Rolul Activităţii de Intelligence [PDF]

  • Author / Uploaded
  • bvg07
  • 0 0 0
  • Gefällt Ihnen dieses papier und der download? Sie können Ihre eigene PDF-Datei in wenigen Minuten kostenlos online veröffentlichen! Anmelden
Datei wird geladen, bitte warten...
Zitiervorschau

CONSIDERAŢII PRIVIND ROLUL ACTIVITĂŢII DE INTELLIGENCE ŞI a celei de COUNTERINTELLIGENCE în domeniul securitătii NATIONALE

Introducere Capitolul I : INTELLIGENCE ŞI COUNTERINTELLIGENCE 1.1. Informaţii şi intelligence 1.2. Counterintelligence 1.3. Participarea cetăţeanului:informaţii vs intelligence Capitolul II : RĂZBOIUL INFORMATIONAL 2.1. Importanţa sprijinirii cu informaţii a tuturor categoriilor de forţe din armata României 2.2. Rolul informaţiilor în monitorizarea situaţiilor de criză 2.3. Agresiunea informaţională. Capitolul III: COOPERAREA DINTRE STRUCTURILE DE INFORMAŢII ALE ARMATEI ROMÂNE ŞI SERVICIILE STRĂINE DE INFORMAŢII 3.1. Rolul fundamental al comunitătii de intelligence în războiul informaţional 3.2. Transformarea serviciilor de informaţii în contextul actual de securitate 3.3. Cooperarea dintre serviciile de informaţii româneşti cu cele străine 3.4. Cooperarea serviciilor de informaţii: de la need to know la need to share Capitolul IV: Studiu de caz privind cooperarea intre structurile de intelligence Concluzii Anexă Bibliografie Capitolul I : INTELLIGENCE ŞI COUNTERINTELLIGENCE 1.1. Informaţii, Intelligence şi Counterintelligence „Căutaţi inteligenţă şi discernământ şi, cel mai important, capacitatea de a anticipa, de a vedea ce se ascunde după colţ.

Căutaţi loialitate, integritate, energie, motivaţie, o personalitate echilibrată şi dorinţa de a vedea lucrurile finalizate.‖ Colin Powell Conceptul de intelligence larg uzitat în statele democratice la care ne raportăm deseori în stabilirea diverselor standarde de performanţă, nu are o traducere fidelă în limba română, cele mai importante sensuri pentru care este folosit în literatura de specialitate se referă la acesta ca fiind: Element de cunoaştere susceptibil a fi codificat pentru a fi păstrat, prelucrat sau comunicat. Produs rezultat din culegerea, procesarea, integrarea, analiza, evaluarea şi interpretarea datelor avute la dispoziţie referitor la domenii de interes. Produsul analitic rezultat din procesarea datelor (informaţiilor brute) Activitatea ce generează informaţii prelucrate Titlu generic pentru spionaj Informaţie prelucrată cognitiv cu o valoare semnificativă de întrebuințare pentru un beneficiar. Activitatea informativă – ansamblul operaţiunilor şi acţiunilor desfăşurate de către structuri specializate, legal constituite, în mod planificat, sistematic, unitar, ofensiv şi în secret, prin folosirea mijloacelor şi metodelor specifice, pentru căutarea, culegerea, verificarea, prelucrarea şi valorificarea informaţiilor referitoare la factori de risc, ameninţări, stări de pericol la adresa securităţii naţionale, precum şi în vederea controlului tendinţelor şi evoluţiilor acestora, în scopul prevenirii, contracarării, înlăturării lor sau aplicării legii, după caz. Componentele de bază ale activităţii informative sunt: activitatea de informaţii şi activitatea de contrainformaţii. Activitatea de informaţii – ansamblul acţiunilor, operaţiunilor şi procedeelor informativ-operative, prin care se realizează, în secret, căutarea, prelucrarea, stocarea şi valorificarea informaţiilor necesare cunoaşterii, prevenirii şi contracarării ameninţărilor la adresa securităţii naţionale. Activitatea de contrainformaţii – ansamblul acţiunilor, operaţiunilor şi procedeelor informativ-operative, desfăşurate în scopul protejării informaţiilor obţinute de către serviciile de informaţii şi structurile departamentale, a mijloacelor şi metodelor de culegere utilizate, precum şi a procesului de decizie împotriva divulgărilor neautorizate şi a acţiunilor spionajului străin, apărarea instituţiilor, activităţii şi personalului acestora. Printre noile provocări specifice acestei etape istorice, se numără cele referitoare la terorism, crima organizată transfrontalieră, traficul de persoane şi droguri, proliferarea armelor şi sistemelor de distrugere în masă, pentru a nu enumera decât pe cele mai cunoscute. Din această perspectivă, o componentă de importanţă majoră a efortului comun pentru securitate şi normalitate a relaţiilor în plan regional şi global o reprezintă activitatea de informaţii militare care, odată cu începutul noului mileniu, a dezvoltat noi linii de dialog bilateral şi multilateral. În fapt, putem spune că toate acestea reprezintă elemente ale procesului de globalizare, proces care, în paralel cu ridicarea la nivel planetar a afacerilor, tehnologizării şi, nu în ultimul rând, a informaţiilor, presupune un proces de limitare şi fixare în spaţiu a intereselor fundamentale ale statelor şi ale organismelor internaţionale de cooperare. Este din ce în ce mai evident că „accesul larg la informaţii şi comunicaţii este o condiţie preliminară a dezvoltării‖, iar „info-materia‖ a început treptat să facă ceea ce până acum făcea puterea militară sau economică, respectiv să contribuie decisiv la „redesenarea‖ liniilor de apărare şi securitate regională şi globală. România, ca stat membru al NATO şi al Uniunii Europene, aflat la frontiera estică a acestora, s-a angajat cu seriozitate pentru îndeplinirea obiectivelor strategice de securitate ale celor două organisme, acţionând prin toate pârghiile, în special pentru: - asigurarea stabilităţii şi bunei guvernări în vecinătatea imediată şi apropiată;

- participarea la crearea unei ordini internaţionale bazate pe un multilateralism eficient, care să genereze securitate şi prosperitate într-o lume caracterizată de globalizare; - participarea cu resurse adecvate la securitatea euro-atlantică şi la cea din regiunea Mării Negre, în baza principiului că securitatea comună este generată de efortul unitar al statelor; - identificarea, cunoaşterea şi pregătirea unui răspuns adecvat la ameninţările asimetrice cu caracter transfrontalier, a căror complexitate solicită răspunsuri în consecinţă; - participarea la reducerea fenomenelor de instabilitate şi criză la nivel subregional sau regional şi a tendinţelor de fragmentare, marginalizare sau izolare a unor state şi de dezvoltare a unor noi mecanisme de asigurare a securităţii continentale şi globale, bazate pe prevenirea conflictelor, pe creşterea rolului diplomaţiei preventive şi a capacităţilor de management al crizelor; - asumarea propriei identităţi politice şi culturale subscrise efortului siguranţei, securităţii şi apărării subregionale, regionale şi euro-atlantice. În acest context, la dimensiuni, energii şi dinamici deosebite, Direcţia Informaţii Militare, îşi îndeplineşte rolul de factor de stabilitate, răspunzând cerinţelor ce rezultă din identitatea sa istorică, apartenenţa la o naţiune liberă şi democratică, la comunitatea de informaţii europeană şi nord-atlantică. 1.2. Comunitatea Naţională de Informaţii Conflictele şi provocările la adresa securităţii statelor, indiferent de tipologia lor, presupun un efort concentrat şi unitar al întregii comunităţi internaţionale, nu numai al „celor‖ implicaţi nemijlocit. De asemenea, doar prin cunoaştere, înţelegere, consens, colaborare şi cooperare între instituții, cumunități, state pot fi contracarate toate celelalte provocări şi ameninţări care pun în pericol interesele acestora în plan naţional şi internaţional. Sistemul de securitate naţională este compus din autorităţi de informaţii şi servicii de securitate. Serviciile de securitate, ca şi autorităţile de informaţii, sunt servicii secrete, deţinând, pentru exercitarea atribuţiilor conferite de lege, structuri proprii de informaţii care desfăşoară activităţi de culegere de date prin surse secrete, utilizând mijloacele şi metodele specifice muncii de informaţii.1 AUTORITĂŢI DE INFORMAŢII Serviciul Român de Informaţii (SRI) Serviciul Român de Informaţii, a fost înființat în baza Decretului nr. 181, din 26 martie 1990, ca urmare a desfiinţării vechiului aparat de securitate. I. Apărarea Constituției II. Antiterorism și contraterorism III. Contraspionaj IV. Combaterea amenințărilor transfrontaliere V. Securitatea economică VI. Supravegherea secretelor de stat VII. Centrul de surse deschise Serviciul de Informaţii Externe (SIE) Serviciul de Informaţii Externe este o instituţie fundamentală a sistemului siguranţei naţionale, fondată pe baze constituţionale şi supusă controlului parlamentar, care îşi aduce contribuţia specifică la protecţia, sprijinirea şi promovarea intereselor României, în cadrul concepţiei unitare definite în Strategia de Securitate Naţională, fiind organul de stat specializat în obţinerea din străinătate a datelor referitoare la siguranţa naţională.

Direcţia Generală de Informaţii a Apărării (DGIA) Direcţia Generală de Informaţii a Apărării (DGIA) este structura specializată a Ministerului Apărării Naţionale care asigură obţinerea, prelucrarea, verificarea, stocarea şi valorificarea informaţiilor şi datelor referitoare la factorii de risc şi ameninţările interne şi externe, militare şi non-militare, care pot afecta securitatea naţională în domeniul militar. DGIA coordonează aplicarea măsurilor contrainformative şi cooperarea atât cu serviciile naţionale şi de informaţii, cât şi cu cele ale statelor membre ale alianţelor, coaliţiilor şi organizaţiilor internaţionale la care România este parte şi asigură securitatea informaţiilor clasificate naţionale, NATO şi ale Uniunii Europeane la nivelul Ministerului Apărării Naţionale. Direcţia Generală de Informaţii şi Protecţie Internă (DGIPI) Direcţia Generală de Informaţii şi Protecţie Internă din cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor a luat fiinţă la 1 februarie 1990 şi este o structură în aparatul central al Ministerului Administraţiei şi Internelor, în subordinea nemijlocită a ministrului, cu atribuţii de obţinere, verificare, prelucrare, stocare, protecţie şi valorificare a informaţiilor necesare realizării atribuţiilor ce revin ministerului, potrivit legii. Pentru îndeplinirea atribuţiilor specifice şi în limitele acestora, DGIPI este autorizată să deţină şi să utilizeze mijloace tehnice speciale şi să desfăşoare activităţi de culegere de informaţii, deschis şi/sau acoperit. SERVICII DE SECURITATE Serviciul de Telecomunicaţii Speciale (STS) STS este organul central de specialitate, cu personalitate juridică, ce organizează, conduce, desfăşoară, controlează şi coordonează activităţile în domeniul telecomunicaţiilor speciale pentru autorităţile publice din România şi pentru instituţiile care desfăşoară activităţi în domeniul apărării, siguranţei naţionale şi ordinii publice. Serviciul de Protecţie şi Pază (SPP) Serviciul de Protecţie şi Pază este organ de stat cu atribuţii în domeniul siguranţei naţionale, specializat în asigurarea protecţiei demnitarilor români, a demnitarilor străini pe timpul şederii lor în România, a familiilor acestora, în limitele competenţelor legale, precum şi în asigurarea pazei sediilor de lucru şi a reşedinţelor acestora, potrivit hotărârilor Consiliului Suprem de Apărare a Ţării. 1.3. Participarea cetăţeanului:informaţii vs intelligence Ceea ce detaşează serviciile de contrainformaţii din statele democrate de cele totalitare este tocmai participarea cetăţeanului la asigurarea propriei sale securităţi. Ar mai fi de spus o serie de aspecte legate de pregătirea specialiştilor, transformarea în domeniul pregătirii specialiştilor în intelligence. Principiul de bază de pregătire este: „Pregăteşte-te în aceleaşi condiţii în care îţi desfăşori misiunea‖. Întregul proces de pregătire trebuie să fie simultan cu un proces de selecţie. Prin rezultatele obţinute la pregătire, cursanţii, inconştient, îşi definesc de fapt viitoarele misiuni. S-a constatat că, în majoritatea statelor, fiecare serviciu guvernamental de informaţii îşi pregăteşte singur personalul. În acelaşi timp însă, cel puţin pentru primele etape aceasta este o irosire a resurselor, programele de pregătire ale serviciilor naţionale fiind, cel puţin pe prima etapă, de multe ori similare. Tehnica actuală permite păstrarea confidenţialităţii chiarşi cu programe de pregătire comune. Numai pregătirea specifică a misiunii ar trebui făcută de către respectivul serviciu. În domeniul utilizării informaţiilor, transformarea intelligence presupune creşterea eficienţei către beneficiar. Este nevoie de un proces de pregătire al decidenţilor asupra modului în care potşi trebuie să folosească informaţia. Acest proces presupuneşi acordarea cerinţelor liderilor cu informaţia furnizată caşi creşterea încrederii liderilor în această informaţieşi implicit în serviciul de informaţii. Este deosebit de importantă relaţia dintre liderşi structurile de informaţii, pentru că atunci când nu există un proces de pregătire a liderilor în acest sens, eficienţa utilizării informaţiilor depinde în mare măsură de tipologia liderului. Transformarea intelligence în domeniul controlului

