Sistemul Medical in Danemarca [PDF]

Zitiervorschau

SISTEMUL MEDICAL IN DANEMARCA

Danemarca, oficial Regatul Danemarcei, este un stat suveran din Europa de Nord, situat la sud - vestul Suediei, la sud de Norvegia, și marginită la sud de Germania. Regatul are două țări constitutive autonome din Oceanul Atlantic de Nord, Insulele Feroe și Groenlanda. La 43094 km pătrați, și o populație de aproximativ 5,5 milioane de locuitori, Danemarca este formată dintr-o peninsulă, Iutlanda, iar arhipelagul danez de 407 de insule care sunt caracterizate de teren plat arabil și coastele cu nisip, puțină altitudine și o climă temperată. Limba națională, daneza, este strâns legată de suedeză și norvegiană. Venitul mediu lunar este net 20 000 coroane (aprox 3000 dolari USA). În sănătate se investeşte numai 7% din Produsul Intern Brut. În Danemarca practică 16 000 medici, din care medici de familie sînt 3 500. Danemarca are 16 judeţe şi 430 de municipalităţi (primării), cu între 2000-40 000 locuitori. Marile oraşe (Copenhaga, Arhus, Odense, Aalborg) sînt împărţite în cîte 3-6 municipalităţi. Judeţele (ams) sînt conduse de consilii locale, ales pe baze politice, iar primăriile sănt conduse de consilii de primărie (şi un primar), alese de asemeni pe criterii politice. Există 4 facultăţi de Medicină, la Copenghaga, Arhus, Odense şi Aalborg; toate sînt ale statului. În Danemarca nu există: 1.

Case de asigurări de sănătate

2.

Direcţii sanitare dependente de Ministerul Sănătăţii

3.

Ministerul sănătăţii ca organism central care să finanţeze părţi din sistem

4.

Colegiul Medicilor sau un organism similar şi nici puncte de credite

profesionale

5.

Examen concurs pentru a intra în rezidenţiat

6.

Examene pentru a ocupa post de medic în spital sau teritoriu

7.

Hotărîre de Guvern pentru semarea unui Contract Cadru

Şi cu toate acestea, Danemarca se află în topul ţărilor lumii în ceea ce priveşte starea de sănătate a populaţiei şi calitatea îngrijirilor de sănătate: speranţă de viaţă, mortalitate infantilă, satisfacţia clienţilor (pacienţilor).

Profilul sistemului de sanatate

Danemarca mentine un sistem public, social de sanatate, intrucat, potrivit legii, cea mai mare parte a ingrijirilor de sanatate sunt furnizate gratuit tuturor danezilor. Exista anumite plati pentru medicamente, vitamine, asistenta stomatologica-gratuita pana la varsta de 18 ani- si alte tratamente. Aceste servicii sunt acoperite printr-o schema redusa de asigurari de sanate voluntare/private, dominata de companii non-profit. Pacientii sunt indreptatiti la acces gratuit la medicii de familie si la medicii chirurgi. In ciuda crizei de doctori si asistente, o lege noua garanteaza faptul ca pacientul va fi primit de un specialist intr-un interval de 2 saptamani si va beneficia de tratament chirurgical intr-un interval de 4 saptamani in cazul diagnosticarii unei afectiuni care i-ar putea primejdui viata. Daca un spital nu poate realiza aceste conditii, este recomandat sa se faca trimitere catre un alt spital public, spital privat sau catre un spital din strainatate. 60% dintre doctori sunt angajati ai spitalelor si lucreaza cu o norma de 37 ore pe saptamana, asa cum este cazul majoritatii profesiilor din Danemarca. Medicii generalisti mai sunt platiti si pentru consultatii preventive privitor la stilul de viata, dieta etc., intrucat guvernul incearca o continua crestere a sperantei de viata (76,7 ani in prezent) in Danemarca.

