Referat Drept Roman - Dov [PDF]

Zitiervorschau

1. CARACTERE GENERALE Cuvântul familie a fost utilizat de romani cu trei sensuri distincte: -

totalitatea sclavilor aflaţi în proprietatea cuiva;

-

un grup de persoane care se aflau sub aceeaşi putere;

-

totalitatea bunurilor şi persoanelor aflate în puterea lui pater familias.

Pater familias însemna şef de familie, şi nu tată de familie. Putea fi pater familias un bărbat necăsătorit sau chiar un copil, deoarece copilul fără părinţi devenea şef de familie, în sensul că exercita un drept de proprietate asupra unor bunuri. De-a lungul timpului familia romană s-a caracterizat printr-un mod constant de organizare, păstrându-şi astfel, multe din caracterele sale originare. În epoca fondării statului puterea exercitată de către pater familias asupra persoanelor şi bunurilor era desemnată prin cuvântul manus. Mancipium, exprimă ideea de proprietate, puterea care se exercită, în egală măsură, asupra bunurilor şi persoanelor. Sensul originar al acestui cuvânt demonstrează

faptul că romanii nu făceau

distincţia între familia – proprietate şi familia- formă de comunitate umană, Cu timpul, puterea lui pater familias s-a dezmembrat în mai multe puteri distincte: manus, desemna puterea bărbatului asupra femeii; patria potestas, puterea asupra descendenţilor; dominica potestas, puterea asupra sclavilor; dominium, puterea asupra altor bunuri; mancipium, puterea cumpărătorului asupra fiului vândut de către tatăl său. În cadrul acestei evoluţii s-a realizat o delimitare tot mai clară între cele două concepte, de proprietate şi de familie. Romanii, stăpâni în casa lor, care nu se aflau sub o putere străină, indiferent dacă au ajuns la vârsta pubertăţii sau nu, intrau în categoria persoanelor sui iuris. Astfel, pater familias era persoană sui iuris, iar soţia, copiii şi nepoţii săi intrau în categoria persoanelor alieni iuris. Puterea lui pater familias asupra persoanelor alieni iuris era nelimitată şi purta denumirea de patria potestas. Ea nu era organizată la romani în interesul copiilor, ci funcţiona în interesul tatălui; de aceea se stingea odată cu viaţa acestuia. La moartea lui pater familias, soţia şi copiii deveneau persoane sui iuris 1. În perioada de debut a statului-cetate Roma, familia constituia un subansamblu al gintei, în care raporturile dintre persoanele asociate aveau la bază un unic cult religios şi un 1

A. RÎPEANU, Drept roman, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2012, pag.74-75

1

unic şef de familie. Mai târziu, la epoca clasică, dispare criteriul cultului religios, rămânând doar cel al descendenţei masculine, deci dintr-un şef de familie. Legăturile de rudenie în cadrul familiei erau legături agnate, civile, nu cognate, naturale, de sânge. După întinderea acestor relaţii de familie, regăsim familia proprio jure, compusă din membrii casei de locuit (domus) aflaţi, la un moment dat, sub patria potestas sau sub manus ale lui pater familias; familia communi jure, familie abstractă, ce consta din toate rudele lui pater familias dacă acestea ar fi trăit la nesfârşit 2. 2. RUDENIA Rudenia putea fi : -

civilă (agnaţiune);

-

de sânge (cognaţiune).

Doar rudenia civilă producea efecte juridice. Ea era legătura dintre persoanele aflate la un moment dat sub aceeaşi putere, dintre persoanele care au fost în trecut sub aceeaşi putere sau dintre personele care s-ar fi aflat sub aceeaşi putere, dacă pater familias ar mai fi trăit în momentul naşterii lor. Dreptul civil cunoştea trei categorii de agnaţi: -

cei aflaţi la un moment dat sub puterea lui pater familias (soţia, copiii, nepoţii din fii);

-

cei care în trecut au fost sub aceeaşi putere, dar care apoi au devenit sui iuris (fraţi după moartea tatălui lor);

-

cei care nu s-au aflat vreodată sub aceeaşi putere, dar care s-ar fi putut afla dacă pater familias ar mai fi trăit în momentul naşterii lor (verii primari născuţi după moartea bunicului).

