Referat Drept Contraventional [PDF]

Zitiervorschau

Universitatea de Stat din Moldova Facultatea Drept

Referat Tema: Caracteristica

juridică a contravenției

Chişinău – 2012

Cuprins 1.

Definiţia şi trăsăturile contravenţiei.........................................................................................3

2. Varietatea de contravenţii............................................................................................................5 3. Elementele constitutive ale contravenţiei....................................................................................6 3.1 Obiectul contravenţiei............................................................................................................7 3.2 Latura obiectivă a contravenţiei.............................................................................................8 3.3 Subiectul contravenţiei..........................................................................................................9 3.4 Latura subiectivă a contravenţiei.........................................................................................10 4.

Cazurile care înlătură caracterul contravenţional al faptei şi răspunderea contravenţională 11

Bibliografie....................................................................................................................................14

2

1. Definiţia şi trăsăturile contravenţiei Orice societate există şi evoluează pe baza unor reguli de conduită protejate de norme morale, de tradiţii, de obiceiuri şi de norme juridice. Ele formează un sistem ce reglementează raporturile sociale. În cadrul acestui sistem care guvernează societatea , un rol important îl au normele juridice,inclusiv cele contravenţionale, care impun membrilor societăţii un anumit comportament în raporturile pe care aceştia le stabilesc cu semenii sau cu organismele sociale şi a căror încălcare atrage după sine o anumită formă de răspundere juridică: penală , contravenţională, disciplinară sau civilă. Orice formă a răspunderii juridice, inclusiv a celei contravenţionale, decurge din săvîrşirea unei fapte ilicite. Fiecare încălcare a normelor juridice pune în pericol sau lezează o anumită valoare socială, aduce atingere unor relaţii sociale sau interese ocrotite de ele. În funcţie de pericolul social al acestor încălcări şi de natura relaţiilor şi intereselor lezate, faptele ilicite se clasifică în: infracţiuni, contravenţii,abateri administrative şi abateri disciplinare. Un factor deosebit de important în dezvoltarea legislaţiei contravenţionale şi a ştiinţei dreptului contravenţional este formularea definiţiei de contravenţie, care trebuie să conţină elementele principale de clasificare a acestei fapte sociale. Astfel, legea contravenţională a RM, prevede următoarele: „ Constituie contravenţie fapta – acţiunea sau inacţiunea – ilicită,cu un grad de pericol social mai redus decît infracţiunea, săvîrşită cu vinovăţie, care atentează la valorile sociale ocrotite de lege, este prevăzută de prezentul cod şi este pasibilă de sancţiune contravenţională ”.

Trăsăturile contravenţiei Din definiţia citată putem constata următoarele trăsături ale contravenţiei: caracterul antisocial al faptei, caracterul ilicit, vinovăţia, prevederea de către legislaţie a răspunderii pentru fapta dată. 1.Caracterul antisocial al faptei contravenţionale. Caracterul antisocial al faptei contravenţionale constituie temeiul real al răspunderii contravenţionale. Totuşi, aceasta este o faptă social periculoasă cu un pericol mai redus decît infracţiunea. Prin faptă contravenţională se înţelege manifestarea exterioară a comportamentului unei persoane sub formă de acţiune sau inacţiune social periculoasă. Acţiunea desemnează îndeplinirea unei activităţi, o manifestare exterioară sau o manifestare materială a voinţei unei persoane. De exemplu, consumul de substanţe narcotice sau psihotrope fără prescripţia medicului (art. 85 din CC al RM). Inacţiunea semnifică neîndeplinirea obligaţiei de a face ceva de către o persoană. Astfel, neluarea de măsuri pentru înlăturarea încălcării legislaţiei, indicate în raportul autorităţii abilitate să lichideze cauzele care au condus la astfel de încălcări, constituie contravenţie şi este prevăzută în art. 337 din CC al RM. Acţiunea sau inacţiunea obţine semnificaţie juridico-contravenţională prin capacitatea ei reală de a produce o urmare antisocială negativă, care constă în vătămarea unor valori sociale indicate expres în art. 1 din CC al RM sau în crearea unui pericol în acest sens. 3