Este o politica a guvernului de mentinere a unei medicini sociale, impotriva unei tendinte crescatoare de acordare a ingrijirilor de sanatate pe baze comerciale. “In viziunea guvernului social-democrat este necesar ca sistemul public sa fie mentinut ca un sistem deschis si gratuit,”spune responsabilul cu politica al Ministerului Sanatatii. Cele 15 regiuni daneze sunt responsabile pentru finantarea spitalelor publice, utilizand pentru aceasta cam 70%din cele 40-69%impozite generale pe venit stranse de acestea. Numarul spitalelelor finantate privat este relativ insignifiant, raportul dintre numarul paturilor publice si numarul paturilor private fiind de 1000:1. Asemenea finantare este in general furnizata pe baze globale. Consiliile locale, alcatuite din oficialitati alese in mod democratic, sunt imputernicite sa ajusteze serviciile spitalicesti in functie de posibilitatile si nazuintele locale. Acest fapt ar putea crea mari diferente intre servicile spitalicesti furnizate rezidentilor diferitelor regiuni, insa acest risc este atenuat prin legislatia recenta care permite locuitorilor unei regiuni sa primeasca tratament in orice alta regiune. In general, Ministerul Sanatatii nu finanteaza ingrijirile de sanatate, dar stabileste strategia si ajunge la un acord cu comunitatile locale asupra bugetelor alocate sanatatii. O exceptie de data recenta de la politica de laissez-faire a Ministerului Sanatatii a fost o investitie de 500 de milioane coroane daneze (aproape 75 milioane $), aprobata in iunie anul trecut, in scopul reducerii listelor de asteptare pentru tratamentul bolnavilor de cancer. Interesant este faptul ca, un studiu Eurobarometru din 1997 a evidentiat ca 90% dintre danezi erau satisfacuti de ingrijirile de sanatate primite, ceea ce reprezinta cel mai mare procent din statele europene.

1. Sistemul de îngrijiri de sănătate este finanţat prin taxe şi impozite generale, nu prin contribuţii obligatorii, ca în România. Fiecare cetăţean plăteşte 3 categorii de impozite, ating cuantumuri de 40-60% din venitul brut: a. către statul danez, aproximativ 15% din totalul impozitării; aceşti bani se folosesc pentru finanţarea armatei, poliţiei şi învătămîntului. b. către consiliul judeţean, aproximativ 25% din totalul impozitării; aceşti bani se folosesc pentru finanţarea sănătăţii şi a transportului în comun. c. către municipalitate (primărie), aproximativ 20-25% din totalul impozitării; aceşti bani se folosesc pentru finanţarea salubrităţii şi programelor sociale: vîrstnici, someri, handicapaţi, neintegraţi social. În această grupă de cheltuieli bugetare mare parte au contingenţă cu starea de sănătate a şi îngrijirea varstinicilor.

2. Banii către furnizorii de servicii de sănătate, medicii de familie, medicii de specialiate din ambulatoriu şi spitale (ca forme principale de organizare a acordării îngrijirilor) sînt administraţi la nivel local, judeţean, de către consiliul local, prin intermediul unui departament (comisie, comitet) specializat al acestuia. Cuantumul acordat furnizorilor este decis la nivel local, din taxele obţinute. Decizia de repartizare a banilor este politică şi reprezintă un punct important în campania electorală pentru alegerile judeţene (ale ams-urilor). Se afirmă că aproximativ 10% din totalul impozitelor (cele trei tipuri) ajung în fondurile pentru sănătate ale consiliilor judeţene.

3. În Danemarca există un minister al muncii, protecţiei sociale care are un depeartament cu sarcini de a iniţia modificări legislative în problema îngrijirilor de sănătate. Acest minister nu se ocupă de posturi, examene, numiri, şi nici de gestionarea unor instituţii sanitare.

4. În Danemarca, medicii sînt înscrişi voluntar în sindicatul medicilor, care îi cuprinde pe toţi medicii din Danemarca. Acest sindicat se numeşte Asociaţia Medicală Daneză. Ea are 22 000 membri, din care 16 000 medici activi. Sindicatul are două departamente: unul pentru medicii cu practică independentă (cei de familie şi specialiştii din ambulator), altul pentru cei cu practică salariată (cei din spitale). Funcţia colegială de înregistrare a medicilor cu drept de practică se realizează la nivel local judeţean iar cea de jurisdicţie profesională este realizată de un comitet mixt pacienţi medici, jurişti, reprezentanţi ai statului - dependent de Ministerul Justiţiei.

