ROLUL GRUPULUI DE PRIETENI Referat Var 2 [PDF]

Zitiervorschau

ROLUL GRUPULUI DE PRIETENI ŞI IMPACTUL ASUPRA RELAŢIEI CU ŞCOALA LA PUBERTATE ŞI ADOLESCENŢĂ Atât sociologia, cât şi psihologia socială, politologia şi antropologia se preocupă de identificarea şi cercetarea componentelor societăţii umane şi a relaţiilor dintre acestea. Societatea globală se compune dintr-un ansamblu de formaţiuni sociale, înţelese ca reţele de indivizi care au în comun modele culturale sau subculturale, pe baza cărora se dezvoltă procese de relativă uniformizare, de distribuire de statute, roluri şi funcţii, precum şi orientarea selectivă în raport cu problemele generale ale societăţii. Principalele

tipuri

de

formaţiuni

sociale

sunt: grupurile,

colectivităţile şi organizaţiile . Grupurile sunt formaţiuni sociale în care indivizii interacţionează direct, pe baza unor reguli acceptate şi se recunosc ca membri ai unor entităţi distincte, într-un anumit moment şi loc. În calitatea lor de cadre naturale ale formării şi manifestării fiinţei umane, grupurile constituie verigile esenţiale ale sistemului social global, realizând legătura necesară între individual şi social, adică dintre planul existenţei psihoindividuale şi cel al existenţei macrosociale. Oamenii nu pot să trăiască izolaţi unii de ceilalţi, chiar realitatea socială se prezintă ca un sistem complex de grupuri. Aristotel afirma în antichitate că omul este o „fiinţă socială” (zoon politikon). Grupul social este un ansamblu mai mult sau mai puţin numeros de persoane. Putem vorbi de existenţa unui grup doar în cazul în care persoanele interacţionează şi au în acelaşi timp sentimentul de apartenenţă la grup, aşa-numitul „sentiment de noi” (Chelcea, 2008). Termenul grup provine din limba italiana (groppo sau gruppo), fiind utilizat pentru prima dată în bele-arte, desemnând mai mulţi indivizi, pictaţi sau sculptaţi, ce formează un subiect. Caracteristicile generale ale grupurilor

Există o gamă largă de caracteristici prin care grupurile pot fi particularizate: Tipul grupului – ţine de modul de formare, numărul de membri, relaţiile dintre aceştia, natura activităţii desfăşurate etc. Mărimea grupului – cuprinde numărul de membri care compun grupul, acest parametru influenţând alţi indicatori care ţin de performanţă, creativitate, intimitatea relaţiilor interpersonale etc. Compoziţia – reflectă caracteristicile psihosociale ale membrilor grupului sub aspectul vârstei, sexului, etniei, nivelului de instrucţie, stării civile, statutului profesional etc. Structura – reprezintă modul de configurare a relaţiilor interpersonale dintre membrii (relaţiile socioafective, de comunicare, influenţă, coordonare, control etc) şi distribuţia rolului şi funcţiilor în cadrul grupului. Sarcina grupului – constă în obiectivul care trebuie realizat în urma activităţii comune a membrilor, obiectiv care are atât o componenta obiectivă, cât şi una subiectivă. Coeziunea – este dată de ansamblul forţelor care menţin unitatea grupului şi circumscrierea limitelor sale, fiind o rezultanta a relaţiilor intră şi extra grupale, caracteristicile psihosociale ale membrilor, natura sarcinii, contextul în care se desfăşoară activitatea de grup etc. Nivelul de integrare – reprezintă expresia gradului de maturizare a relaţiilor psihosociale din cadrul grupului, a gradului de elaborare a normelor şi valorilor comune care structurează viaţa de grup, a măsurii identificării membrilor cu grupul din care fac parte, a participării la viaţa colectivă, a conştiinţei de grup (colective).