Cei care nu puteau dovedi cu certitudine că se trag din acelaşi pater familias, deşi existau anumite indicii în acest sens, se numeau gentili. Ei se moşteneau între ei, dar numai în absenţa agnaţilor. Gentilitatea, ca formă de rudenie civilă îi unea pe toţi membrii aceleiaşi ginţi. Rudenia de sânge era numită cognaţiune şi a fost multă vreme lipsită de efecte juridice. Ea era legătura dintre cei care aveau un autor comun, indiferent dacă se găseau

2

V.M. CIUCĂ, Lecţii de drept roman, Editura Polirom, Iaşi, 1998, vol. I, pag.180

2

sau nu sub aceeaşi putere (sora trece prin căsătorie sub puterea bărbatului şi încetează să mai fie agnată cu fratele ei, rămas sub puterea tatălui, dar continuă să fie cognată cu el). Rudenia de sânge se caracterizează prin faptul că cognaţii nu sunt întotdeauna agnaţi. Cognaţiunea putea fi: -

reală, avându-şi izvorul în natură;

-

fictivă, conform căreia adoptatul devine agnat cu membrii familiei care l-a adoptat, fiind sub aceeaşi putere cu ei; el devine şi cognat

cu membrii

familiei adoptive, deşi nu este rudă de sânge. De aici decurge principiul conform căruia : dacă toţi agnaţii sunt cognaţi, nu toţi cognaţii sunt rude de sânge, deci sint cognaţi fictivi 3. 3. PUTEREA PĂRINTEASCĂ 3.1. Subiectele puterii părinteşti Familia romană, organizată pe baza puterii părinteşti, cuprindea două mari categorii de persoane: sui juris şi alieni juris. Persoanele sui juris sunt cele care nu se află în puterea nimănui, spre deosebire de alieni juris, aflate sub puterea părintească a şefului de familie. Şef de familie nu putea fi decât un bărbat. La epocile vechi, puterea lui pater familias era desemnată, generic, cu denumirea manus, pentru ca, la epoca clasică, să se generalizeze denumirea potestas. Nu era necesar, pentru exercitarea acestei potestas, ca bărbatul să fi procreat. Termenul propriu pentru tatăl natural era cel de genitor. Din această perspectivă, potestas era mai degrabă legată puternic de ideea de proprietate, de dreptul de a dispune în casă, de către subiectul ei activ (pater familias), de existenţa celorlalte persoane şi a lucrurilor sub suverana stăpânire a şefului de familie. De aici şi ideea de protecţie a lor, ce nu putea fi realizată decât de pater, deci de un bărbat. Puterea părintească (patria potestas) se exercită asupra fiilor şi ficelor de familie, asupra nepoţilor de fii şi soţiilor lor, căsătorite cum manu, soţiilor fiilor, căsătorite la rândul lor, cum manu, nepoatelor, până la căsătoria lor cum manu, persoanelor adrogate, legitimate (introduse în familie prin mijloace de jus civile).

3

A. RÎPEANU, Drept roman, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2012, pag.75-76

3

Celelalte categorii de persoane fac parte din alte forme de exercitare a puterii şefului de familie: soţia (eventual) in manu, sclavii sub dominica potestas, persoanele semilibere, in mancipio4. Puterea părintească se putea crea : pe cale naturală, prin căsătorie şi pe căi artificiale, prin adopţiune şi prin legitimare. Puterea părintească se putea stinge : prin moartea lui pater familias; prin moartea naturală sau civilă lui filius familiae; prin trecerea copilului sub o altă putere; prin pierderea unui elemnt al personalităţii lui pater familias (libertate, cetaţenie, schimbarea stării civile); prin emancipare (o persoană alieni iuris devenea sui iuris); fata care devine preoteasă a zeiţei Vesta şi băiatul care îmbracă haina de preot al lui Jupiter, scăpau de sub puterea părintească; copiii care îndeplineau anumite dregătorii ( prefect al oraşului, consul, episcop) ieşeau , de asemenea , de sub puterea părintească. 3.2. Izvoarele puterii părinteşti 3.2.1. Procrearea în căsătoria legitimă Procreatio ex justiis (procrearea în cadrul familiei legitime), alături de adrogaţie şi adopţie, se afirmă ca sursă a puterii părinteşti încă de la epoca veche, spre deosebire de legitimare, care în perioada Dominatului şi pe care o regăsim doar în Bizanţ, precum şi, în mod excepţional, prin prescript imperial, tot în epoca Dominatului. Copiii născuţi în cadrul unei căsătorii încheiate conform lui jus civile (în exerciţiul lui jus connubii) intrau sub puterea lui pater familias doar după recunoşterea lor de către acesta din urmă. Dreptul de recunoaştere era discreţionar. Cu alte cuvinte, pater familias avea posibilitatea ca, din raţiuni personale şi fără a putea fi constrâns într-un sens ori altul, să-i expună pe copiii pe care nu-i recunoştea, în faţa unor martori. Acestă situaţie prejudicia grav pe copii, expuşi fiind aservirii sau chiar morţii. Aceasta se putea întâmpla la epoca veche, avându-şi sorgintea în epoca străveche. În dreptul clasic, însă, în materie de zămislire în cadrul familiei legitime, intervin două principii de drept, valabile şi-n legislaţiile moderne, după cum urmează: pater is est quem justae nuptiae demonstrat (este tată acela pe care ni-l arată căsătoria legală) sau, în formilă modernă, tatăl copilului este soţul mamei. În al doilea rând, ca urmare a rezultatelor cercetării medicale întreprinse de marele medic grec al antichităţii Hipocrat din Kos, s-a admis şi de 4

