Psihologie pentru liceu 9786065903197 [PDF]

Zitiervorschau

Maria Halmaghi

Memorator de psihologie pentru clasa a X-a

�Booklet

Editura Booklet www.booklet.ro

Pentru comenzi: tel: 021 430.3095 email: [email protected] web: www.booklet.ro

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României HALMAGHI, MARIA Memorator de psihologie/ Maria Halmaghi. - Ed. rev. Bucureşti: Booklet, 2016 ISBN 978-606-590-319-7 159.9(075)

11111111111111,111, CORESI

Tlpilrtt la C.N.I. ,.CORESI" S.A.

© Editura Booklet, 2016 Toate drepturile asupra lucrării aparţin editurii

OBIECTUL PSIHOLOGIEI INTRODUCERE ■ Explicaţia noţiunii Termenul de „psihologie" provine din cuvintele greceşti „psyche" (psihic) şi „logos" (ştiinţă); în mitologie „Psyche" era o tânără foarte frumoasă care personifica sufletul sau spiritul. ■ Folosirea termenului - în 1553 este utilizat de Rudolf Goelenius într-o lucrare morală; - în 1732 şi 1734 apare în lucrările lui Christian Wolff, Psihologia empirică şi Psihologia raţionalistă, scrise în limba latină. Problematica psihologiei o reprezintă cunoaşterea de sine şi cunoaşterea altuia, cu scopul de a asigura eficienţa activităţii şi adaptarea la condiţiile sociale şi de mediu. Experienţa psihologică este întâlnită în mituri, legende, proverbe; ea reprezintă o psihologie nesistematizată care, filtrată, este prezentă în multe genuri de literatură cultă şi filme. 3

Cunoscătorii psihicului erau înconjuraţi de mister şi admiraţie: - şamanii- medici şi psihologi, conducători de triburi; - Pitia - prezicătoare a viitorului în fraze enigmatice, preoteasa zeului Apollo; - vrăjitoarele din Evul Mediu; Prima lucrare cu caracter ştiinţific Elemente de psihofizică îi aparţine medicului german Gustav Fechner, iar în 1879, la Leipzig, se înfiinţa primul laborator de psihologie din lume, de către fiziologul Wilhelm Wundt; aici s-a format şi Eduard Gruber, care a întemeiat în 1889, la laşi, primul laborator de psihologie din România. La sfârşitul secolului al XIX-iea se generaliza predarea cursurilor de psihologie la universităţi din SUA, Franţa, Anglia, Rusia, Germania; apăreau reviste de specialitate, societăţi şi se organizau congrese pe teme psihologice. Primul test de psihologie a fost realizat în 1905 de către Alfred Binet şi Theodore Simon şi avea sarcini bazate pe principiul enunţat de Binet: indivizii sunt ceea ce fac. În România, începând cu 1977 s-au desfiinţat secţiile de psihologie din universităţi, iar în 1982, după scandalul Meditaţiei Transcendentale, s-a desfiinţat Institutul de Psihologie şi Pedagogie. După 1990 psihologia este readusă în drepturile ei.

■ Definirea psihologiei - ştiinţa despre suflet; - disciplina care studiază fenomene psihice (fapte externe - gesturi şi fapte interne - gânduri). ■ Clasificarea fenomenelor psihice

a) procese psihice - cu funcţii cognitive: • senzoriale (percepţie, reprezentare); • intelectuale (gândire, memorie, imaginaţie); - cu funcţii reglatorii (procesele afective şi volitive); b) însuşiri psihice, rezultate din interacţiunea unor procese psihice; unele sunt predominant înnăscute (temperamentale), altele sunt dobândite (caracteriale); din interacţiunile celor două tipuri se formează personalitatea umană. c) activitatea psihică, ce defineşte modalitatea de adaptare la mediul natural şi social şi transformarea acestora; se realizează pe plan extern prin gesturi, mimică, vorbire şi pe plan intern prin gânduri, sentimente, emoţii; activitatea psihică are ca forme: jocul, învăţarea dirijată, munca. La dezvoltarea psihologiei şi-au adus contribuţia: a) Ivan Petrovici Pavlov (1849-1936); fiziolog rus care, prin cercetări realizate pe câini, a descoperit reflexul condiţionat, deosebit de cel înnăscut, ca reacţie