Vechimea grupului – este data de timpul scurs din momentul constituirii sale. Corelată cu nivelul de integrare şi performanţă rezultă un nou parametru, care exprimă viteza de maturizare şi structurare a grupului. Eficienţa – exprimă parametrii calitativi şi cantitativi de realizare a sarcinii, dar şi pe cei de menţinere a grupului şi de satisfacerea trebuinţelor membrilor săi. Tipuri de grupuri Existenţa unei diversităţi tipologice a grupurilor face dificilă identificarea criteriilor de clasificare a acestora. Totuşi, literatura de specialitate a sintetizat diferite modalităţi de clasificare a grupurilor, şi anume: În funcţie de caracteristicile relaţiilor dintre membri: Grupuri primare (de contact „faţă în faţă”) – prototipul grupului primar este familia, dar din aceasta categorie mai fac parte şi grupurile de prieteni, de colegi de clasă, precum şi echipele formate la locul de muncă; Grupuri secundare (predomină relaţiile indirecte, prin „releu”) – este alcătuit dintr-un număr mare de persoane, relaţiile dintre membri sunt indirecte, iar sentimentul apartenenţei la grup este mai slab (lucrătorii dintr-un atelier formează un grup primar, în timp ce colectivul unei întregi secţii, care este alcătuită din mai multe ateliere, formează un grup secundar). După modul de formare a grupului: Grupuri naturale – se nasc spontan, datorită condiţiilor ce determină dezvoltarea unor relaţii stabile între viitorii membri. Se disting patru categorii de grupuri primare naturale: familia, grupul de joc al copiilor, grupul de vecinătate şi comunitatea de bătrâni. Grupuri artificiale – se formează în urma unui proiect ştiinţific, organizatoric sau de utilitate practică (grupurile de laborator, cele care formează o organizaţie sau instituţie,

grupurile de decizie, de dezbatere a unei probleme, de rezolvare a unei sarcini, terapeutice etc.). 

În funcţie de natura activităţii (tipul sarcinii): grupuri şcolare, de muncă, de

creaţie, militare, sportive, de petrecere a timpului liber, de discuţie etc. 

În funcţie de existenţă cadrului instituţional-normativ care le reglementează

existenţa: Grupuri formale (instituţionale) – cadrul instituţional este cel care le fixează principalele coordonate structurale şi funcţionale; Grupuri informale (spontane) – dinamica proceselor interrelaţionale este determinată de factori socioafectivi spontani. 

În funcţie de raporturile existente între membri şi grupuri:

Grupuri de apartenenţă – sunt grupurile cărora membri le aparţin la un moment dat, în mod natural sau prin activitatea pe care o desfăşoară în mod curent. Ele sunt grupurile cu care ne identificăm şi care ne influenţează modul de a gândi, simţi şi acţiona. Apartenenţa la un grup poate fi, uneori, fictivă, când cineva îşi imaginează că aparţine unui grup, fără ca acest lucru să fie real. Grupuri de referinţă – sunt acele grupuri de la care se împrumută valorile, normele şi atitudinile considerate de referinţă prin prestigiul de care se bucură. Este grupul din care aspiram să facem parte. Merton face distincţie între „grupurile de referinţă pozitive”, ale căror norme şi valori sunt preluate de alte grupuri sau persoane, şi „grupurile de referinţă negative”, ale căror norme şi valori sunt respinse. Grupuri de presiune – sun acele grupuri care au capacitatea de a exercita o influenţă semnificativă asupra unor persoane, grupuri sau instituţii, datorită poziţiei, prestigiului sau puterii pe care o deţin, în virtutea resurselor de care dispun (informaţionale, economice, politice, profesionale, ideologice sau religioase etc.).

