă de Federaia Rusă.

tei făcut o caracteristică mai amplă a celor trei elemente constitutive niui pentru a reliefa ideea că de modul cum sînt ele înţelese şi aplijinde starea reală, existenţa şi funcţionalitatea statului. această ordine de idei sîntem convinşi că, atîta timp cît nu se va i o interdependenţă oportună între cele trei dimensiuni statale (tenaţiune, suveranitate) şi cît suveranitatea va rămîne o declaraţie lat de nerecunoaşterea puterii statale pe întreg teritoriul ţării), Republicii Moldova ca stat va fi o aparentă. st fapt determină funcţionalitatea ineficientă a statului nostru şi multilaterală aparentă. » altă concluzie mai generală ar fi că atîta timp cît nu sînt determinate iţele interne esenţiale ale stabilităţii Republicii Moldova termenul îformă", în sens larg, este inaplicabil, deoarece nu putem reforma nu există. ..Reforma" în ţara noastră semnifică doar încercarea de a constitui, . definitiva şi a determina elementele de bază ale statalităţii: teritoriul, lea, suveranitatea. Multiplele probleme, rătăciri şi soluţii inadecvate se vor menţine atîta cît politicienii şi cetăţenii nu se vor clarifica asupra conţinutului staiţii Republicii Moldova. -m 95 t-

Boris Negru, Alina Negru

4.3. ScopuS, sarcinile şi funcţiile statului

Fiind principala instituţie politică a societăţii, statului îi revine un roi extrem de important în societate. Locul şi rolul statului sînt determinate, î primul rînd, de scopul lui, Dacă analizăm diversele teorii referitoare la scopul statului, apărut pe parcursul evoluţiei istorice a umanităţii, putem evidenţia două concepţi esenţiale^JPrima este reprezentată de filosofia clasică greacă, pentru ca scopul statului este nelimitat, autotcuprinzător. Conform acestei concepţii, nu poate exista o sferă de activitate care nar prezenta vreun interes pentru stat. Adepţii acestei concepţii, considerau că orice activitate trebuie să fie disciplinată de stat. Această concepţie predominat în epocile antică şi medievală. ^Cealaltă concepţie apărută mai tîrziu, rezervă omului o, activitate liber; de orice dominaţie din partea statului. Este avansată ideea conform căreia statul are ca scop numai ocrotirea dreptului şi garantarea libertăţii, în această ordine de ideii, Hegel menţiona:"..."daca cetăţenilor nu le merge bine, dacă scopul lor subiectiv nu este satisfăcut, dacă ei nu găsesc că mijlocirea acestei satisfaceri conţine statul însuşi, ca atare, arunci statul stă pe picioare slabe.'" Rolul statului nu rămîne neschimbat. El evoluează în funcţie de valorile sociale ale colectivităţii. La toate etapele de dezvoltare istorică statul este chemat să apere orînduirea respectivă. In epoca contemporană, în mod deosebit după cel de-al doilea război mondial, în ţările democratice se accentuează considerabil latura economică şi socială a activităţii statului. Locul „statului-jandarm" este preluat de aşa-numitul stat al providenţei, stat al bunăstării, stat preocupat de asigurarea standardelor de viaţă ale populaţiei, de înlăturarea abuzurilor, exceselor etc. Aceste preocupări ale statului îşi găsesc reflectare şi în actele normative ale statului. în funcţie de scopul urmărit, statul îşi propune realizarea unor sarcini concrete în diverse domenii: economic, politic, ideologic, cultural etc. Activitatea multilaterală a statului este caracterizată de funcţiile pe care acesta le îndeplineşte. Termenul „funcţie" vine de la latinescul „fonctio" - în traducere .,muncă", ,,deprindere", „îndeplinire" (aducere la îndeplinire). De obi96

Teoria generală a dreptului şi statului

.

.feacţiile statului sînt definite ca fiind direcţiile fundamentale ale actiEi statului, prin care acesta îşi manifestă esenţa. .vitatea complexă a statului determină diversitatea funcţiilor sale K diferenţiază în funcţii interne şi funcţii externe. funcţiile interne exprimă politica internă a statului pentru realizarea EEselor sarcini privind viaţa societăţii şi a statului. Ir cadrul funcţiilor interne un loc deosebit revine funcţiei legislati§ncţie politico-juridică, urmărind supunerea vieţii sociale unor norme p: :rii prin limitarea şi echilibrarea puterii autorităţilor publice. Funcţia executivă caracterizează activitatea concretă a statului în reKsa sarcinilor propuse. Activitatea executivă se desfăşoară pe multiple E-n răspunzînd diverselor scopuri sociale. Funcţia judecătorească are sarci^^ în sr^:e, ca urmare a încălcării normelor de drept. "Tfimcţiile externe ale statului vizează, în general, activitatea statului Briile cu alte state. :ul democratic în epoca contemporană îşi exercită funcţiile exter-:e îouă direcţii: !. .Dezvoltarea relaţiilor cu alte sta-terîn special statele vecine, atît pe plan bilateral, cît şi multilateral. Aceste relaţii trebuie să se bazeze pe principiile egalităţii, respectului reciproc, respectării suveranităţii, independenţei naţionale, neamestecul în treburile interne, cooperării şi colaborării reciproce, interesului şi avantajului mutual. Fiind respectate aceste principii, relaţiile cu alte state decurg sub semnul normalităţii. _ Integrarea ţării în organisme internaţional©, pentru rezolvarea, atît i. problemelor interne, cît şi a problemelor globale ca pacea, dezarmarea, securitatea popoarelor, cooperarea internaţională, protecţia ecologică mondială etc.

43.2. Scopul, sarcinile şi funcţiile statului Republicii Moldova E :n tezele expuse anterior rezultă că scopul statului este ceea ce el îşi te să înfăptuiască.

cop ul stat ului poat e fi pro cla mat ofic ial în Con stitu ţie sau poat e să 1

din conţi nutul acest eia. Cons tituţi a Rep ublic ii Mol dova nu stipu lează expr es scop ul statu lui . Insă el poa te fi ded us din disp oziţ

iile acesteia. -= 97 =-

Boris Negru, Alina Negru

Astfel art. l alin. 3 din Constituţie statuează că Republica Moldova este un stat de drept, democratic", Caracteristicile „stat de drept", „stat democratic", astfel declarate l momentul actual nu reflectă o realitate. Ele pot şi trebuie să fie interpretat ca obiective strategice spre care tinde Republica Moldova. Prin urmare. aceste dispoziţii constituie scopul suprem al statului moldovenesc. Această teză se axează pe însuşi conceptul constituţional. Constituţia ca act juridic suprem, este şi un act programatic de durată. Realitatea obiectivă ne determină să evidenţiem şi alte obiective statului: • consolidarea statalităţii Republicii Moldova, * fundamentarea bazelor legale de funcţionare a statului. Nu vom exagera dacă vom menţiona că de realizarea acestor obiective depinde în mod cert crearea statului de drept, democratic. Pentru atingerea obiectivelor evidenţiate se impune antrenarea întregii societăţi într-o activitate de perspectivă prin avansarea unor sarcini economice, politice, sociale, ideologice. Sarcina economică principală a Republicii Moldova este stabilită în art. 126 alin. l din Constituţie. „ Economia Republicii Moldova este economie de piaţă, de orientare socială, bazată pe proprietatea privată şi pe proprietatea publică, antrenate în concurenţa liberă". Evident, sintagma „economie de piaţă" comportă un sens larg şi reflectă o sarcină durabilă într-un domeniu vast de activitate al statului Sarcina politică principală este determinată de realitatea cu care s> confruntă statul nostru. Considerăm că la ora actuală nimic nu e mai important decît integrita tea teritorială şi asigurarea unităţii poporului Republicii Moldova. Ultima rezultă şi din art. 10 alin. l din Constituţie: „Statul are ca fundament unitatea poporului Republicii Moldova. Republica Moldova este patria comun şi indivizibilă a tuturor cetăţenilor săi. " Sarcina socială principală a Republicii Moldova este stipulată în art. 47 alin.l l din Constituţie care obligă statul „să ia măsuri pentru ca orie om să aibă un nivel de trai decent, care să-i asigure sănătatea şi bunăsta rea lui şi familiei lui, cuprinzînd hrana, îmbrăcămintea, locuinţa, îngrijirea medicală precum şi serviciile sociale necesare." Sarcina ideologică a statului nostru constă în recunoaşterea reală, ş nu formală, a demnităţii tuturor membrilor comunităţii umane şi în forma rea unei societăţi, în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile lui, ^ 98 &

Teoria generală a dreptului şi statului

se

n dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic rezintâ valori supreme şi sînt garantate. Pentru a îndeplini sarcinile punctate aici statul trebuie să desfăşoare cavitate eficientă în diverse domenii. Acestei activităţi multilaterale îi :ordonate funcţiile statului. Funcţiile interne principale ale statului Republica Moldova: l Funcţia econontico-organizatorică a statului Formele de intervenţie a statului în economie sînt numeroase şi au drept scop: T • reg/ementared/activitătii economice şi administrarea proprietăţii publice ce-i aparţine; • /^ro/e/area-intereselor naţionale în activitatea economică, financiară şi valutară; » stimularea 'cercetărilor ştiinţifice; » exploatarea raţională a pămîntului şi a celorlalte resurse naturale luîndu-se în consideraţie interesele naţionale; C • refacerea şi protecţia mediului, menţinerea echilibrului ecologic; • sporirea numărului de locuri de muncă, crearea condiţiilor pentru creşterea calităţii vieţii etc. l Funcţia cultural-educativă caracterizează atitudinea statului faţă de potenţialul său uman, intelectual şi spiritual. Activitatea statului trebuie să aibă ca finalitate educarea persoanei ca factor util al societăţii. "• Funcţia de menţinere a ordinii publice, în general, şi a ordinii legale, în special. Ultima reprezintă nucleul ordinii sociale, condiţia fundamentală a echilibrului social, garanţia realizării drepturilor esenţiale ale membrilor societăţii şi funcţionarea normală a instituţiilor statului.

LA„ F 'Aţvtţw i 4t 'gwwf/ Wii şi itţ/ui'Kî 'b *ă ifi^ţffm 'loft ji 1 (foefă( ţtafffu~

n-•L damentale ale omului. Această funcţie rezultă din conţinutul şi exigenţele statului de drept. Un stat de drept este un stat uman. Republica Moldova va devia de la doctrina perimată caracteristică regimului totalitar cînd statul era privit ca donator şi nu ca un ocrotitor şi garant al drepturilor şi libertăţilor omului, f Funcţia ecologică. Protecţia mediului, conservarea şi ocrotirea monumentelor istorice şi culturale constituie o obligaţie indispensabilă a statului precum şi a fiecărui cetăţean. La funcţiile externe ale Republicii Moldova pot fi atribuite: J, Funcţia de apărare a statului. Această funcţie impune consolidarea neutralităţii permanente a statului nostru, statuată în art. 11 din Constituţie:

-i 99 i-

Boris Negru, Alina Negru

„ (I) Republica Moldova proclamă neutralitatea sa permanentă. (2) Republica Moldova nu admite dislocarea de trupe militare alem altor state pe teritoriul său. " 2. Funcţia de menţinere a păcii şi ordinii mondiale. La îndeplinirea! acestei funcţii trebuie să contribuie fiecare stat. Războiul poate fi| evitat. Toate conflictele dintre state trebuie rezolvate pe cale pas- î nică. 3. Funcţia de colaborare şi consolidare a relaţiilor cu ţările comu nităţii internaţionale, în acest domeniu Republica Moldova trebu-1 ie să se orienteze la comunitatea europeană. 4. Funcţia de integrare în economia mondială şi de colaborare cu f alte state în soluţionarea problemelor globale. Este o funcţie reia-§ tiv nouă pentru statele tinere, inclusiv pentru Republica Moldova, s dar de o importanţă vitală care necesită elaborarea de strategii de £ realizare în mod prioritar. •

Subiecte de evaluare:____________________________ 1. Explicaţi sensul cuvântului stat. 2. Cum poate fi definit statul? 3. Determinaţi trăsăturile caracteristice ale statului. 4. Scoateţi în evidenţă dimensiunile statului şi stabiliţi importanţa lor. 5. Caracterizaţi dimensiunile statului. 6. Interpretaţi categoriile scop, sarcini şi funcţii ale statului. 7. Caracterizaţi scopul, sarcinile şi funcţiile Republicii Moldova.

Literatura recomandată:_______________________ 1. Alexandru Arseni, Drept constituţional şi instituţii politice, Voi. I, Tra tat elementar, Chişinău, 2005. 2. Gheorghe Avornic, Teoria generală a dreptului, Chişinău, 2004. 3. Teodor Cârnaţ, Drept constituţional, Chişinău, 2004. 4. Tudor Drăgan, Drept constituţional şi instituţii politice, Cluj-Napoca. 2000. 5. Dumitru Mazilu, Teoria generală a dreptului, Bucureşti, 2000. 6. Philippe Malaurie, Antologia gândirii juri dice, Bucureşti, 1996. 7. Nicolae Popa, Ion Dogaru, Gherghe Dănişor, Dan Claudiu Dănişor. Filosofia dreptului. Marile curente, Bucureşti, 2002.

^ 100

J k

-' ; te

a. ş e i-a scos pe israeliţi din Egipt şi i-a călăuzit timp de patruzeci de ani în dramul lor spre Pămîntul Făgăduinţei. Pe muntele Sinai, în mijlocul flăcărilor, tunetului, negurii şi sunetelor de trîmbiţă, Dumnezeu îi transmite Decalogul. Decalogul este o relevare divină directă: „Să nu ai alţi dumnezei în afară de Mine. Să nu-ţi faci ::::p cioplit, nici vreo înfăţişare a celor ce sînt în sus, în ceruri sau jos pe pâmînt, sau în apă şi sub pămînt. Să nu te închini lor, nici să le slujeşti, pci Domnul Dumnezeul tău sînt un Dumnezeu zelos... Să nu iei numele Domnului Dumnezeului tău în deşert, că nu va lăsa Domnul Dumnezeul au nepedepsit pe cel ce ia numele lui în deşert. Păzeşte ziua odihnei, ca să o ţii cu sfinţenie, şase zile lucrează şi-ţi fă toate treburile tale; ziua a şaptea este ziua de odihnă a Domnului Dumnezeului tău... Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, cum ţi-a poruncit Domnul Dumnezeul tău, ca să trăieşti ani —uiţi şi să-ţi fie bine în pămîntul acela, pe care Domnul Dumnezeul tău ţi-1 dă ţie. Să nu ucizi! Să nu fii desfrînat! Să nu furi! Să nu dai mărturii iiincinoase asupra aproapelui tău! Să nu pofteşti la femeia aproapelui tău, piei ţarina lui, nici robul lui, nici roadă lui, nici boul lui, nici asinul lui, nimic din cele ce sînt ale aproapelui tău. Aceste porunci constituie temelia mrjror (sau aproape tuturor) sistemelor juridice ale destinului şi condiţiei •mane. Prin intermediul lui Moise Dumnezeu le-a dat israeîiţilor şi o legislalie. Este vorba despre un drept cu caracter religios, războinic, dar în acelaşi ~âip umanist. Pentru a ilustra cele spuse ne referim la: 1

Philippe Malaurie, Opera citată, pag. 13.

-t 121 Ş-

Boris Negru, Alina Negru a) legea talionului: „Să nu-1 cruţe ochiul tău, ci să ceri suflet pentru suflet, ochi pentru ochi, dinte pentru dinte, mînă pentru mînă, pi cior pentru picior"; b) ataşamentul faţă de dreptate: Domnul este cel „care face dreptate orfanului şi văduvei şi iubeşte pe pribeag şi-i dă pîine şi hrană. Să-1 iubiţi şi voi pe pribeag, căci şi voi aţi fost pribegi în pămîntul Egip tului." „Cînd vei secera holda în ţarina ta şi vei uita vreun snop în ţarină, să nu te întorci să-1 iei, ci lasă-1 să rămînă al străinului, să racului, orfanului şi văduvei." „Caută dreptate şi iar dreptate." „Cu dreptate să judeci pe aproapele tău." „Dacă vei întîlni boul duşma nului tău sau asinul lui rătăcit, să~l întorci şi să i-1 duci." „Străinul care s-a aşezat la voi, să fie pentru voi ca şi băştinaşul vostru; să-1 iubiţi ca pe voi înşivă."1 Legea celor XII Table, la romani. Este prima lege scrisă la romani, apărută în anul 450 î.e.n. Apariţia ei a fost determinată de lupta dintre patricieni şi plebei. Pînă la această dată legile erau cunoscute numai de către patricieni. Plebeii au cerut senatului să adopte legi scrise ca să poată fi cunoscute de către toţi romanii. Sub presiunea plebeilor senatul a numit, pe rînd, două comisii formate din cîte 10 membri (decemviri), care să se inspire din legile greceşti şi să redacteze un cod pentru Roma. Decemvirii au alcătuit un cod cunoscut sub numele de „Legea celor XII Table." Codul proclama egalitatea civilă a patricienilor cu plebeii, obligativitatea părţilor de a se prezenta în faţa instanţelor judecătoreşti, dreptul de proprietate ş. a. Legea celor XII Table cuprinde totalmente instituţiile romane existente la acea perioadă şi, în mare măsură, constituie o transpunere în scris a obiceiurilor care dominau atunci la Roma. Magna Carta Libertatum (Marea Cartă a Libertăţilor), Anglia. Este unul dintre cele mai vechi şi mai însemnate monumente legislative din Evul Mediu, apărut în 1215. Baronii englezi, susţinuţi de orăşeni şi de cavaleri, au început în 1215 o luptă împotriva regelui loan fără de Ţară, care nu le respecta privilegiile. In faţa superiorităţii adversarilor săi, regele a semnat un act care prevedea respectarea de către rege a privilegiilor baronilor, cavalerilor şi orăşenilor. In acest fel a luat naştere, în 1215 Marea Cartă a Libertăţilor. Carta cuprinde, în special prevederi referitoare la satisfacerea unor interese ale baronilor şi nobilimii ecleziastice, cu toate că greul luptei îm1

Philippe Malaurie, Opera citată, pag. 14-16.

- = 12 2 = -

Teoria generală a dreptului şi statului

potriva regelui fusese dus de cavaleri şi de orăşeni. Regele se obligă să nu pretindă de la baroni nici un fel de prestaţii băneşti, mai mari decît cele stabilite de obiceiul locului, să nu-i declare în afara legii, să nu le ia avutul decît pe baza unei sentinţe legale. Pentru cavaleri Carta prevedea că regele şi baronii nu puteau cere acestora prestaţii mai mari decît cele stabilite de obiceiul locului. Ţăranii liberi au primit aceeaşi promisiune, în ce priveşte orăşenii, lor li s-au confirrnat drepturile pe care le-au avut anterior. De asemenea, s-a făcut o unificare a unităţilor de măsură şi greutate. Carta prevedea libera circulaţie a negustorilor străini în Anglia. Ea a avut un rol pozitiv în dezvoltarea vieţii politice şi sociale în Anglia. Aceasta a îngrădit abuzurile regelui fixînd un minimum de garanţii juridice pentru categoriile sociale nominalizate. Aşa, de exemplu, în art. 12 al Cartei se prevedea că regele nu va putea cere ca nobilii să plătească nici „ajutorul feudal şi nici „banii scutului" fără încuviinţarea Consiliului general al re-;;palui, alcătuit din baroni şi clerici. Carta, de asemenea, prevedea că baronii nu vor putea fi judecaţi decît de oameni de acelaşi rang cu ei. Art.39 al Cartei prevedea că nici un om liber nu putea fi cercetat, pus în afara pegii sau exilat decît în conformitate cu legile ţării, iar în art.40 se stabilea că nimeni nu se poate sustrage de la judecată dacă aceasta are loc potrivit prevederilor legale.

Subiecte de evaluare:_____________________________ 1. Ce condiţionează necesitatea determinării tipurilor istorice de stat şi drept? 2. Ce înţelegem prin „tip istoric de stat şi drept"? 3. Ce criterii pot fi puse la baza tipizării statului şi dreptului? 4. Prin ce etape de dezvoltare au trecut statul şi dreptul? 5. Ce tipuri istorice de stat şi drept pot apărea în viitor? 6. Faceţi o caracteristică a statului şi dreptului în diferite etape de dezvoltare istorică.

^ 123 e-

Boris Negru, Alina Negru

Literatura recomandată: 1. Ion Craîovan, Tratat elementar de teoria generală a dreptului, Bucu reşti, 2002. 2. Ion Dogaru7 Teoria generală a dreptului, Craiova, 1998. 3. Mircea Djuvara, Teoria generală a dreptului (Enciclopedia juridică), Bucureşti, 1995. 4. Nicolae Popa, Ion Dogaru, Gheorghe Dănişor, Dan Claudiu Dănişor, Filozofia dreptului. Marile curente, Bucureşti, 2002. 5. Giorgio Del Vecchio, Lecţii de filosofic juridică, Bucureşti, 1993. 6. Alexandru Văllimărescu, Tratat de enciclopedia dreptului Bucureşti 1999. 7. B.C. HepcecflHH, Oâuţaa meopun npaea u zocydapcmea, MOCKBE, 1999. 8. UpodneMbi o6w,eu meopuu zocydapcmea u npaea, Y^eo. nocoGne, pejj. M. H. MapneHKO, MocKBa, 1999. 9. Philippe Malaurie, Antologia gîndirii juridice, Bucureşti, 1997.

124

statului

maitjp'eaK,^asiăi'S:WăKeţi&^ ':l}'tiişc^^piypnef^''^ţ^'^ţi^^^iy î ^^ţe!^f^l^&MsX^^4.M^>S9^ ^flt^iţMi^Mls^M^^S^^^ •ff^-y'f-^^f^l&fiK.Q^^^ăl^

Complexitatea formei statului. Forma de guvernămînt. Forma organizării de stat. State unitare. State federative. Asociaţii de state. Ierarhiile de state. Regimul politic.

Probleme actuale a formei statale.

6.1. Noţiunea şi laturile componente aie formei de sfat Dacă cercetarea esenţei statului şi a tipului istoric de stat ne dă răspunsul la întrebarea, în mîna cui se află puterea de stat, în slujba căror grupuri sociale acţionează statul, examinarea formei de stat răspunde la o altă întrebare şi anume în ce mod cei care deţin puterea conduc statul. în doctrina juridică s-a înrădăcinat conceptul conform căruia forma de stat reprezintă o categorie complexă, care desemnează modul de organizare al conţinutului puterii, structura internă şi externă a acestui conţinut. Laturi componente, elemente constitutive ale formei de stat sînt: a) forma de guvernămînt; b) forma de organizare statală (structura de stat); c) regimul politic. Forma de guvernămînt desemnează modul de formare şi organizare a organelor statului, atribuţiile care revin lor, caracteristicile şi principiile care stau la baza raporturilor dintre acestea, „ în special dintre organul legiuitor şi organele executive, inclusiv şeful statului."1 Structura de stat desemnează organizarea puterii de stat în anumite limite spaţiale, adică pe un anumit teritoriu, raporturile specifice ce se constituie între elementele, alcătuitoare ale ansamblului statal, precum şi legăturile specifice dintre „întreg" şi „părţile" lui componente. Regimul politic reprezintă ansamblul metodelor, mijloacelor, procedeelor de înfăptuire a puterii, a relaţiilor existente între elementele ce alcătuiesc sistemul social-politic, relevînd mai ales măsura consacrării şi garantării drepturilor şi libertăţilor fundamentale cetăţeneşti.2 Forma statului, indiferent de modalitatea sa de manifestare (forma de guvernămînt, forma de organizare statală, regimul politic), sau de exprimare întotdeauna este indisolubil legată de puterea de stat, de manifestarea acesteia la un anumit tip istoric de stat. Din aceste considerente, menţionăm faptul ca fiecare element constitutiv, latură componentă a formei de stat are însemnătate teoretică şi practică doar în cazul, cînd e cercetată prin prisma spaţio-temporală a existenţei sale.

' Ion Deleanu, Drept Constituţional şi instituţii politice. Tratat 7, Besureşfi, 1996. pag. 130. Idem.

ni 126 s-

Teoria generală a dreptului şi statului

6.2. Forma de guvernămînt Forma de guvernămînt are o importanţă majoră pentru caracteristica statului. Pentru Aristotel, „guvemămîntul, fiind puterea suverană a cetăţii, trebuie, în chip necondiţionat, ca această putere să se compună ori dintr-un singur individ, ori dmtr-o minoritate, ori, în sfîrşit, din masa cetăţenilor".1 Jean Jaques Rousseau a definit guvernămîntul ca „un corp intermediar, plasat între supuşi şi suveran pentru legătura lor reciprocă şi însărcinat cu aplicarea legilor şi menţinerea libertăţii, atît civile cît şi politice. Membrii acestui corp se numesc magistraţi sau regi, adică guvernatori, iar corpul întreg poartă denumirea de principe".2 Rousseau consideră că Guvernămîntul poate îmbrăca trei forme diferite în funcţie de numărul celor care îl compun: 1) democraţia, prezentă atunci cînd Suveranul conferă guvernămîntul întregului popor sau celei mai mari părţi a lui; 2) aristocraţia, prezentă atunci cînd guvernămîntul este conferit unui număr mic de magistraţi; 3) monarhia, cînd guvernămîntul este în mîinile unui singur magis trat, în toate cazurile însă se păstrează distincţia între suveran şi guver nămînt. Suveranitatea rămîne inalienabilă; ceea ce se transmite este doar puterea, nu voinţa. Suveranul vrea, Guvernămîntul execută: el are forţa, nu voinţa. Şi pentru ca această forţă să fie legitimă „orice guvernămînt trebuie să fie republican". Monarhia este condamnată. Forma de guvernămînt priveşte formarea, organizarea şi competenţa organelor supreme ale puterii de stat, raportul lor cu celelalte organe ale sistemului statal.3 în ceea ce ne priveşte, considerăm că forma de guvernămînt caracterizează modalitatea de formare şi organizare a statului, caracteristicile şi principiile care stau la baza raporturilor dintre acestea şi în special, dintre organul legiuitor şi organele executive, inclusiv şeful statului. Din punct de vedere al formei de guvernămînt cele mai frecvent întîlnite sînt monarhia şi republica. Aristotel, de exemplu, recunoştea trei forme de guvernămînt şi anume: regalitatea, aristocraţia şi republica, El a indicat, de asemenea, trei 1 2 3

Aristotel, Politica, Bucureşti, 1924, cartea III, cap. V, sec. I. Jean Jaques Rousseau, Contractul social, cartea III, Bucureşti, 1957, pag. 164. Măria Dvoracek, Gheorghe Lupu, Opera citată, pag. 102.

-t 127 t-

oris Negru, Alina Negru

erivaţi ale acestora: tirania pentru regalitate, oligarhia pentru aristocraţie i demagogia pentru republică. El preciza că tirania este guvernămîntul .nuia singur, care domneşte ca un stăpîn peste asociaţia politică; oligarhia ste predominarea politică a bogaţilor; demagogia este, din contra, predoainarea săracilor, cu înlăturarea bogaţilor. Monarhia ca formă de guvernămînt se caracterizează prin aceea că eful statului este monarhul (de la grecescul „ monas ", ce caracterizează uterea unei persoane). Monarhul, avînd diferite denumiri - rege, ţar, sulin, şah, faraon, emir, domnitor, împărat etc. - de regulă, deţine puterea e viaţă şi o transmite ereditar, sau e desemnat după proceduri speciale în ependenţă de tradiţiile respective. Ca formă de guvernămînt monarhia este cunoscută din cele mai vechi mpuri. în evoluţia sa monarhia cunoaşte mai multe forme: monarhie abolută, monarhie limitată, monarhie parlamentară dualistă, monarhie parimentară contemporană. Monarhia absolută este cea mai veche formă de monarhie. Ea a exisit pînă aproape de zilele noastre. La începutul secolului XX în lume mai xistau două monarhii absolute în Imperiul Rus şi Imperiul Otoman, în azul monarhiei absolute puterea monarhului aproape că nu este limitată J/etat c'est moi" - Statul - sînt eu, - spunea Ludovic al XlV-lea), moarhul domnind după bunul său plac. Ca regulă, o asemenea formă de guernămînt de cele mai multe ori nu a fost considerată raţională, oportună. Lşa, de exemplu, Aristotel considera că „puterea absolută a unuia singur u este nici justă, nici utilă." Monarhia limitată (constituţională) se caracterizează prin limitarea uterii monarhului prin legea supremă a statului (constituţie). Cu toate cestea puterea monarhului nu trebuie neglijată. Monarhului îi revine un ol important în viaţa politică a societăţii. Deseori acest rol e mai pronunţat lecît cel ce-i revine parlamentului. Monarhia parlamentară dualistă se caracterizează prim faptul că molarhul şi parlamentul, din punct de vedere legal, sînt egs_: Monarhia parlamentară contemporană este cea mai frecvent întîlnită brmă a monarhiei (Anglia, Belgia, Olanda, ţările scandinave etc.).Puterea Qonarhului, de cele mai multe ori, poartă un caracter sin: :l:c. Republica este o astfel de formă de guvernămîni. in care puterea su>remă aparţine unui organ ales pe un timp limitat. Perse -aude care compun Tganul electiv sînt responsabile juridic pentru activitate; ler -= 128

Teoria generală a dreptului şi statului

Forma republicană clasică de guvernămînt a dobîndit-o America. Hamilton, unul din patriarhii Constituţiei S.U.A., a pronunţat la 18 iunie 1787 în faţa Adunării de la Philadelphia un discurs de cinci ore în favoarea modelului monarhic englez, dar aşa şi n-a reuşit să-i convingă pe colegii săi in oportunitatea acestui model. Ca rezultat, s-a acceptat forma republicană de guvernămînt, care a detaşat, după forma de guvernămînt, S.U.A. de Anglia. Republicile, la rîndul lor, pot fi parlamentare sau prezidenţiale. t Republica Parlamentară se caracterizează prin faptul că fie că lipseşte şeful statului, fie că acesta este ales de către parlament, răspunzînd în faţa lui. Ca urmare, poziţia legală a şefului de stat e mai inferioară, comparativ cu a parlamentului (de exemplu, Italia, Austria, Germania, Finlanda etc.). f Republica Prezidenţială se caracterizează prin alegerea şefului de stat de către cetăţeni, fie direct (prin vot universal, egal, secret şi liber exprimat), fie indirect (prin intermediul colegiilor electorale (de exemplu, S.U.A.). Fiind ales în asemenea mod preşedintele republicii se află pe o poziţie egală cu parlamentul, în cazul republicilor prezidenţiale, de cele mai multe ori, preşedintele se află în fruntea executivului (S.U.A., de exemplu), deşi nu-i exclusă şi funcţia de şef al Guvernului. în ultimul timp tot mai frecvent apar republici semiprezidenţiale sau semiparlamentare (mixte). O astfel de formă intermediară reprezintă un hibrid: elemente ale republicii prezidenţiale se îmbină cu elemente ale republicii parlamentare. La o asemenea formă de guvernămînt pot fi atribuite, de exemplu, Franţa, România. Probleme ale regimului de guvernămînt în Republica Moldova Republica Moldova este o republică democratică, în virtutea faptului că suveranitatea naţională şi puterea absolută aparţine poporului, care îşi alege guvernanţii ce exercită puterea în mod liber, prin alegeri libere şi democratice. Pînă la modificarea Constituţiei din 5 iulie 2000, se crea impresia că Republica Moldova este o republică prezidenţială, în virtutea faptului că şeful statului - Preşedintele Republicii este ales direct de către popor (art. 7778). Constituţia însă consacră expres elementele unei republici semiprezidenţiale, ceea ce poate fi demonstrat prin următoarele prevederi ale ei: • atît Parlamentul, cît şi Preşedintele erau organe alese prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat (art. 61 şi 78); -Ş 129 &

Boris Negru, Alina Negru

« Preşedintele desemnează un candidat pentru funcţia de Prim-ministru numai după consultarea majorităţii parlamentare şi numeşte Guvernul doar pe baza votului de încredere acordat de Parlament (art. 82); • executivul (Guvernul) este responsabil în faţa Parlamentului, iar şeful statului nu este în acelaşi timp şi şeful Guvernului (deşi se afla în funcţia puterii executive a statului), nu are putere de influenţă asupra executivului care să fie prevăzută expres în Legea Supremă (art. 77). Parlamentul poate fi dizolvat de Preşedinte numai după consultarea fracţiunilor parlamentare şi numai în cazul cînd nu a putut fi format Guvernul sau dacă a fost blocată procedura de adoptare a legilor (art. 85); Refuzul preşedintelui de a promulga o lege poate avea loc o singură dată, iar promulgarea ei după reexaminare este obligatorie (art. 93 şi Hotărîrea Curţii Constituţionale a Republicii Moldova nr. 2 b din 2.04.96 cu privire la interpretarea prevederilor art. 93 alin. (2) din Constituţia Republicii Moldova); Mobilizarea parţială sau generală poate fi declarată de Preşedinte numai cu aprobarea prealabilă a Parlamentului, iar măsurile luate pentru respingerea agresiunii şi declararea stării de război trebuie aduse neîntîrziat la cunoştinţa Parlamentului (art. 87); Preşedintele poate fi suspendat din funcţie de către Parlament, după iceea, tot Parlamentul poate organiza un referendum pentru demiterea şeîului statului (art. 89). Din cele menţionate se poate observa că Parlamentul avea o superioitate vădită faţă de prerogativele Preşedintelui şi era evident că Republica vloldova întrunea elementele şi caracteristicile unei republici semiprezilenţiale. După adoptarea Constituţiei din 1994, a fost pus la îndoială modelul emiprezidenţial de guvernare, invocîndu-se ca insufielenEe împuterniciris Preşedintelui Republicii, deşi pe parcursul ultimilor ani au fost înaintate pre examinare în Parlament proiecte de legi privind modificarea Constiiţiei ce aveau ca obiect repartizarea atribuţiilor între Preşedintele Repulicii, Parlament şi Guvern. Astfel, în viziunea Preşedintelui Republicii sisiemul semiprezidenal de guvernare a demonstrat întregii societăţi că mecanismele sale de rganizare, funcţionare şi colaborare a ramurilor ".er'î'.;:i" a. executivă şi idecătorească ale puterii în sat nu asigură separa;:^ Ier adecvată, echilibru -Ş 130 ţ-

Teoria generală a dreptului şi statului :~tre atribuţiile şi responsabilităţile ce le revin, şi nici unitate procesului de dirijare a statului, ceea ce se soldează cu administrarea ineficientă a treburilor publice şi cu declinarea de către ramurile puterii a răspunderii concrete pentru rezultatele guvernării şi că, în consecinţă, se aduc prer udicii tot mai grave stabilităţii politice a statului, intereselor economice si sociale ale cetăţenilor, imaginii şi prestigiului Republicii Moldova pe arena internaţională. Pornind de la situaţia descrisă şi argumentmd că: • raportul de forţe politice existent obiectiv în societate şi contra dicţiile dintre principiile şi programele acestor forţe generează re petate crize de putere, care duc la diminuarea eficienţei activităţii statului de promovare a reformelor politice, juridice, economice şi sociale; • problemele modificării şi perfecţionării sistemului constituţional de organizare şi funcţionare a puterii de stat se dezbat în perma nenţă, de pe poziţii diferite atît în societate cît şi, mai ales, de către forţe politice care împărtăşesc şi promovează concepţii divergente, ceea ce s-a manifestat deosebit de pregnant în timpul crizelor de guvernămînt; » problema schimbării sistemului de guvernare are o importanţă majoră pentru prezentul şi viitorul ţării, că suveranitatea naţională aparţine poporului şi că acesta, în caz de necesitate, o poate exercita, potrivit Constituţiei, în mod direct, fiind convins că instituirea sistemului prezidenţial este imperios necesară guvernării eficiente a ţării şi că aceasta ar corespunde voinţei poporului de instaurare In ţara a unei guvernări starj'iie, capabile sa guverneze drepturile şi să satisfacă interesele legitime ale cetăţenilor în condiţiile de democraţie, ordine, stabilitate politică şi socială şi responsabilitate concretă a puterii faţă de cetăţeni, Preşedintele Republicii, prin decretul nr. 930-11 din 22 martie 1999, a fixat pentru data de 23 mai 1999 referendum republican consultativ în problema schimbării sistemului de guvernare în Republica Moldova. Ca urmare a acestui referendum, electoratul a sprijinit intenţia Preşedintelui şi s-a pronunţat afirmativ. Parlamentul a calificat această situaţie ca un eventual pericol pentru democraţia ţării şi a luat în dezbatere trei proiecte de legi pentru modificarea Constituţiei, care după prima lectură au fost comasate în una singură. Astfel, la 5 iulie 2000 Parlamentul a adoptat Legea nr. 1115-XIV cu privire -= 131 i-

oris Negru, Alina Negru i modificarea şi completarea Constituţiei Republicii Moldova. Modificăile Constituţiei au limitat competenţa şi rolul Preşedintelui Republicii în avoarea Guvernului şi a Parlamentului. Noile prevederi Constituţionale vizează atribuţiile Preşedintelui Reiublicii, ale Parlamentului şi ale Guvernului referindu-se la : « alegerea Preşedintelui de către Parlament; • dreptul Parlamentului de a demite Preşedintele Republicii cu votul a două treimi din numărul deputaţilor aleşi; • retragerea dreptului Preşedintelui de a prezida şedinţele Guvernu lui la care participă; « excluderea informării obligatorii a Preşedintelui Republicii de că tre Prim-ministru în probleme de o deosebită importanţă pentru ţară; • determinarea de către Guvern a modului şi priorităţilor examinării în Parlament a proiectelor de legi pe care le prezintă şi a propune rilor legislative ale deputaţilor acceptate de acesta; • posibilitatea adoptării de către Guvern a ordonanţelor, prin delega re legislativă; • angajarea răspunderii Guvernului în faţa Parlamentului asupra unui program, unei declaraţii de politică generală sau a unui proiect de lege; • adoptarea legilor, care necesită cheltuieli, doar după acceptarea acestora de Guvern; • dizolvarea Parlamentului în cazul în care nu va alege Preşedintele Republicii nici după alegeri repetate. Din cele relatate ar rezulta că Republica Moldova a devenit un stat cu an sistem de guvernare parlamentar. Acest lucru, însă nu corespunde realităţii. E important să ţinem cont şi le atribuţiile care revin actualmente Preşedintelui Republicii Moldova. O analiză a atribuţiilor acestuia denotă faptul că Preşedintele Republicii Mol dova dispune de atribute mai mari decît Preşedintele Franţei (ne referim la Franţa, dat fiind faptul, că ea serveşte exemplu clasic de republică mix tă). Astfel Preşedintele Republicii Moldova dispune de drept de iniţiativă Legislativă (Preşedintele francez nu dispune de aşa drept), poate dizolva Parlamentul în trei cazuri expres prevăzute de Constituţie. Din cele spuse ne permit să tragem concluzia că, Republica Moldova poate fi privită în continuare ca o republică mixtă.

132 &

Teoria generală a dreptului şi statului

6 J. 7. Noţiunea şi formele structurii de stat Elaborarea categoriei de structură este strîns legată de evoluţia şi progresele ştiinţelor particulare, de dezvoltare a cunoştinţelor privind modul de manifestare a relaţiilor caracteristice diferitelor sisteme. în dezvoltarea sa istorică, termenul de structură a evaluat1 de la o viziune statică ce privea structura doar ca un mod de aşezare a părţilor în întreg şi a elementelor în sistem, la concepţia actuală, dinamică, ce consideră structura ca relaţie, ca mod de interacţiune a elementelor, în sistem, ca modalitate de constituire a sistemului. Subliniind caracterul logic, esenţial al legăturilor structurale considerăm că putem defini structura „drept modul de organizare a interacţiunilor, ansamblul relaţiilor dintre elementele unui sistem care-i determină funcţionalitatea".2 Categoria de structură cuprinde trei caracteristici: L Totalitatea. Această particularitate este strîns legată de diferenţa dintre tot întreg şi elementele acestuia. Din acest punct de vedere e necesar de a ţine cont de faptul că într-o structură nu pot fi incluse orice elemente, ci doar acele, care interacţionează între ele. 2. Transformarea. Structura nu este un ansamblu stabil, dat odată pentru totdeauna, ci un sistem de schimbări, de transformări. 3. Autoconservarea. Structurile se reglează ele înşele şi prin aceasta se autoconservă, nu permit depăşirea frontierelor ei. Exemple de structură ne poate servi structura de stat. în legătură cu conţinutul categoriei „structura de stat" s-a propus ca aceasta să fie utilizată pentru, a desemna „organizarea teritorială a puterii", care să includă atît ceea ce denumim acum „structura de stat", cît şi „organizarea administrativă a teritoriului". Credem că o astfel de concepţie poate duce însă k ştergerea deosebirilor calitative dintre unităţile administrativ-teritoriale şi subiectele unei federaţii. Din aceste considerente credem că structura de 1 In limba latină, de unde de altfel, provine cuvîntul, „structură" înseamnă construcţie, distri buţie, aşezare, ordine. Dar sensul lui a evaluat. Astfel, în literatura contemporană definiţiile care se dau structurii conving spre înţelegerea ei ca ansamblul relaţiilor inerente sistemului, vizează tocmai sensul de a fi interacţiunea elementelor din cadrul sistemului. De pildă, filozoful englez Bertrend Russei arată ca a stabili structura unui obiect înseamnă a desprinde părţile sale şi modul lor de in teracţiune. 2 Constantin Stroe, Compendiu de filosofia dreptului. Bucureşti, 1999, pag. 88. Vezi: Sofia Popescu, Forma de stat, Bucureşti, 1983, pag. 18-19.

^ 133 f-

Boris Negru, Alina Negru

stat (sau forma de organizare statală) înseamnă împărţirea internă a statului în unităţi administrativ-teritoriale sau în părţi politice, autonome şi raporturile dintre stat, considerat ca întreg, şi părţile sale componente. Din acest punct de vedere statele se împart în: state simple sau unitare şi state compuse sau federative. In acest numeric majoritatea absolută a statelor contemporane sînt state unitare. Mai mult ca atît, la etapa contemporană remarcăm tendinţa refuzului de la statul federal în favoarea statului unitar. Statul este unitar (simplu) dacă reprezintă o singură formaţiune statală, cu un regim constituţional unic, are un singur rînd de autorităţi legislative, executive şi judecătoreşti la nivel central, puterea fiind difuzată de la centru.1

Caracteristicile principale ale statului unitar sînt: » o singură formaţiune statală; » un singur regim constituţional, stabilit printr-o singură Lege Supremă - Constituţia; « un singur rînd de organe ale puterii de stat, divizată în putere legislativă, putere executivă şi putere judecătorească, care îşi exercită autoritatea pe întreg teritoriu în raport cu toată populaţia ţării; • există o singură cetăţenie; * un singur subiect al dreptului constituţional şi internaţional este statul însuşi. Astfel, statul unitar apare ca un centru politic care nu este determinat sau influenţat de întinderea teritoriului, de numărul cetăţenilor, de forma de guvernămînt sau de regimul politic. In acelaşi timp, caracterul unitar al statului nu face imposibilă şi nici nu împiedică organizarea teritoriului, sub aspect administrativ, în unităţi administrativ-îeritoriale, conduse potrivit principiilor autonomiei locale şi a descentralizării serviciilor publice. Autoadministrarea unităţilor administrativ-teritoriale se efectuează de către agenţii locali aleşi de populaţia din teritoriul respectiv (primării şi consilieri locali). Autorităţile administraţiei publice locale nu se subordonează puterii executive centrale, ele însă se afală sub supravegherea 1

Este de menţionat că există o discordanţă dintre noţiunea de star unitar din textul român şi noţiunea de edmoe zocydapcmeo din textul rus, generată de traducerea tendenţioasă din limba română în limba rusă. Normai ar fi, să pornim de la premisa că în toate cazurile este aplicabil sensul noţiunii din limba română ca fiind limba oficială a statului, iar textul rus este valabil doar ca o traducere (vezi Constituţia Republicii Moldova). -^ 134 S-

Teoria generală a dreptului şi statului administrativă a Guvernului şi, administrînd colectivităţile în condiţiile prevăzute de lege, nu pot să se opună statului. în complex cu proclamarea caracterului unitar al statului Republica jjMoldova, Constituţia proclamă şi indivizibilitatea acestuia, deoarece ultimul caracter derivă din primul. Statul este indivizibil, în sensul că nu poate n împărţit total sau parţial în mai multe unităţi statale (state) şi transformat într-un stat federal (federativ). Totodată, caracterul indivizibil rezultă din caracterul unitar al statului, iar includerea noţiunii respective în textul constituţional nu face decît să accentueze caracterul de stat unitar. Caracterul de stat indivizibil presupune că statul, ca persoană politică şi juridică, nu poate fi supus unei divizări şi organizări sub aspect administrativ. Subdiviziunile teritoriale cu caracter administrativ nu sînt state separate şi, chiar autonomia lor este aprofundată, ele trebuie să contribuie la realizarea şi funcţionarea centralizată a unei structuri - statul Republica Moldova. Statul federativ (compus) nu a fost niciodată definit de o manieră care să pară satisfăcătoare tuturor teoreticienilor, după cum nici pentru stat nu s-a găsit o astfel de definiţie. Astfel, în viziunea unor autori, statul federativ este statul format din două sau mai multe state membre, din unirea cărora apare un nou stat - federaţia - ca subiect unitar de drept.1 în viziunea noastră în cazul statelor federale cuvîntul „stat" ca subiect al federaţiei se foloseşte mai mult în viziunea tradiţiei, întrucît ele nu sînt în adevăratul sens al cuvîntului. Prin intrarea lor în federaţie acestea (statele) au devenit, mai degrabă, un fel de unităţi administrativ-teritoriale, decît state propriu-zise, deoarece acestea nu dispun de mai multe atribute caracteristice statului (nu dispun de armată proprie, de securitate, între ele au există, frontiere naţionale ctc.J. Statul federativ nu trebuie confundat cu asociaţiile de state, deoarece acestea nu dau naşterea unui nou stat. Principalele caracteristici ale federaţiei sînt următoarele: 1. Federaţia este constituită din unităţi statale (statele în S.U.A., In dia, Australia; republici în Rusia; landuri în R.F.G. şi Austria; can toane în Elveţia; provincii în Canada etc.). 2. Subiectele federaţiei nu sînt state în sensul deplin al cuvîntului şi nu beneficiază de suveranitate, în pofida proclamării ei formale în unele federaţii. Aşa de exemplu, pe parcursul mai multor ani s-a spus necondiţionat că statele membre ale federaţiei sovietice, republicile Iugoslaviei îşi loan Moraru, Drept constituţional şi instituţii politice, Voi. I, Bucureşti, 1993, pag. 153.

