Drept Roman - Despre Bunuri [PDF]

Zitiervorschau

Partea a VI-a

DESPRE BUNURI

348

1. GENERALITĂŢI ŞI CLASIFICAREA BUNURILOR După ce am văzut care sunt subiectele de drept în viziunea dreptului roman, vom cerceta în continuare obiectul la care se aplică drepturile recunoscute persoanelor. De altfel, aceasta este ordinea de expunere şi în renumitele Instituţii ale lui Gaius, cartea despre persoane fiind urmată de aceea în care se studiază obiectul la care se poate aplica dreptul unei persoane1. În dreptul roman, bunurile se desemnează omonim cu lucrurile prin noţiunea res cu pluralul rei. Pentru a face distincţia între bunuri şi lucrurile care nu se află în patrimoniu, nefiind susceptibile de a fi apropriate, romanii foloseau expresiile: res in patrimonio pentru bunuri şi res extra patrimonium pentru lucrurile nepatrimoniale. Primele sunt acele lucruri care se află sau se pot afla în proprietatea unei persoane private, iar cele nepatrimoniale sunt lucruri care nu aparţin unei persoane private2. Pentru că definiţia bunurilor şi a lucrurilor se raportează la noţiunea juridică de patrimoniu, trebuie să arătăm că patrimoniul constituie o noţiune juridică ce desemnează totalitatea drepturilor, datoriilor şi sarcinilor unei persoane, care sunt susceptibile de o valoare pecuniară. Cu toate că romanii nu au formulat explicit o astfel de definiţie, în perioada clasică ei au avut reprezentarea noţiunii patrimoniului cu un sens apropiat de cel dat de ştiinţa modernă3. Rex extra patrimonium, aşa cum am arătat, desemnează lucrurile care nu pot fi supuse stăpânirii 1

v. Inst. 2.1. v. Scherillo, Lezioni di diritto romano. Le cose: Concetto di cose „extra patrimonium”, 1945. 3 v. G. Longa, Corso di diritto romano: I - diritti reali. 2

349

individuale fie din cauza naturii lor, fie din cauza destinaţiei lor statornicite prin voinţa comunităţii sau individului, astfel: a) prin natura lor sunt res omnium commune, stând deci la dispoziţia tuturor: aerul, aqua profluens (undele de apă curgătoare) et mare et per hoc litora maris 4 până la distanţa unde ajunge valul de iarbă5. De aceste lucruri care nu pot fi în proprietatea nimănui poate să se folosească oricine, iar dacă totuşi cineva ar fi împiedicat s-o facă el ar avea la dispoziţie un mijloc juridic eficace contra tulburătorului: actio iniuriarum6. b) datorită destinaţiei lor speciale, nu pot fi proprietate particulară: I. – res publica in publico usu (lucruri publice în folosinţa statului, a tuturor) cum sunt: teatrele, pieţele, stadiile, băile publice, porturile, fluviile care curg fără întrerupere ş.a.7; II. – res divini iuris, care sunt de trei categorii:  sacra, consacrate zeilor superiori, ca temple, altare şi obiecte destinate cultului;  religiosa, locurile în care s-a făcut o înmormântare câtă vreme cadavrul sau cenuşa mormântului sunt acolo depuse;  res sancta, sunt zidurile şi porţile cetăţilor puse sub protecţia zeilor8. Toate aceste categorii de lucruri care nu pot intra în proprietatea particulară se mai numesc şi res extra commercium (lucruri în afara comerţului, deci al circuitului comercial). Res in patrimonio sau qua in patrimonio nostro sunt desemnează lucrurile care nu intră în categoriile arătate mai sus şi care, fiind susceptibile de a fi apropriate, constituie 4

v. Inst. 2.1.1. v. Inst. 2.2.8.3. 6 v. Dig. 47.I.13, cap.7. 7 v. Dig. 43.10.1 §3. 8 v. Fugier, Récherches sur l'expression du sacre dans la langue latine, 1936, p.178 şi urm. 5

350

patrimoniul fiecăruia. Bunurile din această categorie au fost clasificate după categorii diverse, clasificări care slujeau anumitor interese practice, după cum urmează: a) din punctul de vedere al formei exterioare, lucrurile pot fi corporale, care având formă materială pot fi atinse (res corporales quae tangi possunt), ca de exemplu o casă, o moşie, un sclav, şi lucruri incorporale care nu pot fi atinse (res incorporales quae tangi non possunt), în categoria cărora intrau drepturile subiective, cu excepţia dreptului de proprietate care era considerat lucru corporal deoarece romanii confundau acest drept cu obiectul asupra căruia cădea 9 . Drepturile subiective se împart la rândul lor în două categorii distincte: I. – drepturile reale, care conferă o putere directă şi imediată asupra obiectului la care se aplică; II. – drepturile personale, care stabilesc un raport între două persoane, în virtutea căruia o persoană, numită creditor, poate cere celeilalte persoane, numită debitor, să-i facă o prestaţiune10. b) după modul de funcţionare al unor mecanisme juridice, rezultă că romanii făceau distincţie între bunurile mobile sau mişcătoare (res mobiles), acelea care pot fi mutate din loc fără o atingere a valorii lor sau care se mişcă de la sine (res se moventes),11 aşa cum erau animalele şi sclavii şi între bunurile imobile sau nemişcătoare (res imobiles sau res soli),12 care reprezintă părţi determinate din suprafaţa pământului ajunse în proprietatea particulară şi tot ce ţine de aceste noţiuni; numele generic al unei asemenea porţiuni de pământ este fundus (proprietate, domeniu), omne quidquid solo tenetur (cu tot ceea ce ţine de acel loc). Trebuie observat că, în dreptul 9

v. Inst. 2.12-14. v. S.G. Longinescu, Pregătire pentru învăţarea dreptului, Bucureşti, 1927, p.98 şi urm. 11 v. Dig. 50.16.93. 12 v. Dig. 19.I.40. 10

351

roman, deosebirea între bunurile mobile şi cele imobile nu are aceeaşi importanţă ca în dreptul modern, însă există anumite norme juridice diferite în materie de uzucapiune, de protecţie a posesiunii, în regimul dotal, la tutelă şi curatelă etc.; c) o importanţă juridică redusă nereceptată de dreptul modern o are distincţia făcută de romani sub influenţa filosofiei stoice între lucrurile simple în structura lor (corpus quod uno spiritu continetur) cum ar fi o piatră, o grindă ş.a. şi lucrurile compuse (corpus quod ex contingentibus constat) cum ar fi o casă, o navă ş.a. Scopul clasificării se poate întrevedea pentru lucrurile compuse: în cazul când corpul se desface în elementele constitutive şi acestea nu au aparţinut aceluiaşi proprietar, reînvie dreptul de proprietate exclusiv asupra elementelor ieşite din compoziţie; de asemenea, mai poate fi observată semnificaţia acestei clasificări în cazul lucrurilor compuse din elemente indepedente de acelaşi fel sau diferite13; d) unele lucruri intră în categoria productelor, iar altele în categoria fructelor (fructus) care sunt bunuri pe care un alt lucru le produce potrivit cu destinaţia lui economică. Productele nu au caracterul de periodicitate în vreme ce fructele se produc periodic fără a consuma substanţa lucrului. Fructele se împart la rândul lor în fructe naturale (fructus naturales) cum ar fi recoltele, lâna, prăsila animalelor şi sclavilor, laptele ş.a. şi în fructe civile (fructus civiles) ce reprezintă foloasele, foloase ce le dă un bun în virtutea unui raport juridic, cum ar fi dobânda, chiria, arenda, plata pentru serviciile unui sclav ş.a. Importanţa juridică a clasificării drept fruct a unui bun se decelează din momentul în care fructul a devenit obiect de sine stătător deoarece are un regim juridic diferit de dobândire în condiţiile arendei, uzufructului şi emfiteozei;

13

v. I.C. Cătuneanu, op.cit., pp.195-197 şi Dig. 6.1.1.3.

352

e) lucrurile se clasifică şi după modul de individualizare, în bunuri de gen (genera) care se identifică prin trăsături proprii categoriei din care fac parte, cum ar fi grâu, argint, vin ş.a. şi bunuri ce se identifică prin calităţi proprii numai lor, deci individual determinate (species) cum ar fi fondul Apian, Cornelian sau sclavul Stichus 14. Importanţa juridică a acestei clasificări se poate observa în materia riscului dispariţiei fortuite a bunului, deoarece funcţionează principiul potrivit căruia riscul este al proprietarului bunului din momentul dispariţiei fortuite (res perit domino). Astfel, dacă lucrul determinat în gen dispare în caz fortuit, debitorul obligaţiei trebuie să predea creditorului alt bun de acelaşi gen, de unde şi regula juridică potrivit cu care bunurile determinate în gen nu pier (genera non pereunt sau genus non perit sau genus perire non censetur), în vreme ce dacă bunul era individualizat în speţă, debitorul era exonerat de obligaţie. Tot în legătură cu această diviziune, romanii mai vorbesc despre lucruri care se determină prin greutate, număr sau măsură (res qua pondere, numero, mensurare, consistunt) cum sunt grânele, moneda, untdelemnul, şi bunuri care nu au acest caracter. Din acest enunţ se poate observa că lucrurile care alcătuiesc prima categorie sunt determinate de obicei de genul lor, iar celelalte prin speţă15; f) lucrurile se mai clasifică şi în divizibile şi indivizibile, după cum permit sau nu împărţirea lor materială în subdiviziuni, fără ca prin aceasta să se schimbe destinaţia lor economică16. Divizibile sunt deci lucrurile ca: o bucată de metal, de stofă, o cantitate de alimente, şi indivizibile sunt sclavii, hainele, diamantele, un cal ş.a. Această clasificare are

14

v. Dig. 23.3.18. v. Arangio Ruiz, Instituzioni di diritto romano, Napoli, 1943, p.175 şi urm. 16 v. Dig. 6.1.35; 35.2.80.1. 15

353

semnificaţie în materie de obligaţii cu pluralitatea de creditori sau debitori; g) după felul cum îşi consumă substanţa, lucrurile mai pot fi partajate în consumabile – cele care nu pot fi folosite decât o singură dată deoarece îşi consumă substanţa, cum ar fi alimentele, banii ş.a. – şi neconsumabile care pot fi folosite de mai multe ori, cum ar fi sclavii, plugul, pământul ş.a. Clasificarea prezintă importanţă în materia uzufructului, a împrumutului de consumaţie şi de folosinţă etc.; h) în fine, după criteriul valorii lor economice, lucrurile se clasifică în mancipi şi nec mancipi. Această deosebire specific romană, fără nici un corespondent în dreptul modern, s-a păstrat în toată perioada clasică, având o importanţă deosebită în transferarea proprietăţii17. Cu toate că în vremea lui Iustinian orice diferenţă dispăruse între cele două categorii de bunuri şi de transfer al proprietăţii, totuşi el a desfiinţat-o în mod expres18. Deosebirea dintre res mancipi şi nec mancipi aruncă o lumină caracteristică asupra concepţiei romanului primitiv despre valoarea bunurilor. În concepţia lui, perpetuată secole de-a rândul de inerţia relaţiilor sociale, averea cea mai de preţ o constituiau lucrurile mancipi, adică fondul rural, pământul, cu mijloacele sale de muncă, sclavii şi vitele mari. Averea mobilă, animalele mărunte, banii, care în zorii apariţiei lor nu aveau mare importanţă, constituiau fondul circulant uşor alienabil şi de aceea se putea înstrăina după dreptul natural printr-o simplă predare a lucrului (traditio), câtă vreme res mancipi, privite ca lucruri mai preţioase (pretiosiores res), nu puteau trece în altă proprietate decât prin acte solemne, care pretindeau o reflexiune profundă. Alienarea bunurilor res v. E. Lepointe, Droit romain et ancien droit français, Paris, 1958, p.7 şi F. de Visscher, Studia et documenta historiae et iuris Roma, nr.16/1950, p.480. 18 v. Cod. 7.31. 17

354

mancipi se putea face doar prin procedurile mancipatio sau in iure cessio, singurele care puteau transfera proprietatea potrivit regulilor dreptului civil.

2. DESPRE PROPRIETATE Asupra unui bun se pot întemeia mai multe tipuri de drepturi reale, dar dreptul care are un caracter absolut şi stabileşte cea mai deplină stăpânire este dreptul de proprietate. Aceasta deoarece drepturile reale de tipul uzufructului, servituţilor prediale sau ipoteca conferă o folosinţă limitată, subordonată unui anumit scop, câtă vreme dreptul de proprietate desemnează cea mai deplină putere ce se poate concepe, proprietarul putând face cu lucrul său tot ceea ce doreşte - inclusiv să-l distrugă sau să-l înstrăineze, excluzând pe oricine l-ar putea tulbura în exerciţiul acestui drept 19 . Doctrinarii moderni, analizând conţinutul dreptului de proprietate, au constatat că acesta poate fi decelat în trei atribuţii distincte care numai reunite desemnează dreptul de proprietate, şi anume: ius utendi, fruendi şi abutendi. Ius utendi desemnează dreptul de a întrebuinţa lucrul fără a-i culege fructele; ius fruendi cuprinde atât dreptul de a folosi bunuri, cât şi dreptul de a le culege fructele; în vreme ce ius abutendi semnifică dreptul de a dispune de lucru în orice fel, atât juridic, prin înstrăinare, constituirea de drepturi reale ca ipotecă, amanet, grevarea cu o servitute, cât şi material prin distrugere. Dreptul de proprietate asupra unui imobil nu se mărgineşte numai la suprafaţa pământului, ci se întinde şi asupra subsolului şi asupra coloanei de aer până la înălţimea la care proprietarul are un interes deosebit şi justificabil.