Toate aceste caracteristici psiho sociale ale grupurilor influenţează preadolescenţii şi adolescenţii în funcţie de trăsăturile lor bio psihologice toate ducând la comportamente pro sau anti sociale. Am căutat în literatura de specialitate şi am găsit materiale extrem de diverse prin conţinut, autorii surprinzând numeroase aspecte biologice, psihologice sau sociale despre preadolescenţă şi adolescenţă. Adolescenţii reprezintă o parte considerăbilă a populaţiei unei ţări şi se formează în funcţie de caracteristicile lumii contemporane. Este cunoscut faptul că societatea contemporană a condus la transformări radicale în domeniul socio-economic şi tehnicomaterial care, în mod implicit au influenţat structura populaţiei, au produs schimbări în domeniul pregătirii profesionale, culturale, ştiinţifice dar şi în structura demografică a populaţiei. Mulţi dintre psihologii care au studiat adolescenţa şi au pus frecvent întrebarea dacă adolescenţa este pur şi şimplu o etapă din viaţă. Răspunsul la întrebare a fost cu siguranţă, nu. Numeroase studii vin să-şi aducă contribuţia deosebită la elucidarea problemelor ridicate de această etapa din viaţa omului. Ne întrebăm de ce acest interes deosebit pentru problemele cu care se confruntă adolescentul. Apreciem că adolescenţa constituie mai mult decât o simplă perioadă din viaţa umană. „Pubetatea şi adolescenţa - specifice pentru a doua decadă a vieii omului – se caracterizează prin trecerea spre maturizare şi integrarea în societatea adultă, cu solicitările ei sociale, politice, familiale, profesionale etc. Acest parcurs este cu atât mai sinuos cu cât viaţa omului socială este mai complicată ( Şchiopu, U., 2008 p. 168) Adolescenţa este o vârstă a clarificărilor, adolescentul adresându-şi în mod frecvent întrebări de genul: „Cine sunt eu?”, „Ce vreau?”, „Ce pot?” . „Tipurile de relaţii se complică progresiv în perioada pubertăţii copilul şi apoi tânărul integrându-se tot mai mult în generaţia sa (grupul social mai larg) prin exprimărea identităţii proprii şi prin exprimărea identităţii faţă de adulţi ( Şchiopu, U., 2008 p. 169) „Perioada pubertăţii şi a adolescenţei sunt perioade în care tutela familiară şi şcolară (relativ pregnante la începutul vieţii copilului) se modifică treptat, modificarea

fiind integrată din punct de vedere social în prevederi legale ale unor responsăbilităţi ale tinerilor începând cu 14 ani şi a obţinerii majoratului civil la 18 ani, ca şi a exercitării acestuia în continuare. Nota dominantă a întregii etape constă în intensă dezvoltare a personalităţii, contemporanizarea ei ( Şchiopu, U., 2008 p. 168). Delimitarea adolescenţei în psihologia vârstelor a cunoscut diferite interpretări ca şi etapele ei. După vârsta de 10 ani în dezvoltarea psihică şi fizică a fiinţei umane, se disting trei stadii bine conturate: 1. Stadiul preadolescenţei sau pubertăţii (de la 10 la 14 ani) este o perioada profundelor transformări fizice şi fiziologice, a unor conturări complicate a intereselor, aptitudinilor şi concepţiei morale a copilului. În aceasta etapă are loc o amplă derulare a procesului de creştere care se prezintă sub două forme: creştere fizică şi maturizare. Preadolescenţa se caracterizează şi prîntr-o „gamă largă de rezonanţe în dezvoltare mare a sociabilităţii (mai ales pe orizontală). ( Şchiopu, U., 2008, p. 170) 2. Stadiul adolescenţei (de la 14 la 18-20 ani) este marcat de cunoaşterea identităţii personale şi câştigarea acesteia, de acţiunile care conduc treptat la instalarea stării de adult, de activitatea şcolară care are în centrul ei obţinerea de competenţe care îi va conferii actualului adolescent un nou statut socio-profesional. 3. Stadiul adolescenţei prelungite (18-20 la 24-25 ani) se caracterizează prin dobândirea independenţei personale şi uneori prin posibila opţiune maritală. În ultimul timp, de cele mai multe ori s-a apreciat că adolescenţa prelungită este un stadiu controversăt. În ultimele decenii, se înregistrează în acelaşi timp o scurtare şi o dilatare a adolescenţei, se poate afirma că adolescenţa se dilată în şituaţia acelor tineri care aflânduse încă în şcoală depind încă din punct de vedere financiar de părinţi sau, adolescenţa suferă un proces de scurtare când adolescenţii ies din tutela economică a părinţilor asumându-şi un statut profesional şi adesea chiar marital. Important de reţinut că fiecare dintre aceste stadii cuprinde substadii, probleme şi caracteristici specifice. 1. Pubertatea sau preadolescenţa se caracterizează prin lipsă de armonie, mâinile fiind mai lungi decât trunchiul, nasul disproporţionat în raport cu faţa, întreaga conformaţie lăsând impreşia unei fiinţe deşirate.