- f 13 5 ^

Boris Negru, Alina Negru

păstrează suveranitatea. Evident, n-a fost şi nici n-a putut fi vorba de o suveranitate reală a acestora. Se spunea de suveranitatea republicilor unionale doar în scopuri propagandistice. Oricum, era mai „comod" să spui de suveranitatea Moldovei, Letoniei, Armeniei etc., şi să nu recunoşti faptul că acestea propriu-zis erau nişte gubernii ale Imperiului Sovietic. Acest lucru a fost confirmat încă o dată de practică, începînd cu anul 1989, „statele suverane" membre ale Federaţiei Sovietice ... şi-au declarat independenţa. Chiar încercarea de a menţine cu orice preţ „uniunea benevolă a republicilor surori"1 nu s-a soldat cu succes. Imperiul Sovietic (de altfel ca şi toate celelalte imperii de pînă acum) s-a prăbuşit. Ca urmare, această ipoteză potrivit căreia statele ce fac parte din federaţiile socialiste îşi păstrează suveranitatea, cade. 3. Deopotrivă cu Constituţia federală comună acţionează şi Constitu ţiile (într-o serie de federaţii - S.U.A., Rusia, R.F.G. etc.) proprii ale subiectelor federale. Ce-i drept, se asigură supremaţia Consti tuţiei federale şi a altor legi federale, cărora trebuie să le corespun dă / legislaţia membrilor federaţiei. 4. Paralel cu autorităţile legislative executive şi judecătoreşti ale fe deraţiei funcţionează şi organe legislative, executive, judecătoreşti ale subiectelor ei. 5. Persoanele de pe teritoriul federaţiei au, ca regulă, atît cetăţenia sta tului federal, cît şi a subiectelor acesteia, în aceste cazuri, însă, cetă ţenia subiectelor federale este mai mult simbolică, de uz intern (de exemplu, cetăţean al Tatarstanului, Başcotorstanului, lacutiei etc.) 6. Parlamentul este, ca regulă, bicameral: o cameră reprezentînd su biectele federale, iar cealaltă întregul popor al statului federal. 7. Subiectele federale de pe poziţii de egalitate participă - indiferent de întinderea lor teritorială, de numărul populaţiei etc. - la luarea deciziilor federale.2 8. Federaţia în ţările democratice se caracterizează prin descentraliza rea statului, în funcţia federală inevitabil apare necesitatea delimi tării de competenţe dintre organele federale şi organele subiectelor federale. 1

In toamna anului 1989 Congresul deputaţilor poporului din U.R.S.S. adoptă Legea cu pri vire la modalitatea de ieşire din componenţa U.R.S.S. (această lege făcea imposibilă ieşirea din componenţa federaţiei), în primăvara anului 1991 se înscenează un referendum care, confirmă do rinţa de păstrare a U.R.S.S.-ului. 2 După cum am menţionat, orientările actuale ale federalismului sînt contradictorii. Dacă în fostele state socialiste tendinţa a fost şi este de a destrăma federaţia, în statele pluraliste, democra tice tendinţa este contrară: de întărire a federaţiilor şi de formare a unor noi entităţi federale.

-Ş 136 t-

Teoria generală a dreptului şi statului

9. Raporturile dintre subiectele federale sînt raporturi de drept intern. Pe plan extern, subiect de drept este statul federativ. Ce-i drept, pot fi şi unele abateri de la acest principiu, în U.R.S.S., de exemplu, apăreau ca subiecte de drept internaţional şi două republici: Ucraina şi Belorusia (ele au fost reprezentate în ONU). Această reprezentare, însă, a fost pur decorativă. Federaţia îşi are şi multe alte particularităţi care diferă de la o federaţie la alta. Astfel, anumite particularităţi revin federaţiilor latino-americane. Autorităţile federative în ţările respective beneficiază de dreptul unui control larg asupra activităţii subiectelor federale. !n cazul federaţiilor afro-asiatice se observă alte particularităţi. Deosebim, de exemplu, două variante de federaţie: burghezo-federală şi burghezo-democratică. Federaţia se formează fie prin unirea unor state („federalism prin agregare"), fie prin separarea a ceea ce înainte era unit („federalism prin segregare"). Pentru prima situaţie ne serveşte, ca exemplu, S.U.A., Elveţia etc., pentru cea de-a doua un bun exemplu îl constituie Belgia, în primul caz, statele federale îşi pierd stataîitatea, chiar dacă în aparenţă s-ar părea că dispun de toate dimensiunile statale (teritoriu, populaţie etc.) afirmăm acest lucru, deoarece din momentul încadrării lor în federaţie aceste state îşi pierd suveranitatea. Astfel, de exemplu, J. F. Aubert, analizînd transformarea Elveţiei din confederaţie în federaţie arată că de la această dată cantoanele îşi pierd suveranitatea. în legătură cu aceasta, întîlnim şi alte concepte. Am menţionat poziţia autorilor din literatura juridică sovietică, referitoare la „păstrarea suveranităţii" de către statele federate. Asemenea afirmaţii mai pot fi întîlnite (ce-i drept, mai mult din partea acelora care tînjesc după trecut) unii autori, confundînd, probabil, „suveranitatea" cu „competenţa". Vorbesc de „suveranitatea internaţională", referindu-se la statul federativ, şi „suveranitatea internă", referindu-se la componentele acestuia. în sfîrşit, întîlnim, şi afirmaţii referitoare la „suveranitatea împărţită" între statele membre şi statul federal. în ceea ce ne priveşte, ne-am expus anterior poziţia şi considerăm neacceptabile conceptele respective. Subliniem doar încă odată că o suveranitate nu se împarte, nu se dăruieşte. State „nesuverane" sau state „oleacă suverane şi oleacă nu" nu există. Ele pot exista doar în fantezia unora sau în doctrinele decorative şi atrăgătoare amăgitor a altora. In dependenţă de criteriile puse la baza federaţiilor, acestea pot fi: -= 137 =-

Boris Negru, Aiina Negru

• Teritoriale (Germania, Austria etc.). • Naţionale (fostele U.R.S.S., Cehoslovacia, Iugoslavia, actualele Belgia, Elveţia). • Mixte, organizate în baza principiului teritorial şi etnic (Federaţia Rusă). 6.3.2 Subiectele federaţiei

Problema subiectelor federaţiei constituie problema cheie a studiului nostru. După cum am menţionat anterior, forma federativă a structurii de stat este mai puţin răspîndită decît cea unitară. Ea există într-o serie de ţări dezvoltate, precum federaţiile „clasice" din America de Nord (S.U.A., Canada) şi Europa Occidentală (Elveţia, R. F. G., Austria), Australia. State federative există şi în America Latină: Argentina, Brazilia, Venesuela, Mexic. Federaţii există şi în unele ţări din Asia şi Africa. Pe parcurs vom analiza ce subiecte formează unele sau altele federaţii, care sînt drepturile acestora. Federaţia S.U.A. şl drepturile statelor Istoria federalismului american este bogată, fiind legată de lupta pentru independenţă a fostelor colonii care au alcătuit nucleul actualelor S.U.A., de rebeliunea sudistă înfrîntă după patru ani de război civil ş.a. Astfel statele federate şi-au pierdut definitiv competenţele exterioare ale suveranităţii lor, înregistrîndu-se o creştere inerentă a autorităţii federaţiei faţă de state. în prezent, statele ce compun S.U.A. sînt în număr de 50. Puterile statului federal sînt destul de întinse, deoarece el trebuie să intervină pentru a elimina evenimentele disparităţii şi pentru a asigura înfăptuirea unor obiective economice şi sociale. în ceea ce priveşte relaţiile dintre statul federal şi statele federate, enunţăm următoarele: revizuirea Constituţiei federale nu poate fi făcută decît cu participarea statelor federate. Congresul poate efectua o revizuire cu majoritatea de două treimi. Dar la cererea parlamentelor a două treimi din statele federate se poate reuni o Convenţie consacrată modificării Constituţiei. Amendamentele adoptate trebuie să fie aprobate într-un termen fixat de Congres de către trei pătrimi din statele federate înainte de intrarea lor în vigoare. Statele federate au dreptul să-şi adopte propriile lor constituţii. Parlamentele statelor sînt bicamerale (cu excepţia statului Nebraska). în cadrul -ş 138 ş-

Teoria generală a dreptului şi statului

statelor puterea executivă revine unui guvernator, ales de cele mai multe ori pe patru ani, prin sufragiu universal şi direct. în ceea ce priveşte repartizarea competenţelor legislative, acesta revine de regulă statelor, cu excepţia problemelor care au fost transferate în competenţa statului federal. Astfel, legile statelor sînt competente să reglementeze probleme privind statutul persoanelor (căsătorie, divorţ, succesiuni), regulile privind sistemul electoral, legislaţia penală, bancară şi de asigurări, regulile de circulaţie cu excepţia autostrăzilor federale, organizarea judiciară, legislaţia în ceea ce priveşte învăţămmtul, sănătatea, problemele sociale, armele, jocurile, drogurile. Dat fiind marea diversitate de condiţii locale, există şi diferente între legislaţiile în vigoare în diferite state, în general, în foarte multe situaţii statul federal se stăruie să respecte legislaţia locală elaborată în concordanţă cu unele tradiţii şi moravuri, care datează de mult timp. Evident, au fost şi probleme impuse de centra şi acceptate cu greu de state (de exemplu, dreptul de vot a populaţiei de culoare, dezagregarea şcolilor etc.). Anumite probleme pot să apară, deşi de la războiul de secesiune dun 1861-1865 nu s-au ivit situaţii ale unor divergenţe fundamentale. Senatul se compune din 100 de senatori, aleşi cîte doi de fiecare stat, indiferent de populaţia acestora. Astfel Alaska care are 407 mii de locuitori sau California (circa 22 milioane) sînt reprezentate egal în Senat. Federaţia Rusă Pentru studiul nostru este interesant de a şti modul de constituire şi statutul juridic al subiectelor federate, graţie faptului că Rusia a propus Republicii Moldova planul de federalizare, expus în aşa numitul memorandumul Kozak. Nu am vrea să ne referim la conţinutul acestuia. E suficient de a spune doar faptul că o transpunere în viaţă a acestuia ar duce practic la dispariţia Republicii Moldova ca stat suveran. Am menţiona chiar că el constituie un plan excelent de colonizare pe cale paşnică a statului nostru. Federaţia Rusă e constituită din 89 de subiecţi, inclusiv: 21 de republici, 6 ţinuturi, 49 regiuni, 2 oraşe de nivel federal (Moscova şi SanktPetersburg), l regiune autonomă şi 10 districte autonome. O asemenea construcţie federală, în viziunea noastră nici pe departe nu poate satisface interesele celor 140 de naţionalităţi din Federaţia Rusă. Constituţia precizează că toate subiectele federate sînt egale în drepturi. Uimitor faptul cum, de exemplu, Tatarstanul sau Başcatarstanul s-ar echivala cu Tomskul, Omskul, Tuia ca regiuni, sau cu Moscova, SanktPetersburg ca oraşe? Evident aceasta ţine de dreptul poporului rus, de do-f 139 t-

Boris Negru, Alina Negru

leanţeSe sale. Atragem atenţie la acest fapt, deoarece în viziunea tovarăşului Kozak (şi nu numai a lui!) stînga Nistrului împreună cu Găgăuzia (circa 900 mii de locuitori) ar însemna mai mult decît restul, celor peste 3 milioane de locuitori ai Republicii Moldova. Se stabileşte că teritoriul Federaţiei este alcătuit din teritoriul subiecţilor săi, din apele interioare, marea teritorială şi spaţiul aerian corespunzător, precum şi din platoul continental, zona economică de excepţie a Federaţiei fiind definită prin lege federală şi normele dreptului internaţional. Schimbarea graniţelor între subiecţii Federaţiei se poate face numai cu acordul lor reciproc. Limba de stat pe întreg teritoriul federaţiei este limba rusa. Limbile republicilor pot fi folosite împreună cu limba de stat. In competenţa Federaţiei Ruse intră: adoptarea şi schimbarea Constituţiei şi a legilor federale, precum şi controlul asupra respectării lor, structura federativă şi teritoriul federaţiei; reglementarea şi apărarea drepturilor şi libertăţilor omului; cetăţenia şi drepturile minorităţilor naţionale; stabilirea sistemului organelor puterii legislative, executive şi judecătoreşti, organizarea activităţii lor; proprietatea federală şi administrarea ei; politica externă şi relaţiile internaţionale ale Federaţiei Ruse: relaţiile economice ale Federaţiei Ruse ş.a. Subiecţii Federaţiei Ruse dispun de întreaga putere de stat, cu excepţia celei ce intră în competenţa Federaţiei, între subiec::: Federaţiei nu se pot stabili frontiere vamale, taxe impozite şi orice alte obstacole care împiedică libera circulaţie a mărfurilor, serviciilor si mijlc2ce:er rinanciare, decît în cazuri anumite determinate de legea federală, în cazul în care există o contradicţie între o lege federală şi un act normativ (inclusiv Constituţie) al unuia dintre subiecţii Federaţiei prioritate are legea federală. Parlamentul Federaţiei Ruse - Adunarea Federală — este organul reprezentativ şi este alcătuit din Consiliul Federaţiei şi Duma de Stat. Consiliul Federaţiei este compus din 178 membri (cîte 2 reprezentanţi ai subiecţilor federaţiei). Duma de Stat este alcătuită din 450 deputaţi, aleşi prin vot universal în circumscripţii electorale pe 4 ani. Germania Capitolul al doilea al Constituţiei Germane reglementează relaţiile dintre Federaţie şi landuri. Constituţia precizează că R. F. G. este un stat federal, democratic şi social, în care suveranitatea emană de la popor, fiind exercitată de acesta prin alegeri şi plebiscite si prin organele speciale investite cu putere legislativă, executivă şi judiciară. Art. 23 al Constitu-s 140 &

Teoria generală a dreptului şi statului

ţiei R. F. G. dispune că „Prezenta Lege fundamentală se aplică imediat pe teritoriul Landurilor Baden, Saxonia de Jos, Bavaria, Bremen, Marele Berbin, Hamburg, Hesse, Renania de Nord - Westphalia, Renania-Palatinat, Slesswig-Hollstein, Wirtemburg-Baden şi Wurtemburg-Hohenzolern. Ea va intra în vigoare în alte regiuni din Germania după aderarea acestora. Acest articol a stat la baza aderării R. D. G. la Federaţia Germană în 1989, după prăbuşirea zidului berlinez. în ceea ce priveşte landurile, Constituţia dispune că ordinea constituţională în landuri trebuie să se conformeze principiilor unui stat de drept republican, democratic şi social, în landuri, arodismente şi comune poporul trebuie să dispună de o reglementare rezultată din alegere prin vot universal, direct, liber, legal şi secret, în comune Adunarea municipală va putea ţine loc de organism ales. în ceea ce priveşte funcţiile landurilor se prevede că exercitarea puterii publice şi îndeplinirea sarcinilor revenind statului aparţin landurilor, cu excepţia dispoziţiilor contrare Legii fundamentale. Dreptul federal are prioritate faţă de dreptul landului. Relaţiile externe sînt de competenţa federaţiei, dar înaintea încheierii unui tratat care afectează situaţia specială a unui land, acesta trebuie consultat în timp util. De asemenea, este de remarcat prevederea conform căreia „în funcţie de competenta lor legislativă, landurile pot, cu consimţămîntul guvernului federal, să încheie tratate cu state străine". Landurile participă la legislaţia şi administraţia Federaţiei prin intermediul Bundesrat-ului, a doua cameră a Parlamentului. Acesta e compus din 68 reprezentanţi ai guvernelor landurilor. Fiecare land dispune de cel puţin 3 voturi; landurile cu o populaţie mai mare de doua milioane dispun de 4 voturi, iar cele cu o populaţie mai mare de 6 milioane vor dispune de 5 voturi. Landurile au dreptul de a legifera în măsura în care puterea legislativă nu este conferită federaţiei. Constituţia distinge două categorii de probleme, unele în care Federaţia are dreptul exclusiv de a legifera, cum ar fi: problemele apărării, afacerilor externe, naţionalităţii federale, libertăţii de circulaţie, paşapoartelor, colaborării în problemele poliţiei criminale, protecţiei împotriva activităţilor care compromit interesele R. F. G. în străinătate ş.a. Alte probleme formează domeniul legislaţiei „concurente", în care landurile au puterea de a legifera atîta timp şi în măsura în care Federaţia nu face uz de dreptul său de a legifera (probleme de drept civil, drept penal, organizare judiciară, stare civilă, prevederi sociale etc). -^ 141 t-

Boris Negru, Aiina Negru

Sînt de domeniile legislaţiei concurente şi problemele legate de sarcinile şi pensiile persoanelor din funcţii publice, în măsura în care Federaţia nu are în acest domeniu un drept de legiferare exclusiv. Elveţia Deşi denumirea oficială a ţârii este Confederaţia Elveţiei, după forma structurii de stat ea este un stat federativ. Elveţia este formată din 23 de cantoane, trei din care se divizează în semicantoane. în Elveţia există un sistem multilateral cu diverse forme de administraţie locală şi autoadministraţie. Fiecare canton îşi soluţionează independent problemele privind organizarea lor. Constituţia menţionează că suveranitatea cantoanelor nu este limitată, prerogativele acestora fiind limitate numai prin puterile ce au fost delegate puterii federale. Drepturile cantoanelor sînt garantate, dar Constituţiile acestora trebuie să asigure exerciţiul drepturilor politice ale cetăţenilor, să nu contrazică dispoziţiile Constituţiei federale şi să fie acceptate de popor, putînd fi revizuite dacă majoritatea absolută a cetăţenilor cer acest lucru. Cantoanele nu au dreptul să încheie tratate politice, dar pot să încheie între ele acorduri în problemele juridice şi de legislaţie, în mod excepţional cantoanele îşi păstrează dreptul de a încheia cu statele străine tratate referitoare la problemele de vecinătate. Asemenea tratate nu trebuie însă să contravină intereselor federale generale sau drepturilor altor cantoane. Raporturile oficiale dintre cantoane şi guvernele străine se asigură, de regulă, prin intermediul Consiliului Federal. Numai federaţia are dreptul de a declara război şi de a încheia pacea, ori de a încheia cu state străine alianţe şi tratate, în special în probleme comerciale sau vamale. Adunarea Federală a Elveţiei e constituită din două camere: Consiliul Naţional şi Consiliul Cantoanelor. Consiliul Cantoanelor reprezintă interesele cantoanelor şi este constituit din 46 de deputaţi - cîte doi de fiecare canton şi cîte unul de la semicanton.

633. Generalizări referitoare la federaţie Forma structurii de stat depinde de condiţiile formării acestui stat, tradiţiile istorice, componenţa naţională, gradul comunităţii teritoriale în el, de prezenţa divergenţelor între diferite grupuri ale cercurilor guvernante etc. Prin urmare, forma structurii de stat, reflectă, gradul centralizării funcţiilor de stat, coraportul dintre „centru" şi „teritoriu". •^ 142 i-

Teoria generală a dreptului şi statului

Determinarea oportună a formei de organizare statală rezultă din diverşi factori de ordin economic, politic, ideologic, ce influenţează asupra formării tendinţelor centripete şi centrifuge. în ţările democratice contemporane cea mai răspîndită este forma unitară a structurii de stat. Tendinţa unitarismului este condiţionată de necesităţile pieţei unice, centralizării puterii. Din punct de vedere istoric, unitarismul a fost un factor progresist, întrucît a înlocuit scindarea feudală şi particularismul. Statele unitare nu sînt echivalente, în unele cazuri se accentuează centralizarea exagerată, în altele poate fi caracteristică descentralizarea. Fomia federativă s structurii de stat este mai puţin răspuidită. Pe parcurs ne-am referit la federaţiile „clasice" (de ex., S.U.A.). într-o serie de ţări din Asia şi Africa federaţiile au apărut în rezultatul mişcării de eliberare naţională. Sînt cunoscute cazuri cînd fostele metropole încercau să impună tinerelor state naţionale forma federativă cu scopul de a conserva instituţiile tradiţionale din metropolă. Aşa, de exemplu, s-a întîmplat cu federaţia din Camerun, unde mai tîrziu s-a instaurat unitarismul. în unele ţări au fost formate federaţii luîndu-se în considerare principiul lingvistic. Asemenea federaţii au fost formate în India (după reorganizarea statelor în anul 1956), parţial în Pakistan şi Nigeria. Forma federativă îşi are şi trăsăturile sale specifice. La acestea neam referit anterior, în baza analizei federaţiilor existente putem constata următoarele: 1. Subiectele federaţiei nu sînt state în sensul deplin al cuvîntului, chiar dacă în unele cazuri se menţionează despre suveranitatea acestora. Caracterul suveran al subiectelor federate e formal, de clarativ şi nu real.Nu poate fi acceptabil, după părerea noastră, nici conceptul suveranităţii divizate. 2. Absolut în toate cazurile federaţiei, subiectele federate nu dispun de dreptul de a ieşi liber din componenţa federaţiei. Se ştie că în Consti tuţia U.R.S.S. se menţiona dreptul republicilor unionale de a ieşi din componenţa U.R.S.S. Un asemenea drept, însă, a avut un caracter formal. Nu a fost, ce-i drept, nici un caz de încercare de a ieşi din componenţa federaţiei sovietice. Doar la sfîrşitul anilor optzeci ai secolului trecut s-au făcut încercări de a ieşi din componenţa federa ţiei (exemplu ţărilor Baltice), dar ele au fost respinse din start. 3. Subiectelor federaţiei li se garantează integritatea teritorială. Aceasta e un drept inalienabil al subiectelor federate. în condiţiile -= 143 e-

Boris Negru, Alina Negru federaţiilor democratice integritatea teritorială este asigurată. Nu putem'spune acest lucru în condiţiile federaţiilor cu regimuri auto ritare. Ca exemplu ne poate servi federaţia sovietică. E ştiut, că iniţial Republica Sovietică Socialistă Moldovenească, inclusă forţat în componenţa U.R.S.S. ca rezultat al protocolului adiţional secret al pactului Ribbentrop-Molotov, urma să dispună de un teritoriu de circa 50 mii kilometri pătraţi. Pînă la urmă Moldovei i-au fost luate şi acele teritorii, care nici o dată n-au intrat în componenţa altor state. 4. Deopotrivă cu Constituţia federală comună în unele federaţii acţi onează şi Constituţiile subiectelor federate. De asemenea, paralel cu legile federale acţionează şi legile subiectelor federate. In toate cazurile, însă, se subliniază supremaţia legislaţiei federale faţă de legislaţia subiectelor federate. Prin aceasta se asigură unicitatea reglementării normativ-juridice pe probleme de interes major. Aceasta se răsfrînge şi asupra organelor subiectelor federate. 5. Ca regulă, Parlamentul statelor federative este bicameral, una din camere reprezentînd subiectele federate. De cele mai multe ori această reprezentare este egală, deşi pot fi abateri de la această regulă.

6.3.4. Republica Federativă Moldova: un pas spre integrare sau un pas spre dezmembrare? Republica Moldova este un Stat tînăr apărut pe harta lumii ca rezultat al luptei de eliberare naţională şi a destrămării U.R.S.S. Chiar de la început ne-am confruntat cu separatismul. Astfel, în toamna anului 1990 teritoriul Republicii Moldova a fost dezmembrat, instituindu-se în raioanele din stingă Nistrului un regim secesionist prin formarea aşa-numitei Republici Transnistrene Moldoveneşti cu capitala în or. Tiraspol. Ca urmare, pe o suprafaţă de 11 % din teritoriul Republicii Moldova cu o populaţie de circa 700 de mii de oameni, viaţa publică şi-a păstrat amprentele trecutului. Separatiştii refuză să se supună regimului constituţional al Republicii Moldova. Violînd în mod flagrant Constituţia Republicii Moldova, ei au adoptat propria constituţie şi au creat autorităţi publice proprii (parlament, guvern, preşedinte, instanţe judecătoreşti etc.). In consecinţă, Republica Moldova nu are nici o putere asupra acestui teritoriu, fiindu-i pusă în pericol statalitatea. Problema transnistreană continuă să preocupe clasa politică -m 144

Teoria generală a dreptului şi statului

moldovenească şi să figureze pe agendele mai multor foruri internaţionale. Pe parcursul anilor conducerea Republicii Moldova a manifestat în mod constant o atitudine concilientă. Toate propunerile, însă, au fost respinse de liderii separatişti. Situaţia se complică şi mai mult prin faptul că regimul secesionist de la Tiraspol a fost constituit şi sprijinit şi mai continuă să fie sprijinit de forţele proimperiale ruse, fapt recunoscut în cadrul unei vizite oficiale în Republica Moldova, efectuată în februarie 2003 de ex-preşedintele Dumei de Stat al Federaţiei Ruse, Ghenadie Selezniov. De asemenea, nu putem neglija şi alţi factori care împiedică soluţionarea oportună a diferendului transnistrean. în primul rînd este vorba de prezenţa militară a Federaţiei Ruse pe teritoriul Republicii Moldova. Contrar hotărîrilor adoptate atît la nivel bilateral, cît şi la nivelul diferitelor organisme internaţionale, Rusia, sub diverse pretexte, tărăgănează procesul de retragere a forţelor sale armate din raioanele de Est ale Republicii Moldova. în aceste condiţii tot mai mult se promova ideea soluţionării diferendului transnistrean prin federalizarea Republicii Moldova. Mai mult ca atît, se vehicula ideea că Legea Supremă a Republicii Moldova din 29 iulie 1994 este depăşită de timp şi nu permite soluţionarea integrităţii teritoriale. Se afirmă că soluţionarea ar putea fi posibilă ca urmare a federalizării Republicii Moldova. Asemenea afirmaţii nu au şi nici nu pot avea nici un temei. Federalizarea Republicii Moldova nici pe departe nu e un pas spre integritate. Aceasta ar distanţa şi mai mult stînga Nistrului de la restul statului. Nu pot fi neglijate nici exigenţele art. 142 al Constituţiei. Se impune luarea în consideraţie a poziţiei majorităţii cetăţenilor Republicii Moldova cu drept de vot. Federalizarea Republicii Moldova ar putea fi chiar periculoasă, ar putea crea în lume un precedent juridic negativ. Nu există nici un criteriu ştiinţific pentru a argumenta necesitatea dreptului la autodeterminare a raioanelor din stînga Nistrului sau pentru a accepta ideea obţinerii calităţii de subiect federat. A justifica cerinţele separatiştilor înseamnă practic a turna apă la moara separatiştilor şi din alte state. Federaţia e o formă a structurii de stat convenabilă nu poporului Republicii Moldova ci forţelor proimperiale ruse. Federalizarea are drept scop conservarea instituţiilor proimperiale şi reînvierea fostului imperiu rus.

145

Boris Negru, Alina Negru

6Â. Asociaţiile de state şi ierarhiile de state 6.4,1. Asociaţiile de state Vorbindu-se de structura de stat, în general, şi de statele compuse, în particular, în literatura de specialitate deseori se menţionează şi o asemenea modalitate de structură, cum ar fi confederaţia. O asemenea afirmaţie însă nu poate fi acceptată. Statul (fie el unitar sau federativ) nu trebuie confundat cu asociaţiile sau uniunile de state. Ele nu constituie un stat. Statutul statelor ce formează uniunea sau asociaţia respectivă e reglementat de norme internaţionale ce se conţin în tratatele respective. Statele intră nu în raporturi de drept constituţional (drept intern), ci în raporturi de drept internaţional. De-a lungul istoriei sînt cunoscute diferite asociaţii şi uniuni de state şi anume: uniunile personale, uniunile reale şi confederaţiile. Uniunea personală reprezintă o uniune a două sau mai multor state, care, păstrîndu-şi suveranitatea şi independenţa desemnează un şef de stat comun (de regulă, un monarh).Aceste state nu au însă nici un alt organ comun. Organul legiuitor, Guvernul, puterea judecătorească sînt distincte pentru fiecare stat alcătuitor. Mai mult, fiecare dintre state are Constituţia sa proprie, din acest motiv, puterile monarhului pot fi în unul din state mărginite prin Constituţie, dar absolute în altul.1 Astfel de uniuni personale au existat între Olanda şi Luxemburg (18151890), Anglia şi Hanovra (l714-1837), Danemarca şi Islanda (l918-1944). Uniunea personală este o uniune foarte puţin trainică. Uniunea reală este o asociaţie mult mai puternică decît uniunea personală. In cadrul ei, pe lîngă şeful statului, există şi alte organe de stat comune. De exemplu, statele ce formează o asemenea uniune soluţionează cu ajutorul organelor de stat comune probleme ce ţin de domeniul afacerilor externe, apărare, finanţe etc. Uniuni reale cunoscute în istorie au fost: Suedia şi Norvegia (1815-1905); Austria şi Ungaria (1867-1918). Principatele Unite - Muntenia şi Moldova - între anii 1859-1862 - au constituit o uniune personală, transformată între anii 1862-1864 în uniune reală care a dus la formarea statului unitar român. Confederaţia constituie o asociaţie de state independente, formată din considerente economice şi politice atît de ordin intern cît şi de ordin 1 Tudor Drăganu, Drept constituţional si instimiii aofiict Twtaa elementar, Voi. ClujNapoca, 2000.

-f 146 &

Teoria generală a dreptului şi statului

extern, care nu dă naştere unui stat nou, ca subiect de drept internaţional. Statele confederate urmăresc realizarea unor scopuri comune pentru soluţionarea cărora îşi aleg un organism comun, unde sînt reprezentate toate statele-membre. Organismul comun creat ia hotărîri numai cu unanimitate de voturi. Hotărîrile acestui organism obligă statele numai în cazul cînd sînt aprobate în modul respectiv. Drept exemplu de confederaţii ne pot servi: Confederaţia statelor americane între anii 1776-1787; Confederaţia Germană (1815-1871); Confederaţia elveţiană (1815-1848). De menţionat faptul că Elveţia şi azi păstrează denumirea de Confederaţie, cu toate că în realitate, începînd cu anul ] 848 devine o federaţie. Confederaţia e o asociaţie provizorie de state. Experienţa mondială cunoaşte diverse exemple ce ilustrează soarta statelor asociate în confederaţie. Au fost cazuri cînd confederaţiile s-au destrămat (de exemplu Austro-Ungaria), avem cazuri cînd confederaţiile nu numai că s-au dezvoltat cu succes, dar au şi evoluat prin stabilirea unor relaţii mai strînse (S.U.A., Elveţia). Astăzi se vorbeşte tot mai mult despre asociaţii calitativ noi de state. Aşa de exemplu, tratatul de la Maastricht a prefigurat bazele unei noi Europe care reprezintă mult mai mult decît un spaţiu economic omogen. Conceptul pus la baza acestui tratat „şi-a propus să readucă într-un cadru unitar şi supranaţional, cele trei mari aspecte tipice ale suveranităţii statale: moneda, siguranţa internă şi justiţia; politica externă şi apărarea... Intr-o atare situaţie, construcţia juridică vizează o tipologie nouă, a cărei structură a putut fi uneori asemuită, fie unei ordini de tip federal, fie uneia de tip confederal'V Aici nu e cazul să tragem concluzii pripite şi să vorbim de o structură juridică nouă. Pentru ultima e nevoie de mai multe condiţii cumulative: a) existenţa unei voinţe autonome a tuturor statelor membre ale Uni unii Europene; b) existenţa unor prescripţii fundamentale, a unor principii generale care să comande direcţiile esenţiale ale viitoarei structuri; c) voinţa de a păstra împreună ceea ce formează identitatea lor co mună; d) îmbinarea armonioasă, oportună a naţionalului şi internaţionalului, excluderea necondiţionată a oricărui dictat ş.a. Ion Deleanu, Opera citată.

-t 147 &

Boris Negru, Alina Negru

6.4.2. Ierarhiile de state Ierarhie - sistem de subordonare a gradelor sau a funcţiilor inferioare faţă de cele superioare; orînduire, ordine - aşa interpretează categoria „ierarhie" dicţionarul limbii române moderne. In general, doctrina dreptului se pronunţă în favoarea egalităţii între state. Totuşi, istoria a cunoscut şi mai cunoaşte posibilitatea de a stabili o ierarhie între diferite state. Ierarhiile de state „îmbracă forme istoriceşte revolute sau reziduale: statul vasal; statul protejat; dominioanele britanice; teritoriile sub mandat; statele sub tutelă internaţională".1 1. Statul vasal Prin vasalitate se înţelege situaţia juridică a unui stat, care deşi are o structură politică distinctă şi un teritoriu propriu, dispune totuşi numai de o suveranitate incompletă, prin faptul că îşi ia faţă de un alt stat (statul suzeran) anumite obligaţii care îi grevează suveranitatea. Obligaţiile statului vasal sînt în mod obişnuit două: de a da asistenţă militară statului suzeran în caz de război şi de a-1 sprijini prin anumite contribuţii băneşti. In schimb, statul suzeran protejează şi ajută statul vasal. Astăzi vasalitatea ţine de trecut, în trecut, însă, ea a fost întîlnită destul de frecvent. De exemplu, cazul Serbiei (1856-1878), al Bulgariei (18781908), al Egiptului (1833-1914), Principatele Unite prin tratatul de la Paris din 1856 şi prin Convenţia de la Paris din 1858. 2. Statul protejat Distincţia dintre vasalitate şi protectorat se întemeiază mai mult pe nuanţe determinate de momentul şi împrejurările istorice ale apariţiei lor. Ca şi statul vasal statul protejat are o structură politică şi un teritoriu propriu, dar pierde o parte a prerogativelor suveranităţii în folosul statului protector, astfel încît devine dependent faţă de acesta din urmă. Exemple ne pot servi: protectoratul Elveţiei faţă de Liechtenstein, al Franţei faţă de Monaco. în afara Europei, sistemul protectoratului a fost frecvent aplicat faţă de unele mari puteri în raporturile lor cu diferite teritorii africane sau asiatice, asupra cărora şi-au extins dominaţia, întrucît în acel moment teritoriile respective posedau organizaţii statale proprii, ele nu au fost transformate pur şi simplu în colonii, ci li s-au atribuit statutul de state protejate (de exemplu, protectoratul Franţei asupra Tunisiei (1881-1956), asupra Marocului (1912-1956 etc.). Ion Deleanu, Opera citată, pag. 138. ^ 148 =-

Teoria generală a dreptului şi statului

3. Dominioanele britanice Dominicanele britanice au fost integrate în aşa-zisa „Comunitate britanică de naţiuni", alcătuită din fostele colonii (Canada, Australia, Noua - Zeelandă, Africa de Sud). Ca „dominicane" faţă de fostele „colonii", ele au dobîndit aproape integral independenţa, devenind subiecte de drept internaţional. După cel de-al doilea război mondial, „Comunitatea britanică de naţiuni" a devenit „Comunitatea de naţiuni". Statele ce o constituie sînt recunoscute ca subiecte de drept internaţional şi au devenit membre ale Organizaţiei Naţiunilor Unite. 4. Teritoriile sub mandat Teritoriile sub mandat au fost de fapt fostele colonii germane şi unele dintre fostele provincii ale Imperiului Otoman, a căror administrare şi-au asumat-o Liga Naţiunilor, care la rîndul ei, a dat mandat unora dintre puterile semnatare ale tratatelor de pace să exercite efectiv competenţa de a le administra, sub controlul Ligii Naţiunilor. 5. Statele sub tutelă internaţională Acestea au luat locul statelor sub mandat internaţional, potrivit Cartei ONU, aceasta în scopul sprijinirii evoluţiei respectivelor state spre deplină independenţă sau pentru rezolvarea unor conflicte inter etnice sau pentru garantarea acordurilor convenite.

6.4.3. Alte categorii de state 1. Mini statele. Nu există reguli acceptate în baza cărora să se apre cieze de la ce suprafaţă a teritoriului sau de la ce număr al populaţiei un stat poate fi calificat ca mini-stat. într-un document ONU s-a propus ur mătoarea definiţie a mini-statelor: entităţi cu teritoriu, populaţie şi resurse economice excepţional de mici, dar care s-au declarat state independente (Raportul Secretarului General asupra activităţii Organizaţiei în anii 19661967). Studiile întocmite însă în această problemă a demonstrat imposibi litatea de a se stabili limite precise, în funcţie de care să se includă un stat în categoria statelor foarte mici. în lipsa unor asemenea limite s-a susţinut ideea că o asemenea calificare a statelor ar putea conduce la încălcări ale principiului egalităţii suverane a statelor. 2. Vaticanul. Ca şef al bisericii catolice, în perioada Evului Mediu pînă către sfârşitul secolului al XlX-lea, Papa şi-a exercitat puterea asupra statelor pontificate, al căror teritoriu a variat în tipm. în anul 1870, după -s 149 f-

Boris Negru, Alina Negru

formarea statului italian unitar, Roma este încorporată regatului Italiei, căruia i-a devenit capitală. De la această dată pînă la anul 1929, cînd s-a încheiat între Italia şi Sfîntul Scaun Tratatul de la Lateran, statutul juridic al Vaticanului a fost incert. Prin tratatul nominalizat, Sfîntul Scaun este recunoscut ca stat sub numele Vatican. In pofida teritoriului limitat (44 ha) şi a numărului redus al populaţiei (cîteva sute), Vaticanul se bucură de recunoaştere internaţională. Are capacitate de a întreţine relaţii diplomatice, de a încheia tratate şi de a participa şi în alte forme la viaţă internaţională.

6,5. Regimul politic Regimul politic include ansamblul metodelor şi mijloacelor de conducere a societăţii, ansamblu care priveşte afit raporturile dintre stat şi individ, cît şi modul în care statul dat asigură şi garantează drepturile subiective. Din punct de vedere al regimului politic se disting două categorii de state: state cu regimuri politice democratice şi state cu regimuri politice autocratice (totalitare). Democraţia reprezintă, aşa cum determină şi numele ei, acea formă de guvernare şi regim politic în care puterea aparţine poporului. De altfel, democraţia este definită şi ca o guvernare a poporului, prin popor şi pentru popor. Democraţia şi regimul democratic se caracterizează prin anumite trăsături esenţiale şi anume, prin pluralism, adică prin existenţa mai multor partide cu programe proprii care concurează la exercitarea puterii. Democraţia se bazează pe alegeri, prin scrutin universal, în desemnarea reprezentanţilor poporului în organizarea puterii, într-o democraţie se manifestă principiul majorităţii, ceea ce înseamnă că deciziile, hotărîrile se adoptă pe baza votului majorităţii. De asemenea, regimul democratic se caracterizează prin libertatea şi recunoaşterea opoziţiei. Deci, pentru existenţa unei democraţii este necesar să se recunoască libertatea diferitelor opinii, programe politice şi posibilitatea alternanţei la putere a unui partid sau unor partide cu alt partid (sau alte partide) din opoziţie care poate deveni partid de guvernămînt. Aceasta presupune libertatea de contestare, de critică a politicii de guvernare şi de propunere a unui program alternativ. Democraţia şi regimul democrat presupun existenţa în societate a drepturilor omului, adică cetăţenii trebuie să se bucure, să li se garanteze drepturile şi libertăţile fundamentale, astfel cum ele sînt şi trebuie să fie înscrise în legea fundamentală, în Constituţie. Desigur că toate aceste ca^ 150 &

Teoria generală a dreptului şi statului

racteristici trebuie înţelese şi în sensul că statul şi puterea sînt puse în slujba cetăţenilor, a persoanei, a individului, a omului. Statul şi organele sale ca agenţi ai puterii sînt subordonaţi intereselor individului, situaţie opusă concepţiei statului atotputernic, oprimator, dominator. Democraţia poate să fie directă sau reprezentativă. Democraţia directă presupune participarea directă a cetăţenilor la conducere, la adoptarea deciziilor. Democraţia reprezentativă presupune alegerea de către cetăţeni a organelor reprezentative prin intermediul cărora se exprimă voinţa şi interesele poporului, alegeri care se fac prin vot. Desigur că evoluţia votului cunoaşte şi are o istorie proprie, votul nu a fost de la început un vot universal, dar a devenit în societatea contemporană democratică, universal, egal, direct şi secret. Datorită caracteristicilor sale, la baza cărora stau societăţile destul de numeroase ca populaţie, pe teritorii destul de extinse, ceea ce s-a generalizat a fost democraţia reprezentativă. Democraţia directă este o formă mai rară, chiar foarte rară, ea astăzi se întîlneşte în unele cantoane din Elveţia, unde într-adevăr sînt organizate adunări populare ale întregii populaţii din cantonul respectiv, o dată sau mai multe ori pe an, într-o anumită localitate, şi unde sînt discutate şi aprobate unele hotărîri, legi ale cantonului respectiv. în viziunea lui Spinoza „în statul democratic care se apropie cel mai mult de starea naturală - toţi se leagă să lucreze, iar nu să judece şi să raţioneze printr-o hotărîre comună; adică întru cît oamenii nu pot avea cu toţii exact aceleaşi păreri, au făcut legămînt să se aibă putere de lege acea părere care întruneşte mai multe aprobări, rezervîndu-şi însă dreptul de a o schimba atunci cînd vor vedea că e mai bine altfel. Prin urmare, cu cît li se îngăduie oamenilor mai puţină libertate de gîndire, cu atît ne îndepărtăm mai mult de starea naturală şi în consecinţă, cu atît guvernarea devine mai violentă".1 Regimul autocratic se caracterizează prin inexistenţa atît a condiţiilor juridice formale cît şi a condiţiilor reale pentru manifestarea voinţei poporului. Poporul nu are nici o posibilitate să determine sau să influenţeze politica internă şi externă a statului. La asemenea regimuri în care predomină sau sînt chiar exclusive metodele nedemocratice se atribuie despotismul oriental în statele Orientului Antic, regimurile autocratice de tiranie sau dictatură, regimurile rasiale, fasciste, semifasciste. La asemenea regimuri pot fi atribuite şi regimurile dictatoriale comuniste. Acestor regimuri le este caracteristică „democraţia dozată". 1

Spinoza, Tratatul teologica politic. Bucureşti, 1960, pag. 303. -^ 151 &

Boris Negru, ASina Negru

„Democraţia formală". Rolul central în sistemul politic al societăţii revine partidului comunist. Recunoaşterea prin Constituţie a rolului conducător aî partidului comunist a avut o semnificaţie multiplă, în primul rînd, i se garanta poziţia de monopolist al vieţii de stat, indiferent de rezultatele alegerilor deoarece rolul conducător al partidului nu era condiţionat de victoria în alegeri, în al doilea rînd, partidul avînd dreptul să „îndrumeze" (bineînţeles, fără restricţii) toate organele de stat şi funcţionarii publici dictau modalităţile de soluţionare a tuturor problemelor, în al treilea rînd, prin politica de cadre, coordonată strict, partidul comunist asigura excluderea cazurilor de pătrundere în aparatul de stat a persoanelor nedoriîe, a celor care aveau alt concept asupra vieţii.

Subiecte de evaluare:____________________________ 1. Ce este forma, statul, care sînt trăsăturile ei? 2. Ce elemente constitutive are la bază forma statului. Caracterizaţi elementele acesteia. 3. Ce înţelegeţi prin forma de guvernămînt? 4. Care sînt caracteristicile statelor unitare şi federative? 5. Ce semnifică regimul politic al statului? 6. Cu ce probleme actuale legate de forma statului se confruntă Re publica Moldova?

Literatura recomandată:______________________2. Alexandru Arseni, Drept constituţional şi instituţii politice, Voi. I, Tra tat elementar, Chişinău, 2005. 3. Ion Deleanu, Drept constituţional şi instituţii politice, Voi. II, Iaşi, 1993. 4. Genoveva Vrabie, Drept constituţional şi instituţii contemporane, Bu cureşti, 1992, 5. Dan Ciobanu, Drept constituţional şi instituţii politice. Statul, Bucu reşti, 1991, Partea I. 6. Tudor Drăgan, Drept constituţional şi instituţii politice, Tratat elemen tar, Voi, l, Cluj-Napoca, 2000. 7. Teodor Cîrnaţ, Drept constituţional, Chişinău, 2004. 8. Nicolae Popa, Ion Dogaru, Gheorghe Dănişor, Dan Claudiu Dănişor, Filosofici dreptului. Marile curente, Bucureşti, 2002. -t 152 i-

Aparatul mecanismul) de stat .•fi?:, 'fi s tisorn îdte'fie-fiîSUşi^Dumnezeii'i'f ent r tţ ce ; 5;:.;§:;: •^ar.eaaţâ "nn dalală ifrtnâţsşr& birigl f nostru1', '--'^ ''',.>.::,'.. îl V1'';'-"';':.";; ||K '::'.;••

Conceptul aparatului de stat, structura lui. Autorităţile publice, coraportul acestora. Parlamentul. Preşedintele Republicii. Guvernul. Principiile de organizare şi funcţionare a aparatului de stat. Raporturile dintre autorităţile publice de diferite niveluri.