19

v. I.C. Cătuneanu, op.cit., pp.200-201.

355

Din definiţia dată dreptului de proprietate a rezultat că exerciţiul acestui drept este nelimitat. Totuşi din cele mai vechi timpuri s-au emis unele restricţii în ce priveşte exercitarea dreptului de proprietate asupra unui imobil, pentru a înlesni o viaţă socială normală. Aceste restricţii privesc două puncte de vedere: interesul vecinilor – cităm obligaţia proprietarului funciar de a lăsa neutilizată o bandă de pământ de aproximativ 1,5 metri la marginea proprietăţii, de a curăţa de crengi arborii de la limita proprietăţii pentru ca acestea să nu suspende pe fondul alăturat, de a nu schimba cursul normal al apelor de ploaie, interzicerea de a ridica o clădire care să modifice starea anterioară a imobilelor învecinate, de a suporta paguba rezultată din dărâmarea edificiului său asupra celui vecin (dar numai în cazul în care vecinul a solicitat în prealabil cauţiune). Dintre restricţiile în interes public menţionăm obligaţia celui care are proprietatea străbătută de un fluviu navigabil de a suporta anumite acte în legătură cu nevoile navigaţiei: obligaţia proprietarului care vrea să-şi dărâme casa pentru a vinde materialele de a obţine în prealabil o autorizaţie municipală, obligaţia de a permite celui ce a descoperit un zăcământ pe fondul său să îl exploateze contra unei redevenţe de 10% pentru proprietar şi 10% pentru stat; de a permite drumul la un mormânt aflat pe un pământ străin; de a fi expropriat pentru o cauză de utilitate publică contra unei juste despăgubiri20. În afara restricţiilor menţionate, proprietarul roman putea exercita dreptul său spre a obţine maximum de profit fără a lua în consideraţie paguba suferită de vecin, conform principiului: qui suo iure utitur neminem laedit, deci cine foloseşte dreptul său, nu lezează pe nimeni. Astfel, dacă pentru îmbunătăţirea fondului trebuia să facă săpături, nimeni nu-l putea împiedica chiar şi în ipoteza când prin această acţiune se dărâma fântâna vecinului. 20

v. I.C. Cătuneanu, Izvoare de drept roman, p.22.

356

În forma în care am prezentat-o, instituţia dreptului de proprietate s-a cristalizat după o îndelungată evoluţie istorică de la începuturile republicii şi până la Iustinian21. În epoca anterioară apariţiei Legii celor XII table, pentru care elementele documentare sunt puţine, dreptul de proprietate a trecut probabil prin aceleaşi stadii de dezvoltare ce se întâlnesc la toate popoarele. Se pare că obiectele asupra cărora s-a exercitat mai întâi dreptul de proprietate au fost lucrurile mobile pe care omul primitiv şi le-a procurat prin iscusinţa lui. O indicaţie istorică poate fi extrasă din etimologia cuvântului mancipi (res) – lucruri care se pot ţine cu mâna, în imediata stăpânire. Proprietatea personală asupra imobilelor se va realiza mult mai târziu. Este deductibil că s-a cunoscut mai întâi proprietatea colectivă asupra pământului aparţinând unui anume grup social, care a purtat numele de gens. Apoi a apărut posibilitatea ca fiecare cap de familie să fi ajuns să stăpânească drept avut personal locuinţa cu împrejurimile ei. Această suprafaţă se numea heredium deoarece trecea la moştenitori – heredes – câtă vreme pământul de muncă şi păşunile aparţineau comunităţii pentru folosinţa comună. După apariţia Legii celor XII table avem confirmarea existenţei proprietăţii individuale încă din secolul al V-lea î.Hr., deoarece era consfinţită libertatea de a testa şi dreptul fiecărui moştenitor de a cere ieşirea din indiviziune prin actio familiae herciscundae. Această proprietate individuală a avut vreme de veacuri o formă specific romană denumită dominium ex iure quiritium. Pe la mijlocul penultimului secol al

„În dreptul roman, proprietatea a evoluat de la epoca străveche la cea post-clasică, străbătând astfel trei forme importante: – proprietatea colectivă, gentilică; – proprietatea familială, paternală şi – proprietatea individuală, absolută”. A se vedea Valerius M. Ciucă, op.cit., p.233. 21

357

Republicii apare o nouă formă de proprietate numită proprietatea bonitară şi care a fost creată de pretori. Ambele forme de proprietate au funcţionat multă vreme concomitent, înregistrându-se totuşi tendinţa de recesiune a proprietăţii quiritare care va fi desfiinţată de către Iustinian22. Dominium ex iure quiritium trebuia să se aplice la lucruri romane, să fi fost dobândit prin modurile de achiziţie romane şi să aparţină unui cetăţean roman23. Este probabil că la început lucrurile romane nu erau decât res mancipi care nu puteau fi dobândite decât prin formele prescrise de dreptul civil: mancipatio şi in iure cessio. Aşa cum am arătat, pretorul creează alături de proprietatea quiritară exclusivistă, proprietatea bonitară, când se înstrăina un res mancipi prin simpla predare (traditio) în loc de mancipaţiune, în care caz nu se transmitea proprietatea conform dreptului civil, fiind necesar şi un interval de timp pentru a consolida dreptul de proprietate în mâna posesorului prin usucapio, care era cunoscută de Legea celor XII table ca mod de dobândire a proprietăţii civile. Până la numirea uzucapiunii, primitorul avea lucrul câştigat între bunurile sale – in bonis – de unde deriva şi adjectivul de bonitar. Contra proprietarului quiritar care după ce a vândut şi predat lucrul ar fi cerut restituirea lui bazându-se pe ius civile, uzucapientul îi putea opune exceptio rei venditae et traditae. Contra terţului care ar fi ajuns în stăpânirea lucrului, uzucapientul avea acţiunea publiciana bazată pe ficţiunea că timpul uzucapiunii s-ar fi împlinit, putând pretinde restituirea ca şi când ar fi fost proprietar deplin. Totuşi, până la desăvârşirea uzucapiunii, existau asupra aceluiaşi lucru două drepturi de proprietate: unul quiritar, conform dreptului civil, dar fără foloase

22

v. Cod. 7.25. v. Val. Georgescu, Originea şi evoluţia generală a proprietăţii în dreptul roman, Cernăuţi, 1936, pp.325 şi urm. 23

358

apreciabile (se putea înscrie la cens cu bunul) şi altul bonitar, recunoscut de pretor, conferind toate beneficiile. Dreptul roman a cunoscut şi instituţia coproprietăţii. Din conturarea conţinutului dreptului de proprietate puteam trage concluzia că nu se poate concepe ca acelaşi lucru să fie în acelaşi timp obiectul a mai multor drepturi de proprietate deplină, deoarece acest drept complet absoarbe toată puterea juridică ce o poate avea o persoană asupra lucrului său. Acelaşi lucru nu poate aparţine în mod integral mai multor persoane în acelaşi timp potrivit principiului dominum plurium in solidum esse non potest, dar se poate ca acelaşi singur drept de proprietate să aparţină după anumite cote mai multor persoane. În această situaţie nu este împărţit obiectul pentru că dacă ar fi împărţit, fiecare ar fi proprietar exclusiv asupra porţiunii desprinse din obiect. Rezultă de aici că nu obiectul, ci dreptul este considerat ca împărţit după o cotă matematic stabilită, situaţie juridică ce poartă denumirea de condominium. Aceasta poate rezulta fie din contractul de societate (societas), fie prin alte cazuri caracterizate prin denumirea generică de communio incidens24 care poate avea loc între comoştenitori, colocatari, în cazul când mai multe persoane au descoperit o comoară sau un lucru fără stăpân ş.a. Coproprietarii sunt părtaşi la acelaşi drept unic, fiind fiecare îndreptăţit la o fracţiune precisă, determinată din dreptul întreg (pro partibus indivisis)25. În ceea ce priveşte dreptul proprietarului asupra părţii sale, acest drept fiind un fragment de aceeaşi speţă ca şi dreptul de proprietate asupra întregului obiect, urmează ca el să confere titularului aceeaşi putere juridică cu privire la partea lui pe care o poate reclama justiţiei – vindicatio pro parte – o poate înstrăina, o poate ipoteca şi poate constitui asupra părţii sale un uzufruct. Când sunt însă de luat dispoziţii asupra 24 25

v. Dig. 10.3.2. v. Dig. 11.2.26.

359

întregului obiect aflat în condominium 26 atunci copărtaşii trebuie să lucreze cu toţii împreună, nefiind suficientă majoritatea, pentru că astfel s-ar atinge dreptul precis individual al fiecărui socius. De aceea, oricare dintre coproprietari are la dispoziţie acţiunea ius prohibendi cu care poate paraliza hotărârea celorlalţi 27 . Pentru a permite fiecărui coproprietar să-şi realizeze punctul de vedere cu privire la lucrul aflat în coproprietate, dreptul roman a prevăzut dreptul fiecăruia de a cere ieşirea din indiviziune prin actio communi dividundo.

3. DESPRE POSESIUNE Posesiunea este stăpânirea de fapt a unui lucru sau, cum s-a exprimat în mod sagace, o stare de fapt ocrotită de drept28. Posesiunea fiind o stăpânire de fapt presupune o voinţă şi un obiect material asupra căruia se aplică voinţa de dominare. Aceste două elemente poartă denumirea de animus şi corpus possessionis. Animus desemnează fie voinţa posesorului de a se comporta ca proprietar – animus dominii –, fie numai intenţia de a avea lucrul pentru sine animus rem sibi habendi. Corpus possessionis desemnează nu numai exerciţiul puterii fizice asupra lucrului – ca de exemplu faptul de a locui casa sau a păstra gajul – ci poate fi posibilitatea de a dobândi oricând puterea fizică. Nu se poate admite posesiunea asupra unui element dintr-un lucru compus, după cum nu se poate v. R. Gidro, O.C. Mihuţiu, op.cit. v. Dig. 10.3.28. 28 v. J. Gaudemet, Studia et documenta historiae et iuris, Roma 29/163, p. 339 şi A. Esmain, Nouvelle révue historique de droit français et étranger, Paris, 1877, p.189. 26 27

360

concepe posesiunea in solidum asupra aceluiaşi lucru. Se poate însă admite ideea unei coposesiuni pro indiviso, fixând cota de utilitate a fiecărui posesor. Posesiunea, cu toate că este un fapt, este apărată în unele cazuri de lege prin interdicte. Din acest punct de vedere al protecţiei, se face deosebirea între posesiunea apărată prin interdicţie numită şi possessio civillis sau possessio ad interdicta şi simpla detenţiune. Detenţiune – detentio – este deci un alt titlu juridic cu care pot fi stăpânite lucrurile 29 . Asemenea posesiunii, şi detenţia se întemeiază tot pe elementele animus şi corpus. Animus al detenţiunii constă în intenţia de a păstra lucrul nu pentru sine, ci pentru altul pe care îl ştie sau îl crede adevăratul proprietar. Corpus al detenţiunii este identic cu acela al posesiunii. Din cele arătate rezultă că obiectiv nu se poate face o distincţie între posesie şi detenţie şi numai analiza atitudinii subiective a celui ce deţine lucrul ne poate oferi calificarea stăpânirii sale ca posesiune sau ca simplă detenţie. Aceasta deoarece posesorul intenţionează să păstreze lucrul pentru sine, în vreme ce detentorul – care poate fi chiriaş sau arendaş – intenţionează să restituie lucrul la termen sau la cererea adevăratului proprietar. Trebuie de asemenea observat că posesiunea conţinând elementul subiectiv al voinţei de stăpânire pentru sine nu putea fi exercitată de acele persoane cărora dreptul roman nu le recunoştea capacitatea de a fi proprietar, cum ar fi sclavii şi fiii de familie (pentru aceştia din urmă situaţia s-a schimbat, când prin lege li s-a recunoscut dreptul de a avea peculii proprii)30.

29 30

v. E. Molcuţ, op.cit., 1982, p.137. v. Al. Minculescu, Precariul în dreptul roman, 1935, p.62.