V.M. CIUCĂ, Lecţii de drept roman, Editura Polirom, Iaşi, 1998, vol. I, pag.182-183

4

către romani, la epoca clasică, o prezumţie de paternitate în favoarea copiilor născuţi după a 180- a zi de la încheierea căsătoriei sau până la a 300-a zi de la desfacerea acesteia prin divorţ, sau de la încetarea ei ca urmare a decesului ori dispariţiei soţului 5. 3.2.2. Adrogaţia Din punct de vedere cronologic, adrogaţia este anterioară adopţiei şi, formal, deşi asemănătoare adopţiei, diferă sub raportul subiectului pasiv. Astfel, erau adrogate persoane sui juris împreună cu descendenţii lor, spre deosebire de adopţie, care se aplica doar fiilor sau fiicelor de familie (persoane alieni juris). Formele adrogaţiei sunt : în faţa comitii-lor callate; în faţa lictorilor; adrogaţiunea prin rescript; adrogaţiunea prin contract; adrogaţiunea prin testament. Ea se realizeaza în baza unei legi votate de comitia curiata, în scopuri politice, cum ar fi : pentru dobândirea cetăţeniei; plebeii puteau deveni astfel patricieni; împăraţii îşi puteau desemna prezumtivii urmaşi. Condiţiile de fond ale realizării adrogaţiei sunt aceleaşi ca şi în cazul adopţiei. În plus se cerea ca adrogatul să fi împlinit vârsta de 60 ani , pentru ca adrogaţia să nu împiedice indirect încheierea căsătoriilor, dar adrogatul să peste 25 ani, deci cu cel puţin 18 ani mai tânăr decât adrogantul. Adrogantul trebuia să nu aibă copii (deci să fie celibatar sau steril), iar adrogatul, dacă îndeplinea condiţiile pentru adopţie, trebuia ,cu prioritate, adoptat. Pe plan material, întregul patrimoniu al adrogatului se integrează patrimoniului adrogantului. Dacă, iniţial, această măsură funcţiona ca o confuzie de patrimonii şi, astfel, creditorii adrogatului nu-l mai puteau urmări pe adrogat pentru realizarea creanţelor, prin reformele ulterioare ale dreptului honorar s-a permis ca, după adrogaţie, pater familias să fie urmărit pentru datoriile celui adrogat. Sub Antonius Pius, pentru proteguirea impuberilor adrogaţi în faţa pericolului emancipării abuzive din partea adrogatului, s-a instituit quarta antonină (sfertul legitim), reprezentând obligaţia acestuia din urmă de a-i restitui averea transmisă prin efectul abrogaţiei, la care se adăuga o pătrime din averea personală. 3.2.3. Adopţiunea În Instituţiuni, Gaius dă o definiţie în sens larg adopţiei, cuprinzând atât adopţia propriu-zisă, instituţie care permite trecerea unui alieni juris din putrea lui pater familias în puterea altui pater familias, cât şi adrogaţia, relativă la adoptarea unui sui juris. 5