7.1. Conceptul aparatului (mecanismul) de stat Am văzut că statul reprezintă o organizaţie supremă a comunităţii umane ce locuieşte pe un teritoriu distinct chemată să disciplineze societatea, să adopte reguli generale de conduită umană, să organizeze executarea lor şi să soluţioneze conflictele ce apar în societate. La analiza statului în calitatea lui de organizaţie se foloseşte, de regulă, denumirea de aparat, mecanism, maşină de stat. Aparatul statului reprezintă un sistem de organe, prin intermediul cărora se realizează puterea de stat. Remarcăm, de la bun început, că Constituţia Republicii Moldova echivalează noţiunea de „organ de stat" cu cea de „autoritate publică". Astfel, potrivit art. 60 (1), Parlamentul este „organul reprezentativ suprem al poporului Republicii Moldova", dar şi „unica autoritate legislativă a statului", organizarea şi funcţionarea lui fiind reglementate sub titlul III al Constituţiei - „Autorităţile Publice". Tot sub acest titlu se vorbeşte despre Preşedintele Republicii Moldova, Guvern, ministere, departamente şi alte „autorităţi administrative" din subordinea Guvernului, „autorităţile administraţiei publice locale", instanţe judecătoreşti, organe ale procuraturii. Nu este mai puţin adevărat că Legea noastră supremă manifestă o preferinţă pentru termenul de „autoritate publică", pe care-1 aşează pe primul loc, utilizînd, de asemenea, şi cel de „organ". Aparatul constituie un important element component al statului. Lui îi revine sarcinile de a exercita, practic, întregul complex de funcţii interne şi externe proprii acestuia. El îşi concentrează eforturile asupra organizării nemijlocite a activităţii de conducere a treburilor statului, asigurării bunei funcţionări a tuturor sferelor, ramurilor şi complexelor din economia naţională ce revin statului, soluţionării operative a problemelor care apar în diferitele sfere ale vieţii şi activităţii statului. Aparatul de stat este un mijloc organizatoric extrem de important. El, practic, apare ca un „organ de lucru" al statului. La baza organizării şi funcţionării aparatului de stat se află diferiţi factori de ordin obiectiv şi subiectiv, care, în ultima instanţă, determină structura lui internă, caracterul relaţiilor dintre diferite elemente ale lui, formele şi metodele de activitate, atribuţiile fiecărei categorii de organe statale. Toate acestea permit integrarea organelor statului într-un sistem unitar. Ca rezultat, aparatul statului nu este o unire mecanică a organelor •^ 154

Teoria generală a dreptului şi statului

sale luate aparte, ci un sistem integral al lor, bine organizat şi reglementat riguros. Noţiunea de aparat de stat este destul de complexă. Din aceste considerente este inadmisibilă identificarea ei cu alte noţiuni, strîns legate de ea, dar care nu sînt identice după conţinutul lor. O problemă aparte e cea ce ţine de coraportul aparatului de stat şi mecanismul statului. Unii autori identifică aceste categorii, considerîndu-le egale după volum şi avînd acelaşi conţinut. Alţii însă consideră că între aceste noţiuni există şi o diferenţiere, în timp ce aparatul de stat se reduce doar la sistemul organelor de stat, mecanismul de stat mai include în sine diverse organizaţii şi instituţii statale, cum ar fi armata, poliţia, securitatea, serviciul diplomatic, administraţia întreprinderilor, organizaţiilor, instituţiilor etc. Indiferent de sensul atribuit noţiunii şi conţinutului aparatului de stat, drept părţi de primă importanţă a Iui se prezintă organele de stat. Din aceste considerente o importanţă majoră o are definirea organului de stat şi a trăsăturilor sale caracteristice. Caracteristicile specifice prin care organele de stat se disting de organele şi organizaţiile nestatale sînt: a)formarea lor prin voinţa statului şi exercitarea de către ele a funcţiilor lor în numele statului; b)înfăptuirea de către fiecare organ de stat a unor tipuri şi forme de activitate strict determinate, stabilite pe cale legislativă; c) prezenţa în cadrul fiecărui organ de stat a unei structuri organizaţionale, a scării teritoriale de activitate, a unui statut special, care determină locul şi rolul lui în aparatul de stat, precum şi sistemul de relaţii cu alte organe şi organizaţii de stat, — consfinţite toate pe cale juridică; d) învestirea organelor de stat cu atribuţii avînd caracter de putere de stat. Remarcăm şi faptul că fiecare organ sau subsistem de organe îşi găseşte temeiul legal în Constituţie, în legile organice, în alte legi şi acte normative. Prezenţa ultimelor reprezintă cele mai esenţiale trăsături ale organismului de stat. împreună cu alte trăsături ele fac posibilă delimitarea organelor de stat de organizaţiile (întreprinderile, instituţiile) de stat, precum şi de organele şi organizaţiile nestatale. Atribuţiile puterii de stat îşi găsesc expresia practică în emiterea de către organele de stat în numele statului a actelor normative şi individuale obligatorii. Fiind părţi componente ale unuia şi aceluiaşi aparat de stat, organele statului se deosebesc unul de altul prin modul de formare a lor, genurile de activitate de stat, caracterul şi limitele competenţei etc. -Ş 155 &

Boris Negru, Alina Negru Astfel, din punctul de vedere a competenţei lor interne, organele de stat pot fi de două feluri: organe unipersonale (individuale) şi pluripersonale (colegiale), în cazul organelor unipersonale hotărîrile producătoare de efecte juridice se iau prin manifestarea de voinţă a unei singure persoane, pe cînd în cazul organelor pluripersonale, e necesară voinţa unui colectiv de persoane. în dependenţă de spaţiul teritorial, în cadrul căruia se exercită com petenţa, organele statului pot fi: centrale (naţionale), care îşi exercită com petenţa asupra întregului teritoriu al statului, şi locale (regionale), care îşi exercită competenţa asupra unei (unor) unităţi administrativ-teritoriale. în funcţie de formele principale de activitate prin care participă la exercitarea puterii de sat, distingem trei categorii principale de organe ale statului: legislative, executive, judecătoreşti. După modalitatea de constituire a lor, organele statului pot fi divizate în organe alese şi organe numite. Din punct de vedere a complexităţii atribuţiilor ce revin lor, organele de stat pot fi de competenţă generală şi competenţă specială, în cazuri strict determinate de Constituţie (starea de urgenţă, starea de asediu, starea de război) pot fi constituite, temporar, organe de stat de competenţă excepţi onală.

7.2. Structura aparatului de stat (Caracteristica generală a elementelor sale constitutive) 7.2.1. Autorităţile publice Diversele autorităţi publice, fiind omogene prin funcţiile, structura şi tipurile activităţii de stat, exercitate de ele, pot fi grupate în diferite componente constitutive, relativ independente, care se manifestă în calitate de sisteme distincte (subsisteme) în raport cu sistemul general al organelor de stat (aparatul de stat). Care sînt aceste sisteme distincte? Pentru a răspunde la această întrebare e necesar să pornim de la premisa că statul îndeplineşte trei funcţii fundamentale: 1. funcţia legislativă - adoptarea regulilor generale şi obligatorii de conduită; 2. funcţia executivă - organizarea executării regulilor generale de conduită;

•m ise =-

Teoria generală a dreptului şi statului

3. funcţia j urisdictională - rezolvarea litigiilor care apar în procesul nerespectării sau încălcării legilor. Exercitării fiecărei funcţii îi corespunde o „putere": puterea legislativă, puterea executivă, puterea judecătorească. Fiecare „putere" este atribuită unor organe distincte: * puterea legislativă - Parlamentului; » puterea executivă — şefului statului şi Guvernului; • puterea judecătorească - organelor judecătoreşti. Diferenţiem trei categorii de organe statale, care, în ansamblu, for mează aparatul de stat: a) organele legislative; b) organele executive; c) organele judecătoreşti. Menţionăm că fiecare categorie de organe este consfinţită în Constituţie.

7.2.2. Parlamentul Republicii Moldova 7.2.2. L Structura şi organizarea internă a Parlamentului Republicii Moldova Locul rezervat puterii legislative în fiecare sistem de guvernare este un barometru aJ graduJui de democraţie existent în acel sistem. Pentru Montesquieu, de exemplu, puterea legislativă era cel puţin prima „interpares" (prima dintre egali). Ar fi fost ideal dacă întregul popor ar participa direct la procesul de conducere a societăţii, la procesul de adoptare a legilor şi la organizarea executării' for. Luând în considerare faptul că statele nu pot crea condiţii pentru ca întregul popor să legifereze, să ia decizii asupra unor probleme etc., a apărut necesitatea de a găsi o soluţie adecvată. Ca urmare, poporal deleghează exercitarea dreptului ce îi revine unor reprezentanţi ai săi aleşi (delegaţi, deputaţi, mandatari), aceştia dispunând de dreptul, în numele celor ce i-au delegat, de a soluţiona problemele sociale şi statale. Cercul problemelor încredinţate celor aleşi este stabilit, de regulă, de Constituţie. Din cele menţionate mai sus putem conchide că Parlamentul constituie o instituţie publică al cărei rol este de a reprezenta populaţia unui stat şi, în această calitate, de a exercita prerogativele prevăzute de Constituţie. Constituţia, Legea Supremă a statului nostru, determină că „Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului Republicii Moldova -i 157 =-

Boris Negru, Alina Negru şi unica autoritate legislativă a statului" (art. 60). De aici rezultă că Parla mentul Republicii Moldova are un rol dublu: a) de a fi organul reprezentativ suprem al poporului Republicii Moldova; b) de a fi unica autoritate legislativă a statului.

Rolul Parlamentului de a fi organul reprezentativ suprem al poporului are mai multe semnificaţii. în primul rând, aceasta înseamnă că Parlamentul trebuie să aibă o componenţă izvorâtă din manifestarea suveranităţii naţionale. Prin urmare, Parlamentul reprezintă întreaga societate, şi nu o parte a ei. >«

—_

In al doilea rând, odată constituit, Parlamentul trebuie să se manifeste ca un exponent al întregului popor. Din momentul delegării deputatului în Parlament, el urmează să activeze nu în interes propriu sau partinic, ci în numele poporului şi pentru popor. în al treilea rând, Parlamentul nu este un simplu organ reprezentativ al poporului, ci este organul său reprezentativ suprem. Rolul Parlamentului de a fi unica autoritate legislativă a statului necesită unele concretizări. Exercitarea funcţiei legislative aparţine exclusiv Parlamentului. Numai Parlamentul este în drept sa reglementeze raporturile sociale prin legi. Constituţia Republicii Moldova stabileşte concis lista materiilor care prin natura lor trebuie reglementate numai prin lege. Constituţia distinge trei categorii de legi: 1. Constituţionale. 2. Organice. 3. Ordinare. Ea se pronunţă asupra problemelor ce ţin de legile constituţionale şi legile organice. Legile ordinare se adoptă pentru reglementarea problemelor care nu ţin de domeniul celorlalte două categorii de legi. Alte acte normative trebuie să corespundă şi să fie subordonate legilor. Parlamentele în sistemele constituţionale sînt: • unicamerale, • bicamerale. De regulă, structura unitară a statului presupune un parlament unicameral. Majoritatea statelor unitare au parlamente unicamerale, deşi sînt cunoscute şi state unitare cu parlamente bicamerale (Franţa, Italia, România etc.). Structura de stat federală impune existenţa parlamentului bicameral: » camera, reprezentând interesul naţional general; • a două cameră, reprezentând interesele subiecţilor federaţiei, -t 158 &

Teoria generală a dreptului şi statului

Parlamentul Republicii Moldova, compus din 101 deputaţi, este un Parlament unicameral. Pentru ca activitatea Parlamentului să se desfăşoare în mod organizat, acesta se organizează în structuri restrânse de lucru. Organizarea internă a Parlamentului include: • Biroul permanent « F fracţiuni parlamentare. • Comisii parlamentare. Biroul permanent este organul de lucru al Parlamentului. El se compune din deputaţi, care reprezintă proporţional fracţiunile parlamentare. Din efe iac parte, de drept, preşeamtefe Parîamentui'ui' şi cei 2 vicepreşedinţi. Numărul de membri ai Biroului permanent se stabileşte prin hotărârea Parlamentului. Biroul permanent al Parlamentului adoptă hotărâri în limita competenţei sale, cu votul majorităţii membrilor. Preşedintele Parlamentului se alege pe durata mandatului Parlamentului, prin vot secret, cu majoritatea voturilor deputaţilor aleşi. El poate fi revocat în orice moment, prin vot secret, de către Parlament cu votul a cel puţin două treimi din deputaţi. Acest lucru contravine practicii internaţionale, dat fiind faptul, că trebuie să existe aceeaşi procedură de revocare a lui /cu majoritatea voturilor deputaţilor aleşi /. Preşedintele Parlamentului nu trebuie privit ca o figură politică, înzestrată cu atribuţii speciale. Lui îi revin atribuţii similare celorlalţi deputaţi. Atribuţiile de care acesta dispune ţin doar de activitatea pur organizaţională a Parlamentului. Conform legislaţiei Republicii Moldova, aceste atribuţii sînt: • conduce lucrările Parlamentului, ale Biroului permanent; • asigură respectarea Regulamentului Parlamentului şi menţinerea ordinii în timpul şedinţelor; • semnează legile şi hotărârile adoptate de Parlament; • reprezintă Parlamentul în ţară şi peste hotare; • angajează şi eliberează din funcţie lucrătorii aparatului Parla mentului în baza contractului individual de muncă etc. în exercitarea atribuţiilor ce-i revin, preşedintele Parlamentului emite dispoziţii şi ordine. In lipsă, preşedintele Parlamentului este înlocuit de către vicepreşedinţi. Vicepreşedinţii se aleg la propunerea preşedintelui Parlamentului, cu consultarea fracţiunilor parlamentare.

I

-€ 159 =-

Boris Negru, Alina Negru

Fracţiunile parlamentare sînt alcătuite din cel puţin 5 deputaţi în bază de liste ale partidelor, organizaţiilor social-politice şi blocurilor electorale. Deputaţii din partea partidelor, organizaţiilor social-politice şi blocurilor electorale, care nu întrunesc numărul necesar pentru a constitui o fracţiune parlamentară, precum şi deputaţii independenţi, se pot reuni pentru a constitui o asemenea fracţiune sau se pot afilia la alte fracţiuni. Fracţiunile parlamentare au dreptul sa facă propuneri pentru: a) numirea sau alegerea reprezentanţilor lor în biroul permanent, în comisii şi în alte organe de lucru ale Parlamentului; b) ordinea de zi a şedinţelor Parlamentului şi a organelor lui; c) formarea coiiiisiiJor speciale de anchetă si a aJtor comisii ale Par lamentului; d) proiectele de hotărâri ale Parlamentului privind respingerea pro gramului de activitate a Guvernului. Comisiile parlamentare sînt, ca şi Biroul permanent, organe interne ale Parlamentului, având un rol deosebit în pregătirea lucrărilor, precum şi în exercitarea funcţiilor parlamentare, îndeosebi a celor legislative şi a celor de control. Crearea comisiilor parlamentare este determinată de faptul că multe probleme necesită o studiere minuţioasă. O asemenea studiere este mult mai eficientă într-un organism mai restrâns, cum sînt comisiile parlamentare. Comisiile parlamentare sînt de diferite categorii, în funcţie de durata de timp pentru care sînt alese, comisiile parlamentare sînt permanente şi provizorii (temporare). Comisiile permanente sînt organe de lucru ale Parlamentului şi se constituie în domenii specializate, în cadrul acestor domenii ele desfăşoară o activitate neîntreruptă, pe toată durata mandatului Parlamentului. Numărul comisiilor permanente, denumirea lor, gradul de specializare diferă atât de la un sistem constituţional la altul, cît şi de la unul legislativ la altul. Fiecare comisie permanentă îşi are preşedintele său, ales de Parlament cu votul majorităţii deputaţilor. Statutul şi modul de funcţionare a comisiilor permanente sînt stabilite de Regulamentul Parlamentului. Comisiile provizorii sau temporare pot fi alese pentru orice problemă sau domeniu de activitate, pentru o problemă strict determinată. De regulă, sînt alese comisii provizorii pentru redactarea unor proiecte de legi, pentru exercitarea unui control aprofundat în anumite domenii de activitate. Ele se mai numesc comisii „de anchetă", „speciale" etc. -t 160

Teoria generală a dreptului şi statului

7.2.2.2. Competenţa Parlamentului reprezintă o abilitate, adică „o atribuţie de puteri". Fiind un exponent al voinţei poporului, nimic din ceea ce constituie probleme de ordin major Parlamentului nu-i este străin. Uneori, în literatura de specialitate, se afirmă că Parlamentul are „o competenţă nelimitată". O asemenea afirmaţie nu este corectă. Deşi este împuternicit direct de către popor, rolul Parlamentului nu trebuie absolutizat. Se explică acest fapt prin următoarele: în primul rând, atribuţiile Parlamentului sînt stabilite de Constituţie şi, ca urmare Parlamentul poate soluţiona orice problemă în măsura în care ea nu contravine Constituţiei. De exemplu, atribuţiile de bază ale Parlamentului Republicii Moldova şi-au găsit reflectare în art. 66 al Constituţiei. în al doilea rând, un stat de drept şi democratic impune o separare şi un echilibru al autorităţilor publice. Acest fapt exclude abuzul unei autorităţi în detrimentul celorlalte. Ca autoritate generată de popor, Parlamentul exercită diferite funcţii, şi anume: a) funcţia legislativă (legiferarea); b) funcţia de stabilire a direcţiilor principale ale activităţii social-economice, culturale, statale şi juridice; c) funcţia de alegere, formare, avizare a formării, numirea sau revo carea unor autorităţi statale; d) funcţia de conducere în politica externă; e) funcţia de organizare internă a sa; f) funcţia de control. Funcţia legislativă constituie atribuţia primordială a Parlamentului. Această funcţie rezultă din rolul Parlamentului de a fi „unica autoritate legislativă a statului". Legile se află în vârful piramidei actelor normative ale statului. Stabilirea direcţiilor principale ale activităţii social-economice, culturale, politice şi juridice este una din funcţiile fără de care rolul Parlamentului este de neconceput. Anume în activitatea politică se manifestă Parlamentul ca „purtător de cuvânt al naţiunii". Alegerea, formarea, avizarea formării, numirea sau revocarea autorităţilor publice ţine de organizarea bunei funcţionări a întregului mecanism statal. Conform Constituţiei Republicii Moldova, Parlamentului îi revin următoarele atribuţii: 161 =-

Boris Negru, Alina Negru

• acordarea votului de încredere Guvernului; • numirea în funcţie a doi judecători ai Curţii Constituţionale; • numirea în funcţie, la propunerea Consiliului Superior al Magistra turii, a membrilor Curţii Supreme de Justiţie; • numirea Procurorului General; • numirea Preşedintelui şi a membrilor Curţii de Conturi; • suspendarea din funcţie a Preşedintelui ţării şi punerea lui sub acu zare etc. In politica externă Parlamentul aprobă direcţiile principale ale politicii externe a statului: • ratifică; • denunţă; • suspendă şi anulează acţiunea tratatelor internaţionale încheiate de Republica Moldova. Organizarea internă a Parlamentului presupune: • adoptarea Regulamentului propriu de funcţionare; • alegerea organelor sale interne de lucru; » stabilirea bugetului propriu; • autodizolvarea şi numirea alegerilor anticipate ş.a. Controlului parlamentar îi revine un rol deosebit. Parlamentul exercită controlul prin diferite forme şi mijloace: dări de seamă, mesaje, rapoarte, programe de acţiuni prezentate Parlamentului; controlul exercitat prin comisiile parlamentare; controlul exercitat prin întrebări şi interpelări; dreptul deputaţilor de a cere şi obţine informaţii; controlul exercitat prin rezolvarea petiţiilor cetăţenilor ş.a.

7.2.2. J. Funcţionarea Parlamentului Republicii Moldova Funcţionarea Parlamentului este reglementat de Constituţie şi de Regulamentul Parlamentului Republicii Moldova, care are putere de lege organică. Parlamentul Republicii Moldova este ales pentru un mandat de 4 ani, care poate fi prelungit, prin lege organică, doar în două cazuri prevăzute expres de Constituţie: a) în caz de război; b) în caz de catastrofă. Parlamentul nou ales se întruneşte la convocarea Preşedintelui Republicii Moldova, în cel mult 30 de zile de la alegeri. Parlamentul Republicii Moldova este conceput ca un organ de lucru permanent. -m 162 g-

Teoria generală a dreptului ţi statului

Forma principală de activitate a Parlamentului este sesiunea. Sesiunile pot fi: » ordinare; • extraordinare; « speciale. Conform Constituţiei Republicii Moldova (art. 67 alin. 1), „Parlamentul se întruneşte în două sesiuni ordinare pe an. Prima sesiune începe în luna februarie şi nu poate depăşi sfârşitul lunii iulie. A doua sesiune începe în luna septembrie şi nu poate depăşi sfârşitul lunii decembrie „. Sesiunile extraordinare sau speciale pot fi convocate: "la cererea ^reşeu'iriie'iui "KepvMic'ii "Moldova, a Treşeciintelui "Parlamentului sau a unei treimi din deputaţi". Şedinţele Parlamentului sînt publice, în acelaşi timp, Parlamentul poate hotărî ca anumite şedinţe să fie închise. Aceasta însă nu atentează la caracterul transparent al activităţii parlamentare. O altă formă de activitate a Parlamentului este activitatea comisiilor permanente. Comisiile permanente se întrunesc în şedinţe. Şedinţele comisiilor sînt deliberative cu participarea a cel puţin jumătate plus unu din numărul membrilor lor. Şedinţele, de regulă, nu sînt publice. Comisiile însă pot decide ca la şedinţe să participe reprezentanţii mijloacelor de informare în masă. Hotărârile comisiilor se adoptă cu votul a cel puţin jumătate plus unu din numărul membrilor lor. Aceste hotărâri pot fi pronunţate pe diverse probleme: avizarea proiectelor de legi, prezentarea unor iniţiative legislative, audierea stării de lucruri în domeniul respectiv de specialitate ş. a.

7.2 J. Preşedintele Republicii Moldova 7.23.1., Puterea executivă, în cadrul puterilor statului, se distinge prin conţinut şi trăsături specifice. Această putere, fie că este organizată într-un organ statal unic, fie că este organizată în două structuri, activează conform atribuţiilor concretizate, de regulă, de constituţie. în cazul organizării puterii executive în două organe statale, se subliniază caracterul dualist, bicefal al puterii executive. Un asemenea caracter îl are puterea executivă în Republica Moldova. Ca urmare, atribuţiile puterii executive sînt repartizate nu numai Guvernului, ci şi şefului statului - Preşedintele Republicii Moldova. -i 163 &

Boris Negru, Alina Negru

In Republica Moldova instituţia şefului statului a apărut în septembrie 1990. Instituţia Preşedintelui republicii şi-a găsit reflectare şi în Constituţia Republicii Moldova, adoptată la 29 iulie 1994.

7,2,3.2. Desemnarea Preşedintelui Republicii Moldova Desemnarea şefului statului este una din problemele legate direct de forma de guvemămînt. Ea prezintă un interes sporit în precizarea atât a atribuţiilor şefului de stat, cât şi a raporturilor acestuia cu celelalte autorităţi publice. în sistemele constituţionale contemporane s-au cristalizat patru moduri de desemnare a şefului statului: a) pe calea ereditară, adică transmiterea funcţiei prin moştenire; b) prin alegerea de către Parlament; c) prin alegerea de către un colegiu electoral; d) prin alegerea de către întregul electorat prin vot universal. s\

~_

_

_

In Republica Moldova, iniţial (1990), legislaţia prevedea alegerea Preşedintelui republicii de către Parlament. Mai apoi, conform Legii nr. 720-XII din 18 septembrie 1991 „Cu privire la alegerile Preşedintelui Republicii Moldova", pentru alegerea Preşedintelui a fost stabilit sufragiul universal direct. Aceeaşi modalitate de desemnare a Preşedintelui republicii prevedea iniţial şi Constituţia din 29 iulie 1994. Astfel, conform art. 78 din Constituţie, Preşedintele Republicii Moldova era ales prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat. Ca urmare a modificărilor constituţionale, operate prin Legea nr. 1115XIV din 5 iulie 2000, în statul nostru s-a revenit la alegerea Preşedintelui republicii de către Parlament. Astfel, conform redacţiei actuale a art. 78 din Constituţie, Preşedintele Republicii Moldova este ales de Parlament prin vot secret. Poate fi ales Preşedinte al Republicii Moldova cetăţeanul cu drept de vot care are 40 de ani împliniţi, a locuit sau locuieşte permanent pe teritoriul Republicii Moldova cel puţin 10 ani şi posedă limba de stat. Este ales cetăţeanul care obţine votul a trei cincimi din numărul deputaţilor aleşi. Dacă nici un candidat nu întruneşte numărul necesar de voturi (61) , se organizează al doilea tur de scrutin între primii doi candidaţi stabiliţi în ordinea numărului descrescător de voturi obţinute în primul tur. Dacă şi în turul al doilea nici un candidat nu întruneşte numărul necesar de voturi, se organizează alegeri repetate. -l 164 g-

Teoria generată a dreptului şi statului

în cazul în care şi după alegerile repetate Preşedintele Republicii Moldova nu este ales, Preşedintele în exerciţiu dizolvă Parlamentul şi stabileşte data alegerilor în noul Parlament. Rezultatul alegerilor pentru funcţia de Preşedinte al republicii este validat de Curtea Constituţională. Candidatul a cărui alegere a fost validată depune jurământul în faţa Parlamentului şi a Curţii Constituţionale cel târziu la 45 de zile după alegeri. Mandatul Preşedintelui Republicii Moldova durează 4 ani şi se exercită de la data depunerii jurământului. Preşedintele îşi exercită mandatul până la depunerea jurământului de către Preşedintele nou ales. Constituţia Republicii Moldova prevede în mod expres doar două condiţii pentru prelungirea mandatului prezidenţial: a) în caz de război; b) în caz de catastrofă.

7.2.3.3. Atribuţiile Preşedintelui Republicii Moldova Ca şef al statului, Preşedintele republicii reprezintă statul şi este garantul suveranităţii, independenţei naţionale, al unităţii şi integrităţii teritoriale a ţării (art. 77 din Constituţia Republicii Moldova). Astfel, Preşedintele republicii reprezintă statul atât pe plan intern, cât şi internaţional şi nici o altă autoritate publică nu-şi poate aroga această funcţie. Pe de altă parte, Preşedintelui republicii îi revine şi funcţia de garant al suveranităţii, independenţei naţionale, al unităţii şi integrităţii teritoriale a ţării. Această prevedere constituţională semnifică faptul că Preşedintele republicii dispune de posibilităţi constituţionale pentru a preveni prejudicierea: şi atentarea i1a efe. Un'rol important revine Preşedintelui republicii şi la numirea Guvernului. Astfel, conform art. 98 din Constituţie, după consultarea fracţiunilor parlamentare Preşedintele Republicii Moldova desemnează un candidat pentru funcţia de prim-ministru şi numeşte Guvernul pe baza votului de încredere acordat de Parlament. Din cele menţionate rezultă că Preşedintele nu numeşte primul - ministru, ci doar persoana care candidează în faţa Parlamentului pentru această funcţie. Până la obţinerea votului de încredere, persoana respectivă nu are decât calitatea de candidat. Cuvântul decisiv în acest caz revine Parlamentului care acordă Guvernului votul său de încredere. Numai după aceasta Preşedintele Republicii Moldova numeşte Guvernul.

•m ies g-

Boris Negru, Alina Negru

în timpul activităţii Guvernului, Preşedintele republicii este în drept să facă remanieri guvernamentale. Aceste remanieri pot fi făcute însă doar la propunerea primului - ministru, şi nu din iniţiativă proprie. Locul şi rolul şefului statului în sistemul autorităţilor publice rezultă din raporturile acestuia cu celelalte autorităţi. Astfel, în raporturile sale cu Parlamentul Preşedintele republicii dispune de o serie de căi specifice. în primul rând, Preşedintele este în drept să participe la lucrările Parlamentului şi să adreseze acestuia mesaje cu privire la principalele probleme ale naţiunii, în aşa mod, reprezentanţii naţiunii (parlamentarii) pot cuaoaşte opţiunile şefului statului. O asemenea confruntare de opinii permite Parlamentului să aleagă soluţia optimă în rezolvarea problemelor. în al doilea rând, Preşedintele republicii dispune de un drept exclusiv - dizolvarea Parlamentului. De acest drept şeful statului poate dispune doar în două cazuri expres prevăzute de art. 85 din Constituţie: • în cazul imposibilităţii formării Guvernului; • în cazul blocării procedurii de adoptare a legilor. Prima condiţie presupune că Preşedintele republicii poate dizolva Parlamentul doar în cazul în care Parlamentul, în termen de 45 de zile de la prima solicitare şi numai după respingerea a cel puţin două solicitări de învestitură, nu acceptă votul de încredere pentru formarea Guvernului. Cea de-a doua condiţie poate servi drept temei pentru dizolvarea Parlamentului doar în cazul în care Parlamentul timp de 3 luni nu-şi poate exercita atribuţiile principale, adică nu adoptă nici o lege. Menţionăm, de asemenea, dreptul Preşedintelui în exerciţiu de a dizolva D arlamentul în cazul imposibilităţii alegerii Preşedintelui republicii prevăzut ie Constituţie ca urmare a modificărilor operate prin Legea din 5 iulie 2000. Prevederile referitoare la dizolvarea Parlamentului, cu excepţia ultinei, au un caracter dispozitiv, şi nu imperativ. De altfel, anume în baza acestei dispoziţii constituţionale imperative a »i fost dizolvat Parlamentul de legislatura a XlV-a la finele anului 2000. Subliniem că Preşedintele poate recurge la această sancţiune constituională numai după consultarea prealabilă a fracţiunilor parlamentare. Constituţia Republicii Moldova stabileşte pentru Preşedintele republicii următoarele restricţii în exercitarea atribuţiei date: • în cursul unui an Parlamentul poate fi dizolvat o singură dată; • Parlamentul nu poate fi dizolvat în ultimele 6 luni ale mandatului Preşedintelui Republicii Moldova şi nici în timpul stării de urgen ţă, de asediu sau de război. -â 166 t-

Teoria generală a dreptului şi statului

Ca şef al statului şi ca reprezentantul lui oficial, Preşedintele Republicii Moldova dispune de anumite atribuţii în domeniul politicii externe. Astfel, conform art. 86 din Constituţia Republicii Moldova, Preşedintele Republicii: • poartă tratative şi ia parte la negocieri, încheie tratate internaţio- nale în numele Republicii Moldova şi le prezintă spre ratificare Parlamentului; • la propunerea Guvernului, acreditează şi recheamă reprezentanţii diplomatici ai Republicii Moldova şi aprobă înfiinţarea, desfiinţa rea sau schimbarea rangului misiunilor diplomatice; • primeşte scrisorile de acreditare şi de rechemare ale reprezentanţi lor diplomatici ai altor state în Republica Moldova. Preşedintele republicii dispune de anumite atribuţii în domeniul apărării. Aceste atribuţii derivă din calitatea sa de şef al statului şi de comandant suprem al forţelor armate, statuată prin Constituţie. Legislaţia Republicii Moldova rezervă şefului statului şi alte atribuţii. Astfel, conform art. 88 din Constituţie, Preşedintele republicii: Numeşte în funcţii publice - la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii, numeşte judecătorii judecătoriilor, Curţilor de Apel, judecătorii judecătoriilor specializate etc. Poate cere poporului să-şi exprime, prin referendum, voinţa asupra problemelor de interes naţional. Suspendă actele Guvernului, ce contravin legislaţiei, până la adoptarea hotărârii definitive a Curţii Constituţionale. Printre atribuţiile prezidenţiale un loc aparte revine promulgării legilor. Promulgarea legii constituie etapa finală a procedurii legislative. Ea conferă legii caracter executoriu, obligând autorităţile publice să o îndeplinească. Totodată, prin decretul de promulgare, Preşedintele republicii dispune posibilitatea publicării legii în Monitorul Oficial. Legea adoptată urmează să fie promulgată de Preşedintele republicii în termen de cel mult două săptămâni de la data adoptării ei. Conform art. 93 din Constituţie, „Preşedintele Republicii Moldova este în drept, în cazul în care are obiecţii asupra unei legi, să o trimită, în termen de cel mult doua săptămâni, spre reexaminare Parlamentului, în cazul în care Parlamentul îşi menţine hotărârea adoptată anterior, Preşedintele promulgă legea". In exercitarea atribuţiilor sale, Preşedintele Republicii Moldova emite decrete, obligatorii pentru executare pe întreg teritoriul statului. Decretele se publică în Monitorul Oficial al Republicii Moldova. -^ 167 fe-

ris Negru, Alina Negru

7.2.4. l. (onsideraţiuni generale Noţiunea de guvern - menţionează profesorul Tudor Drăganu - poate vea un triplu sens. într-o accepţiune foarte largă, acest termen desemneaă totalitatea organelor politice ale statului, inclusiv parlamentul. într-un sens mai puţin larg, acelaşi termen desemnează totalitatea or-:anelor care formează puterea executivă, adică pe şeful statului împreună :u consiliul de miniştri. în sfîrşit, într-un sens restrîns, prin „guvern" se înţelege numai acea >arte a puterii executive, care este formală din ansamblul miniştrilor (coniliul de miniştri), cu excluderea şefului statului1. Credem oportună şi acceptabilă ultima variantă. Anume în acest sens este nterpretat şi utilizat termenul de „guvern" în Constituţia Republicii Moldova, le care şi ne conducem la expunerea materialului compartimentului dat. Caracteristicile principale ale Guvernului ca autoritate publică sînt irmătoarele: a) Guvernul este organul central al puterii executive; b) Guvernul asigură realizarea politicii interne şi externe a statului; c) Guvernul exercită conducerea generală a administraţiei publice; d) Guvernul este un organ central colegial al administraţiei publice; e) Guvernul este un organ de competenţă generală, în sensul că el dispune de atribuţii, ce interesează toate sau aproape toate ramu rile şi domeniile activităţii executive (învăţămînt, sănătate, agri cultură, industrie, comerţ etc.).

7.2.4.2.

u e

Guvernul este denumit diferit în constituţiile statelor lumii: cabinet, guvern, consiliul de miniştri. Aceste denumiri depind de sistemul consti-:uţional, de faptul dacă executivul este format din una sau două structuri, Drecum şi de raportul dintre autorităţile publice. Guvernul are două componenţe, şi anume, şeful guvernului (acolo unde există) şi miniştrii. Şeful guvernului se mai denumeşte prim-ministru, preşedinte ş.a. Sînt sisteme constituţionale în care nu există şi un şef al guvernului, în care şeful de stat, ca şef al puterii executive, cumulează şi funcţia de şef de guvern. O asemenea situaţie există, de exemplu, în S.U.A. Constituţia S.U.A. 1

Tudor Drăganu, Opera citată, Voi. II, pag. 308.

-â 168 t-

Teoria generală a dreptului şi statului

prevede că „puterea executivă va fi exercitată de Preşedintele Statelor Unite ale Americii". Aici miniştrii se subordonează direct şefului statului. în sistemele constituţionale în care există o distincţie între şeful de stat şi şeful de guvern, şeful guvernului are un rol important în formarea guvernului şi în formularea programului de activitate al acestuia. Asemenea sisteme există în mai multe ţări ale lumii, inclusiv în Republica Moldova. în statul nostru există o distincţie dintre şeful statului şi şeful guvernului. Sistemul executiv în Republica Moldova are un caracter bicefal (dualist). Ca urmare, atît Preşedintelui Republicii cît şi Guvernului îi revin anumite atribuţii ale puterii executive strict determinate de Constituţie. Ca exponenţi ai acestei puteri, Preşedintele Republicii şi Guvernul sînt egali, în acelaşi timp însă majoritatea problemelor ce ţin de puterea executivă urmează să fie soluţionate de către Guvern, conform Constituţiei Republici Moldova şi Legii cu privire la Guvern din 31 mai 1990, cu modificările efectuate pînă în prezent. Astfel, conform Constituţiei, „Guvernul asigură realizarea politicii interne şi externe a statului şi exercită conducerea generală a administraţiei publice" (alin. l art. 96). „în exercitarea atribuţiilor, Guvernul se conduce de programul său de activitate, acceptat de Parlament". O asemenea prevedere, formulată în alin. 2 al art. 96 din Constituţie, scoate în evidenţă necesitatea colaborării dintre executiv, în persoana Guvernului, şi Parlament. »\

In activitatea sa Guvernul: a) se călăuzeşte de Constituţie, de legile şi hotărîrile Parlamentului, de decretele Preşedintelui Republicii; b) porneşte de la principiile democraţiei, legalităţii şi utilităţi sociale; c) asigură colegialitatea şi răspunderea personală a membrilor Gu vernului în procesul elaborării, adoptării şi executării hotărîrilor; d) asigură exercitarea principiilor ştiinţifice de administrare, ţine sea ma de experienţa mondială în sfera construcţiei de stat şi o aplică. 7.2.43. Constituirea şi componenţa Guvernului f\

^_

In conformitate cu prevederile Constituţiei, Guvernul Republicii Moldova este alcătuit din prim-ministru, prim-viceprim-ministru, viceprimministra, miniştri şi alţi membri prevăzuţi prin lege organică. Procedura de constituire şi investire a Guvernului începe prin desemnarea de către Preşedintele Republicii a unui candidat pentru funcţia de prim-ministru. -â 169

Boris Negru, Alina Negru

Candidatul pentru funcţia de prim-ministru va cere, în termen de 15 zile de la desemnare, votul de încredere al Parlamentului asupra programului de activitate şi a întregii liste a Guvernului. Programul de activitate, precum şi lista Guvernului se dezbat în şedinţa Parlamentului. In urma examinării programului de activitate şi a echipei guvernamentale, Parlamentul acordă încredere Guvernului cu votul majorităţii deputaţilor, în cazul în care Parlamentul nu acordă o asemenea încredere Guvernului, procedura se ia de la început. Conform Constituţiei Republicii Moldova, o asemenea procedură poate fi repetată de trei ori, fără anumite consecinţe. Spunem acest lucru, deoarece, după expirarea termenului de 45 de zile, Parlamentul poate fi sancţionat de către Preşedintele Republicii Moldova pentru imposibilitatea de formare a Guvernului, în asemenea cazuri, Parlamentul poate fi dizolvat de către Preşedintele Republicii (art. 85 al Constituţiei). Pe baza votului de încredere acordat de Parlament, Preşedintele Republicii numeşte Guvernul. *,

Intrucît Parlamentul se alege pentru un mandat de 4 ani, rezultă că şi Guvernul se constituie pe acelaşi termen, în acelaşi timp însă pot fi şi anumite excepţii. Astfel, Parlamentul, la propunerea a cel puţin o pătrime din deputaţi, îşi poate exprima neîncrederea în Guvern, cu votul majorităţii deputaţilor. O asemenea iniţiativă se examinează peste trei zile de la data prezentării în Parlament. Guvernul, în ansamblu, demisionează, şi în cazul demisiei prim-ministrului. Bineînţeles, în toate aceste cazuri se formează noi guverne. Ultimele activează doar în perioada de activitate a Parlamentului de legislatura respectivă. Guvernul îşi exercită atribuţiile în ziua depunerii jurămîntului de către membrii lui în faţa Preşedintelui Republicii Moldova. Pe parcursul activităţii Guvernului este posibilă apariţia unor situaţii, cînd este necesară remanierea guvernamentală (decese, stare de incompatibilitate, demisie etc.). în aceste cazuri, Preşedintele Republicii Moldova, la propunerea prim-ministrului, revocă şi numeşte pe unii membri ai Guvernului. Acestea îşi exercită împuternicirile de la data depunerii jurămîntului.

7.2.4.4. Atribuţiile Guvernului Constituţia Republicii Moldova prevede că Guvernul, potrivit programului său de activitate acceptat de Parlament, „asigură realizarea politicii interne şi externe a statului şi exercitarea conducerii generale a administraţiei publice", operînd în acest scop prin organismele sociale interesate. ^ 170 S-

Teoria generală a dreptului şi statului

O asemenea formulare, bineînţeles, este foarte generală şi nu oferă o caracteristică concretă activităţii multilaterale a Guvernului. Cu atît mai mult că nu numai acţiunile Guvernului, ci şi cele ale altor autorităţi publice, cum ar fi, de exemplu, Parlamentul sau Preşedintele Republicii, se încadrează în politica internă şi externă a statului. Din aceste considerente, este necesară studierea legii cu privire la Guvern care detaliază atribuţiile Guvernului, în acest act normativ distingem, atît direcţiile principale ale activităţii Guvernului, cît şi o grupare a atribuţiilor respective. în conformitate cu împuternicirile sale, Guvernul: « creează condiţii pentru realizarea şi asigurarea suveranităţii economice şi politice a ţării; • elaborează concepţia dezvoltării social-economice a republicii, programul şi mecanismul trecerii la economia de piaţă; • asigură libera iniţiativă, deetatizarea, demonopolizarea economiei şi dezvoltării relaţiilor de piaţă; • elaborează strategia dezvoltării tehnico-ştiinţifice, promovează po litica naţională în domeniul culturii, ştiinţei, tehnicii, tehnologiei; • garantează tuturor subiecţilor proprietăţii libertatea activităţii eco nomice şi egalitatea lor în drepturi; • protejează interesele naţionale în activitatea economică, financiară şi valutară; • realizează colaborarea economică cu ţările lumii şi asigură proteja rea intereselor naţionale în activitatea economică externă; • formează un sistem eficient de ocrotire socială a populaţiei; • promovează politica de stat activă în domeniul ocrotirii sănătăţii populaţiei; • asigură utilizarea raţională a resurselor naturale şi integritatea lor, protecţia ecologică a populaţiei şi a mediului; • favorizează dezvoltarea autonomiei organelor administraţiei publi ce de toate nivelurile; « asigură legalitatea, ordinea publică, drepturile şi libertăţile cetăţenilor; • promovează politica securităţii naţionale dirijează activitatea de apărare a ţării; • asigură respectarea şi executarea legilor, hotărîrilor Parlamentului, decretelor preşedintelui, tratatele internaţionale; • promovează politica externă în conformitate cu competenţa sa. -t 171 t-

Boris Negru, Alina Negru

7.2.5. Administraţia publica centrală de specialitate Din această categorie fac parte: • ministerele; • departamentele; • serviciile şi inspectoratele de stat; • comisiile şi consiliile guvernamentale; • alte organe centrale ale administraţiei de stat, autonome, cum ar fi: Curtea de Conturi, Banca Naţională ş.a. Alin. (1) al art. 107 din Constituţia Republicii Moldova prevede: „Organele centrale de specialitate ale statului sînt ministerele. Ele traduc în viaţă în temeiul legii, politica Guvernului, hotărîrile şi dispoziţiile lui, domeniile încredinţate şi sînt responsabile de activitatea lor." Ministerele, de asemenea, prognozează dezvoltarea domeniilor respective ale activităţii lor de bază, organizează studierea experienţei mondiale, conjuncturii, elaborează programe de dezvoltare tehnico-ştiinţifică şi social-economică, au grijă de ocrotirea societăţii, a salariaţilor lor, asigură pregătirea cadrelor. Ministerele sînt organele de conducere unipersonale. In fruntea lor stă ministrul care administrează ramura respectivă şi este responsabil pentru îndeplinirea sarcinilor puse în seama ministerului. Mai precizăm faptul că în cadrul ministerelor, are loc îmbinarea conducerii unipersonale cu cea colegială. In această ordine de idei, în fiecare minister se constituie un colegiu, aprobat de Guvern. La şedinţa colegiului se soluţionează problemele majore din domeniul respectiv. Numărul ministerelor este determinat de funcţiile şi sarcinile administraţiei publice, precum şi de interesele politice care se manifestă la factorii ce compun sistemul politic. în afara ministerelor sînt consfinţite şi alte organe de specialitate ale administraţiei publice, care poartă diverse denumiri. înfiinţarea acestora este condiţionată, în principal, de sfera largă de cuprindere şi complexitatea problemelor administraţiei publice. Posibilitatea înfiinţării lor este prevăzută şi de alin. 2 al art. 107 al Constituţiei Republicii Moldova, care stabileşte următoarele: „în scopul conducerii, coordonării şi exercitării controlului în domeniul organizării economiei şi în alte domenii care nu intră nemijlocit în atribuţiile ministerelor se înfiinţează, în condiţiile legii, şi alte autorităţi administrative." 172 &-

Teoria generală a dreptului şi statului Departamentele de pe lîngă Guvern se formează de Parlament, la propunerea prim-ministrului. Departamentele sînt conduse de directori generali, numiţi în funcţie de Guvern. Legea cu privire la Guvern prevede, de asemenea, crearea serviciilor şi inspectoratelor de stat. Acestea se formează de Guvern în scopul exercitării controlului asupra executării legilor, hotărîrilor Parlamentului, a decretelor Preşedintelui Republicii, a hotărîrilor Guvernului. Serviciile şi inspectoratele de stat sînt conduse de directori, numiţi în funcţie de Guvern, în Republica Moldova activează Serviciul de stat şi arhivă, Serviciul de stat pentru probleme culturale, precum şi inspectoratul fiscal. Guvernul poate să creeze comisii permanente şi provizorii pentru studierea unor probleme şi elaborarea unor hotărîri în vederea dezvoltării economiei, politicii în domeniile finanţelor, creditelor, preţurilor, valutei, circulaţiei monetare, precum şi în domeniul dezvoltării sociale, a învăţămîntului, culturii şi în alte sfere ale vieţii. Comisiile se formează din lucrători ai ministerelor, precum şi din savanţi, specialişti de frunte, la propunerea prim-ministrului sau a viceprim-ministrului.