învăţată prin repetarea asocierii unui stimul, indiferent biologic (sunet, lumină), cu o reacţie înnăscută (de exemplu, salivaţia în timpul hranei); pe această bază s-au putut explica deprinderile şi voinţa. b) Sigmund Freud (1856-1939), fondatorul psihanalizei şi descoperitorul inconştientului (considerat cu un rol foarte important şi care se poate cunoaşte prin studiul viselor); - a fondat şcoala de psihanaliză, cu mulţi adepţi, între care Carl Jung şi Alfred Adler; - concepţia lui a influenţat literatura, filmul, antropologia. c) Jean Piaget (1896-1980) - a elaborat o teorie originală asupra genezei şI mecanismelor gândirii, numită teoria operaţională, conform căreia a delimitat următoarele stadii ale inteligenţei: stadiul senzorialo-motor, de la naştere până la 2 ani, când copilul este preocupat de dobândirea controlului motor şi de învăţarea obiectelor fizice; stadiul preoperaţional, între 2 şi 7 ani, când preocuparea de bază devine calificarea verbală; stadiul concret operaţional, între 7 şi 12 ani, când copilul începe să se descurce cu concepte abstracte, cum ar fi numerele şi relaţiile; stadiul formal operaţional, între 12 şi 15 ani, când copilul începe să raţioneze logic şi sistematic; 6

- susţine ideea că originea gândirii se află în acţiune; - a conceput probe pentru testarea dezvoltării inteligenţei; Teoria lui Piaget, conform căreia capacitatea intelectuală este calitativ diferită la vârste diferite şi copiii au nevoie de mediul înconjurător pentru a câştiga competenţa intelectuală, a influenţat ştiinţele educaţiei şi psihologia.

ETAPELE DEZVOLTĂRII UMANE Cunoaşterea etapelor dezvoltării umane este importantă pentru: -a putea să ne explicăm ceea ce este şi/ sau ceea ce a fost; -a putea să ne pregătim pentru ceea ce urmează să fie. Stabilirea etapelor dezvoltării umane a fost realizată pe baza unor criterii precum: -activitatea dominantă desfăşurată; -sistemul de relaţii socio-culturale; -structurile psihice specifice; Nivelul de dezvoltare fizică şi psihică la care a ajuns o persoană ne permite să apreciem dacă este: -copil; -tânăr; -matur; -bătrân. Ordinea în care se succed aceste etape este invariabilă, iar fazelor dezvoltării umane li se mai spune

şi „stadii". Psihologul american Erik Hamburger Erikson stabileşte opt stadii de dezvoltare, în funcţie de tipul de relaţii pe care le stabileşte individul uman de-a lungul vieţii şi de criza majoră pe care trebuie să o rezolve în fiecare stadiu (spre exemplu, în prima copilărie, între 1 şi 2 ani, criza pe care o parcurge copilul este autonomia opusă nesiguranţei). Psihologul Lev Vîgotski consideră că una din cele mai importante caracteristici ale psihogenezei este caracterul său sistemic; funcţiile şi procesele psihice se dezvoltă în raporturi interdependente, ca elemente ale unui sistem. Pe baza criteriilor menţionate s-au delimitat următoarele etape: - perioada infantilă (de la naştere până la vârsta de 1 an); - copilăria (între 1 şi 11 ani); - pubertatea sau preadolescenţa (între 11 şi 14/15 ani); - adolescenţa (între 14/15 ani şi 18/19 ani); - tinereţea (între19/20 ani şi 30 de ani); - maturitatea (între 30 de ani şi 60/65 de ani); - bătrâneţea (peste 60 de ani);

Copilăria Începe odată cu naşterea şi sfârşeşte, după unele aprecieri, la intrarea în şcoală, iar după opinia altor specialişti, la finalizarea claselor primare.

