Recenzie Mediaș Frătean Alex [PDF]

Zitiervorschau

Frătean Alexandru

Istorie, An

III

Recenzie -Monumentele Medievale din MediașEugenia Greceanu

Statutul istoriei în lumea academică a fost dezbătut cu numeroase ocazii de-a lungul timpului- părerile pro și contra potrivirii acesteia în matrițele specifice ale registrului științific (având o metodologie specifică, norme/criterii care trebuie respectate în actul cercetării) variind în funcție de direcția de abordare a subiectului. Este clar astăzi faptul că cercetarea istorică are un caracter științific mai ales prin numeroasele contribuții tehnologice care vin să completeze ceea ce documentul scris „a omis” să consemneze sau să releve ceea ce arheologii nu pot interpreta. În aceeași măsură normele metodologice specifice au căpătat cu timpul o rigurozitate care face azi posibilă comparația dintre acțiunea descifrării/transcrierii/interpretării unui document vechi de sute de ani și procesul descompunerii chimice a unor substanțe într-un laborator de chimie (desigur păstrând proporțiile). Totuși chiar și în aceste condiții nu putem să nu observăm faptul că istoria a avut tot timpul un oarecare grad de subiectivitate – mai accentuat sau mai vag – acesta având ca și cauze chestiuni dintre cele mai străine studiului istoric. Astfel aspectele de ordin social și politic i-au făcut pe unii să caute dovezi pentru a ajunge la concluzii deja de dinainte stabilite. În contextul emergenței noilor state naționale, regiunile multietnice și-au văzut împărțit trecutul în bucăți, fiecare bucată fiind învelită într-un steag național. Un astfel de caz îl avem în Transilvania unde pentru mai bine de 100 de ani – scrisul istoric s-a dezvoltat pe paliere separate. Istoriografiile maghiară, săsească și românească au reușit arareori să conveargă în ceea ce privește tematicile abordate iar când s-a întâmplat acest lucru -s-a întâmplat tot în vâltoarea unor evenimente politice importante. Cu timpul însă, aceste bariere au devenit mai permeabile astfel că începând cu secolul XX observăm mici „intruziuni” reciproce ale elementelor care până atunci fuseseră atât de bine separate. Un exemplu de concludent de pionierat în această abordare este și lucrarea Eugeniei Greceanu care se apleacă (în limitele posibile perioadei în care scrie)

asupra trecutului unui oraș eminamente săsesc (prin cultură și chiar din punct de vedere etnic până nu demult) aducând o contribuție importantă pentru ceea ce mai târziu va deveni încet încet o obișnuință – tratarea unui subiect de istorie a sașilor de către un român și nu numai. Eugenia Greceanu, a fost o arhitectă specializată în restaurarea de monumente – aplecându-se în special asupra proiectelor din extracarpatic. A scris în jur de 70 de lucrări tratând subiecte de istoria artei sau de istorie culturală – fiind unul dintre cele mai active personaje în sfera salvării patrimoniului în epoca comunistă și ulterior. Așa cum a povestit și dânsa – cariera sa profesională i-a fost modelată de intervenții independente de voința sa. Fiind o mare iubitoare de limbi străine, istorie și literatură – opțiunile pentru carieră i-au fost limitate de familie la sfera profesiunilor practicate deja în interiorul acesteia. Între medicină și arhitectură a ales arhitectura fiindu-i mai apropiată de adevăratele sale interese. Deși se născuse în București a manifestat o fascinație pentru orașele medievale săsești din Transilvania hotărând să se dedice studiului acestora – orașele medievale extracarpatice părându-i-se mai mult a semăna cu nimic altceva decât cu niște sate mai mari. La începutul anilor 70’ însă – o adoua intervenție din afară în va marca parcursul profesional. Îi va fi interzis de către regim să mai publice și să cerceteze orașe din Transilvania fiind obligată sa se dedice satelor mai mari de care fugise inițial. Printre lucrarile sale se numără La structure urbaine médiévale de la ville de Roman sau Un problème actuel: l’urbanisme médiéval en Roumanie dar și proiecte de restaurare importante ca Cetatea Râșnovului, Casa Hirscher din Brașov sau mănăstirea Cotmeana. Cartea scrisă de Eugenia Greceanu – Monumente medievale din Mediaș- publicată la editura Meridiane în anul 1968 aduce pentru prima dată în istoriografia românească o trecere în revistă succintă a istoriei și a monumentelor orașului Mediaș. De fapt, acest tip de lucrări reprezintă prima încercare concretă a istoriografiei române de a înțelege și ilustra patrimoniul istoric și trecutul sașilor în sine – urmând ca apoi să apară contribuții mai aprofundate legate de meșteșuguri, comerț sau relațiile orașelor săsești cu entitățile politice românești extracarpatice și nu numai. Regăsim deci în conținutul lucrării Eugeniei Greceanu elemente ce țin în marea lor majoritate de comunitatea săsească a Mediașului – desigur având ocazional anumite interpretări specifice direcției istoriografice în care este scrisă lucrarea. Monumente medievale din Mediaș poate fi considerată pentru perioada anilor 60’-80’ una dintre cele mai cuprinzătoare lucrări în limba română cu privire la istoria orașului -fost sediu