parlamentar asupra serviciilor de informaţii – în acest proces de transformare este necesar în primul rând ca cei care execută controlul parlamentar asupra serviciilor de informaţii să fieşi cei care creează sau modifică legile după care funcţionează aceste servicii. Controlându-leşi evaluându-le activitatea pot singuri să vadă ce anume trebuie schimbat în vederea creşterii eficienţei activităţii de intelligence pe întregul ciclu. Fiind în acelaşi timpşi beneficiarii informaţiilor,şi aici este nevoie de un proces de pregătire a parlamentarilor implicaţi în aceste activităţi. Nu se poate vorbi despre transformarea în domeniul informaţiilor fără a menţiona necesitatea unei educaţii în domeniul securităţii a întregii populaţii. Ceea ce detaşează serviciile de contrainformaţii din statele democrate de cele totalitare este tocmai participarea cetăţeanului la asigurarea propriei sale securităţi. Pentru a exista această colaborare este necesar un proces îndelungat prin care cetăţeanul să aibă încredere în serviciile guvernamentaleşi de informaţii, să înţeleagă că acestea lucrează în folosul săuşi să le sprijine. De asemenea, este necesară pregătirea cetăţenilor pentru a putea deosebi ce este normalşi ce este anormal în imaginea unui loc publicşi a explica în ce constă cooperarea cu structurile de informaţii. Aş putea să remarc faptul că tema acestei întâlniri, acestei mese rotunde, scrie acolo jos, Intelligence. Deci este clar că în procesul de transformare trebuie să trecem de la ceea ce se numeşte informaţie către ceea ce se cheamă intelligenceşi să nu ne mai fie teamă să folosim termenul intelligence care, dumneavoastrăştiţi foarte bine că diferă foarte mult de ceea ce înseamnă informaţie. De fapt la NATO se spune clar: schimb de intelligence între aliaţişi schimb de informaţii cu partenerii. Deci termenul intelligence ar trebui să intre în limba românăşi să fie folosit în adevăratul lui sens.2 Capitolul II : RĂZBOIUL INFORMAŢIONAL 2.1. Importanţa sprijinirii cu informaţii a tuturor categoriilor de forţe din armata României ―De aceea spun: Cunoaste-ti inamicul si cunoaste-te pe tine insuti; intr-o suta de batalii nu te vei expune nici unei primejdii‖. Sun Tzu Analiza mediului de securitate actual reliefează, tot mai mult, aspectele noi şi în permanentă schimbare şi adaptare a ceea ce definim ca fiind ameninţări la adresa păcii, dezvoltării economice şi continuării tuturor proceselor democratice. Chiar dacă ameninţările au forme noi de manifestare, iar posibilitatea unor noi confruntări clasice (tip război) s-a redus substanţial, nu există niciun argument care să fundamenteze excluderea acestora în viitor. Deşi există o atitudine generală, pe plan mondial, de reducere a forţelor armate şi a arsenalului lor clasic sau mai modern, acest lucru nu înseamnă renunţarea la armată, ci reprezintă un proces de adaptare a structurilor şi misiunilor acesteia la noile realităţi ale lumii contemporane, bineînţeles în concordanţă cu posibilităţile de bugetare ale acestui proces. Ideea generală a acestui proces este aceea de reducere prin modernizare. Este clar că sfârşitul Războiului Rece a marcat un nou început al abordărilor problematicilor mediului de securitate, mediu concretizat de câteva direcţii noi: - problemele care ţin de dimensiunile nonmilitare de securitate au luat locul celor de natură militară, însă fără a le elimina; - declanşarea lărgirii spaţiului euroatlantic şi al Uniunii Europene; - căutări în asumarea de către NATO şi UE a noi roluri; - afirmarea luptei împotriva terorismului, ca principal obiectiv al agendei tuturor instituţiilor şi organizaţiilor internaţionale de securitate în afara frontierelor lor iniţiale; - problematica de securitate devine mai complexă, aceasta abordând terorismul, dar şi sărăcia, crima organizată, proliferarea armelor de distrugere în masă, dezastre ecologice, competiţia pentru resurse naturale etc. Este unanim recunoscut faptul că pericolele şi ameninţările la adresa securităţii tind să devină transnaţionale şi mai puţin predictibile decât ameninţările militare tradiţionale. În contextul acestui schematic tablou al mediului de securitate actual apreciem că este necesară şi prezentarea unor aspecte specifice cadrului naţional românesc. Politica de apărare naţională a României este orientată spre protecţia împotriva riscurilor şi ameninţărilor care pun în pericol drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului, precum şi bazele existenţei statului român.

2.2. Rolul informaţiilor în monitorizarea situaţiilor de criză. Informaţia pe teatrele de operaţiuni Managementul Ministerului Apărării din România în domeniul informării şi relaţiilor publice în teatrele de operaţii din fosta Iugoslavie, Irak şi Afganistan Ministerul Apărării din România are o bază comunicaţională funcţională, consolidată. Adaptarea întregului sistem de apărare românesc la cerinţele noului context nu se poate face peste noapte, dar există o strategie care ghidează aceste eforturi. Legislaţia care reglementează activitatea de informare şi relaţii publice în Ministerul Apărării are la bază Legea nr. 544 din 2001 privind liberul acces la informaţiile de interes public, Legea nr. 182 privind protecţia informaţiilor clasificate, Instrucţiunile privind activitatea de informare şi relaţii publice RP 1 şi Dispoziţiile Secretarului de stat privind activitatea de relaţii publice în situaţii de criză, O categorie aparte a managementului comunicării în perimetrul Ministerului Apărării o constituie comunicarea în teatrele de operaţii. În general, transmiterea informaţiilor de presă către redacţii este responsabilitatea corespondenţilor şi se face prin mijloace puse la dispoziţie de Centrele de Informare şi Presă din teatre sau prin mijloace proprii. În fosta Iugoslavie, armata română şi ofiţerii de relaţii publice au învăţat ―din mers‖ din experienţa armatelor aliate. In schimb, în Irak şi Afganistan s-au făcut progrese remarcabile în ceea ce priveşte sistemul de informare şi relaţii publice. Informaţiile circulă mult mai repede iar reflectarea în presă este şi rodul muncii ofiţerilor de relaţii publice din Ministrul Apărării. Fiecare unitate şi subunitate are cel puţin câte un ofiţer de relaţii publice iar ministerul organizează sistematic deplasări ale jurnaliştilor români în teatrele de operaţii pentru a vedea, la faţa locului cum trăiesc şi cum acţionează trupele româneşti. Sistemul de relaţii publice este, acum, mult mai bine manageriat atât din punct de vedere al informării şi relaţiilor publice cât şi al protecţiei informaţiilor clasificate. În timpul briefing-urilor de presă organizate pe timpul operaţiilor, Ministerul Apărării poate oferi informaţii din următoarele categorii: atribuibilă – informaţia este publicabilă şi sursa poate fi citată în totalitate, când purtătorul de cuvânt poate fi nominalizat (atribuibilă direct) sau când persoana care a furnizat informaţia, nu poate fi identificată după nume „o oficialitate din Ministerul Apărării, nu purtător de cuvânt al Ministerului Apărării (atribuibilă indirect)‖; neatribuibilă – informaţia poate fi utilizată dar nu poate fi atribuită niciunei persoane (surse informate, surse de încredere, surse din Ministerul Apărării); background – informaţia este furnizată în scopul unei înţelegeri corecte a situaţiei şi nu este atribuibilă în nici un fel. Pot exista situaţii în care, când nu există alte posibilităţi, Ministerul Apărării furnizează anumite informaţii către presă legate de desfăşurarea unor operaţii, dar informaţiile sunt supuse embargoului (adică nu pot fi publicate până la un anumit termen), ceea ce permite prevenirea publicării unor informaţii care să aibă valoare pentru inamic, dar oferă posibilitatea informării din timp a jurnaliştilor dându-le acestora timp să-şi pregătească materialele sau să-şi facă planificarea pentru eveniment. Ministerul Apărării nu poate întreprinde nici o măsură de instituire a embargoului informaţional dacă acesta nu este necesar din motive operative. Ori de câte ori este posibil, motivele pentru impunerea embargoului trebuie explicate odată cu instituirea acestuia, iar embargoul va fi în vigoare cel puţin pentru o perioadă minimă de timp pentru care a fost instituit şi se ridică de îndată ce situaţia a trecut. Atunci când corespondenţii de război se află în zona de operaţii, informaţia aflată sub embargo, nu poate fi comunicată nici chiar editorilor până când nu expiră termenul impus de embargo. Furnizarea informaţiilor aflate sub embargo, se bazează pe încredere. Tentativele de încălcare a acestuia vor avea ca efect, întotdeauna, pierderea acreditării şi retragerea tuturor facilităţilor acordate de Ministerul Apărării. Ministerul Apărării poate furniza doar informaţii generale în legătură cu circumstanţele individuale în care s-au produs pierderi pe timpul operaţiilor. În situaţia în care se impune întârzierea publicării pierderilor din motive de securitate, anunţarea acestora se face cât mai curând posibil, după confirmarea lor. Pentru reducerea anxietăţii la care pot fi supuse familiile militarilor participanţi la operaţie sau pentru contracararea propagandei inamice, informaţiile privind un grup, o unitate sau un vas care a fost pierdut şi detalii privind numărul pierderilor şi al supravieţuitorilor, pot fi publicate înainte de anunţarea familiilor celor implicaţi. Numărul morţilor, răniţilor şi dispăruţilor nu se publică sau confirmă decât după ce au fost anunţate familiile celor implicaţi. La cerea rudelor cele mai apropiate, din motive familiale, publicarea numelor celor ucişi poate fi întârziată cu până la 24 de ore.

Ministerul Apărării sprijină jurnaliştii în mediatizarea/sosirii răniţilor şi, cu acordul acestora şi al personalului medical, facilitează în unele cazuri, acordarea de interviuri la punctele de recepţie şi în spitale. În ceea ce priveşte personalul „dispărut‖ este foarte posibil ca Ministerul Apărării să reţină de la publicare numele acestora, având în vedere posibilitatea organizării unei operaţii de salvare sau evitarea capturării acestora. Editorii trebuie să înţeleagă faptul că simpla publicare a numelui unui militar dispărut în misiune poate avea valoare pentru inamic dacă acesta nu ştia că există militari care au evitat capturarea. Numele militarilor dispăruţi într-o operaţie, care ar putea fi capturaţi de inamic nu se publică fără consultarea iniţială a Ministerului Apărării. Detaliile privind familiile militarilor, adresele localităţilor de origine sau bazele militare de la care provin, inclusiv fotografii care ar putea ajuta la interogatorii sau ar fi exploatate de propaganda inamică, sunt protejate în aceeaşi manieră. Numele personalului militar şi civil căzut în prizonierat, sau ale celor morţi în luptă şi ale căror trupuri sunt deţinute de inamic, se fac publice de îndată ce Ministerul Apărării primeşte confirmarea oficială de la Crucea Roşie Internaţională. Până atunci numele acestora fie nu sunt publicate, fie se includ pe listele cu dispăruţi. Analiza necesităţilor de informare prin mass-media a opiniei publice privind participarea militarilor români în teatrele de operaţii a condus la ideea deplasării ziariştilor odată cu trupele în zonele de responsabilitate, pentru a da posibilitatea acestora să cunoască realităţile şi să relateze de la faţa locului aspecte de maxim interes pentru publicul larg. Imaginea instituţiei militare rezultată în urma analizei profilului de imagine este preponderent pozitivă. Se poate aprecia ca principalul beneficiu al asigurării prezenţei jurnaliştilor în teatrele de acţiuni a fost consacrarea profesionalismului militarilor români, a capacităţii lor de a face parte din coaliţii militare internaţionale ca elemente dominante ale profilului de imagine. Trebuie spus că, aproape în totalitatea lor, jurnaliştii au reflectat atât prezenţa echipelor de conducere a Ministerului Apărării Naţionale în zonele de operaţii, cât şi contribuţia acestora la ameliorarea condiţiilor de viaţă a detaşamentelor româneşti. Un alt aspect care trebuie avut în vedere este cel al selecţionării instituţiilor mass-media care au trimis corespondenţi în zonă. Astfel, vizibilitatea a fost asigurată, de jurnaliştii de televiziune, de radio şi ai presei scrise. Includerea în grupul de jurnalişti a reprezentanţilor unor ziare cu cotă mică de piaţă a fost de natură să reducă vizibilitatea pe segmentul de public general. Este oportun, desigur, ca pe viitor să fie trimişi în zona jurnaliştii instituţiilor mediatice cu cota de piaţă ridicată şi, implicit, cu coeficient de ponderare specifică mare. Totuşi, M.Ap.N, prin Direcţia Relaţii Publice, este fidel principiului satisfacerii tuturor cererilor jurnaliştilor de deplasare în teatrele de operaţii, pentru a evita impactul negativ al aplicării unor criterii discriminatorii de selecţie a reprezentanţilor presei. Direcţia Relaţii Publice organizează şi desfăşoară cursuri pentru pregătirea tuturor jurnaliştilor pentru zonele de conflict. Prezenţa jurnaliştilor militari în teatrele de operaţii În zorii noului mileniu, mai mult decât oricând, mass-media trebuie să răspundă unei nevoi globale de informare a omului. Pe o piaţă mediatică autohtonă considerată de mulţi suprasaturată, presa militară a reuşit în ultimii ani să înlăture barierele scepticismului contribuind din plin la promovarea unei imagini reale a armatei române atât pe plan intern cât şi extern, oferind totodată opiniei publice informaţii oportune şi precise de larg interes. Înrolarea segmentului mediatic militar în slujba reflectării cu acurateţe şi concizie a transformărilor radicale petrecute la nivel mondial, în campania împotriva terorismului internaţional, sprijinirea eforturilor României şi implicit a armatei pentru integrarea în structurile euro-atlantice, i-a conturat în ultimul timp un rol bine definit în peisajul presei româneşti. Strategia Ministerului Apărării se bazează într-o mare măsură şi pe presa militară: presa scrisă, emisiuni de radio şi de televiziune. Jurnaliştii militari au făcut primii deplasări în teatrele de operaţii sau au primit informaţii de acolo şi au reflectat această activitate în toate organele de presă militară. De asemenea, ei îi ajută şi îi îndrumă pe jurnaliştii civili prin furnizarea de informaţii utile. Jurnalistul militar ştie că trebuie să răspundă noilor provocări din domeniu, să lupte cu arma cuvântului pe fronturile care, pentru contribuabil, pentru consumatorul de informaţii, încă sunt aride. Între aceste fronturi se află şi zonele de conflict sau teatrele de operaţii unde acţionează militari români.