Se constata schimbări semnificative la nivelul vieţii psihice, actele de autoritate ale părinţilor sunt cu greu de suportat, fiind supuse unui act de discernământ critic dacă nu sunt întemeiate şi necesăre. La această vârsta se dezvoltă conştiinţa de sine, preadolescentul fiind animat de dorinţa de a-şi cunoaşte propriile săle posibilităţi, pentru a-şi da seama în ce măsură poate fi util colectivului. Idealul adolescentului este de a devenii un om util societăţii, cu o înaltă cunoştiinţă a datoriei , în orice domeniu ar activa (ştiinţific, literar, artistic, tehnic etc.). Învăţarea – Activitate caracteristică vârstei adolescente Referindu-se la varietatea formelor de învăţare specifice adolescenţilor, Robert Gané le menţionează pe următoarele: învăţarea prin ghidaj emoţional, învăţarea cu ajutorul stimulilor relevanţi, învăţarea de algoritmi aplicativi, învăţarea cu algoritmi care conţin paradigmele domeniului, învăţarea de cunoştinţe prin intermediul potenţialului verbal evocator de experienţă, învăţarea prin discriminare multiplă, învăţarea sistemelor de rezolvare şi a determinanţilor incluse într-o astfel de activitate. Strategiile rafinate întâlnite la adolescenţi presupun aspiraţii şi interese variate, cu stimulări complexe ale potenţialului intelectual facilitate de întreaga dezvoltare psihică. Întregul proces este înlesnit de limbaj ca sistem hipercomplex de autoreglare şi autoperfecţionare a întregii activităţi psihice şi comportamentale. Activitatea intelectuală complexă şi specifică perioadei adolescenţei., învăţarea se caracterizează prin profunde modificări în structura ei, prin construcţia logică-formală şi prin creşterea gradului de curiozitate dar, şi prin creşterea complexităţii creşterii fenomenelor. Tânărul manifestă o înclinare predilectă spre probleme filozofice pe fondul unui contact critic cu lumea valorilor. Contactul critic nu are contactul unei neadaptări sociale, şi este cerut de cazul când trebuie probată validitatea valorilor dar, şi starea existenţială a nonvalorilor şi a noncompetenţelor. Memoria şi învăţarea suferă în această etapă cele mai profunde transformări. Tânărul ştie că prin reproducere realizează comunicare şi că reproducerea ar putea reprezenta dovada exersării unui act de învăţare.