Este o perioadă bogată în achiziţii: - se învaţă limbajul şi mersul independent; - se ia contact cu obiectele şi se percep proprietăţile acestora; - viaţa afectivă este dominantă, copilul dorind să atragă şi să reţină atenţia adultului; - se formează sentimente de simpatie, de respect; - se manifestă receptivitate la aprobări şi restricţii; - reacţiile emotive sunt foarte puternice, iar controlul lor e redus; ■ În faza preşcolară (3-6 ani) influenţei exercitate de către familie i se adaugă cea a grădiniţei; - imitaţia are un mare rol în dezvoltare; - se imită mersul, modul de a vorbi, de a mânca; - dezvoltarea limbajului oral înseamnă nu doar învăţarea cuvintelor, ci şi a regulilor de construcţie a cuvintelor şi a propoziţiilor; - jocul are şi el funcţii formative, favorizând interacţiunea cu copii ce au niveluri de dezvoltare similară, precum şi exersarea capacităţilor lingvistice şi sociale; - în jurul vârstei de 5 ani se practică jocuri cu roluri profesionale (medic, şofer, profesor etc.); - jucăriile şi, în general, obiectele au suflet (păpuşile, ursuleţii, ,,suferă" alături de copil); - începe descoperirea imaginii de sine; 'IO

- se dezvoltă observaţia ca activitate dirijată pe baza indicatorilor verbali; - pot fi identificate şi valorificate, în activităţi specifice vârstei aptitudini simple, precum simţul culorii sau simţul ritmic. ■ În faza şcolară mică (6/7 ani-10/11 ani) se dezvoltă spiritul critic; - se conturează viziunea realistă asupra lumii; - se însuşesc noi norme de conduită individuală şi colectivă sub autoritatea învăţătorului, al cărui cuvânt are valoare de lege; - se dezvoltă dorinţa de a învăţa, susţinută de dorinţa de prestigiu; - activitatea de învăţare solicită activitatea intelectuală şi formarea unor strategii de învăţare; - învăţarea în grup sub coordonarea învăţătorului ajută copiii să se implice în mod activ, să pună întrebări pentru a asigura înţelegerea conţinuturilor; - deşi rămâne predominant concretă, gândirea sesizează relaţii logice, ordine în succesiunea spaţială, departajează distanţe; - se pot formula argumente în direcţia asemănărilor între obiecte pe baza unui criteriu sau pot fi observate, diferenţe pe baza altuia; - se dobândeşte capacitatea de a anticipa operaţii în plan mental;

- asumarea rolului de elev atrage standarde noi în funcţie de care se completează imaginea de sine.

Preadolescenţa Este perioada unor mari transformări anatomo-fiziologice: - are loc creşterea staturii; - se dezvoltă organele interne în ritmuri diferite, fapt ce poate conduce la tulburări cardio-vasculare (inima creşte mai repede decât arterele) sau la stări de oboseală; - au loc transformări endocrine, determinate de activitatea glandei tiroide şi a glandelor sexuale; aceste transformări solicită un consum mai mare de energie, dar influenţează multe aspecte (de exemplu viaţa psihică, prin apariţia curiozităţii); - se dezvoltă procesele cognitive, prin creşterea spiritului de observaţie, prin perfecţionarea limbajului şi prin creşterea capacităţii de a verbaliza, se dezvoltă capacitatea de memorare prin creşterea gradului de organizare şi raţionalizare a materialului; - creşte şi capacitatea de a raţiona ipotetico-deductiv; în plan afectiv se manifestă o hipersensibilitate emotivă şi apare interesul faţă de sexul opus; - se observă creşterea sensibilităţii faţă de mirosurile plăcute sau neplăcute, fapt care atrage o atenţie mai mare asupra cerinţelor de igienă;

- în sfera relaţiilor sociale apar critica faţă de părinţi şi detaşarea faţă de familie, manifestându-se preferinţa pentru grupul celor egali în vârstă, care aprobă comportamentul şi oferă o imagine pozitivă asupra propriei personalităţi; - creşte influenţa grupului, care poate să se manifeste fie în sens pozitiv, fie în sens negativ.