Desigur, mulţi se vor întreba: „Se justifică oare desfăşurarea presei militare în aceste focare? Nu avem destui jurnalişti civili care ar putea asigura un flux continuu de informaţii opiniei publice?― Viaţa a dat şi continuă să dea răspunsuri la aceste întrebări, să demonstreze că, da, este nevoie de jurnalistul militar oriunde sunt implicate structuri ale armatei. O incursiune retrospectivă asupra misiunilor îndeplinite de militarii noştri, după 1990, vine în sprijinul acestei afirmaţii. Primele misiuni în teatrele de operaţii de la început de mileniu (fosta Iugoslavie, Irak şi Afganistan) au marcat pentru M.Ap.N o reconsiderare a importanţei componentei mediatice. În consecinţă, au fost organizate deplasări ale jurnaliştilor civili şi militari în zonele unde efectivele româneşti îşi desfăşurau misiunile, cu precădere cu ocazia instalării şi rotirii contingentelor. Astfel, indirect, sa creat terenul propice unei confruntări constructive a produselor media civile şi militare. Dacă în mare parte presa civilă era în căutare de senzaţional, „uitând― să puncteze problemele şi riscurile misiunilor, presa militară a oferit unele dintre cele mai pertinente comentarii legate de neajunsurile, greutăţile, dar şi de profesionalismul peace-keepers-ilor, despre factorii de risc şi semnificaţia misiunilor. Prima misiune internaţională post decembristă, una de peace-keeping, s-a derulat în perioada 9 februarie – 22 martie 1991. Un spital de campanie, deservit de 363 de cadre medicale voluntare, a fost integrat operaţiunii „Granby― efectuate de contingentul britanic în timpul „Furtunii în Deşert―, din Războiul din Golf. Nici un jurnalist militar sau civil n-a însoţit eşalonul românesc. Rezultatul: minimizarea importanţei evenimentului în faţa opiniei publice, deşi, pentru prima dată, armata noastră coopera în condiţii de campanie cu o structură militară a unei ţări membre NATO. De o nefirească şi nedreaptă atenţie din partea mass-media româneşti au avut parte şi observatorii militari care, din aprilie 1991, au fost angrenaţi în cea mai lungă misiune internaţională a O.N.U. de menţinere a păcii, în cadrul UNIKOM, în zona demilitarizată dintre Irak şi Kuweit. Exemplul cel mai elocvent în acest sens îl reprezintă cazul căpitanului (pe atunci) Dănuţ Iovanov, împuşcat la frontiera irakianokuweitiană, la 29 decembrie 1994, în timpul unei misiuni de patrulare. Incidentul, exploatat de mass-media kuweitienă şi internaţională, n-a depăşit graniţa unei ştiri în presa autohtonă. Ba mai mult, televiziunea a fost sursa primară de la care soţia ofiţerului a aflat de împuşcarea soţului sau, deşi normele internaţionale impun că unastfel de caz să fie adus la cunoştinţa familiei, mai întâi, de superiorii militarului. Conflictele recente din Afganistan si Irak au demonstrat o dată în plus viabilitatea presei militare. „Ştirbiţi― de lipsa unei prezenţe permanente în teatrele de operaţii, jurnaliştii în uniformă au profitat de scurtele incursiuni în zonele „fierbinţi― alături de cei civili, realizând materiale publicistice de excepţie. Ei au reuşit să facă o disecare complexă a fenomenului terorist, să asigure o transparenţă a activităţilor şi comportamentului trupelor noastre, a compatibilităţii/incompatibilităţii nivelului de profesionalizare şi susţinere logistică al militarilor în raport cu exigenţa condiţiilor şi misiunilor. În acest mod s-au constituit într-o adevărata forţă de reacţie rapidă care astat la baza realizării unui feedback permanent cu factorii decizionali în armată, concretizat, printre altele, în îmbunătăţirea condiţiilor de cazare şi hrănire, a dotării materiale şi tehnice a batalioanelor dislocate în teatre. Interesul crescut al opiniei publice pentru informaţiile „calde― din Irak şi Afganistan a scos la iveală orientările mai puţin „ortodoxe― ale presei civile. Informaţiile „spectacol― sau „senzaţionale― au stins, nu de puţine ori, setea de evenimente negative a consumatorului produselor media. În replică, presa militară, fără a fi supusă unei presiuni a audienţei, neinteresată să înfricoşeze sau să difuzeze senzaţie, a mizat pe veridicitate şi obiectivitate, emiţând mesaje care să contracareze zvonurile şi dezinformarea, să formeze sentimente şi opinii pozitive faţă de trupe şi misiunile lor. Din păcate, seria de corespondenţe aproape continue din teatrele de operaţii, asigurată pentru media militară de ofiţerii de relaţii publice care însoţesc contingentele româneşti, are darul să suplinească doar în mică măsură o prezenţă permanentă a jurnaliştilor militari acolo. O prezenţă care devine stringentă în ultimul timp, când ofiţerii de relaţii publice trebuie să răspundă cerinţelor statutului pentru care se află alături de militarii romani, iar limitările lor jurnalistice devin tot mai evidente, când editorii autohtoni, acţionând sub deviza „o ştire rea este o ştire bună―, se înghesuie să preia de pe diferite canale mediatice informaţii negative despre prezenţa românească în zonele de conflict, să le garnisească cu „ingrediente― apetisante pentru a le face cât mai vandabile. Indubitabil, toate experienţele a rmatei române de până acum în zonele de conflict sau teatrele de operaţii, privite prin prisma raporturilor cu mass-media, pun în evidenţă necesitatea prezenţei componentei mediatice militare alături

de cea civilă în întregul areal acţional al trupelor proprii. O alăturare permanentă a jurnalistului militar camarazilor săi din zonele de conflict sau teatrele de operaţii devine şi mai evidentă dacă apelăm la unul din rolurile presei militare, acela de „vector de imagine― al instituţiei pe care o reprezintă. Ce altă componentă media, decât cea militară, ar avea interes să transmită în exteriorul armatei o paletă diversificată şi totodată densă de informaţii despre militarii româniangajaţi în misiuni internaţionale? Care redacţie de publicaţie, post de radio sau televiziune şi-ar permite luxul de a finanţa deplasarea unor trimişi speciali în „zonele fierbinţi― pentru a marşa în principal pe profesionalismul trupelor proprii? Presupunând ca cele două condiţii ar fi îndeplinite, atunci, în balanţa emiterii celui mai bun mesaj în direcţia opiniei publice ar sta gradul pregătirii, competenţei profesionale a jurnaliştilor. Capitol la care jurnaliştii militari pot să prezinte un C.V. îmbogăţit în cadrul aplicaţiilor multinaţionale, acolo unde şi-au făcut meseria în condiţii similare situaţiilor de criză şi câmpului de luptă, acţionând după procedurile si standardele NATO. Nici rolul pe care presa militară îl joacă în interiorul organismului militar nu poate fi disociat de prezenţa ei în teatrele de operaţii. Ca apropiat de zi cu zi al militarului, jurnalistul militar ştie cât de important este factorul „moral― pentru acesta, pentru îndeplinirea cu succes a misiunilor. O receptare pozitivă de către compatrioţi a angajării şi desfăşurării contingentelor noastre în diferite puncte de pe glob va crea întotdeauna un suport motivaţional benefic, precumpănitor în jocul perfid dintre viaţă şi moarte. Reprezentantul media militare este în măsura să alimenteze cererea de informaţie a civilului dar şi curiozităţile specifice militarilor, la cel mai înalt nivel. Jurnalistul militar ştie cât de importantă este perpetuarea sistemului de valori proprii instituţiei militare. De aceea, mesajele sale nu vor omite aspecte legate de onoarea, demnitatea şi disciplina militară, spiritul de sacrificiu, curajul şi camaraderia soldaţilor. El va face întotdeauna cea mai generoasă ofertă de spaţii publicistice şi timpi de emisie liderilor militari şi subordonaţilor lor, menită să influenţeze stările de spirit, opiniile oamenilor şi grupurilor, să întărească statutul şi prestigiul armatei. Necesitatea prezenţei media militare în teatrele de operaţii devine şi mai elocventă dacă o raportăm la noutăţile mediatice aduse de conflictul din Irak. Am putea spune că experienţa mediatică a conflictului din Irak a trasat o linie de demarcaţie între jurnalistul civil şi cel militar, primul neavând o pregătire specifică şi apropiata grupurilor în care se găseşte, lipsindu-i competentele necesare pentru a interacţiona cu membrii grupului. Totodată nu trebuie uitat că suntem în NATO, iar o compatibilitate structurală şi acţională cerută de cea mai puternică alianţă de securitate mondială înglobează şi segmentul media militare. Or, armatele tarilor din Alianţă nu precupeţesc nici un efort de a-şi trimite permanent propriii reporteri lângă forţele pe care le desfaşoară oriunde în lume, cel mai recent şi concret exemplu fiind prezenţa acestora în Irak şi Afganistan. Nu în ultimul rând, un cuvânt greu de spus pro prezenţei media militare în „linia întâi― a armatei îl are istoria. O istorie care cu siguranţă ar fi fost mai săracă fără aportul reporterilor în uniforma. Cei care, mai cu seama în vremuri de război, şi-au prezentat creaţiile publicistice in toata presa din România. Cei care au consemnat printre gloanţe faptele de arme ale ostaşilor, au cultivat spiritul patriotic si au menţinut aprinsa flacăra speranţei in cauza a poporului. Obligat de istorie, dator posterităţii, jurnalistul militar trebuie lăsat şi susţinut sa lupte cu arma cuvântului pe toate fronturile unde ostaşul este prezent. Oriunde pulsul armatei tinde să scape de sub control. Oricine va dezavua o prezenţă permanentă a lui în zonele de conflict sau teatrele de operaţii unde acţionează militarii romani va fi judecat de trecut şi condamnat de viitor. Desigur, în viitor, strategia de comunicare a M.Ap.N. pentru teatrele de operaţii se va baza, în mai mare măsură, pe presa militară în realizarea şi distribuirea de informaţii, imagini şi sunet presei civile despre activitatea militarilor români în afara graniţelor naţionale. 2.3. Agresiunea informaţională Noul tip de război este centrat pe conceptul – informaţie – considerată ca principala sursă de putere. Deşi, informaţia a avut rolul ei în toate conflictele, dar de pe o poziţie auxiliară, în prezent, există tendinţa ca aceasta să ocupe un rol primordial, modelând doctrinele şi modul de purtare a războiului. Există trei aspecte ale războaielor informaţionale de care trebuie să se ţină seama: a cunoaşte; a-l împiedica pe

adversar să cunoască; a-l determina pe inamic să deţină informaţii eronate. Cunoaşterea reprezintă puterea, putând fi folosită pentru a pedepsi, răsplăti, convinge ori transforma, este inepuizabilă şi de ea depind toate celelalte forţe. Astăzi obţinerea unei victorii nu ţine de forţa militară brută şi de numărul ostaşilor, dominante fiind elementele ce ţin de inteligenţa umană. În accepţiunea clasică a războiului informaţional, propusă de Institute for Advanced Studies on Information Warfare1, acesta reprezintă ―utilizarea ofensivă şi defensivă a informaţiilor şi a sistemelor de informare pentru a exploata, corupe şi distruge informaţiile şi sistemele de informare ale adversarului, protejându-ne, totodată propriile noastre informaţii şi sisteme‖. Aşadar, agresiunile informaţionale pot fi incluse în domeniul acţiunilor care alcătuiesc războiul informaţional, cu condiţia ca acesta din urmă să nu fie înţeles doar în accepţiunea sa restrânsă (strict militară). Totodată, în anumite privinţe, agresiunile informaţionale depăşesc sfera care acoperă elementele războiului informaţional, în special în ceea ce priveşte componenta ―civilă― a acţiunilor, care sunt gestionate de serviciile de informaţii şi nu de statele majore ale armatei. Conform doctrinei germane, cea mai apropiată de accepţiunea românească, războiul psihologic reprezintă ―întrebuinţarea pe bază de plan a unor mijloace, metode şi tehnici de informare în masă, cu scopul de a influenţa opiniile, atitudinile şi comportamentul unor grupuri ostile, neutre sau prietene, în vederea unor obiective politice, propagandistice sau economice bine determinate‖. Definiţia NATO pentru operaţii psihologice (PSYOPS) la care a aderat şi doctrina noastră militară în 2003, se referă la acele acţiuni psihologice desfăşurate în timp de pace, criză sau război, îndreptate asupra unor audienţe inamice, prietene sau neutre, în scopul influenţării atitudinii şi comportamentului acestora, în vederea realizării obiectivelor politice si militare. Cert este faptul că nu putem vorbi despre agresiuni informaţionale în afara conceptului de război informaţional, între cele două existând o relaţie de interdependenţă. La modul cel mai general, războiul informaţional în sens strict militar ar putea fi definit ca totalitatea operaţiilor informaţionale desfăşurate la nivel tactic, operativ şi strategic, pe timp de pace, escaladare a crizei şi conflictului, în scopul realizării unor obiective sau influenţării anumitor ţinte. Principalele trăsături ale războiului informaţional se desprind din natura sa deosebit de complexă: - dificultatea precizării adversarilor; - absenţa unor frontiere de natură geografică şi/sau temporale; - multitudinea de ţinte; - lipsa unor metode rapide de remediere a consecinţelor pe care le generează; - utilizarea unei tehnologii relativ simple, ieftine şi larg răspândite; - dificultatea stabilirii unor responsabilităţi clare şi precise privind managementul domeniului; - costurile relativ scăzute ale derulării operaţiilor informaţionale în raport cu rezultatele ce se pot obţine; - posibilităţile sporite de manipulare; - ştergerea deosebirilor dintre nivelurile de comandă. Agresiunile informaţionale, în sensul de război psihologic, constituie fără îndoială, un element – cheie al războiului informaţional, întrucât manipularea opiniei publice constituie baza pe care se grefează mijloacele şi acţiunile utilizate de cel care gestionează aceste tipuri de conflicte. Pentru că războiul psihologic este o luptă de influenţare a mentalităţilor, iar influenţarea este de cele mai multe ori asimetrică, măsurile care se iau în acest sens vizează: - manipularea în sensul dorit a conducătorilor inamici politici şi militari (pe toţi deopotrivă sau în mod selectiv); - influenţarea populaţiei din zona conflictului; - manipularea opiniei publice; - influenţarea formatorilor de opinie. Agresiunile informaţionale nu sunt noi. Noutatea decurge din folosirea rezultatelor cercetării ştiinţifice pentru conceperea mesajelor astfel ca ele să aibă efectul scontat, precum şi folosirea presei pentru transmiterea mesajelor