Potrivit savantului român M. Preda, pericolul social se apreciază, în primul rînd, în funcţie de acţiunea sau inacţiunea făptuitorului, iar în al doilea rînd, pericolul social vizează o atingere adusă valorilor sociale. Pe de altă parte, gradul de pericol social al unei fapte este determinat de importanţa valorilor sociale încălcate prin săvîrşirea contravenţiei. Cunoaşterea gradului de pericol social al faptei, reprezintă un aspect important atît pentru legiuitor cît şi pentru cel chemat să aplice legea. Se consideră că odată stabilită contravenţia, existenţa pericolului social nu mai trebuie dovedită. În mod concret , se va aprecia gradul de pericol social al faptei de către cel chemat să aplice legea. 2.Caracterul ilicit al faptei contravenţionale. Ilicitul este o altă trăsătură caracteristică contravenţiei. Contravenţia este o faptă ilicită, adică o faptă care contravine prevederilor legale. Stabilind sau interzicînd o anumită conduită, normele juridice urmăresc realizarea sau apărarea unor interese personale sau generale. Toţi membrii societăţii sunt obligati să se conformeze acestor norme, orice acţiune contrară fiind calificată drept ilicită, iar persoana vinovată va fi sancţionată. 3. Vinovăţia. Ca orice altă faptă ilicită, şi contravenţia are relevanţă juridică,doar dacă este săvîrşită cu vinovăţie. În materie contravenţională, prin vinovăţie se înţelege starea de conştiinţă a făptuitorului în momentul încălcării unei dispoziţii legale prevăzute de legea contravenţională. Vinovăţia implică un act de conştiinţă, care presupune înţelegerea consecinţelor săvîrşirii unei fapte sancţionată de lege (factor intelectiv),şi în al doilea rînd, acceptarea şi urmărirea producerii consecinţelor negative, deci actul de voinţă (factor volitiv). În cazul în care fapta a fost săvîrşită fără vinovăţie, în stare de iresponsabilitate, în condiţiile extremei necesităţi, legitimei apărări, constrîngerii fizice şi/sau psihice, riscului întemeiat şi cazului fortuit, nu poate fi vorba despre o contravenţie. Ca şi în dreptul penal, vinovăţia în materia dreptului contravenţional, îmbracă 2 forme: intenţia şi imprudenţa. 4. Prevederea de către legislaţie a răspunderii pentru fapta dată. Contravenţia fără pedeapsă nu are sens juridic contravenţional. În partea specială a Codului contravenţional al RM sancţiunile tuturor normelor juridice materiale conţin limitele pedepsei contravenţionale pasibile de aplicare. Numai prin stabilirea pedepselor pentru săvîrşirea contravenţiilor, legea contravenţională îşi realizează sarcinile prevăzute în art.1 din Codul contravenţional al RM – de a ocroti personalitatea, drepturile şi interesele legitime ale persoanelor fizice şi juridice, proprietatea, orînduirea de stat şi ordinea publică, precum şi de a depista, preveni şi curma contravenţiile, de a lichida consecinţele lor, de a contribui la educarea cetăţenilor în spiritul respectării întocmai a legilor.

2. Varietatea de contravenţii Contravenţia – ca instituţie juridică de bază a dreptului contravenţional – poate avea diverse varietăţi. Cunoaşterea acestor varietăţi este necesară pentru încadrarea juridică corectă a faptei comise (constatarea dacă fapta comisă constituie o contravenţie). Contravenţiile pot fi clasificate după anumite criterii. Potrivit fazelor desfăşurării activităţii contravenţionale, în funcţie de etapa în care se află sau la care s-a oprit activitatea respectivă, pot fi deosebite următoarele varietăţi (forme) de contravenţii: contravenţia continuă; contravenţia prelungită; repetarea contravenţiei; tentativa. 4

Contravenţie continuă se consideră fapta care se caracterizează prin săvîrşirea neîntreruptă, timp nedeterminat, a activităţii contravenţionale. Contravenţia continuă se caracterizează prin faptul că latura obiectivă a acesteia constă într-o acţiune (inacţiune) care durează în timp în mod natural, pînă la încetarea activităţii contravenţionale. Această activitate poate înceta din cauza intervenţiei făptuitorului, a altor persoane ori a organelor de drept abilitate. Aceste contravenţii pot fi de două tipuri: contravenţii succesive şi contravenţii permanente. Contravenţiile succesive se caracterizează prin anumite pauze, întreruperi ce survin în desfăşurarea activităţii contravenţionale . Contravenţiile permanente se caracterizează printr-o acţiune (inacţiune) continuă, care nu cunoaşte momente de discontinuitate, de întrerupere Contravenţie prelungită se consideră fapta săvîrşită cu o unică intenţie, caracterizată prin două sau mai multe acţiuni şi/sau inacţiuni contravenţionale identice comise cu un singur scop, alcătuind în ansamblu o contravenţie. Această contravenţie se consumă în momentul săvîrşirii ultimei acţiuni contravenţionale sau al ultimei omisiuni în cazul inacţiunii. Pentru ca o contravenţie să fie considerată prelungită ea trebuie să întrunească următoarele condiţii: – mai multe acţiuni şi/sau inacţiuni să fie săvîrşite la diferite intervale de timp, cu o unică intenţie, şi să reprezinte, fiecare aparte, componenţa juridică a aceleeaşi contravenţii; – acţiunile sau inacţiunile să fie identice şi comise cu acelaşi scop; – autorul acţiunilor sau inacţiunilor să fie una şi aceeaşi persoană. Se consideră repetare a contravenţiei săvîrşirea a două sau a mai multe contravenţii identice ori omogene, prevăzute de aceeaşi normă contravenţională, dacă persoana a fost trasă la răspundere contravenţională pentru vreuna dintre ele şi dacă nu a expirat termenul de prescripţie. Repetarea ca formă a unităţii de contravenţie trebuie delimitată de repetarea prevăzută în cadrul contravenţiei prelungite şi repetarea ca formă a pluralităţii de contravenţii. Condiţiile contravenţiei repetate sînt: – să fi fost săvîrşite două sau mai multe contravenţii identice ori omogene, prevăzute de aceeaşi normă contravenţională; – făptuitorul să nu fi fost supus răspunderii contravenţionale pentru vreuna dintre ele; – să nu fi expirat termenul de prescripţie. Se consideră tentativă de contravenţie acţiunea sau inacţiunea intenţionată, îndreptată nemijlocit spre săvîrşirea unei contravenţii care, din cauze independente de voinţa făptuitorului, nu şi-a produs efectul. Tentativa de contravenţie trebuie să întrunească următoarele condiţii: – acţiunile sau inacţiunile sînt îndreptate nemijlocit spre săvîrşirea unei contravenţii concrete; – aceste acţiuni sau inacţiuni sînt intenţionate; – fapta contravenţiei este neterminată (făptuitorul nu a dus contravenţia pînă la sfîrşit); – făptuitorul nu a realizat rezultatul contravenţional din cauze independente de voinţa lui. În literatura de specialitate se disting două tipuri ale tentativei de contravenţie: consumată şi neconsumată. Tentativa consumată are loc atunci cînd făptuitorul a comis toate acţiunile (inacţiunile) pe care le considera necesare pentru a săvîrşi contravenţia, însă rezultatul n-a survenit din cauze independente de voinţa lui. 5