Astfel se explică faptul că în majoritatea cazurilor adolescenţii manifestă foarte multa grija în retransmisia cunoştinţelor pentru care elaborează scheme rezumative care se caracterizează prin originalitate, eleganţa şi claritate, epuizând astfel subiectul lecţie. Memoria logică devine forma cea mai importantă de memorare. De altfel, memoria are un statut extrem de complex în exprimarea ei, şi pe aceste planuri intersectate în care deserveşte funcţii psihologice complexe. După diferite concepţii, există o memorie a eredităţii, inconştientă, cu un cod special, dar există şi o memorie a conştiinţei suprapusă peste prima şi mai puţin structurată. Conştientizarea conduce la anularea efectelor negative. Astfel învăţarea devine o expresie a amândurora. Această organizare a mecanismelor memoriei permite să crească eficienţa mecanismelor memoriei de înmagazinare a cunoştinţelor, strategiilor de abordare a situaţiilor diverse de învăţare şi experienţa utilă. Conţinutul memorial la adolescent reflectă în mare măsură interesele lui. Astfel el reţine uşor şi cu plăcere acele date şi fapte care se leagă de orientarea să generală îndreptată spre ştiinţele realiste sau umaniste, adesea această selecţie făcându-se în detrimentul celorlalte preocupări. Memoria ajunge la performanţe foarte mari în această perioadă; ea este una din cele mai solicitate laturi ale activităţii intelectuale. Dezvoltarea memoriei, a capacităţilor intelectuale facilitează desfăşurarea activităţii şcolare. Adolescentul descoperă că învăţarea este de câteva ori mai eficientă decât până atunci. Totuşi, el, simte nevoia de a restructura informaţiile pe care trebuie să le fixeze. Astfel procesul învăţării şi al memorării capătă unele însuşiri. În continuare condiţiile fixării, păstrării şi reproducerii devin de mare randament. Ele vădesc nu numai capacitatea de stocare dar şi construirea la adolescent, a clasificărilor spontane interne în cadrul stocurilor de cunoştinţe. În procesul dobândirii diverselor cunoştinţe are loc asimilarea bazelor ştiinţei. Elevul trebuie să înveţe să sistematizeze, să lege între diversele cunoştinţe, să-şi însuşească diverse procedee de activitate

mintală. Acesta înseamnă că se creează

condiţiile de a proceda amplu, inductiv, apoi deductiv, adică de a raţiona logic. De aceea, în procesul însuşirii noţiunilor se constituie şi se întăresc sisteme de a raţiona într-un mod interogativ mai larg, se dezvoltă deci capacităţi operative intelectuale generale, cu

exigenţe faţă de exactitatea şi succesiunea logică în expunere, se dezvoltă treptat formele abstractă ale gândirii, gândirea poziţională. Specific pentru această perioada este procesul de constituire a unor moduri mai complicate de a utiliza analogia ca mijloc de comparaţie intre fenomene din domenii relativ diferite, fapt ce atestă o simţitoare creştere a folosirii criteriilor logice şi analitice. Sub influenţa solicitării şcolare are loc dezvoltarea criteriilor logice, ale clasificării. Dezvoltarea şi întărirea proceselor gândirii logice se exprimă în favoarea deprinderilor de a gândii cauzal, logic dialectic. Pentru adolescenţi, o mare însemnătate capătă ideile şi discuţia de idei. Gândirea se străduieşte să desprindă adevărul, în condiţiile unei puternice plăceri pentru discuţii controversate şi pentru sofisme. Rolul teoriei creşte foarte mult. Adolescenţa se exprimă ca o fază a câştigării capacităţii da a filozofa, da a căuta răspunsuri explicite la diferite probleme. Astfel, în perioada adolescenţei structura generală a solicitărilor intelectuale tot mai largi, mai complexe duce la modificări profunde ale gândirii şi la dezvoltarea gândirii diferenţiate: gândirea matematică, gândirea gramaticală, gândirea fizică etc. Studiu diferitelor obiecte de învăţământ îl apropie tot mai mult de însuşirea unei concepţii proprii despre lume şi viaţă, înţelege legăturile obiective ale dezvoltării naturii şi societăţii, stabileşte relaţia cauzală şi de a finalitate a producerii diferitelor fenomene. În procesul însuşirii cunoştinţelor se constituie deprinderi specifice de a gândi, se întăresc sisteme de a observa, se dezvoltă, deci, capacităţi operative, intelectuale. Se generalizează algoritmi în cadrul aceiaşi discipline, treptat apar transferări de operaţii între discipline. Pe această bază se dezvoltă formele operaţionale abstracte ale gândirii, se dezvoltă posibilităţile determinării logice a relaţiilor dintre fenomene în cadrul unui sistem deductiv şi inductiv, se dezvoltă posibilitatea urmăririi logice a trăsăturilor şi diferenţierilor între clase şi fenomene, se determină criteriile logice ale clasificării. Se dezvoltă spiritul critic al gândirii ca urmare a logicii şi adâncirii acestei, a dezvoltării posibilităţii de a analiza determinarea inclusă în fenomene, precizia gândirii. Trecerea către formele extensive, verbale ale gândirii logice face necesară preluarea în termeni personali a cunoştinţelor. Stilul muncii intelectuale constituie o