manipulatoare. Combinarea acestor două elemente amplifică posibilităţile de agresiune informaţională prin folosirea unor canale de comunicare pertinente şi prin mesaje deosebit de bine elaborate. Am putea concluziona, aşadar, că agresiunile informaţionale însumează activităţile de influenţare psihologică (manipulare, dezinformare, influenţare, compromitere, propagandă), desfăşurate preponderent prin mass media, prin care se vizează inducerea în eroare a ţintelor, pentru a determina adoptarea unor decizii conforme intereselor iniţiatorului, în scopul obţinerii unor avantaje sau satisfacerii unor interese. Tipuri de agresiuni informaţionale Dezinformarea Dezinformarea este un termen apărut recent în limbajul de specialitate, deşi se practica încă din antichitate. Este indisolubil legată de informaţie, care poate fi viciată în numele unor scopuri bine definite. Dezinformarea, în contextul spionajului, informaţiilor militare şi a propagandei reprezintă difuzarea de informaţii voit false, cu scopul de a deruta inamicul cu privire la poziţia proprie sau la intenţiile de acţiune. Se referă şi la distorsionarea unor informaţii reale, pentru a le face inutilizabile. După Vladimir Volkoff, dezinformarea este tehnica ce permite furnizarea de informaţii generale eronate unor terţi, determinându-i să comită acte colective sau să difuzeze judecăţi dorite de dezinformatori. Bazele fundamentale ale dezinformării au fost puse în antichitatea chineză (aproximativ secolul V î.Hr.) de generalul Sun Tzî, în cartea sa intitulată „Arta războiului―. Postulatele acestuia erau următoarele: - arta supremă a războiului constă în a învinge duşmanul fără luptă; - toată arta războiului se întemeiază pe înşelătorie; - un stat inamic trebuie ocupat intact; ruinarea acestuia este o politică inferioară. Dezinformarea are scopul de a ―manipula‖ audienţa la nivel raţional, fie prin discreditarea unor informaţii ce se contrazic, fie prin sprijinirea unor concluzii false. O altă metodă de ascundere a faptelor este cenzura, aplicată atunci când un grup poate exercita un astfel de control. Atunci când canalele de informare nu pot fi închise complet, ele sunt făcute inutilizabile prin saturarea cu dezinformări, scăzând astfel valoarea raportului semnal/zgomot. Un exemplu clasic de dezinformare s-a petrecut în timpul celui de-al doilea război mondial, ducând la debarcarea din Ziua ―Z‖, când serviciile de informaţii britanice au reuşit să dezinformeze germanii în aşa măsură, încât aceştia au crezut că grosul forţelor de debarcare s-ar găsi la Kent, Anglia, de unde urmau să traverseze Canalul Mânecii. În realitate, debarcarea a avut loc în Normandia, regiune în care s-a putut stabili un cap de pod, datorită ezitării comandamentului german de a-şi deplasa forţe în zonă. Ziarul şi cartea au ajuns rapid să consacre un principiu în spatele căruia dezinformarea putea lua orice formă sau dimensiune, însă epoca de glorie în materie de dezinformare a fost invenţia radioului, în special în perioada celui deal doilea război mondial şi în perioada de ascensiune a comunismului, care i-a urmat. Definită drept „paradisul dezinformatorilor―, televiziunea oferă o întreagă serie de avantaje în materie de dezinformare deoarece: - imaginea este literalmente incontestabilă; - informaţia vizuală nu are nevoie să treacă prin creier pentru a ne afecta inima sau pornirile instinctuale; - imaginea, prin natura ei, se pretează la toate manipulările posibile: selecţie, încadratură, unghi de filmare, animaţie, trucaje etc.; - imaginea se adresează maselor într-o măsură mai mare decât cuvântul, este uşor de perceput, uşor de reprodus şi devine imediat subiect de conversaţie. Puterea imaginii este atât de mare, încât prima impresie rămâne de nezdruncinat, dezminţirile ulterioare având efecte minime. Există numeroase moduri de a construi o informaţie, în aşa fel încât ea să devină aptă pentru o acţiune de dezinformare5: - negarea faptelor (nu este adevărat că X i-a furat banii lui Y) - inversarea faptelor (nu X i-a furat banii lui Y, ci dimpotrivă, Y i-a furat banii lui X). - amestecul dintre adevăr şi minciună (este adevărat că X i-a luat banii lui Y, dar asta din cauza faptului că Y îi datora lui X acei bani, pe care refuză să-i mai dea înapoi).

- modificarea motivului (motivul pentru care banii lui Y au fost găsiţi la X nu este furtul, ci faptul că X i-a găsit pe o alee în faţa casei lui Y). - estomparea (se face prea multă gălăgie pentru o sumă atât de mică; alţii fură miliarde şi nu păţesc nimic!). - generalizarea (toată lumea fură în România; cum de l-aţi găsit tocmai pe X ţap ispăşitor?). - utilizarea părţilor inegale (în cazul mediatizării furtului, se va acorda un spaţiu restrâns faptului în sine, iar evidenţierea calităţilor morale şi ale faptelor bune ale lui Y va ocupa un spaţiu mult mai mare). Manipularea Manipularea reprezintă acţiunea prin care un actor social (persoană, grup , colectivitate) este determinat să gândească şi/sau să acţioneze într-un mod compatibil cu interesele iniţiatorului, şi nu cu interesele sale, prin utilizarea unor tehnici de persuasiune şi distorsionând intenţionat adevărul, lăsând însă impresia libertăţii de gândire şi de decizie. Diferenţa dintre manipulare şi persuasiune constă în faptul că actorul social persuadat cunoaşte intenţia celui care foloseşte această tehnică pentru convingere, pe când în manipulare cel manipulat nu este conştient de intenţia celui care se foloseşte de acest proces de convingere. Se vorbeşte de manipulare psihologică şi de manipulare informaţională, deşi ambele se întrepătrund. Manipularea psihologică are în vedere o serie de procese şi fenomene ce stau la baza schimbării conduitei. Manipularea informaţională este modalitatea de bază prin care se realizează manipularea. Astfel, procedeele prin care se realizează manipularea sunt de ordin informaţional (schimbarea intenţionată de către manipulator a conţinutului mesajelor transmise receptorului), psihologic (folosirea slăbiciunilor personalităţii receptorului), tehnic (prin lovituri punctuale), semantic, retoric, atitudinal şi comportamental. În primul rând, se acţionează asupra inconştientului, unde forţa sugestiei este deosebit de mare şi individul acţionează sub o presiune de care nu este conştient. De aceea, fisurarea sau chiar schimbarea sistemului de referinţă poate fi mai uşor provocată prin formule şoc (sloganuri) puternic emoţionale. Cât de departe poate ajunge manipularea, ne-o dovedeşte dublul proces de dezumanizare, atât a agresorilor, cât şi a victimelor. Scopul fundamental al tehnicilor de dezumanizare este curăţarea imaginii inamicului de orice trăsătură umană, prezentarea lui drept un monstru nedemn şi periculos pentru specia umană, identificarea lui prin porecle sau prin orice denumiri care nu trebuie să mai păstreze nicio conotaţie omenească. Ideea manipulării informaţiilor a apărut din nevoia mobilizării populaţiei civile ca o parte a efortului de război. Dacă iniţial această manipulare, în special a sentimentelor, avea drept scop recrutarea unui număr cât mai mare de voluntari, în ultimii 30 de ani tipologia conflictelor militare s-a modificat spre o profesionalizare a participanţilor şi spre o restrângere a ariei geografice în care se desfăşoară conflictul. Omisiunea, fragmentarea, minciuna sunt instrumentele folosite pentru manipularea mass-media. Cercetările sociologice au evidenţiat faptul că 86% dintre americani folosesc televiziunea ca instrument principal pentru a se informa şi doar 51% dintre aceştia citesc un ziar. Se poate aprecia că, în mare, proporţiile se respectă şi în Europa sau oriunde în lume. Presa americană este prima supusă manipulării, dezvoltarea reţelelor de televiziune americane, prestigiul jurnalistic al unor reporteri având un dublu efect: pe de-o parte devin „surse― de credibilitate, pe de altă parte sunt „vectori― de informare. Probabil că cel mai bun exemplu de manipulare a fost războiul din Vietnam. „Rezoluţia Golfului Tonkin―, august 1964, cea mai apropiată de o declaraţie de război, prevedea că preşedintele SUA este autorizat să folosească orice mijloace pentru a stopa atacurile viitoare ale Vietnamului de Nord asupra vaselor americane. Preşedintele Johnson a ordonat represalii ca urmare a unor noi atacuri ale nord- vietnamezilor, deşi în realitate, nu existase un al doilea atac. Adevărul a ieşit la iveală mult timp după finalul conflictului. Tot în războiul din Vietnam, o cercetare ulterioară a dovedit că majoritatea reportajelor de luptă erau furnizate de serviciile de relaţii publice ale armatei, care numai în 1971, au cheltuit peste 200 de milioane de dolari ca să îmbunătăţească imaginea. Serviciile de relaţii publice ale armatei au înscenat manevre ale armatei sud-vietnameze, acestea fiind filmate de operatori militari şi difuzate în SUA prin staţii mici de televiziune care nu aveau fondurile necesare finanţării unor corespondenţi de război.

Influenţarea Influenţarea este o acţiune exercitată de o entitate socială, orientată spre modificarea opţiunilor şi manifestărilor altei entităţi. Se exercită sub forma persuasiunii şi a îndoctrinării.Cointeresarea, coruperea, compromiterea, şantajul şi intimidarea s-au dovedit a fi metode eficiente de influenţare psihologică în timp de pace şi în situaţie de război. Confruntarea imaginilor, agresarea simbolurilor, miturilor, stereotipurilor şi metaforelor, a matricelor simbolice a unor grupuri dintr-o ţară sau a imaginarului social naţional constituie metode principale. Desfăşurate cu predilecţie prin intermediul organelor de spionaj care acţionează sub cele mai diferite acoperiri, ponderea acţiunilor de influenţare este în continuă creştere, datorită gradului sporit de permeabilitate faţă de posibilităţile şi măsurile de protecţie a ţintei. Această formă de agresare informaţională se desfăşoară pe baza unui plan sau strategii de influenţare, în cadrul unor agenţii, întreprinderi, instituţii, misiuni diplomatice, asociaţii sau organizaţii „culturale‖ etc., toate lăsând impresia că obiectul lor este licit neavând nici o legătură cu vreo activitate îndreptată împotriva securităţii statului. Metodele utilizate în procesul de influenţare sunt: încălcarea disimulată a regulilor logicii (se maschează minciuna evidentă şi calomnia prin prezentarea unor argumente); procesul de denaturare logică (în locul unui ansamblu de argumente, necesare fundamentării unei anumite idei se aleg numai cele care le convin, omiţându-le pe celelalte). Din categoria încălcării disimulate a regulilor logicii fac parte si alte procedee, specifice acestei metode: denaturarea; falsa generalizare, prin care fenomene izolate sunt prezentate ca fiind generale, tipice. Folosirea etichetării, prin prezentarea unor informaţii deformate, este completată prin alte procedee specifice acesteia: - repetarea frecventă a anumitor lucruri; - referiri denigratoare la adresa autorităţii; - ―falsificarea hârtiilor‖ adică dezinformarea făţişă; - adevărul emis pe jumătate; - denaturarea faptelor etc. Nu este omisă nici penetraţia discretă, influenţarea voalată a minţii si sufletului omenesc, cele mai importante şi eficiente devenind anecdotele şi zvonurile. Datorită puterii de persuasiune şi al posibilităţii influenţării unei mari mase de oameni, zvonul a fost, dintotdeauna, unul dintre cele mai folosite mijloace de diversiune şi dezinformare psihologică, ce au însoţit conflictele politice, sociale, etnice, culturale, militare, atât în perioada premergătoare, cât şi în timpul desfăşurării acestora. Ca fenomen psihosocial, zvonul reprezintă o informaţie ce se doreşte a fi autentică şi cu caracter de noutate, cu posibilităţi minime de verificare: o informaţie de cele mai multe ori tendenţioasă, care circulă paralel şi în mod frecvent în contrasens cu informaţiile transmise prin mijloacele oficiale de comunicare8. Ca particularităţi ale acţiunilor de influenţare, cu aplicabilitate numai pe timp de război, se pot aminti câteva metode probate în diversele confruntări militare de-a lungul timpului. - hărţuirea inamicului; - realizarea surprinderii; - suprasaturarea (intoxicarea) cu elemente puternic afectogene, realizându-se terorizarea afectivă; - prelungirea timpului de aşteptare până la declanşarea acţiunii. - dezinformarea si manipularea combatanţilor pentru a realiza depresia mentală individuală şi colectivă. În războiul din Golful Persic, forţele aliate au tipărit 25.000.000 de materiale de propagandă – manifeste, denumite si „gloanţe de hârtie‖ foi volante, permise de libera trecere, lozinci, caricaturi, broşuri, cărţi poştale etc. – din care 14.000.000 au fost difuzate cu sprijinul aviaţiei. Principalele caracteristici care fac din influenţarea psihologică desfăşurată de către agresor un tip special de influenţare sunt: - are un singur sens, şi anume negativ. Prin asemenea acţiuni, agresorul realizează o intensă presiune psihologică, prin care urmăreşte subminarea stării psihomorale a victimei, reducerea capacităţii ei de rezistenţă, a voinţei de a lupta, cu scopul de a o determina să capituleze şi să accepte dominaţia; - se urmăreşte, de către adversar, realizarea unor schimbări radicale într-un timp scurt utilizând în acest sens, cu preponderenţă, forme şi metode „şoc‖ (de tip subversiv), cu influenţă foarte mare asupra luptătorilor. În condiţii de război, succesiunea situaţiilor este deosebit de rapidă, în cadrul căreia surprinderea şi presiunea sufocantă asupra inamicului duc la scurtarea intervalelor (pauzelor) dintre acţiuni. Astfel, subminarea stării psihomorale a ţintei