361

Posesia civilă este apărată de interdicte, adică prin ordine date de pretor conţinând fie săvârşirea unui act pozitiv, fie o abţinere31. Interdictele posesiunii sunt de două feluri: – retinendae possessionis – date în caz de tulburare a posesiunii şi urmărind păstrarea stării anterioare tulburării şi – recuperandae possessionis – date în caz de deposedare şi urmărind redobândirea posesiunii pierdute. Mai existau şi interdictele adipiscendae possessionis acordate de pretor pentru a dobândi o posesiune pe care partea interesată nu o avusese până atunci, dar acestea nu îşi au locul aici pentru că nu ţineau la apărarea posesiunii, ci, aşa cum am arătat, la dobândirea ei. La interdictele possessorii se aplica regula comună că în procesul privitor la posesiune nu se pot aduce obiecţiuni derivate din dreptul de proprietate. Procesul posesoriu reglementează exclusiv posesia ca atare, iar dacă părţile ridică obiecţiuni ce privesc dreptul de proprietate, atunci trebuie să deschidă un alt proces numit petitorium. Partea care a pierdut procesul posesoriu nu poate fi împiedicată prin exceptio asupra aceluiaşi obiect să înceapă un nou proces privind chestiunea proprietăţii32. Dacă însă a pierdut procesul petitoriu nu mai poate deschide un proces posesoriu conform regulii: petitorium absorbet possessorium33. În afara posesiunii apărate prin interdicte – possessio ad interdicta –, dreptul roman a cunoscut şi possessio ad usucapionem, posesie care putea conduce la dobândirea proprietăţii dacă îndeplinea o serie de condiţii. Posesia injustă – possessio iniusta – desemna posesia ce era vicioasă faţă de o anumită persoană, fie pentru că se întemeia pe violenţă, pe v. P.F. Girard, Textes de droit romain, Paris, 1937, p.113 şi urm. v. Dig. 44.2.14 §3. 33 v. Ed. Cuq, Manuel des institutions juridiques des romains, Paris, 1917, p.315 şi urm. 31 32

362

clandestinitate sau pe precaritate. Evident că fiind atinsă de unul din cele trei vicii – violenţa, clandestinitatea şi precaritatea – posesia injustă nu era apărată prin interdicte. În fine, romanii au mai cunoscut şi o altă formă de posesie numită possessio iuris, care era posesiunea unui drept. Folosind unele analogii pentru a da soluţii practice mai ales în materie de servituţi, romanii au admis că drepturile, ca şi lucrurile, pot fi posedate34.

4. MODURILE DE DOBÂNDIRE A PROPRIETĂŢII Dobândirea proprietăţii se poate face în mod originar sau derivat. În ipoteza dobândirii originare, proprietarul nu îşi poate întemeia dreptul său pe un drept anterior, ci şi-l creează el singur, ca în cazul ocupării unui lucru părăsit – res derelicta – asupra căruia nu mai există drept de proprietate. Dacă există un drept de proprietate, dreptul actual se dobândeşte în mod derivat. Persoana de la care dobânditorul nu poate primi mai multe drepturi decât însuşi transmiţătorul are, potrivt principiului: nemo plus iuris ad alium transferare potest quam ipse habet35. Deosebirea cu privire la modul de dobândire al proprietăţii are importanţă şi în chestiunea probei. Astfel, acela care a dobândit în mod derivat, când va revendica lucrul său, va trebui să-şi dovedească dreptul probând existenţa drepturilor anterioare până ce va afla un predecesor care a dobândit în mod originar, probă numită pe drept cuvânt probatio diabolica, ori va trebui să facă dovada că uzucapiunea s-a împlinit. v. G. Longo, Diritto romano, Torino, 1939, p.249 şi P.F. Girard, op.cit., p.287. 35 v. Dig. 50.17.54. 34

363

Proprietatea se poate dobândi fie după dreptul civil (aquisitiones civiles) sau după dreptul ginţilor (aquisitiones naturales)36. Proprietatea se dobândeşte în mod civil de la stat sau de la particulari. Statul roman a jucat un rol deosebit în formarea proprietăţii particulare, mai ales a celei imobiliare, deoarece lăsa în folosinţa cetăţenilor părţi din ager publicus în schimbul unei dări numite victigal, care cu vremea nu s-a mai plătit, astfel încât agri victigales s-au transformat în proprietate particulară deplină, liberă de orice sarcini. Statul mai obişnuia să vândă prin questorii lui pământuri luate de la duşmani – agri questorii – sau să împartă gratuit în proprietate locuri de casă şi cultură când întemeia colonii sau când răsplătea pe veterani. Tot statul vindea în bloc patrimoniile proscrişilor şi ale condamnaţilor la moarte prin licitaţie publică (sectio bonorum) ş.a. Modurile civile de dobândire a proprietăţii de la particulari erau mancipatio, in iure cessio, usucapio, adiudicatio şi lex. Toate aceste moduri de dobândire a proprietăţii, spre deosebire de modurile de drept ale ginţilor, se deosebesc prin formalismul în care se desăvârşeau. Acest formalism consta dintr-o serie de fapte executate cu anumite gesturi şi cu vorbe solemne fără de care întregul act juridic era lovit de nulitate. Excepţie de la condiţia formalismului face uzucapiunea care s-a admis din motive practice ca mod de dobândire a proprietăţii printr-o lungă posesie, în cazul când nu s-a respectat forma la strămutarea dreptului sau când acela care a predat lucrul era proprietar. În ceea ce priveşte cazurile de dobândire a proprietăţii puse sub categoria lex, acestea se întemeiază pe dispoziţii diferite aparţinând toate dreptului civil37 .

36 37

v. Inst. 2.1.11. v. Ulpian, Reg.19.2.

364

A) Mancipatio. Gaius defineşte mancipaţiunea ca fiind imaginatia venditio per aes et libram 38 , deci ca o vânzare imaginată prin aramă şi balanţă. Aceasta deoarece în vremea lui devenise o formalitate, deci o vânzare imaginară precum şi un mod general de transferare a proprietăţii din orice cauză cum ar fi vânzare, donaţie, constituire de dotă ş.a. Istoria acestei instituţii importante a dreptului roman este strâns legată de destinaţia lucrurilor în mancipi şi nec mancipi şi cu evoluţia monedei. Originar, mancipaţiunea era o vânzare de lucruri mancipi făcute în schimbul unei cantităţi de aramă cântărită care reprezenta preţul. Ea se constituia într-un act solemn care se săvârşea înaintea a 5 martori cetăţeni romani şi a unui cantaragiu numit libripens, însărcinat a cântări arama plătită drept preţ al tranzacţiei. În faţa martorilor, cel care urma să dobândească lucrul (accipiens-ul) trebuia să pronunţe formula solemnă a mancipaţiunii: hunc ego hominem ex iure Quiritium meum esse aio isque mihi emptus esto, hoc aere aeneaque libra adică, declar că acest sclav este al meu după dreptul Quiriţilor (reamintim că era numele dat vechilor cetăţeni romani însemnând lăncier, slujitorul zeului în care s-a întrupat Romulus) şi să-mi fie dobândită prin această bucată de aramă (ce constituia preţul) şi acest cântar de aramă. În continuare, bucata de aramă se cântărea, apoi se lovea de braţul cântarului pentru a se dovedi prin sunet puritatea metalului şi la urmă era încredinţată celui care înstrăina lucrul. Mancipaţiunea mai presupunea atingerea cu mâna a lucrului de către accipiens, ceea ce ne arată că la început a fost folosită numai pentru transmiterea bunurilor mobile şi numai apoi s-a aplicat şi la imobile. Aşa după cum se poate constata dintr-o simplă analiză logică a formulei mancipaţiunii, ea este compusă din două părţi contradictorii: în prima parte a formulei se vorbeşte despre crearea puterii asupra lucrului fără a se face referire la ideea de transmitere, în vreme ce în partea a doua se vorbeşte despre 38

v. Inst. 1.19.

365

vânzarea lucrului. Contradicţia logică dintre cele două părţi ale formulei îşi are originea în concepţia romanilor despre transmiterea proprietăţii. Prima parte a formulei este mai veche şi a fost creată încă de la origine când romanii considerau că proprietatea ca emanaţie a puterii nu poate fi transmisă, ci numai creată; iar partea a doua a fost adăugată mai târziu când concepţiile romanilor au evoluat şi s-a admis ideea transmiterii proprietăţii39. Importanţa juridică a solemnităţii consta în aceea că vânzarea nu se putea face fără prezenţa preţului. Această condiţie s-a păstrat şi mai târziu când vânzarea s-a făcut prin simplu consimţământ, iar transferarea proprietăţii prin simpla traditio; chiar şi atunci proprietatea nu trecea la cumpărător decât în ipoteza în care s-au numărat banii, ori dacă vânzătorul a creditat pe cumpărător cu suma preţului datorat40. La mancipaţiune părţile nu puteau adăuga nici termen şi nici condiţii în ceea ce priveşte preţul sau lucrul, pentru că aceste modalităţi ar fi afectat caracterul de vânzare imediată pe bani număraţi. După apariţia monedei, mancipaţiunea, care originar a putut fi folosită numai pentru operaţiunea juridică a vânzării, a putut fi folosită şi în alte scopuri, cum ar fi încheierea căsătoriei cu manus (coemptio), în scopul întocmirii unui testament sau pentru facerea unei donaţii. În aceste cazuri, forma cântăririi metalului preţ este înlocuită cu gestul simbolic al unei singure monede, venditio sau mancipatio nummo uno sau fiduciara. Prin mancipaţiune se transferă proprietatea quiritară dacă mancipantul era el însuşi proprietar quiritar. Când nu avea această calitate şi un terţ – cu adevărat proprietar – reclama şi dobândea prin proces lucrul mancipat, primitorul avea actio auctoritatis împotriva mancipantului putând să-i 39 40

v. C.Şt. Tomulescu , op.cit, p.87. v. Inst. 2.1.41.

366

ceară de două ori valoarea lucrului pierdut în procesul cu terţul. Şi în cazul viciilor ascunse mancipantul roman era obligat să plătească cumpărătorului de două ori valoarea deoarece romanii înţelegeau să aplice vânzătorului o pedeapsă pecuniară (poena) ca şi când ar fi comis un delict. Rămâne de menţionat faptul că mancipaţiunea cu formalismul ei a durat până către a doua jumătate a secolului al patrulea. B) In iure cessio. Această modalitate de transmitere a proprietăţii, in iure cessio, avea o sferă de aplicare mult mai mare decât mancipaţiunea, întrebuinţându-se ca mod de dobândire a proprietăţii şi la res mancipi şi nec mancipi, aplicându-se şi la strămutarea unor drepturi (hereditas, servituţi), cât şi pentru a întemeia unele raporturi de familie ca adopţiunea, tutela legitimă asupra unei liberte41 . In iure cessio este un mod de transmitere a proprietăţii realizat prin intermediul unui proces fictiv, motiv pentru care in iure cessio a fost privit ca o legis actio, copiat după modelul procesului în care proprietarul îşi revendică proprietatea. În acest proces simultan figurează ca reclamant acela care va dobândi, iar ca pârât acela care de bună voie transmite proprietatea. La revendicarea reclamantului, pârâtul nu-l contrazice, cedând, iar pretorul înaintea căruia se instrumentează simulacrul de proces, atribuie lucrul revendicatorului prin addictio, recunoscând dreptul de proprietate al reclamantului. Ulpian rezuma săvârşirea acestui act astfel: in iure cedit dominus, vindicat is cui ceditur, addicit praetor42. In iure cessio era un procedeu rezervat numai cetăţenilor romani, după cum reiese din formula revendicatorului reclamant: hunc ego hominem quiritium meum esse aio, care nu putea fi rostită decât cu privire la lucruri romane. Transferarea 41 42

v. Ulpian, Reg.19.11. v. Reg. 19.9.10.

367

proprietăţii realizându-se în acest caz prin addictio a magistratului, care nu mai era o înţelegere între părţi, ci un act de autoritate, rezultă că din in iure cessio nu putea decurge vreo acţiune ca la mancipatio. Instituţia in iure cessio a căzut în desuetudine către sfârşitul secolului al III-lea43. C) Usucapio. Uzucapiunea constituie un mod de dobândire a proprietăţii la care voinţa părţilor nu este suficientă pentru transmiterea dreptului de proprietate, rămânând ca timpul să consolideze ceea ce părţile nu pot înfăptui de la început. În definiţia lui Modestin, uzucapiunea este adiectio dominii per continuationem possessionis temporis lege definiti44, deci dobândirea proprietăţii printr-o posesiune păstrată în tot timpul stabilit de lege. Ea a funcţionat în două cazuri distincte: – când cineva, dorind să dobândească proprietatea unui lucru, a primit cu bună credinţă lucrul de la o persoană care nu era proprietară (a non domino), în acest caz existând un viciu de fond care împiedica dobândirea proprietăţii pentru că acela care a strămutat posesia nu putea transmite un drept pe care el însuşi nu îl avea, proprietate şi, – în cazul în care s-au predat lucruri mancipi prin traditio în loc de mancipatio, în acest caz existând un viciu de formă deoarece nu s-a urmat procedura formală solicitată pentru validitatea actului de drept civil. Ambele vicii evocate – atât cel de formă, cât şi cel de fond – se pot înlătura prin uzucapiune, care transformând posesia de bună-credinţă în proprietate, aduce şi un folos social pentru limpezirea unei situaţii juridice neclare şi evitarea sau încheierea unor procese. Ideea care stă la baza acestei instituţii este de a lăsa adevăratului proprietar, în caz de dobândire a lucrului său de un terţ – a non domino – un timp v. P.F. Girard, Manuel élémentaire de droit romain, Paris, 1929, p.293. 44 v. Dig. 41.3.3. 43

368

suficient pentru a-şi revendica lucrul; dacă nu o face în intervalul de timp stabilit de lege pentru uzucapiune, el trebuie să recunoască şi să atribuie propriei neglijenţe pierderea dreptului de proprietate, în folosul stabilităţii juridice şi sociale. După o lungă şi interesantă evoluţie, uzucapiunea, pornind de la aceea de doi ani pentru imobile şi de un an pentru celelalte lucruri aşa cum era stipulată în Legea celor XII table, sa fixat sub Iustinian într-o formulă care a penetrat cu unele corecţii până în dreptul modern, prevăzându-se o uzucapiune de 3 ani la mobile şi o prescripţie de 10 sau 20 de ani pentru imobile, precum şi o prescripţie extraordinară de 30 de ani, păstrându-se însă din dreptul clasic condiţiile ce trebuiau îndeplinite pentru dobândirea proprietăţii prin trecerea timpului şi anume: res habilis, titulus, fides, possessio şi tempus. Res habilis este condiţia ce desemnează lucrul ce poate fi uzucapat. Nu sunt susceptibile de uzucapiune lucrurile extra commercium 45 care nu pot face obiectul proprietăţii particulare; lucrurile inalienabile precum imobilele pupililor şi minorilor, fondul dotal; res litigiosae – adică acele lucruri asupra cărora se poartă un proces 46 ; lucrurile furtivae adică acelea ce au trecut din mâna hoţului în mâna unui dobânditor de bună credinţă47; lucrurile dobândite prin violenţă – res vi possessae aşa cum s-a statuat prin lex Iulia et Plautia din anul 90 î.Hr. Titulus – titlul – sau iusta causa possessionis este semnificată de un act care în general poate strămuta proprietatea (vânzare, donaţie, legat), dar care, în cazul concret, nu o transmite deoarece cel ce a făcut transmisiunea nu era proprietar şi a putut transmite numai posesia.