7.2.6. Administraţia publică locală Puterea de stat trebuie circumscrisă unui spaţiu şi unei comunităţi umane. Ca urmare, ea se răsfrînge fie asupra întregului teritoriu statal şi întregii comunităţi de indivizi ce populează acest teritoriu (în cazul puterii de stat centrale), fie asupra unui teritoriu distinct, limitat şi unei părţi a populaţiei ce se află pe acest teritoriu (în cazul puterii de stat locale). Anterior s-a făcut o analiză a puterii la nivel central. Urmează ca în continuare să caracterizăm modalitatea de manifestare a puterii de stat la nivel local, în literatura juridică această putere a fost încadrată în noţiunea de administraţie publică locală. Atît Constituţia Republicii Moldova, cît şi legislaţia în vigoare, stabilesc normele fundamentale privind natura juridică şi principiile care stau la baza administraţiei publice locale, precum şi rolul şi competenţele autorităţilor administrative ale acesteia. Administraţia publică locală este autoritatea reprezentativă, organizată de populaţia unităţii administrativ-teritoriale pentru soluţionarea problemelor de importanţă locală, pornind de la interesele şi necesităţile, în conformitate cu Constituţia. Administraţia publică locală se instituie în sate (comune), oraşe (municipii) şi raioane. -â 173 &

Boris Negru, Alina Negru

Unităţile administrativ-teritoriale sînt persoane juridice. Ele au denumire, beneficiază, în condiţiile stabilite de lege, de autonomie financiară şi de autonomie în coordonarea finanţelor publice, dispun de patrimoniu şi de dreptul de iniţiativă în administrarea intereselor publice locale, exercitîndu-şi autoritatea prin intermediul autorităţilor publice locale în limitele teritorial-administrative stabilite. Administraţia publică în unităţile administrativ-teritoriale se întemeiază pe principiile autonomiei locale, descentralizării serviciilor publice locale, ale eligibilităţii autorităţilor administraţiei publice şi consultării cetăţenilor în probleme locale. Un principiu fundamental care guvernează activitatea autorităţilor administraţiei publice locale este autonomia lor. Acest principiu presupune dreptul unităţilor administrativ-teritoriale de a-şi satisface interesele proprii fără amestecul autorităţilor centrale. El, de asemenea, stă la baza raporturilor unităţilor administrativ-teritoriale cu alte unităţi. Alt principiu care caracterizează administraţia publică în unităţile administrativ-teritoriale este cel al descentralizării serviciilor publice. Acest principiu necesită transferarea unor atribuţii ale puterii centrale în competenţa unităţilor locale. Nu întîmplător se afirmă că descentralizarea este democraţia aplicată Ia administraţie. Principiul eligibilităţii este un principiu fundamental extrem de important. El subliniază modalitatea de constituire a autorităţilor publice locale. Pornind de la acest principiu, Constituţia Republicii Moldova stabileşte următoarele: „autorităţile administraţiei publice, prin care se exercită autonomia locală în sate şi în oraşe, sînt consiliile locale alese şi primarii aleşi" (alin. (1) al art. 112). Principiul consultării cetăţenilor în problemele locale de interes deosebit scoate în evidenţă necesitatea autorităţilor publice de a activa nu izolat de populaţie, ci în strînsă colaborare cu ea.

7.2.7. Autoritatea judecătorească 7.2.7.1. Instanţele judecătoreşti Conform Constituţiei Republici Moldova (art. 114) justiţia se înfăptuieşte în numele legii în instanţele judecătoreşti. Justiţia se înfăptuieşte prin Curtea Supremă de Justiţie, prin curţile de apel şi prin judecătorii. Pentru anumite categorii de cauze pot funcţiona, potrivit legii, judecătorii specializate (judecătorii militare, judecătorii economice ş. a.). -l 174 i^

Teoria generală a dreptului şi statului

în conformitate cu principiul efectuării justiţiei numai de instanţele judecătoreşti, Constituţia Republicii Moldova interzice înfiinţarea de instanţe extraordinare (art. 115). Aşadar, totalitatea instanţelor judecătoreşti, indicate în Constituţia Republicii Moldova, constituie sistemul judiciar al ţării. Din punct de vedere organizaţional instanţele judecătoreşti sînt legate reciproc între ele ca organe ale diferitor verigi ale sistemului judiciar, în afară de legătura reciprocă din punct de vedere organizaţional, pentru sistemul judiciar al republicii sînt proprii şi legăturile funcţionale. Legăturile funcţionale sînt cauzate de îndeplinirea de către instanţele judecătoreşti a unei ori a mai multor funcţii. De exemplu, judecătoria (prima verigă) examinează, în fond, toate cauzele (penale, civile) şi cererile, în afară de cele prescrise prin lege în competenţa altor instanţe (de exemplu, curţile de apel). Acestea (veriga a doua) au dreptul de a examina apelurile şi recursurile declarate împotriva hotărîrilor pronunţate de judecătorii în prima instanţă. în aşa mod se înfăptuieşte supravegherea asupra legalităţii şi temeiniciei hotărîrilor judiciare. Conform Constituţiei Republicii Moldova (art. 116) judecătorii instanţelor judecătoreşti se numesc în funcţie de Preşedintele Republicii Moldova, la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii. Judecătorii care au susţinut concursul sînt numiţi în funcţie pentru prima dată pe un termen de 5 ani. După expirarea termenului de 5 ani judecătorii vor fi numiţi în funcţie pînă la atingerea plafonului de vîrstă. Preşedintele şi membrii Curţii Supreme de Justiţie sînt numiţi în funcţie de Parlament la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii. Ei trebuie să aibă o vechime în muncă în judecătorii de cel puţin 10 ani. Aceste prevederi ale Constituţiei asigură independenţa şi inamovibilitatea judecătorilor. Structura instanţelor judecătoreşti depinde de competenţa şi funcţiile îndeplinite.

7.2.7.2. Procuratura Procuratura reprezintă interesele generale ale societăţii şi apără ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor, conduce şi exercită urmărirea penală, reprezintă învinuirea în instanţele judecătoreşti în condiţiile legii. Sistemul organelor Procuraturii cuprinde: Procuratura Generală, procuraturile teritoriale şi procuraturile specializate. -^ 175 t-

Boris Negru, Alina Negru

Procurorul General este numit în funcţie de către Parlament, la propunerea Preşedintelui acestuia. Procurorii ierarhic inferiori sînt numiţi în funcţie de Procurorul General şi îi sînt subordonaţi. Mandatul procurorilor este de 5 ani.

Cuvîntul „principiu" vine de la latinescul „principium" care poate însemna „început", „obârşie". In sensul obişnuit cuvîntul „principiu" se foloseşte pentru a desemna: ,,a) element fundamental, idee de bază pe care se întemeiază o teorie ştiinţifică, un sistem politic etc. Prepoziţie admisă ca adevărată care serveşte la deducerea propoziţiilor unui sistem deductiv; b) legea fundamentală a unei ştiinţe, a unei arte, a unei discipline" (Dicţionarul limbii române moderne, editura Academiei, Bucureşti, 1958). Prin principiile de organizare şi activitate a aparatului de stat înţelegem cele mai importante idei şi teze care stau la baza construcţiei şi activităţii aparatului de stat care dezvăluie esenţa şi destinaţia socială a acestuia. Cele mai importante principii de organizare şi activitate a aparatului de stat sînt următoarele: principiul separaţiei şi colaborării puterilor, principiul legalităţii, principiul ştiinţific etc. Să examinăm cîteva dintre ele.

L Separarea şi colaborarea puterilor Orice proces de conducere social-politic, care se desfăşoară în vederea realizării unor obiective de interes general sau prin care se urmăreşte binele comun al naţiunii, presupune specializarea activităţilor statale, instituindu-se în acest scop organisme învestite cu autoritate, capabile să desfăşoare continuu acelaşi tip de activităţi şi practici. Realizarea efectivă a acestor deziderate se concretizează în principiul separării puterilor de stat, consfinţite ca un principiu fundamental al Constituţiei. Prin formularea şi menţionarea expresă a acestuia în cuprinsul dispoziţiilor constituţionale, se pune în evidenţă importanţa lui primordială, se relevă concepţiile fundamentale ale teoriei constituţionale şi se exprimă tendinţele statului şi ale puterii lui de a realiza principiile democratice şi exigenţele statului de drept. Teoria separării puterilor îşi are originea în cele mai vechi timpuri, omenirea fiind întotdeauna frămîntată de proble-s 176 &

Teoria generală a dreptului şi statului

mele născute din nerespectarea principiilor fundamentale de convieţuire în societate, probleme care adesea au generat diverse forme de uzurpare a puterii, de instaurare a unor regimuri autocratice sau de forme dictatoriale de guvernămînt. Separarea puterilor, ca un început de teorie, s-a cristalizat încă din antichitate, afirmaţie ce poate fi făcută graţie lucrărilor lui Herodot, Xenofon, Platon şi Aristoteî. Ultimul este considerat şi un prim autor de drept constituţional (drept constituţional comparat), care a sugerat ideea separării puterilor în stat, prin descrierea statului atenian. 1 în Evul Mediu au fost făcute mai multe încercări de a defini şi dezvolta principiul separării puterilor în stat. Sînt semnificative ideile unor astfel de gînditori ca Marsilio de Padova, Dante, Tommaso Campanella, Jean Bodin, Nicolo Machiavelli, care însă vedeau ca figură centrală în stat Monarhul atotputernic .2 în secolul XVII s-a conturat un nou curent în filosofia politică, reprezentant ilustru al ei fiind englezul John Locke, care a susţinut şi a demonstrat că puterea absolută ar putea fi diminuată prin separarea unor funcţii ale statului (Coroanei) şi prin exercitarea lor de către organisme şi structuri distincte. Merită remarcat de asemenea aportul la dezvoltarea principiului separării puterilor făcute de Jean Jaques Rousseau şi Denis Diderot. Formularea elementelor constitutive ale principiului separaţiei puterilor în stat, rămasă ca principală şi istorică, aparţine ilustrului filozof şi savant francez Charles Louis Montesquieu. Acesta, în lucrarea Despre spiritul legilor, a formulat principiul conform căruia în fiecare stat există trei feluri de putere: puterea legislativă, puterea executivă privitoare la chestiunile ce ţin de dreptul ginţilor şi puterea privitoare la cele care ţin de dreptul civil. într-o formulare modernă, principiul presupune că în stat există puterile legislativă, executivă şi judecătorească, separate una de alta. Treptat, omenirea a trecut la formele şi principiile democratice de guvernare, în cadrai cărora principiul separaţiei puterilor a căpătat o importanţă deosebită şi a devenit o instituţie indispensabilă. Separarea puterilor are menirea de a asigura realizarea guvernării democratice, evitarea abuzului de putere. Teoria separaţiei puterilor poate fi considerată ca una dintre cele mai avansate şi mai potrivite concepţii a puterilor de stat. Importanţa principiului separaţiei puterilor este pusă în valoare şi prin includerea normelor respective în dispoziţiile constituţionale stipulate care 1 2

ion Deleartu, Drept constituţional.,«' instituţii politice, Voi. !î, Iaşi, 1993, pag. 78. Istoria filozofiei moderne, Societatea Română de Filozofie, Voi. I, Bucureşti, 1937, pag. 79-95. -= 177

gr

Boris Negru, Alina Negru

poate fi găsită sau care se subînţelege în majoritatea constituţiilor statelor moderne. Republica Moldova nu face excepţie. în condiţiile regimului totalitar comunist, acest principiu nu a fost recunoscut. S-au făcut încercări de a dovedi că nu este vorba de o separaţie a puterilor, ci de o diviziune a muncii în exercitarea unei puteri unice, între timp, situaţia evoluată şi practica internaţională au demonstrat destul de convingător la ce consecinţe poate aduce neglijarea principiului separaţiei puterilor. In legătură cu aceasta nu putem să nu amintim de spusele lui Montesquieu, care, vorbind despre cele trei puteri ca despre trei forţe egale încredinţate unor categorii de organe, flecare avînd rolul unei supape de siguranţă pentru celelalte două spre a se opri samavolnicia şi arbitrarul (le pouvoir arrete le pouvoir), scria: Totul ar fi pierdut dacă acelaşi om sau acelaşi corp de fruntaşi, fie el al nobililor, fie al poporului, ar exercita aceste trei puteri: pe cea de a face legi, pe cea de a duce la îndeplinirea hotărîrilor obşteşti şi pe cea de a judeca infracţiunile sau litigiile dintre particulari In perioada de după eliberare de sub tutela ideologică, politică, juridică şi economică a metropolei sovietice şi de orientare a statului pe calea suveranităţii şi independenţei reale, în Republica Moldova s-a procedat la crearea fundamentului politic şi juridic al statalităţii, bazat pe concepţiile şi principiile democratice, în anii 1988-1994, au fost abordate şi soluţionate un şir de probleme care, direct sau indirect, au contribuit la alegerea formei de organizare a statului şi la determinarea atribuţiilor constituţionale ale ramurilor puterii de stat. Perioada respectivă a finalizat cu adoptarea, la 29 iulie 1994, a noii Constituţii a Republicii Moldova, act de importanţă incontestabilă, care, odată cu intrarea în vigoare la 27 august 1994, a devenit Legea Supremă a statului şi a societăţii. Ca o finalizare a proceselor menţionate, avănd în vedere practica ţărilor cu vechi tradiţii şi cu o mare experienţă de statalitate şi independenţă, în corelare cu doctrinele constituţionale moderne noua Constituţie a Republicii Moldova prevede expres în titlul art. 6 SEPARAREA ŞI COLABORAREA PUTERILOR. Problema separaţiei puterilor şi principiul de la baza ei necesită o examinare aparte. Statul, ca entitate politico-juridică şi structură socială, are de îndeplinit mai multe funcţii, trei dintre acestea fiind principale: * funcţia legislativă, realizată prin emiterea (edictarea) regulilor general-obligatorii (legilor); « funcţia executivă, realizată prin aplicarea sau executarea actelor legislative;

ani i tor c

asti legi Mo ver art. prir co n O Ci

aca zea : înz ( ur n den ave

nat exc deş i are anu puţ i puţ i anu din 2

•^ 178 t-

Teoria generală a dreptului şi statului

« funcţia jurisdicţională, exprimată prin rezolvarea litigiilor care apar în procesul aplicării şi realizării actelor normative. Pentru exercitarea fiecărei dintre aceste funcţii există, respectiv, o anumită putere: legislativă (care este şi reprezentativă), executivă, judecătorească, încredinţată fiecare unor autorităţi distincte: * puterea legislativă - reprezentanţilor poporului, adunării reprezen tanţilor (Parlamentului); • puterea executivă - şefului de stat şi executivului (Guvernului); ® puterea judecătorească - instanţelor judecătoreşti. In Republica Moldova, conform Constituţiei, puterile se identifică astfel: puterea legislativă cu Parlamentul, organ reprezentativ suprem şi legislativ (art. 60 - art. 76); puterea executivă cu Preşedintele Republicii Moldova (aflat în fruntea puterii executive, dar nu şi în cea de şef al Guvernului)1, Guvernul şi administraţia publică (art. 77 - art. 103; art. 107 -art. 113); puterea judecătorească, cu autorităţile judecătoreşti, reprezentate prin Curtea Supremă de Justiţie, Curţile de Apel, şi judecătorii de drept comun sau specializate (art. 114 - art. 121). între puterile menţionate trebuie să existe un echilibru, care reprezintă o condiţie a armoniei sociale şi o garanţie a libertăţii, un impediment al acaparării întregii puteri de stat şi al abuzului de ea. Echilibru se realizează prin stabilirea atribuţiilor fiecărei puteri şi separarea lor strictă, prin înzestrarea fiecăreia cu mijloace eficiente de control asupra celorlalte. Prin urmare, autonomia puterilor este relativă, între ele existînd o interdependenţă. Separarea lor rigidă, fără a se asigura o colaborare intensă nu va avea nici un avantaj şi nu va fi eficientă. Deşi se utilizează noţiune puteri, nu înseamnă că este vorba despre separarea componentelor puterii de stat, deoarece, după cum s-a menţionat anterior, puterea de stat derivă din suveranitatea naţională şi aparţine exclusiv unui singur titular, poporul Republicii Moldova. Cînd se vorbeşte despre puterea legislativă, puterea exclusivă şi puterea judecătorească, se are în vedere că puterea de stat este exercitată în numele poporului de anumite autorităţi, care, dacă erau separate totalmente şi absolut, nu ar fi putut realiza nici măcar prerogativele ce le revin nemijlocit, cu atît mai puţin, puterea de stat. Altfel spus, anumitelor autorităţi li se încredinţează anumite împuterniciri şi nu puterea ca atare. 1 Despre raportul Preşedinte - Guvern a se vedea şi H. C. C. din 04.04.1996, M. O. nr. 25 din 25.04.1996.

-= 179 &

Boris Negru, Alina Negru 2. Principiul democratismului Democratic este statul în care forma de guvernămînt, competenţa autorităţilor, modul de organizare, politica internă şi externă sînt stabilite de către popor şi ţin de competenţa exclusivă a acestuia.1 Prin caracterul democratic al statului şi aparatul său se înţelege că toate autorităţile publice se întemeiază pe voinţa poporului, exprimată prin alegeri libere şi corecte. De asemenea, democraţia statului implică: proclamarea şi garantarea libertăţilor publice; un sistem pluralist; responsabilitatea guvernanţilor şi obligaţia lor de a se conforma legilor; exercitarea imparţială a justiţiei de către judecători independenţi şi inamovibili. Totodată, democraţia are ca fundament respectarea fiinţei umane şi a starului de drept, deoarece caracterul democratic şi caracterul statului de drept, deoarece caracterul democratic şi caracterul statului de drept se implică şi se presupun reciproc. Trăsăturile democraţiei pot fi găsite numai acolo unde echilibrul puterilor şi colaborarea lor sînt realizate efectiv, iar supremaţia constituţiei este garantată şi asigurată. Statul democratic mai poate fi definit şi ca un stat în care există domnia dreptului.2 Democraţia statului, ca un principiu, presupune: • exercitarea suveranităţii de către popor (direct sau prin organele reprezentative); ® participarea poporului la rezolvarea treburilor publice (prin referendum sau organele reprezentative); « separarea prerogativelor puterilor din cadrul puterii de stat, colaborarea şi controlul lor reciproc; • pluralismul politic şi social; • aplicarea principiului majorităţii la deliberare; • consacrarea, garantarea şi realizarea drepturilor şi libertăţilor fun damentale ale omului. Constituţia conţine o serie de repere ale statului democratic, cum ar fi: • suveranitatea ce aparţine poporului (art. 2); • Parlamentul, organ reprezentativ suprem şi legislativ, ales prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat (art. 60-61); • exprimarea voinţei poporului prin referendum (art. 75); • democraţia şi pluralismul politic, care este o condiţie a democraţiei (art. 5); • drepturile şi libertăţile fundamentale consfinţite (titlul II); • Constituţia - Legea Supremă a statului (art. 7); 1 2

V. Gionea, N. Pavel, Curs de drept constituţional, Bucureşti, 1996, pag. 30. loan Moraru, Opera citată, pag. 144.

-^ 180 &

Teoria generală a dreptului şi statului • Principiul acumulării majorităţii necesare pentru adoptarea unor hotărîri de către organele reprezentative (art. 74) etc. 3. Principiul legalităţii Acesta presupune înfăptuirea tuturor funcţiilor proprii organelor de stat şi persoanelor oficiale în strictă conformitate cu legile şi actele subordonate legii în vigoare, conform competenţei prevăzute pe cale legislativă. El înseamnă, de asemenea, asigurarea aplicării stricte şi neabătute de către organele, organizaţiile şi instituţiile care le sînt subordonate, a actelor normativ-juridice în vigoare, a combaterii tuturor încălcărilor de drepturi ale cetăţenilor. Baza legislaţiei o constituie Constituţia, legea supremă a statului. Conform Constituţiei Republicii Moldova „nici o lege şi nici un alt act juridic care contravine prevederilor Constituţiei nu are putere juridică" (art. 7). A guverna bine - menţiona Portalis - înseamnă a guverna conform legii: „binefacerea cea mai mare pentru oameni este să dea şi să trăiască sub legi bune: ele îmblînzesc puterea şi o fac să se facă respectată ca şi cum ar fi însăşi justiţia. Ele au influenţă asupra fiecărui individ, sînt implicate în principalele acte ale vieţii, îl însoţesc peste tot, sînt uneori unica morală a unui popor şi sînt întotdeauna parte componentă a libertăţii sale".1 4. Principiul ştiinţific Ştiinţa are în societatea contemporană un dublu statut, de valoare - reprezentînd o obiectivare a activităţii necontenit progresive de cunoaştere a omului şi de instituţie, ea devenind „paradigma raţionalităţii instituţionalizate".2 Ca principiu în organizarea şi activitatea aparatului de stat, principiul ştiinţific este condiţionat de faptul că funcţionarea cu succes a aparatului de stat este de neconceput iară abordarea ştiinţifică a soluţionării problemelor concrete, fără o structură argumentată din punct de vedere ştiinţific. Principiul enunţat cere îmbinarea armonioasă şi raţională a factorului ştiinţific cu factorul administrativ şi decizional.

7.4. Raporturile dintre autorităţile publice de diferite niveluri Este ştiut că puterea de stat se circumscrie unui spaţiu şi unei comunităţi umane. Ca urmare, ea se răsfrânge fie asupra întregului teritoriu al statului şi a întregii comunităţi de indivizi care-1 populează (în cazul puterii 2

Philippe Malaurie, Opera citată, pag. 187-188. Ion Craiovan, Opera citată, pag. 249.

-= 181 s-

Boris Negru, Alina Negru

de stat centrale), fie asupra unui teritoriu distinct, limitat şi a populaţiei de pe acest teritoriu (în cazul puterii de stat locale). Constituţia Republicii Moldova cuprinde norme fundamentale privind natura juridică şi principiile care stau la baza formării autorităţilor administraţiei publice şi a raporturilor dintre ele. în continuare ne vom referi la raporturile dintre autorităţile publice de diferite niveluri.

Relaţia Preşedintele ţării - autorităţile publice locale Pentru a elucida tema enunţată în subtitlu e necesar să pornim de la premisa că societatea noastră este condusă de autorităţi care nu sînt organizate pe verticală, ci mai degrabă pe orizontală, fiecare din cele trei puteri - legislativă, executivă şi judecătorească - dispunând de mijloace de control asupra celorlalte.1 Dat fiind acest fapt, pentru o activitate eficientă a autorităţilor publice locale, în prim-plan se impune autonomia locală. Conform art. 3 alin. l din Carta Europeană, „prin autonomia locală se înţelege dreptul şi capacitatea efectivă a colectivităţilor locale de a rezolva şi a gira în cadrul legii, sub propria lor răspundere şi în favoarea populaţiilor, o parte importantă din treburile publice". Acest drept este exercitat de consilii sau adunări compuse din membri aleşi şi de organe executive responsabile în faţa lor, daca existenţa acestora este determinată de lege. Având în vedere structura puterilor în statul nostru, putem afirma că posibilităţile Preşedintelui Republicii Moldova de a adopta decizii, care să oblige autorităţile publice locale să execute activităţi concrete cu caracter public, sînt reduse. Evident, această afirmaţie nu se referă la decretele prezidenţiale cu caracter normativ, care, conform art. 94 alin.(l) din Constituţia Republicii Moldova, sînt „obligatorii pe întreg teritoriul statului", pentru toţi subiecţii de drept, inclusiv pentru autorităţile publice locale. Din cele enunţate putem trage concluzia că relaţia Preşedintele Republicii Moldova şi autorităţile publice locale este de fapt simbolică. După cum este firesc, şeful statului este lipsit de posibilitatea de a exercita un control direct asupra activităţii autorităţilor publice locale, care activează în baza principiilor autonomiei şi descentralizării serviciilor publice locale. 1

GenovievaVrabie, Organizarea politico-statică a României. Drept constituţional şi instituiiipolitice, II, Bucureşti, 1995, pag. 226.

^ 182 &

Teoria generală a dreptului şi statului

Relaţia Guvern - autorităţile publice locale Dispoziţiile constituţionale definesc în mod expres rolul Guvernului în administrarea treburilor publice. Astfel, potrivit art. 96. din Constituţia Republicii Moldova: (1) „Guvernul asigură realizarea politicii interne şi externe a statului şi exercită conducerea generală a administraţiei publice (sublinierea ne aparţine - aut.). (2) In exercitarea atribuţiilor. Guvernul se conduce de programul său de activitate, acceptat de Parlament". Prin asigurarea realizării politicii interne şi externe a statului Guvernul se manifestă ca factor politic important în stat, iar prin exercitarea conducerii generale a administraţiei publice - ca autoritate publică centrală a administraţiei. Cea de-a doua calitate a Guvernului determină raporturile sale cu autorităţile publice locale. De subliniat că Guvernul îşi exercită funcţia de conducător la nivel general. în virtutea acestui rol Guvernul desfăşoară o activitate exclusiv executivă, în principal pentru organizarea şi asigurarea executării legilor de către autorităţile administraţiei publice. Guvernul îşi realizează rolul său politic si executiv potrivit programului său de activitate , acceptat de Parlament, încrederea Parlamentului acordată Guvernului prin aprobarea programului său de activitate marchează raporturile Guvernului cu celelalte autorităţi publice în exercitarea activităţilor exclusiv executive ce-i sînt atribuite. Vom ilustra cele enunţate prin câteva exemple. Astfel, în calitate de autoritate publică centrală a administraţiei, Guvernul, conform art. 30 din Legea privind administraţia publică locală nr. 186-XIV din 06.11.1998, poate propune Parlamentului suspendarea activităţii consiliului local, dacă acesta a adoptat decizii repetate, care au fost anulate irevocabil de către instanţa de judecată întrucât contraveneau intereselor generale ale satului (comunei), oraşului (municipiului) sau încălcau Constituţia şi alte legi. Menţionăm în continuare că preşedintele comitetului executiv al consiliului raional „prezintă anual Guvernului informaţii cu privire la activitatea desfăşurată de serviciile publice ale ministerelor, departamentelor şi ale celorlalte autorităţi centrale de specialitate, constituite în raion " (art. 67, litera (r) din aceeaşi lege). Din prevederile legale precitate rezultă că Guvernul ţine sub control activitatea autorităţilor publice de nivelul al doilea şi poate interveni atunci, când acestea încalcă legea. -€

183

=r

Boris Negru, Alina Negru

Această extrapolare constituie o expresie a continuităţii „aparente" a atribuţiilor Guvernului pe verticală, a existenţei unei structuri rigide executive organizate pe verticală, care chipurile ar trebui să contribuie la eficientizarea activităţii de administrare a treburilor publice. Acest model este caracteristic pentru sistemul totalitar de comandă, în care domină un singur partid, activităţile autorităţilor publice fiind subordonate principiului „centralismului democratic", care determină raporturile acestora pe verticala executivă.

Autorităţile publice locale de nivelul al doilea în raport cu cele de nivelul întâi Art. 112 din Constituţia Republicii Moldova statuează că autonomia locală în comune şi oraşe se realizează prin consiliile locale alese şi primarii aleşi. Acestea sînt autorităţi publice locale de nivelul întâi. Autorităţi publice locale de nivelul al doilea sînt consiliile şi executivele raionale. La concretizarea raporturilor dintre autorităţile publice locale de nivelul al doilea şi cele de nivelul întâi vom ţine cont de dispoziţiile art. 112 alin. (2) din Constituţie, care precizează regula după care funcţionează consiliile şi primarii aleşi: „Consiliile locale şi primarii activează, în condiţiile legii, ca autorităţi administrative autonome şi rezolvă treburile publice din oraşe şi sate". Potrivit art. 113 alin. (3) din Constituţie: „Raporturile dintre autorităţile publice locale au la bază principiul autonomiei, legalităţii şi colaborării în rezolvarea problemelor comune". De aici rezultă că între consiliul local (comunal, orăşenesc), respectiv primar, pe de o parte, şi consiliul raional, pe de altă parte, nu există o relaţie de subordonare. Relaţia de subordonare ar implica pentru organul ierarhic superior faţă de organul subordonat următoarele drepturi: a) de a-i organiza activitatea; b) de a-i da îndrumări cu caracter obligatoriu; c) de a exercita controlul general asupra activităţii sale; d) de a-i anula actele şi chiar de a-J substitui în emiterea unui act; e) de a aplica sancţiuni administrativ-disciplinare şi altele. Relaţia de subordonare ar reduce la zero autonomia locală a consilii lor comunale şi orăşeneşti. -ş 184 s-

Teoria generală a dreptului şi statului

7.4. L Relaţia Preşedintele tării - autorităţile publice locale Pentru a elucida tema enunţată în subtitlu e necesar să pornim de la premisa că societatea noastră este condusă de autorităţi care nu sînt organizate pe verticală, ci mai degrabă pe orizontală, fiecare din cele trei puteri - legislativă executivă, judecătorească - dispunînd de mijloace de control asupra celorlalte.1 Dat fiind acest fapt, pentru o activitate eficientă a autorităţilor publice locale, în prim-plan se impune autonomia locală. Conform art. 3 alin. l din Carta Europeană, „prin autonomia locală se înţelege dreptul şi capacitatea efectivă a colectivităţilor locale de a rezolva şi a gira în cadrul legii, sub propria lor răspundere şi în favoarea populaţiei, o parte importantă din treburile publice". Acest drept este exercitat de consilii sau adunări compuse din membrii aleşi şi de organe executive responsabile în faţa lor, dacă existenţa acestora este determinată de lege. Avînd în vedere structura puterilor în statul nostru, putem afirma că posibilităţile Preşedintelui Republicii Moldova de a adopta decizii, care să oblige autorităţile publice locale să execute activităţi concrete cu caracter public, sînt reduse. Evident, această afirmaţie nu se referă la decretele prezidenţiale cu caracter normativ, care, conform art. 94 alin. (1) din Constituţia Republicii Moldova, sînt „ oblilgatorii pe întreg teritoriul statului", pentru toţi subiecţii de drept, inclusiv pentru autorităţile publice locale. Din cele enunţate putem trage concluzia că relaţia Preşedintele Republici! Moldova şi Autorităţile publice locale este de fapt simboîică. După cum este firesc, şeful statului este lipsit de posibilitatea de a exercita un control direct asupra activităţii autorităţilor publice locale, care activează în baza principiilor autonomiei şi descentralizării serviciilor publice locale.

7.4.2. Relaţia Guvern - autorităţile publice locale Dispoziţiile constituţionale definesc în mod expres rolul Guvernului în administrarea treburilor publice. Astfel, potrivit ai t. 96 din Constituţia Republicii Moldova: Genovieva Vrabie, Opera citată, pag. 226.

-Ş 185 W-

Boris Negru, Alina Negru

1. „Guvernul asigură realizarea politicii interne şi externe a statului şi exercitată conducerea generală a administraţiei publice (sublinie rea ne aparţine - aut.). 2. în exercitarea atribuţiilor, Guvernul se conduce de programul său de activitate, acceptat de Parlament". Prin asigurarea realizării politicii interne şi externe a statului Guvernul se manifestă ca factor politic important în stat, iar prin exercitarea conducerii generale a administraţiei publice — ca autoritate publică centrală a administraţiei. Cea de-a doua calitate a Guvernului determină raporturile sale cu autorităţile publice locale. De subliniat că Guvernul îşi exercită funcţia de conducător h nivel generai

în virtutea acestui rol, Guvernul desfăşoară o activitate exclusiv executivă, în principal pentru organizarea şi asigurarea executării legilor de către autorităţile administraţiei publice. Guvernul îşi realizează rolul său politic şi executiv potrivit programului său de activitate, acceptat de Parlament, încrederea Parlamentului acordată Guvernului prin aprobarea programului său de activitate marchează raporturile Guvernului cu celelalte autorităţi publice în exercitarea activităţilor exclusiv executive ce-i sînt atribuite. Vom ilustra cele enunţate prin cîteva exemple. Astfel, în calitate de autoritate publică centrală a administraţiei, Guvernul, conform art. 30 din Legea privind administraţia publică locală nr. 186-XIV din 06.11.1998, poate propune Parlamentului suspendarea activităţii consiliului local, dacă acesta a adoptat decizii repetate,,, care au fost anulate irevocabil de către instanţa de judecată întrucît contraveneau intereselor generale ale satului (comunei), oraşului (municipiului) sau încălcau Constituţia si alte legi". Menţionăm în continuare că preşedintele comitetului executiv al consiliului raional „prezintă anual Guvernului informaţii cu privire la activitatea desfăşurată de serviciile publice ale ministerelor, departamentelor şi ale celorlalte autorităţi centrale de specialitate, constituite în raion" (art. 67 litera „r") din aceeaşi lege). Din prevederile legale precitate rezultă că Guvernul ţine sub control activitatea autorităţilor publice de nivelul al doilea şi poate interveni atunci, cînd acestea încalcă legea. Această extrapolare constituie o expresie a continuităţii „aparente" a atribuţiilor Guvernului pe verticală, a existenţei unei structuri rigide executive organizate pe verticală, care chipurile, ar trebui să contribuie la eficientizarea activităţii de administrare a treburilor publice. -= 186 =-

Teoria generală a dreptului şi statului

Acest model este caracteristic pentru sistemul totalitar de comandă, în care domină un singur partid, activităţile autorităţilor publice fiind subordonate principiului „centralismului democratic", care determină raporturile acestora pe verticală executivă. Se creează impresia că prin modificările menţionate se urmăreşte instituirea raporturilor de subordonare după principiul „centralismului democratic" dominante în regimul de odinioară.

7.5. Cetăţenii, societatea civilă şi administraţia publică Societatea civilă exercită o influenţă mare asupra autorităţilor publice, asigurând reprezentarea şi apărarea intereselor diferitelor categorii şi grupuri sociale. Presiunea elementelor constitutive ale societăţii asupra autorităţilor publice nu trebuie să depăşească limitele legale.

7.5.1. Societatea civilă şi administraţia publică Societatea şi statul deseori sînt privite într-o anumită unitate, lucru firesc ce rezultă din legăturile puternice ce le apropie sau din trăsăturile care uneori le depărtează, dar pe un fond comun, înţelegerea corectă a relaţiei societate-stat are, indiscutabil, o însemnătate cardinală. Societatea şi statul sînt subiecte distincte de drept. De aici însă nu rezultă că ele pot fi opuse unul altuia, Societatea poate fi deschisă, atunci cînd e o societate liberă, creată de oameni liberi. Dar societatea poate fi şi închisă, într-o astfel de societate toate regulile de comportament sînt stabilite de către conducători, omul neavând posibilitatea de a-şi expune propria viziune. In această ordine de idei, este incontestabil că tranziţia de la o societate închisă spre una deschisă poate fi considerată ca o revoluţie profundă, necesară societăţilor. Ţara noastră, după cum am menţionat anterior, nu are experienţă istorică de liberă afirmare politică, economică şi socială. Indiscutabil, democratizarea societăţii impune un nou mod de gîndire si comportament. Pentru a reuşi, este necesar să creăm un mecanism social perfect, cu elemente şi instituţii democratice, care să contribuie eficient la edificarea unui stat democratic şi de drept. -i 187 ir

Boris Negru, Alina Negru

în rîndurile ce urmează vom examina cîteva elemente ale acestui mecanism.

7.5.2.Participarea cetăţenilor la procesul decizional al autorităţilor publice Doar statul în care poporul guvernează poate fi democratic şi de drept. Această axiomă şi-a găsit expresie în art. 2 din Constituţia Republicii Moldova care statuează că „suveranitatea naţională aparţine poporului Republicii Moldova, care o exercită în mod direct şi prin organele sale reprezentative" şi că „nici o persoană particulară, nici o parte din popor, nici un grup social, nici un partid politic sau o altă formaţiune obştească nu poate exercita puterea de stat în nume propriu. Uzurparea puterii de stat constituie cea mai gravă crimă împotriva poporului". în această ordine de idei, o importanţă majoră are dreptul electoral ca o totalitate de norme juridice, care reglementează raporturile sociale privind participarea cetăţenilor la formarea autorităţilor publice şi la soluţionarea celor mai importante probleme ale societăţii şi statului. Dreptul electoral constituie un drept exclusiv politic şi are un caracter complex, cuprinzînd atît dreptul de a alege cît şi dreptul de a fi ales. Astfel, cetăţeanul are dreptul să participe direct sau indirect la procesul decizional al autorităţilor publice. Art. 39 din Constituţie proclamă dreptul la administrare. Potrivit acestui articol: „(1) Cetăţenii Republicii Moldova au dreptul de a participa Ia administrarea treburilor publice nemijlocit, precum şi prin reprezentanţii lor. (2) Oricărui cetăţean i se asigură, potrivit legii, accesul îa o funcţie publică". Una din modalităţile cele mai democratice de exprimare a voinţei poporului este referendumul. Constituţia Republicii Moldova, în art. 75, statuează că „cele mai importante probleme ale societăţii şi ale statului sînt supuse referendumului". Această dispoziţie constituţională vizează referendumul general. Referendumul poate fi şi local. Potrivit art. 109 din Constituţie, pot fi organizate consultări ale cetăţenilor în problemele locale de interes deosebii, -^ 188 &

Teoria generală a dreptului şi statului

Cu regret, atât Parlamentul, cât şi autorităţile administraţiei publice locale au rămas refractare la necesitatea organizării unor referendumuri în probleme de interes general. Astfel, de la declararea independenţei şi până în prezent nici un Parlament şi nici un Guvern, angajate în efectuarea diverselor „reforme", nu au utilizat această modalitate democratică de consultare a opiniei publice. Neglijând opinia poporului, neconsultându-1 în „problemele locale de interes deosebit", guvernanţii s-au străduit să-şi rezolve mai întâi de toate interesele politice proprii, divizând ţara după principiul „algoritmului politic", apoi după principiul ierarhiei administrative. De aceea batem pasul pe loc, pentru că guvernanţilor nu le pasă de opinia cetăţenilor asupra reformelor promovate, considerând că ei „ştiu şi singuri cum să facă poporal fericit". Şi 1-au făcut.

locală Societatea deschisă, cu adevărat democratică, e o societate în care statul, în ansamblu, autorităţile acestuia lucrează în văzul tuturor. Membrii unei societăţi contemporane democratice, având o educaţie complexă şi o cultură politică reală, cercetează necontenit realitatea în care trăiesc, analizează critic propriile acţiuni şi acţiunile organelor de stat şi, atunci când sesizează abateri de la consens... întreprind măsuri concrete de sancţionare a celor responsabili. Transparenţa presupune o informare corectă a membrilor societăţii Constituţia Republicii Moldova, în art.34, statuează dreptul la informaţie, un drept nou pentru legislaţia noastră, aderând astfel la instrumentele juridice internaţionale. Potrivit art.34 din Constituţie, „dreptulpersoanei de a avea acces la orice informaţie de interes public nu poate fi îngrădit". Conţinutul dreptului la informaţie este complex. El presupune că autorităţile publice, potrivit competenţelor ce le revin, sînt obligate să asigure informarea corectă a cetăţenilor asupra treburilor publice şi asupra problemelor de interes personal. Constituţia nu absolutizează dreptul la informaţie, specificând că el nu trebuie să prejudicieze măsurile de protecţie a cetăţenilor sau siguranţa naţională. Prin urmare, dreptul la informaţie nu presupune accesul la informaţie cu caracter secret şi nici obligaţia autorităţilor publice de a da asemenea informaţii. -= 189 t-

Boris Negru, Alina Negru

Având în vedere rolul deosebit al statului în asigurarea dreptului la informaţie, constatăm cu regret că deseori jurnaliştilor li se interzice să asiste la şedinţele Parlamentului, Guvernului, altor autorităţi publice, inclusiv locale, ceea ce învederează încălcarea flagrantă a Constituţiei, care proclamă dreptul la informaţie ca fiind un drept fundamental al persoanei. Este alarmant că radioul şi televiziunea publică se află sub controlul statului, împiedicând difuzarea unor informaţii veridice despre situaţia din Republica Moldova. într-o societate democratică, deschisă este de neconceput adoptarea unor dispoziţii contrare adevărului istoric, normelor, principiilor şi standardelor internaţionale general recunoscute.

7.5.4. Rolul forţelor politice şi ONG-rilor în promovarea intereselor cetăţenilor Partidele şi organizaţiile social-politice Una din condiţiile primordiale ale democraţiei o constituie pluralismul, în general, şi cel politic, în special. Pluralismul politic este un sistem politic în cadrul căruia puterea se exercită prin organizaţii social-poîitice şi alte formaţiuni obşteşti, care cooperează şi se echilibrează unele pe altele. In urma acestor colaborări se realizează compromisurile politice, întrun sens mai profund, pluralismul politic nu este pur şi simplu o pluralitate de grupuri organizate, ci o suveranitate divizată, care admite principiul separării puterilor în stat.1 Pluralismul politic se bazează pe următoarele principii şi norme juridice: • egalitatea juridică între partide, care înseamnă că fiecare partid trebuie să întrunească aceleaşi condiţii legale pentru a fi înregistrat şi pentru a funcţiona, precum şi faptul că toate partidele au acelaşi statut electoral; • dialogul politic între partide, care presupune respectul reciproc, circumscrierea luptei politice la dispute de idei, evitarea confrun tărilor violente ş. a.; • consensul politic, care semnifică participarea conştientă, pe bază de egalitate juridică, a tuturor forţelor politice la viaţa şi activitatea socială, în scopul organizării armoniei diversităţii.2 1

Noi şi Legea. Manual experimental, ci. a X-a, Chişinău, 1999, pag. 7. ~ Idem.

^ 190 t-

Teoria generală a dreptului şi statului

în sens comun, prin pluralism se înţelege o multitudine de factori echivalenţi, care nu pot fi reduşi la unitate. Astfel, apărînd lucrurile, pluralismul este un opus al unanimităţii. Constituţia Republicii Moldova, în art. 41, statuează următoarele: „(1) Cetăţenii se pot asocia liber în partide şi în alte organizaţii social-politice. Ele contribuie la definirea şi la exercitarea voinţei politice a cetăţenilor şi, în condiţiile legii, participă la alegeri. (2) Partidele şi alte organizaţii social-politice sînt egale în faţa legii. (3) Statul asigură respectarea drepturilor şi intereselor legitime ale partidelor şi ale altor organizaţii social-poîitice. (4) Partidele şi alte organizaţii social-politice care, prin scopurile ori prin activitatea lor, militează împotriva pluralismului politic, a prin cipiilor statului de drept, a suveranităţii şi independenţei, a integri tăţii teritoriale a Republicii Moldova sînt neconstituţionale...". Aceste dispoziţii constituţionale scot în evidenţă esenţa partidelor şi altor organizaţii social-politice. Fiind exponentele intereselor politice ale diferitelor grupuri sociale, partidele şi organizaţiile social-politice participă la viaţa politică a societăţii, la soluţionarea diverselor probleme ale statului. în acelaşi timp, menţionăm că în sistemele constituţionale democratice se practică teoria neutralităţii serviciilor publice, care implică o detaşare a funcţionarilor publici (sau a unor categorii) de probleme politice. Asemenea prevederi se conţin şi în legislaţia Republicii Moldova. Ele se explică prin egalitatea cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără discriminări şi fără privilegii. Din acest principiu constituţional rezultă că funcţia publică este accesibilă în mod egal tuturor celor care dovedesc capacitatea şi aptitudinile cerute de lege pentru ocuparea acesteia. Organizaţiile nonguvernamentale (ONG) în activitatea multilaterală întreprinsă de Organizaţia Naţiunilor Unite, Consiliul Europei ş.a., pe lîngă participarea guvernelor şi a instituţiilor acestora din statele-membre, se înscrie şi activitatea organizaţiilor nonguvernamentale cu caracter internaţional sau naţional. Dacă pînă la sfîrşitul anilor 80 în Republica Moldova organizaţiile nonguvernamentale erau cvasi-admise (prioritar ca filiale ale ONG-urilor de la Moscova) numai în domeniul culturii, ştiinţei, odată cu schimbările democratice, ele au putut să apară în cele mai diverse domenii de activitate socială.

-= 191 m-

Boris Negru, Alina Negru

La început, aceste organizaţii au luat fiinţă ca prelungiri ale unor organizaţii internaţionale nonguvernamentale, dar în scurt timp ele au devenit de sine stătătoare, afirmîndu-se în cele mai diverse domenii de activitate din ţara noastră. Aceste organizaţii întrunesc reprezentanţi ai diferitelor pături şi categorii sociale şi urmăresc: promovarea în ţara noastră a valorilor întregii comunităţi umane.

Subiecte de evaluare: 1. Ce înţelegeţi prin aparatul de stat? 2. în ce coraport se află categoriile „stat", „aparat de stat", „meca nismul statului"? 3. Numiţi structura aparatului de stat. 4. Ce loc ocupă Parlamentul în sistemul autorităţilor publice? 5. Ce rol revine Preşedintelui Republicii în sistemul autorităţilor

publice? 6. Ce rol revine Guvernului în sistemul autorităţilor publice? 7. Ce presupune colaborarea puterilor în stat? 8. în ce raporturi se află autorităţile de diferite niveluri?