stabilite, diminuarea voinţei de lupta si a capacităţii de rezistenţă se va realiza prin intensificarea, acutizarea şi amploarea crescută a acţiunilor de război psihologic. - influenţarea trece frontiera unor sisteme (popoare sau armate din state diferite), vine din necunoscut şi este în afara contactului direct; - sursele de influenţare, în mare majoritate, nu-şi declină identitatea, iar când o fac, folosesc manipularea informaţională, adică inducerea în eroare, bine planificata, a oamenilor; - se realizează o documentare totală asupra victimei. Produsele caracteristice ale acţiunii de influenţare psihologică derulată de agresor sunt schimbările atitudinale graduale ale grupului ţintă, materializate la început, în suspiciune şi neîncredere în valorile, normele şi principiile cu semnificaţie (componentele de bază ale sistemului de referinţă al personalităţii. Acestea pot degenera în nesiguranţă, dezorientare, confuzie şi derută, însoţite de sentimente de frică şi defetism, sau, ca formă extremă, în manifestarea anxietăţii, panică sau stări depresive, demoralizatoare, constând chiar în tulburări psihologice (de percepţie, de reprezentare, gândire etc.) şi psihiatrice (în ansamblu, de conduită raţională). Propaganda În Doctrina pentru operaţii psihologice a forţelor armate ale SUA din 2003 se poate găsi una din puţinele definiţii ―oficiale‖ ale propagandei, înscrisă într-un document doctrinar militar: Orice formă de comunicare în sprijinul unor obiective naţionale în scopul influenţării opiniilor, emoţiilor, atitudinilor sau comportamentelor oricărui grup de oameni în beneficiul direct sau indirect al sponsorului acestei comunicări. Tot aici, propaganda este clasificată în ―propagandă neagră‖, în care se lasă să se înţeleagă că informaţia ar emana de la altă sursă decât cea reală; ―propagandă gri‖, în care nu este identificată sursa; şi ―propagandă albă‖, în care sursa sau sponsorul este cunoscut publicului. În esenţă, propaganda reprezintă o propagare sistematică a unei doctrine, ideologii sau idei, care reprezintă o valoare pentru vorbitor (un exemplu poate fi şi propaganda electorală). Cuvântul-cheie al definiţiei este ―sistematic‖. Simpla expunere a unei ideologii sau doctrine nu reprezintă propagandă. Pentru a deveni propagandă, ideologia şi doctrina trebuie să fie răspândite printr-un sistem de comunicare, printr-o serie de evenimente organizate pe o perioadă lungă de timp, cu scopul de a face ca auditoriul să adopte un nou fel de a gândi. Propaganda, împreună cu măsurile militare, economice şi/sau politice, reprezintă şi o parte componentă a războiului psihologic. Războiul psihologic constă în folosirea propagandei în aşa fel încât să zdrobească rezistenţa inamicului, să demoralizeze forţele armate a le acestuia şi să sprijine moralul forţelor poprii. Profesorul Paul Linebarger considera că: Propaganda militară constă dintr-o anumită formă de comunicare, planificată din timp, destinată să influenţeze spiritul şi atitudinea inamicului, a unui grup neutru sau a maselor străine cu atitudini ostile, în interesul unui scop strategic sau tactic bine definit. Propaganda continuă să fie asociată cu minciuna si manipularea. Prin modul de a putea împleti adevărul cu falsul, ea este, într-adevăr, forma principală prin care se poate acţiona asupra conştiinţei şi sentimentelor. Totodată, propaganda este cea mai importantă tehnică utilizată în cadrul celor două metode de realizare a agresiunilor informaţionale (manipularea şi dezinformarea) şi, prin urmare, are un anumit grad de autonomie, ceea ce determină uneori tratarea ei ca metodă. Principiile propagandei sunt: universalitatea (care presupune folosirea tuturor mijloacelor posibile: mass media, afişe, artă, manuale şcolare etc.); simplificarea (îndeosebi prin personificarea unui inamic unic şi utilizarea de sloganuri formate din puţine cuvinte); îngroşarea (deformarea faptelor); orchestrarea (repetarea mesajelor simplificate şi deformate); transfuzia (adaptarea în funcţie de public); contagiunea (obţinerea unanimităţii). Metapropaganda reprezintă o treaptă superioară a contrapropagandei clasice şi constă în discreditarea informaţiei provenite de la partea adversă şi calificarea acesteia, în mod arbitrar, ca propagandă. Un exemplu de folosire a propagandei este cel utilizat de părţile implicate în conflictul din Irak. Propaganda americană a vizat influenţarea opiniei publice interne şi internaţionale, ridicarea moralului trupelor proprii, înfrângerea adversarului şi derutarea lui prin inducerea panicii şi desolidarizarea militarilor şi civililor irakieni de conducători. Propaganda irakiană, derulată prin intermediul posturilor naţionale de radio şi televiziune, a vizat, similar,

influenţarea opiniei publice interne internaţionale, prin plasarea conflictului în termenii unui ―război între religii‖, ―o crimă împotriva naţiunii arabe curajoase şi demne‖ şi a lansat mesaje ―legitimiste‖ (―violarea dreptului internaţional‖ şi necesitate intervenţiei ONU), concomitent cu susţinerea moralului poporului şi trupelor proprii. În paralel, s-a urmărit contracararea acuzelor occidentale referitoare la cruzimea regimului de la Bagdad şi încălcarea de către Irak a convenţiilor internaţionale privind tratamentul prizonierilor. Mass-media – instrument operativ al agresiunilor informaţionale Mass-media sunt considerate mediul cel mai propice pentru derularea acţiunilor de manipulare a opiniei publice. Presa nu are numai rol de informare, ea generează, prin conţinutul informaţional, efecte ale gândirii şi ale comportamentului social, percepţia realităţii depinzând, în era informaţională, de calitatea şi structura informaţiei comunicate în masă. Astfel, mass-media oferă agresorului posibilitatea atingerii obiectivelor prin selectarea, orientarea, plasarea sau omiterea (eludarea) unor părţi sau elemente din conţinutul ştirilor, prin titluri sau prin selecţia fotografiilor sau imaginilor. S-a dovedit că presa reprezintă un instrument operativ cu impact direct asupra conştientului, dar şi subconştientului receptorilor. ―Scăpările‖, din când în când, ale presei, sunt controlate, acestea fiind făcute doar pentru a convinge opinia publică de imparţialitate, de independenţa canalului/ publicaţiei respective, pentru a câştiga încrederea receptorului şi a-i propune acestuia o judecată ―a priori‖ asupra unor situaţii sau persoane, o anumită schemă mentală de ierarhizare şi valorizare socială, ocolindu-se adevărul despre importanţa libertăţii economice şi accentuându-se alte categorii de valori. Într-o lume determinată financiar, este o utopie să credem că presa este independentă, întrucât jurnalistul scrie după cum doreşte cel care îl plăteşte. ―Manipularea presei este o realitate cu care se confruntă fiecare ţară din lume―, a susţinut James Humphreys, specialist în consultanţă politică şi comunicare la Universitatea Kingston din Marea Britanie, comentator politic pentru BBC, Sky şi ITN. James Humphreys a remarcat că unul dintre cele mai dificile aspecte cu care se confruntă presa este legat de analizarea formelor de manipulare, în condiţiile în care principala problemă este limitarea acestui fenomen. În opinia sa, „moda― manipulării prin presă tinde să devină depăşită în Europa. Conform acestuia, „rapiditatea informaţiei, considerată şocantă, şi viteza cu are aceasta este transmisă prin Internet, faptul că oamenii tind să prefere acest mijloc rapid de informare şi comunicare încep să treacă pe un plan secund manipularea prin presă―. Capitolul III : COOPERAREA DINTRE STRUCTURILE DE INFORMAŢII ROMÂNEŞTI ŞI SERVICIILE STRĂINE DE INFORMAŢII 3.1. Rolul fundamental al comunitătii de intelligence în războiul informaţional Majoritatea serviciilor de intelligence din întreaga lume folosesc alianţe cu omologii lor străini pentru a-şi maximiza interesele, pentru a atinge şi obţine informaţii esenţiale procesului de luare a deciziilor, pe care nu ar putea să le obţină în alte circumstanţe sau să stabilească relaţii cu ţări sau entităţi non-statale, acolo unde diplomaţia nu poate ajunge. Niciodată nu a fost mai necesară dezvoltarea şi intensificarea relaţiilor şi contactelor dintre serviciile de intelligence ale diferitelor state. Analiza şi producerea de către structurile de informaţii ale NATO a unor produse colective de informaţii, prin integrarea informaţiilor primite atât de la structurile naţionale de specialitate, cât şi de la comandamentele operaţionale, este una dintre provocările esenţiale ale cooperării militare în cadrul Alianţei. Fiecare ţară membră NATO sau parteneră are propriile baze de date, instrumente, metode de instruire, proceduri de lucru, capabilităţi de acţiune şi sprijin, la care se adaugă barierele de comunicare, iar integrarea tuturor acestor elemente în ciclurile tradiţionale de colectare, analiză şi diseminare a informaţiilor necesită eforturi sporite de asigurare a interoperabilităţii conceptuale, operaţionale şi tehnice. 3.2 Transformarea serviciilor de informaţii în contextul actual de securitate Toată lumea a început să vadă ca unică ameninţare asupra omenirii terorismulşi crima organizată. Cred că s-a

supralicitat pe această direcţie, iar serviciile care s-au concentrat numai asupra acesteia, neglijând alte ameninţări, inclusiv cele clasice, au greşit. Transformareaintelligence este un domeniu despre care s-a vorbit foarte mult după 11 septembrie 2001. Nu este, însă, mai puţin adevărat că s-auşi făcut foarte multe lucruri, darşi exagerări. Exagerările au dus la faptul ca unele servicii de informaţii să aibă o foarte scăzută capabilitate de a reacţiona la o întoarcere în timp de o manieră brutală, rudimentară, atât ca planificare, câtşi de manifestare a modului de rezolvare a diferendelor între state. Este vorba de conflictul din Georgia. 11 Septembrie a pus în faţa serviciilor de informaţii din întreaga lume pericolul terorismului. De comun acord, s-a ajuns ca pericolul asupra statelor lumii să fie considerat globalşi adaptiv, cu o distincţie nesemnificativă între crimă, terorismşi război. Toată lumea a început să vadă ca unică ameninţare asupra omenirii terorismulşi crima organizată. Cred că s-a supralicitat pe această direcţie, iar serviciile care s-au concentrat numai asupra acesteia, neglijând alte ameninţări, inclusiv cele clasice, au greşit. Serviciile deintelligence au trecut de la maniera de abordare din timpul Războiului Rece, care se baza pe ameninţarea statului-naţiune, la ameninţările transnaţionale, omnidirecţionale, non-stataleşi asimetrice. Plecând de la aceste principii, transformareaintelligence a dus la planificarea, culegerea, analizaşi diseminarea informaţiilor într-o modalitate nouă, mult mai eficientă. A venit, însă, conflictul din Georgia, iar maniera de acţiune a Rusiei nu a diferit esenţial de cea dinşi de după cel deal doilea război mondial. Serviciile de informaţii pregătite pentru a face faţă unor acţiuni super-sofisticate s-au văzut din nou în situaţia de a analiza o ameninţare unidirecţionară, de un clasicism rudimentar, cu alte cuvinte, în situaţia de a pune pe masă vechile hărţi de operaţii, de a muta steguleţeşi de a număra tancurişi transportoare blindate. Transformareaintelligence care avusese loc ajuta sau dăuna? Răspunsul esteşi da,şi nu. Lecţia învăţată este că trebuie combinată întotdeauna abordarea globală cu cea regională. Abordarea pe domenii sau tematici cu viziune globală impusă de 11 septembrie 2001 trebuie continuată, fără a neglija însă analizaşi ameninţările care pot veni din partea statelor-naţiune. Confirmarea acestei ipoteze a venit la doar câteva săptămâni după războiul de 5 zile din Georgia, când a apărut criza financiară mondială, care scoate din nou în evidenţă abordarea globală interdisciplinară a ameninţărilor. În consecinţă, care ar trebui să fie actoriişi problemele care se pot constitui în preocupări ale serviciilor de informaţii? Organizaţiile teroriste de orice formă şi organizaţiile criminale transnaţionale, guvernele care producşi furnizează arme de distrugere în masă, oferă adăpost, facilităţişi arme teroriştilor, finanţează atât activităţile criminale câtşi pe cele legate de asasinarea liderilor din opoziţie sau a celor însărcinaţi cu judecarea actelor criminale, statele cu o guvernare slabă, în curs de destrămare, în care lipsa autorităţii statale poate transforma statul în sanctuar al teroriştilor sau poate provoca instabilităţi localeşi regionale cu potenţial conflictual, state nostalgice care vor să-şi redobândească prin forţă privilegiile deţinute în trecut, unele corporaţii internaţionale sau grupări politice care încearcă să foloseascăşantajul economic pentru a influenţa negocierile politice sau economice internaţionale, forţe neguvernamentale de securitate sau de informaţii care sunt doar parţial legale sau sub controlul societăţii civile cum ar fi grupările paramilitare, miliţiile sau chiar unele firme militare private. Implicarea serviciilor de informaţii este solicitată în aspecte noi, care până acum 4-5 ani nu erau considerate a fi derulate cu participarea acestora. Printre aceste domenii se pot enumera: apărarea infrastructurii naţionale împotriva atacurilor provenite din surse diferite caşi faţă de terorismul sau crima organizată informatică, operaţiuni internaţionale în sprijinul păcii, care au nevoie de un consistent suport de inteligence, apărarea frontierelorşi a punctelor de trecere asupra armelorşi mijloacelor de distrugere în masă, încălcări masive ale drepturilor omului la nivel de state sau regiuni întinse, evaluări ale unor situaţii economice sau financiare globale care pot duce la destabilizări cu efecte asupra securităţii statelor, ajutor în caz de dezastre prin punerea la dispoziţie a unor mijloace tehnice capabile să evalueze rapidşi clar situaţia, sprijin în urmărirea criminalilor de război sau a liderilor crimei organizate în sprijinul unor anchete penale internaţionale. De la aceste deziderate pleacă serviciile de intelligence în procesul de transformare, având în vedere faptul că toate ameninţările caşi problemele cu care se ocupă serviciile de intelligence sunt dinamiceşi procesul de transformare presupune o schimbare continuă pe întregul ciclu intelligence. 3.3. Cooperarea dintre serviciile de informaţii româneşti cu cele străine Ameninţările la adresa lumii contemporane sunt mai complexe decât oricând, marcate nu numai de impredictibilitate, dar şi de amprenta diferenţelor de cultură dintre entităţile care le generează şi cele care trebuie să riposteze, de omnidirecţionalitatea acestora, de efectele colaterale pe care le pot provoca şi, nu în ultimul rând, de