45

v. Dig. 41.3.9. v. Dig. 50.16.28. 47 v. Lex Atinia 197 î.Hr. 46

369

Fides, adică bona fides, este buna-credinţă a uzucapantului că persoana care i-a predat lucrul este şi proprietară, condiţie pe care uzucapantul trebuie să o îndeplinească în momentul în care i s-a transferat posesiunea 48 . Dacă dobânditorul a aflat mai târziu, după întocmirea actului (titulus), că înstrăinătorul nu era proprietar, aceasta nu-l va putea împiedica să uzucapeze potrivit regulii de drept: mala fides superveniens non nocet49. Dovada că a existat rea credinţă din partea dobânditorului în momentul transmiterii bunului trebuie să o facă reclamantul, deoarece până la proba contrarie se presupune că uzucapantul a fost de bună credinţă, deoarece buna credinţă se prezumă – bona fides praesumitur50. Possessio, deci posesiunea, trebuie să dureze neîntrerupt tot intervalul de timp solicitat de lege pentru uzucapiune. Moştenitorul continuă posesiunea defunctului, având loc aşa numita successio in usucapionem defuncti. Tempus, deci timpul, este cea din urmă, dar şi cea mai importantă condiţie a uzucapiunii şi constă în intervalul de timp cerut de lege pentru posesiunea neîntreruptă a unui lucru ce putea fi uzucapat, în baza unui just titlu şi cu bună credinţă. La începuturile ei, uzucapiunea a îndeplinit o funcţie preponderent economică deoarece a asigurat exploatarea lucrurilor mancipi părăsite de către proprietari. Ulterior şi până în zilele noastre această instituţie a îndeplinit o importantă funcţie juridică scutindu-l pe cel ce o putea invoca de dovada greoaie a dreptului de proprietate denumită de Cicero şi probatio diabolica. D) Adiudicatio. Dacă părţile nu se înţeleg asupra ieşirii din indiviziune cu privire la un bun, atunci este solicitată autoritatea judecătorească. Adiudicatio este deci 48

v. Dig. 41.3.10. v. Dig. 61.1.48 §1. 50 v. Cod. 8.44.30. 49

370

modul de dobândire a proprietăţii civile strămutată de judecătorul care era autorizat de pretor prin formulă să atribuie proprietatea în procesele de ieşire din indiviziune. Aceste procese se puteau deschide prin trei acţiuni: – actio familiae herciscundae – intentată de unul dintre moştenitori pentru a se împărţi moştenirea indiviză cu ceilalţi moştenitori; – actio communi dividundo – pornită de unul din asociaţi sau copărtaşii la o communio incidens pentru a-şi separa ceea ce li se cuvine şi, – actio finium regundorum – intentată în caz de controversă asupra hotarelor proprietăţii. În toate aceste cazuri, pretorul îl împuternicea pe judecător să procedeze la atribuirea de proprietate între părţile interesate pentru a se stabili definitiv proprietatea individuală a fiecăruia. E) Lex. Dobândirea proprietăţii în virtutea legii poate avea loc în diferite cazuri prevăzute de izvoarele de drept civil. Ulpian evoca câteva cazuri de dobândire a proprietăţii prin lege: – astfel, invoca Legea celor XII table pentru a justifica dobândirea proprietăţii prin legat; – de asemenea, invoca legea Papia Poppaea pentru a justifica dobândirea părţilor din moştenire denumite caduca de către anumite persoane în dauna persoanelor necăsătorite sau căsătorite, dar fără copii instituite ca moştenitori în testament, şi tot aceeaşi lege pentru a justifica dobândirea părţii numită ereptorium câştigată de o persoană în locul altei persoane privită ca nedemnă de a primi ceva dintr-un testament51. După ce am văzut care erau modurile civile de dobândire a proprietăţii, să urmărim în continuare modurile naturale de dobândire a proprietăţii; aceastea sunt: traditio, occupatio, specificatio, dobândirea fructelor, accessio, 51 Vezi pentru alte cazuri I.C. Cătuneanu, op.cit., pp.238-239, nota nr.3.

371

commixtio şi confusio. Din toate aceste moduri naturale doar traditio – tradiţiunea – este un mod derivat de dobândire a proprietăţii, servind pretorului pentru crearea instituţiei proprietăţii bonitare; prin toate celelalte moduri de dobândire naturală a proprietăţii se câştigă proprietatea în mod originar. a) Traditio. Tradiţiunea este un act de drept al ginţilor utilizat la origine numai pentru transmiterea proprietăţii asupra lucrurilor nec mancipi, deci propria alienatio rerum nec mancipi 52 . La tradiţiunea lucrurilor mancipi trebuia să se adauge posesiunea stabilită de lege pentru ca prin uzucapiune să se câştige proprietatea. Tradiţiunea este deci actul de predare a lucrului, adică de strămutare a posesiunii, însoţit de voinţa părţilor – tradens şi accipiens de a se transfera şi a dobândi proprietatea (animus transferendi et aquirendi dominii). Această voinţă trebuie să rezulte dintr-un act juridic încheiat spre a transfera proprietatea, cum ar fi împrumutul de bani, donaţia sau vânzarea care se numeşte titlu sau iusta causa traditionis, condiţie sine qua non de transferare a proprietăţii. Spre deosebire de mancipatio şi in iure cessio, la tradiţiune se putea adăuga un termen sau o condiţie, adică se putea pune clauza că proprietatea se transferă la o anumită dată sau dacă se va produce un fapt incert şi viitor. Traditio însoţită de iusta causa, adică titlu, servind ca instrument de strămutare a proprietăţii, urmează că o strămută în toate cazurile în care aduce şi câştigarea posesiei. Trebuie observat că tradiţiunea, constând în primul rând din predarea materială a lucrului, nu a putut fi întrebuinţată ca mijloc de transferare a unui drept care este res incorporalis, adică lucru incorporal. b) Ocupatio. Ocupaţia este unul din cele mai vechi moduri de dobândire a proprietăţii, constând în luarea în

52

v. Ulpian, Reg. 19.7.

372

posesie a unui lucru fără stăpân – res nullius, cu intenţia de a dobândi proprietatea. Lucruri fără stăpân sunt acelea care au fost părăsite de fostul proprietar – res derelicta – sau acelea care nu au fost niciodată în proprietatea cuiva, cum ar fi pietrele sau nisipul de pe litoral, insula care a luat naştere din mare 53 şi animalele sălbatice care trăiesc în libertate54. Aceste animale dacă sunt prinse cad în proprietatea ocupantului chiar dacă au fost vânate sau pescuite pe un fond străin. Proprietarul fondului nu este proprietarul vieţuitoarelor nedomestice care trăiesc pe pământul lui în deplină libertate, cu toate că în virtutea dreptului de proprietate poate pescui şi vâna. Proprietarul fondului are numai dreptul de a interzice oricui de a-i călca fondul având interdictum uti possidentis 55 dacă e tulburat în posesie, sau actio legis Aequiliae dacă cu ocazia vânătorii i s-a adus vreo stricăciune. Animalele sălbatice prinse, dacă sunt scăpate, devin res nullius dacă nu au ajuns la obişnuinţa de a se întoarce, deci dacă nu au animus revertendi56, putând fi deci ocupate de oricine potrivit regulii de drept: res nullius cedit occupanti. Sunt supuse aceluiaşi drept de ocupaţiune şi res hostiles, adică lucrurile duşmanului care se aflau pe teritoriul statului roman în momentul izbucnirii războiului, deoarece aceeaşi soartă o aveau şi lucrurile romane de pe teritoriul statului străin. Prada de război devenea proprietatea statului roman şi nu a soldaţilor care au capturat-o57. Ocupaţiunea se mai aplica şi la thesaurus – comoară – adică unui lucru preţios ascuns de atâta vreme încât nu se mai v. Dig. 41.1.7 §3. v. Dig. 41.1.14 şi 44. 55 v. Dig. 41.1.3 §1. 56 v. Dig. 41.1.5.6. 57 Cizek Eugen, op.cit., p.452 şi urm. 53 54

373

poate stabili persoana proprietarului. Dacă însă tezaurul a fost descoperit pe un fond străin, numai jumătate revine descoperitorului, cealaltă jumătate revenind proprietarului fondului. c) Specificatio. Specificaţiunea este un mod de dobândire a proprietăţii în cazul confecţionării unui lucru nou cu materialul altuia (ex alia materia speciam aliquam facere)58. În aceste cazuri, în mod legitim s-a pus întrebarea dacă proprietatea asupra lucrului nou creat aparţine specificatorului sau proprietarului materiei. Chestiunea a fost extrem de controversată, dar totuşi împăratul Iustinian a decis că lucrul va aparţine proprietarului materiei dacă lucrul poate fi descompus şi adus la starea lui iniţială şi va fi al specificantului dacă nu mai poate fi readus la starea lui iniţială sau dacă specificantul a adăugat şi el ceva din propria lui materie59. d) Dobândirea fructelor. În sensul cel mai restrâns, acela de produse organice, fructele sunt dobândite în mod originar deoarece devin lucruri de sine stătătoare din momentul în care s-au separat de corpul care le-a produs. Din momentul separaţiei, fructele devenind obiect de proprietate deosebită, aparţin sau proprietarului corpului care le-a produs în virtutea dreptului său de proprietate, sau pot fi dobândite de alte persoane în virtutea drepturilor lor speciale, persoane care pot fi: posesorul de bună credinţă, emfiteotul, uzufructul şi arendaşul. Posesorul de bună credinţă dobândeşte proprietatea asupra fructelor din momentul în care acestea au devenit o individualitate distinctă prin separatio, deoarece el se crede cu bună-credinţă proprietar şi până ce i se risipeşte această convingere prin chemarea în judecată este drept să

58

v. Dig. 41.1.7.7. v. Ferrini, Manuale di Pandette, 1917 pp.283, 284 şi F.P. Girard, op.cit., p.319. 59

374

dobândească proprietatea asupra tuturor fructelor ce au fost deja separate. Emfiteotul este arendaşul perpetuu, având asupra fondului străin un drept real alienabil şi transmisibil la moştenitori. În virtutea acestui drept, care reduce dreptul de proprietate pe timp nedefinit la nudum ius – nuda proprietate – emfiteotul dobândeşte proprietatea asupra fructelor prin separatio, dacă acestea, fără intervenţia emfiteotului, s-au despărţit de fond. e) Accesiunea (accessio) constă în întruparea unui lucru accesoriu într-un altul principal. Prin încorporare sporeşte proprietatea deja existentă a lucrului principal, iar lucrul secundar îşi pierde existenţa şi devine parte integrantă a celui principal. Proprietarul lucrului principal devine proprietarul întregului. Romanii cunoşteau principiul accessio cedit principali (lucrul accesor aparţine lucrului principal) preluat de dreptul modern în formula accesorium sequitur principalem (accesoriul urmează principalul). Pentru a se explica regula accesorialităţii se cer următoarele condiţii: 1. să existe un lucru principal şi unul accesoriu (între un lucru imobil şi unul mobil, primul e cel principal, iar dacă ambele sunt mobile atunci principal este cel care îşi păstrează numele şi identitatea; valoarea nu e un criteriu). Problema dacă un lucru e accesoriu în raport cu altul e mai mult o chestiune de fapt decât una de drept60; 2. proprietarul lucrului principal să fie diferit de proprietarul lucrului accesoriu. Accesiunea la imobile poate avea loc prin forţa naturii sau datorită activităţii omului. Prin forţa naturii se măreşte proprietatea unui fond în caz de:

60

v. S.G. Longinescu, op.cit., vol.I, p.280.