V.M. CIUCĂ, Lecţii de drept roman, Editura Polirom, Iaşi, 1998, vol. I, pag.183

5

În cadrul adopţiei aveau interese atât adoptatul, care putea dobândi astfel o poziţie socială şi o situaţie materială mai bună în familia adoptantului, cât şi acesta din urmă, care îşi asigura um succesor. Spre deosebire de adrogaţie, adopţia păstrează astfel caracterul unui act personal, privat, întrucât nu antrenează procedura pontificală şi pe aceea a comitiilor callate ori a magistraţilor sau împăratului. Se respectau două faze ale adopţiei, fiecare cu semnificaţie proprie. În prima fază avea loc emanciparea fiului de familie din puterea lui pater familias originar (printr-o triplă mancipare a băieţilor sau una singură a fetelor şi nepoţilor) şi, în virtutea acordului cu adoptantul, în faza a doua, intra sub puterea părintească a acestuia din urmă. Urmează apoi ca în faţa magistratului, în cadrul unui proces fictiv, să se reitereze voinţa părţilor în sensul înţelegerii intervenite între ele. Condiţiile de fond ale adopţiei. Spre deosebire de adrogaţie, adopţiunea se realiza în condiţii mai simple. Astfel, rezultă, per a contrario, că era necesară capacitatea de-a avea persoane sub puterea părintească, ceea ce era recunoscut doar lui pater familiae. Mai târziu, Justinian a pretins ca între adoptant şi adoptat să existe o diferenţă de vârstă de minimum

18

ani.

Desigur,

s-au

menţinut

condiţiile

referitoare

la

exprimarea

consimţământului de către cei doi şefi de familie în prezenţa adoptatului şi cu acordul lui, dacă se găsea la vârsta pubertăţii (12 ani fetele şi 14 ani băieţii). Efectele adopţiunii. Pe planul relaţiilor personale, la fel ca şi în cazul adrogaţiei, adoptatul iese din familia de origine şi intră sub puterea (potestas) şefului familiei adoptive, ale cărui nume şi situaţie socială le dobândeşte. Acest fapt atrage o serie de consecinţe pe planul relaţiilor adoptatului cu rudele agnate sau cognate ale adoptantului. Astfel, devine gentil cu gentilii, agnat cu agneţii adoptantului, în timp ce legăturile agnatice cu vechea familie de prigine dispar, menţinându-se doar cele cognatice. La fel , devine cognatul cognaţilor lui pater familias adoptant. Singura legătură ce nu se relizează între el şi rudele adoptantului este legătura de sânge cu cognaţii acestuia din urmă. Pe planul relaţiilor patrimoniale, în cazul adopţiei nu vorbim despre o translare a vreunei proprietăţidin patrimoniul unei familii în patrimoniul alteia. Drepturile cu reflex patrimonial sunt cele succesorale, care se sting pentru adoptat în familia de origine şi se nasc, concomitent, în familia adoptantului. Între adoptant şi adoptat, dreptul de succesiune este reciproc, până la o eventuală emancipare a adoptatului.

6

3.2.4. Legitimarea Prin această instituţie juridică, apărută foarte târziu în dreptul roman, se oferea taţilor naturali posibilitatea de a dobândi patria potestas asupra copiilor lor, născuţi în cadrul altor uniuni decât într-o justae nuptiae. Gaius reproduce două cazuri în care, ulterior naşterii copilului dintr-o altă uniunu decât justae nuptiae, tatăl natural l-a putut recunoaşte în faţa autorităţilor şi acestea din urmă i-au acordat patria potestas asupra progeniturii: este vorba despre pelegrinul care, în mod excepţional, printr-o concesiune imperială, obţine cetăţenia şi, odată cu ea, dacă era în interesul copiilor şi după o minuţioasă cercetare, şi patria potestas. În al doilea rând, dacă din cauza unei erori, dispoziţiunile Legii Aelia Sentia sunt eludate, copilul rezultat întro uniune fără jus connubii poate fi totuşi legitimat, indiferent de calitatea de latin sau peregrin a vreunuia dintre părinţi6. Legitimarea era un alt procedeu de creare a puterii părinteşti pe cale artificială, prin care tatăl natural dobândeşte puterea paternă asupra copiilor lui, procreaţi în afara căsătoriei; aceştia erau asimilaţi copiilor legitimi, sub influenţa bisericii creştine. Într-o primă fază, împăratul Constantin a dat posibilitatea celor care trăiau în concubinaj să-şi legitimeze copiii, cu condiţia ca soţii să se căsătorească într-un anumit interval de timp şi să nu aibă copii legitimi. Pentru cazul în care părinţii naturali nu se puteau căsători, a fost creată legitimarea prin rescript imperial. Justinian, la rândul său i-a dat o reglementare definitiv, îngăduind următoarele situaţii:  Legitimarea prin căsătorie ulterioară a celor doi soţi cu condiţia redactării unui contract de căsătorie (instrumentum dotale) pentru a se manifesta pe faţă hotărârea de a trece de la concubinaj la căsătorie legitimă;  Legitimarea în situaţia în care tatăl nu avea alţi copii legitimi şi căsătoria ulterioară nu se putea realiza pentru că, ori nu era convenabilă, ori era imposibilă; căsătoria ar fi fost posibilă în momentul conceperii copilului;  Legitimarea prin oblaţiune făcută curiei (consiliul municipal), creată din motive fiscale. Tatăl natural îşi putea legitima fiul născut în afara căsătoriei, cu condiţia să-l înscrie pe lista curiei municipale şi să-i atribuie o suprafaţă de pământ. Copilul astfel