modalitatea în care diferitele state sau grupări le pot folosi în interese strategice mai mult sau mai puţin predictibile, cu efecte pe termen mediu sau lung. Trăsătura comună a acestor ameninţări o constituie, fără îndoială, globalizarea lor, nu neapărat ca manifestare ci, în primul rând, din perspectiva efectelor. Chiar şi atunci când ameninţarea se manifestă local sau regional, efectele conflictului local sau regional pe care l-ar putea provoca sunt, de cele mai multe ori, globale. La ameninţările globale, riposta nu poate fi decât globală. Ameninţările şi conflictele actuale vor aduce câştig de cauză doar celor care vor avea posibilitatea de a se adapta noilor realităţi, de a-şi integra acţiunile în noile elemente ale spaţiului informaţional, fluid, înşelător şi îndeosebi complex integrat. A devenit deja un truism faptul că informaţiile joacă, poate, cel mai important rol în conducerea operaţiilor militare. În mod implicit, întregul sistem de apărare al statelor este dependent de informaţii, ajungându-se la o dependenţă totală a tuturor componentelor sistemelor naţionale de apărare, de mijloacele informatice la dispoziţie. Secolul al XXI-lea marchează începutul unei noi ere, era informaţională. Totul are de acum alte dimensiuni, iar războiul se va duce, practic, în toate dimensiunile şi mediile: aerian, maritim, terestru, spaţial şi informaţional. Cea mai nouă dimensiune a confruntării, spaţiul informaţional, echivalează cu cea mai spectaculoasă revoluţie existentă, inclusiv în domeniul acţiunii militare. Structurile internaţionale de securitate, în primul rând Alianţa Nord-Atlantică, au suferit profunde transformări adaptându-se noului mediu de securitate. Statuând, prin declaraţia finală a Summit-ului de la Riga, securitatea liniilor de transport energetic drept una dintre misiunile prioritare ale NATO, Alianţa a devenit dintr-una politicomilitară o alianţă de securitate. De aici a devenit necesar ca misiunile de culegere de informaţii ale statelor membre să se diversifice, ele evoluând de la abordarea unor ţinte strict militare către ţinte care pot influenţa securitatea statelor şi, implicit, securitatea globală. Superioritatea în domeniul informaţiilor trebuie să se realizeze prin creşterea sprijinului cu informaţii strategice ce cuprind: - avertizarea timpurie în domeniile definite ca ameninţări la adresa securităţii statelor membre ale Alianţei; - analiza potenţialelor de dezvoltare a acestor ameninţări dincolo de hotarele Alianţei; - monitorizarea factorilor de risc transnaţional, geopolitic, economic, politic, sociologic şi militar, pentru a preveni transformarea acestor riscuri în ameninţări. După cum se vede, întreaga activitate de informaţii este redirecţionată dinspre apărare către securitate. Conceptul de securitate al Alianţei Nord-Atlantice este văzut şi sub aspectul acţiunii asupra ameninţărilor, acolo unde acestea sunt generate. De aceea, pe lângă creşterea gamei ameninţărilor care sunt identificate la adresa statelor membre şi a celor partenere, s-a lărgit mult şi aria geografică în care Alianţa acţionează şi s-a diversificat natura operaţiilor la care participă. Plecând de la aceste deziderate, a fost necesară crearea de structuri şi mijloace capabile să depisteze asimetria în ameninţări, dar chiar să creeze asimetrie prin valoarea informaţiilor obţinute şi, mai ales, printr-o relaţie onestă şi profesională cu factorii de decizie. Structurile de informaţii militare pun la dispoziţia factorilor de decizie politicomilitari şi militari informaţiile necesare în procesul de luare a deciziei politico-militare sau militare. Evoluţiile actuale ale relaţiei dintre serviciul de informaţii şi factorul de decizie arată că acesta din urmă are nevoie nu numai de informaţii, ci mai ales de cunoaştere, ca element superior intelligence-ului. De la înfiinţarea sa, Direcţia Generală de Informaţii a Apărării, prin structurile sale subordonate, a aplicat forma modernă a acestei relaţii, punând la dispoziţia factorilor de decizie intelligence acţionabil şi furnizând variante de acţiune cu analiza posibilelor implicaţii

ale deciziei liderului sau comandantului. Furnizarea de cunoştinţe cu privire la ameninţările cu implicaţii globale nu poate fi posibilă folosind în mod exclusiv doar propriile capacităţi de culegere de informaţii. Nevoia de colaborare, de cooperare în domeniul intelligence, care în prezent este evidentă, acum 10 ani era pusă sub semnul îndoielii. Direcţia Generală de Informaţii a Apărării şi structurile subordonate au insistat pe soluţia cooperării cu alte servicii de informaţii, chiar şi atunci când procesul schimbării de mentalitate în domeniu intelligence abia începuse în România. Cooperarea cu structurile străine de informaţii a început prin vizite reciproce de prezentare, fiind rapid urmată de schimburile de informaţii. Acestea, chiar înainte de aderarea României la NATO, au avut la bază schimburile de informaţii cu partenerii, precum şi schimburile de intelligence cu viitorii şi actualii aliaţi. În ceea ce priveşte cooperarea bilaterală, structurile de informaţii militare ale Armatei Române au impresionat prin abordarea directă, sinceră, şi prin disponibilitatea pentru cooperare. Propunerea părţii române de a face o prezentare a propriului serviciu de informaţii, în anul 1993, la Washington, a surprins întreaga comunitate de informaţii a SUA, România fiind astfel primul stat din fostul bloc comunist care făcea un asemenea pas spre colaborare. Acest demers a marcat începutul unei colaborări de succes. Au urmat deschideri către toţi viitorii parteneri ai Alianţei Nord-Atlantice spre care se îndrepta atunci România. În cooperarea cu Alianţa Nord-Atlantică în domeniul intelligence, nu trebuie să uităm faptul că România a fost primul stat non-NATO care, în anul 2000, a avut, într-un teatru de operaţii în care participa, o coaliţie sub conducerea NATO, o celulă de informaţii militare. Contribuţia cu informaţii la Alianţa Nord-Atlantică a atras de atunci atenţia asupra viitoarei contribuţii a ţării noastre. În octombrie 2001, imediat după ce tragedia de la 11 septembrie 2001 a şocat întreaga lume, pe baza hotărârii CSAT, Armata Română şi-a oferit o serie de capabilităţi pentru participarea la lupta împotriva terorismului. Una dintre aceste capabilităţi a fost disponibilitatea de a oferi intelligence. Ulterior s-a dovedit că a făcut-o cu mare profesionalism. Dezvoltarea schimbului de informaţii (intelligence sharing) în timp real, la nivel aliat şi naţional, la nivelurile strategic, operativ şi tactic, are la bază: - un sistem sigur, flexibil şi prompt de furnizare de informaţii credibile, oportune şi relevante; - dezvoltarea structurilor de sprijin cu informaţii; - extinderea capacităţilor de culegere de informaţii prin dezvoltarea capabilităţilor HUMINT, a imageriei prin satelit şi interceptării comunicaţiilor satelitare clasice şi a altor emisii electromagnetice; de asemenea, este necesară integrarea unor elemente cu specific nemilitar în structurile de analiză sau accesul la expertiza acestora în domenii precum sociologie, ordine publică, economie, psihologie socială sau teologie, şi abordarea standardizării ca mijloc de integrare rapidă a sistemelor şi de asigurare a interoperabilităţii tehnice cu structuri similare aliate; - onestitatea în procesul de schimb de informaţii pentru evitarea circulaţiei în cerc a informaţiei; - asigurarea permanentă a protecţiei surselor; - evitarea tendinţelor de secretomanie excesivă. În schimbul de informaţii, condiţia principală este să ai ce oferi. Doar serviciile de informaţii puternice sunt capabile de a face schimb de informaţii pentru că doar acestea au ce oferi. Nu poţi niciodată oferi ceea ce ai primit de la un alt serviciu, ci doar ceea ce ai cules şi procesat cu propriile capabilităţi. Din experienţa acumulată şi mai ales din analizele efectuate, s-a constatat în timp scurt eficienţa schimbului de informaţii. Baza de date a crescut, procesul de confirmare sau de încrucişare a informaţiilor a devenit mai facil, iar mediile de culegere de informaţii s-au diversificat. După o altă perioadă de timp, a avut loc un proces natural de selecţionare a partenerilor de cooperare. Unii parteneri

aveau în continuare o mentalitate bazată pe secretomanie excesivă. Alţii, sub această imagine, ascundeau practic lipsa de capabilităţi. Din această selecţie s-au ales partenerii solizi cu care s-au extins relaţiile de colaborare trecând treptat de la schimburile de informaţii către cooperarea în domeniul operativ. Este cunoscut faptul că în intelligence este esenţial să simţi, să intuieşti fenomenele dintr-o anumită ţară sau zonă. Un serviciu de informaţii poate să ştie, să înţeleagă ce se întâmplă în acea zonă, dar nu va putea să intuiască posibilele evoluţii viitoare. Aceasta nu o vor putea face decât cei care îşi au „rădăcinile‖ acolo. Acesta este un alt motiv pentru care cooperarea cu serviciile de informaţii din zonele adiacente zonelor de interes este extrem de productivă. Cu timpul, experienţa a venit sa suplineasca lipsa cunostinţelor in ceea ce privea diferenţa între schimbul de informaţii bilateral şi multilateral. În schimbul multilateral de informaţii, poţi să păstrezi valoarea informaţiilor respectând mândria naţională sau sensibilităţile fiecăruia dintre parteneri. Cooperarea în domeniul intelligence impune o etapă nouă în conlucrarea dintre serviciile de specialitate: deplasarea centrului de greutate dinspre schimbul de informaţii cu caracter de generalitate spre cooperarea pe cazuri şi acţiuni punctuale, ca modalitate de valorificare optimă a potenţialului oferit de partenerii implicaţi. Colaborarea cu serviciile naţionale române de informaţii a fost întotdeauna pentru Direcţia Generală de Informaţii a Apărării şi structurile sale subordonate o activitate naturală, deschisă, desfăşurată în mod curent, fără reţineri sau restricţii. Deschiderea de care a dat dovadă Direcţia Generală de Informaţii a Apărării a găsit în rândul partenerilor naţionali aceeaşi disponibilitate spre beneficiul tuturor acestor servicii. Comunitatea naţională de informaţii nu a dat decât formula instituţională a unei colaborări deja existente a Direcţiei Generale de Informaţii a Apărării cu aceste servicii.3 Pentru a face faţă provocărilor induse de globalizare şi societatea informaţională la adresa intereselor de securitate, în interiorul ţărilor sau în spaţiul euro-atlantic, structurile de informaţii sunt supuse unui amplu proces de transformare. Transformarea structurilor de informaţii reprezintă un proces continuu de dezvoltare şi integrare de noi concepte, strategii, doctrine şi compatibilităţi, cu scopul de a îmbunătăţi eficienţa şi gradul de interoperabilitate al acestora şi de adaptare la noul mediu de securitate, complex şi în schimbare rapidă, care evidenţiază necesitatea de reevaluare a informaţiei ca factor de putere. Acest proces de transformare impune schimbări la nivelul doctrinelor, organizării structurilor de informaţii, educaţiei şi managementului personalului, activităţilor de culegere şi analiză. Transformarea structurilor specifice vizează două domenii de interes major: conceptual şi al capabilităţilor. În plan doctrinar, Direcţia Generală de Informaţii a Apărării, prin structurile sale subordonate, a acţionat pentru reducerea ciclului informaţional, prin sporirea vitezei de culegere, analiză şi diseminare a datelor şi informaţiilor, creşterea calităţii şi vitezei de analiză /elaborare a produselor informative, prin introducerea sistemelor moderne de gestiune şi prelucrare a informaţiilor. Contribuţiile doctrinare la procedurile NATO aduse de către structurile Direcţiei Generale de Informaţii a Apărării au constituit elemente de viziune în evoluţia Alianţei Nord-Atlantice. Asigurarea cu informaţii multisursă în teatrul de operaţii, prin prezenţa la faţa locului a propriilor structuri HUMINT, SIGINT şi IMINT, sub comandă unică, precum şi prin intermediul propriei structuri de analiză situate chiar în teatrul de operaţii, a constituit la vremea respectivă noutatea cu care Armata Română şi-a adus contribuţia la diversificarea şi eficientizarea căilor şi mijloacelor de acţiune ale Alianţei Nord-Atlantice. Acestea sunt argumente ale faptului că NATO a aprobat propunerea română şi a decis deschiderea unui Centru de Excelenţă HUMINT în România.