Literatura recomandată:___________________________ 1. Ion Deleanu, Drept constituţional şi instituţii politice, Voi. I, II, Bucu reşti, 1996. 2. Tudor Drăganu, Drept constituţional şi instituţii politice. Tratat ele mentar, Voi. I, II, Cluj-Napoca, 2000. 3. Toan Moraru, Drept constituţional şi instituţii politice, Voi I, II, Bucu reşti, 1996. 4. Charles Louis de Secondat Montesquieou, L 'esprit des lois. 5. Hegel, Principiile filozofiei dreptului, Bucureşti, 1969. 6. Măria Orlov, Boris Negru, Tatiana Cuneţchi, Eugenia Cojocaru, Eugen Hristiev, Mihail Peribinos, Quo vadis Moldova? Administraţie publică, Chişinău, 2002.

-s 192 &

f

/-,

.J

Consideraţii asu

Pra dreptului

':.' " : : • jl

:

•' Cn«£

Conceptul dreptului. Etimologie şi accepţiune. Factorii de configurare a dreptului. Legităţile dezvoltării istorice a dreptului. Tipul istoric de drept. Accepţiunile dreptului. Esenţa, conţinutul şi forma dreptului.

8.1. Conceptul dreptului Cuvîntul „drept" provine din latinescul „directus", ceea ce în traducere înseamnă drept - orizontal sau vertical - de-a dreptul, direct, linie dreaptă, în limbă, însă, cuvîntul care corespunde substantivului drept, era just (drept, dreptate, legi). Cuvîntul este întîlnit şi în alte limbi, cu aceeaşi semnificaţie - droit, la francezi, dritti - la italieni, dereche - la spanioli, reght - la germani, right - la englezi. ' Expresia aceasta nu o găsim la romani, care numeau dreptul jus. De unde vine cuvîntul jus! După urni, jus ar veni de lajubere, a porunci. După alţii, între care şi Iheringjws ar veni de la sanscrituly'w, legătură, dreptul fiind ceea ce leagă pe toată lumea. „Oricare ar fi ipoteza pe care am accepta-o, dreptul înseamnă ceea ce este obligatoriu, ceea ce leagă, fiind conform cu regula." Cuvîntul justiţie - susţine în continuare profesorul Alexandru Vallimărescu - „vine de la latinescul juristare, a se baza pe drept. Lex, lege, ar veni de la legere, ceea ce se citeşte, ceea ce este scris, după unii; după alţii, de la ligare, a lega, ceea ce leagă. In acest caz, lex ca şi jus ar fi ambele bazate pe ideea de legătură, deci de obligatoriu. Obligativitatea este aşadar de esenţa dreptului, sub orice formă".2 în viaţa de toate zilele cuvîntul drept este folosit în mai multe sensuri şi anume: a) dreptul - ca o categorie de norme sociale ce reglementează anumi te domenii de activitate socială, domenii care, ca regulă, prezintă un interes sporit pentru societate; b) dreptul - ca un sistem de reguli generale şi obligatorii de conduită garantate, în caz de necesitate, de către stat; c) dreptul - ca posibilitatea recunoscută unei persoane de a pretinde ceva de la o altă persoană; d) dreptul - ca ştiinţă, adică dreptul ca o totalitate de cunoştinţe des pre viaţa juridică a societăţii, luată în complexitatea ei; e) dreptul ca sistem juridic, adică un ansamblu al fenomenelor avînd acest caracter, incluzînd în cadrul acestuia: conştiinţa juridică, nor mele juridice, raporturile juridice şi formele instituţionale cu ca racter juridic; a) dreptul - ca arta binelui şi a echităţii. 1 2

Nicolae Popa, Opera citată, pag. 44. Alexandru Văllimărescu, Opera citată, pag. 41-42.

-m 194 s-

Teoria generală a dreptului şi statului Cuvîntul „drept " este folosit şi în calitate de adjectiv, pentru a face unele aprecieri de natură morală (de exemplu, om drept, acţiune dreaptă, pedeapsă dreaptă etc.). Cuvîntul „drept", de asemenea, poate fi utilizat în sens de adverb (de exemplu: a procedat drept). în continuare ne vom opri asupra definirii dreptului. Ce este dreptul, fiecare ştie în mod aproximativ. Romanii postulau veşnicia dreptului. Ei spuneau că acolo unde există societate, există drept: ubi societas, ibijus, Din punctul lor de vedere şi viceversa era exactă: ubi jus, ibi societas. Credinţa romanilor în veşnicia dreptului corespundea credinţei în veşnicia societăţii. In acest sens, drepturile oamenilor sînt naturale, izvorîte din natura însăşi a lucrurilor. A defini dreptul pare a fi o încercare descurajantă, căci, aşa cum spunea Sf. Augustin despre drept, - ce este dreptul, ştii dacă nu te întreabă nimeni, dar dacă doreşti să explici această ştiinţă a ta constaţi că îl ignori. E imposibil de a enumera toate definiţiile date dreptului pe parcursul istoriei şi totuşi, o analiză superficială a unora din ele ne permite să evidenţiem trei categorii de definiţii a dreptului: a) definiţii care pleacă de la conţinutul ideii de drept; b) definiţii care pornesc de la izvoarele dreptului; c) definiţii care pornesc de la forma pe care dreptul o îmbracă. La romani, cea mai celebră dintre definiţiile, care pleacă de la conţinutul dreptului, este aceea a jurisconsultului Ulpianus: ,Juris praecepta sînt haec: honeste vivere, alterum non laedere, suum culqne tribuere" •

-

-

---.........................

-

.

- -

--

-

-

J

'---—.-_

--fe

- ......

- ._..-;-,

- Preceptele dreptului sînt acestea: să trăieşti cinstit^ să nu dăunezi altuia, ««,

-.

A

-

•-

•• ......«ti _...--------- . --..

..

. . .

----- -

------ama^s****

-—- .^-^—

__m „ nurorii.

să dai fiecăruia ce i se cuvine.1 Definiţia nominalizată are o concepţie specială a noţiunii de drept. Ea, în principiu, nu deosebeşte dreptul de morală, fiind în afara domeniului strict al dreptului. 0 altă definiţie pe care o găsim la romani este aceea a lui Celsul: Jus est ars boni et aequi — Dreptul este arta binelui şi a echităţii. Ca şi în cazul precedent, este o definiţie, mult prea largă, cuprizînd principii care ies din sfera dreptului. în secolul al XIII-lea, St. Tomas d'Aquino, defineşte dreptul ca: „Proporţia între două lucruri. Această proporţie are drept scop de a stabili egalitatea, care este obiectul justiţiei" 2. Această definiţie are, ca fundament, ideea de egalitate şi nu poate fi aplicată decît sistemelor sociale bazate pe 1

Virgil Matei, Dicţionar de maxime, reflecţii, expresii latine comentate, Bucureşti, 1998, pag. 113. 2

Filosofici dreptului. Marele curente, pag. 91. H§

195 &

Boris Negru, Alina Negru egalitate. Prin urmare, nu e acceptabilă sistemelor care consacră inegalitatea, cum ar fi sistemul castelor, stărilor sociale etc. Niccolo Machiavelîi, convins că primii oameni au trăit dispersaţi, ca animalele, arată că, pe măsura creşterii lui, genul uman a simţit nevoia de a se uni şi de a se apăra: cel mai curajos şi mai destoinic a fost pus în frunte, ceilalţi promitîndu-i să i se supună. Odată cu naşterea societăţii, oamenii au început să distingă ce e bun şi ce e rău. Machievelli explică apariţia dreptului prin dispariţia vîrstei de aur a umanităţii: unde binele domneşte natural şi fără lege, oamenii se pot lipsi de lege; dar, îndată ce expiră epoca vîrstei de aur, legea devine necesară. De aceea, pentru a preveni comporta mentele rele, oamenii s-au hotărît să facă legi şi să dicteze pedepse contra celor care le-ar încălca. Aceasta a fost, în opinia lui, originea justiţiei. 1 La Hugo Grotius (1583-1645) dreptul natural este totalitatea principiilor pe care raţiunea le dictează pentru satisfacerea înclinării naturale a omului pentru viaţa socială. Aceste principii se referă la: • abţinerea cu religiozitate de la ceea ce aparţine altuia, mergînd pînă la restituirea a ceea ce se găseşte pe nedrept în stăpînirea noastră, deci respectarea proprietăţii; • repararea ofenselor sau daunelor cauzate altora cu vinovăţie; • respectarea promisiunilor adică, îndeplinirea învoielilor, cerinţă care în enunţarea latină celebră „ pacta sînt servandas" („tratatele trebuie respectate - n. n.) devine axa întregului drept, inclusiv a dreptului internaţional public (ius gentium), al căruia părinte - în forma sa modernă - este Grotius. • proporţionalizarea pedepselor cu faptele ilegale săvîrşite. 2 In viziunea lui Montesquieu (dar Dumnealui echivalează legea cu dreptul), "legea, în general, este raţiunea omenească, în măsura în care ea guvernează toate popoarele de pe pămînt, iar legile politice şi cele civile ale fiecărui popor nu trebuie să fie decît cazurile particulare la care se aplică această raţiune omenească". 3 Benedict Spinoza (1632-1677) considera că „dreptul natural al fi ecărui om nu e ... determinat de raţiune, ci de poftă şi putere". Cu toate aceste, este de părere Spinoza, este mai bine pentru oameni să trăiască 1

Ştefan Georgescu, Filozofia dreptului. O istorie a ideilor din ultimii 2.500 de ani, Bucu reşti, 2001, pag. 47. 2 Ibidem, pag. 62. 3 Ion Craiovan, Doctrina juridică, pag. 170.

^ 196 &-

Teoria generală a dreptului şi statului după legile şi poruncile raţiunii lor, care au cu adevărat în vedere folosul lor. Datorită acestui fapt, „vedem foarte limpede că, pentru a trăi fără grijă şi în foarte bune condiţii, oamenii au fost nevoiţi să se înţeleagă între ei şi să facă în aşa fel încît dreptul pe care-1 avea fiecare de la natură asupra tuturor lucrurilor să-1 deţină în colectiv şi să nu mai fie determinaţi de puterea şi de dorinţa fiecăruia în parte, ci de puterea şi voinţa tuturor". De aceea, „oamenii au trebuit să se hotărască şi să se lege între ei printr-un legămînt foarte puternic, că se vor conduce în toate numai după pornirea raţiunii, căreia nimeni nu îndrăzneşte să i se împotrivească pe faţă şi că-şi vor înfrîna pofta atunci cînd îi va îndemna la ceva în dauna altuia, că nu vor face nimănui ceea ce n-ar vrea să li se facă lor, în sfîrşit, că vor apăra dreptul altuia ca pe al lor propriu".' Immanuel Kant (1724-1804), pe drept cuvînt, este considerat „omul dreptului". Chiar şi statul, în viziunea sa, nu este altceva decît „o multitudine de oameni trăind după legile dreptului, şi asociate printr-un contract". 2 Lui îi revine celebra definiţie, conform căreia, „dreptul este noţiunea care se desprinde din condiţiile în care facultatea de a se dezvolta a aproapelui, în baza unei legi universale de libertate".3 Aceeaşi definiţie, în lucrarea „Doctrina juridică" 4 este expusă în altă variantă: „dreptul este totalitatea condiţiilor, conform cărora liberul arbitru al unui om se poate uni cu liberul arbitru al altui om, conform unei legi universale a libertăţii". Din cele spuse rezultă că, pentru Kant, dreptul constă în coexistenţa libertăţilor, respectul libertăţii altora, conform unei legi universale. Ca poruncă absolută care se impune fără condiţii, dreptul, ca imperativ categoric, are izvorul în conştiinţa umană. Kant arată că „fiecare om are o conştiinţă şi se consideră observat de un judecător interior, ameninţat şi, în genere, ţinut la respect (prin teama care însoţeşte respectul, iar această putere care veghează în el asupra legii nu este ceva făcut de el însuşi (arbitrar), ci este încorporat fiinţei sale. Ea îl urmează precum umbra sa atunci cînd el gîndeşte să se sustragă. El poate să se ameţească cu satisfacţii şi amuzamente sau să adoarmă, dar nu să evite să se întoarcă din cînd în cînd la sine sau să se trezească de îndată ce aude vocea sa de temut. El poate ajunge eventual la o infamie extremă, astfel încît să nu-i mai pese de nimic, însă el nu poate evita, totuşi să o mai audă."5 Această voce îl obligă pe om să facă nu ceea 1 2 3 4 5

Filosofia dreptului. Marile curente, pag. 142-143. Ibidem, pag. 224. Alexandru Văllimărescu, Opera citată, pag. 45. Ion Craiovan, Opera citată, pag. 189. Ştefan Georgescu, Opera citată, pag. 84.

-Ş 197 &

Boris Negru, Alina Negru ce el vrea, ci ceea ce el trebuie să facă. Kant precizează că moralitatea oa menilor „trebuie să fie apreciată conform legii, care porunceşte categoric; nu după cunoaşterea empirică a oamenilor aşa cum sînt, ci după cea raţio nală, aşa cum trebuie să fie, conform ideii de umanitate". 1 Hegel, Georg Wilhelm Friedrich (1770-1831) consideră că „terenul dreptului este în genere ce e spiritual şi locul său mai apropiat şi punctul său de plecare este voinţa, care este liberă, astfel încît libertatea constituie substanţa şi determinaţia lui, şi sistemul dreptului este domeniul libertăţii înfăptuite, lumea spiritului produs din el însuşi". 2 Din cele spuse rezultă că dreptul este existenţă a voinţei libere, este libertatea, ca idee. „Dreptul — susţine Hegel - este ceva în genere sfint, numai fiindcă el este existenţa - în fapt a conceptului absolut, a libertăţii conştiente de sine". 3 Fiecare treaptă a dezvoltării ideii libertăţii are dreptul ei propriu, fiind că ea este existenţa în fapt a libertăţii într-una din determinaţiile ei proprii. Dreptul este voinţa liberă exterioară, adică dreptul este voinţa statului. Voinţa de la sine încă nu constituie dreptul. Ea devine drept prin lege, regu lamente, statute. Drept devine doar „voinţa ridicată la universalitatea sa". Universalitatea acestei voinţe libere este formală, subiectul ei fiind persoană: „voinţa, fiind pentru sine, adică voinţa abstractă este persoana. Ce este mai înalt pentru om este de a fi persoană". 4 Imperativul dreptului, susţine Hegel, este deci: „fii o persoană şi respectă pe ceilalţi ca persoane". 5 Rudolf von Iheiing (1818-1892), socotit ca unul din cei mai mari jurişti ai timpului, consideră că „dreptul este rezultatul unei lupte; el este aristocratic prin uzaj, democratic prin vocaţie; fiecare om trebuie să lupte pentru dreptul său şi umil apărător al intereselor sale, contribuie la menţi nerea dreptului". 6 Dreptul nu apare de la sine. El este un rod colectiv al societăţii: „drep tul, asemenea limbii, este un rezultat al existenţei colective. Este adevărat că scopul şi planurile oamenilor au o contribuţie la crearea dreptului, dar în privinţa aceasta ei găsesc deja făcut mult mai mult decît fac ei înşişi. Relaţiile umane nu aşteaptă să fie încremenite şi fixe în norme, ci exercită şi ele, constant, o influenţă, evoluînd o dată cu dreptul". 7 1 2 3 4 5 6 7

Ştefan Georgescu, Opera citată, pag. 84. Ion Craiovan, Opera citată, pag. 209. Ibidem, pag. 229. Ibidem, pag. 235. Ibidem, pag. 236. A. Brimo, Opera citată, pag. 237. Philippe Malasurie, Opera citată, pag. 274-275.

-= 198 =^

Teoria generală a dreptului şi statului

Orice drept din lume a trebuit să fie cucerit fiecare principiu fundamental al dreptului a trebuit să fie smuls prin luptă din mîna celor care s-au opus şi orice drept atît dreptul unui popor, cât şi a unui individ presupune continuă dispoziţiune de a-1 apăra. „Dreptul - consideră Ihering - nu este simplă cugetare ci o forţă vie. De aceea şi imaginea Justiţiei poartă într-o mînă o cumpănă cu care cîntăreşte dreptul, iar în cealaltă ţine o sabie cu care îl apără. Sabia tară cumpănă nu e decît forţa goală, cumpăna fără sabie însemnează neputinţa dreptului. Amîndouă fac forţe dintr-unul şi acelaşi tot şi o stare desăvîrşită de drept poate domni acolo numai, unde puterea, cu care Justiţia poartă sabia, este egală cu priceperea cu care se slujeşte de cumpănă".1 întreaga operă a lui Ihering e bazata pe două principii ftrncfamentafe: 1. Lupta pentru drept este o datorie a celui în drept, faţă de el însuşi. 1. Apărarea dreptului este o datorie faţă de societate „în luptă îţi vei găsi dreptul tău" - conchide Ihering - şi „din momentul în care dreptul renunţă la dispoziţia combativă se predă singur - şi despre drept se poate spune ca poetul:2 Iată ultimul cuvînt al înţelepciunii: „îşi merită libertatea şi viaţa, Numai acela care şi le cucereşte zilnic".3 Cele spuse îi şi permit lui Ihering să concluzioneze că „dreptul este suma condiţiilor vieţii sociale, în sensul larg al termenului, asigurată prin puterea de stat prin mijloace de constrîngere exterioare" şi că „dreptul este o armonie socială, o etică de interese. Echilibrul despre care este vorba aici este asigurat de către stat".4 Prezintă interes şi multe alte definiţii, fie cu nuanţă accentuat filozofică, fie cu nuanţă formal-normativistă, fie cu nuanţă sociologică etc., expuse de diverşi autori. Multiplicitatea definiţiilor însă nu reflectă, incertitudinea autorilor, ci, dimpotrivă, complexitatea dreptului, bogăţia lui, caracterul lui multilateral. Vom nominaliza doar unele din ele. Mircea Djuvara: „regula de drept, aşadar, este norma necondiţionată de conduită raţională referitoare la faptele externe ale persoanelor în contact cu alte persoane"; dreptul arată „actele permise, interzise sau impuse în societate pe baza ideii de justiţie" (Teoria generală a dreptului (Enciclopedia juridică) drept raţional, izvoare şi drept pozitiv, Bucureşti, 1995). 1

Ion Craiovan, Opera citată, pag. 270 -271.

2

Faust, E vorba de Goethe.

3

Ion Craiovan, Opera citată, pag. 311.

4

Filozofia dreptului, Marile curente, pag. 365.

-â 199 &

Boris Negru, Alina Negru

Eugeniu Speranţia defineşte dreptul ca „un sistem deductiv de norme sociale destinate printr-un maximum de justiţie realizabilă să asigure un maximum de socialitate într-un grup social determinat" (Principii fundamentale de filozofie juridică, Cluj, 1936). Leon Duguit: „Dreptul este linia de conduită care se impune indivizilor în societate, respectul căreia este considerat la un moment dat de către o societate ca o garanţie a interesului comun, a cărui violare antrenează o reacţie colectivă împotriva autorului acestei violări", (citat: Filozofia dreptului. Marele curente). Andre Hauriou: „Dreptul este un ansamblu de percepte de conduită stabilite în formă de reguli obligatorii şi destinate a face să domnească între oameni trăind în societate ordinea şi justiţia" (citat după: Radu I. Motică; Gheorghe Mihai, Teoria generală a dreptului, Bucureşti, 2001). în cursul primei treimi a secolului XX-lea în Europa se instaurează două regimuri totalitare. Acest lucru îşi lasă amprenta şi asupra conceptului dreptului, în ţările „lagărului socialist", pentru mult timp, unica definiţie „corectă" dată dreptului era considerată definiţia lui Marx şi EngeIs din „Manifestul Partidului Comunist", în viziunea lui Marx şi Engels, dreptul burghez nu este altceva decît voinţa acestei clase „erijată în lege, voinţă al cărei conţinut este determinat de condiţiile materiale de existenţă ale acestei clase". Atragem atenţie asupra faptului că toate definiţiile date „dreptului socialist" porneau de la conceptul marxist. Astfel, se considera că dreptul socialist la etapa dictaturii proletariatului „este voinţa clasei muncitoare (voinţa proletariatului) erijată în lege...", dreptul, „statul întregului popor" este „voinţa întregului popor erijată în lege ..". Alte definiţii nu aveau, pur şi simplu, dreptul la existenţă, în acele condiţii, dreptul nu mai este considerat ca o categorie juridică, ci politică. Dreptul îndeplineşte „scopurile revoluţionare" prin medierea statului. El devine un sistem de norme politice în serviciul „scopului colectiv". Respectul dreptului să fie asigurat prin toate forţele coercitive ale statului socialist. Comunismul a vrut să aducă o liberate care nu aparţine indivizilor, ci societăţii idealiste şi abstracte, rămase la îndemîna unei minorităţii politici, „în numele interesului revoluţiei, libertăţile politice au fost „capturate" în profitul unei minorităţi, şi indivizii au pierdut sentimentul de a exersa o influenţă directă asupra destinului colectivităţii lor sociale".1 Intelectualitatea a fost, la început, în mare parte, suprimată, iar după aceea trecută la periferia politicului. Cei mai mulţi şi cei mai buni jurişti, 1

Filozofia dreptului. Marile curente, pag. 464-465.

-i 200 t-

Teoria generală a dreptului şi statului

adevăraţii jurişti, au îndurat pentru delictul de opinie. Elementele cele mai capabile ale societăţii au devenit simpli pioni în mîna politicului. Dreptul a fost decapitat ca ştiinţă. Astăzi, în condiţiile unui mod de gîndire logic în domeniul juridic, se încearcă de a reveni la valorile şi faptele reale. Aceasta, indiscutabil, se resimte şi în numeroasele definiţii, apărute recent, asupra dreptului. Profesorii universitari Radu I. Mgnca^^^heorg^MJ^ai consideră că „dreptul este ansamblul regulilor sociale instituite sau sancţionate de către o autoritate publică recunoscută de comunitate, de obicei stat, care exprimă voinţa şi interese generale, asigurate în aplicările lor, de forţa de constrîngere a acestei autorităţi, de obicei a statului".1 Profesorul universitar Nicolae Popa defineşte dreptul astfel: „ansamblul regulilor asigurate şi garantate de către stat, care au ca scop organizarea şi disciplinarea comportamentului uman în principalele relaţii din societate, într-un climat specific manifestării coexistenţei libertăţilor, apărării drepturilor esenţiale ale omului şi justiţiei sociale".2 Profesorii universitari loan Ceîerchi şi Ion Craiovan consideră că dreptul este sistemul normelor de conduită, elaborate sau recunoscute de puterea de stat, care orientează comportamentul uman în conformitate cu valorile sociale ale societăţii respective, stabilind drepturi şi obligaţii juridice a căror respectare este asigurată la nevoie de forţa coercitivă a puterii publice (de stat).3 Profesorul Gheorghe Avornic consideră că dreptul poate fi definit ca fiind „totalitatea normelor juridice generale şi impersonale, strict determinate şi obligatorii, stabilite sau sancţionate de către stat, care fixează cadrul juridic de organizare a statului şi de conducere a societăţii şl oare reglementează cele mai importante relaţii sociale, stabilind căile şi mijloacele de apărare, consolidare şi dezvoltare a ordinii şi a raporturilor sociale, reprezentînd voinţa clasei (claselor) dominante, iar la etapa contemporană - a majorităţii populaţiei sau a întregului popor a cărui aplicare şi respectare este garantată de către stat, putînd fi impusă, la nevoie, prin forţa de constrîngere a acestuia"4 Analizînd diferite concepţii şi definiţii date pe parcursul a mai multor ani putem constata că într-o definiţie, ca regulă, se regăsesc următoarele elemente: 1 2 3 4

Radu I. Motica, Gheorghe Mihai, Teoria generală a dreptului, Bucureşti, 2001, pag. 55. Nicolae Popa, Opera citată, 1997, pag. 97. Ion Ceterchi, Ion Craiovan, Opera citată, pag. 28. Gheorghe Avornic, Opera citată, pag. 153.

^ 201 &

Boris Negru, Alina Negru

a) o constatare a trăsăturilor specifice ale dreptului, trăsături care per mit de a diferenţia dreptul de alte fenomene sociale strîns legate cu dreptul; b) enumerarea elementelor dreptului: • dreptul constă dintr-un ansamblu de reguli de conduită; • regulile de conduită din care este format dreptul sînt garantate de către stat; • regulile de conduită care formează dreptul sînt reguli generale, impersonale, obligatorii; • scopul regulilor de conduită din care este format dreptul e de a disciplina comportarea membrilor societăţii, conform unor exi genţe şi standarde recunoscute. Rezultînd din cele spuse putem constata faptul că dreptul reprezintă sistemul normelor juridice, adoptate sau acceptate de către stat, care reglementează cele mai importante relaţii sociale, în scopul organizării şi disciplinării comportamentului uman, conform unor valori şi unor standarde sociale recunoscute, stabilind drepturi, libertăţi şi obligaţiuni juridice a căror realizare practică este asigurată, în caz de necesitate prin forţa de constrîngere a statului.

Cuvîntul drept cunoaşte multe accepţiuni, cum ar fi de exemplu: • dreptul obiectiv, dreptul subiectiv, dreptul pozitiv; • dreptul naţional, dreptul străin, dreptul internaţional; • dreptul public, dreptul privat ş.a. Vorbind de drept obiectiv şi subiectiv menţionăm faptul că cuvintele „ obiectiv " şi „ subiectiv " în cazul de faţă nu sînt aplicate în sensul lor strict filosofic. Astfel, în sens filozofic strict cuvîntul „obiectiv" desemnează o însuşire inalienabilă a obiectelor şi fenomenelor de a exista în afara conştiinţei omului şi independent de ea; în timp ce „subiectiv" desemnează o însuşire care depinde de voinţa umană, se bazează pe o judecată părtinitoare. Fiind o categorie socială, dreptul este un produs social complex în care se întruchipează voinţa umană. Aceasta permite de a spune că dreptul este o reflectare subiectivă a intereselor sociale. Din aceste considerente, rezultă că categoria „drept obiectiv" e chemată să sublinieze o realitate socială, o necesitate fără de care societatea nu poate fi concepută la o anumită etapă de dezvoltare istorică. Astfel, indiferent de voinţa umană dreptul se

•m 202 e-

Teoria generală a dreptului şi statului

impune societăţii în scopul organizării vieţii în comun a acesteia. Dreptul este acela ce contribuie la disciplinarea societăţii, la ocrotirea ei de anumite excese. In lucrarea sa „Lupta pentru drept" Ihering menţiona: „expresiunea de drept se întrebuinţează după cum se ştie în îndoit înţeles: obiectiv şi subiectiv. Dreptul în înţelesul obiectiv însemnează suma tuturor principiilor de drept, aplicate de către un stat, ordinea legală a vieţii. Dreptul în înţeles subiectiv e un rezultat concret a unei reguli abstracte printr-o îndrituire concretă a persoanei".1 Dreptul obiectiv se prezintă ca o totalitate de norme adoptate sau sancţionate de stat. După cum menţionează Nicolae Popa „el îmbină necesitatea şi libertatea. Necesitatea, ca un domeniu specific dreptului, rezultă din chiar scopurile generale ale vieţii sociale, scopuri prefigurate în ansamblul normelor legale. Acest ansamblu alcătuieşte dreptul obiectiv. El priveşte aceea coordonare imperativă prin norme ..., fiind premisa necesară a coexistenţei libertăţilor. Regulile stabilite prin norme trebuie să-şi găsească un cadru minim de legitimitate pentru a putea fi condiţia existenţei posibile a comunităţii".2 între cele două sensuri există o legătură indisolubilă, legătură care constă în aceea că drepturile subiective există şi se pot exercita numai în măsura în care sînt recunoscute de dreptul obiectiv. Cu alte cuvinte, dreptul obiectiv (pozitiv) se înfăţişează ca fiind totalitatea normelor juridice ce activează într-un stat, în timp ce dreptul subiectiv este legat de titularul lui. în timp ce dreptul obiectiv include reguli de drept, care, cît de multe ar fi ele la număr sînt totuşi limitate la număr, drepturile subiective sînt infinite ca număr. Relaţia dintre dreptul obiectiv şi dreptul subiectiv a dat naştere la diverse discuţii, în viziunea unor autori în prima jumătate a secolului XIX în relaţia „drept obiectiv" - „drept subiectiv" primordial este dreptul subiectiv. Se lămureşte acest lucru prin faptul că fără un drept al cuiva faţă de altcineva nu poate fi înţeleasă existenţa normei. Norma nu face decît să constate drepturile părţilor şi, prin urmare, norme, dreptul obiectiv rezultă din dreptul subiectv. O altă concepţie reprezentată prin germanul lellinec şi francezul Leon Duguit afirmă contrariul: principalul e dreptul obiectiv şu nu cel subiectiv. Astfel, îellinec afirma că nu am putea avea un drept, dacă nu ar exista o normă. Ion Craiovan, Opera citată, pag. 272. Nicolae Popa, Opera citată, pag. 45.

-t 203 &

Boris Negru, Alina Negru

Din această discuţie credem că se poate trage o concluzie. Dreptul obiectiv şi dreptul subiectiv sînt două feţe logice ale unei şi aceleişi realităţi şi nu se poate vorbi de o prioritate a uneia faţă de cealaltă.1 Una din manifestările realităţii juridice a societăţii este dreptul pozitiv. Dreptul pozitiv se înfăţişează ca „totalitatea normelor juridice în vigoare (active) dintr-un stat; un drept aplicabil imediat şi continuu, obligatoriu şi susceptibil a fi adus la îndeplinire printr-o forţă exterioară (coerciţiune statală), ca o îndreptăţire legitimă a unor instanţe sociale special abilitate".2 Dreptul pozitiv, scria Mircea Djuvara "este dreptul care se aplică întro societate dată la un moment dat, sub auspiciile statului respectiv".3 Aşadar, dreptul pozitiv, este dreptul care activează într-o societate. Cînd se consideră că legislaţia anterioară este insuficientă se modifică dreptul pozitiv. Fiecărui stat este caracteristic un anumit sistem de reguli de conduită care alcătuiesc dreptul obiectiv (pozitiv). Acest drept se încadrează şi în formula „sistemul naţional de drept" sau dreptul naţional. Faţă de dreptul naţional, ce acţionează într-un stat, sistemele dreptului naţional din alte state se prezintă ca drept străin. Paralel cu dreptul naţional, dreptul străin, termenul „drept" cunoaşte şi o aşa accepţiune cum ar fi drept internaţional. Dreptul internaţional cuprinde normele juridice ce se conţin în diverse izvoare internaţionale (tratate, declaraţii, pacte, convenţii, acorduri, memorandumuri, protocoale etc.). Spre deosebire de dreptul internaţional care este un rod al activităţii unui stat luat în parte, dreptul internaţional apare ca un rezultat al activităţii întregii comunităţi umane. Aparent „dreptul naţional" (intern), „dreptul străin" şi „dreptul internaţional", ar putea fi considerate ca categorii separate fără legătură între ele. Aceste trei accepţiuni, în realitate, se află într-o strînsă legătură: • Mai întîi, pentru că legea naţională a unui stat este cea care îngădu ie că în ţara respectivă în condiţiile, limitele şi materiile prestabili te chiar de normele sale, să se aplice legea naţională a altui stat. • In al doilea rînd, pentru că legea naţională care permite aplicarea unei legi străine, la rîndul ei, pe bază de reciprocitate şi în condiţi ile limitele şi materiile prestabilite de normele unei legi străine, să se aplice în ţara al cărei organ legislativ a emis acea lege (străină). 1 2 3

Mircea Djuvara, Opera citată, pag. 238-239. Nicolae Popa, Opera citată, pag. 45. Mircea Djuvara, Opera citată, pag. 256.

-t 204 i

Teoria generală a dreptului şi statului

• în al treilea rînd, normele juridice cuprinse în legile uniforme la care un stat este parte nu sînt chiar străine de legea naţională a acelui stat de vreme ce şi voinţa acelui stat este încorporată de normele acesteia. Evident, sînt şi alte aspecte ce subliniază legătura strînsă dintre ceea ce poate fi denumit „drept intern" („legea naţională" şi „drept internaţional"), „drept străin" şi „drept internaţional".1 în ceea ce priveşte accepţiunile dreptului - „drept public" şi „drept privat" asupra acestei probleme vom reveni la tema „Sistemul dreptului".

8.3. Legităţile dezvoltării istorice a dreptului. Constantele dreptului Odată apărut, dreptul ca şi statul nu rămîne imobil, ci se dezvoltă, se modifică. Dreptul e supus unui flux continuu. Normele juridice rămîn în vigoare un timp oarecare, apoi sînt înlocuite cu altele. Această reînnoire continuă a dreptului depinde, în mare măsură, de faptul că dreptul e un produs al spiritului uman. După cum spiritul uman se dezvoltă, ridicînduse de la stări inferioare la stări superioare de conştiinţă şi activitate, tot aşa se dezvoltă şi dreptul. Aflîndu-se în strînsă legătură cu alte fenomene sociale, dreptul reacţionează, într-o măsură mai mare sau mai mică, la toate schimbările ce au loc în cadrul acestor fenomene. După cum am menţionat anterior, la caracteristica evoluţiei dreptului putem evidenţia următoarele trăsături principale ale acestui proces: 1. Evoluţia dreptului reprezintă o trecere de la elaborarea spontană, inconştientă, la elaborarea deliberată, conştientă a lui. 2. Tot mai pronunţat are loc trecerea de la particularitate la universalitate a dreptului, adică în dreptul fiecărui popor tot mai frecvent întîlnim norme ce ţin de interes general uman. Aceasta se referă mai mult la normele juridice ce reglementează drepturile şi libertăţile omului. 3. Evoluţia dreptului reprezintă o trecere de la motive psiholologice inferioare la motive superioare. Dacă la început dreptul se naşte din impulsuri imediate, instinctive cum ar fi, de exemplu, frica de pericol şi de necunoscut, la etapele mai avansate tot mai mult se evidenţiază motivele argumentate din punct de vedere ştiinţific. 4. Ideologiei primitive şi, deseori, inutilă a dreptului i s-a substituit ideologia unui drept pozitiv aflat într-un neîncetat progres social. Ion Dogaru, Opera citată, pag. 12.

-= 205

Boris Negru, Alina Negru

După cum menţiona marele universitar francez Georges Ripert „nu se poate spune că una este mai bună decît cealaltă. Toate ideologiile introduc în lupta pentru crearea dreptului un element artificial.. .'V Ar fi inutil să afirmăm că dreptul n-ar trebui să se schimbe. Dar se poate afirma că „stabilirea lui e necesară şi transformarea lui nu este o fatalitate".2 Ca şi în cazul statului, pentru descrierea procesului istoric şi al stării de dezvoltare a dreptului se evidenţiază diverse modalităţi de abordare a problemei. Cert este una: „Nici o normă nu rămîne neschimbată în timp şi în spaţiu; toate sînt variabile şi contingente ... Istorismul nu este decît unul dintre aspectele marii mişcări naţionaliste ..., iar în urma lui va rămîne această idee că nu va mai putea exista un drept care să fie comun tuturor naţiunilor".3 Dreptul este o formă a vieţii sociale, în societatea prestatală nu exista dreptul şi nici nu era nevoie de el. în acea perioadă totul era determinat de „voinţa şi conştiinţa socială". Numai cînd în sînul societăţii se ciocnesc diferite grupe sociale se simte necesitatea unei organizaţii care ar asigura ordinea socială. La atingerea noii ordini sociale un rol enorm îl are dreptul care, după spusele lui Ihering, „este un moment de echilibru între diferitele forţe sociale în luptă", „totalitatea condiţiilor vitale ale societăţii, asigurate prin constrîngerea exterioară de către puterea statului".4 în lucrarea „Lupta pentru drept" („Der Kampf um's Recht") celebrul profesor al Universităţii din Gotingen Ihering continuă: „Scopul dreptului e pacea, mijlocul e lupta. Atîta timp cît dreptul trebuie să se aştepte la atacuri din partea nedreptăţii, - şi aceasta va fi atît cît va dura şi lumea, - lupta nu îi va fi cruţată. Viaţa dreptului e o luptă, o luptă a popoarelor, a autorităţii statului, a claselor, a indivizilor..." Toate cuceririle mari pe care istoria dreptului le-a înregistrat, ca: desfiinţarea sclaviei şi a servagiului, libertatea proprietăţii de pămînt, libertatea meseriaşilor, a credinţelor religioase şi altele, au trebuit să fie cucerite numai pe această cale, calea celei mai grele lupte prelungite adeseori timp de secole întregi şi dacă nu totdeauna urme de sînge, dar, în tot cazul, o mulţime de drepturi încălcate, trasează drumul pe care dreptul 1-a străbătut. Căci dreptul este un Saturn care îşi mănîncă singur copii. Dreptul nu poate întineri decît rupînd-o cu propriul lui trecut. Un drept concret care pentru motivul că s-a născut şi trăieşte pretinde ca urmare şi o durată veşnică şi neîngrădită, seamănă cu acei copii, care ridică mîna împotri1 2 3 4

Philippe Malaurie, Opera citată, pag. 332. Idem. Ibidem, pag. 334. Constantin Stere, Opera citată, pag. 333.

-i 206 &

Teoria generală a dreptului şi statului va mamei lor; dreptul acela îşi rîde de ideea de drept cînd o invocă, căci ideea dreptului este o continuă evoluare: ceea ce există în această clipă trebuie să cedeze prefacerii care vine, căci: tot ce se naşte e foarte bun să piară.1 încă mai hotărîtor ne vorbeşte rectorul universităţii din Viena Anton Menger: „Orice ordine de drept este un mare sistem de putere, sistem format treptat la fiecare popor în cursul dezvoltării sale istorice. Interesele claselor stăpînitoare se transformă cu timpul în drepturi şi în norme de drept şi celorlalţi membri ai statului li se impune să le recunoască ca nişte date obiective. Cînd iarăşi cu timpul aceste raporturi de putere între diferite clase se schimbă, atunci drepturile şi normele de drept pierd baza lor firească şi cad din nou în sfere de interese şi de lupte pentru interese".2 Din cele spuse, rezultă că fiecare pas în progresul social generează noi forme de organizare socială, noi forme de reglementare normativă a relaţiilor sociale. Astfel, după lungi vicisitudini şi grele încercări cînd mecanismul societăţii antice nu mai poate face faţă noilor probleme ale vieţii el cedează locul societăţii medievale care dezlănţuie noi izvoare de energie socială. Societatea medievală, la rîndul său, cedează locul societăţii moderne, iar ultima e substituită de cea contemporană. Acelaşi lucru se întîmplă şi cu dreptul ca fenomen social. De la primele legiuiri cunoscute (Codul lui Hamurabi, Legile lui Mânu, Codul lui Mu, Legile lui Dracon şi Solon, Legea celor XII table) la Legea Salică, Oglinda Saxonă, Codul Carolina, Magna Charta Libertatum, Codul Callimach, de la primele Constituţii (Constituţia SUA de la 1784, Constituţia Franţei de la 1791) la constituţiile contemporane şi dreptul instituţional comunitar. Vorbind despre evoluţia continuă a dreptului nu trebuie de înţeles că evoluţia reprezintă o schimbare absolută. Ca şi oricăror altor fenomene, dreptului îi sînt specifice şi anumite elemente constante. Printre aceste elemente constante putem numi: a) un anumit respect al personalităţii umane; b) o anumită limitare a libertăţii individuale. Vorbind de un anumit respect al personalităţii umane, e necesar de a pomi de la întrebarea: ce se înţelege prin personalitate umană? Pe parcursul istoriei categoria dată are un conţinut diferit: la început numărul personalităţilor umane e redus, unii (de exemplu, robii) nefiind în genere consideraţi de oameni, mai apoi numărul lor creşte de la o etapă istorică la alta, de la o societate la alta. 1 2

Ion Craiovan, Opera citată, pag. 270, 274-275. Constantin Stere, Opera citată, pag 335.

-= 207 &

Boris Negru, Alina Negru Remarcăm şi faptul că întotdeauna, chiar şi în condiţiile cînd dreptul reflectă voinţa unui număr redus de indivizi, au existat unele restricţii, li mitări ale libertăţii individuale, chiar şi pentru acei care făceau parte din aceste minorităţi, voinţa cărora era reflectată în norme juridice. Problema constantelor dreptului mai necesită o precizare. Se ştie, că teoria generală a dreptului şi starului, avînd drept obiect - aşa cum am văzut - dreptul, statul, lumea normelor juridice etc. recurge la categorii proprii de cercetare, pe care le explică de la început pentru a da posibilitatea înţelegerii în ansamblu a fenomenelor examinate şi pentru a asigura cadrul juridic adecvat în tratarea fenomenelor şi proceselor juridi ce la nivelul diferitor ramuri ale ştiinţei. Categoriile ştiinţei juridice au un caracter, de permanenţă, fiind denu mite şi constante juridice. 1

Factorii de configurare a dreptului Fiind un fenomen social complex, dreptul îşi circumscrie trăsăturile în dependenţă de anumiţi factori de configurare, prin care se identifică „cauzele care îi determină apariţia, existenţa, evoluţia, determinările - într-o societate comparativ cu alta sau cu altele - etc.".2 Ideea existenţei unor factori care ar influenţa, direct sau indirect, întro măsură mai mare sau mai mică, asupra formei şi conţinutului dreptului care îi determină substanţa şi îi modelează forma nu a rămas neschimbată pe parcursul istoriei. Mai mult ca atît, în literatura de specialitate ea e interpretată în mod diferit. Aşa, de exemplu, Montesquieu, autorul lucrării „Spiritul legilor" (1748) stabileşte principiul relativităţii legilor în timp şi spaţiu şi consideră că forma şi conţinutul dreptului rezultă din: • aşezarea geografică a ţării; • condiţiile climaterice (clima rece, caldă etc.); ® mărimea statului; • genul de îndeletnicire a populaţiei ş.a. Profesorul belgian Edmond Picară nominalizează asemenea factori de configurare a dreptului: • rasa (aceleaşi legi nu se pot aplica popoarelor ariene şi celor mon gole); • mediul (clima, teritoriul, morala, starea economică şi socială etc.); « intruziunea străină; ' Dumitru Mazilu, Opera citată, pag. 37. 2 Măria Dvoracek, Opera citată, pag. 45.

-m 208 &

Teoria generală a dreptului şi statului

» « « • • • •

imitaţia (cazul Turciei care a adoptat Codul civil elveţian); marii jurisconsulţi (inteligenţa omului); atavismul juridic (obiectul implantat adînc, cum ar fi cazul Angliei); progenismul (adică germenii dreptului viitor); tehnica juridică; densitatea populaţiei; acţiunea solidară a marilor forţe sociale (influenţa elementelor re ligios, artistic, economic, literar etc.).1 Spencer Herbert (1820-1903), plecînd de la principiul evoluţiei naturale, nominalizează asemenea factori, cum ar fi: • influenţa eredităţii; • lupta pentru viaţă; • adaptarea mediului. „Nenorocirea imprudenţilor, sărăcia leneşilor şi strivirea celor slabi de către cei tari sînt rezultatele unei legi binefăcătoare" - susţine Spencer.2 Alexandru Văllimărescu(1899-1984). Celebru profesor român, care doar la vîrsta de 50 de ani, în plină forţă creatoare, este epurat de noua putere comunistă deoarece refuză să abdice de la principiile ce 1-au călăuzit şi îi vor călăuzi întreaga viaţă, neacceptînd să devină unealta justiţiei de clasă, se referă la următorii factori de configurare a dreptului: L Factorul material: rasa, mediul, densitatea populaţiei, starea economică etc. 2. Factorul moral, „adică credinţele, religia, morala, marile curente de ideii. Dacă n-ar fi decît aceşti doi factori-susţine A. Vălimărescu - am putea, în mod aproximativ prevedea instituţiile viitoare, faţă de condiţiile existente la un moment dat. Dar mai sînt doi factori, de o egală importanţă: 3. Oamenii superiori, 4. Hazardul. în materie de discipline morale, unde inteligenţa şi voinţa omului joacă un rol, pe care sociologii ar voi să-1 reducă la nimic, o personalitate zdrobitoare poate schimba cu totul cursul evoluţiei. De asemenea o bruscă întorsătură a lucrurilor va schimba cu totul mersul evenimentelor".3 In ceea ce ne priveşte, considerăm că factorii de configurare a dreptului reprezintă importante surse din care dreptul îşi trage obiectul, subiecte1 2 3

Alexandru Văllimărescu, Opera citată, pag. 260-263. Ibidem, pag. 259-260. Ibidem, pag. 281.