Tentativa neconsumată are loc atunci cînd făptuitorul n-a comis toate acţiunile (inacţiunile) pe care le considera necesare pentru obţinerea rezultatului contravenţional dorit. În funcţie de caracterul intenţionat al tentativei şi al cauzelor ce înlătură producerea rezultatului, tentativa poate apărea sub formă de tentativă asupra unui obiect nul sau de tentativă cu mijloace nule. Tentativa asupra unui obiect nul se consideră fapta prin care se atentează la valorile sociale ocrotite de legea contravenţională, însă acţiunile comise nu cauzează şi nu au putut cauza daune din cauza greşelii autorului, deoarece obiectul lipsea în momentul atentatului sau avea calităţi atît de bune, încît – prin acţiunile întreprinse – el nu putea fi vătămat. Tentativa cu mijloace nule survine în cazul în care consumarea contravenţiei nu a fost posibilă din cauza insuficienţei sau defectuozităţii mijloacelor folosite. Se consideră repetare a contravenţiei săvîrşirea a două sau a mai multe contravenţii identice ori omogene, prevăzute de aceeaşi normă contravenţională, dacă persoana a fost trasă la răspundere contravenţională pentru vreuna dintre ele şi dacă nu a expirat termenul de prescripţie. Repetarea ca formă a unităţii de contravenţie trebuie delimitată de repetarea prevăzută în cadrul contravenţiei prelungite şi repetarea ca formă a pluralităţii de contravenţii. Condiţiile contravenţiei repetate sînt: – să fi fost săvîrşite două sau mai multe contravenţii identice ori omogene, prevăzute de aceeaşi normă contravenţională; – făptuitorul să nu fi fost supus răspunderii contravenţionale pentru vreuna dintre ele; – să nu fi expirat termenul de prescripţie.

3. Elementele constitutive ale contravenţiei Trăsăturile esenţiale ale contravenţiei oferă doar criteriile generale de diferenţiere ale acesteia de alte forme ale ilicitului juridic(infracţiuni sau abateri),dar ele nu pot servi la deosebirea faptelor ilicite, la cunoaşterea trăsăturilor şi elementelor ce compun contravenţia. De aceea este necesar ca fapta contravenţionaă să fie analizată sub aspectul conţinutului ei. Prin conţinutul contravenţiei se înţelege totalitatea elementelor şi trăsăturilor caracteristice, stabilite în normele de drept contravenţional, de existenţa cărora depinde calificarea faptei ilicite ca contravenţie. Constantin Mitrache afirmă că conţinutul contravenţiei este prevăzut în norma incriminatoare şi poate fi definit ca totalitatea de condiţii stipulate de lege pentru caracterizarea unei fapte de drept contravenţional. În ştiinţa dreptului se face deosebire între conţinutul juridic, care cuprinde condiţia privind existenţa faptei sancţionate de lege sau care îi determină gravitatea, şi conţinutul constitutiv, ce cuprinde totalitatea condiţiilor necesare pentru existenţa contravenţiei şi pe care le îndeplineşte făptuitorul. Conţinutul constitutiv, fiind dat întotdeauna în norma incriminatoare, nu poate lipsi din conţinutul juridic al contravenţiei. Examinarea noţiunii de contravenţie şi a trăsăturilor ei caracteristice este absolut necesară, dar nu şi suficientă pentru determinarea acestei fapte socialmente periculoase. Spre deosebire de trăsăturile caracteristice ale contravenţiei, care sunt mai multe şi mai diverse, elementele constitutive sunt doar patru la număr. În activitatea de prevenire, constatare şi sancţionare a contravenţiilor, o importanţă deosebită o are necesitatea analizării fiecărei fapte în parte, în sensul de a vedea dacă sunt întrunite sau nu 6

aceste elemente constitutive ale unei anumite contravenţii, respectiv : obiectul, latura obiectivă, subiectul şi latura subiectivă. Pentru a fi în prezenţa unei contravenţii trebuie ca toate aceste elemente să fie întrunite cumulativ. Lipsa unuia dintre ele determină inexistenţa contravenţiei şi, implicit, imposibilitatea tragerii la răspundere a făptuitorului.