aderare conştientă, logică la cerinţele sistematizării, ca şi ale lărgirii intereselor teoretice şi practice şi este dictat de volumul şi calitate cerinţelor activităţii şcolare. Pe măsură ce se dezvoltă sistemul informativ de cunoştinţe, se petrece o ierarhizare latentă a valorii celor cunoscute, dar se manifestă şi preferinţe, urgenţe etc., ceea ce oglindeşte aspectele caracteristice individuale ale felului cum conştiinţa umana primeşte ceea ce-i vine din afară. Reflectarea se petrece în mod activ şi selectiv. Astfel, adolescenţa este vârsta creşterii deosebite a posibilităţilor intelectuale şi a abstracţiei, vârsta în care se învaţă arta gândirii şi a discuţiei, dezvoltându-se strategiile euristice. Strategiile rafinate ale învăţării întâlnite la adolescenţi presupun aspiraţii şi interese variate, cu stimulări complexe ale potenţialului intelectual facilitate de întreaga dezvoltare psihică. Întregul proces este înlesnit de limbaj ca sistem hipercomplex de autoreglare şi autoperfecţionare a întregii activităţi psihice şi comportamentale. Transformările ce se produc în întreaga structură a personalităţii adolescentului nu rămân fără urmări sub aspecte foarte variate. În cazul numeroaselor particularităţi pe care le prezintă procesul formarii şi dezvoltării personalităţii adolescenţilor un loc important îl ocupa „marile căutări şi nevoi”. Una dintre marile ca atare de la vârsta adolescenţei este cea a unei noi identităţi. Maturizarea fiziologica, dezvoltarea capacitaţii de cunoaştere, apariţia unor dorinţe şi sentimente dau adolescentului impresia că este o persoana nouă. Abandonarea vechilor identităţi creează un vid, lăsând adolescentul adesea descumpănit. Pentru a se echilibra şi a se descoperi pe el însuşi – pe un plan mai profund – el căuta noi identificări, noi modele de personalitate pe care să le imite. Prin această raportare la noi modele, adolescentul ia progresiv cunoştinţă de ceea ce este. Este un proces firesc, fiindcă numai confruntându-se cu lumea externă omul dobândeşte conştiinţa propriei sale existenţe şi valori. „În adolescenţă se manifestă opoziţie faţă de rutină, deprinderi, învăţare care digera în neştire orice. Opoziţia este îndreptată împotrivă stabilităţii, a forţei cerinţelor ce reglează viaţă în mod meschin, rutinar şi echivoc. Opoziţia împotrivă banalităţii şi a mediocrităţii constituie un însemn al formării aspiraţiilor spre autodefinire în contextul lumii în continuă schimbare.” (Schiopu.U., 2008, p.186)