5. Pregătirea pentru a ajunge medic este realizată în Facultăţile de Medicină de Stat, timp de 6,5 ani. Urmează 1,5 ani de stagiatură. Stagiatura este obligatorie; ea se desfăşoară în trei module: medicină generală (de familie), chirurgie generală cu o ramură chirurgicală şi medicină internă cu încă o ramură medicală. La sfîrşitul celor 8 ani de studii se intră direct în rezidenţiat, după o recomandare dată de un şef de clinică. Rezidenţiatul este de 3 ani şi jumătate, pentru medicina de familie, şi 5 ani şi jumătate la 7 ani pentru ramuri medicale respectiv chirurgicale.

6. Angajarea într-un spital se face pe baza unui interviu, în care cel mai important "punct" îl deţine "chimia" relaţiilor cu personalul existent în secţie. Este de menţionat că angajarea are loc după ce concurentul şi-a desfăşurat activitatea, de obicei ca rezident în acea secţie.

7. Spitalele sînt proprietatea judeţului dar, deşi au un management "autonom", directorul este numit de către consiliul judeţean. Între echipa managerială şi departamentul de resor al consiliului judeţean se încheie un contract prin care judeţul

plăteşte îngrijirile medicale în funcţie de un buget global care are, de cele mai muilte ori, caracter istoric (nu sînt plătite actele medicale). Medicii din ambulatoriu semenază contracte civile cu consiliul local, în baza unor negocieri centrale realizate de către Asociaţia Medicală Daneză, sindicatul medicilor din Danemarca, şi federaţia consiliilor locale. Contractul nu are gir guvernamental. Medicii de familie sînt plătiţi per capita la un cuantum de aproximativ 20% din venit. Restul de 80% este obţinut prin acte: de exemplu, o consultaţie este plătită cu 90 coroane daneze. Medicii de familie au dreptul de a face gărzi în spitalele publice şi, în plus, au dreptul de integrare clinică în spitalele universitare (!). Medicii de specialitate sînt plătiţi per acta. Venitul unui cabinet de medic de familie cu aproximativ 1000 cetăţeni pe listă este de aproximativ 1,2 - 1,5 milioame coroane. Venitul unui specialist este cu aproximativ 20% mai mare. Din acest venit rămîn aproximativ 50%, după scăderea cheltuielilor cu salariile personalului şi cu întreţinerea. Din venitul personal brutto se reţin impozitele, astfel că un medic are aproximativ 200 000 - 500 000 coroane pe an netto7. Prăctica medicului din ambulatoriu, fie el de familie sau specialitate se vinde şi se cumpără. De exemplu o listă de 1 200 cetățeni costă aproximativ 2 milioane coroane.

Concluzii

Lasand la o parte resursele financiare, sistemele de sanatate danez si roman prezinta asemanari importante (desi Danemarca este cu cativa ani inainte in ceea ce priveste reforma sistemului de plata bazat pe caz). Asemanarile cele mai importante provin din faptul ca ambele sisteme au o mare componenta sociala, precum si din aceea ca predomina finantarea spitalelor pe baza bugetelor globale, fondurile provenind din impozitele locale. Mai mult, in ambele sisteme este prevazuta o crestere a tipului de rambursare bazata pe caz, ceea ce se va realiza pas cu pas, intre timp mentinandu-se dreptul de proprietate al guvernului asupra spitalelor.

Avand in vedere acestea, precum si alte similitudini intre cele doua sisteme, ar fi rezonabil sa credem ca Proiectul romanesc DRG ar putea beneficia in mare masura de pe urma unei analize mai aprofundate a succeselor si esecurilor cu care s-a confruntat sistemul danez. De exemplu, plecand de la intelegerea schemei de rambursare a serviciilor oferite pacientilor conform principiului libertatii de alegere a localitatii unde vor fi tratati, s-ar putea dezvolta rapid un program inter-judetean similar, cu aplicabilitate in Romania ( ca si un sistem intrajudetean de utilizare a echipamentelor).

Datele daneze de cost, utilizare, productivitate si case-mix ar putea avea o mare valoare, mai ales daca ar fi disponibile in perioadele de dinaintea si dupa schimbari majore in legislatia sistemului de sanatate sau in modalitatile de acordare a stimulentelor. Date fiind similaritatile mentionate intre cele doua sisteme de sanatate, asemenea date ar putea fi utilizate pentru a prevedea impactul unor legi sau stimulente asemanatoare in Romania.