3.1 Obiectul contravenţiei Obiectul contravenţiei constituie valorile şi relaţiile sociale ocrotite de legea contravenţională, care sînt vătămate sau lezate prin comiterea unei fapte concrete. Obiectul reflectă acele valori şi relaţii sociale la care a atentat subiectul. Obiectul contravenţiei are diverse forme: obiect juridic şi obiect material. Obiectul juridic, la rîndul său, se divizează în: obiect general, obiect generic, obiect nemijlocit (specific) şi obiect complex. Obiectul juridic general reprezintă totalitatea valorilor sociale ocrotite de dreptul contravenţional, care sînt prevăzute în art. 1 din CC al RM. Obiectul generic este valoarea socială protejată de mai multe norme contravenţionale materiale. Obiectul generic este folosit de către legiuitor în calitate de criteriu de grupare a normelor materiale din Partea specială a Cărţii întîi „Dreptul material” al Codului contravenţional. De exemplu, capitolul XIX este intitulat „Contravenţii care atentează la ordinea publică şi la securitatea publică”. În acest caz, obiectul generic îl constituie ordinea publică şi securitatea publică. Obiectul juridic nemijlocit al contravenţiei constă în valoarea socială ocrotită de o anumită normă contravenţională şi relaţiile sociale generate de aceasta. Obiectul juridic nemijlocit (specific) este subordonat celui generic, corelaţia dintre cele două categorii fiind una de tip specie – gen. Orice contravenţie afectează atît obiectul juridic nemijlocit (specific), cît şi pe cel generic. În unele cazuri obiectul nemijlocit (specific) coincide cu cel generic. Pentru calificarea juridică corectă a faptei sociale o importanţă deosebită îi revine anume obiectului nemijlocit (specific). Obiectul juridic complex. Majoritatea contravenţiilor are un singur obiect juridic nemijlocit, cu excepţia contravenţiilor complexe, care au două sau mai multe obiecte juridice specifice. Obiectul juridic complex este acea specie de obiect al contravenţiei ce cuprinde două sau mai multe obiecte juridice nemijlocite (specifice) reunite. Dintre ele unul este principal, iar celelalte sînt secundare. De exemplu, acostarea jignitoare a cetăţeanului într-un loc public (art. 354 din CC al RM) are ca obiect nemijlocit (specific) principal cinstea şi demnitatea persoanei concrete, iar ca obiect nemijlocit secundar – ordinea publică (care în cazul de faţă coincide cu obiectul generic). Obiectul material al contravenţiei. Dacă obiectul juridic al contravenţiei este reprezentat de valoarea socială şi relaţiile generate de aceasta, atunci obiectul material al contravenţiei îl constituie entitatea fizică împotriva căreia este orientat elementul material al contravenţiei. De exemplu, la contravenţia de neexecutare a sentinţei, hotărîrii sau deciziei judecătoreşti (art. 318 din CC al RM), obiectul material îl va constitui (după caz) paguba materială exprimată în valori materiale concrete.

7

3.2 Latura obiectivă a contravenţiei Latura obiectivă indică conţinutul şi modalitatea atentării subiectului asupra obiectului. Ea reprezintă acţiunea sau inacţiunea ilicită producătoare de consecinţe socialmente periculoase sau care ameninţă anumite valori, relaţii sociale, bunuri ori interese legitime şi care este considerată ca ilicită în legea contravenţională. Deci, părţile componente ale laturii obiective sînt: elementul material, rezultatul periculos, raportul de cauzalitate şi unele condiţii de loc, timp, mod şi împrejurări. Elementul material este fapta ca pericol social ce se manifestă prin acţiune sau inacţiune. Rezultatul social periculos este lezarea sau punerea în pericol a obiectului juridic al contravenţiei prin comiterea unei fapte cu pericol social şi se manifestă prin vătămarea efectivă sau prin stare de pericol. Raportul de cauzalitate este legătura de cauză şi efect între faptă şi rezultatul social periculos al acesteia. Locul, timpul, modul şi împrejurările în care se comite contravenţia poartă un caracter facultativ şi sînt întotdeauna premergătoare executării elementului material. Aceste condiţii au un rol important atît pentru calificarea juridică a contravenţiei concrete, cît şi pentru constatarea cauzelor şi condiţiilor abaterilor contravenţionale în general, fără a căror conştientizare este imposibilă administrarea eficace în ceea ce priveşte comiterea unei contravenţii. De exemplu, contravenţiile prevăzute în art. 355 din CC al RM – consumul de băuturi alcoolice în locurile publice şi apariţia în stare de ebrietate în locurile publice – sînt condiţionate de săvîrşirea lor în loc public; încălcarea cerinţelor regimului stării excepţionale (art. 359 din CC al RM) este condiţionată de regimul stării excepţionale; încălcarea termenelor de înregistrare (reînregistrare) a armelor individuale – drept contravenţie (art. 362 din CC al RM) – este condiţionată de timp etc.