6

V.M. CIUCĂ, Lecţii de drept roman, Editura Polirom, Iaşi, 1998, vol. I, pag.188

7

legitimat, nu intra în familia tatălui, nu moştenea în această familie, ci dobândea un drept de succesiune numai la averea părintelui său. 7 4. CĂSĂTORIA ROMANĂ „Căsătoria este unirea bărbatului cu femeia, o comunitate pentru întreaga viaţă, împărtăşirea cultului divin şi uman” (Modestinus). 4.1. Condiţii de validitate a căsătoriei Pentru realizarea căsătoriei era necesară respectarea condiţiilor de validitate. Acestea erau: a. Consimţământul Consimţământul soţilor era necesar a fi consemnat într-o declaraţie de voinţă. Până la epoca clasică, pentru fiu, şi la cea justiniană, pentru fiică, acest consimţământ se cerea şefilor de familie ai soţilor. Acest consimţământ exprimat trebuia urmat de un consorţiu, de viaţă în comun. De aceea, unii autori consideră că, în materie de familie, căsătoria era apreciată a fi mai puţin un act juridic, căt o stare de fapt ce producea consecinţe juridice. b. Pubertatea Considerăm că această condiţie se referă la o stare fiziologică şi nu la una cronologică, deoarece, încă din epoca veche, oportunitatea căsătoriei era stabilită în mod absolut arbitrar şi aleatoriu de către pater familias, care, bineînţeles, aprecia nu vârsta, ci dezvoltarea puberului. Trecerea de la impubertate la pubertate a fost apreciată de reprezentanţii şcolii proculine a fi la vârsta de 12 ani pentru fete şi 14 ani pentru băieţi, datorită faptului că aceste vârste aveau mai largi semnificaţii pe planul statutului juridic al tinerilor. c. Connubium A treia condiţie se referă la connubium (dreptul de a încheia o căsătorie legitimă în baza normelor lui ius civile). Acest drept era recunoscut doar cetăţenilor romani, latinilor prisci, membri ai Confederaţiei latine ori, în mod excepţional, ca o favoare făcută unor persoane, fie unor colectivităţi determinate. 4.2.

Genuri de căsătorie. Încă din epoca străveche, la romani căsătoria era asociată cu ideea de putere

(manus). Ca atare, odată cu încheierea căsătoriei, în vechime, se realiza şi o convenţie 7

A. RÎPEANU, Drept roman, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2012, pag.82-83

8

între şefii de familie ai celor ce se căsătoreau (conventio in manum), prin care se stipula trecerea ori nu a femeii măritate în puterea soţului. a. Căsătoria cum manu În cazul în care femeia (fie sui juris, aflată sub tutela perpetuă, fie alieni juris, aflată sub puterea lui pater familias) trece sub manus a soţuluiei, ne aflăm în prezenţa unei căsătorii învheiată cum manu. Căsătoria sine manu se realiza în trei forme: confarreatio, ussus şi coemptio. b. Căsătoria sine manu consta în simplul consensus facit nuptias, fără nicio formalitate, cu care ocazie se organiza o petrecere. Noua formă de căsătorie nu se realiza prin formalităţi juridice. Se cereau în schimb să fie întrunite două elemente: -

affectio maritalis (intenţia reciprocă a viitorilor soţi de a-şi întemeia o familie);

-

honor matrimonii (convieţuirea materială); femeia aducea o dotă de o valoare strict

determinară la încheierea căsătoriei, care devenea proprietatea

bărbatului. 4.3. Efectele căsătoriei Prin căsătoria cum manu soţia era considerată fiică a bărbatului sub puterea căruia intra, bunurile dotale intrând în proprietatea acestuia. Faţă de copiii ei era socotită o soră, venind la moştenire în această familie. Prin căsătoria sine manu femeia rămânea sub puterea tatălui ei, astfel încât din punct de vedere civil era considerată străină, atât faţă de bărbatul ei cât şi faţă de copiii ei.Ea nu avea drepturi succesorale în noua familie, dar venea la moştenire în familia de origine. 4.4. Modurile de desfacere a căsătoriei Căsătoria se putea desface: -