375

I) alluvio (aluviuni) adică prin adaus adus treptat şi în particule mărunte de apele curgătoare61; II) avulsio (avulsiune) constând în ruperea unei bucăţi dintr-un fond vecin şi alipirea ei fondului de pe celălalt mal al apei sau pe un fond situat în aval. În acest caz, adaosul nu devine parte integrantă a pământului la care s-a aplicat decât dacă şi-a pierdut caracterul distinct; spre exemplu, în cazul în care arborii aduşi odată cu fondul au prins rădăcini în fondul principal62; III) insula in flumine nata (insula născută dintr-un fluviu) va aparţine proprietarului de al cărui mal se apropie mai mult. Dacă insula atinge linia mediană a fluviului, atunci pe această linie se trasează linii perpendiculare de la hotarele proprietăţilor de pe ambele maluri, şi părţile astfel determinate aparţin proprietarilor de pe malurile învecinate63; IV) alveus derelictus (albia părăsită) – albia de râu părăsită devine proprietatea celor mai apropiaţi proprietari după aceleaşi reguli64. Datorită intervenţiei omului, accesiunea poate avea loc în următoarele cazuri: I) In aedificatio – clădirea durabil făcută pe un fond aparţinând proprietarului fondului potrivit regulii juridice: superficies solo cedit (partea de deasupra se dă părţii de jos, pământului). În asemenea cazuri, există două ipoteze: când proprietarul fondului a construit cu material străin şi când cineva construieşte cu materialele sale pe un teren străin. Când proprietarul terenului a construit cu materiale străine devine proprietarul construcţiei conform regulii superficies solo cedit (partea de deasupra cedează pământului). v. Inst. 2.1. §20. v. Dig. 41.1.6. §2. 63 v. Asupra modului cum poate lua naştere o insulă într-un fluviu vezi Pomponiu, Dig. 41.1.30 §2 şi Dig. 41.1.7. 64 v. Dig. 41.1.7 §5. 61 62

376

Proprietarul materialelor nu le poate revendica, nu poate cere nici separarea materialelor printr-o actio ad exhibendum (acţiune de scoatere), fiindcă ar însemna să i se permită dărâmarea întregului. Potrivit prevederilor Legii celor XII Table proprietarul materialelor are actio de tigno iuncto (acţiunea de grindă unită, legată) pentru dubla valoare a materialelor. Dacă a primit de două ori valoarea materialelor, atunci dreptul de proprietate asupra acestora s-a stins. Dacă proprietarul materialelor nu a primit despăgubiri de la proprietarul terenului, dreptul său de proprietate rămâne în fiinţă chiar dacă proprietarul fondului vinde casa, iar cumpărătorul o uzucapează (fiindcă uzucapientul nu devine proprietar al materialelor străine prin uzucapiune). Dacă dintr-o cauză oarecare lucrul compus se dezmembrează, reînvie dreptul de proprietate asupra materialelor şi se poate introduce o acţiune rei vindicatio (de revendicare a lucrului). În cea de a doua ipoteză, şi anume atunci când cineva a construit cu materialele sale pe un fond străin, clădirea aparţine proprietarului fondului potrivit regulilor accesiunii. Dacă constructorul a ştiut că terenul este străin, pierde dreptul de proprietate asupra lucrurilor pentru că se presupune că a urmărit să facă o donaţiune. Dacă a crezut că este fondul său (bună-credinţă), are dreptul să ceară proprietarului terenului restituirea cheltuielilor făcute cu edificarea clădirii, iar până atunci are un drept de retenţie (ius retentionis). II) Implantatio, satio (însămânţarea, plantarea). Proprietarul unui ogor însămânţat sau plantat cu seminţe sau plante străine, devine şi proprietarul seminţelor şi plantelor, din momentul când acestea au germinat ori au prins rădăcini (se nutresc din sucul fondului străin şi deci au devenit parte integrantă a acestuia)65. Accesiunea faţă de bunurile mobile 65

v. I.C. Cătuneanu, op.cit., p.248.

377

a) Dacă cineva a scris un discurs, o poezie etc., pe pergamentul altuia, manuscrisul aparţine acestuia din urmă, deoarece scrisul este considerat ca accesoriu care se încorporează în pergament. Dacă un pictor a pictat un tablou pe pânza altuia, şcoala Sabiniană consideră că produsul rezultat aparţine proprietarului pânzei. Proculenii considerau că tabloul aparţine pictorului. Opinia celor de pe urmă fiind mai judicioasă, a fost acceptată de Iustinian. b) Accesiunea în caz de ferruminatio. Dacă două obiecte de metal au fost intim legate între ele, de exemplu lipirea prin sudare a braţului unei statui, ne găsim în prezenţa unei asemenea accesiuni mobiliare. Dacă cele două lucruri se pot dezlipi fără deteriorări (exemplu roata de la căruţă), proprietarul bunului accesoriu poate cere separarea lui pentru ca apoi să îl revendice. Confuziunea şi amestecul Confuziunea (confusio) şi amestecul (commitio), ca modalităţi de dobândire a proprietăţii după dreptul natural, rezultă din amestecarea de lucruri lichide (de exemplu băuturi) în primul caz, sau de lucruri solide (de exemplu grâu) în al doilea caz66. În astfel de ipoteze, proprietarii au un drept de proprietate indiviză asupra masei care s-a născut. Ei pot cere ieşirea din indiviziune printr-o acţiune de împărţire a lucrului comun (actio communi dividundo), dacă cunosc partea indiviză care le revine din întreg, iar în caz contrar revendicarea unei proprietăţi incerte (vindicatio incerti partis). Găsirea unei comori (thesauri inventio) Thesauri inventio constituie de asemenea un mod natural de dobândire a proprietăţii. Prin comoară se înţeleg 66

v. Dig. 41.1.12.1.

378

lucrurile de valoare ascunse în pământ de atâta vreme încât nu se mai ştie cine a fost ultimul lor proprietar. În epoca Republicană, proprietarul fondului dobândea comoara potrivit regulilor accesiunii. Împăratul Hadrian a stabilit că proprietarul terenului dobândeşte jumătate din comoară, iar găsitorul cealaltă jumătate. Dacă proprietarul dobândeşte partea sa în virtutea legii, găsitorul o dobândeşte în temeiul descoperii comorii, adică a unui mod special de dobândire (dacă ar fi dobândit comoara găsită prin ocupaţie, ar fi devenit proprietarul întregului bun şi nu al unei fracţiuni din acesta)67.

5. APĂRAREA DREPTURILOR DE PROPRIETATE Instituţia proprietăţii este o instituţie complexă, complexitate care se răsfrânge şi asupra mijloacelor de apărare a acesteia. Proprietarul care, de regulă, are posesia bunului său, are la îndemână protecţia posesorie. Proprietarul care nu este posesor are la îndemână împotriva uzurpatorului interdictele recuperatorii. Proprietarul mai are la dispoziţia sa acţiuni delictuale, atunci când s-a săvârşit un delict împotriva proprietăţii. A. Acţiunea de revendicare Proprietatea quiritară era apărată prin acţiunea în revendicare (revindicatio). Este acţiunea proprietarului lipsit de posesiunea lucrului şi care cere restituiea acestuia de la persoana care îl posedă fără a fi proprietar.

67

v. S.G. Longinescu, op.cit., p.281.

379

Proprietarul cere de la cel chemat în judecată tot ceea ce ar fi avut dacă ar fi păstrat lucrul neîntrerupt (fructe, accesiuni, despăgubiri etc.), adică cum omni causa68. În epoca veche, acţiunea în revendicare se desfăşura sub forma sacramentului in rem, iar în perioada clasică, sub forma unui proces cu formulă. Condiţii pentru exercitarea acţiunii rei vindicatio: a) reclamantul să fie proprietar quiritar şi să nu posede lucrul pe care îl revendică; b) pârâtul trebuie să posede lucrul. Totuşi, la sfârşitul perioadei clasice s-a admis revendicarea nu numai împotriva posesorilor ci şi împotriva unui detentor (de exemplu, un chiriaş). Pe timpul împăratului Constantin s-a permis detentorilor să ceară scoaterea lor din cauză şi introducerea autorului lor, adică a aceluia de la care deţineau69. Iustinian a îngăduit introducerea acţiunii în revendicare împotriva celor care nu deţineau lucrul revendicat, drept pedeapsă pentru cel care s-a dat drept posesor, lăsând să se pornească proces contra lui, pentru ca între timp adevăratul posesor să uzucapeze; în fine, acelaşi împărat a permis introducerea acestei acţiuni şi împotriva celui care a încetat prin dol de a mai poseda pentru a nu putea fi chemat în judecată (de exemplu, înstrăinează sau vinde lucrul înainte de litis contestatio)70. Dacă aceste trei condiţii erau îndeplinite, reclamantul câştiga procesul. Cele trei forme de introducere a acţiunii în revendicare: a) Pe timpul procedurii civile a legisacţiunilor, acţiunea în revendicare se intenta sub forma sacramentului in rem. Fiecare parte avea calitatea de reclamant. Fiecare parte 68

v. Dig. 6.1.10. v. I.C. Cătuneanu, op.cit., p.295. 70 v. Dig. 6.1.7. 69

380

rostea formula: aio hanc rem meam esse ex iure quiritium. După pronunţarea acestei formule, părţile se invitau reciproc la depunerea unei sume de bani, numită sacramentum rămânând ca judecătorul să se pronunţe al cărui sacramentum a fost iustum. Judecătorul verifica temeiurile de fapt şi de drept ale acţiunii, iar partea care nu-şi dovedea dreptul pierdea suma depusă (care revenea statului). Judecătorul se pronunţa asupra rămăşagului dar din aceasta nu rezulta o obligaţie directă şi imediată de restituire. Restituirea lucrului revendicat se asigura printr-o promisiune făcută de garanţi, numiţi praedes litis et vindicarum şi care răspundeau personal dacă partea pentru care au intervenit pierdea prinsoarea şi nu restituia lucrul şi fructele. Aceştia erau riguros executaţi de către organele de stat. b) A doua formă de introducere a acţiunii rei vindicatio era per sponsionem. Se pleca tot de la un rămăşag, dar pentru o sumă mică, care nici nu se mai cerea părţii care a pierdut, cu scopul ca sub acest pretext să se judece fondul litigiului; nu mai existau garanţi, ci reclamantul se obliga el singur şi personal să restituie lucrul, dar nu în virtutea obligaţiei in rem, ci pentru că a încheiat o obligaţie verbală care se poate executa printr-o actio ex stipulatu71. c) A treia formă de introducere a acţiunii în revendicare este per formulam petitoriam. Dispare orice urmă de rămăşag. E procedura dreptului clasic. Cel reclamat trebuia să promită în faţa pretorului că va restitui lucrul cu toate accesoriile sale aşa cum va hotărî judecata. Dacă cel chemat nu face această promisiune in iure, întărită cu garanţi, atunci pretorul ordonă prin interdict quem fondum să predea adversarului posesiunea imobilului şi reclamantul era scutit de a continua revendicarea. Dacă bunul era mobil, pretorul acorda reclamantului posesia72. 71 72

v. Dig. 1.2.2.24. v. Dig. 46.7.6.

381

În faza a doua (in iudicio), judecătorul invita pe pârât să restituie lucrul, dacă reclamantul şi-a dovedit dreptul. Dacă pârâtul nu se supunea, judecătorul îl condamna a plăti valoarea procesului fixată de reclamant sub prestarea de jurământ. Dacă nu avea nici o culpă, cel reclamat era condamnat doar la valoarea lucrului. Principalele excepţii care pot fi invocate de pârât:  Exceptio rei venditae et traditae (adică excepţia lucrului vândut şi predat), când pârâtul deţine lucrul pe baza unui contract de vânzare-cumpărare, iar reclamantul ar fi ţinut de o obligaţie de garanţie;  Exceptio doli (o excepţiune de dol), în diferite cazuri şi în special cu privire la unele cheltuieli făcute de posesor;  Exceptio usus fructus (când pârâtul invocă un drept real care îi permite să păstreze posesiunea). Dacă pârâtul a pierdut procesul trebuia să restituie nu numai lucrul dar şi accesoriile acestuia şi în special fructele. Restituirea lucrului consta în remiterea posesiunii. Uzucapiunea împlinită în timpul procesului nu producea efecte juridice fiindcă judecătorul era obligat să aprecieze situaţia părţilor din momentul lui litis contestatio. Dacă lucrul era pierdut sau deteriorat înainte de litis contestatio posesorul de bună credinţă nu mai datora nimic, iar cel care prin dol a încetat să mai posede va fi ţinut pentru dolul său, în cazul pierderii totale a lucrului. Pentru simplele deteriorări provenite din culpă, aprecierea despăgubirii se face in concreto (adică comparând faptul comis cu modul cum pârâtul se poartă cu propriile sale bunuri); pentru acest din urmă caz, la fel răspunde şi posesorul de bună credinţă. Dacă pierderea bunului s-a făcut după litis contestatio, toţi posesorii devin de rea credinţă, răspunzând in abstracto pentru o culpă cât mai mică şi chiar pentru un caz fortuit, pentru restituirea fructelor. Cele percepute înainte de litis contestatio se restituiau numai dacă se mai aflau în patrimoniul posesorului de bună credinţă. 382

Posesorul de rea credinţă, avea o situaţie juridică mai grea, fiind ţinut să restituie toate fructele şi înainte de litis contestatio şi după şi fără vreo distincţie că le-a consumat sau nu, că a omis să le culeagă etc. Pârâtul, în cadrul procedurii formale, avea posibilitatea de a cere reclamantului, printr-o excepţie de dol, restituirea cheltuielilor făcute cu lucrul, cheltuieli al căror cuantum îl stabilea judecătorul73. Şi în acest caz se făcea distincţie după cum pârâtul posesor era de bună credinţă ori de rea credinţă. Pârâtul de bună credinţă (sau posesorul de bună credinţă) avea dreptul să restituie doar cheltuielile necesare (acelea fără de care lucrul ar fi pierit) şi cele utile (cele care au dat lucrului un grad de utilitate şi o valoare mai mare); pentru cheltuielile de lux, voluptuarii aveau dreptul să ridice materialele de înfrumuseţare achiziţionate prin asemenea cheltuieli. Abia spre sfârşitul epocii postclasice posesorul de reacredinţă avea dreptul la restituirea cheltuielilor necesare şi la ridicarea materialelor ce au fost achiziţionate prin cheltuieli utile şi de lux. Situaţia hoţului era cu mult mai rea decât a altor posesori de rea credinţă într-un proces de revendicare. El era responsabil de orice deteriorare; datora toate fructele şi nu avea dreptul la despăgubiri. Era pus în întârziere prin însuşi faptul furtului (fur semper moram facere videtur); rezulta că lucrul era în riscul său chiar înainte de litis contestatio. B. Acţiunea negatorie Era acţiunea proprietarului unui fond tulburat în exerciţiul dreptului său prin faptul că un terţ pretinde că are un drept deservit asupra fondului (de exemplu, un uzufruct, un drept de trecere etc). Deoarece există prezumţia că dreptul de 73

v. P.F. Girard, op.cit., p.396.