―Această instituţie vine să susţină procesul de transformare pe care Alianţa şi l-a asumat pentru a îndeplini cerinţele din procesul de adaptare la noile ameninţări globale. Această instituţie este o dovadă a modului responsabil în care România contribuie la pregătirea Alianţei pentru viitor‖4 O altă iniţiativă a structurilor de informaţii ale Armatei Române este Conferinţa Serviciilor de Informaţii militare din zona Marea Neagră – Marea Caspică. Punând la aceeaşi masă lideri ai serviciilor de informaţii militare din ţări cu culturi, civilizaţii, mentalităţi şi, mai ales, interese diferite, s-a reuşit identificarea ameninţărilor care ar trebui să unească pe toţi aceia care sunt responsabili pentru dezvoltarea în pace a naţiunilor şi popoarelor. Serviciile de informaţii au această responsabilitate pentru că ele sunt ochii prin care decidenţii politici şi militari văd şi faţa nevăzută a lumii. Nu trebuie însă să cădem în greşeala că, în noul mediu de securitate, acţionează exclusiv forţe omnidirecţionale cu moduri de ameninţare perfide sau sofisticate. Evenimentele militare din Caucazul de Sud din vara anului 2008 au dovedit faptul că un conflict clasic asupra unui stat vecin nu poate fi exclus. Rezultă deci că serviciile de informaţii pentru apărare trebuie să-şi păstreze capabilităţile clasice de culegere de informaţii, ca şi capabilităţile de analiză ale unor conflicte de tipul celor din al Doilea Război Mondial. Referitor la viziunea pe care orice serviciu de informaţii trebuie să o aibă asupra viitorului, aceasta trebuie să anticipeze viitoarele cerinţe sau evoluţii ale mediului de securitate şi, de aici, condiţiile propriei transformări şi modernizări. Gândirea proactivă a liderilor, cu anticiparea evoluţiilor viitoare, în vederea propriei adaptări. Aceasta este precondiţia succesului. 3.4. Cooperarea serviciilor de informaţii: de la need to know la need to share În ceea ce priveşte cooperarea dintre serviciile de informaţii ale aceleiaşiţări, în foarte puţine state, s-au obţinut rezultate care mulţumesc toate serviciile Primaşi una dintre cele mai importante transformări în mentalitatea serviciilor de informaţii după 11 septembrie 2001 a fost necesitatea găsirii mecanismelor care să ducă la o cooperare reală între serviciile de informaţii ale aceleiaşiţări, caşi dintre serviciile de informaţii ale unor state diferite. Pe planul organizatoric, în acest domeniu s-au făcut progrese reale. În statele în care existau comunităţi ale serviciilor de informaţii, acestea au căpătat valenţe noi sau modalităţi noi de distribuire a sarcinilor. În statele în care nu au existat, această formulă de coordonare a apărut având formeşi formule diferite. Aceste forme cuprind practic întreaga gamă, de la planificareaşi distribuirea fondurilor serviciilor de informaţiişi controlul cheltuirii acestora, până la simpla întâlnire periodică a serviciilor de informaţii sau a adjuncţilor acestora, cu raportări parţiale, reciproce pe diferite teme. Ce s-a obţinut concret? În ceea ce priveşte cooperarea dintre serviciile de informaţii ale aceleiaşiţări, în foarte puţine state, s-au obţinut rezultate care mulţumesc toate serviciile. Rezultatele pozitive s-au obţinut acolo unde au fost realizate programe comune de dezvoltareşi acolo unde s-a acţionat concentratşi coordonat în perioadele de criză. Coordonareaşi schimbul de informaţii nu trebuie să presupună neapărat constituirea de colective comune de analişti. Realizarea unei reţele secretizate cu legătură virtuală între analiştii serviciilor de informaţii ale aceluiaşi stat cu acces comun la mini-baze de date realizate pe problemă sau pe domeniu este un mod real de cooperare permanentă. Centrarea reţelei se poate face atât pe problemă câtşi pe serviciul care este responsabil de gestionarea domeniului: un serviciu de intelligence intern pe probleme interne sau country intelligence, respectiv un serviciu extern pe probleme externeşi un serviciu militar, atunci când este vorba de un conflict militar. Colaborarea dintre serviciile de intelligence aparţinând unor state diferite a dus la o ierarhizare evidentă a acestora în funcţie de valoareaşi de seriozitatea abordării. În schimb, provocarea cea mai mare o reprezenta circularea informaţiilor de la stat la stat. De obicei, serviciile de intelligence care nu au capacităţi de evaluare, de culegere, procesareşi analiza informaţiilor, recurg la asemenea

procedee neloialeşi se autoexclud din circuitul internaţional al intelligence. Cooperarea dintre serviciile de informaţii a dus la eliminarea sintagmei need to know în relaţia dintre servicii, care a fost înlocuită cu sintagmaneed to share. Informaţii din surse deschise Cea mai eficientă metodă de culegere de informaţii din surse deschise este prin utilizarea unor centre naţionale din care toate serviciile de informaţii să-şi poată extrage informaţiile de care au nevoie. Transformarea în domeniul planificării informaţiilor a fostşi ea esenţială. Planificarea informaţiilor este un domeniu de multe ori neglijat, însă, acesta este un proces de permanentă evaluare a raportului cost-eficienţă, căutând să se găsească cele mai eficiente mijloace de obţinere a informaţiei. Acestea diferă în funcţie de natura informaţiei câtşi de urgenţa în furnizarea ei. La nivel naţional, planificarea în domeniul culegerii informaţiilor pe un anumit domeniu trebuie să permită asigurarea unei suprapuneri controlate între misiunile diferitelor servicii, caşi a complementării între acestea, în funcţie de mediile accesibile de culegere. La nivelul aceluiaşi serviciu, planificareaţine cont de posibilităţile propriului serviciu de a culege informaţii. Cu cât varietatea mijloacelor este mai mare, cu atâtşi posibilitatea de culegere sau confirmare a veridicităţii informaţiilor este mai mare. Cooperarea dintre serviciile de informaţii ale aceleiaşiţări presupuneşi folosirea de mijloace tehnice complementare îndreptate asupra aceleiaşiţinte. Transformarea în domeniul culegerii informaţiilor se desfăşoară pe mai multe direcţii. În primul rând, acordarea unei atenţii sporite domeniului HUMINT. Deşi aparent pare a fi un mijloc mai simpluşi mai puţin costisitor, totuşi acesta este realmente cel mai dificil, cel mai riscant mijloc de culegere de informaţii. El presupune contactul direct între părţile adverse, aspect care nu se întâlneşte la mijloacele tehnice. În prezent există un exces de informaţii comparativ cu perioadele precedente. Acest exces provineşi din diversificareaşi eficientizarea fără precedent a mijloacelor de culegere. El poate fi prevenit pe două căi: prima se referă la o bună planificare a culegerii de informaţii prin utilizarea numai a mijloacelorşi serviciilor cu cea mai mare eficienţă în raport cu ţinta şi cea dea doua este de a utiliza tehnici moderne de filtrare, stocare şi acces rapid la informaţia necesară. În al doilea rând, utilizarea surselor deschise, care a făcut subiectul multor analize la nivelul serviciilor de informaţii. Acesta nu e un proces facil datorită cantităţii mari de balast în informaţia analizată. Este un imens consumator de timp, iar probabilitatea de dezinformare este foarte mare. Cea mai eficientă metodă de culegere de informaţii din surse deschise este prin utilizarea unor centre naţionale din care toate serviciile de informaţii să-şi poată extrage informaţiile de care au nevoie. Diversificarea mijloacelor tehnice de culegere de informaţii a făcut să crească foarte mult costurileşi tocmai costurile ridicateşi utilizarea eficientă a resurselor ar trebui să stimuleze serviciile de informaţii ale aceluiaşi stat să realizeze programe comune de dotare cu astfel de mijloace, mai ales că, din punct de vedere tehnic, fiecare poate să-şi extragă informaţia fără a-şi deranja partenerul de sistem. Interese în costume diferite . Un alt treilea aspect care trebuie avut în vedere este faptul că au fost sofisticate mai ales mijloacele electronice de obţinere de informaţii în condiţiile în care destul de multe organizaţii teroriste recurg la mijloaceşi metode mult mai simple de comunicare. Majoritatea organizaţiilor teroriste sau criminale nu dispun de tipul de infrastructură pe care mijloacele moderne de detectare le pot folosi. Pe de altă parte, alte grupuri criminale, dispunând de fonduri uriaşeşi uneori cu personal cu experienţă, care din păcate au uitat de loialitatea faţă deţarăşi faţă de structurile în care s-au format, pot folosi mijloacele cele mai moderne pentru a-şi proteja sau disimula secreteleşi activităţile. În al patrulea rând – domeniul analizei informaţiilor, adaptat complexităţii lumii actuale care nu mai este o ciocnire dinamică de ideologii, religii sau etnii, ci este evident o ciocnire a intereselor îmbrăcate în costume diferite. Transformarea în analiză a informaţiilor înseamnă în primul rând identificarea intereselor principalilor actori. Acestea nu se pot face decât prin analiză multisursăşi multidisciplinară. De aceea este necesar ca printre analişti să se găsească experţi în anumite domenii cum ar fi finanţe, macroeconomie, religie, sociologie, psihologie, microbiologie. Procesul de outsourcing a proliferatşişi-a dovedit eficienţa exact în domeniul analizei. Aceasta a

făcut posibilă privatizarea evaluării, multe firme oferind expertiză în analizarea riscurilor globale, produseleşi serviciilor acestora fiind de multe ori superioare ca logică serviciilor guvernamentale. Sunt binecunoscute printre firmele private de analiză a informaţiilor Stratfor sau Jane’s Defense. Completând aceste analize cu informaţii la care firmele private nu aveau acces, au rezultat lucrări excelente ale serviciilor de informaţii guvernamentale care stau la baza unor importante decizii. În fine, domeniul diseminării informaţiilor a fost considerat de foarte multe ori „Cenuşăreasa‖ ciclului intelligence. El este însă extrem de important deoarece întregul efort depus, de planificare, procesareşi analiză poate fi inutil dacă acest domeniu nu funcţionează corect. A crescut în ultimii ani cererea de informaţii din partea multor instituţii guvernamentaleşi neguvernamentale, darşi din partea marilor corporaţii care au înţeles că accesul la informaţii duce cu certitudine la creşterea eficienţeişi de aici la profitul companiei. Bineînţeles că acestea nu pot beneficia de produsul final al serviciilor de informaţii guvernamentale, decât dacă este vorba de aspecte legate de securitatea naţională. Produsul intelligence diseminat trebuie să difere în funcţie de beneficiarşi de aici apar eforturi suplimentare în întregul sistem. În unele servicii de informaţii există alături de compartimentele de diseminareşi structuri de „disclosure‖ care analizează fiecare material diseminat în funcţie de destinatar, nivelul de clasificare, în funcţie de nivelul la informaţii. În cadrul procesului deoutsourcing serviciile private de informaţii funcţionează pe aceleaşi principii caşi serviciile guvernamentale, cu singura excepţie că nu folosesc decât surse deschise. Consider însă că în majoritatea statelor lumii legislaţia nu este încă destul de precisă în acest domeniu, lăsând destul de multe portiţe pentru ca această activitate să alunece în domeniul ilegal. Există un strict control parlamentarşi al societăţii civile asupra activităţii serviciilor de informaţii guvernamentale, dar un superficial control asupra serviciilor private care, sub acoperirea legilor legate de funcţionarea firmelor de detectivi particulari pot să desfăşoareşi activităţi ilegale. Cei trei piloni5 Pilonul I: Comunităţile Europene Comunităţile Europene (plural, abreviat CE) constau în două comunităţi: Comunitatea Europeană (singular, de asemenea abreviată CE; până în 1993 era denumită Comunitatea Economică Europeană, CEE) Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (abreviată CEEA sau Euratom) Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului a fost de asemenea una dintre comunităţile europene până în 2002, când a fost desfiinţată. În mare, atribuţiile acesteia au transferate în tratatul Comunităţii Europene. De la Tratatul de Fuziune (semnat în 1965, în vigoare din 1967) cele trei comunităţi au organe comune, printre care Comisia şi Parlamentul. Comunităţile Europene sunt unul dintre cei trei piloni ai Uniunii Europene. Pilonul II: Politica externă şi de securitate comună Politica externă şi de securitate comună (PESC) este stabilită în Titlul V al Tratatului Uniunii Europene. Astfel, PESC a înlocuit Cooperarea politică Europeană (CPE); pe termen lung este planificată şi o politică comună în domeniul apărării, care ar putea conduce la un moment dat la alcătuirea unei forţe de apărare comune. Obiectivele acestui al doilea pilon al Uniunii sunt stabilite în Articolul 11 (fostul Articol J.1) din Tratatul UE, fiind urmărite prin intermediul propriilor instrumente legale (acţiune comună, poziţia comună a Consiliului), adoptate prin vot unanim de către Consiliul Uniunii Europene. De la intrarea în vigoare a Tratatului de la Amsterdam, Uniunea dispune de un nou instrument, de aşa numita strategie comună (noul Articol 12). În plus, a fost creată şi funcţia de Înalt reprezentant pentru PESC. Începând din 1999, în urma mai multor sesiuni ale Consiliului European s-a decis — având în vedere provocările la nivel extern (Kosovo, atacurile teroriste etc.) — dezvoltarea în direcţia unei politici europene de securitate şi apărare (PESA). Această hotărâre s-a regăsit în Tratatul de la Nisa.

Pilonul III: Cooperarea poliţiei şi cea judiciară în materie penală Cooperarea poliţienească şi judiciară în materie penală reprezintă al treilea pilon al Uniunii Europene şi se referă la cooperarea interguvernamentală. Atribuţiile acesteia sunt stipulate în articolul 30 al Tratatului de la Maastricht. Instituţiile create pentru acest pilon sunt Poliţia Europeană (Europol), care are rol de coordonare şi strângere de informaţii. Mai există şi un organism european pentru îmbunătăţirea cooperării judiciare (Eurojust). Academia Europeană de Poliţie (EPA) intermediază cooperarea academiilor de formare naţionale. Capitolul IV: Studiu de caz privind cooperarea între structurile de intelligence Începând cu anul 1991, România s-a implicat activ în operaţiuni ONU de menţinere a păcii, cu un spectru variat de forţe: batalioane de infanterie şi geniu, spital de campanie, poliţie militară, capacităţi de transport, observatori militari, ofiţeri de stat major. Palierul larg de operaţiuni militare, de la cele umanitare şi de reconstrucţie până la cele de luptă, a contribuit în mod direct la dezvoltarea securităţii şi stabilităţii regionale. Prin participarea activă la gestionarea şi rezolvarea situaţiilor de criză, România dovedeşte că este un real factor de stabilitate şi securitate. În noua configurare a zonelor de interes major pentru organizaţiile internaţionale de securitate României i sa recunoscut valoarea geostrategică şi, ca urmare, i se va atribui un rol deosebit ca „punct de control strategic‖ al spaţiului situat la est de Marea Neagră, denumit de altfel „punctul zero‖ al politicii pentru următoarele decenii. În prezent, contribuţia României la gestionarea situaţiilor de criză a căpătat amploare şi diversitate, forţele noastre armate dovedind capacităţi reale pentru îndeplinirea întregului spectru de misiuni al Alianţei. Pentru promovarea stabilităţii regionale şi globale, inclusiv prin utilizarea diplomaţiei apărării, România participă cu forţe militare la operaţiuni sub egida ONU şi conduse de NATO, UE şi OSCE. În cadrul misiunilor externe6 , Armata României participă la următoarele tipuri de operaţii: ♦ operaţii de răspuns la crize (CRO); ♦ operaţii de asistenţă umanitară în afara teritoriului României; ♦ operaţii militare în cadrul unor coaliţii ad-hoc; ♦ participă la iniţiative de cooperare în domeniul apărării şi la implementarea măsurilor de creştere a încrederii şi stabilităţii; ♦ oferirea de asistenţă militară şi sprijin pentru alte state; ♦ contribuţia la eforturilor naţionale şi internaţionale de control al armamentelor şi de combatere a proliferării armelor de distrugere în masă. Transformările militare declanşate de NATO şi modernizările impuse de UE implică direcţii ferme de acţiune a statelor care se integrează în cele două organizaţii, precum şi implementarea unor sisteme de management al securităţii, care să se conformeze cerinţelor standardelor celor două organizaţii în toate dimensiunile securităţii naţionale. Conform concepţiei privind securitatea naţională, colaborarea pe linie militară cu alte state constituie atât o garanţie indirectă de securitate, cât şi o modalitate de perfecţionare a structurii militare. Pregătirea în vederea apărării naţionale se organizează pe întreg teritoriul ţării, dislocarea armatei asigurând capacitatea de luptă şi disponibilităţile operaţionale necesare ripostei ferme împotriva unei eventuale agresiuni, din orice parte ar veni aceasta. Continua remodelare şi reconfigurare a forţelor armate naţionale vizează tocmai adaptarea la nevoile de apărare specifice României, derivate din contextul geostrategic subregional şi regional, precum şi realizarea, inclusiv în acest plan, a interoperabilităţii cu structurile militare europene şi euroatlantice. România contribuie la toate misiunile şi operaţiunile Alianţei, inclusiv la cele din afara spaţiului euroatlantic. Participarea ţării noastre la operaţiunile şi misiunile Organizaţiei Atlanticului de Nord (NATO) oferă o susţinere concretă a angajamentelor politice asumate de România ca membru al Alianţei Nord-Atlantice, amplificându-i credibilitatea de aliat. Principalele misiuni ale NATO la care participă forţe româneşti în prezent: a) Forţa Internaţională de Asistenţă pentru Securitate (ISAF) reprezintă prioritatea operaţională cea mai importantă a