Adolescenţa - se dobândeşte un nivel mai înalt de înţelegere a lumii; ritmul de creştere este mai lent; - se impune echilibrul afectiv şi se dezvoltă voinţa, fiind posibile eforturi de lungă durată; - dorinţa de autonomie sporeşte; se manifestă preocuparea pentru cunoaşterea şi perfecţionarea propriei persoane; - tânărul este într-o permanentă căutare şi experimentare de identităţi; modelarea şi acceptarea propriei identităţi reprezintă o sarcină dificilă şi uneori generatoare de anxietate; - nevoia de asociere şi comunicare îl orientează pe tânăr spre grupuri cu parteneri de aceeaşi vârstă, în care se creează condiţii pentru cunoaşterea de sine şi a celorlalţi; inserţia în grup are de obicei efecte pozitive, dar există şi riscul ca, uneori, grupul să se abată de la calea normalităţii, fapt ce impune

încă o supraveghere discretă din partea adulţilor pentru a preveni alunecarea spre delincvenţă şi infracţionalitate. - o caracteristică importantă a perioadei este dată de impresia că tinereţea şi sănătatea îi fac invincibili; combinată cu nevoia de a-şi demonstra limitele, această atitudine determină un comportament riscant în multe dintre situaţii. Având în vedere aceste aspecte, se impune o tratare adecvată a tânărului: nici ca pe un copil, dar nici ca pe un adult. Tânărului trebuie să i se asigure libertate de mişcare evitându-se atât atitudinea hiperprotectoare, cât şi cea foarte permisivă. Adulţii trebuie să asigure un climat bazat pe respect şi încredere, favorabil comunicării şi analizei deciziilor în anumite situaţii şi a consecinţelor acestora. Adolescentul nu mai acceptă „de-a gata" orice judecată. El pune şi îşi pune întrebări şi realizează analize critice ale valorilor de viaţă.

Tinereţea Este subetapa în care se câştigă statutul social de adult, echivalent cu intrarea în viaţa profesională şi cu formarea propriei familii. Se parcurge etapa de începător într-o meserie; are loc acomodarea cu orarul de activitate profesională;

este acceptată ierarhia instituţionalizată; are loc identificarea cu rolul şi statusul profesional. Întemeierea propriei familii atrage un nou statut în cadrul comunităţii şi responsabilităţi corespunzătoare, inclusiv aceea de a fi părinte.

Maturitatea Definitivează din punct de vedere biofiziologic procesul de creştere a organismului, iar pe plan psihic aduce maturizarea intelectuală şi afectivă şi o bună capacitate de control a emoţiilor şi sentimentelor. Adultul resimte nevoia de a crea lucruri care să dureze; succesul atrage sentimentul de utilitate, în timp ce eşecul poate să ducă la regres şi plictiseală. Pe plan social are loc implicarea responsabilă în problemele comunităţii, iar ritmul rapid de înnoire a informaţiei a dezvoltat în ultimii ani dispoziţia pentru învăţare permanentă. În această etapă are loc maxima realizare a personalităţii.

Bătrâneţea Vârsta a treia aduce schimbări în plan fizic (încărunţire, capacitate de efort fizic mai redusă, apariţia durerilor reumatismale, scăderea aptitudinilor senzoriale de văz, auz); sunt afectate atenţia şi memoria.