3.3 Subiectul contravenţiei Noţiunea de subiect al contravenţiei nu trebuie confundată cu noţiunea de subiect al dreptului contravenţional deoarece aceasta din urmă formează un tot întreg iar noţiunea de subiect al contravenţiei constituie parte componentă a acestuia.Astfel, în dreptul contravenţional, putem deosebi în calitate de subiect, persoana fizică şi persoana juridică. Persoana fizică ca subiect al contravenţiei. Subiecţii contravenţiei sunt persoanele trase la răspundere contravenţională sau contravenientul – subiect activ şi victima – subiect pasiv. Subiect activ al contravenţiei reprezintă persoana fizică care săvîrşeşte o faptă prevăzută de legea contravenţională, prin acte de executare,de determinare sau de complicitate. Deci poate deveni contravenient persoana fizică care a participat la comiterea unei fapte ilicite în calitate de autor, instigator sau complice, cu condiţia ca această faptă să fie consumată. Noţiunea de contravenient nu trebuie confundată cu cea de făptuitor.Nu orice făptuitor devine contravenient, ci doar persoana în a cărei privinţă a fost pornit procesul contravenţional şi căreia, prin hotărîre definitivă, i s-a stabilit o sancţiune contravenţională sau a cărei răspundere 8

contravenţională sau executare a sancţiunii contravenţionale aplicate este înlăturată prin hotărîre definitivă. Putem deosebi subiect activ general şi subiect activ special. Pentru ca o persoană să poată deveni subiect activ general al unei contravenţii, ea trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: 1.Vîrsta– făptuitorul trebuie să aibă la momentul săvîrşirii faptei ilicite vîrsta de 18 ani, iar pentru anumite fapte care sunt prevăzute expres de legea contravenţională, făptuitorul poate avea între 16 şi 18 ani. Potrivit legii contravenţionale vechi a RM, însă, la răspundere administrativă puteau fi trase persoanele care au împlinit vîrsta de 16 ani. De altfel, nici profesorul Victor Guţuleac nu împărtăşeşte poziţia legiuitorului în ceea ce priveşte vîrsta persoanei pasibile de răspundere contravenţională. El afirmă că începînd cu vîrsta de 16 ani, minorul are discernămînt, adică are dezvoltarea psihofizică necesară pentru a–şi da seama de implicaţia socială a faptelor sale şi poate fi stăpîn pe ele. 2.Responsabilitatea adică capacitatea persoanei de a judeca caracterul faptelor sale, de a înţelege semnificaţia lor socială şi de a prevedea consecinţele acestor fapte. 3.Libertatea de acţiune şi de voinţă adică făptuitorul să nu fie supus vreunui tip de constrîngere (fizică sau psihică) de către o altă persoană la momentul săvîrşirii faptei contravenţionale, deci făptuitorul să aibă libertatea de a delibera şi de a decide potrivit propriei voinţe. Subiectul activ special al contravenţiei, pe lîngă condiţiile obligatorii pentru subiectul activ general, trebuie să întrunească şi o condiţie suplimentară – să aibă o anumită calitate şi anume să fie o persoană cu funcţie de răspundere (art. 16, alin.(6), din CC al RM), să fie posesor al permisului de conducere, al permisului de posesor de armă individuală etc. Subiectul pasiv al contravenţiei este persoana fizică sau juridică care a suferit un prejudiciu material sau moral prin săvîrşirea unei contravenţii. Acesta de obicei reprezintă victima sau persoana vătămată. Persoana juridică ca subiect al contravenţiei. Codul contravenţional al RM, adoptat la 24.10.2008, stabileşte în premieră în ţara noastră că subiect al răspunderii contravenţionale poate fi şi persoana juridică. Art.17 al acestui cod stipulează că: „ (1) Este pasibilă de răspundere contravenţională persoana juridică, cu excepţia autorităţilor publice şi instituţiilor publice, în cazurile prevăzute de prezentul cod, pentru contravenţiile săvîrşite în numele său ori în interesul său de către organele sale ori de reprezentanţii acestora dacă aceasta corespunde uneia dintre următoarele condiţii: a) este vinovată de neîndeplinirea sau de îndeplinirea necorespunzătoare a dispoziţiilor legii ce stabilesc îndatoriri sau interdicţii pentru desfăşurarea unei anumite activităţi; b) este vinovată de desfăşurarea unei activităţi ce nu corespunde actelor sale constitutive ori scopurilor declarate; c) fapta care a cauzat sau a creat pericolul cauzării de daune în proporţii considerabile unei alte persoane, societăţii ori statului a fost săvîrşită în interesul acestei persoane, a fost admisă, sancţionată, aprobată, utilizată de organul său împuternicit ori de persoana cu funcţie de răspundere. (2) Persoana juridică răspunde contravenţional în cazul în care norma materială din partea specială a cărţii întîi prevede expres sancţionarea ei. (3) Dacă în partea specială a cărţii întîi este prevăzută răspunderea contravenţională a persoanei juridice, întreprinderea individuală răspunde ca persoană juridică. 9