în mod voluntar, printr-un act contrar aceluia cum s-a încheiat (contraries actus); bărbatul putea desface căsătoria şi printr-o declaraţie unilaterală făcută femeii, verbal, în faţa a 7 martori, repudium, printr-o scrisoare, libellus repudii.

-

în mod forţat, prin moarte sau capitis deminutio maxima (pierderea libertăţii) pentru unul dintre soţi. 9

5. TUTELA Incapacitatea de fapt este imposibilitatea exercitării capacităţii de a fi subiect de drept a unor persoane, din cauze ce ţin de vârstă, de aex, de anumite lipsuri mintale. Aceste persoane, deşi au capacitate juridică, în fapt nu erau capabile, fie pentru că nu au voinţa necesară la săvârşirea unui act juridic, fie că nu au judecată suficientă pentru a aprecia consecinţele actului juridic împlinit. Tutela este instituţia juridică creată în scopul protejării incapabililor de fapt şi a funcţionat atunci când exista o incapacitate de fapt din cauza vârstei sau a sexului. În funcţie de persoanele puse sub protecţie, tutela era de două feluri: -

tutela impuberului rămas fără sui iuris era o măsură necesară, instituită în scopul apărării interesului pupilului;

-

tutela femeii devenită sui iuris prin moartea lui pater familias sau prin emancipare, era privită ca o măsură necesară, instituită din cauza lipsurilor inerente sexului femeinin (ignoranţa juridică şi slăbiciune datorată sexului):

După modul de instituire, atât tutela impuberum, cât şi tutela mulierum erau de trei feluri: -

legitimă, fiind acordată agnaţilor cei mai apropiaţi incapabilului; în cazul femeilor avea particularitatea că se putea ceda de către tutore unui terţ, sub pretextul că, durând toată viaţa femeii, era prea oneroasă pentru acelaşi tutore;

-

testamentară, fiind instituită prin testament de către pater familias pentru eventualitatea că ar deceda înainte ca fiul/fiica să ajungă la vârsta pubertăţii, respectiv soţia să rămână văduvă;

-

dativă, fiind instituită de autoritatea de stat, ca o măsură de protecţie, când persoana impuberă/femeia nu aveau tutoritestamentari sau legitimi (rude civile). Tutorele era numit la Roma.

Capacitatea de fi numit tutore în vechiul drept roman, o aveau doar cetăţenii romani, neatinşi de pata infamiei. 6. CURATELA Este instituţia juridică creată în scopul protejării incapabililor de fapt, fiind întrebuinţată în cazuri de lipsuri mintale sau alte câteva împrejurări speciale. 10

După felul persoanelor puse sub curatelă, acesta putea fi : -

curatela nebunului (furiosus şi demenstes);

-

curatela risipitorului (prodigului) se instituia prin decretul pretorului, cu avizul rudelor mai apropiate, deoarece „a fi risipitor” era dăunător, atât persoanei prodigului, cât şi familiai acestuia şi se desfiinţa tot prin decret, în cazul în care nu mai era necesară. Risipitorul avea capacitate limitată, în sensul că, îşi putea spori averea, dar nu si-o putea micşora;

-

curatela minorului sub 25 de ani este o instituţie specială creată pentru protejarea tinerilor între 14 şi 25 de ani, care nu aveau suficientă experienţă pentru încheierea actelor juridice.

Tinerii astfel protejaţi se numeau adolescentes. Curatela nu putea fi instituită prin testament. Prin numirea curatorului se asigurau interesele incapabililor de fapt şi se dădea astfel deplină valabilitatea actelor încheiate în acest fel. Singurul procedeu de administrare al curatelei era negotiorum gestio, conform căruia actele încheiate produceau efecte asupra curatorului. Ea dădea naştere unor obligaţii sancţionate prin acţiunea care se aplică în mod obişnuit gestiunii de afaceri.

Bibliografie

1.

A. RÎPEANU, Drept roman, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2012,

2. V.M. CIUCĂ, Lecţii de drept roman, Editura Polirom, Iaşi, 1998, vol. I

11