-= 209 Ş-

Boris Negru, Alina Negru

le, conţinutul, forma, finalităţile etc. Plecînd de la examinarea rolului lor, factorii de configurare a dreptului pot fi grupaţi în următoarele categorii: • factorul natural; « factorul istoric; • factorul social-politic; « factorul sociaî-economic; • factorul cultural-ideologic; « factorul uman; • factorul internaţional. Factorul natural de configurare a dreptului are la bază următoarele componente: a) mediul geografic; b) factorii biologici; c) factorii fiziologici; d) factorii demografici. Natura a fost şi va fi întotdeauna o condiţie firească pentru existenţa oamenilor. Pămîntul, stratul atmosferic ce-1 înconjoară, rîurile, mările şi oceanele, clima şi solul, lumea vegetală şi animală, zăcămintele etc. - toate acestea constituie o condiţie permanentă şi indispensabilă a existenţei societăţii. Natura exercită influenţa asupra activităţii umane, asupra productivităţii muncii, a ritmului de dezvoltare istorică a popoarelor. Aceasta e lesne de văzut. Acolo unde nu sînt păşuni întinse, oamenii nu se îndeletnicesc cu creşterea animalelor, nimeni n-a învăţat a pescui acolo unde nu este peşte. în lumea antică munţii, rîurile, mările erau bariere nu chiar atît de uşor de trecut. Ele, însă, au jucat un rol esenţial la stabilirea frontierelor dintre state. Clima ca element geografic are importanţă directă asupra reglementărilor juridice. Astfel, în statele din zonele calde căsătoria este permisă de la o vîrstă mai mică, de regulă faţă de statele din zonele temperată şi rece. Remunerarea muncii în regiunile cu climă aspră diferă de remunerarea muncii în condiţii obişnuite, în această ordine de idei, Montesquieu menţiona: „Legile trebuie să fie potrivite cu condiţiile fizice ale ţării; cu clima rece, caldă sau temperatură - cu calitatea solului, cu aşezarea, cu îndeletnicirea sa".1 Popoarele din climele calde sînt timide ca bătrînii; cele din ţările reci sînt curajoase cum sînt tinerii, în ceea ce priveşte influenţa reliefului asupra legilor, Montesquieu afirmă că locuitorii cîmpurilor mănoase, prea ocupaţi, ca şi comercianţii, sînt mai indiferenţi faţă de forma guvernării. Dimpotrivă, muntenii sînt mai atenţi la aceasta, mai dornici de guvernări moderate, mai energici, mai dispuşi să obţină prin luptă ceea ce nu le oferă 1

Montesquieu, Despre spiritul legilor, Voi. I, Bucureşti, 1964, pag. 17.

-^ 210 e-

Teoria generală a dreptului şi statului

terenul. Concluzia e că guvernările monocratice se găsesc mai adesea în ţările fertile, iar cele democratice în cele mai sărace. Legile au un strîns raport şi cu ocupaţiile: „trebuie un cod de legi mai extins pentru un popor ataşat comerţului şi mării, decît pentru un popor care se mulţumeşte să cultive terenurile sale".1 Acelaşi lucru îl împărtăşeşte şi Pascal: „Un meridian hotărăşte asupra adevărului. Legile fundamentale se modifică. Hazlie justiţie, pe care o limitează un rîu sau un munte; adevăr dincoace din Pirinei, eroare dincolo".2 Paralel cu aceasta, un rol considerabil revine evoluţiei istorice în general şi evoluţiei juridice îndeosebi, mediului psihic, mentalităţii unei naţiuni, aptitudinilor unui popor, în felul acesta „se poate vorbi şi despre o ereditate juridică. Instituţiile trecute au tendinţa de a conserva, ele subsistă în societate, rezistă încercărilor de a le schimba şi spiritul conservator este din acest punct de vedere una din caracteristicile dreptului... Astfel întreaga istorie, întregul trecut, toate forţele sociale, limba, economia ţării respective, industria, comerţul, agricultura, politica, concepţiile morale şi ştiinţifice, concură spre a exercita o influenţă puternică asupra evoluţiei juridice, întocmai cum şi dreptul exercită o influenţă puternică asupra evoluţiilor lor respective".3 Factorul istoric e un alt factor care îşi lasă amprenta asupra dreptului. Dezvoltarea dreptului e un proces istoric continuu: ceea ce e trecut a fost prezent, ceea ce e prezent va fi trecut. La baza oricărui sistem de drept stă un izvor istoric. Un sistem de drept autohton nu va progresa, dacă nu va ţine cont de trecutul său, de tradiţiile şi obiceiurile spirituale ale neamului. Dreptul priveşte faptele omului într-un sistem de relaţii sociale. Dispariţia acestor relaţii, modificarea lor se răsfrînge şi asupra dreptului. Astfel un drept poartă pe frunte pecetea originii şi dezvoltării sale. Max Weber (1864-1920), unul din părinţii fondatori ai sociologiei moderne, referindu-se la evoluţia istorică a dreptului, evidenţiază patru etape prin care acesta a trecut: „împărţită în stadii teoretice de dezvoltare, evoluţia generală a dreptului şi a procedurii porneşte de la revelaţia carismatică a dreptului de către „profeţii dreptului" (de pildă, Decalogul revelat lui Moise de către Dumnezeu), apoi se ajunge la o creaţie şi o creaţie empirică a dreptului de către somităţi ale robiei (crearea dreptului prin jurispru1 2 3

Ştefan Georgescu, Opera citată, pag. 69. Ion Dogaru, Opera citată, pag. 73. Mircea Djuvara, Opera citată, pag. 251.

-^ 211 t-

Boris Negru, Alina Negru

denţă tatonatoare şi prin antecedentele juridice), (de exemplu pretorul roman şi judecătorul englez), mai departe se trece la administrarea dreptului de către imperiul laic şi de către puterile teocratice (de pildă despotismul luminat al secolului al XVIII-lea sau actele pontificale ale Decretului lui Gratiani) şi, în fine, se ajunge la o elaborare sistematică a dreptului pe baza unei jurisdicţii, dezvoltîndu-se graţie unei formulări literare şi logice în calitate de lucrări ale unor specialişti (jurişti profesionişti)".1 Factorul social-politic. Dreptul se realizează în baza statului, întregului sistem politic al societăţii, structurii sociale etc. Nu întîmplător (ce-i drept, poate, prea exagerat) Ihering credea că definiţia cea mai perfectă a dreptului e următoarea: „Dreptul este totalitatea condiţiilor vitale ale societăţii, asigurate prin constrîngere exterioară de către puterea statului. In lupta continuă a diferitelor grupări sociale, în interesele pe care ultimele le urmăresc se sprijină dreptul." Asupra dreptului dintr-o societate influenţează atît autorităţile publice (Parlamentul, Şeful statului, Guvernul, autorităţile publice locale etc.) cît şi partidele politice, grupurile de presiune etc. în principal, dreptul este influenţat de partidul (partidele) de guvernămînt, coaliţiile politice, care dispun de pîrghiile puterii pentru a impune voinţa lor societăţii prin actele normativ-juridice. Partidele îşi urmează politica lor prin disciplina de partid pe care o impun şi în acest context, în realitate, viaţa politică este determinată de politica de partid, de îndrumările pe care le dă deputaţilor săi pentru a vota într-un fel sau altul, în acest context rolul partidelor politice în regimul pluralist democratic este deosebit de important pentru formarea politicii interne şi externe a statului respectiv. O altă influenţă o au grupurile de presiune. Acestea sînt asemenea organizaţii care în urmărirea intereselor membrilor lor exercită o influenţă asupra puterii, fie asupra partidului de guvernămînt, fie asupra organelor puterii (parlament, guvern), pentru a determina adoptarea unor decizii conform intereselor lor. De aceea, uneori, grupurile de presiune mai poartă denumirea şi de grupuri de interese. Grupurile de presiune ca o multitudine de forme de manifestare. Ele sînt organizate după diverse interese de ordin cultural, etnic, naţional, religios, profesional etc. Factorul social-economic. în relaţia sa cu factorii economici, dreptul păstrează o autonomie în măsura în care el nu face abstracţie de la realitatea economică a societăţii. Progresul juridic se constituie numai printr-un !

Phillipe Malaurie, Opera citată, pag. 328-329.

-â 212 &

Teoria generală a dreptului şi statului progres economic. Cît timp factorii economici nu permit transpunerea în viaţă a dreptului, acesta apare doar în calitate de intenţie, fie şi bună. în acelaşi timp, dreptul apare ca un garant şi ocrotitor al progresului economic. Acest lucru e evident şi în condiţiile Republicii Moldova, care şi-a pus drept scop reforma economică de proporţie, trecerea la economia de piaţă. Atingerea acestui scop depinde în mare măsură de eficienţa bazei legislative respective. Factorul cultural-ideologic. Conştiinţa socială şi juridică, cultura politică şi juridică a societăţii, destinaţia morală a omului joacă un rol considerabil în viaţa dreptului. Cu ajutorul măsurilor legislative, statul asigură libertatea conştiinţei, asigură o conştiinţă şi cultură juridică înaltă. In acelaşi timp conştiinţa şi cultura juridică resping faptele ilicite, asigură ordinea legală din societate. Totodată o conştiinţă şi cultură juridică înaltă îşi vor găsi reflectare în actele normative ale statului. Factorul uman. Omul este şi subiect de drept şi destinatar al reglementărilor juridice. Din aceste considerente factorul uman reprezintă zona centrală de interes pentru legiuitor.1 Dacă n-ar fi omul, n-ar fi nevoie de drept. De aceea, dreptul întotdeauna are la bază factorul uman. Nu omul există pentru drept, ci, dimpotrivă, dreptul există pentru om. Rolul dreptului decurge din următoarele: • Dreptul este implicat în procesul de adaptare a oamenilor la viaţa socială, • Dreptul garantează drepturile şi libertăţile omului. • Dreptul fundamentează pentru om un cadru politic-administrativ şi judiciar care să favorizeze valorificarea intereselor legitime ale omului. Factorul internaţional. S-ar părea că fiecare stat există fără a fi influenţat de alte state, în realitate, însă, fiecare stat, fiecare naţiune este produsul în mare parte al influenţei mediului ambiant internaţional. Acest lucru se răsfrînge şi asupra dreptului. O legătură mare există între sistemele de drept ale statelor ce se atribuie la aceeaşi familie de drept, cît şi între statele ce se atribuie la familii de drept diferite. Mai mult ca atît. Unele probleme au încetat de mult a fi probleme interne, naţionale, transformîndu-se în probleme globale, internaţionale. Ele, evident, necesită un model comun de reglementare. Nicolae Popa, Opera citată, pag. 70.

-Ş 213 &

Boris Negru, Alina Negru

8.5.

conţinutul şi forma dreptului

în abordarea teoretică a problemelor dreptului o însemnătate primordială revine cunoaşterii esenţei, conţinutului şi formelor lui ca fenomen social. Fără cunoaşterea acestora e imposibil de a înţelege la justă valoare problematica dreptului. „Dicţionarul limbii române moderne" (Bucureşti, 1958, Editura Academiei) interpretează termenul „esenţă", ca ceea ce exprimă principalul din obiecte şi fenomene, latura lor interioară cea mai importantă, procesele care se desfăşoară în adîncul lor; ceea ce poate fi cunoscut numai trecînd de forma exterioară a lucrurilor, pătrunzînd în adîncul lor cu ajutorul gîndirii." în Larousse, esenţa fenomenelor este definită drept natură internă, caracterul lor propriu, care le exprimă identitatea şi stabilitatea, deosebindu-le unele de altele. în lumina acestor consideraţii, esenţa dreptului poate fi privită ca unitatea laturilor, trăsăturilor, raporturilor necesare care asigură identitatea şi stabilitatea dreptului, deosebindu-l de alte fenomene sociale. A cerceta esenţa dreptului înseamnă a pătrunde în lumea intimă, internă a dreptului, a sesiza calităţile lăuntrice ale acestuia, interacţiunea lor. Principala calitate o reprezintă calitatea juridică a voinţei exprimate în drept şi calitatea interesului care conduc la elaborarea şi adoptarea normelor juridice, în legătură cu aceasta, Hegel în renumita sa lucrare „Principiile filosofiei dreptului" menţiona: „Terenul dreptului este în genere ce e spiritual şi locul său mai apropriat şi punctul său de plecare este voinţa, care este liberă, astfel încît libertatea constituie substanţa şi determinaţia lui; şi sistemul dreptului este domeniul libertăţii înfăptuite, lumea spiritului produs din el însuşi, ca o a doua natură".1 Voinţa este o categorie psihologică pentru a cărei definire s-a considerat că este nevoie de a ţine cont de următoarele: • voinţa este o categorie psihologică ale cărei premise se află în po tenţialul psihic specific uman; » voinţa este o capacitate a omului şi numai a lui; • voinţa implică stabilirea unor scopuri către împlinirea cărora omul tinde; • scopurile pe care omul şi le propune, voinţa însăşi, se realizează prin activitatea sa voluntară, voinţa fiind deci rezultatul, nu premi sa acţiunii sau scopului propus; « activitatea voluntară, acţiunile întreprinse de om în vederea realizării scopurilor propuse presupun nevoia ca omul să învingă anumite obstacole; Ion Craiovan, Opera citată, pag. 209.

-i 214 i^

Teoria generală a dreptului şi statului

» realizarea activităţii voluntare, acţiunile întreprinse de om în vederea realizării scopurilor propuse implică folosirea tuturor resurselor sale psihice şi morale; • voinţa implică puterea omului de a planifica, organiza, realiza şi controla activitatea ce o desfăşoară în vederea înfăptuirii scopuri lor ce şi le propune; • voinţa este o categorie psihologică distinctă dar interdependentă, pentru că nu poate fi concepută în afara legăturilor de interdepen denţă şi interacţiune în care se află cu toate celelalte categorii psi hologice pe care se clădeşte sistemul psihic uman.1 Voinţa are o dublă semnificaţie: a) voinţa generală a grupurilor sociale sau a întregii societăţi; b) voinţa individuală, caracteristică unui individ. Cînd cercetăm esenţa dreptului avem în vedere voinţa generală. Anume această voinţă tinde să se oficializeze prin intermediul activităţii de creare a dreptului şi ea, în ultimă instanţă, se şi materializează în actele normativ-juridice ale statului. Voinţa generală este „singura care poate coordona forţele statului în vederea realizării scopului său, care este binele comun" - consideră Rousseau în „Contractul social".2 Voinţa generală nu reprezintă o simplă sumă aritmetică a voinţelor individuale. Ea e superioară acestora şi e mai puternică decît ele. „Primul lucru pe care omul este obligat să-1 admită dacă nu vrea să nege orice concept de drept - menţionează Kant - este principiul următor: el trebuie să iasă din starea sa de natură în care fiecare acţioneză după propria-i voinţă şi să se unească cu toţi ceilalţi... într-o comună supunere la o constrîngere publică legală, exterioară".3 Pentru ca această unire să fie eficientă ea trebuie să fie benevolă şi să menţină concomitent libertatea fiecărui individ. Voinţa generală materializată în lege trebuie să fie o voinţă de compromis, care ar păstra cîte ceva esenţial, din voinţa fiecăruia sau, cel puţin, din voinţa majorităţii asociaţilor. Rousseau arată că apariţia corpului social şi a voinţei generale induce o transmutaţie în natura omului, în sensul că se transformă dintr-un tot întreg într-o parte a unui tot mai mare, adică se înlocuieşte existenţa fizică şi independenţa (izolată), cu o existenţă parţială, dar morală. Are loc, în esenţă, transformarea omului în cetăţean, în membru liber şi egal al unei cetăţi, al unei societăţi.4 „Este adeseori - scrie el - o mare diferenţă între voinţa tuturor şi voinţa generală, aceasta nu priveşte decît interesul comun ' Ion Dogaru, Opera citată, pag. 77-78. Philippe Malaurie, Opera citată, pag. 142. 3 Ibidem, pag. 165. 4 Ştefan Georgescu, Opera citată, pag. 76. 2

-^ 215 &

Boris Negru, Alina Negru

(sublinierea ne aparţine — Aut.), „cealaltă are în vedere interesul privat şi nu este decît suma voinţelor particulare; scădeţi din acestea năzuinţele opuse care se compensează şi va rămîne, ca rezultat, voinţa generală".' E semnificativă în acest sens şi definiţia statului dată de Kelsen în renumita sa lucrare „Teoria generală a statului". In viziunea sa, statul apare ca voinţă supraindividuală: „Statul nu se caracterizează numai ca o „putere" ci şi ca o „voinţă", fie că este esenţialmente voinţă, fie că prin esenţă are o voinţă. Această voinţă - cum se susţine - este distinctă de voinţa indivizilor, într-adevăr, statul ca voinţă are ca instrumente indivizi şi voinţele lor. Voinţa Statului însuşi se deosebeşte însă de voinţele indivizilor care sînt supuse Statului; ea este mai mult decît suma acestor voinţe, ea stă deasupra lor".2 Pînă acum s-a arătat succint rolul voinţei în drept. Care este atunci rolul interesului? Cuvîntul „interes" desemnează: „Preocuparea de a obţine un succes, un avantaj; rîvna depusă într-o acţiune pentru satisfacerea unor nevoi...".3 Mircea Djuvara menţiona că „interesul este motorul de toate zilele în acţiunile noastre obişnuite... Dar interesul nu poate fi luat în considerare decît cînd este în conformitate cu idealul de justiţie, aşa cum îl concepe societatea respectivă".4 Din cele spuse rezultă că ideea de interes explică şi ea dreptul, dar mai presus de toate stă interesul moral, interesul ideal, adică interesul de importanţă socială, util întregii colectivităţi. Prin urmare, nu orice interes generează dreptul, în această ordine de idei e semnificativă interpretarea problemei de către Mircea Djuvara: „Presupunem un falit sau un comerciant ameninţat de faliment. Nu are interes să nu plătească? Interes poate să aibă cineva să ia ceva nedrept de la altul, să fure; interes poate avea un cetăţean lipsit de mijloace să ia cu forţa de la altul toate cîte el doreşte; interes poate să aibă oricine să gonească dintr-un palat pe proprietarul lui şi să-i ia locul. Interes poate avea şi o autoritate publică abuzivă să supună dominaţiei sale o populaţie etc.... Sînt oare interese justificate acestea? Este suficient să invocăm interesul, ca să explicăm printr-aceasta dreptului? Simţim îndată, că un individ care a invocat pur şi simplu forţa, oricît interes personal, ar fi avut, nu a făcut prin aceasta o faptă conform cu normele juridice, aşa cum le înţelegem noi, nici cele de drept pozitiv, nici cele ideale, de morală". 5 Din aceste considerente, problema este de a şti cum se întemeiază dreptul, în ce măsură 1 2

Jean Jagues Rousseau, Opera citată, pag. 81. Ion Craiovan, Opera citată, pag. 425.

3

Dicţionarul limbii române, pag. 129.

4

Mircea Djuvara, Opera citată, pag. 129. Ibidem,pag. 128-129.

5

-t 216 e-

Teoria generală a dreptului şi statului

el corespunde interesului general uman, în ce măsură el e oportun şi util tuturor membrilor societăţii. Concluzia ar putea fi una: interesul general nu trebuie înţeles ca antipod al echităţii şi justiţiei, ca oprimatorul intereselor persoanelor ori de grup. Interesul generator de drept nu dă curs tuturor nevoilor individuale, ci trebuinţelor sociale generale şi fundamentale, care constituie o sinteză practică, nu abstractă, nu iluzorie a societăţii, în această ordine de idei, interesul social general e strîns legat de voinţa generală reflectată în normele juridice. Voinţa generală materializată în drept exprimă sintetic interesul comun social. Esenţa constituie una din problemele dreptului. O altă problemă, nu mai puţin importantă, e cea ce se referă la conţinutul lui. Conţinutul, în general, are sens de: ceea ce încape într-un spaţiu limitat; totalitatea elementelor care constituie esenţa lucrurilor şi a fenomenelor, formînd o unitate dialectică cu forma.1 In ceea ce priveşte conţinutul dreptului, acesta constă din „ansamblul elementelor, al laturilor şi al conexiunilor care dau expresie concretă (contur) voinţei şi intereselor sociale ce reclamă oficializarea şi garantarea pe cale etatică".2 După volum, conţinutul dreptului este mai bogat decît esenţa lui. Astfel, dacă esenţa caracterizează dreptul în profunzimea sa, conţinutul caracterizează dreptul în aspectul său dimensional, în întindere. Conţinutul dreptului este mai aproape de realităţile sociale, este mai mobil, avîndu-şi o dinamică proprie. Conţinutul este mult mai receptiv la schimbările produse în societate. S-a spus, pe bună dreptate că, în conţinutul lor „legislaţiile sînt mereu altele, dar există ceva care planează deasupra lor şi le serveşte de cadru permanent, element care din cauza aceasta, poate fi numit formal şi există în mod necesar în orice relaţie juridică. Prin elementele sale formale şi permanente, fenomenul dreptului se distinge de celelalte fenomene".3 Rezultă că, în privinţa conţinutului său, dreptul se caracterizează printr-o dinamică pronunţată. Aşa, de exemplu, conţinutul dreptului Republicii Moldova de astăzi, se deosebeşte de conţinutul pe care î-a avut acum 10 ani. Esenţa dreptului rămîne aceeaşi pentru că este expresia voinţei juridice, dar conţinutul său este modificat graţie nevoilor schimbătoare ale societăţii noastre. Componenţa dominantă a conţinutului dreptului este ansamblul normelor juridice, fapt ce-i determină pe unii autori să vorbească despre conţinutul normativ al dreptului (normativitatea dreptului). 1 2 3

Dicţionarul limbii române moderne, pag. 184. Nicolae Popa, Opera citată, 2002, pag. 64. Mircea Djuvara, Opera citată, pag. 8.

-â 217 &

Boris Negru, Alina Negru

în privinţa conţinutului dreptului sînt de menţionat unele poziţii teoretice; 1. Conform conceptului Kelsian, dreptul este doar şi numai un sistem de norme. Teoria Kelsiană se numeşte teoria pur ă a dreptului pentru că ea vrea să debaraseze ştiinţa dreptului de toate elementele care îi sînt străine. Kelsen atribuie normelor juridice două caracteristici definitorii: validitatea şi eficacitatea. Prima desemnează condiţia existenţială a normelor şi este un Sollen, a doua exprimă rolul lor şi ţine de Sein. Cu alte cuvinte, norme şi fapte, respectiv: trebuie să fie şi este fac parte din lumi diferite, pentru că nu derivă unul din altul. „Nimeni nu poate nega - scrie Kelsen - că afirma ţia care descrie un fapt pozitiv (arătînd ca şi cum „este") e în mod esenţial diferită de propoziţia că ceva „trebuie să existe" — afirmaţia care descrie o normă, şi nimeni nu poate nega că din faptul că ceva este nu poate urma că ceva trebuie să fie şi nici că, invers, din aceea că ceva trebuie să fie, nu poate urma că ceva este".1 E vorba aici de diferenţa incontestabilă dintre „uşa este închisă şi uşa trebuie (să fie) închisă".2 2. Orientările sociologice în domeniul dreptului (curentul sociologic) reprezentate de F. Geny, E. Ehrlich, G. Gurvitch ş.a. Criticînd normativismul dreptului, reprezentanţii curentului sociologic, vizează spre realitatea socială a dreptului, prin susţinerea tezei potrivit căreia dreptul nu se limitează la lumea normelor juridice. Astfel, Eugen Ehrlich (1862-1922), jurist austriac de marcă şi profesor de drept roman la Universitatea din Cernăuţi, menţiona: „centrul de gravitate a dreptului în epoca noastră, ca şi în toate celelalte timpuri nu trebuie să fie căutat nici în lege, nici în jurisprudenţă sau în doctrină, nici, mai general, într-un sistem de reguli, ci în societatea însăşi".3 Şi mai expres acest lucru e reflectat de către Francois Geny (1861-1954), jurist francez în lucrarea sa „Ştiinţa şi tehnica în dreptul privat pozitiv." în această lucrare este expusă cea mai originală contribuţie a sa referitor la drept, care constă în distincţia între „dat" şi „construit". Pentru că legea scrisă nu are, din punct de vedere logic, plenitudinea necesară, judecătorul are dreptul şi datoria de a proceda la un examen ştiinţific liber, analizînd „datul" pentru a realiza „construitul". Există patru categorii de asemenea „date": datele reale, datele istorice, datele raţionale şi datul real.4 3. Tendinţa actuală este de a explica şi concepe dreptul, considerînd că în conţinutul său intră factori complexi, atît normativi, cît şi sociali, so1 2 3 4

Ştefan Georgescu, Opera citată, pag. 162. Idem. Ion Vlăduţ, Opera citată, pag. 47. Philippe Malaurie, Opera citată, pag.317.

-S 218 ir

Teoria generală a dreptului şi statului

Iuţii care oferă răspunsuri pentru mobilitatea dreptului ca urmare a schimbărilor survenite în societate.1 Ştiinţific s-a dovedit că, în studiul dreptului, conţinutul nu poate fi disociat Sfarmă. Forma dreptului are în vedere modul de exprimare a normelor juridice. Ea desemnează modul de structurare şi organizare a elementelor lui de conţinut, precum şi modul acestuia de exteriorizare. Forma dreptului are două dimensiuni (laturi): forma internă şi forma externă. Forma internă a dreptului reprezintă chiar sistemul dreptului în complexitatea sa, părţile constitutive ale acestuia, gruparea normelor juridice ce formează acest tot întreg (sistemul) pe ramuri, subramuri, instituţii juridice, coraportul şi interacţiunea acestora. Forma exterioară (externă) a dreptului poate fi analizată din mai multe puncte de vedere: a) din punct de vedere al modalităţilor de exprimare a voinţei legiui torului - izvoarele dreptului; b) din punct de vedere al modalităţilor de sistematizare a legislaţiei - codificării incorporării etc.; c) din punct de vedere al modalităţilor de exprimare a normelor de drept în diferite acte normativ juridice ale autorităţilor publice legi, ordonanţe, hotărîri, decrete etc.2

1. Explicaţi sensul cuvîntului „drept". 2. Cum poate fi definit dreptul? 3. Cum a evoluat ideea dreptului pe parcursul istoriei? Faceţi o ca racteristică comparativă a conceptului dreptului. 4. Definiţi factorii de configurare a dreptului şi faceţi o caracteristi că amplă categoriilor principale de factori. 5. Esenţa dreptului, semnificaţia şi importanţa ei. 6. Caracterizaţi conţinutul dreptului, în ce legătură şi interacţiune se află esenţa şi conţinutul dreptului? 7. Ce caracterizează forma dreptului? 8. Caracterizaţi coraportul categoriilor „esenţa", „conţinutul", „for ma dreptului". 1

Ion Dogaru, Opera citată, pag. 80. Diferite aspecte ale formei dreptului vor fi obiect de analiză în continuare. Vezi, spre exem plu, capitolele: Izvoarele dreptului, Tehnica juridică, Sistemul dreptului. 2

-= 219

&

Boris Negru, Alina Negru

Interpretaţi următoarele gînduri ale lui Pascal, Blaise (1623-1662): a) „Nu vedem nimic drept sau nedrept, care sa nu-şi schimbe calitatea o dată cu schimbarea locului, trei grade de latitudine răstoarnă toată jurisprudcnţa, un meridian hotărăşte în privinţa adevărului; după cîţiva ani de privi legiu, legile fundamentale se schimbă; dreptul îşi are perioadele lui, pătrun derea în Leu a lui Satura ne arată originea cutărei crime. Ridicolă dreptate, mărginită de un rîu. Adevăr dincoace de Pirinei, eroare dincolo". b) „Ce himeră mai este şi omul? Ce inovaţie, ce monstru, ce haos, ce ghem de contradicţii, ce minune! Judecător a toate, neghioabă rîmă, deţinător al adevărului, cloacă de erori şi incertitudini, fală şi deşeu al creaţiunii! Află, fiinţă trufaşă, ce paradox eşti pentru tine însuţi! Umileşte-te, raţiune neputincioasă, amuţeşte, fire nemernică, ia aminte că omul este mult deasupra omului şi află de la stăpînul tău cine eşti cu adevărat, fiindcă nu ştii. Ascultă-1 pe Domnul!"

Literatura recomandată:___________________________ H

1. Ion Craiovan, Doctrina juridică, Bucureşti, 1999. 1. Ion Craiovan, Tratat elementar de teoria generală a dreptului, Bucu reşti, 2001. 2. Ion Dogaru, Teoria generală a dreptului, Craiova, 1998. 2. Mircea Djuvara, Teoria generală a dreptului (Enciclopedia juridică). Dreptul raţional, izvoare şi drept pozitiv, Bucureşti, 1995. 3. Ştefan Georgescu, Filosofia dreptului. O istorie a ideilor din ultimii 2500 de ani, Bucureşti, 2001. 3. G. W. F. Hegel, Principiilefilosofiei dreptului, Bucureşti, 1969. 4. Kant, Immanuel, Scrieri moral-politice, Bucureşti, 1991. 5. Hans Kelsen, Teoria generală a statului, Bucureşti, 1928. 6. Philippe Malaurie, Antalogia gîndirii juridice, Bucureşti, 1996. 10. Dumitru Mazilu, Teoria generală a dreptului, Bucureşti, 2000. 10. Radu I. Motica, Gheorghe Mihai, Teoria generală a dreptului, Bucu reşti, 2001 11. Nicolae Popa, Teoria generală a dreptului, Bucureşti, 2002 11. Nicolae Popa, Ion Dogaru, Gheorghe Dănişor, Dan Claudiu Dănişor, Filosofia dreptului. Marile curente, Bucureşti, 2002 12. Alexandru Vallimărescu, Tratat de enciclopedia dreptului, Bucureşti, 1999. 12. Giorgio Del Vecchio, Lecţii defilosofie juridică, Bucureşti, 1993. 13. Costică Voicu, Teoria generală a dreptului, Bucureşti, 2002.

220 &

Scop, ideal şi funcţie în drept |S|K§S W^^^^^

• CÎ' litî'ii

Scopul dreptului. Rolul dreptului în societate. Funcţiile dreptului: concept, clasificări, caracteristică generală, importantă teoretică şi practică. Finalităţile dreptului. Valorile în drept.

9J. Scopul dreptului Termenul „scop" desemnează: ţinta către care tinde cineva; ceea ce îşi propune cineva să înfăptuiască,1 „Problematica scopului - ca stare viitoare, anticipată şi dorită, produs al acţiunii umane voluntare - cît şi a idealului - ca reprezentare a perfecţiunii într-un domeniu dat, model mereu rîvnit dar niciodată atins în întregime - se împletesc pe teren juridic, nu pot fi rupte de un context teoretic proxim ce vizează definirea dreptului însuşi, a locului şi rolului său în lume..."2 - susţine, pe bună dreptate, profesorul român Ion Craiovan. Din definiţiile dreptului, nominalizate de noi anterior, rezultă că dreptul, ca fenomen social complex, îşi îndeplineşte rolul ce-i revine, reglementînd conduita oamenilor şi orientînd activitatea oamenilor în conformitate cu interesele generale ale societăţii. Activitatea oamenilor, supusă unei reglementări juridice, urmăreşte întotdeauna anumite, scopuri. Ar fi absurd ca cineva să facă ceva fără nici un fel de scop. în această ordine de idei, Mircea Djuvara menţiona: „Nu numai în conştiinţa omenească stă necesitatea unui scop pentru toate acţiunile noastre, ceea ce se numeşte o teleologic, dar, chiar la animale, toate faptele, conştient sau inconştient, se îndreaptă către un scop. A presupune că s-ar face un act fără scop este o absurditate, într-o imagine foarte pregnantă Ihering spune: „A încerca să explici dreptul prin acţiuni fără scop, este aceeaşi faptă ca aceea a unui baron Munchhausen care, căzut într-o baltă de noroi, încerca să iasă de acolo, trăgîndu-se de barbişon. Dreptul nu se poate explica fără un scop al acţiunilor umane".3 Dar, dacă e aşa, dacă fiecare acţiune, după cum zice Ihering, reprezintă un scop, atunci, ca prima aparenţă cel puţin, acţiunea, se explică prin egoismul individual. Dacă cineva urmăreşte un scop, este că vrea ceva pentru sine şi ca atare acţiunea are la bază interesul individual. Interesul acesta care stă la baza oricărei acţiuni omeneşti, se afirmă, în mod fizic prin lupta pentru conservarea existenţei noastre şi se afirmă în mod economic prin lupta noastră pentru cîştigarea unui cît mai larg patrimoniu. 1 2 3

Dicţionarul limbii române moderne, pag. 750. Ion Craiovan, Tratat elementar de teoria generală a dreptului, pag. 119. Mircea Djuvara, Opera citată, pag. 124-125.

-l 222 t-

Teoria generală a dreptului şi statului

Dar se întîmplă aici, observă Ihering, ceva interesant. Scopul egoist al individului nu-1 serveşte numai pe el, nu este numai un scop subiectiv, un interes al lui, ci are ca efect satisfacerea unei utilităţi mai generale a societăţii. Fără să-şi dea seama fiecare lucrează astfel pentru societatea în care trăieşte.1 „Individul nu există în adevăr numai pentru el", zice Ihering, „el este solidar cu societatea ..."şi realizează astfel „scopul suprem al existenţei sale".2 Din cele spuse rezultă că dreptul, în viziunea lui Ihering, are ca scop să asigure condiţii de viaţă în societate. O altă viziune asupra scopului dreptului o are profesorul Alexandru Văllimărescu. Rolul dreptului constă în „ reglementarea raporturilor între oameni, evitarea şi aplanarea conflictelor între ei... Această idee se poate rezuma într-o formulă mai simplă şi mai sugestivă: dreptul urmăreşte realizarea armoniei sociale".3 Este fatal ca interesele indivizilor să fie în conflict unele cu altele şi de aceea intervine dreptul spre a realiza echilibru, armonia lor. „Deci - concluzionează A. Văllimărescu - scopul dreptului este realizarea unui echilibru de interese, din care să rezulte armonia socială"? în ce mod realizează dreptul acest echilibru, această armonie? Prin jocul a doi factori a căror importanţă variază după epoci: „un factor de ordin moral, ideal, ideea de justiţie"; „un factor de ordin practic, utilitar, ideea de ordine". Dreptul nu este altceva decît o tranzacţie între aceste două elemente, în tot cursul istoriei, lupta se dă între justiţie şi ordine, triumfînd cînd una, cînd cealaltă. Ordinea învinge în cele din urmă, integrîndu-şi sau nu noi elemente de justiţie, în afară de epocile de anarhie, fenomen patologic în istoria societăţii. Aceasta nu poate exista fără ordine şi de multe ori triumfa în detrimentul justiţiei, în interesul societăţii. în această ordine de idei, Alexandru Văllimărescu continuă cu o referinţă la Ihering: „Despotismul cel mai desfrînat dă încă imaginea unui stat; el este încă un mecanism al forţei sociale. Anarhia nu! Căci aceasta este neputinţa puterii politice, este o stare antisocială, descompunerea, disoluţia societăţii. Cine o răpune, oricum ar fi, prin foc sau sabie, oricine, uzurpator sau cuceritor a bine meritat de la societate; căci orice formă de ' Mircea Djuvara, Opera citată, pag. 125. Ibidem, pag. 128. 3 Alexandru Văllimărescu, Opera citată, pag. 68. 4 Idem. 2

^ 223 &

l Boris Negru, Alina Negru

stat, oricît de detestabilă ar fi, este încă preferabilă absenţei complete de organizare socială".1 Din rezumatul viziunii profesorul Alexandru Văllimărescu rezultă că armonia socială ideală va fi doar atunci, cînd există echilibru de interese, bazat pe ordine şi justiţie, pe ideea de respect a individualităţii şi al binelui comun, al interesului social. în ceea ce ne priveşte, considerăm că dreptul poate să-şi atingă scopul doar cu condiţia că este un factor real al progresului social şi al echilibrului în relaţiile interumane. împărtăşim conceptul profesorului Dumitru Mazilu, care menţionează: „Scopul şi rolul dreptului îşi găsesc expresia, în modul cel mai elocvent în garantarea juridică a afirmării personalităţii umane, în împlinirea dezideratelor şi intereselor legitime ale tuturor fiinţelor umane. Pedepsind tot ceea ce contravine acestor exigenţe fireşti, dreptul promovează idealurile de dreptate şi justiţie atît de apropiate sufletului omenesc".2

92, Funcţiile dreptului Termenul „funcţie" vine de la latinescul „functio" care se traduce prin „muncă", „deprindere", „îndeplinire". La acest termen, în ultimul timp, se apelează tot mai frecvent, deoarece e imposibil de a caracteriza vreun fenomen social la justa sa valoare dacă nu vom înţelege cum fenomenul dat activează, lucrează, funcţionează. Funcţiile permit caracteristica mai amplă a esenţei şi destinaţiei fenomenului. Problema funcţiilor dreptului e o problemă relativ nouă. Ani în şir problemei date nu i-a fost acordată atenţia respectivă, considerîndu-se că dreptului îi revin aceleaşi funcţii ca şi starului. O asemenea interpretare însă nu s-a încununat de succes. Deşi statul şi dreptul sînt indisolubil legate între ele aceasta încă nu înseamnă că ceea ce-i caracteristic statului în mod automat poate fi atribuit dreptului şi invers. Fiecărui din ele îi sînt specifice anumite caracteristici şi trăsături proprii. Din aceste considerente, în teoria contemporană a dreptului conceptul de funcţie este utilizat în cercetările şi analizele funcţionale ale dreptului. Dreptul are ca scop disciplinarea societăţii umane. Acest scop este servit de o mulţime de funcţii, în literatură pot fi întîlnite mai multe definiţii ale funcţiilor dreptului. în ştiinţele care se ocupă cu analiza sistemelor care se autoorganizează în raport cu finalităţile lor (cum este şi societatea), funcţia reprezintă con1 2

Alexandru Văllimărescu, Opera citată, pag. 70. Dumitru Mazilu, Opera citată, pag. 152.

•m 224 &

Teoria generală a dreptului şi statului tribuţia pe care un element o aduce la satisfacerea unei cerinţe a sistemului din care face parte, contribuţia la menţinerea şi dezvoltarea acestuia".1 Referindu-se la funcţiile dreptului ca element al sistemului social global, Ion Vlăduţ consideră că „acestea vor privi contribuţia subsistemului juridic la menţinerea şi dezvoltarea societăţii", în acest caz dreptul e privit" ca parte integrantă, ca subsistem al societăţii, în calitatea lui de realitate socială care cuprinde: normele juridice, ideile, teoriile, concepţiile şi doctrinele privitoare la drept; elementele afective şi voliţionale cu conţinut juridic, raporturile şi situaţiile juridice şi, nu în ultimul rînd, „agenţii", „actorii" dreptului (atît instanţele care elaborează dreptul, cît şi subiectele raporturilor juridice)".2 Acceptînd, în principiu, definirea funcţiilor dreptului, considerăm exagerată concepţia autorului în ceea ce priveşte elementele constitutive ale conţinutului dreptului. Profesorul Radu I. Motica consideră că „prin funcţie a dreptului înţelegem valorificarea atributelor lui în vederea menţinerii ordinii sociale, a echilibrului şi păcii sociale".3 Profesorul Costică Voicu defineşte funcţiile dreptului „ca acele activităţi concrete pe care le desfăşoară (le execută)dreptuî pentru a-şi realiza scopul său fundamental, acela de a reglementa conduita oamenilor şi de a asigura ordinea în societate potrivit voinţei generale".4 Profesorul Nicolae Popa propune următoarea definiţie: „Funcţiile dreptului sînt acele direcţii (orientări) fundamentale ale acţiunii mecanismului juridic, la îndeplinirea cărora participă întregul sistem al dreptului (ramurile, instituţiile, normele dreptului), precum şi instanţele sociale special abilitate cu atribuţii în domeniul realizării dreptului".5 în ceea ce ne priveşte considerăm că funcţiile dreptului sînt direcţiile fundamentale de activitate a dreptului în ansamblu şi a elementelor sale constitutive în vederea realizării scopului propus pentru asigurarea unui echilibru dintre interesele personale şi cele generale din care să rezulte armonia socială şi triumful ordinii şi justiţiei. Funcţiile dreptului caracterizează rolul activ şi multilateral al dreptului în viaţa şi activitatea societăţii, din punct de vedere al destinaţiei principale a dreptului. ' Dicţionar de sociologie, Coord. Cătălin Zamfir, Lazăr Vlăsceanu, Bucureşti, 1993, pag. 262. 2 3 4 5

Ion Vlăduţ, Opera citată, pag. 170. Radu I. Motica, Gheorghe Mihai, Opera citată, pag. 61. Costică Voicu, Opera citată, pag. 117. Nicolae Popa, Opera citată, 1992, pag. 80.

-Ş 225 &

Boris Negru, Alina Negru

In opiniile diverşilor autori, funcţiile dreptului nu se prezintă uniform, ele cuprinzînd, după cum vom vedea, o largă diversitate. Profesorul Dan Banciu, analizînd funcţiile dreptului dmtr-o perspectivă sociologico-juridică, apreciază că „dreptul urmăreşte două scopuri: a) de a formula reguli de comportare prin stabilirea unor roluri; b) de a face ca regulile să fie observate, prin utilizarea unor mijloace capabile să asigure ordinea socială şi să fie respectate aşteptările indivizilor. Limitînd şi controlînd acţiunile şi conduitele sociale şi individuale - continuă autorul - dreptul îndeplineşte o funcţie de ordine şi integrare".1 Doctorul în drept Ion Vlăduţ consideră că „dreptul îşi exercită rolul său de instrument al controlului social, în principal, printr-o funcţie normativă şi o funcţie de transpunere a sistemelor normelor juridice în realitatea socială".2 Profesorul Nicolae Popa relevă patru funcţii importante ale dreptului: funcţia de instituţionalizare sau formalizarea juridică a organizării socialpolitice; funcţia de conservare, apărare şi garantare a valorilor fundamentale ale societăţii; funcţia de conducere a societăţii; funcţia normativă.3 Aceeaşi poziţie o împărtăşeşte şi profesorul Ion Dogaru.4 Profesorul Dumitru Mazilu caracterizează asemenea funcţii ale dreptului, cum ar fi: funcţia de reglementare a conduitei umane; funcţia de apărare a valorilor fundamentale ale societăţii.5 Profesorul Costică Voicu face o analiză analitică a următoarelor funcţii ale dreptului: a) funcţia de instituţionalizare sau formalizare juridică a organizării social-politice; b) funcţia de conservare, apărare şi garantare a valorilor fundamenta le ale societăţii; c) funcţia de conducere a societăţii; d) funcţia normativă a dreptului; e) funcţia preventivă a dreptului.6 O asemenea diversitate de păreri asupra activităţii funcţionale a dreptului rezultă din complexitatea dreptului ca fenomen social şi din sensul, fina' Dan Banciu, Control social şi sancţiuni sociale, Bucureşti, 1982, pag. 31-32. Ion Vlăduţ, Opera citată, pag. 172, 3 Nicolae Popa, Opera citată, 2002, pag. 124-126. 4 Ion Dogaru, Opera citată, pag. 124-127. 5 Dumitru Mazilu, Opera citată, pag. 158-163. 6 Costică Voicu, Opera citată, pag. 118-121. 2

-= 226 m-

Teoria generală a dreptului şi statului

litatea şi dinamica tuturor elementelor constitutive ale dreptului. O analiza analitică a conceptelor evidenţiate mai sus ne convinge în faptul că autorii, direct sau indirect, într-o măsură mai mare sau mai mică, vorbesc despre aproape aceleaşi lucruri, care, în esenţă, şi caracterizează funcţionai dieptul. Considerăm că la funcţiile principale ale dreptului se atribuie următoarele: • funcţia de instituţionalizare juridică a organizării social-politice; • funcţia de conservare, apărare şi garantare a valorilor fundamenta le ale societăţii; « funcţia de conducere a societăţii; • funcţia normativă; • funcţia informativă; • funcţia educativă. Funcţia de instituţionalizare juridică a organizării social-politice Se manifestă prin faptul că dreptul, prin normele sale, reglementează organizarea autorităţilor publice ale statului, atribuţiile lor, coraportul autorităţilor publice, modalitatea de exercitare a celor trei puteri dintr-un stat: puterilor legislativă, executivă şi judecătorească. însemnătatea acestei funcţii rezultă şi din faptul că prin intermediul dreptului sînt consfinţite principiile care guvernează organizarea politicoetatică a Republicii Moldova, cum ar fi: Suveranitatea poporului; exercitarea suveranităţii poporului prin reprezentanţii săi şi prin referendum; pluralismul politic; principiul separaţiei puterilor în stat; principiul autonomiei locale şi al descentralizării; orientarea întregului proces de organizare politico-etatică în direcţia atingerii scopurilor ce reies din interpretarea Constituţiei Republicii Moldova şi a documentelor politico-ideologice care au stat la baza adoptării ei; principiul statului de drept. Funcţia de conservare, apărare şi garantare a valorilor fundamentale ale societăţii Abordarea dreptului prin prisma valorilor înseamnă a scoate în evidenţă acele valori pe care societatea dată le promovează, le ia sub controlul său strict pentru a fi promovate. Fiecare comunitate umană îşi are sistemul său propriu de valori. Evoluţia istorică a societăţii duce la modificări în ceea ce priveşte criteriile de valorizare şi ierarhia acestor valori. Totodată „pot fi remarcate existenţa unor valori general-umane, valori care răspunzînd unor trebuinţe (nevoi şi aspiraţii) universale ale tuturor oamenilor, aceştia le-au valorizat (preţuit şi dorit) şi valorificat indiferent de timpul istoric. -t 227 6-

Boris Negru, Alina Negru

Dreptul implică o ierarhie de valori fără de care consistenţa sa va fi inexplicabilă, însă cît priveşte găsirea valorii unice, şi ultime, dar şi a ansamblului „construcţiei valorice", filosofia şi doctrina juridică relevă un adevărat caleidoscop: binele (Platon); justiţia (Aristotel); ordinea (Cicero); pacea (Sf. Augustin); binele comun (Sf. Thomas); puterea (Machiavelli); certitudinea (Bacon); securitatea (Hobbes); egalitatea — democraţia (Rousseau); libertatea (Kant); utilitatea generală (Bentham); statul (Hegel); previziunea (Comte); solidaritatea (Duguit)".1 Conţinutul acestei funcţii şi prezentarea ei mai rezultă şi din asemenea idei, după cum urmează: • dreptul se înfăţişează ca un sistem de norme juridice chemate să asigure procesul dezvoltării sociale, prin ocrotirea şi garantarea or dinii constituţionale, proprietăţii, statului şi individului; • dreptul prin mijloacele sale specifice apără viaţa în comun împotriva eventualelor excese individuale şi asigură securitatea persoanei; « dreptul asigură coeziunea interioară a colectivităţii, prevenind dezorganizarea, anarhia; • dreptul stabileşte principiile de bază ale convieţuirii sociale; • dreptul ocroteşte valorile care sînt legate nemijlocit de funcţiona rea normală a mecanismelor sociale.2 Nu putem trece cu vederea nici faptul că Constituţia Republicii Moldova, de asemenea, evidenţiază o serie de valori, ridicîndu-le la rang de valori supreme. Astfel, alin. (3) al art. l al Constituţiei proclamă: „Republica Moldova este un stat de drept, democratic, în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile lui, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme şi sînt garantate" (subl. ne aparţine - aut.). Funcţia de conducere a societăţii Dreptul este cel mai important instrument de realizare a conducerii sociale, a scopurilor social-politice pe care societatea şi le propune. Esenţa acestei funcţii se manifestă prin următoarele: • actul normativ juridic este în fapt un act de conducere a societăţii prin drept. El scoate în evidenţă scopurile şi năzuinţele sociale, călăuzind activitatea tuturor subiecţilor de drept; • dreptul apare ca o tranziţie între diferitele interese, adesea contra dictorii, ale căror arbitru suprem este; 1 2

Ion Craiovan, Doctrina juridică, pag. 29-30. Ion Dogaru, Opera citată, pag. 125. -^ 228 t-

Teoria generală a dreptului şi statului

• dreptul cîrmuieşte relaţiile subiecţilor individuali sau colectivi, stabilind drepturile, libertăţile şi obligaţiunile tuturor; » dreptul cuprinde în sine nu pur şi simplu aprecieri normative, el apare ca un ordin, un comandament, cărora trebuie să se supună toţi subiecţii dreptului, inclusiv statul şi autorităţile lui. Funcţia normativă Această funcţie derivă din necesitatea subordonării acţiunilor individuale faţă de conduita tip prescrisă prin normele juridice. Subliniind prin normele juridice modalitatea de comportare a organelor statului, organizaţiilor obşteşti, a cetăţenilor, statul, în acelaşi timp, verifică în ce măsură acest comportament prescris se realizează în practică. E important ca normativi tatea juridică să fie completată cu normativitatea socială. Efectul acestei funcţii constă în următoarele: • prin intermediul normelor juridice se creează drepturi şi obligaţii care materializează diferite relaţii, interese, scopuri şi idealuri sociale, stimulîndu-le pe cele dezirabile şi sancţionînd pe cele indezirabile; • se asigură sociabilitatea umană prin dirijarea în mod consecvent a acţiunilor şi conduitelor individuale, creînd astfel o „logică" a acestora, orientativă pentru membrii societăţii; • se evită conflictele şi tensiunile prin limitarea reciprocă a voinţelor individuale şi se asigură întărirea coeziunii colective; • se întăresc sentimentele de solidaritate socială şi securitatea indivi zilor în raport cu eventualele agresiuni sau acte de violenţă care ar putea fi exercitate asupra lor.1 Funcţia informativă Reflectînd realitatea în normele juridice se acumulează cunoştinţe despre viaţa multilaterală a societăţii, despre problemele stringente ale societăţii. Dreptul concentrează în sine schimbările ce au loc în societate. Ţinînd cont de normele juridice în vigoare, putem trage concluzii pentru a aprecia principiile orînduirii sociale şi de stat, structura politică a societăţii, caracterul relaţiilor economice, nivelul de democratizare a societăţii etc. Ca urmare, din normele juridice putem culege o informaţie amplă despre societatea dată la acea sau altă etapă de dezvoltare. Făcînd cunoştinţă cu actele legislative ale unui stat, capeţi nu mai puţină informaţie, decît cea care se conţine în anumite tractate ştiinţifice. 1

Sorin M. Rădulescu, Homo sociologicus. Raţionalitate şi iraţionalitate în acţiunea umană, Bucureşti, 1994, pag. 59.