scăunal și centru al unei zone viticole celebre în Europa începând cu secolul XVI. Deși putem identifica cu ușurință elemente ale narativei oficiale a regimului mai ales în capitolele referitoare la istoria orașului propriu-zisă – totuși per total lucrarea păstrează un discurs echilibrat și analitic vizând date și fapte istorice relevante pentru comunitate fără să încerce să lege toate realizările săsești de o exploatare a elementului românesc băștinaș – eliberându-se așadar (nu de tot) de o narativă specifică -dominantă a discursului istoriografic românesc cu privire la sașii ardeleni. Acum, la mai mult de 50 de ani de la publicare, deși contribuțiile pe acest palier istoriografic sau multiplicat și au fost aprofundate și teme mai puțin cuprinzătoare dar mut mai specificelucrarea Eugeniei Greceanu rămâne un reper pentru istoria locală a orașului Mediaș având meritul de a deschide calea unor abordări profesioniste a istoriei celuilalt în contextul unui regim care punea preț tot mai mult pe elementul autohton dându-i acestuia o statură dominantă din punct de vedere moral și numeric dar și o existență milenară nestrămutată care o legitima în plus față de popoarele conlocuitoare. Cartea este structurată în șapte capitole plus lista bibliografică și un set bogat de imagini care se întinde pe mai bine de 40 de pagini. De asemenea observăm și un număr relativ mare de planuri vechi ale orașului dar și planuri ale celor mai importante zone și edificii ale Mediașului (Piața medievală actualmente Regele Ferdinand I, Castelul și Biserica Parohială). În primul capitol, Pagini de istorie social-politică avem de a face cu o prezentare în linii mari a istoriei social politice a orașului. Sunt menționate urme ale locuirii zonei încă din Antichitate, este ilustrată integrarea teritoriului transilvan în Regatul Maghiar, dar și aspecte cronologice importante cum ar fi prima mențiune documentară a orașului (1267), anii relevanți ai metamorfozei așezării dintr-un târg nu cu mult mai mare decât așezări ca Biertan, Șeica Mare sau Richiș la statutul de centru indiscutabil al regiunii în a doua jumătate a secolului al XVI-lea. De asemenea este abordată și perioada modernă, revirimentul catolicismului în oraș după reconquista habsburgică dar și contextul sângeros al revoluției/războiului civil de la 1848 în urma căruia unul dintre cele mai importante personaje istorice la nivel local – Stephan Ludwig Roth își pierde viața. Al doilea capitol Organizarea internă și viața cotidiană surprinde în primul rând sistemul de administrare specific al orașelor ardelene constând dintr-un Sfat (12 membri -la Mediaș atestat doc în 1508) si ulterior și dintr-o adunare a bătrânilor (centumvirat) care alegea senatorii și primarul. Sistemul de taxe era unul precis iar acesta nu se oprea doar în interiorul zidurilor orașului ci era stabilit pentru toți locuitorii Celor Două Scaune. Sunt surprinse de

asemenea și detalii relevante în legătură cu năpastele și calamitățile care au lovit așezarea de-a lungul timpului de la boli (ciuma) și până la incendii devastatoare. Capitolul Viața culturală trece în revistă personalitățile relevante ale orașului la nivel de Ev Mediu târziu și Epocă Premodernă dar schițează și istoricul instituțiilor de învățământ locale care deși apar menționate pentru prima dată doar în secolul XVI- sunt cu siguranță mai vechi cu cel puțin un secol. Evoluția centrului istoric urmărește dpdv topografic și edilitar parcursul așezării de la fortificațiile din jurul bisericii parohiale asemănătoare satelor din sudul și centrul Transilvaniei până la ridicarea zidurilor de incintă ale orașului. Monumentele istorice din Mediaș este un capitol -dicționar în care monumentele sunt luate pe rând și abordate succint. De la Biserica Sf.Margareta, la Casa Schuller și până la scara acoperită care precede intrarea în Castel – toate își găsesc o expunere pertinentă și o analiză conformă cu cele mai recente date aflate la dispoziție până la momentul redactării lucrării sale. Cetatea orașului este un capitol în stilul celui precedent în care Eugenia Greceanu descrie exclusiv elementele de fortificație ale Mediașului. (turnuri, ziduri, turnuri de poartă etc.) Analizând textul cărții putem constata cu ușurință scopul primar pentru care a fost scris și anume concentrarea informațiilor esențiale și relevante legate de orașul Mediaș într-o singură lucrare astfel încercându-se creionarea unui tablou cât mai cuprinzător dar concis în același timp pentru un cititor care are nevoie în special de repere generale. Deși datele istorice, înșiruirea de evenimente și descrierile tehnice ale monumentelor sunt dominante oferind lucrării consistență chiar și după 50 de ani de la publicare – se observă anumite interpretări tributare discursului istoriografic oficial -dirijat mai mult din sfera politicului și a ideologiei oficiale a statului. Astfel deși așa cum am pomenit anterior – lucrarea se desprinde de abordările tradiționale care pun accent pe superioritatea numerică a elementului autohton, pe vechimea acestuia și pe tratamentul nedrept la care a fost supus de către coloniști sau cuceritori – totuși aceste idei sunt inserate sporadic și restrâns pentru a menține totuși narativa istoriografică oficială. Vechimea elementului autohton este surprinsă chiar în prima parte a primului capitol unde sunt menționate descoperiri din epoca bronzului urmând să fie date exemple de descoperiri arheologice până în epoca romană ca mai apoi să se sugereze cu un salt imens în timp (8 secole) că așezarea a fost locuită la venirea maghiarilor fără dovezi suplimentare în susținerea acestei idei. (pag. 6) Din nou în slujba continuității sau anteriorității se face apel la statutul pe care