(4) Răspunderea contravenţională a persoanei juridice nu exclude răspunderea persoanei fizice pentru contravenţia săvîrşită ”. Această normă juridică determină şi semnele ce caracterizează persoana juridică drept subiect al contravenţiei: -să fie constituită în modul prevăzut de lege, -să fi comis una din contravenţiile expres prevăzute de CC al RM, -contravenţia să fie săvîrşită în numele sau în interesul persoanei juridice de către organele sale ori de reprezentanţii acestor organe. Legea contravenţională a RM nu defineşte noţiunea de persoană juridică. Potrivit art. 55 al Codului civil al RM „ Persoana juridică este organizaţia care are un patrimoniu distinct şi răspunde pentru obligaţiile sale cu acest patrimoniu, poate să dobândească şi să exercite în nume propriu drepturi patrimoniale şi personale nepatrimoniale, să-şi asume obligaţii, poate fi reclamant şi pârât în instanţa de judecată”. Ea se consideră constituită din momentul înregistrării la stat şi tot din acest moment dobîndeşte capacitatea de folosinţă şi de exerciţiu.Doar din acest moment între stat şi persoana juridică poate apărea un raport juridic contravenţional de conflict.

3.4 Latura subiectivă a contravenţiei Latura subiectivă a contravenţiei reprezintă atitudinea psihică a făptuitorului faţă de fapta săvîrşită şi consecinţele ei. Această trăsătură se referă doar la persoana fizică, în cazul aplicării sancţiunii contravenţionale faţă de persoana juridică, acest element al contravenţiei nu poate exista. Elementul principal al laturii subiective este vinovăţia şi formele ei, intenţia şi imprudenţa. Fără vinovăţie nu există componenţa contravenţiei, deci lipseşte temeiul juridic pentru aplicarea pedepsei contravenţionale. Legea contravenţională defineşte formele vinovăţiei astfel: „(2) Contravenţia se consideră săvîrşită cu intenţie dacă persoana care a săvîrşit-o îşi dădea seama de caracterul prejudiciabil al acţiunii sau inacţiunii sale, a prevăzut urmările ei prejudiciabile, a dorit sau a admis în mod conştient survenirea acestor urmări. (3) Contravenţia se consideră săvîrşită din imprudenţă dacă persoana care a săvîrşit-o îşi dădea seama de caracterul prejudiciabil al acţiunii sau inacţiunii sale, a prevăzut urmările ei prejudiciabile, dar considera în mod uşuratic că ele vor putea fi evitate, ori nu îşi dădea seama de caracterul prejudiciabil al acţiunii sau inacţiunii sale, nu a prevăzut posibilitatea survenirii urmărilor ei prejudiciabile, deşi trebuia şi putea să le prevadă. (4) Dacă, drept rezultat al săvîrşirii cu intenţie a contravenţiei, se produc urmări mai grave care, conform legii, atrag înăsprirea sancţiunii contravenţionale şi care nu erau cuprinse de intenţia persoanei care a săvîrşit-o, răspunderea contravenţională pentru atare urmări survine numai dacă persoana a prevăzut urmările prejudiciabile, dar considera în mod uşuratic că ele vor putea fi evitate, sau dacă persoana nu a prevăzut posibilitatea survenirii acestor urmări, deşi trebuia şi putea să le prevadă. În consecinţă, contravenţia se consideră intenţionată”. La fel, latura subiectivă mai cuprinde şi alte elemente care se referă la scop şi la motiv. Scopul contravenţiei reprezintă finalitatea pe care o urmăreşte făptuitorul prin săvîrşirea faptei contravenţionale. Motivul contravenţiei impulsul psihic care îl determină pe făptuitor să comită fapta contravenţională. 10