-t 229 =-

Boris Negru, Alina Negru De exemplu, e greu de apreciat informaţia ce se conţine în Constituţia Re publicii Moldova: „Republica Moldova este un stat suveran şi independent, unitar şi in divizibil" (alin. (1), art. 1); „în Republica Moldova puterea legislativă, executivă şi judecătorească sînt separate şi colaborează în exercitarea pre rogativelor ce le revin, potrivit prevederilor Constituţiei „ (art. 6); „Economia Republicii Moldova este economia de piaţă, de orientare socială, bazată pe proprietatea privată şi pe proprietatea publică, antrenate în concurenţă liberă" (alin. (1) art. 126); „Moneda naţională a Republicii Moldova este leul moldovenesc" (alin. (2), art. 130); etc. Astfel, din ansamblul normelor juridice ale statului rezultă realitatea juridică a societăţii. Incontestabil, informaţia căpătată în urma studierii normelor juridice nu va fi deplină şi corectă, dacă nu vom ţine cont şi de faptul, cum normele juridice din ţara respectivă sînt realizate, transpuse în viaţă.

Funcţia educativă Adoptînd normele juridice statul, asigură cadrul organizatoric necesar activităţii spirituale şi pune la dispoziţia oamenilor o serie de mijloace culturale şi spirituale prin intermediul cărora se realizează educaţia. Dreptul, prin normele sale, ocroteşte valorile spirituale şi culturale care sînt legate nemijlocit de funcţionarea normală a mecanismelor sociale. Ele stabilesc normele convieţuirii sociale, orientîndu-i pe oameni ca aceste norme să devină dominante. Chiar şi în cazul aplicării sancţiunilor, scopul următor e de a preveni în viitor abateri de la normele juridice, de a educa şi reeduca persoanele.

în ştiinţa contemporană cucereşte tot mai mult teren concepţia conform căreia creaţia de valori este considerată ca o coordonată esenţială a acţiunii umane, o dimensiune a umanului. Fiecare comunitate umană, fiecare epocă istorică îşi au sistemul lor propriu de valori, în această ordine de idei, se pune întrebarea, ce prezintă valoarea propriu-zisă şi prin ce ea se caracterizează. Pentru a proceda la definirea valorii, se impun cîteva precizări preliminare: a) valorile nu sînt concepte. Oricîte raţionamente ar face cineva, nu poa te explica de ce îi place muzica lui Verdi sau sculptura lui Brîncuşi; b) valorile nu sînt lucruri. Ele constituie o lume aparte de cea a lu crurilor, o lume de sensuri care o dublează pe cea a obiectelor fizi ce. Valorile nu se pot confunda cu purtătorii lor materiali. Marmura -â 230 t-

Teoria generală a dreptului şi statului

unei statui nu este o valoare, nici măcar figura sculptată în ea, ci doar semnul ei; c) valorile nu sînt fenomene psihice, chiar dacă sînt strîns legate de dorinţele subiectului uman; d) valorile nu sînt obiecte ideale, asemeni modelelor din fizica teore tică.1 Valorile sînt calităţi pe care le capătă pentru om anumite elemente ale realităţii. Valoarea exprimă preţuirea acordată de om, de o colectivitate umană unor obiecte, fenomene, procese, acţiuni etc. Din aceste considerente, valoare poate fi definită ca „acea relaţie socială în care se exprimă preţuirea acordată unor lucruri, însuşiri, procese, acţiuni de către o comunitate umană în virtutea unor corespondenţe cu necesităţile sociale şi idealurile generate de acestea".2 Domeniul valorilor se caracterizează printr-o pluralitate de valori şi de raporturi reciproce. După natura domeniului, deosebim aşa valori, cum ar fi: • valori economice (avuţie, proprietate, bunăstare, prosperitate); • valori politice (democraţie, libertate, pluralism); • valon juridice (dreptate, legalitate, responsabilitate); • valori morale (bine, cinste, datorie, omenie); • valori artistice (frumos, comic, tragic, sublim); • valori ştiinţifice (adevăr, certitudine, obiectivitate); • valori filosofice (înţelepciune, fericire, umanism, ideal); • valori religioase (sacru, divin).3 Specificul valorilor juridice constă în următoarele: a) valorile juridice se prezintă cu un grad mai ridicat de obiectivitate şi sînt bilaterale, accentul căzînd pe relaţiile dintre indivizi; b) valorile juridice au un caracter coercitiv. E vorba de o coerciţie prin sancţiune, deci de norme care prevăd în mod obligatoriu sanc ţiunea în cazul în care ele sînt încălcate; c) o altă caracteristică a valorilor juridice este imperativitatea; d) în sfirşit, poate fi evidenţiată şi trăsătura de generalitate a valorilor juridice.4 în viziunea autorului loan Biriş, „lumea valorilor este organizată piramidal, în vîrful piramidei se află valorile intrinsec, valorile - scop, 1 2 3

4

Nicolae Râmbu, Introducere în filozofie, Iaşi, 1993, pag. 221-222. Constantin Stroe, Opera citată, pag. 213. Ibidem, pag. 215.

loan Biriş, Valorile dreptului şi logica intenţională, Arad, 1996, pag. 115-118. -= 231 P-

Boris Negru, Alina Negru cele care conferă unitate, iar la baza piramidei găsim diversitatea valorică, multiplicitatea domeniilor în care se încarnează unitatea. Această structură este proprie şi domeniului dreptului. Conform acestei structuri, putem spu ne că în sfera dreptului avem cîteva valori fundamentale, pe care le aflăm, de regulă, încarnate în Constituţie (cînd e vorba de statele modeme) sau în cutumă (cînd e vorba de societăţile arhaice) şi o multiplicitate de valori instrumentale, care au menirea de a regla viata de zi cu zi a membrilor comunităţii în funcţie de comandamentele principale ale valorilor intrinseci".1 In viziunea autorului citat, sfera dreptului este alcătuită din cîteva valori fundamentale şi dintr-o pluralitate de valori instrumentale, puse în slujba celor dintîi. Valoarea cardinală este dreptatea, iar valorile juridice satelite sînt: legalitatea, legitimitatea, echitatea, imparţialitatea, clementa etc. în viziunea profesorului Ion Craiovan, „expresia concentrată a unui sistem valoric care orienteză dreptul ar putea fi demnitatea umană, în sen sul cel mai larg, ca respect al condiţiei umane în toată varietatea sa." 2 Pronunţîndu-ne pentru conceptele reflectate mai sus, credem că valoarea juridică cardinală, esenţială îşi găseşte expresia în garantarea juridică a afirmării personalităţii umane. Dar o asemenea afirmare e de neconceput fără dreptate, fără un respect necondiţionat al personalităţii umane.

9.4. Finalităţile dreptului Cuvîntul finalitate este interpretat ca un scop în vederea căruia se desfăşoară o activitate.3 Din această perspectivă, profesorul Ion Craiovan consideră că „conceptul de finalitate definit în mod tradiţional ca „orientare spre un anumit scop" are virtuţi unificatoare, conexînd scopul cu o anumită procesualitate care poate conţine principii directoare apte să ghideze succesiunea unor scopuri spre ideal".4 In literatura juridică se remarcă neglijenţa prea adeseori a studierii finalităţii dreptului. Conceptul de finalitate este deseori invocat, dar foarte puţin explicat. Nu poate fi contestat faptul că locul şi rolul dreptului poate fi mai bine apreciat, dacă mai aprofundat vom cerceta problema finalităţilor lui, destinaţiei sale. în legătură cu aceasta, Eugeniu Speranţia, unul din distinşii filosofi ai dreptului, menţiona: „Ceea ce determină dreptul în to1 2 3 4

loan Biriş, Opera citată, pag. 113. Ion Craiovan, Opera citată, pag. 30. Dicţionarul limbii române moderne, pag. 304. Ion Craiovan, Tratat elementar de teoria generală a dreptului, pag. 124.

•m 232 =-

Teoria generală a dreptului şi statului

f

talitatea sa nu stă... numai în trecutul său istoric, în condiţiile determinante ale apariţiunii sale şi în notele definiţiei sale logice ci, în mai mare măsură, in destinaţia sa ideală".1 Evident că apare întrebarea: ce înţelegem prin finalităţile dreptului? Pronuntîndu-se asupra acestei probleme, profesorul Ion Craiovan consideră că „finalităţile dreptului... desemnează un model dezirabil de evoluţie a realităţilor juridice care să satisfacă nevoile şi aspiraţiile individului uman, cerinţele progresului SOCial în acord CU valorile unui timp istoric, model care să contribuie la promovarea specificităţii dreptului dar şi la evitarea denaturării sale ca mijloc al reglementării sociale, la maximizarea prestaţiei sale în raport cu individul şi societatea, la concentrarea sa cu alte sisteme de norme sociale".2 Trecerea în revistă a principalelor concepţii despre finalităţile dreptului ne conving în faptul că finalitatea constituie un concept integrator, complex ce întruneşte în sine scopul, idealul şi funcţiile dreptului. A aborda problema finalităţilor dreptului înseamnă practic a evidenţia, sub aspect prospectiv, rolul dreptului ca fenomen social. Dreptul este cel care joacă rol, dacă nu determinant, important în: « asigurarea coerenţei, funcţionării şi autoreglării sistemului social; • configurarea, desfăşurarea, ordonarea, orientarea relaţiilor sociale fundamentale; • soluţionarea conflictelor relaţiilor interumane, a realizării justiţiei unui anumit timp istoric; « represiunea şi prevenirea faptelor antisociale; • apărarea demnităţii umane, a drepturilor şi libertăţilor fundamenta le ale omului; • apărarea şi promovarea valorilor sociale; • realizarea unui proiect social dezirabil; • realizarea progresului contemporan.3 Vedem aşadar că este extrem de dificil să distingem o finalitate concretă. Dat fiind complexitatea dreptului ca fenomen social se impune şi multiplicitatea finalităţilor dreptului. Mai mult ca atît, cercetările despre finalităţile dreptului la nivelul integrităţii sale presupun investigarea finalităţilor dreptului la nivel de ramură, subramură, instituţie juridică. 1

Eugeniu Speranţia, Principii fundamentale de filozofie juridică, Cluj, 1936, pag. 4.

2 îon Craiovan, Opera citată, pag. 125. 3 Ibidem, pag. 129.

-Ş 233 t-

Boris Negru, Alina Negru

Subiecte de evaluare: 1. Ce se înţelege prin scopul dreptului? 2. Daţi o caracteristică scopurilor dreptului la diferite etape de dez voltare istorică. 3. Ce se înţelege prin funcţii ale dreptului? Daţi o clasificare funcţi ilor dreptului. 4. Ce legătură există între scopul şi funcţiile dreptului. 5. Care este importanţa teoretică şi practică a funcţiilor dreptului. 6. Ce constituie valorile juridice? Daţi o caracteristică acestora. 7. Care e importanţa finalităţilor dreptului în determinarea rolului dreptului? 8. Interpretaţi următoarele cuvinte ale lui Ihering: „Un drept dobîndit fără efort este ca şi copilul găsit: îl poate lua (şi abandona) oricine. Mama nu abandonează copilul, popoarele nu abandonează dreptul lor".

Literatura recomandată:

______________________ .B

1. loan Biriş, Valorile dreptului şi logica intenţională, Arad, 1996. 2. Ion Craiovan, Tratat elementar de teoria generală a dreptului, Bucu reşti, 2001. 3. Ion Craiovan, Finalităţile dreptului, Bucureşti, 1995. 4. Ion Dogaru, Teoria generală a dreptului, Craiova, 1998. 5. Mircea Djuvara, Teoria generală a dreptului (Enciclopedia juridică). Drept raţional Izvoare şi drept pozitiv, Bucureşti, 1995. 6. Nicolae Popa, Teoria generală a dreptului, Bucureşti, 2002. 7. Nicolae Râmbu, Introducere în filosofic, Iaşi, 1993. 8. Constantin Stroe, Compendiu defilosofia dreptului, Bucureşti, 1999. 9. Ion Vlăduţ, Introducere în sociologia juridică, Bucureşti, 2000. 10. Alexandru Văllimărescu, Tratat de enciclopedia dreptului, Bucureşti, 1999.

-= 234 =-

Principiile dreptului

Conceptul principiilor dreptului. Delimitare. Principiile fundamentale ale dreptului şi axiomele, maximele şi aforismele. Importanţa teoretică şi practică a principiilor dreptului. Prezentarea analitică a principiilor fundamentale ale dreptului. Consideraţii generale privind principiile unor ramuri ale dreptului.

10.1. Conceptul principiilor dreptului Termenul de principiu îşi are originea în grecescul arhe care desemnează acţiunea de a conduce, dar şi mişcarea de a începe. Substantivul arhon înseamnă ceea ce stă de conducător, de căpetenie, pe cînd arheic este începutul, temei logic al lucrurilor. Latinii au tradus din greaca veche verbul arhe cuprincipium, ceea ce înseamnă început, prim, temei. Din latină principium îşi păstrează intact rădăcina: în română -principiu; franceză -principe; italiană-principia; engleză-principie; msă-prinţip etc.1 Noţiunea filosofică de principiu are două sensuri: a) sensul metafizic: origini prime din care au derivat şi s-au dezvoltat lucrurile; b) sensul epistemologic: supoziţiile fundamentale ale gîndirii, cu noaşterii şi acţiunii. In sens juridic, termenul principiu înseamnă ideile de bază, ideile diriguitoare, călăuzitoare. în literatura juridică principiile dreptului au fost definite în mod diferit. Profesorul Costică Voicu consideră că „principiile fundamentale ale dreptului sînt acele idei generale, diriguitoare care stau la baza elaborării şi aplicării dreptului".2 Profesoara Sofia Popescu defineşte „principiile generale ale dreptului" ca „un ansamblu de idei directoare care fără a avea caracterul precis şi concret al normelor de drept pozitiv orientează aplicarea dreptului şi evoluţia lui".3 în viziunea profesorului Nicolae Popa, „principiile de drept sînt ideile conducătoare (prescripţiile fundamentale) ale conţinutului tuturor normelor juridice".4 Profesorul Ion Dogaru vede în principiile fundamentale ale dreptului „acele idei diriguitoare care se degajă, ca urmare a raportului dintre legea fundamentală şi celelalte legi... şi care se găsesc şi va trebui să se găsească în întregul nostru sistem de drept".5 1

Elena Botnari, Principiile dreptului: aspecte teoretico-practice. Teză de dr. în drept, Chişinău, 2004, pag. 10. 2 Costică Voicu, Opera citată, pag. 100. 3 Sofia Popescu, Opera citată, pag. 163. 4 Nicolae Popa, Opera citată, 2002, pag. 104. 3 Ion Dogaru, Opera citată, pag. 114.

-i 236 &

Teoria generală a dreptului şi statului

Considerăm ca principiile dreptului sînt acele idei (prescripţii) fundamentale, diriguitoare ale sistemului de drept şi ale compartimentelor acestuia, precum şi modalitatea de coordonare a normelor juridice în jurul unei idei călăuzitoare. Principiile dreptului se caracterizează prin următoarele trăsături: a) ele au forţa şi semnificaţia unor norme superioare, generale ce pot fi formulate în textele actelor normative, de regulă, în Constituţii, sau dacă nu sînt formulate expres, sînt deduse în lumina valorilor sociale promovate;1 b) la baza oricărui sistem naţional de drept stau principiile fundamen tale proprii fiecăruia, în acelaşi timp însă anumite principii pot fi caracteristice mai multor sisteme naţionale de drept; c) principiile fundamentale ale dreptului sînt construcţii care servesc drept bază dreptului, ca surse de creare şi aplicare a dreptului; d) principiile dreptului reprezintă reguli foarte generale care reflectă scopurile şi valorile esenţiale pe care le promovează dreptul; e) principiile dreptului stau la baza integrării noilor norme juridice în sistemul dreptului existent; f) principiile dreptului se pot înfăţişa fie sub forma unei axiome, fie sub forma unei deducţii, fie sub forma unei generalizări de fapte experimentale; g) principiile fundamentale ale dreptului se caracterizează printr-o pronunţată afinitate logică între ele. în legătură cu aceasta Eugeniu Speranţia menţiona: „Dacă dreptul apare ca un total de norme soci ale obligatorii, unitatea acestei totalităţi este datorită consecvenţei tuturor normelor, faţă de un număr de principii fundamentale, ele însele prezentînd un maximum de afinitate logică între ele";2 h) principiile dreptului reflectă funcţionarea şi dezvoltarea dreptului. Ele variază, se schimbă conform configuraţiei dreptului după cadrul politic, economic, cultural, naţional, internaţional etc. Principiile sînt valorificate odată cu evoluţia fenomenului juridic, de aceea, principiile dreptului sînt principii de dezvoltare. Sînt reguli ale progresului sistemului şi surse reale ale acestuia. Principiile dreptului „sînt vectorii dezvoltării sistemului juridic, în sensul că ele, progresînd, impulsionează progresul sistemului juridic";3 1 2 3

Ion Craiovan, Tratat de teoria generală a dreptului, pag. 208. Eugeniu Speranţia, Opera citată, pag. 8. Ion Dogaru, Dan Claudiu Dănişor, Gheorghe Dănişor, T Opera citată, pag. 150.

-t 237 t-

Boris Negru, Alina Negru

i) principiile fundamentale ale dreptului stau la baza principiilor de ramură. Acestea din urmă nu numai că se bazează pe cele fundamentale, ci constituie o prelungire, o concretizare a lor; j) principiile dreptului nu sînt create nici de legiuitori, nici de filosofi şi nici de practicieni. Ele sînt doar descoperite de aceştia şi reflectă necesităţile societăţii; k) principiile dreptului reprezintă un factor de stabilitate, adaptare şi integrare în ordinea juridică, iar din punct de vedere al tehnicii juridice ele completează lacunele, corijează excesele şi anomaliile în procesul de integrare şi aplicare a dreptului.

2. Delimitare Pentru înţelegerea conţinutului principiilor de drept este util să le delimităm de conceptele dreptului, de normele juridice şi de axiomele, maximele şi aforismele juridice. « Principiile dreptului sînt strîns legate de categoriile şi conceptele juridice. Această legătură constă în aceea că „respectivele concepte şi categorii juridice servesc ca elemente de mijlocire pentru principiile fundamentale ale dreptului, iar acestea, la rîndul lor, dau conţinut concret categoriilor juridice".1 Se ştie că categoria este noţiunea logică fundamentală care reflectă realitatea obiectivă în modul cel mai general. Categoriile pot avea grade diferite de generalizare şi abstractizare. De exemplu, categoria „normă juridică constituţională" este generată pentru dreptul constituţional, dar e specie a categoriei „normă juridică", care, la rîndul ei, e specie pentru categoria „normă". Dat fiind faptul că categoria „normă juridică constituţională" are importanţă pentru întregimea dreptului constituţional, spunem că este categorie a lui. Ştiinţa dreptului constituţional are categoriile ei, ştiinţa dreptului administrativ are categoriile ei, la fel ştiinţa dreptului civil etc. Prin urmare, categoria „normă juridică" are importanţă pentru orice ştiinţă a dreptului; ea este o noţiune fundamentală şi o vom numi concept juridic. Sistemul ştiinţelor dreptului se constituie dintr-un ansamblu de concepte juridice studiate de Teoria Generală a Dreptului şi Statului. Fără cunoştinţa acestui ansamblu e imposibilă cunoştinţa oricărei categorii şi noţiuni juridice. Nicolae Popa, Opera citată, 2002, pag. 106.

-Ş 238 &

Teoria generală a dreptului şi statului Dar conceptele juridice, la rîndul lor, interacţionează cu alte concepte, De exemplu, „norma juridică", „raport juridic", „răspundere juridică" se conexează cu „norma tehnică", „raport economic", „răspundere politică" etc., de care se delimitează şi cu care au trăsături comune. Conceptele dobîndesc un conţinut concret cu ajutorul principiilor de drept. Anume principiile dreptului sînt acelea care dau funcţionalitate conceptelor şi categoriilor juridice, care asigură concordanţa sistemului juridic în ansamblu cu schimbările care au loc în diversele domenii ale realităţii obiective. « Principiile generale ale dreptului sînt strîns legate şi de normele juridice. Se ştie că normele juridice sînt prescripţii elementare care reglementează relaţiile sociale. Normele juridice se raportează la principiile dreptului în două sensuri: 1. Ele (normele)"materializează", dau viaţă determinată principiilor dreptului. Rezultă că normele juridice conţin şi descriu principiile dreptului. 2. Principiile dreptului îşi realizează conţinutul prin transpunerea în viaţă a conduitei prescrise de normele juridice. Deosebirea normelor juridice de principiile dreptului constă în următoarele: a) valoarea teleologică-explicativă a normelor juridice e mult mai modestă. Normele juridice au ca scop conservarea şi garantarea valorilor sociale, nu dezvăluirea raţiunilor întemeietoare ale exis tenţei acestora; b) valoarea explicativă a principiilor dreptului e mult mai semnifica tivă. Principiile dreptului pătrund în esenţa fenomenelor, explicînd raţiunea cauzală a existenţei, evoluţiei si transformărilor ei. • Principiile fundamentale ale dreptului şi axiomele, maximele şi aforismele. Termenii la care se raportează principiile fundamentale ale dreptului în această relaţie au următorul conţinut: L Axioma semnifică un adevăr fundamental admis fără demonstraţie, fiind evident prin el însuşi. Exemple de axiome ne pot servi: „Acta, non verbal" („Fapte, nu vorbe!" Faptele sînt totdeauna mai convingătoare); „Ebrius, stomachus satur non bene philosophatur" („Omul beat şi cel sătul nu filosofează bine"). 2. Maxima semnifică o gîndire formulată concis, exprimînd un principiu etic sau o normă de conduită. De exemplu: „ Controversias inter se iure ac iudicio disceptanto " („Oamenii să-şi dezbată ne-= 239 =-

Boris Negru, Alina Negru

înţelegerile dintre ei injustiţie şi prin judecată"); ,,Nemo diu gaudet qui indice vincit iniquo " („Nu se bucură mult timp cel care a cîştigat un proces cu un judecător necinstit"). 3. Aforism înseamnă ceva mai mult decît maxima, înseamnă cugetare, sentinţă: „Raramfacit mixturam cum sapientia forma" (Rareori mtîlneşti frumuseţea şi înţelepciunea împreună"). Axiomele, maximele, aforismele nu ţin loc de principii de drept, căci ele sintetizează experienţele juridice şi joacă un rol limitat în interpretarea realităţii juridice. E adevărat, „cum majoritatea maximelor, adagiilor se păstrează în limba latină, unele par a fixa principii; par, fără să fie".1

103. Clasificarea principiilor dreptului O etapă importantă în studierea principiilor dreptului o constituie clasificarea acestora. Este normal să existe un sistem de criterii de clasificare, pentru că astfel se evidenţiază un aspect sau altul al principiilor dreptului. In continuare ne vom referi la unele criterii de clasificare. 1. După gradul lor de generalizare şi sfera lor de acţiune, principiile dreptului se împart în: principii generale, principii ramurale (de ramură) şi principii interramur ale. în doctrina juridică, avînd în vedere criteriul autori tăţii lor, principiile generale care se impun legiuitorului însuşi, avînd valoare constituţională, mai sînt denumite principii fundamentale ale dreptului. 2. Din punct de vedere al conţinutului principiilor dreptului se poate constata eterogenitatea acestora. Ca urmare, principiile dreptului pot fi de inspiraţie filosofică, politică, socială (de exemplu, principiul libertăţii) sau să aibă un caracter preponderent sau chiar exclusiv juridic (de exemplu, principiul legalităţii). 3. După J. L. Bergel, în dependenţă de funcţiile pe care le îndepli nesc principiile generale ale dreptului, putem distinge, pe de o parte, func ţia fundamentală, iar pe de altă parte, funcţia tehnică. Funcţia fundamen tală constă în fundamentarea oricărei construcţii juridice, normele juridice neputînd fi elaborate şi neputînd evolua decît în concordanţă cu principiile generale ale dreptului. Funcţia tehnică este îndeplinită de principii generale, cum sînt principiile de interpretare a normelor şi actelor juridice, avînd ca finalitate asigurarea coeziunii ordinii de drept şi a adecvatei aplicări a dreptului. J Gheorghe C. Mihai, Radu I. Motica, Fundamentele dreptului. Teoria şi filosofici dreptului, Bucureşti, 1997, pag. 124.

-Ş 240 =-

Teoria generală a dreptului şi statului

După genul de funcţie tehnică pe care o îndeplinesc, principiile generale ale dreptului se împart în principii directoare şi principii corective. Directoare sînt acele principii de care depinde ordinea socială, (de exemplu, prezumţia de cunoaştere a legii, principiul egalităţii în faţa legii). Corective sînt principiile în absenţa cărora soluţiile legale ar putea fi nejuste sau neadecvate (De exemplu, principiul bunei credinţe sau principiul că nimeni nu poate să obţină avantaje din propria culpă (Nemo auditur propria suam turpitudinem alejans},1 4. După sfera de aplicare, principiile dreptului pot fi divizate în: a) principii de drept naţional (intern) ce se aplică în cadrul unui stat; b)principii de drept comunitar (supranaţional) ce se aplică în cadrul Comunităţii Europene, cu referinţă la Statele Uniunii Europene; c) principii de drept internaţional ce se aplică în cadrul societăţii internaţionale, cu referire la statele lumii. 5. După diviziunea dreptului, deosebim: a) principii de drept public; b) principii de drept privat. Am prezentat doar unele criterii de clasificare a principiilor dreptului. Evident, ele sînt, şi e firesc să fie, cu mult mai multe. Remarcăm doar faptul, că, în majoritatea absolută a cazurilor, autorii, ca regulă, îşi expun părerile asupra principiilor generale (fundamentale), ramurale (de ramură), interramurale. Anume asupra acestor categorii de principii ne vom pronunţa. Principiile fundamentale (generale) caracterizează întregul sistem de drept. Ele, în acelaşi timp, scot în evidenţă trăsăturile esenţiale ale unui tip istoric de drept, ale unor familii (mari sisteme) de drept contemporane. Principiile ramurale ale dreptului caracterizează o ramură de drept. Ele reprezintă o prelungire, o dezvoltare, o particularizare, o concretizare detaliată a principiilor fundamentale ale dreptului. Principiile interramurale depăşesc cadrul unei ramuri de drept. Ele scot în evidenţă trăsăturile distincte comune a două sau cîteva ramuri de drept. In literatura de specialitate există diverse păreri în ceea ce priveşte concretizarea principiilor generale (fundamentale) ale dreptului. Dintr-o perspectivă contemporană, mai largă (filosofică, politică, socială) şi care are în vedere interdependenţa stat-drept, profesorii loan Ceterchi şi Ion Craiovan se pronunţă asupra asemenea principii ale dreptului, cum ar fi: democratismului puterii, pluralismul politic, separaţia puterilor în stat, independenţa judecătorilor, drepturile omului, pluralismul formelor de proprietate.2 1 2

Sofia Popescu, Opera citată, pag. 166-167. loan Ceterchi, Ion Craiovan, Opera citată, pag. 26.

-Ş 241 t-

Boris Negru, Alina Negru

Profesorul Dumitru Mazilu caracterizează: principiul pluralismului politic, principiul legalităţii, principiul libertăţii, principiul egalităţii, principiul echităţii, principiul justiţiei, principiul bunei-credinţe, principiul îndeplinirii angajamentelor asumate, principiul responsabilităţii.1 Profesorul Nicolae Popa reţine şi analizează ca principii ale dreptului: asigurarea bazelor legale de funcţionare a statului, principiul libertăţii şi egalităţii, principiul responsabilităţii, principiul echităţii şi al justiţiei,2 Profesorii L Dogaru, D. C. Dănişor, Gh. Dănişor nominalizează şi caracterizează: principiul libertăţii, principiul justiţiei, principiul egalităţii, principiul responsabilităţii.3 în viziunea profesorului Radu I. Motică şi Gheorghe Minai, dreptul se fundamentează pe următoarele principii: principiul legalităţii, al libertăţii, al egalităţii, al echităţii, al justiţiei, al responsabilităţii.4 Un studiu analitic asupra principiilor dreptului ne convinge în faptul că ele au un anumit grad de subiectivitate, fiind extrase din dispoziţiile constituţionale sau deduse pe cale de interpretare. De asemenea, ele sînt stipulate în unele documente internaţionale, în lumina celor expuse distingem mai multe principii generale ale dreptului, asupra cărora ne vom referi mai departe.

10.4. Scurtă prezentare analitică a principiilor generale ale dreptului L Principiul asigurării bazelor legale de funcţionare a statului Acesta e un principiu-cheie al oricărui stat. El constituie de asemenea o premisă a existenţei statului de drept, într-o societate democratică puterea nu poate să nu aparţină poporului. Aceasta trebuie să-şi găsească formule juridice pozitive şi structuri organizatorice oportune care i-ar permite un cuvînt hotărîtor în soluţionarea problemelor principale ale statului. Principiul dat şi-a găsit reflectare în Constituţia Republicii Moldova. Art. 2 al Constituţiei prevede: (1) „ Suveranitatea naţională aparţine poporului Republicii Moldova, care o exercită în mod direct şi prin organele sale reprezentative, în formele stabilite de Constituţie. Dumitru Mazilu, Opera citată, pag. 129-144. Nicolae Popa, Opera citată, 2002, pag. 111-120. Ion Dogaru, Gheorghe Dănişor, Dan Claudin Dănişor, Teoria generală a dreptului, pag. 70-84.

Radu Motică, Gheorghe Mihai, Teoria generală a dreptului, pag. 60.

-= 242 i-

Teoria generală a dreptului şi statului

(2) Nici o persoană particulară, nici o parte din popor, nici un grup social, nici un partid politic sau o altă formaţiune obştească nu poate exercita puterea de stat în nume propriu. Uzurparea puterii de stat constituie cea mai gravă crimă împotriva poporului". Principiu] şi-a găsit reflectare şi în alte articole constituţionale. Aşa, de exemplu, conform alin._(l)_al_a.rt._38, „voinţa poporului constituie baza puterii de stat. Această voinţă se exprimă prin alegeri libere, care au loc în mod periodic prin sufragiu universal, egal, direct, secret, liber exprimat". Constituţia, de asemenea, stabileşte modalitatea fixă de formare a autorităţilor publice, atribuţiilor lor, coraportuî în exercitarea prerogativelor ce le revin etc. în această ordine de idei, o semnificaţie deosebită o are existenţa unor garanţii constituţionale pentru a asigura exerciţiul puterii pe cele trei planuri: legislativ, executiv, judecătoresc, întrucît numai astfel puterea va fi exercitată potrivit cu cerinţele legalităţii ca principiu fundamental şi metodă de conducere socială. 2. Principiul libertăţii Dicţionarul limbii române modeme menţionează următoarele: Libertate: „Starea unei persoane libere care se bucură de deplinătatea drepturilor politice şi civile în stat... Starea celui care nu e supus unui stăpîn. Situaţia unei persoane care nu se află închisă sau întemniţată". într-o societate democratică statul - organismul politic care dispune de forţă şi decide cu privire la întrebuinţarea ei - garantează juridic şi efectiv libertatea individului. Libertatea este calitatea specifică a omului. A renunţa la libertate înseamnă a renunţa la calitatea ta de om, la drepturile umane, ba chiar la datoriile sale - menţiona Jean-Jacques Rousseau. După Hegel, dreptul este în genere libertate ca idee: „Dreptul este ceva în genere sfînt, numai fiindcă el este existenţa în fapt a conceptului absolut, a libertăţii conştiente de sine".1 însăşi istoria universală este progresul în conştiinţa libertăţii. „Fiecare treaptă a dezvoltării ideii libertăţii are dreptul ei propriu, fiindcă ea este existenţa în fapt a libertăţii, într-una din determinaţiile proprii... Moralitatea, eticul, interesul statului constituie fiecare un drept special, fiindcă fiecare dintre aceste forme este o determinare şi o existenţă în fapt a libertăţii, în conflict ele nu pot intra decît în măsura în care stau pe aceeaşi linie, aceea de a fi drepturi, dacă punctul 1

Hegel, Opera citată, pag. 51.

-â 243

Boris Negru, Alina Negru

de vedere moral al spiritului nu ar fi şi el un drept, libertatea în una din formele sale, ea nu ar putea să intre în nici un fel de conflict cu dreptul personalităţii sau cu un altul; fiindcă dreptul cuprinde în sine conceptul libertăţii, cea mai înaltă determinare a spiritului faţă de care orice altceva este lipsit de substanţă".1 în această ordine de idei, putem constata contradicţia dintre caracterul etern al libertăţii fiinţei umane şi regulile dreptului pozitiv. Libertatea nu înseamnă a trăi după bunul plac, ci a trăi după regulile, pe care le impune societatea. Edmund Burke (1729-1797), teoretician al dreptului constituţional britanic, pe bună dreptate spunea: „Libertatea civilă... este o binecuvîntare şi o binefacere, nu o speculaţie abstractă... Libertatea nu există decît dacă este limitată. Gradul de limitare este imposibil de stabilit cu precizie în toate situaţiile... (Trebuie găsite) minima şi maxima acestei limitări astfel încît comunitatea să supravieţuiască".2 Burke adaugă că nu pot exista drepturi efective fără îndatoriri, libertăţi veritabile fără constrîngeri. Din cele spuse putem spune că numim libertate condiţiile în care poţi face tot ceea ce nu interzice legea. Care lege? - ne putem întreba. Desigur, se are în vedere legea naturală, „corectă" sau dreaptă, deoarece mai pot fi şi se întîlnesc legi draconice, legi care în ultima instanţă nu contribuie la libertate reală, ci contribuie la sugrumarea acesteia. Constituţia Republicii Moldova tratează problema libertăţii în strictă conformitate cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care Republica Moldova este parte, stabilind totodată prioritatea reglementărilor internaţionale faţă de cele interne. Ea stabileşte, de exemplu, libertatea individuală şi siguranţa persoanei (art. 25), libertatea conştiinţei (art. 31), libertatea opiniei şi exprimării (art. 32), libertatea creaţiei (art. 33), libertatea întrunirilor (art. 40), libertatea partidelor şi a altor organizaţii social-politice ş.a. Astfel, libertatea se încadrează în sistemul normativ-social. Necesitatea existenţei legilor este legată de însăşi existenţa societăţii, de supravieţuire a unei comunităţi. „Dacă nu va fi dirijată de anumite legi, iar membrii săi nu vor accepta să respecte o anumită ordine - menţiona J. Locke - nici o societate - oricît de liberă ar fi sau oricît de lipsită de importanţă ar fi ocazia pentru care a fost constituită... - nu va putea să subziste sau să se menţină unită, ci se va destrăma şi sfărîma în bucăţi".3 1

Hegel, Opera citată, pag. 51. Philippe Malaurie, Opera citată, pag. 178. 3 John Locke, Eseu despre toleranţă - „Fundamentele gîndirii politicii moderne", Iaşi, 1999, pag. 65. 2

-= 244 &

Teoria generală a dreptului şi statului 3. Principiul egalităţii Dicţionarul limbii române moderne prevede: Egalitate: „... Principiu potrivit căruia tuturor oamenilor şi tuturor statelor sau naţiunilor li se recunosc aceleaşi drepturi şi li se impun aceleaşi îndatoriri prevăzute, de regulă, de drept; situaţia în care oamenii se bucură de aceleaşi drepturi şi au aceleaşi îndatoriri". In Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, principiul egalităţii este aşezat lîngă acela al libertăţii, pentru că „egalitatea se poate împlini între oameni liberi, libertatea îşi află expresia între oameni egali".1 în viziunea lui Alexis de Tocqueville (1805-1859), unul din cei mai mari gînditori politici şi juridici francezi şi un apărător al libertăţii politice, ca şi Montesquieu, căruia îi seamănă în multe privinţe, egalitatea este mai ademenitoare decît libertatea, şi, dacă ar avea de ales, oamenii ar prefera sclavia în egalitate libertăţii în inegalitate: „Binele pe care îl aduce libertatea nu se arată decît cu timpul şi este uşor să subliniezi cauza care i-a dat naştere. Avantajele egalităţii se fac simţite de îndată şi le vezi decurgînd în fiecare zi din sursa lor. Libertatea politică dă, din cînd în cînd, plăceri sublime unui anumit număr de cetăţeni. Egalitatea oferă în fiecare zi fiecărui om o mulţime de mici satisfacţii. Farmecul egalităţii se simte în fiecare moment şi el este la îndemîna oricui; cele mai nobile inimi sînt sensibile la acest farmec, iar sufletele cele mai comune găsesc în el o satisfacţie nespusă. Pasiunea căreia îi dă naştere egalitatea trebuie să fie deci în acelaşi timp energică şi generală. Cred că popoarele democratice au un gust firesc pentru libertate; lăsate în seama lor, o caută, o iubesc şi nu văd decît cu durere că sînt îndepărtaţi de ea. Dar au pentru egalitate o pasiune fierbinte, neostoită, veşnică, de neînfrînt; aceste naţiuni vor egalitatea în libertate şi dacă nu o pot obţine continuă să o dorească chiar şi în sclavie. Vor suporta sărăcia, aservirea, barbaria, dar nu vor suporta aristocraţia".2 Ca valoare, protejată de drept, egalitatea este relaţia cetăţenilor în baza căreia nimeni nu poate obliga juridic pe alţii fără să se supună el însuşi în acelaşi timp legii. Că legea este egală pentru toţi, s-a spus prin frumoasa metaforă Sol încet omnes (Soarele străluceşte pentru toţi). Egalitatea civică constă deci în a nu recunoaşte un superior înzestrat cu puterea de a constrînge juridic, fără ca şi ceilalţi să-1 poată constrînge pe el.3 1

Nicolae Popa, Opera citată, \ 996, pag. 121-123. - Philippe Malaurie, Opera citată, pag. 255-256. 1 Ştefan Georgescu, Opera citată, pag. 90.