383

proprietate e liber de orice sarcini, adversarul era obligat să dovedească existenţa servituţii. Acţiunea era arbitrală. Înainte de condamnatio, judecătorul dispunea încetarea tulburării; dacă erau indicii că tulburarea se va repeta, se putea cere celui reclamat să promită că se va abţine în viitor de la tulburare (cautio de non amplius turbando)74. C. Acţiunea publiciana Se folosea pentru apărarea proprietăţii pretoriene. Era tot o revendicare, dar cuprindea o ficţiune: se presupunea că reclamantul ar fi îndeplinit termenul de uzucapiune. Se cerea îndeplinirea tuturor condiţiilor de uzucapiune (posesie, lucru susceptibil de uzucapiune, justul titlu şi buna-credinţă); cu excepţia termenului care trebuia parcurs, trebuia ca reclamantul să fi posedat măcar un singur moment75. Dreptul roman fiind un drept al acţiunilor, crearea de către pretor a acţiunii publiciene (publiciana in rem actio), a permis şi a premers recunoaşterea drepturilor subiective. În epoca lui Iustinian, această acţiune se mai folosea doar pentru apărarea posesorului de bună credinţă, care a cumpărat de la un neproprietar (a non domino). Acţiunea publiciană nu se putea îndrepta împotriva proprietarului civil fiindcă acesta din urmă avea o poziţie juridică superioară şi îi opunea exceptio justi domini (dacă uzucapientul nu putea, la rândul său, să invoce replicatio rei venditae et traditae – răspunsul lucrului vândut şi predat), arătând deci faptul că proprietarul civil i-a vândut şi predat lucrul76. Dacă şi reclamantul şi pârâtul aveau titlul juridic de la acelaşi non dominus era preferată acea parte care intrase mai întâi în posesiune, conform principiului prior tempore, prior iure (cine a fost primul are mai mult drept). Idem, ibid., p.348 şi Dig. 8.8.12. v. Dig. 7.6. 76 v. Dig. 19.1.31.2. 74 75

384

Dacă fiecare adversar uzucapient dobândea de la diversis non dominus, atunci era preferat acela care se afla în posesia lucrului potrivit principiului in pares causas melior est causa possidentis (în situaţii asemănătoare, mai bună este situaţia posesorului). Acţiunea publiciană putea fi întrebuinţată şi de proprietarul civil, caz în care el nu mai era obligat să-şi dovedească dreptul său când dobândea prin moduri derivate. El invoca ficţiunea că termenul era îndeplinit pentru a cere restituirea lucrului pierdut. Procedura urma ca la rei vindicatio. Problemele restituirii fructelor, accesoriilor şi cheltuielilor făcute de debitor se rezolvau la fel ca la revendicare. D. Alte mijloace de ocrotire a proprietăţii În afară de acţiunile arătate mai sus, proprietarul mai avea la îndemână, pentru apărarea dreptului său, şi alte mijloace: a) Actio ad exhibendum (acţiunea relativă la înfăţişare). Prin această acţiune personală se cere unei persoane să înfăţişeze (exhibere) un lucru pe care-l deţine. De obicei aceasta e o acţiune premergătoare revendicării, introdusă cu scopul de a se convinge că lucrul pe care urma să-l revendice se află sau nu la persoana pe care intenţionează s-o cheme în judecată. b) Acţiunile care reglementează raportul de vecinătate. E vorba de limitări aduse fiecărui proprietar în interesul general. Acţiunea de restabilire a cursului apelor (actio aquas pluviae arcendae); prin aceasta, proprietarul vecin este împiedicat să mărească masa apelor de ploaie care se scurg de pe fondul său pe terenul situat mai jos. Proprietarul fondului inferior poate să ceară refacerea cursului normal al apelor şi repararea daunelor. Împotrivirea la o construcţie nouă (operis novi nuntiatio) consta în aducerea la cunoştinţa vecinului pe cale extrajudiciară de a nu continua o lucrare ce ar putea să aducă

385

prejudicii celuilalt vecin. Pretorul ordona fie dărâmarea lucrării, fie continuarea ei dacă nu era păgubitoare pentru vecin. Chezăşia pagubei eventuale (cautio dauni infecti). Dacă proprietatea cuiva era ameninţată de o construcţie a vecinului, se adresa pretorului cu scopul de a-l sili pe vecin să garanteze că îl va dezdăuna dacă i se va produce vreo pagubă. Refuzul garanţiei ducea la pierderea fondului în folosul persoanei reclamante. Interdictul quod vi aut clam (dacă prin violenţă sau pe ascuns) conferea proprietarului posibilitatea de a sili pe cel care a făcut anumite lucrări cu forţa (vi) sau pe ascuns (clam) în detrimentul său, să repună lucrurile în starea de mai înainte. Ocrotirea proprietăţii provinciale şi peregrine. Proprietăţile provincială şi peregrină erau ocrotite prin acţiuni reale. Aceste acţiuni reale pentru asigurarea intereselor patrimoniale ale diferiţilor proprietari din statul roman, în scopul dezvoltării producţiei de mărfuri şi a comerţului, erau modelate după dreptul proprietarului quiritar sau a celui pretorian. Acţiunile pentru ocrotirea acestor proprietăţi erau acordate de guvernatorii de provincii sau de pretorul peregrin. În cazul proprietăţii provinciale, posesorul de bună credinţă era ocrotit printr-o dublă funcţiune: că timpul uzucapiunii s-a împlinit şi că fondul ar fi italic. În ceea ce priveşte proprietatea peregrină, se aplicau regulile de la proprietatea provincială. Peregrinul nu putea uza de acţiunile cetăţeanului roman, dar cu timpul s-a permis introducerea unor acţiuni delictuale (acţiuni de furturi, pentru stricăciuni) trecându-se în formulă că era cetăţean roman77.

77

v. I.C. Cătuneanu, op.cit., p.261.

386

6. DREPTURILE REALE ASUPRA BUNURILOR STRĂINE IURA IN RE ALIENA

1. Noţiunea de drepturi reale asupra bunurilor altuia Aşa cum am văzut mai înainte, dreptul de proprietate conferă titularului trei prerogative: dreptul de a se folosi de lucru (ius utendi), dreptul de a-i culege roadele (ius fruendi) şi dreptul de a dispune de el (ius abutendi). Există cazuri când unele din aceste prerogative (ius utendi şi fruendi) sunt separate de dreptul de proprietate respectiv, fiind exercitate de alte persoane decât proprietarul. În asemenea situaţii, proprietatea apare ca lipsită de unele atribute, adică este grevată de o servitute. Pe cale de consecinţă, persoana care exercită aceste prerogative are un drept asupra unui lucru al altuia, un ius in re aliena, adică o servitute. În dreptul roman, cu excepţia dreptului de proprietate, toate celelalte drepturi reale poartă denumirea drepturi reale asupra lucrului altuia78. Servituţile sunt drepturi reale constituite fie în folosul unui fond, adică servituţi prediale sau reale, fie în favoarea unei persoane, situaţie în care se numesc servituţi personale. Instituţia servituţilor s-a născut ca urmare a apariţiei proprietăţii private asupra pământului, în interesul utilizării şi exploatării unui teren sau a unei case. Interesul de a exploata

78

v. Dig. 34.4.14.

387

un bun al altuia a impus sarcini asupra altuia, tocmai pentru a uşura realizarea acestui scop79. O perioadă de timp, romanii au confundat dreptul de servitute cu dreptul de proprietate, astfel încât o servitute de trecere pe terenul altuia echivala cu dreptul de proprietate asupra acelui drum, motiv pentru care servituţile prediale rustica erau încadrate în rândul bunurilor mancipi. Din cauza acestei confuzii, servitutea putea face obiectul unei posesiuni. Prin legea Scribonia s-a interzis uzucapiunea servituţilor, pentru că uzucapiunea implica posesiunea unui lucru, în timp ce servitutea fusese elaborată deja ca un drept încorporat ce nu putea fi posedat80. Cele mai vechi servituţi au fost cele de trecere, la care s-au adăugat cele care dădeau dreptul de a lua apă de pe terenul altuia, de a scoate nisip şi var din ogoarele vecine şi servituţile legate de punerea în cultură a ogoarelor, adică servituţile prediale rustice. O dată cu reconstrucţia Romei după incendierea de către gali, au apărut aşa numitele servituţi prediale urbane, destinate unei mai bune utilizări a imobilelor (servitutea de vedere, de picătura streşinii, dreptul de a sprijini zidul unei construcţii pe acela al vecinului etc.) Apariţia acestor servituţi, socotite res nec mancipi, deoarece nu erau legate de cultivarea ogoarelor, a avut drept rezultat schimbarea conceptului juridic de servitute, fiindcă exerciţiul acestor servituţi nu necesita fapte actuale, asemenea celor prediale rustice. Servituţile devin adevărate drepturi, cel puţin cele urbane. În legătură cu servituţile personale se impune precizarea că acestea au apărut din nevoia de a se recunoaşte proprietarilor cele mai variate posibilităţi de a dispune de bunurile lor, prin detaşarea unor prerogative din proprietatea 79 80

v. Cod. 11.59.8. v. Dig. 50.16.86.

388

unor bunuri mobile sau imobile. De exemplu, prin intermediul dreptului de uzufruct, pater familias putea asigura condiţii de existenţă unor persoane, fără a scoate bunurile respective din patrimoniu familiei, constituind numai un drept temporar de folosinţă celor în cauză; sau soţul lăsa prin testament anumite bunuri în folosinţă soţiei căsătorite fără manus şi care nu avea drept la succesiunea bărbatului ei. Celelalte drepturi reale asupra bunurilor altuia au apărut tot datorită unor necesităţi economice şi anume pentru asigurarea intereselor proprietarilor funciari (de exemplu, în cazul emfiteozei sau superficiei) sau ocrotirii creditorilor (de exemplu, în cazul ipotecii şi gajului)81. Servituţile prediale şi personale. Asemănări şi deosebiri Servituţile sunt drepturi reale care conferă anumite prerogative asupra unor bunuri străine, fie în interesul unui fond determinat, fie în interesul unei persoane. Caracterele generale ale servituţilor prediale şi personale sunt: a) servituţile sunt drepturi reale, atât în cazul când sunt prediale, cât şi în cazul când sunt personale, astfel că sunt totdeauna apărate prin acţiuni reale; b) servituţile nu creează obligaţii în sarcina proprietarului bunului aservit (de exemplu, nu poate fi obligat să întreţină drumul pe care se exercită servitutea de trecere). Această consecinţă rezultă din caracterul de dezmembrământ al proprietăţii pe care îl au servituţile. Sarcina impusă fondului aservit constă numai într-o atitudine pasivă, adică titularul fondului grevat trebuie să tolereze un act pozitiv săvârşit de îndrituit (in patiendo), sau să se abţină de la ceva (non facere). Proprietarul bunului grevat nu poate fi obligat să facă ceva (in faciendo consistere neguit); face excepţie servitutea zidului 81

v. Dig. 8.1.15.1.