Identitatea vocaţională combină aspecte legate de cunoaşterea propriilor interese, valori, abilităţi şi competenţe pe de o parte cu preferinţa pentru un anumit tip de activităţi, stiluri de interacţiune şi medii de muncă pe de altă parte. Ea apare la confluenţa dintre experienţele de învăţare şi de muncă ale adolescentului, devenind etalonul maturizării sale. Identitatea la adolescenţi se prezintă sub mai multe forme: a) Identitatea forţată - adolescentul nu a experimentat o criză identitară pentru că a preluat în mod necritic valorile şi expectanţele altora. Adolescenţii care prezintă această formă de identitate au deja obiective ocupaţionale şi ideologice, dar acestea i-au fost impuse din exterior, fie de părinţi, fie de colegi. b) Criză identitară este traversată de adolescentul care manifestă probleme de identitate şi care este ţintă presiunilor în vederea efectuării unei alegeri care este tot timpul amânată. c) Difuzie identitară este traversată adolescentul nu a făcut o alegere şi nu este pentru a realiză un angajament într-o anumită direcţie, deşi ele s-ar putea să fi avut până acum acţiuni de alegere sau să nu le fi luat în considerare. Adolescenţii din această categorie nu parcurg o criză identitară deoarece nu se simţ obligaţi să realizeze o asemenea alegere. d) Identitatea conturată se referă la acei adolescenţi care sunt capabili să realizeze propriile alegeri, care au reuşit să înlăture presiunea şi care îşi urmăresc cu claritate obiectivele ideologice şi profesionale propuse. Alegerea profesiunii şi a locului de muncă reflectă imaginea de sine a individului. Cei care au o imagine de sine bună se orientează spre şcoli mai elevate, îşi aleg profesiuni cu un nivel mai ridicat al cerinţelor educaţionale şi doresc să beneficieze de mai multe posibilităţi în carieră. De aceea, cele mai importante elemente ale orientării vocaţionale îl constituie dezvoltarea imaginii de sine prin activitatea de explorare şi autocunoaştere şi o orientare asupra caracteristicilor personale. Adolescenţa reprezintă de asemenea un punct de vedere al vocaţiei, momentul de alegere al carierei.

Bibliografie 1.

Albu, E. - „Manifestări tipice ale devierilor de comportament la elevii

adolescenţi”, Editura Aramis, Bucureşti, 2002 2.

Clerget, S. – „Criza adolescenţei”, Editura Trei, Bucureşti, 2008

3.

Cosmovici, A., Caluschi, M.- „Adolescenţii şi timpul său liber”, Editura

Junimes, Bucureşti, 1986 4.

Cosmovici, A., Iacob, L. – „Psihologia şcolară”, Editura Polirom, Iaşi,

2008 5.

Dan, Spânoiu, G. – „Cunoaşterea personalităţii elevului preadolescent”,

Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1981 6.

Dinică, M. – „Adolescenţa şi conflictul origininalităţii”, Editura Paidein,

Bucureşti, 2008 7.

Duclos, G., Lapportte, D., Rosi, J. – „Încrederea în sine a adolescentului”,

Editura Houde of Guides, Bucureşti, 2005 8.

Dumitru, I., Al. – „Consilire psihopedagogică”, Editura Polirom, Iaşi,

2008 9.

Durkheim, E. – „Educaţie şi sociologie”, Editura Didactică şi Pedagogică,

Bucureşti, 1980 10.

Holdevici, I. – „Elemente de psihologie”, Editura All, Bucureşti, 1996

11.

Stratilescu, D., Gherghinescu, R. – „Conflictul în adolescenţă”, Editura

Academiei, Bucureşti, 2007 12.

Şchiopu, Ursula – „Criza de originalitate la adolescenţi”, Editura

Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1979 13.

Şchiopu, Ursula – „Psihologia modernă”, Editura România Press,

Bucureşti, 2008 14.

Tomşa Gh. – „Consilirea copilului”, Editura Credis, Bucureşti, 2008

15.

Zisulescu, St. – „Adolescenţa”,Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,

1968 16.

Zlate, M. – Eul şi personalitatea”, Editura Trei, Bucureşti, 2008