localitatea l-a avut înainte de colonizarea cu oaspeți germani. Pentru că așezarea nu se afla pe pământ regesc și deci aparținea de un nobil -> se presupune că aceasta era evident locuită de români chiar dacă se știe foarte bine în istoriografie faptul că nu toți sașii erau liberi-pe pământ regesc ci mulți dintre ei (o treime) se aflau pe teritoriul comitatelor. Mai mult decât atât toponimul Mediaș s-ar părea mai degrabă să aibă o etimologie maghiara (cireașă în maghiară) – ipoteza etimologiei latine având legătură cu o așezare romană Castrum Medias fiind improbabilă așa cum au arătat-o ultimele cercetări. O altă pârghie prin care se face apel la anterioritate este specificul instituțiilor de administrare – care se pare că nu se limitează doar la voievodat ( acesta fiind considerat aici ca o formă de organizare specific românească deși în același regat maghiar avem entități cu denumirea de banat – specifice lumii slave la fel ca și voievodatul și care nu sunt neapărat românești) ci ajung și în zona săsească și secuiască atribuind scaunul (ca formă de organizare ) autohtonilor– fără nici un argument logic în acest sens. (pag.7) Tot în aceeași direcție observăm și factorul discriminator de asemenea prezent în diferite ipostaze în acest text. Deși sunt o majoritate (din nou o teză care nu poate fi probată fără argumente concrete/palpabile) românii sunt cei privați de privilegii și scoși în afara zidurilor orașelor. E de prisos să spunem faptul că orașul în evul mediu reprezintă un element minoritar- o excepție și că nu toate popoarele ajung să dezvolte aptitudini specifice vieții unui oraș (toate orașele din Regatul Maghiar, din zona Poloniei, a Cehiei la început ba chiar și în Țările Române au avut rădăcini germane) procesul de adaptare durând uneori chiar veacuri (în cazul Transilvaniei maghiarii având un avânt în această direcție în secolul XVI iar românii începând cu secolele XVII -XVIII) (pag.6). O altă ipostază este cea a privării accesului românilor în bresle – loc unde monopolul era deținut exclusiv de către sași. Este de menționat din nou faptul că inițial meseriile din diferite domenii (aurari, fierari, mineri, pielari) aparțineau în marea majoritate de competențele coloniștilor ajungându-se în timp ca motivele practicării exclusive inițiale (penuria de meșteri de alte etnii) să se transforme într-o legislație clară. De fapt nici maghiarii nu aveau voie să intre într-o breaslă iar cei câțiva meșteri de seamă români îi găsim abia la Orăștie -oraș care deja de la jumătatea secolului XV era condus de un Sfat jumătate românesc și jumătate săsesc. Modul de abordare a descrierii edificiilor este unul profesionist, cu mici excepții – descrierile fiind valabile și la standardele cercetărilor de astăzi. Desigur de la lucrarea Eugeniei Greceanu s-

au scris multe lucrări și s-au făcut numeroase cercetări în istoriografia românească unele dintre ele depășind chiar nivelul de aprofundare pe care le-au atins lucrările săsești vis a vis de același subiect.

Asemănătoare

acestei

lucrări

sunt

cele

ale

lui

Oprea

Laurențiu

Mediaș-Monografie/Mediasch eine Monographie din anul 2001 și a lui Alexandru Avram Topografia monumentelor din Transilvania -Municipiul Mediaș -2009. Desigur că aceste contribuții bucurându-se de factorul timp -sunt considerate azi mai de actualitate la nivel de interpretare și abordare decât lucrarea Eugeniei Greceanu însă chiar și acum se poate urmări în cuprinsul sus-numitelor studii – influența pionieratului acesteia. Monumentele medievale din Mediaș rămâne după 50 de ani o lucrare de bază pentru cei ce vor a-și forma o imagine generală asupra istoriei medievale a orașului de lângă Târnava Mare. O lectură critică -atentă ne poate pune în fața ochilor – scheletul oricărei cercetări cu privire la istoria locală în Evul Mediu, fie că vorbim de un studiu asupra evoluției Bisericii Parohiale de-a lungul veacurilor, fie că vorbim despre fenomenul cultural și educațional, despre topografia orașului sau despre sistemul administrativ.