T - Forme de Cunoastere [PDF]

Zitiervorschau

FORME DE CUNOASTERE SI TIPURI DE ADEVAR CE ESTE CUNOASTEREA? Cunoasterea nemijlocita (imediata) si cunoasterea mijlocita Cunoasterea nemijlocita se bazeaza pe cunostiinte primare ce subliniaza o idée care exprima ceea ce se percepe si gandeste intr-o anumita imprejurare.Nu trebuie sa cerem temeiuri (justificari) pentru toate cunostiintele noastre.Unele se intemeiaza pe ele insele ( se obtin direct nemijlocit). De exemplu : PLATON: = sufletul 0, inaintea acestei vieti pamantesti, a avut o cunoasterea a IDEILOR, la care poate reveni prin reamintire (fiinta rationala). RENEE DESCARTES= a ajuns la concluzia că pentru a putea determina ce lucruri sunt adevarate şi care nu sunt, trebuie să se plece de la îndoiala. Aici se va produce trecerea esenţiala la “cogito ergo sum!” (gândesc,deci exist!), o trecere esenţiala avandu-se în vedere vechea concepţie impusa din şcoală: “crede şi nu cerceta!”; conceptia noua a lui Descartes, avea să ducă la schimbări esenţiale în momentul în care ea a fost însuşită şi înţeleasă. Multi filosofi au contestat cunoasterea nemijlocita,argumentand ca intuitiile,judecatile despre datele simturilor nu reprezinta in fapt cunoastere. BERTRAND RUSSELL=a distins intre luare la cunostinta (cunoastere directa),exemplu:Vad cladirea! si descriere (cunoastere prin atribuire de proprietati) –un lucru este intr-un anumit felexemplu:Marul este rosu. Cunoasterea tacita si cunoasterea explicita In general, numeroase activitati umane se bazeaza pe un set de cunostiinte neexplicite sub forma unor enunturi.De pilda, un foarte bun bucatar sau un pilot experimentat detine o serie de cunostiinte, acumulate prin experienta, care cu greu pot fi exprimate.De multe ori, cineva poate spune „stiu cum se face”- si poate dovedi acest lucru realizand activitatea respectiva-, dar nu poate exprima acest „cum se face” intr-o forma verbala.Asemenea situatii exprima o cunoastere tacita ( numita si cunoastere in stare practica). In schimb, cunoasterea explicita (numita si cunoastere propozitionala) este cunoasterea exprimata prin enunturi (judecati,reguli,legi) si este considerata drept forma cea mai evoluata a cunoasterii omenesti.

Spre deosebire de elementele care reprezinta cunoasterea tacita, care nu pot fi apreciate decat prin rezultatele activitatii si in termeni de performanta, in cazul enunturilor (ca elemente ale cunoasterii explicite) are sens sa ne intrebam daca sunt adevarate sau false, respectiv daca sunt intemeiate sau nu.Deosebirile dintre cele 2 forme de cunoastere au fost exprimate de catre Gilbert Ryle prin sintagmele „a cunoaste cum” si „a cunoaste ca”. „A cunoaste cum” inseamna sa stii sa faci un anumit lucru, iar ”a cunoaste ca” inseamna a avea un set de judecati pentru care avem temeiuri sa credem ca sunt adevarate (eventual false). Cunoasterea a priori si cunoasterea a posteriori Distrinctia dintre cunoasterea „a priori” si cunoasterea „a posteriori” este distinctia dintre cunostiintele intemeiate pe experienta si pe cele care pot fi intemeiate fara raportare la datele experientei. Un enunt de genul: ”Aceasta carte este interesanta” este „a posteriori” deoarece poate fi justificat numai pe baza experientei.Dimpotriva, un enunt de genul : „Toti celibatarii sunt necasatoriti” este „a priori” deoarece adevarul lui nu depinde in nici un fel de experienta. Problema cunoasterii „a priori” este aceea de a explica „daca”si „cum” este posibil ca unele adevaruri sa fie intemeiate indiferent de experienta. Inseamna, cu alte cuvinte, a ne intreba daca putem sti ceva despre lumea inconjuratoare cu totul independent de experienta. In fapt, problema nu se reduce la intrebarea daca exista cunostiinte „a priori”. Aceasta vizeaza, in ultima instanta, insasi posibilitatea metafizicii, adica posibilitatea de a cunoaste in vreun fel ceea ce depaseste limitele experientei noastre. In functie de raspunsul la problema cunoasterii „ a priori” se va aprecia ca a vorbi despre Dumnezeu sau despre suflet, de pilda, are sau nu are sens. I.Kant nu se refera la sursele cunoasterii,ci la facultatile noastre de cunoastere.Acesta nu se intreaba daca stiinta este posibila si daca exista surse certe ale adevarului,ci cum este posibila stiinta care exista (matematica si fizica pure-cunostiinte necesare si universal.) Kant încearcă să integreze într-o concepţie unitară cele două poziţii contrare ale teoriei cunoaşterii din vremea sa, pe de o parte raţionalismul lui René Descartes, pe de alta empirismul filozofului englez David Hume. Dacă încă de la începutul operi sale Kant ne propune să pătrundem într-o sfera a cunoaşterii superioare, prin însăşi limbajul elevat pe care îl foloseşte, Descartes îşi prezintă opera într-un limbaj popular, dar care dupa părerea lui chiar dacă este uşor ligibil pentru cei din vremea sa puţini vor înţelege „ele nu sunt cuprinse şi înţelese decât de foarte puţini oameni”.

Cei doi au însă un punct comun de plecare, nemulţumirea faţă de cunoştintele sărăcăciase pe care le-au căpătat în urma studiilor ce le-au urmat, aşa cum ne şi expune Descartes în „Discurs asupra metodei”; „“Am fost hrănit cu literature încă din copilărie şi, pentru că mi se forma convingerea că prin ea poate dobândesc o cunoaşte¬re clară şi sigură a tot ce este folositor vieţii, aveam o extremă dorinţa de a o studia mai îndeaproape. Însă, îndată ce am termi¬nat studiile după care, în mod obişnuit, eşti primit în rândul în¬văţaţilor, îmi schimbai în întregime părerea, căci mă găseam îm¬piedicat de atâtea îndoieli şi erori, încât mi se părea că n-am avut alt profit, voind să mă instruiesc, decât de a fi descoperit din ce în ce mai bine neştiinţa mea”. Plecând de la aceste consideraţii, începe să caute o metodă pe care să o folosească pentru a reclădi filozofia, căci după cum ne spune chiar el existau” Diferite consideraţiuni cu privire la ştiinţe” şi a găsit-o în matematică. Era vorba de stiinţa adevărurilor clare, evidente şi distincte.” Şi observând că acest adevăr “cuget deci exist” era atât de temeinic şi de sigur încât toate presupunerile scepticilor, chiar şi cele mai extravagante, nu erau în stare să-l clatine, găsii că pot să-l primesc fără rezerve ca întâiul prin¬cipiu al filozofiei pe care o căutam.” Kant evidenţiază cunoaşterea metafizică, asfel metafizica pretinde că este nu numai o forma de cunoaştere a lumii, cât mai degrabă o cunoaştere prin excelenţă. Metafizica lui Kant propune, o serie de cunoştinţe superioare cunoştinţelor obişnuite, din moment ce obiectul ei de cunoaştere este Absolutul. Pentru a fi pură, această cunoaştere trebuie validată logic, conceptual, independent.