NATO şi, în acelaşi timp, este cea mai amplă operaţiune Aliată din istoria Alianţei Nord-Atlantice, lansată în 2001, prin rezoluţia Consiliului de Securitate al ONU numărul 1386, după îndepărtarea de la putere a regimului taliban. Iniţial a reprezentat o forţă multinaţională sub egidă ONU, limitată la asigurarea securităţii capitalei Kabul şi a împrejurimilor sale. În 2003, NATO a preluat comanda operaţiunii care acum prevedea extinderea autorităţii guvernului afgan pe întreg teritoriul ţării şi instaurarea unui climat de securitate propice reconstrucţiei economice şi a statului de drept. Operaţiile desfăşurate de ISAF au ca obiectiv acordarea de asistenţă guvernului afgan în construirea şi menţinereacadrului de securitate în vederea extinderii influenţei autorităţilor afgane, facilitând, astfel, derularea, în mod corespunzător, a proceselor de stabilizare şi dezvoltare în Afganistan. O componentă esenţială a strategiei pentru Afganistan a constituit-o extinderea ISAF pe toată suprafaţa Afganistanului, inclusiv prin echipele de reconstrucţie provincială (PRT), promovând stabilitatea şi reforma sectorului de securitate. Ţara noastră este unul dintre contributorii importanţi la ISAF. Participarea României la ISAF este fundamentată prin Hotărârea nr. 38 din 21 decembrie 2001 a Parlamentului României, care acordă Guvernului împuternicirea de a stabili forţele, mijloacele, finanţarea şi condiţiile în care se va asigura această participare. b) Misiunea NATO de Pregătire – Irak (NTM-I) Decizia de a înfiinţa NTM-I a fost luată de şefii de stat şi de guvern reuniţi la Summit-ul NATO de la Istanbul, din 2004, ca urmare a unei solicitări a guvernului interimar irakian. Scopul misiunii este acela de a acorda asistenţă aliată în pregătirea de către autorităţile irakiene a unor forţe de securitate. Prin intermediul misiunii, NATO oferă pregătire, echipamente şi asistenţă tehnică. Alianţa oferă instruire atât în cadrul centrelor aflate pe teritoriul Irakului, cât şi în cele din afară. Încă de la început (14 august 2004), România a sprijinit Misiunea NATO de Instruire a forţelor de securitate irakiene. c) Operaţiunea KFOR. NATO este implicat în Kosovo din 1999, ca urmare a Rezoluţiei 1244 a CS ONU, cu misiunea de a asigura un mediu de securitate sigur şi stabil. În acest scop, a desfăşurat în provincie o forţă militară (KFOR). După declaraţia de independenţă a Kosovo din 17 februarie 2008, Alianţa a reafirmat că forţa militară KFOR va rămâne în Kosovo pe baza Rezoluţiei 1244 a Consiliului de Securitate al ONU, conform celor hotărâte la Reuniunea miniştrilor de externe ai ţărilor NATO, din decembrie 2007, cu excepţia cazului în care CS ONU nu ia o altă decizie. KFOR va continua să coopereze strâns cu populaţia din Kosovo, ONU, UE şi alţi factori internaţionali. În prezent, Alianţa îşi continuă eforturile în vederea asigurării unei dezvoltări stabile, democratice şi multietnice a Kosovo. După declaraţia unilaterală de independenţă a Kosovo, România îşi menţine angajamentul faţă de KFOR. Militarii români îşi continuă îndeplinirea misiunilor în baza mandatului încredinţat, acela de a asigura securitatea populaţiei civile. d) Operaţiunea Active Endeavour (OAE), lansată în 2001, a reprezentat una din cele opt măsuri luate de NATO la acel moment, pentru a sprijini SUA în urma atacurilor teroriste de la 11 septembrie, ca urmare a invocării, pentru prima dată în istoria Alianţei, a articolului 5 al Tratatului Nord-Atlantic. Din 2001, navele aliatepatrulează în Marea Mediterană în scopul de a monitoriza şi identifica eventualele vase suspecte. Din 2003, operaţiunea s-a extins prin includerea posibilităţii de escortă a vaselor comerciale aliate care tranzitează strâmtoarea Gibraltar. Începând cu anul 2004, OAE a fost deschisă participării partenerilor NATO. În prezent, Rusia şi Ucraina participă la activităţile de monitorizare. România participă la această operaţiune din anul 2005. Spre deosebire de tipul imperial al NATO, Uniunea Europeană (UE) se defineşte parţial ca o organizaţie internaţională regională economică şi cu un recent profil politic, care a depăşit etapa cooperării interguvernamentale şi a „forumului de supranaţionalitate). În mediul de securitate actual, caracterizat de schimbări în natura şi complexitatea ameninţărilor, statele membre UE, între care şi România, au decis să creeze un instrument specific de acţiune interguvernamentală în domeniu – Politica Europeană de Securitate şi Apărare (PESA), subsumat Politicii Europene de Securitate Comună (PESC). La baza acţiunilor UE pe acest plan se află Strategia Europeană de Securitate, adoptată în decembrie 2003 şi supusă în prezent unui proces de reactualizare, în vederea asigurării compatibilităţii cu provocările actuale şi cu noul statut, de actor semnificativ în domeniul securităţii, pe care îl asumă în ultimul timp Uniunea Europeană. În sprijinul acestei viziuni, au fost lansate numeroase misiuni de gestionare a crizelor. În timp, Uniunea şi-a construit reputaţia unui actor capabil de o abordare comprehensivă în materie de gestionare a crizelor, punând accentul atât pe

latura militară a implicării în diferite misiuni de gestionare a crizelor cât şi pe cea civilă, mai ales în domeniul statului de drept. Contribuţia naţională a României, alături de a celorlalte state membre, acoperă atât palierul civil cât şi cel militar. Astfel, România este prezentă în numeroase misiuni desfăşurate sub egida PESA, derulate pe mai multe continente (Europa, Asia, Africa): EUPM (misiune civilă în Bosnia şi Herţegovina), EUFOR Althea (misiune militară în Bosnia şi Herţegovina), EUPOL RD Congo (misiune civilă în RD Congo), EUJUST LEX (misiune integrată în domeniul statului de drept pentru Irak), EULEX Kosovo (misiune în domeniul supremaţiei legii în Kosovo), EUBAM Rafah (misiune civilă la graniţa dintre Fâşia Gaza şi Egipt), EUPOL Afganistan (misiune civilă în Afganistan), EUFOR Ciad/RCA (misiune militară cu caracter tranzitoriu ’bridging operation’), EUMM Georgia. România are relaţii de cooperare şi colaborare de toate tipurile şi acestea sunt reflectate în documentele oficiale încheiate cu diferite state, guverne sau organizaţii nonstatale, fie că este vorba de organizaţii cu competenţe multiple (ONU) sau specializate (NATO), universale (OMC) sau regionale (OSCE), organizaţii forum de dezbatere (Consiliul Europei) sau care furnizează servicii specifice (OCDE) . Instrumentele juridice utilizate cu predilecţie pentru legitimarea juridică a acestor relaţii se constituie în: convenţii, acorduri de cooperare, acorduri de înfrăţire, protocoale sau protocoale adiţionale, memorandumuri de înţelegere, toate acestea fiind valabile atât pentru relaţiile bilaterale, cât şi pentru cele multilaterale (pentru unele dintre acestea, România având şi calitatea de depozitar). Cooperarea regională reprezintă o dimensiune semnificativă a diplomaţiei româneşti. Atât în palierul conceptual şi politic, cât şi în cel pragmatic şi al acţiunilor concrete de politică externă a Guvernului României, s-a consolidate complementaritatea între demersul în plan regional şi obiectivul major al integrării euro-atlantice şi europene. Cooperarea şi interdependenţa în plan regional reprezintă un exerciţiu util în vederea participării la promovarea intereselor şi aspiraţiilor comune europene şi euro-atlantice. CAZUL „ZIKOLOV‖: În cadrul activităţii informativ – operative desfăşurate de Direcţia Generală de Contraspionaj a Serviciului Român de Informaţii au fost obţinute încă din anul 2005 date referitoare la derularea pe teritoriul naţional a unei operaţiuni de culegere de informaţii clasificate în favoarea unor structuri informative străine. Urmare a măsurilor complexe întreprinse în caz, SRI a documentat informativ modalităţile concrete prin care documente cu caracter militar aparţinând Ministerului Apărării Naţionale au fost sustrase ilegal, fiind ulterior transmise reprezentanţilor unui alt stat nealiat. În cadrul operaţiunii, ofiţerii SRI au stabilit cu certitudine faptul că transferul documentelor s-a realizat de către cetăţeanul străin ZIKOLOV Marinov care acţiona pe teritoriul României ca agent de informaţii al unui serviciu special străin. Acesta l-a recrutat şi angrenat pe cetăţeanul român ACHIM Floricel, subofiţer MApN cu acces la date şi informaţii cu caracter clasificat, în culegerea şi transmiterea de informaţii. După prelucrarea datelor, acestea erau transmise printr-un sistem de legătură complex, specific serviciilor speciale, către cadre de informaţii străine. 7 Pentru activităţile desfăşurate şi în funcţie de importanţa documentelor furnizate cei doi erau recompensaţi cu diverse sume în valută. În momentul clarificării ameninţărilor şi a stabilirii existenţei elementelor constitutive ale unor infracţiuni la adresa securităţii naţionale, SRI a sesizat Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism cu care s-a acţionat în cooperare pentru stabilirea tuturor circumstanţelor în care au fost săvârşite faptele menţionate. SRI, conform competenţelor legale, a continuat să acorde sprijin specializat procurorilor DIICOT în derularea anchetei precum și Direcţiei Generale de Informaţii a Apărării în vederea stabilirii prejudiciilor generate de activităţile prezentate. În Bulgaria, Zikolov era urmărit pentru că se ştia că spiona bazele americane de la Novo Selo şi Bezmer. Zikolov şi subofiţerul român Floricel Achim transmiteau informaţiile ataşatului militar al Ucrainei, Serghei Ilnitski, care juca doar rolul de ‖cutie poştală‖. Informaţiile ajungeau într-un final în Rusia. În acest timp, surse apropiate preşedinţiei de la Kiev recunosc ―voalat‖ că diplomaţii ucraineni expulzaţi din România ar fi fost intermediari pentru ruşi.

Sub protecţia anonimatului, oficiali din Consiliul pentru Apărare şi Securitatea Naţională a Ucrainei au declarat presei că ‖ruşii, care sunt interesaţi de acţiunile NATO, ar fi putut acţiona la Bucureşti prin intermediul ucrainenilor‖. Aceasta, deoarece diplomaţii ruşi sunt supravegheaţi ―cu atenţie‖ în România.8 BIBLIOGRAFIE: „Infosfera‖, Revistă de studii de securitate şi informaţii pentru apărare, Revistă trimestrială editată de Direcţia Generală de Informaţii a Apărării, I.S.S.N. 2065 – 3395 ‖Rolul serviciilor de informații în invesigarea, gestionarea și monitorizarea crizelor‖, Gheorghe Nicolaescu, Academia de Înalte Studii Militare, Suport de curs, Prof.univ.dr. Mireille Rădoi, Colegiul Național de Apărare, Suport de curs, Gl.bg.(r) Prof.univ.dr. Gheorghe Nicolaescu ‖ Tehnologie şi inteligenţă în conflictele militare‖, UNAP, CSSAS, V.Popa Tratatul Atlanticului de Nord, Doctrina de Intelligence a NATO ‖Războiul informațional‖, Defence Intelligence Journal Strategia de Securitate Naţională a României raport de analiză politică, „Analiza Strategiei de Securitate Naţională a României‖, Institutul „Ovidiu Şincai‖ revista „Forbes Romania‖ revista „Intelligence‖, publicaţie de specialitate a Serviciul Român de Informaţii „Neliniştile insecurităţii‖, Cristian Troncotă, editura Tritonic, Bucureşti revistele de specialitate ale Universităţii Naţionale de Apărare: Impact Strategic Colocviu Strategic WEBLIOGRAFIE: Stratfor, www.stratfor.com Centrul de Studii Strategice de Apărare şi Securitate http://cssas.unap.ro/ NATO, www.nato.int Masă rotundă cu tema ‖Societate, democrație și intelligence‖, Declarație General (r) Sergiu Medar,http://www.scribd.com/doc/11833839/Transformarea-serviciilor-de-informaii-in-contextul-actual Comunicate de presă ale Serviciului Român de Informații, http://www.sri.ro/subpagini/340/comunicat-de-presa.html