-â 245 &

Boris Negru, Alina Negru

Fundamentul egalităţii este, în concepţia lui Kant demnitatea pe care o are fiecare om ca persoană. Kant admite umilinţa omului numai în raport cu Legea, nu cu alţi oameni: „Să nu fiţi slugă omului; nu lăsaţi nepedepsit pe cel care vă calcă dreptul în picioare". Kant sancţionează tendinţa spre slugărnicie cu avertismentul: „Cine se târăşte ca un vierme, nu poate plînge apoi că a fost călcat în picioare".1 Egalitatea, ca principiu al dreptului nu trebuie confundată cu egalitarismul, concepţie care preconizează ideea unei nivelări a oamenilor în ceea ce priveşte consumul şi condiţiile de trai, indiferent de cantitatea şi de calitatea muncii lor. Istoria cunoaşte şi cazuri, cînd apelul la egalitate se face pentru a limita diversitatea, pentru a introduce un sistem social uniformizat. Un astfel de scop urmăreau, de exemplu, conducătorii comunişti ai Cambodgiei. Se ajunge atunci la o egalitate în frică şi în robie. Aceeaşi „egalitate" a fost promovată şi în condiţiile regimului stalinist în Uniunea Sovietică. Este de menţionat şi faptul că trebuie făcută o diferenţiere între egalitatea în drepturi şi egalitatea în faţa legii: „Există o diferenţă de terminologie care poate deruta. Este acelaşi lucru egalitatea în drepturi cu egalitatea în faţa legii? Expresia „egalitate în faţa legii" conduce în primul moment la ideea că egalitatea priveşte aplicarea legii. Ceea ce adaugă dreptul la egalitate sau egalitatea în drepturi este egalitatea în elaborarea legii. O adevărată egalitate în drepturi presupune deci, cu necesitate posibilitatea unui control al legiferării. Fără controlul constituţionalităţii legilor, egalitatea în faţa acestora este ineficientă". Principiul egalităţii presupune tratarea tuturor oamenilor în mod egal, ceea ce înseamnă că în situaţii conflictuale soluţionarea juridică a acestora nu trebuie să fie discriminatorie. Pornind de la valoarea practică a acestui principiu, Constituţia Republicii Moldova acordă problemei egalităţii un articol aparte (art.16): (1) Respectarea şi ocrotirea persoanei constituie o îndatorire primor dială a statului. (2) „Toţi cetăţenii Republicii Moldova sînt egali în faţa legii şi a auto rităţilor publice, fără deosebire de rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, opinie, apartenenţă politică, avere sau de origine socială". 4. Principiul justiţiei, echităţii şi dreptăţii Referindu-se la justiţie, „Dicţionarul limbii române moderne" interpretează justiţia ca dreptate, echitate. 1

Ştefan Georgescu, Opera citată, pag. 90,

-â 246 &

Teoria generală a dreptului şi statului

La popoarele primitive ideea de justiţie se confundă cu legea talionului: ochi pentru ochi, dinte pentru dinte. Astfel văd primitivii legea justiţiei divine. Ideea fundamentală a lui Platon este că virtuţile au baza lor în înţelepciune şi unitatea lor injustiţie. Toate cele trei virtuţi - temperanţă, curaj şi înţelepciune se unesc în vederea unei valori mai înalte: justiţia. Aristotel vede în justiţie o virtute care constă în a respecta bunul altuia. El consideră că există două feluri de justiţie: justiţia comutativă şi justiţia distributivă. Cea dintîi constă în egalitatea în schimb: a da fiecăreia o valoare echivalentă valorii pe care a prestat-o. Această justiţie mai este numită reparatoare, purificatoare. Cea de-a doua constă în a da fiecăruia după meritele sale (este o egalitate proporţională). Dacă trecem la romani, găsim aceeaşi definiţie a justiţiei ca şi la Aristotel, bazată pe atribuirea fiecăruia a ceea ce-i aparţine. La etapa medievală timpurie constatăm influenţa covîrşitoare a creştinismului, care consideră pe toţi oamenii egali înaintea lui Dumnezeu. Primii filosofi creştini nu concep justiţia decît într-o egalitate deplină între oameni. „Nu există nici creştin, nici evreu, nici barbar, nici scit, nici sclav, nici liber: lisus Christos este întru toţi"- zice S f. Paul (Epistola către Corinteni).1 Pentru Sf. Tomas D'Aquino justiţia se caracterizează tot prin egalitate, distingînd justiţia comutativă şi justiţia distributivă, ca şi Aristotel. La Hugo Grotius preceptele justiţiei se impun raţiunii. Raţiunea umană este în întregime capabilă să deosebească binele de rău ? ceea ce este just de ceea ce este injust. Din aceasta rezultă „o substanţială independenţă a Dreptului de Teologie şi Grotius este poate primul care afirmă în mod expres această independenţă"2 - consideră Giorgio Del Vecchio. Grotius afirmă că , justiţia popoarelor creştine trebuie să fie mai perfectă şi mai sfintă decît a popoarelor lipsite de această lumină divină".3 Susţinînd că dreptul natural este imuabil, Grotius va spune că aceasta nu numai că nu depinde de voinţa omului şi nici chiar voinţa lui Dumnezeu nu-1 poate schimba pentru că „aşa cum Dumnezeu nu poate face ca doi şi cu doi să nu facă patru, tot astfel el nu poate face ca ceea ce este rău prin însăşi natura sa să nu fie rău".4 Poate fi remarcat şi faptul că, începînd cu Grotius, în conţinutul noţiunii de justiţie pătrunde o nouă idee: ideea de libertate Grotius defineşte justiţia ca respectul demnităţii şi libertăţii omeneşti.5 1 2 3 4 5

Alexandru Văllimărescu, Opera citată, pag. 74. Giorgio Del Vecchio, Opera citată, pag. 82. Ştefan Georgescu, Opera citată, pag. 61. Filosofici dreptului. Marile curente, pag. 102. Alexandru Văllimărescu, Opera citată, pag. 74. -^ 247 t-

Boris Negru, Alina Negru

Ideea aceasta o găsim şi la Locke, în „Eseu asupra guvernării civile", care consideră că primul drept al omului este libertatea, justiţia nefiind altceva decît a garanta fiecăruia posibilitatea de a se folosi de facultăţile sale. Ideea libertăţii o vom găsi la Montesquieu, la Rousseau şi, în sfîrşit la Kant, pentru care dreptul, ca şi justiţia se rezumă în respectul libertăţii fiecăruia. Oamenii trebuie să aspire la egalitate şi justiţie: „Atunci cînd justiţia dispare - scrie Kant - nu mai există nici o valoare pentru care să trăiască oamenii pe pămînt".1 Concepţia liberă a justiţiei îşi va găsi consacrarea în marea Revoluţie franceză, care proclamă ca prim drept al omului libertatea (Declaraţia Drepturilor Omului din 1789, art. 2). Dacă aruncăm o privire asupra doctrinelor mai aproape de zilele noastre asupra justiţiei, găsim aceeaşi varietate de idei. lacob Wassermann (1873-1934), cunoscut romancier german arată că „omul posedă un drept primar în inima lui, un drept înnăscut. Fiecare om are dreptul la Justiţie, aşa cum are dreptul la aer. Dacă acesta îi este răpit, sufletul se înăbuşă", iar Juls Renard (1864-1910), remarcabil scriitor şi poet francez, sublinia semnificaţia justiţiei în înţelegerea oamenilor. „Cuvîntul Justiţie este cel mai frumos cuvînt din limbajul oamenilor şi e vai de ei cînd ajung să nu-1 mai înţeleagă".2 Profesorul Nicolae Popa menţionează că „justiţia (sora romană a lui Dike) reprezintă acea stare generală ideală a societăţii, realizabilă prin asigurarea pentru fiecare individ în parte şi pentru toţi împreună a satisfacerii drepturilor şi a intereselor lor legitime".3 Ideea de justiţie este strîns legată de dreptate, echitate. Acelaşi „Dicţionarul limbii române moderne" defineşte dreptatea ca „principiul care cere să se dea fiecăruia ceea ce i se cuvine şi să i se respecte drepturile; echitate...". Dreptatea ca idee este produsul unei îndelungate gîndiri sociale. Pascal consideră că: „Dreptatea este ceea ce este statornicit; şi astfel toate legile noastre statornicite vor fi socotite în chip necesar drepte, fără a mai fi cercetate, pentru că sînt statornicite". E cunoscută şi celebra sa afirmaţie: „Drept este că ceea ce e drept să fie urmat, necesar este că ceea ce e mai puternic să fie ascultat. Dreptatea fără putere este neputincioasă, puterea fără dreptate este tiranică. Dreptatea fără putere este contestată, fiindcă ' Ştefan Georgescu, Opera citată, pag. 92. Dumitru Mazilu, Opera citată, pag. 138. 3 Nicolae Popa, Opera citată, 2002, pag. 116. 2

-Ş 248 t-

Teoria generală a dreptului şi statului

există întotdeauna răuvoitori; puterea fără dreptate este învinuită. Aşadar, puterea şi dreptatea trebuie aşezate laolaltă şi pentru aceasta trebuie făcut astfel încît ceea ce e drept să fie puternic, sau ceea ce e puternic să fie drept. Dreptatea poate fi discutată, puterea e uşor de recunoscut şi nu se discută. Aşa se face că dreptatea n-a putut căpăta putere, pentru că puterea a combătut dreptatea, afirmînd că este nedreaptă şi că ea este cea care e dreaptă, încît neputînd face să fie şi puternic ceea ce este drept, am făcut să fie drept ceea ce este puternic".1 Cele spuse cu mai bine de trei secole de marele gînditor nu şi-au pierdut nici pînă azi actualitatea. în ceea ce priveşte echitatea originea acestui cuvînt se află în latinescul aequitos, care se traduce prin dreptate, nepărtinire, cumpătare, potrivire, în înţelesul modern al cuvîntului, echitatea priveşte atît activitatea de elaborare a dreptului cît şi cea de aplicare şi interpretare a acestuia. 5. Principiul responsabilităţii Responsabilitatea se înfăţişează ca un fenomen social întrucît exprimă un act de angajare a individului în contextul relaţiilor sociale. Responsabilitatea determină un anumit comportament al individului faţă de alţi indivizi, al individului faţă de societate şi al societăţii faţă de individ. Responsabilitatea presupune asumarea răspunderii faţă de rezultatul acţiunii sociale a omului. Responsabilitatea este strîns legată de libertate. Mai mult ca atît: libertatea este o condiţie fundamentală a responsabilităţii. Ca principiu fundamental al dreptului, responsabilitatea apare ca un raport conştient al individului la valorile şi normele sociale. Responsabilitatea juridică nu trebuie confundată cu răspunderea juridică pentru că aceasta din urmă, reprezintă un raport juridic impus din afara individului, pe cînd responsabilitatea reprezintă actul personal, pe care individul îl face în raport cu propria conştiinţă, raportîndu-se la normele şi valorile societăţii. Responsabilitatea socială, consideră dr. Lidia Barac, ar putea fi definită ca fiind „acea instituţie socială care cuprinde complexul de atitudini ale omului în raport cu sistemul de valori, instituţionalizat de societatea în care trăieşte, în vederea conservării şi promovării acestor valori, în scopul perfecţionării fiinţei umane şi conservării vieţii în comun, pe calea menţinerii şi promovării ordinii sociale şi binelui public".2 Responsabilitatea revine numai omului liber care are libertatea de a acţiona, de a-şi determina conştient comportamentul său. Omul este socotit 1 2

Philippe Malaurie, Opera citată, pag. 103-104. Lidia Barac, Răspunderea şi sancţiunea juridica, Bucureşti, 1997, pag. 15.

-f 249 ^-

Boris Negru, Alina Negru

responsabil numai pentru acţiunile sale voluntare, adică pentru acţiunile pe care le săvîrşeşte conştient, de bună voie, pe care le poate controla. Prin urmare, responsabilitatea e condiţionată de capacitatea omului de a justifica motivele ce 1-au determinat în declanşarea acţiunilor lui şi de a lua asupra sa în mod conştient consecinţele acţiunilor întreprinse. In condiţiile în care acţiunile omului ar fi involuntare, determinate de factori exteriori, responsabilitatea nu e posibilă, în această ordine de idei, Peter K.Mcinerney menţionează : „Oamenii sînt responsabili numai pentru acţiunile voluntare şi rezultatele acestora (ceea ce o persoană normală ar considera a fi rezultatul unei acţiuni voluntare). Ceilalţi oameni şi autorităţile legale ne pot face în mod legitim responsabili numai dacă comportamentul se află sub controlul nostru. Dacă putem dovedi că acţiunea noastră nu era voluntară, ne putem apăra în faţa pedepsei şi a blamului".1 Responsabilitatea socială cunoaşte diverse forme: civică, morală, juridică, politică etc. Dimensiunea juridică a responsabilităţii s-a impus treptat, devenind unul din principiile generale ale dreptului. * * *

Ne-am pronunţat asupra unor principii generale ale dreptului. Aceste principii sînt rezultatul unor experienţe sociale şi reflectă cerinţele obiective ale dezvoltării societăţii. Evident, ele reflectă şi o parte a conţinutului conştiinţei umane, omul fiind creatorul, purtătorul şi promovatorul lor. Să nu uităm însă că dreptul prin complexitatea sa poate reţine şi multe alte idei călăuzitoare, care, fără rezerve pot fi considerate în calitate de principii ale dreptului. Iată doar unele din ele. Umanismul (provine de la latinescul humanismus) — se interpretează drept concepţie care proclamă ca principii etice supreme libertatea şi demnitatea umană, necesitatea desăvîrşirii personalităţii umane. Umanismul ca principiu al dreptului abordează o problemă pe cît de simplă, pe atît de complicată de a fi realizată la justa ei valoare în viaţa de toate zilele: nu omul există pentru drept, ci dreptul există pentru om. Ca urmare, sistemul de drept în ansamblu, ramurile şi instituţiile juridice, fiece normă în parte urmează să fie pătrunse de grija faţă de om, de interesele lui. Principiul dat şi-a găsit reflectare în art. l al Constituţiei Republicii Moldova: „...(3) Republica Moldova este un stat de drept, democratic, în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile lui, libera dezvoltare a personaPeter K.. Mcinerney, Introducere în filosofic, Bucureşti, 1998, pag. 194.

-s 250 g-

Teoria generală a dreptului şi statului

lităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme şi sînt garantate". Legalitatea - faptul de a fi conform cu legile; respectare a legilor; stare de ordine capabilă să asigure, prin lege, viaţa şi activitatea unei societăţi, a unui stat. Legalitatea, ca principiu al dreptului, se referă la două aspecte principale: a) activitatea autorităţilor publice trebuie să se desfăşoare conform legilor; b) comportamentul subiecţilor de drept să corespundă legii. Aceste două aspecte principale scot în evidenţă faptul că nimeni nu este mai presus de lege. Nemo censetur ignorare legem (Nimeni nu are voie să nu cunoască legea). Adagiu din dreptul roman: necucoaşterea legii nu constituie o justificare a nerespectării ei.

10.5. Prezentarea unor principii specifice diferitelor ramuri ale dreptului Principiile specifice dreptului civil: • Principiul egalităţii părţilor • Principiul responsabilităţii civile Principii specifice dreptului penal: • Nullum crimen sine lege - nu există infracţiuni fără lege • Nulla poena sine lege - nu există pedeapsă fără lege • Individualizarea pedepsei Principii specifice dreptului comercial: • Libertatea comerţului « Concurenţa loială Principii specifice dreptului procesual: • Principiul contradictorialităţii • Principiul disponibilităţii » Principiul oralităţii dezbaterilor « Principiul aflării adevărului • Principiul garantării libertăţii persoanei • Principiul respectării demnităţii umane • Principiul garantării dreptului la apărare -= 251 i-

Boris Negru, Alina Negru

10.6. Importanţa teoretică şi

a principiilor dreptului

Importanţa teoretică. Importanţa teoretică a principiilor dreptului rezidă din aportul lor la opera de creare a dreptului. Acest rol este exercitat sub influenţa tradiţiei şi inovaţiei. Tradiţia, din însăşi sensul ei, presupune o moştenire de obiceiuri, datini, credinţe care se transmit din generaţie în generaţie şi constituie o trăsătură specifică a unui popor. Astfel, ea apare ca o constantă a unui popor, ce nu poate fi neglijată în nici un domeniu de activitate socială, inclusiv, în cea de creare a dreptului. Cunoscînd principiile dreptului, „ştim ce vrem şi putem ajunge unde ne-am propus". Principiile direcţionează activitatea legiuitorului şi asigură o continuitate în evoluţia dreptului, o stabilitate relativă a acestuia. Inovaţia (noutate, schimbare, prefacere) asigură transformarea permanentă a dreptului conform noilor cerinţe sociale. Principiile dreptului devin puncte de plecare, de referinţă, de sprijin în modificarea sistemului dreptului. Importanţa teoretică a principiilor generale ale dreptului rezultă şi din faptul că ele stau la baza principiilor de ramură şi a celor interramurale. Importanţa practică. Importanţa practică a principiilor dreptului rezultă din următoarele idei: • principiile generale ale dreptului sînt izvoare creatoare ale drep tului. Conţinutul normelor juridice este determinat de principiile generale ale dreptului; • principiile generale ale dreptului impun „să se facă dreptate", „să biruiască justiţia", nimeni să nu fie favorizat, pentru că „nimeni nu este mai presus de lege", „toţi sînt egali după lege şi în faţa legii" etc.; • principiile dreptului privesc omul, libertatea şi demnitatea lui, in clusiv apărarea acestor drepturi organizată prin stat; • în cazuri determinate, principiile dreptului ţin loc de norme de re glementare. Atunci cînd, într-o cauză legea tace, judecătorul solu ţionează cauza în temeiul principiilor generale ale dreptului.

-= 252 &

Teoria generală a dreptului şi sfatului

Subiecte de evaluare: 1. Ce se înţelege prin principiile dreptului? 2. Prin ce se caracterizează principiile dreptului? 1. Delimitaţi principiile dreptului de normele juridice, de categoriile şi conceptele juridice, de axiome, maxime şi aforisme. Daţi exemple. 3. Clasificaţi principiile dreptului, în dependenţă de diferite criterii. 2. Faceţi o prezentare analitică a principiilor generale, ramurale, interramurale ale dreptului. 4. Care este importanţa teoretică şi practică a principiilor dreptului? 5. Interpretaţi următoarele: a) „Nimeni nu trebuie să fie atît de bogat încît să-l poată cumpăra pe altul, şi nimeni atît de sărac încît să fie silit să se vîndă" (Jean - Jacques Rousseau). b) „ Cînd se aude spunînd că libertatea în genere este să poţi acţi ona aşa cum vrei, o atare reprezentare poate fi luată numai ca totală lipsă a culturii gîndirii, în care nu se găseşte încă nici o urmă a ceea ce este voinţă liberă în şi pentru sine, dreptul, mo ralitatea etc." (Hegel).

Literatura recomandată:__________________________ 1. Gheorghe Avornic, Teoria generală a dreptului, Chişinău, 2004. 2. Elena Botnari, Principiile dreptului: aspecte teoretico-practice, Teză de dr. în drept, Chişinău, 2004. 3. Ion Craiovan, Tratat elementar de teoria generală a dreptului, Bucu reşti, 2001. 4. Ion Dogaru, Teoria generală a dreptului, Craiova, 1998. 5. Ion Dogaru, Dan Claudiu Dănişor, Gheorghe Dănişor, Teoria generală a dreptului, Bucureşti, 1999. 6. Ştefan Georgescu, Filosofia dreptului. O istorie a ideilor din ultimii 2500 de ani, Bucureşti, 2001. 7. Georg Wilhelm Friedrich Hegel, Principiile filosofiei dreptului, Bucu reşti, 1969. 8. Philippe Malaurie, Antologia gîndirii juridice, Bucureşti, 1996. 9. Dumitru Mazilu, Teoria generală a dreptului, Bucureşti, 2000. -= 253 &

Boris Negru, Alina Negru

10. Nicolae Popa, Teoria generală a dreptului, Bucureşti, 2002. 11. Sofia Popescu, Teoria generală a dreptului, Bucureşti, 2000. 12. Alexandru Văllimărescu, Tratat de enciclopedia dreptului, Bucureşti, 1999. 13. Giorgio Del Vecchio, Lecţii de filosofic juridică, Bucureşti, 1993. 14. Ion Vlăduţ, Introducere în sociologia juridică, Bucureşti, 2002. 15. Costică Voicu, Teoria generală a dreptului, Bucureşti, 2002.

Dreptul în sistemul i normativ social

,/ ;;• v;r ,,infsntjiţia fără forţ ;;:*ţ - puterea | ••":>;• fără 'forţă esj:e coniehtată;.p'tâi.tffi •î?n:otiieaihi.a oameni răii fc

.SI

Societatea şi necesitatea reglementării normative. Normele sociale, trăsăturile lor. Clasificarea normelor sociale. Dreptul şi alte norme sociale.

11.1. Societatea şi reglementarea normativă a relaţiilor sociale Societatea umană constituie un organism viu, un sistem logic orînduit şi bine închegat de elemente care se află în raporturi şi legături reciproce şi care formează un tot întreg. Ca şi oricărui sistem, societăţii i se impune dirijarea comportării şi funcţionării elementelor ei constitutive. Dirijarea permite orientarea societăţii, a elementelor acesteia spre un scop anumit. Din aceste considerente, e necesară o reglementare socială, care ar asigura o ordine şi disciplină în societate. A reglementa, în sens social, înseamnă a determina comportamentul oamenilor, al colectivelor de oameni, a impune o activitate umană în anumite limite acceptabile societăţii. Reglementarea socială se caracterizează prin următoarele: în primul rînd, fiecărui tip istoric de societate îi este caracteristică o anumită măsură de reglementare socială („mai mare" sau „mai mică"). In al doilea rînd, pe măsura dezvoltării societăţii umane creşte nivelul „socializării" vieţii, adică tot mai multe relaţii dintre oameni necesită o reglementare socială. în al treilea rînd, o tendinţă de dezvoltare a reglementării sociale o constituie formarea unor mecanisme de reglementare normativă a relaţiilor sociale; în sfîrşit, pe măsura dezvoltării vieţii sociale, au loc schimbări calitative ale mecanismului de reglementare normativă.1 Reglementarea socială poate fi de două feluri: individuală şi normativă. Reglementarea individuală se face prin adresări personale concrete pentru cazuri concrete. Aceste adresări (comenzi) sînt valabile doar pentru o singură dată. Reglementarea normativă e o reglementare mult mai complexă. Ea presupune o dirijare a comportării umane prin intermediul anumitor modele, etaloane, adică prin intermediul unor reguli generale de conduită, care se atribuie la toate cazurile de genul respectiv, reguli, cărora trebuie să se supună toate persoanele ce nimeresc în situaţiile programate. Ambele modalităţi de reglementare se practică în viaţa de toate zilele. Atît în primul, cît şi în al doilea caz, se atinge rezultatul scontat: activitatea, comportamentul uman e dirijat conform interesului urmărit. Cepreă Aneicceea, O6van meopust npasa, T. l, MocKBa, 1981, pag. 48-49.

-^ 256 &

Teoria generală a dreptului şi statului

în acelaşi timp însă ele au o sferă de aplicare ce diferă. Cu cît o societate e mai avansată cu atît se impune tot mai mult o reglementare normativă. Reglementarea normativă reprezintă un comandament al societăţii adresat membrilor societăţii care o compun, colectivităţilor acestora etc. Normarea înseamnă stabilirea unor reguli care organizează conduita umană. Nici un proces social nu poate avea loc fără reglementare, fără normare, în această ordine de idei, profesorul Pavel Apostol menţionează faptul că „ţine de natura însăşi a acţiunii umane ca ea să fie normată". 1 însă spre deosebire de animal, care se caracterizează printr-un comportament ce se realizează prin mecanisme automate - reflexe sau instincte, activităţile omului sînt normate conştient, pe baza unor criterii de natură socială. „Creaţiunea de norme - scria E.Speranţia - este un fenomen cît se poate de regulat şi firesc în viaţa socială. Aceasta decurge din legile vieţii în general, apoi din legile minţii omeneşti în general şi, în fine, din însăşi natura şi condiţiile vieţii sociale".2 Din cele spuse rezultă că E.Speranţia evidenţiază trei domenii din care decurge nevoia de supunere la norme: primul - legile vieţii în general; doi - legile minţii omeneşti; trei - însăşi natura socialului. Procedînd în felul acesta, Speranţia aduce sub un singur numitor trei domenii diferite (viaţa, raţiunea, societatea). „Acest liant, care se adună într-un singur tot, este norma. De aici deducţia conform căreia normativitatea este constitutivă fiinţei omeneşti şi confirmă ipoteza nevoii noastre de a ne supune la norme. Normativitatea semnifică faptul că în toate acţiunile sale omul trebuie să urmeze anumite direcţii şi că trebuie să respecte riguros anumite limite. Norma ne arată că aşa trebuie să fie sau să nu fie. Se observă că atunci cînd vorbim de normă, intrăm pe tărîmul lui trebuie, care devine dominant în raport cu ceea ce este"} Normarea activităţii oamenilor se realizează prin elaborarea unui ansamblu de reguli, principii, constrîngeri, obligaţii, drepturi şi îndatoriri de natură morală, religioasă, juridică, economică, politică, estetică etc., care reglementează conduita şi comportamentele individuale şi de grup. Societatea îşi formează treptat un ansamblu de reguli care are menirea să contribuie la ordonarea şi armonizarea relaţiilor din societate. Ca urmare, „întreaga viaţă socială se desfăşoară într-un cadru normativ, fără de care societatea ar fi prada anarhiei, a violenţei şi a egoismului individual.4 1

Pavel Apostol, Normă etică şi activitate normată, Bucureşti, 1968, pag. 68.

2

Eugeniu Speranţia, Opera citată, pag. 305. Filosofia dreptului. Marile curente, pag. 268. Măria Dvoracek, Gheorghe Lupu, Opera citată, pag. 92.

3 4

-i 257 t-

Boris Negru, Alina Negru

Reglementarea normativă porneşte de la fapte, de la cazuri particulare, de la observarea relaţiei sociale şi de la aprecierea rolului acesteia în societate. Nu există o relaţie socială căreia să nu-i corespundă o apreciere socială. Fiecare faptă (acţiune sau inacţiune) umană este sau permisă sau interzisă. Aprecierile sociale se fac la diferite niveluri: ele pot fi făcute de un grup social, de anumite organizaţii sociale, de stat, de întreaga societate. Deseori aprecierile făcute la nivel diferit coincid, alteori însă aprecierile făcute diferă, ba chiar pot fi şi contradictorii. Bineînţeles, cu cît aceste aprecieri coincid, cu atît putem fi mai siguri că relaţia socială, fapta socială va corespunde modelului prescris. Fiecare etapă de dezvoltare socială dă prioritate unei forme de apreciere socială. Dacă ne vom referi la etapa contemporană, ea, indiscutabil, pune pe prim plan aprecierea pe care o dă statul unei relaţii sociale respective. O asemenea apreciere se conţine în regula de drept. „Regula de drept, menţiona Mircea Djuvara, există cu scopul de a ocroti voinţa fiecăruia din noi, în activitatea ei legitimă în aşa fel încît fiecare din noi să putem să urmărim, prin concepţia pe care o avem, idealurile morale care ne convin, în cadrul idealului moral al societăţii respective".1

11.2. Normele sociale, clasificarea şi trăsăturile lor Pentru o mai profundă cunoaştere a esenţei, particularităţilor specifice ale dreptului, a rolului acestuia în viaţa societăţii, este necesar ca dreptul să fie examinat în sistemul general al normelor sociale, să se stabilească legăturile reciproce ale dreptului cu alte verigi ale sistemului. Normele sociale constituie totalitatea normelor ce reglementează relaţiile sociale, comportamentul oamenilor, acţiunile colectivelor, categoriilor sociale. Prezenţa sistemului integral al normelor sociale este una dintre condiţiile necesare ale vieţii societăţii, un mijloc de administrare socială, de asigurare a interacţiunii zilnice, coordonate ale oamenilor. Normele sociale reglementează conduita oamenilor în diferite domenii de activitate socială. Fără acţiunea normelor ar fi imposibilă desfăşurarea normală a vieţii sociale. Pe măsura dezvoltării societăţii se dezvoltă şi sistemul normelor sociale. Indiferent de domeniul pe care îl reglementează, „normele sociale conţin reguli adresate indivizilor, descriind şi detaliind modalităţile în care valorile trebuie concretizate în comportamente legitime şi acceptate de societate".2 1 2

Mircea Djuvara, Opera citată, pag. 218. Dan Banciu, Opera citată, pag. 15.

ni 258 ir

Teoria generală a dreptului şi statului Prescriind comportamentul omului, normele sociale contribuie la atingerea ordinii în societate, la stabilirea acesteia. Totodată., prin intermediul normelor, grupurile sociale, societatea în ansamblu, „îşi exercită controlul asupra conduitelor individuale, le induce o anumită uniformitate, le imprimă convergenţa, fapt deosebit de important pentru realizarea unităţii şi coeziunii grupului". 1 Dat fiind diversitatea relaţiilor sociale, care necesită reglementare so cială, variate şi numeroase sînt şi normele sociale. Insă numărul extrem de mare al normelor sociale nu trebuie să ne creeze impresia unui haos normativ. Aceste norme „nu acţionează izolat unele de altele, ci, dimpotri vă, între acestea se manifestă multiple interdependenţe şi interacţiuni care asigură o anumită ierarhizare şi organizare a lor în cadrul unui ansamblu, unei totalităţi, unui sistem a normelor sociale". 2 In cadrul societăţii omul se supune (sau nu) normelor sociale. „Ten dinţa comportamentului uman de a fi în concordanţă cu regulile prescrise ale grupului sau ale societăţii, cu aşteptările acestora, se numeşte conformitate ".3 Conformitatea ca acceptare şi respectare de către individ a norme lor sociale nu trebuie confundată cu conformismul, „concept ce exprimă o trăsătură de personalitate reproşabilă adesea din punct de vedere etic, constînd în evitarea afirmării unei idei, opinii şi atitudini proprii în raport cu un fapt, o problemă, un eveniment oarecare". 4 Conformitatea facilitează ordinea în societate. Evident, ar fi ideal dacă comportamentul uman ar corespunde exigenţelor înaintate de normele so ciale. Aceasta însă nicicînd nu poate fi atinsă, în aceste condiţii, apare un fenomen opus conformităţii, numit devianţă. Devianţa cunoaşte mai multe forme şi tot normele sociale sînt acelea care stabilesc reacţia grupului social, a societăţii în ansamblu în cazul comiterii lor. Cele spuse încă o dată scot în evidenţă complexitatea vieţii sociale, a relaţiilor sociale caracteristice acesteia. Dat fiind faptul că relaţiile sociale sînt extrem de variate, extrem de variate sînt şi normele sociale care reglementează aceste relaţii, în cadrul sistemului de norme sociale pot fi evidenţiate următoarele sisteme de norme (în acest caz cuvîntul „sistem" e folosit într-un sens mai restrîns): 1

Ion Vlăduţ, Opera citată, pag. 120. - Ibidem, pag. 122.

3

Idem.

4

Dicţionar de psihologie socială, Bucureşti, 1981 pag. 62.

-i 259 6-

Boris Negru, Alina Negru

a) norme etice (norme de morală); b) norme obişnuielnice (sau pur şi simplu: obiceiuri); c) norme ale partidelor şi ale altor organizaţii social-politice (norme politice), normele diverselor organizaţii nonguvernamentale (nor me corporative); d) norme religioase; e) norme juridice; f) un loc aparte în sistemul normelor ce activează în societate revine normelor tehnice. Normele sociale pot fi clasificate şi după multe alte criterii. Astfel, normele sociale pot fi diferenţiate: a) în dependenţă de sfera de reglementare normativă. Pornind de la acest criteriu, diferenţiem norme sociale general-umane (internaţionale) şi norme sociale caracteristice unei societăţi luate în parte; b) după modul de apariţie. Pot fi deosebite norme ce au apărut spon tan, neorganizat (obiceiuri, norme morale) şi norme apărate în mod orga nizat (norme juridice, norme ale unor organizaţii nonguvernamentale); c) după conţinutul lor, adică în dependenţă de domeniul vieţii socia le la care ele (normele) se referă (norme politice, juridice, religioase etc.); d) după natura ocrotirii, garantării lor etc. Sistemul normelor sociale reflectă gradul realizat în dezvoltarea vieţii economice, social-politice, culturale etc. a societăţii, în normele sociale se răsfrîng, de asemenea, caracterul puterii de stat, particularităţile naţionale şi istorice ale vieţii ţării. Normele care reglementează relaţiile sociale reflectă şi concentrează în totalitatea lor acţiunea legilor obiective ale dezvoltării sociale, adică a unor asemenea legi care acţionează în virtutea necesităţii natural-istorice. Deşi cuprind diverse domenii de reglementare socială şi, ca urmare, se clasifică în diverse categorii, normele sociale acţionează într-o anumită legătură reciprocă. In procesul interacţiunii un grup de norme se completează cu altul. Totodată, toate părţile componente care alcătuiesc sistemul normelor sociale, capătă proprietăţi noi. Eficienţa acţiunilor normelor sociale îşi găseşte expresia într-o ordine publică trainică, în disciplină, într-o atmosferă de colaborare a oamenilor. Formînd un tot întreg, normele sociale, deşi sînt diverse, au unele trăsături comune: 1. Orice normă, indiferent de natura ei (morală, politică, juridică etc.), reflectă condiţiile epocii istorice, structura socială, interesele diverselor grupări sociale, interesele guvernanţilor. Ca urmare, ele -^ 260 e-

Teoria generală a dreptului şi statului

2.

3.

4. 5. 6.

7.

nu sînt date odată pentru totdeauna, ci evoluează în funcţie de natura orînduirii sociale. Normele sociale reglementează relaţiile sociale pentru a condiţio na desfăşurarea normală a activităţilor umane. In acest scop nor mele sociale semnifică un anumit standard al comportamentului, prescriind anumite acţiuni obligatorii sau, dimpotrivă, interzicînd anumite acţiuni. Ele, de asemenea, pot stabili cazurile, în care subiecţii dispun de dreptul de a-şi alege varianta de comportare. Totodată, prin intermediul normelor sociale se prescriu drepturile, libertăţile şi îndatoririle subiecţilor relaţiilor sociale. Normele sociale prevăd şi se bazează pe anumite situaţii tipice,care se întîlnesc în societate, în viaţa de toate zilele. Ca urmare, normele sociale nu pot cere o acţiune irealizabilă sau nu pot interzice ceva ce nu poate fi interzis. E important, de asemenea, ca situaţia tipică reflectată în norme să aibă o însemnătate socială. Normele sociale se adresează unor subiecţi principali şi au un ca racter impersonal. Ele nu au adresaţi concreţi. Norma nu este adre sată unei persoane la concret, ci anumitor categorii de persoane; Normele sociale sînt norme destinate pentru a fi folosite de nenu mărate ori. Normele sociale urmăresc încurajarea acţiunilor şi comportamen telor care sînt în concordanţă cu scopul general şi prevenirea con duitelor deviante. De aceea normele sînt prevăzute cu anumite sti mulente pentru comportamentul conform cu prevederile lor sau cu sancţiuni pentru comportamentul deviant de la regula prescrisă. Normele sociale ce reglementează aceeaşi activitate trebuie să fie reciproc raţionale, adică nu i se poate cere aceleiaşi persoane să execute şi să nu execute o acţiune în acelaşi timp.

11.3 Corelaţia normeior juridice cu alte categorii de norme sociale Dreptul nu apare pe loc gol. Istoriceşte, dreptul s-a desprins treptat din normele de morală şi din obiceiuri. In acest sens, morala precede dreptului. • Morala reprezintă un ansamblu de concepţii şi reguli cu privire la bine sau ia rău, drept sau nedrept, permis sau nepermis. Valorile morale reprezintă scopuri sociale şi atitudini preferenţiale, cum sînt: responsabilitatea, echitatea, demnitatea, dreptatea, libertatea. ^ 261 &

Boris Negru, Alina Negru

Dreptul nu numai că s-a desprins treptat din morală, dar s-a dezvoltat, a evoluat o dată cu aceasta. în ce priveşte raportul dintre drept şi morală, în timp, s-au conturat mai multe puncte de vedere, printre care un loc dominant ocupă următoarele: L Dreptul este conceput ca un minim de morală, în diviziunea acestei concepţii, dreptul şi morala nu sînt altceva decît cele două faţete ale unui fenomen, şi anume: - morala este etica subiectivă; - dreptul este etica obiectivă. 2. Statul este singurul temei al dreptului. Susţinînd că statul este sin gurul temei al dreptului, această concepţie concepe o ordine de drept fără morală. Părtaşii acestei concepţii privesc dreptul ca un fenomen în sine, desprins de orice altă realitate. De aici rezultă că nu se poate afirma că dreptul trebuie să fie moral, deoarece nu există morală absolută. O regle mentare juridică poate fi concomitent conformă cu un sistem de morală şi în contrazicere cu alt sistem. 3. Curente sociologice, între primele două concepţii (dreptul „un mi nimum de morală" şi „statul este unicul temei al dreptului") se plasează cu rentele sociologice care admit prezenţa spontană a dreptului în viaţa socială, ca urmare a presiunii unor factori social-politici. Aşa, de exemplu, francezul Leon Duguit consideră că, în procesul de creare a dreptului, legiuitorul ţine cont de conştiinţa socială, sentimentul societăţii, solidarităţii sociale. Indiferent de modul de abordare a problemei coraportului „drept-morală", se impune ca dreptul să aibă un conţinut moral, în această ordine de idei, e semnificativă poziţia lui Giorgio del Vecchio, care menţiona că „relaţiile dintre morală şi drept sînt aşa de strînse încît ambele aceste categorii au esenţial acelaşi grad de adevăr, aceeaşi valoare". 1 O poziţie asemănătoare împărtăşeşte şi Matei Cantacuzino: „... obiceiurile şi legile în care se concretizează normele dreptului se inspiră necontenit din concepţiile morale ale societăţii şi se fasonează prin modul lor de îndrumare şi de aplicare după progresul sau regresul ce se manifestă în concepţia morală dominantă într-un anumit moment şi într-un anumit mediu social".2 Asemenea abordare a problemei constituie o continuitate a celebrei definiţii dată dreptului de către Celsus: „Jus est ars boni et aequi" (dreptul este arta binelui şi a echităţii). 1 2

Giorgio del Vecchio, Opera citată, pag. 199. Matei Cantacuzino, Elementele dreptului civil, Bucureşti, 1921, pag. 12.

-t 262 6-

Teoria generală a dreptului şi statului

Analiza comparativă a dreptului şi a moralei duce la concluzia că ambele sînt ordini sociale normative, dar de tip diferit. Sînt ordini sociale normative pentru că ambele reglează conduita oamenilor în măsura în care ea intră în raport direct sau indirect cu cea a altor oameni. Funcţia oricărei ordini sociale normative e de a provoca o anumită conduită a oamenilor care-i sînt supuşi, de a incita aceşti oameni fie de a se abţine de la anumite acte, considerate pentru anumite motive ca dăunătoare pentru ceilalţi oameni, fie, dimpotrivă, de a îndeplini anumite acte considerate socialmente utile. Cu toată afinitatea lor, dreptul nu se confundă totuşi cu morala, între cele două categorii de reguli există şi unele diferenţe, şi anume: a) morala, spre deosebire de drept, are o vîrstă mult mai avansată. In timp ce normele juridice apar doar o dată cu apariţia statului, normele de morală sînt cunoscute şi societăţii preş tataie; b) domeniul moralei este mult mai vast decît cel al dreptului. Drep tul nu reglementează decît conduita oamenilor în măsura în care trăiesc în societate, neatribuindu-se la gîndurile umane. Morala, dimpotrivă, „ne cere cont de gîndurile noastre cele mai intime", „ bate la fereastra sufletului şi o penetrează cu uşurinţă răscolind „Eul"pînă la autodistrugere prin mustrarea de conştiinţă". 1 Cu alte cuvinte, „ morala are de obiect reglementarea faptelor interne, intenţia noastră; dreptul are de obiect reglementarea faptelor ma teriale externe ale noastre ";2 c) morala este mult mai exigentă decît dreptul. Altfel spus, morala este mult mai pretenţioasă faţă de drept, cere mai mult. Morala ac tivează cu unele categorii, despre care dreptul nu vorbeşte: mila, recunoştinţa, bunăvoinţa etc.; d) modalitatea de garantare a moralei şi dreptului este diferită. Dife rite sînt şi sancţiunile prevăzute pentru abaterile de la prevederile dreptului şi cele ale moralei. ® Normele obişnuielnice (obiceiurile). Aşa cum am subliniat deja, istoriceşte, dreptul nu s-a desprins treptat, numai din morală, ci şi din obicei. Normele obiceiului constituie o categorie a normelor sociale. Obiceiurile reprezintă nişte reguli, încetăţenite în practica socială ca rezultat al aplicării lor în repetate rînduri, criteriul statornicit în aprecierea unui anumit gen de relaţii, acţiuni ale persoanei, ale colectivului de oameni. 1 2

Măria Dvoracek, Gheorghe Lupu, Opera citată, pag. 120. Mircea Djuvara, Opera citată, pag. 321.

-= 263 &

Boris Negru, Alina Negru

Foarte apropiate de obiceiuri sînt tradiţiile, care sînt modalităţi constituite în comportamentul oamenilor, categoriilor sociale şi care se transmit din generaţie în generaţie. Obiceiurile şi tradiţiile au, de regulă, un caracter stabil. în viaţa socială şi, în primul rînd, în sfera relaţiilor traiului de familie, obiceiurile, tradiţiile îşi găsesc expresia în ritualuri. Ritualul este o acţiune sau un complex de acte ale omului, ale unui grup de oameni avînd un anumit caracter. Aşa sînt, bunăoară, ritualurile nupţiale, ritualurile de cumătrie, ritualurile de a sărbători în cadrul familiei a zilelor de naştere etc. Obiceiurile se concretizează în formule orale. Autoritatea lor se bazează pe faptul că ele sînt rezultatul unei practici vechi şi incontestabile. Dimitrie Guşti menţiona: „In mod general, trei subiecte sînt producătoare de legislaţie: individul, statul şi societatea. Individul îşi crează o legislaţie a lui proprie, de conducere prin aşa-zisa obişnuinţă; statul prin sistemul cunoscut, iar societatea, prin obiceiuri. Obiceiul e legislaţia proprie pe care societatea şi-o dă ei însăşi pentru ca să trăiască şi să se dezvolte".1 Totodată, D. Guşti face unele precizări a termenilor aplicaţi: obişnuinţa este totdeauna repetarea unei voinţe individuale; moda este o repetare a unei voinţe sociale, însă de origine individuală; datina e repetarea regulată a unei voinţe sociale particulare; obiceiul e repetarea unei voinţe regulate sociale generale.2 • Normele politice fac parte dintre cele mai importante norme sociale. Ele reflectă legăturile politice din societate şi reglementează relaţiile politice dintre autorităţile publice, dintre autorităţile publice şi cetăţeni etc. Normele politice sînt diferite prin obiectul reglementării relaţiilor politice, volumul conţinutului. Normele de cea mai mare importanţă socialpolitică şi cu un conţinut larg se numesc principii politice. Din principiile politice ale societăţii fac parte principiile suveranităţii poporului, separaţiei şi colaborării puterilor în stat, pluralismul politic ş.a. Sistemul normelor politice exercită influenţa asupra tuturor laturilor vieţii societăţii. Normele politice, materializate în actele juridice ale statului, de exemplu, în Constituţie, capătă formă de norme juridice. Astfel. principiul legalităţii este un principiu politic şi, totodată, juridic al vieţii societăţii. Problema cu privire la corelarea normelor politice şi juridice nu se rezolvă în mod univoc. Trebuie să distingem norma politică şi aprecierea 1 2

Dimitrie Guşti, Curs de etică, Bucureşti, 1931-1932, pag. 189. Nicolae Popa, Opera citată, pag. 148.

-= 264 =-

Teoria generală a dreptului şi statului

politică a normei sociale. Norma politică poate fi materializată nu numai în actul juridic de stat, ci şi în alte acte politice, cum ar fi, de exemplu, platformele politice electorale ale partidelor. Fiecare normă juridică are şi un aspect politic, deoarece la aprecierea ei se aplică un criteriu politic. Bineînţeles, aspectul politic diferă de la o normă Ia alta. Cel mai înalt grad politic îl au normele dreptului constituţional. • Normele religioase. Religia reprezintă un sistem de credinţe, convingeri, practici împărtăşite de un grup, oferind fiecărui membru un obiect de adoraţie faţă de Dumnezeu, zei etc. Ea, de asemenea, constituie un sistem de norme sau porunci întemeiate pe învăţătura cărţilor sfinte sau pe autoritatea întemeietorilor, profeţilor, învăţătorilor etc., un mod de viaţă recunoscut ca obligatoriu de adevăraţii credincioşi. Iniţial normele juridice sînt amestecate cu cele religioase. Mai apoi ele se desfac de la acestea. O asemenea desfacere a normelor juridice de cele religioase nu trebuie însă absolutizată. Şi pînă în zilele noastre sfera de reglementare a normelor juridice coincide cu cea de reglementare a normelor religioase. Nu întîmplător, Centrul de filosofia dreptului de la Universitatea din Paris II a organizat un ciclu de conferinţe în jurul temei „Religia şi fundamentele dreptului". în Biblie dreptul apare sub forma unui comandament al lui Dumnezeu. „Cele 10 porunci" cuprind reguli ordonate de divinitate, care sînt prezente astăzi în legislaţia contemporană: „Să nu ucizi". „Să nu preacurveşti". „Să nu furi". „Să nu mărturiseşti strîmb împotriva aproapelui tău". „Să nu pofteşti casa aproapelui tău".' In epistola Sfîntului Pavel către corinteni, cînd se vorbeşte despre respectarea unor reguli instituţionale, se spune: „Nu eu poruncesc, ci Domnul", iar în capitolul V, versetul 17 după Matei, se spune că lisus Hristos declară ucenicilor săi că „n-a venit să strice legea ce a dat-o Domnul, ci ca s-o aplice".2 « Normele tehnice. Normele tehnice sînt reguli care reglementează procesul productiv. Ele se statornicesc între oameni în cadrai participării lor la viaţa economică, socială şi culturală. Scopul normelor tehnice este de a obţine un minimum de efort, maximum de rezultat. Normele tehnice pot fi încălcate de oameni şi de aceea şi ele sînt sancţionate. O asemenea 1 2

Biblia sau SJînta Scriptură, 1990, pag. 80-81. Adam Popescu, Teoria generală a dreptului, Bucureşti, 1999, pag. 71.

-= 265 Ş-

Boris Negru, Alina Negru

sancţionare se face deoarece nerespectarea lor duce la obţinerea unui rezultat nefavorabil, diferit de cel scontat, urmărit, precum şi la accidente de muncă etc. Deşi legătura acestor norme cu normele juridice e mai puţin pronunţată, normele tehnice se interacţionează cu cele juridice. Aşa, de exemplu, normele juridice, consacrînd o serie de norme tehnice, concură la dezvoltarea producţiei în diferite domenii. La rîndul lor, normele tehnice pot fi folosite şi în activitatea juridică, prin prelucrarea mecanică, cibernetică a unor date şi fapte juridice.

Subiecte de evaluare: ______________________________________________ 1. Ce înţelegem prin reglementare normativă? Prin ce se deosebeşte reglementarea normativă de reglementarea individuală? 2. Numiţi criteriile de clasificare a normelor sociale. 3. Caracterizaţi coraportul categoriilor „drept" - „morală". 4. Ce aport şi-au adus obiceiurile la dezvoltarea dreptului? 5. Caracterizaţi aspectul juridic al Poruncilor Dumnezeieşti. 6. Caracterizaţi rolul normelor tehnice.

Literatura recomandată: ______________________________________________ 1. Serghei Alexeev, O6uţcw meopm npaea, B 2-x TOMHX, MocKBa, 1981. 2. Dan Ciobanu, Introducere în studiul dreptului, Bucureşti, 1993.

3. Ion Craiovan, Tratat elementar de teorie generală a dreptului, Bucu reşti, 2001. 4. Măria Dvoracek, Gheorghe Lupu, Teoria generală a dreptului, Iaşi, 1996. 5. Nicolae Popa, Teoria generală a dreptului, Bucureşti, 1996, 2002. 6. Adam Popescu, Teoria generală a dreptului, Bucureşti, 1999. 7. B. C. HepcecflHU,, Hpaeo e cucrneme coifuajibnou peeymifuit, MocKBa, 1986, 8. Ion Vlăduţ, Introducere în sociologia juridică, Bucureşti, 2000.

-ă 266 i-

: : ' .|

.

• .. .': setare, .permitere, punlre". J:..v;;'i(î7Qrţa legii cansiă m: c ordone, ':;• c !rîfeî'a|ce;"a permice,

Norma juridica

",.",". • „ Ji