389

comun, în care caz proprietarul este obligat să ţină în stare bună zidul de sprijin; c) fiind un drept real desprins din dreptul de proprietate, servitutea nu poate fi constituită asupra unui lucru propriu (nemini res sua servit). Servitutea poate exista numai în cazul unor imobile care aparţin la doi proprietari diferiţi. Servitutea este un lucru corporal; d) fiind constituită în favoarea unui fond determinat sau a unei persoane determinate, servituţile nu pot fi înstrăinate şi nici grevate de o altă servitute. Servitutea nu poate fi transmisă, nu poate fi înstrăinată sau grevată cu o altă servitute, potrivit regulii servitus servitutes esse non potest (nu se poate crea servitute din servitute). Deci servitutea servituţii nu este posibilă oricâţi proprietari s-ar succeda; e) servituţile nu se prezumă, ele trebuie dovedite că au fost constituite printr-unul din modurile de naştere a servituţilor. Din acest caracter rezultă că: folosirea unei treceri nu înseamnă că s-a constituit o servitute; servitutea trebuie să fie utilă fiindcă restrângerea dreptului de proprietate al cuiva nu poate fi legitimată decât de un interes vădit al beneficiarului; f) servituţile sunt indivizibile, cu excepţia uzufructului. Ele există în folosul şi sarcina terenurilor învecinate în întregime, iar nu în folosul sau sarcina părţii individuale a unuia din coproprietari; prin exercitarea servituţii numai de unul din coproprietari, s-ar exercita dreptul real în întregime. Pomponiu spunea că usus erorum (al servituţilor rurale) indivisus est. În caz de coproprietate, toţi coindivizii trebuie să-şi dea consimţământul pentru înfiinţarea unei servituţi în profitul ori în sarcina fondului comun. Caractere comune numai servituţilor prediale: a) servitutea predială are un caracter perpetuum, adică durează atâta vreme cât durează şi imobilul. Obligaţia şi dreptul de servitute, la moartea proprietarului celor două fonduri –

390

dominat şi aservit – trec la moştenitorii acestora 82 . Din caracterul perpetuum rezultă că servituţile prediale nu pot fi constituite până la un termen sau sub condiţie. Terenul şi nevoile cultivării lui fiind permanente, se impune ca şi servitutea să fie permanentă (pretorul a admis totuşi unele servituţi prediale limitate în timp, prin folosirea unei excepţii de doi ani, când titularul o exercita contrar înţelegerii părţilor). O altă consecinţă care rezultă din caracterul perpetuum o constituie existenţa în permanenţă a unei cauze care să reclame folosirea fondului servit. Ea trebuie să aibă o calitate naturală şi permanentă care să îngăduie exercitarea servituţii; b) servituţile prediale acordă prerogative care nu pot depăşi nevoile şi interesele fondului dominant, pe când cele personale pot oferi prerogative mult mai largi; c) servituţile prediale presupun două imobile, care trebuie să fie învecinate sau cel puţin apropiate pentru a permite exercitarea servituţii în favoarea fondului dominant. Cele personale pot avea ca obiect şi un lucru mobil. A. Servituţi prediale Acestea presupun cu necesitate două fonduri: unul în folosul căruia există servitutea, numit fond dominant şi altul de servitute, numit fond aservit83. Servituţiile prediale folosesc numai nevoilor economice ale fondului şi nu proprietarului acestuia. De aceea îngăduinţa dată proprietarului fondului învecinat de a se plimba, ori de a culege fructele de pe terenul vecin poate constitui o servitute personală sau un drept de creanţă, iar nu o servitute predială. Fondurile trebuie să fie vecine, iar servituţile să se exercite cu caracter permanent. De exemplu, nu poate exista o

82 83

v. Dig. 33.2.2. v. I.C. Cătuneanu, op.cit., p.266.

391

servitute asupra unei cisterne de apă care ar putea seca, ci numai asupra unui debit de apă permanent sau periodic, dar regulat. Servituţile prediale s-au împărţit, în raport cu împrejurarea dacă fondul dominant are sau nu clădiri pe suprafaţa sa, în rustice şi urbane. Dacă imobilul este o casă, vom avea o servitute urbană indiferent unde s-ar afla acea casă; dacă imobilul dominat este un teren, vom avea o servitute predială rustică, chiar dacă terenul este situat într-un oraş. Principalele servituţi din dreptul roman erau: – iter, adică dreptul de a trece pe terenul altuia călare sau pe jos; – actus, adică dreptul de a trece cu turmele şi animalele de povară pe terenul altuia; – via, dreptul de a trece cu căruţa pe fondul altuia; – ius pascendi, a trece cu animalele la păscut pe terenul altuia; – servitus altius tollendi, pe baza căreia proprietarul putea ridica zidul mai sus decât era vechea clădire; – servitus oneris ferendi, era servitutea de a purta o greutate (a întreţine bine zidul pe care se sprijină o construcţie a vecinului); – servitus aquae hanstus, era dreptul de a scoate apă de pe pământul altuia; – servitus aquaductus, era dreptul de a trage apa prin fondul aservit. Dintre servituţile urbane, cea mai veche este aceea de scurgere a apelor murdare (cloaca), la care s-a adăugat scurgerea apelor de ploaie de la casa vecină. B. Servituţi personale Servitutea personală era un drept real asupra lucrului altuia inseparabil legat de persoană. Ea putea greva şi un bun mobil Aceste servituţi nu durează atâta timp cât există bunul, ci dispar o dată cu moartea titularului dreptului. Servitutea

392

personală nu este perpetuă, ci esenţialmente temporară şi în favoarea unei persoane determinate individual. Servituţile personale sunt: – usus – dreptul de a se folosi de lucrul altuia; – habitatio – dreptul de a locui într-o casă; – operae – serviciile aduse de un sclav sau animal altei persoane decât stăpânului său; – usufructus – dreptul de a folosi un lucru şi de a-ţi însuşi fructele produse de el. Usufructul Uzufructul este cea mai importantă servitute personală, celelalte fiind variante ale acesteia. Uzufructul este dreptul de a te folosi de lucrurile altuia şi de a le culege substanţa (usufructus est ius alienis rebus utendi, fruendi, salva rerum substantia). Această definiţie a jurisconsultului Paul a fost preluată de Iustinian şi îşi găseşte locul şi în legislaţiile moderne84. Uzufructul presupune două persoane: proprietarul lucrului grevat numit nud proprietar (nudum dominium) şi titularul dreptului numit uzufructuar. Aşa cum am arătat la dobândirea fructelor, uzufructuarul dobândeşte fructele prin percepţie, ceea ce înseamnă că: dacă uzufructul a încetat mai înainte de culegerea recoltei, moştenitorii nu au dreptul la recolte, ci nudul proprietar; dacă uzufructul se deschidea înainte de culegerea recoltelor, dreptul de a culege aparţine uzufructuarului85. Uzufructul nu poate fi înstrăinat ca drept, ci numai în exercitarea lui, pentru o perioadă mai scurtă ca cea a acestui drept viager. Caracterele uzufructului: uzufructul poate avea ca obiect fie un bun imobil, fie mobil, dar lucruri corporale iar nu drepturi; uzufructul avea ca obiect un bun neconsumabil; 84 85

v. Dig. 7.1.1. v. Dig. 7.1.2.

393

uzufructuarul nu putea să consume lucrul ori să-l înstrăineze pentru că el nu avea decât ius utendi et fruendi (drept de folosinţă şi de culegere a fructelor). Obligaţiile uzufructuarului. Deoarece dreptul de uzufruct este un drept real, distinct de dreptul de proprietate, părţile (uzufructuarul şi nudul proprietar) nu au obligaţii unul faţă de celălalt86. În situaţia în care uzufructuarul ar fi comis un delict în dauna nudului proprietar, el va răspunde potrivit regulilor răspunderii civile delictuale. Între aceste persoane există doar obligaţia de non facere (a nu face), adică să nu se stânjenească unul pe altul. De remarcat faptul că pretorul a reglementat o promisiune de garanţie contra uzufructuarului prin care i s-a impus acestuia să se folosească de lucrul grevat cu un vir bonus (bun tată de familie) şi că îl va restitui la sfârşitul uzufructului. Obligaţia de restituire trecea la moştenitori. Această garanţie era luată în prezenţa unor chezaşi şi se numea cautio usufructuariae (garanţia uzufructului). În conformitate cu această promisiune de garanţie, uzufructuarul trebuia să cultive ogoarele, să repare imobilele, să plătească impozitele, să replanteze via, etc. Uzufructuarul avea o răspundere in abstracto, fiind ţinut pentru culpa oamenilor pe care îi folosea la munci chiar şi pentru o culpă de omisiune cât de mică. Ca un bun gospodar, uzufructuarul trebuia să păstreze destinaţia principală a lucrului. De exemplu nu putea să transforme un parc într-o grădină de zarzavat, deşi prin aceasta ar mări veniturile fondului. Pentru a constata starea lucrului dat în uzufruct, nudul proprietar şi uzufructuarul erau obligaţi să întocmească un inventar. Uzufructul este singura servitute care se poate constitui chiar asupra unei părţi indivize dintr-o coproprietate, 86

v. Dig. 33.2.6.

394

urmând ca celelalte cote părţi să rămână libere de orice sarcină. Quasi usufructul este un drept real de uzufruct care se purta asupra unui bun consumptibil. La început, acest drept nu a fost admis deoarece uzufructuarul nu putea să păstreze nealterată substanţa lucrului respectiv87. În epoca imperială a crescut foarte mult valoarea şi importanţa bunurilor mobiliare. Pentru ca aceste bunuri să poată fi lăsate prin testament, fie în totalitate, fie în cote-părţi, s-a îngăduit constituirea asupra acestor lucruri a unui drept real care seamănă foarte mult cu uzufructul dar care nu permite păstrarea substanţei lucrului. Acest drept s-a numit quasi-usufruct. El se deosebeşte de uzufruct, având unele trăsături proprii şi anume: quasi-uzufructuarul, fiind proprietar asupra lucrului, îl poate înstrăina, vechiul proprietar rămânând doar cu un drept de creanţă; quasi-uzufructuarul are obligaţia de a restitui bunuri de aceeaşi cantitate şi calitate, iar nu aceleaşi lucruri fiindcă le-a consumat; pentru restituirea lucrului, proprietarul are la îndemână o acţiune reală, în cadrul uzufructului, iar în cazul quasi-uzufructului o acţiune personală; problema riscului pieirii fortuite a lucrului se rezolvă diferit deoarece quasi-uzufructuarul având proprietatea lucrului, regula res perit domino (lucrul pierit e al stăpânului) devine res perit debitori (lucrul pierit e al debitorului).

Usus Este o servitute personală care constă în dreptul de a folosi lucrul şi de a-i culege roadele în limitele nevoilor personale88. Jurisprudenţa romană avea tendinţa de a lărgi drepturile uzuarului. S-a admis ca uzuarul să poată culege fructele în măsura necesităţilor sale şi ale familiei sale; poate primi 87 88

v. Dig. 7.5.7. v. Dig. 7.1.70.81.

395

oaspeţi străini alături de el să locuiască casa, dar nu poate închiria şi nici ceda dreptul său real. Dreptul pretorian a impus beneficiarului o cautio usuaria (garanţie a uzului) pentru a se asigura proprietarul în ceea ce priveşte întreţinerea lucrului şi restituirea lui.

Habitatio şi operae Habitatio este dreptul de a locui casa altuia, iar operae consta în dreptul la serviciile sclavilor sau animalelor lăsate beneficiarului prin testament. Dreptul de habitatio nu se stingea prin non usu (neuz) şi nici prin capitis deminutio (pierderea capacităţii) a titularului. Dreptul la operae trece chiar la moştenitorii legatului89. Constituirea servituţilor Servituţile prediale rustice, fiind strâns legate de agricultură, erau considerate bunuri mancipi, astfel că dobândirea lor se realiza prin mancipaţiune şi celelalte moduri de drept civil90. Servituţile prediale urbane erau considerate res nec mancipi şi se dobândeau prin in iure cessio. Servituţile personale se constituiau în majoritatea cazurilor prin legat. Cu ocazia partajului, prin adiudicatio, judecătorul putea să atribuie cu ocazia partajului, unei părţi nuda proprietate, iar celeilalte uzufructul. Prin usucapio s-au putut dobândi servituţi până la apariţia legii Scribonia, care a desfiinţat acest mod de drept civil. Când se folosea mancipaţiunea şi in iure cessio, servitutea se putea constitui fie direct (spre exemplu, dobânditorul spunea „afirm că am un drept de trecere pe fondul Cornelian”), fie indirect cu ocazia unei vânzări (când vânzătorul 89 90

v. Dig. 4.5.10. v. Dig. 12.2.22.3.

396

îşi reţinea pentru sine dreptul de trecere pe terenul înstrăinat). În asemenea cazuri, dobânditorul afirma solemn, când primea lucrul, că fondul este al său, mai puţin dreptul de trecere. Asupra fondurilor provinciale nu se puteau constitui servituţi în conformitate cu regulile dreptului civil, astfel că se foloseau pacte şi stipulaţiuni (pacta et stipulationes). Pactul era un contract neformal de naştere a unei servituţi, iar stipulaţiile erau clauze penale care întăreau exerciţiul de fapt al servituţii. Servituţile se puteau constitui şi tacit, în ipoteza în care proprietarul unui fond îngăduia unui terţ exerciţiul unei servituţi (patientia et usus – răbdare şi folosinţă), a cărei ocrotire o asigura dreptul pretorian, sub forma unei tradiţiuni. În perioada imperiului, pretorul a admis şi alte moduri de constituire a servituţilor şi anume, printr-un fel de uzucapiune. Astfel, printr-o acţiune utilă, cel care a exercitat, chiar fără just titlu şi bună credinţă, o servitute timp de 10 ani între prezenţi şi 20 de ani între absenţi, dobândea servitutea, dar cu condiţia ca exerciţiul servituţii să nu fi fost realizat vi (cu violenţă), clam (pe ascuns) sau precario (provizoriu)91. Pe timpul împăratului Iustinian, ca o consecinţă a dispariţiei deosebirilor de regim juridic dintre fondurile italice şi provinciale, au dispărut mancipatio şi in iure cessio, ca moduri de dobândire a servituţilor, iar pactele şi stipulaţiile au căpătat o largă aplicaţie. Stingerea servituţilor Modurile de stingere a servituţilor sunt destul de numeroase, îndeosebi pentru cele personale. Există moduri generale de stingere ale tuturor servituţilor şi moduri speciale de stingere numai a unora dintre ele. a) Moduri generale de stingere a servituţilor erau: – dispariţia obiectului asupra căruia exista servitutea; dispariţia obiectului era de două feluri: materială (de exemplu, 91

v. Cod. 7.23.12.4.