4. Cazurile care înlătură caracterul contravenţional al faptei şi răspunderea contravenţională

Orice faptă concretă, săvîrşită de către o persoană, are caracter contravenţional atunci cînd conţine trăsăturile esenţiale stipulate în Codul contravenţional şi întruneşte condiţiile pentru a fi încadrată în dispoziţiile acestuia. Lipsa oricărei dintre aceste trăsături esenţiale exclude existenţa caracterului contravenţional al faptei şi, în consecinţă, exclude şi răspunderea contravenţională în acel caz concret. Cauzele care înlătură caracterul contravenţional al faptei sînt acele împrejurări, stări ori situaţii a căror existenţă în timpul săvîrşirii faptei fac ca realizarea eficientă a vreuneia dintre trăsăturile esenţiale să devină imposibilă. Amintim că aceste trăsături sînt: gradul de pericol social al faptei, săvîrşirea cu vinovăţie a acesteia, calificarea făcută de lege ca fiind contravenţie şi posibilitatea aplicării pedepsei contravenţionale. În toate cazurile de întrunire a acestor trăsături sîntem în prezenţa unei contravenţii, care, desigur, atrage după sine răspunderea contravenţională. Fac excepţie de la regula generală cazurile determinate expres de lege. Actuala lege contravenţională prevede următoarele cauze ce înlătură răspunderea contravenţională: a) starea de extremă necesitate (art. 22); b) legitima apărare (art. 21); c) iresponsabilitatea (art. 20); d) constrîngerea fizică şi/sau psihică (art. 23); e) riscul întemeiat (art. 24); f) cazul fortuit (art. 25). Starea de extremă necesitate Se consideră că a acţionat în stare de extremă necesitate persoana care a săvîrşit o faptă ilicită pentru a salva de la un pericol grav iminent, care nu poate fi înlăturat altfel, viaţa, integritatea corporală ori sănătatea sa, a unei alte persoane sau un bun important al său ori al unei alte persoane, sau un interes public. Cercetătoarea M. Orlov evidenţiază următoarele condiţii principale ale stării de extremă necesitate: – pericolul ameninţă anumite valori sociale ocrotite prin lege; – pericolul nu poate fi înlăturat altfel; – prejudiciul cauzat este mai mic decît cel evitat; – fapta prin care s-a înlăturat pericolul constituie, potrivit legislaţii, o contravenţie. Din titlul art. 22 din CC al RM reiese că nu este vorba despre o simplă stare de necesitate, ci despre o stare de „extremă necesitate”. Aceasta permite a se lua măsuri extreme, adică măsuri cauzatoare de prejudiciu, dacă în împrejurările date pericolul nu putea fi înlăturat altfel. Această condiţie este dificil de evaluat, deoarece diferiţi indivizi gîndesc di ferit şi atunci cînd unul consideră că nu există altă ieşire din situaţie, altul poate găsi variante de înlăturare a pericolului. Legitima apărare Prin stare de legitimă apărare legiutorul descrie fapta, prevăzută de legislaţie drept contravenţie, dar care este săvîrşită pentru a respinge un atac direct, imediat, material şi real, îndreptat împotriva sa, împotriva unei alte persoane sau împotriva unui interes public. Potrivit Codului contravenţional (art. 21), legitima apărare este o acţiune pe care o realizează o persoană, săvîrşind o faptă prevăzută de legea contravenţională, pentru a înlătura efectele unui atac care periclitează valorile sociale ocrotite de lege. Ea este o acţiune social-utilă, deoarece fapta 11

săvîrşită în condiţiile enunţate de lege nu este prejudiciabilă. Lipseşte şi vinovăţia persoanei care, fiind în stare de legitimă apărare, a fost impusă să acţioneze pentru a apăra valorile sociale periclitate de un atac. Analiza literaturii juridice şi a legislaţiei contravenţionale şi penale din diferite ţări ne permite să concluzionăm că, pentru ca legitima apărare să constituie o cauză de înlăturare a caracterului contravenţional al faptei şi a răspunderii contravenţionale, ea trebuie să întrunească anumite condiţii, şi anume: – existenţa atacului direct, imediat, material şi real; – prejudiciul să fie adus atentatorului; – să nu fie depăşite limitele legitimei apărări. Iresponsabilitatea Următoarea cauză, prevăzută de legislaţia administrativă, care înlătură caracterul contravenţional al faptei şi răspunderea contravenţională este iresponsabilitatea, care presupune că persoana a comis o contravenţie fără să-şi dea seama de acţiunile sale sau să le conducă din cauza unei boli psihice cronice, unei tulburări temporare a activităţii psihice, debilităţii mintale sau a unei alte stări patologice (art. 20 din CC al RM). Iresponsabilitate (în viziunea legiuitorului) înseamnă incapacitatea unor persoane de a-şi da seama de sensul şi de urmările faptelor lor sau de a-şi dirija în mod normal voinţa în timpul săvîrşirii acţiunii sau inacţiunii ilicite. Iresponsabilitatea este o cauză de scutire de răspunderea contravenţională întemeiată pe lipsa de vinovăţie din partea persoanei care a săvîrşit contravenţia. Legea contravenţională prevede că: „Nu este pasibilă de răspundere contravenţională persoana care a săvîrşit o faptă în stare de responsabilitate, dar care, pînă la pronunţarea hotărîrii de sancţionare, s-a îmbolnăvit de o boală psihică, lipsită fiind de posibilitatea conştientizării sau dirijării acţiunilor sale.” Constrîngerea fizică şi/sau psihică (morală) Constrîngerea fizică şi/sau psihică (morală) constituie cauza de înlăturare a răspunderii atunci cînd fapta se săvîrşeşte sub imperiul acestei constrîngeri. Constrîngerea fizică înlătură caracterul ilicit al faptei dacă autorul nu a putut rezista constrîngerii. Pentru a fi vorba de constrîngere fizică, este necesar să fie întrunite următoarele condiţii: – constrîngerea fizică la care este supusă persoana să fie de aşa natură încît aceasta să nu-i poată rezista; – fapta să fie prevăzută şi sancţionată drept contravenţie de legea contravenţională; – constrîngerea fizică exercitată de o altă persoană să fie de natură a paraliza libertatea de voinţă şi acţiune a făptuitorului. Constrîngerea psihică (morală) este o circumstanţă care împiedică o persoană să-şi dirijeze liber voinţa, să facă sau să nu facă ceva, fapt ce exclude existenţa uneia dintre trăsăturile contravenţiei, şi anume voinţa. Pentru existenţa constrîngerii psihice trebuie să fie întrunite următoarele condiţii: – asupra psihicului făptuitorului să se exercite o acţiune de constrîngere de către o altă persoană printr-o ameninţare gravă cu un pericol; – pericolul să nu poată fi înlăturat în alt mod decît săvîrşind contravenţia; – sub imperiul constrîngerii morale persoana să săvîrşească o contravenţie. Constrîngerea psihică (morală) înlătură acest caracter dacă persoana este ameninţată cu un pericol grav care nu putea fi înlăturat. 12

Nu se consideră a fi contravenţie acţiunea care a fost săvîrşită sub influenţa unei constrîngeri fizice sau psihice (morale), dacă făptuitorul era în stare să opună rezistenţă ori să se sustragă constrîngerii exercitate asupra sa. Riscul întemeiat În art. 24 din Codul contravenţional se prevede că: „(1) Nu constituie contravenţie fapta, prevăzută de prezentul cod, care a cauzat daune intereselor ocrotite de lege în cazul riscului întemeiat în atingerea unor scopuri socialmente utile. (2) Se consideră întemeiat riscul fără de care scopul socialmente util nu a putut fi atins, iar persoana care a riscat a luat măsuri de prevenire a cauzării de daune intereselor ocrotite de lege. (3) Nu poate fi considerat întemeiat riscul îmbinat cu bună ştiinţă cu pericolul pentru viaţa persoanei sau cu pericolul provocării unui dezastru ecologic ori social.” Cuvîntul risc înseamnă posibilitatea de a ajunge într-o stare de primejdie, de a avea de înfruntat un necaz sau de suportat o pagubă. Deci, riscul înseamnă o acţiune (inacţiune) cu posibile consecinţe dăunătoare. Evaluarea gradului de risc exprimă probalitatea acestuia de a se produce, precum şi impactul pe care îl poate avea asupra relaţiilor sociale. Cazul fortuit Cazul fortuit este o împrejurare imprevizibilă care determină producerea unei consecinţe fără ca vreunei persoane să i se poată imputa vinovăţia. Cazul fortuit este acea cauză de excludere a caracterului contravenţional al faptei ce constă în comiterea unei fapte prevăzute în legea contravenţională, al cărei rezultat este consecinţa unei forţe care nu putea fi anticipată. Din prevederile legislaţiei rezultă că, pentru prezenţa cazului fortuit, trebuie să existe următoarele condiţii: – rezultatul faptei să fie consecinţa unei împrejurări imprevizibile; – împrejurarea imprevizibilă să fi intrat în conjuncţie cu fapta a cărei consecinţă a determinat-o; – fapta care a produs rezultatul socialmente periculos, din cauza intervenirii împrejurării fortuite, să fie o faptă stipulată în legea contravenţională. În virtutea imposibilităţii făptuitorului de a prevedea apariţia împrejurării fortuite care a produs rezultatul socialmente periculos, cazul fortuit exclude caracterul contravenţional al faptei, deoarece lipseşte vinovăţia. În literatura de specialitate şi legislaţia contravenţională al altor state sînt prevăzute şi alte cauze care înlătură caracterul contravenţional (şi cel infracţional) al faptei, cum ar fi: eroarea de fapt, infirmitatea, beţia involuntară completă etc.

13

Bibliografie 1. Constituţia Republicii Moldova, adoptată la 29.07.1994. Monitorul Oficial al RM nr.1 din 12.08.1994 2. Victor Guţuleac. Tratat de drept contravenţional. Chişinău: Tipografia Centrală,2009, p.318. 3. Constantin Drăghici, Constantin Victor Drăghici, Radiţa Corcheş şi Adrian Iacob. Drept contraventional . Bucureşti : Tritonic, 2003, p.200. 4. Codul Contravenţional al Republicii Moldova, adoptat prin Legea Republicii Moldova nr.218–XVI din 24.10.2008. 5. Mircea Preda. Drept administrativ.Partea generală. Bucureşti: Lumina Lex, 2000, p. 400. 6. Alexandru Ţiclea.Reglementarea contravenţiilor.Ediţia a II–a,revăzută şi adăugită.Bucureşti:Lumina Lex,2003, p.1127. 7. Maria Orlov, Ştefan Belecciu. Drept administrativ.Chişinău, 2005, p.160. 8. http://www.polcomtim.ro/modules/icontent/index.php?page=39/ Portalul Poliţiei Comunitare Timişoara.(vizitat pe 17.11.2010). 9.Verginia Vedinaş. Drept administrativ şi instituţii politico–administrative. 10. Sergiu Furdui. Drept contravenţional. Chişinău: Editura Cartier, 2005, p.233. 11.Vasilica Negruţ. Drept administrativ.. Bucureşti: Lumina Lex, 2004, p.351. 12. Codul cu privire la contravenţiile administrative al RM din 29.04.1985. 13.Codul Civil al RM din 22.06.2002. 14.http://www.scritube.com/stiinta/drept/ Aspecte generale privind contravenţia.(vizitat pe 16.11.2010).

14