397

terenul aservit a fost inundat) şi juridică (de exemplu, sclavul a fost dezrobit sau terenul aservit a devenit res sacra – lucru sacru)92; – confuziunea avea loc atunci când calităţile de titular al servituţii şi de proprietar al obiectului grevat se reunesc în aceeaşi persoană. În aceste cazuri, servitutea dispare potrivit principiului nemini rea sua servit (nimeni nu poate constitui o servitute asupra propriului lucru); – consolidarea era o aplicaţie a confuziunii şi consta în dobândirea de către uzufructuar a nudei proprietăţi; – renunţarea la servitute de către titularul servituţii personale sau a proprietarului imobilului dominat în cazul servituţilor prediale; – încetarea prin voinţa părţilor. Era un act simetric faţă de modul juridic de constituire. Astfel, era o remancipatio, pentru servituţile care au fost constituite prin mancipare; dacă servitutea a fost constituită prin in iure cessio, renunţarea trebuia să aibă loc prin iure cessio. În acest caz, proprietarul afirma inexistanţa servituţii, iar titularul servituţii nu îl contrazicea. În epoca clasică a dreptului roman, servituţile se puteau stinge printr-un simplu pact şi prin acordarea unei excepţii de dol proprietarului lucrului aservit. b) Modurile speciale de stingere a servituţilor erau: – dispariţia titularului servituţii personale; – servituţile personale şi cele prediale rustice se puteau stinge prin nefolosirea lor într-un anumit interval de timp, ca la uzucapiune (un an dacă lucrul grevat era bun mobil şi doi ani dacă era imobil). Iustinian a modificat aceste termene, stabilind trei ani pentru mobile şi 10 ani sau 20 de ani pentru imobile93. – uzucapiunea libertăţii (usucapio libertatis). Servituţile prediale urbane se stingeau prin stabilirea unei situaţii contrare 92 93

v. P.F. Girard, op.cit., pp.376-379. v. I.C. Cătuneanu, op.cit., p.273.

398

exerciţiului servituţii făcute de proprietarul fondului aservit, cum ar fi astuparea unei ferestre ori ridicarea unui zid peste înălţimea permisă. Dacă titularul vecin a tolerat, nu a protestat în tot timpul uzucapiunii (timp arătat în alineatul precedent), servitutea era stinsă. Termenele începeau să curgă de la data când proprietarul grevat făcea un act contrar exerciţiului servituţii94. Apărarea servituţilor În vederea apărării dreptului său, titularul servituţii avea la îndemână o acţiune reală care se asemăna cu revendicarea (vindicatio servitutis) pe care o îndrepta împotriva proprietarului lucrului grevat; mai dispunea de o acţiune negatorie, de o acţiune utilă confesorie şi de o acţiune prohibitorie95 . a) Vindicatio servitutis (revendicarea servituţii), începând din epoca postclasică, a fost numită actio confessoria de către juriştii împăratului Iustinian întrucât era menită să ducă la recunoaşterea unui drept. Ea a fost acordată, pe cale utilă, şi superficiarilor, emfiteoţilor şi creditorilor gajişti. Această acţiune nu putea fi introdusă decât de titularul civil al servituţii pe calea sacramentului in rem, apoi prin sponsio şi prin formula posesorie sau arbitrală. Această acţiune se putea introduce chiar dacă titularul servituţii avea exerciţiul acesteia, fiindcă esenţial era că pârâtul i-a tulburat exerciţiul servituţii. Acţiunea urmărea repunerea părţilor în situaţia anterioară tulburării şi despăgubirea titularului servituţii. Pârâtul condamnat era obligat să dea şi o cautio non amplius turbando, adică să dea chezaşi că nu va tulbura în viitor pe titularul servituţii.

94 95

v. S.G. Longinescu, op.cit., pp.183-184. v. Dig. 7.6. şi Dig. 8.5.

399

b) Acţiunea negatorie era acţiunea prin care titularul dreptului de proprietate al unui lucru contesta dreptul la servitute afirmat de către o altă persoană. Această acţiune se deosebeşte de acţiunea în revendicare şi de cea confesorie fiindcă în acţiunea negatorie reclamantul afirmă dreptul său de proprietar liber de orice sarcină asupra lucrului. Această acţiune se putea introduce chiar dacă pârâtul nu mai exercita ori promitea că nu va mai tulbura pe proprietar sau că va restitui bunul. c) Acţiunile utile. Dacă servituţile erau create printr-un mod pretorian, sancţiunea era făcută prin acţiunea confesorie utilă, care îndeplinea funcţia acţiunii confesorii din cadrul modurilor civile de constituire. d) Acţiunea prin care proprietarul se opunea ca titularul servituţii să se folosească de un lucru era acţiunea prohibitorie. Această acţiune se folosea când pârâtul invoca o servitute pretoriană (spre deosebire de acţiunea negatorie folosită pentru servituţile constituite prin moduri de drept civil).

C) Superficia Superficia este dreptul unei persoane de a folosi o construcţie zidită de ea pe terenul altuia, teren închiriat pe termen lung, cu autorizaţia proprietarului96. Acest drept a apărut la sfârşitul perioadei republicane din cauza crizei de locuinţe din secolul II î.Hr., când statul a fost nevoit să permită particularilor să edifice construcţii pe terenurile virane dintre case. Superficiarul poate vinde, dona, lăsa prin testament dreptul său, ipoteca, greva de servituţi etc.

96

v. Dig. 43.18.

400

În caz de tulburare a dreptului său, superficiarul avea un interdict special, precum şi toate interdictele posesiei, fiindu-i pe deplin recunoscută calitatea de posesor civil. Ca o recunoaştere a proprietăţii străine, superficiarul plătea nudului proprietar o dare numită solarium sau pensio. Proprietarul fondului lăsa constructorilor folosinţa nelimitată a clădirilor ridicate, astfel că nu putea invoca principiul superficies solo cedit. După aceea, superficia a trecut din dreptul public în dreptul privat, aceste contracte încheindu-se şi de alţi proprietari (nu numai de stat), din necesitatea de a se soluţiona criza acută de locuinţe de la Roma (mai ales după incendierea acesteia petrecută în timpul lui Nero). Proprietarul lucrului asupra căruia se exercita superficia avea împotriva superficiarului o acţiune în revendicare, pe care cel chemat în judecată o putea paraliza printr-o acţiune in factum. D) Emfiteoza Este un drept real care rezulta din contractul de emfiteoză, sancţionat de către împăratul Zeno ca o convenţie specială97. Potrivit prevederilor acestui contract, împăratul arenda unei persoane numită emfiteot un teren al său necultivat, pentru a-l cultiva şi a-i culege fructele, în schimbul unei dări anuale în bani, numită canon98. Denumirea de emphiteosis datează din secolul al II-lea d.Hr. La început, emfiteoza consta exclusiv într-o arendare perpetuă a domeniilor imperiale, apoi a fost extinsă şi la terenurile particulare, ca urmare a decăderii economiei agrare. Datorită numeroaselor războaie, marii proprietari care deţineau 97 98

v. Dig. 6.3 şi Cod. 4.66. v. Dig. 39.4.10 §1.

401

enorme suprafeţe de pământ necultivate au fost nevoiţi, în scopul de a-i cointeresa pe cultivatori, să concesioneze în mâinile acestora, pe termen foarte lung sau chiar perpetuu, anumite bucăţi de teren. Emfiteoza se deosebea de uzufruct prin mai multe caractere specifice: emfiteoza era un drept alienabil şi transmisibil, pe când uzufructul nu; emfiteotul dobândea proprietatea fructelor prin separatio, înainte de a fi luat în primire, pe câtă vreme uzufructuarul dobândea fructele prin perceptio; emfiteotul era un posesor civil apărat prin interdicte, în timp ce uzufructuarul era un simplu detentor; emfiteotul avea la îndemână şi acţiunile utile acordate nudului proprietar. De remarcat faptul că, dacă se putea înstrăina dreptul de emfiteoză, cu atât mai mult putea fi dat în uzufruct, ipotecat sau transmis printr-un legat. Proprietarul putea să desfiinţeze emfiteoza, atunci când emfiteotul nu plătea darea stabilită (canon), exercitând aşa numitul ius privandi (dreptul proprietarului). Acest drept de reziliere îl exercita dacă emfiteotul nu a plătit redevenţa la timpul stabilit prin contract, sau timp de trei ani, după reglementarea dată de Iustinian. Dacă emfiteotul îşi scotea dreptul la vânzare, proprietarul avea un drept de preemţiune, iar dacă nu făcea uz de el, primea o cotă de 2% din preţul încasat de înstrăinător99.

Fragmente din Institutiones, Gaius, Ed. Academiei, Bucureşti, 1982, Traducere, studiu introductiv, note şi adnotări de AUREL N. POPESCU - doctor în drept Bunuri

99

v. Cod. 4.66.3.

402

2. Astfel că o cât mai cuprinzătoare clasificare a lucrurilor (res) le împarte pe acestea în două; în adevăr, unele ţin de dreptul divin, altele de dreptul uman. 3. De drept divin sunt, de pildă, lucrurile sacre şi cele religioase. 4. Sunt sacre acelea care au fost hărăzite zeilor de sus; religioase, cele care au fost abandonate zeilor mani. 5. Sacru este acel lucru care a fost consacrat ca atare printr-o hotărâre a poporului roman, de pildă printr-o lege sau un senatusconsult, aduse în acest scop. 6. Religios facem să devină un lucru prin simpla noastră voinţă, când îngropăm un mort într-un teren al nostru, bineînţeles, numai dacă funeraliile acelui mort cădeau în sarcina noastră. 10. Acele lucruri care ţin de dreptul uman sunt bunuri sau publice sau private. 11. Publice sunt cele socotite că nu fac parte din patrimoniul unuia sau altuia (nullius), în adevăr, ele sunt socotite a fi proprietatea colectivităţii însăşi. Private sunt acelea care aparţin, individual, fiecăruia din oameni. 12-13-14. În afară de acestea, bunurile sunt unele corporale, altele incorporale. Corporale sunt acelea care pot fi atinse, precum un fond, un sclav precum şi alte nenumărate lucruri. Incorporale sunt cele care nu pot fi atinse, cum ar fi cele care constau dintr-un drept, precum un drept de succesiune şi obligaţiunile în orice fel ar fi contractate. Tot incorporabile sunt şi servituţile (iura) asupra fondurilor urbane şi rurale. 14. Unele bunuri sunt res mancipi, altele sunt res nec mancipi. Mancipi sunt, de pildă, fondurile de pământ de pe teritoriul italic … la fel şi servituţile prediale rurale. Servituţile prediale urbane sunt, într-adevăr, nec mancipi. După cum tot nec mancipi sunt şi fondurile stipendiare şi tributare.

403

19. În adevăr, res nec mancipi devin de plin drept ale altuia chiar numai prin simpla traditio, bineînţeles dacă sunt corporale şi se pretează deci la traditio. 22. Res mancipi, în schimb, sunt cele care se transmit altuia prin mancipaţiune, de unde le vine şi numele de res mancipi. 24. In iure cessio are loc în modul următor: cel căruia i se cedează in iure un bun vine în faţa unui magistrat al poporului roman, fie pretorul, fie în provincie guvernatorul provinciei, şi ţinând mâna pe obiect, rosteşte următoarele: Eu declar că acest sclav este al meu după dreptul quiriţilor. Apoi pretorul întreabă pe cel care cedează dacă contrarevendică sau nu; dacă acela arată că nu sau tace, pretorul atribuie obiectul celui care l-a revendicat; această procedură poartă numele de legis actio. 32. Cum însă uzufructul poate fi constituit şi asupra sclavilor şi în general asupra animalelor, noi trebuie să înţelegem că uzufructul asupra acestora poate fi constituit şi în provincii, prin in iure cessio. 41. Dacă însă nici nu ţi-am mancipat şi nici nu ţi-am cedat in iure un res mancipi, ci numai ţi l-am remis prin simpla traditio, bunul va intra în posesiunea ta, iar mie îmi va rămâne mai departe proprietatea, conform dreptului quiriţilor, până ce, prin posesiune, îl vei uzucapa tu. Îndată însă ce termenul de uzucapiune s-a împlinit proprietatea începe a-ţi aparţine de prim drept, adică lucrul a devenit al tău, atât în proprietatea bonitară, cât şi în cea quiritară, întocmai ca şi cum ţi-ar fi fost mancipat sau cedat in iure. 42. Uzucapiunea asupra bunurilor mobile expiră după un an, iar asupra fondurilor şi clădirilor, după doi ani; aşa s-a prevăzut în Legea celor XII Table. 66. Şi totuşi, după dreptul natural devin ale noastre nu numai bunurile care ne-au fost transmise prin traditio, ci şi acelea pe care le-am dobândit prin occupatio, ca unele ce nu

404

aparţinuseră mai înainte nimănui; atare bunuri sunt toate cele surprinse pe uscat, în apă sau în văzduh. 80. Trebuie să atragem acum atenţia că nici femeia şi nici pupilul nu pot înstrăina res mancipi, fără încuviinţarea tutorelui; în schimb, pe acelea nec mancipi femeia le poate într-adevăr înstrăina, pe când pupilul, nu. 86. Putem dobândi nu numai prin noi înşine, ci şi prin aceia pe care îi avem sub potestas, manus sau în mancipium; la fel, prin sclavii asupra cărora avem un drept de uzufruct şi tot prin oamenii liberi şi sclavii altora, pe care-i posedăm cu bună-credinţă. 96. În fine, mai trebuie menţionat că celor ce se găsesc sub potestas, manus sau în mancipium, nu le poate fi transmis nimic prin in iure cessio; în adevăr, de vreme ce nimic nu poate fi al lor propriu, este de la sine înţeles că aceste persoane nici nu pot revendica ceva prin ele înseşi, pretinzând, in iure, că ar fi al lor propriu.

405