Protecţia legală prin sistemul de pensii conduce la o restructurare a relaţiilor interpersonale şi a programului de viaţă, făcând posibile preocupările de tip hobby, amânate în perioada activă. Perspectiva morţii determină atitudini diferite: teamă, resemnare sau indiferenţă.

PROCESE COGNITIVE SENZORIALE Senzaţiile Pe parcusul dezvoltării sale biologice şi psihice omul îşi dezvoltă capacităţi specifice de cunoaştere a lumii şi a lui însuşi, ca entitate distinctă în mediul social şi natural, cunoaştere ce se realizează prin: - procese cognitive senzoriale (senzaţii, percepţii, reprezentări); - procese cognitive intelectuale (gândire, memorie, imaginaţie); ■ Senzaţiile: - sunt modalităţi de reflectare în creierul omului a însuşirilor concrete ale obiectelor şi fenomenelor lumii reale, în condiţiile acţiunii lor nemijlocite asupra receptorilor; - constituie legătura informaţională cea mai simplă a omului cu realitatea; - diferenţierea lor practică este dificilă întrucât excitaţiile, care ajung în scoarţa cerebrală ca urmare a stimulării receptorilor de către însuşiri (J.1:;

diferite ale aceluiaşi obiect, se leagă între ele, într-o sinteză corticală, motiv pentru care în mod obişnuit, omul nu are simple senzaţii, ci percepţii; - se deosebesc calitativ de senzaţiile animalelor, la om fiind un produs al dezvoltării sale istorice; - sunt rezultat al activităţii reflexe a analizatorilor, ca răspuns la stimulări simple. ■ Analizatorul este un subsistem anatomo-fiziologic care realizează, la nivele diferite de complexitate şi fineţe, analiza însuşirilor concrete ale stimulilor din mediul extern sau intern. Este compus din: - receptor, format din celule nervoase de mare sensibilitate faţă de stimuli, existente la nivelul organelor de simţ (limbă, nas, ochi, urechi); - calea de comunicare, respectiv fibre nervoase prin care se transferă informaţia la nivelul scoarţei cerebrale; - veriga centrală, reprezentată de o zonă corticală specializată în operaţii de decodificare, adică de transformare a impulsurilor nervoase în fapte psihice; - conexiunea inversă, cu rolul de a asigura autoreglarea analizatorilor în vederea receptării cât mai bune a stimulilor (stimuli sau excitanţi fiind obiectele şi fenomenele care provoacă senzaţii);

Imagine simplă, senzaţia se caracterizează prin: - calitate, dată de natura excitantului (de exemplu culoarea determină o senzaţie vizuală); - intensitate, dependentă de mărimea şi forţa stimulului; - durată, respectiv intervalul de timp în care se produce (senzaţia de durere se poate manifesta câteva clipe, ore sau ani); - tonalitate afectivă, dată de starea sufletească pozitivă sau negativă care însoţeşte orice senzaţie.

■ Clasificarea senzaţiilor se realizează pe baza a două criterii:

a) după tipul aparatului specializat În receptare, deosebim senzaţii vizuale, olfactive, auditive, cutanate, gustative; b) după conţinutul informaţional, se disting senzaţii care oferă informaţii despre lumea externă, altele care oferă informaţii despre poziţia şi mişcările propriului corp şi senzaţii ce informează despre modificările survenite în corp;

• Senzaţiile vizuale: - sunt produse de unde electromagnetice cuprinse între 390-800 milimicroni; - semnalizează obiecte, fenomene, reguli (de exemplu, culoarea roşie a semaforului interzice 19

traversarea pietonilor sau indică necesitatea opririi autovehiculelor); - se caracterizează prin ton cromatic (ce diferenţiază culorile unele de altele); prin luminozitate (ce exprimă locul pe care îl ocupă aceeaşi culoare pe o scală, în care cea mai luminoasă culoare este albul, iar cea mai puţin luminoasă este negrul); - în viaţa oamenilor culorile au rol de semnalizare (marcând existenţa unui obiect), dar au şi încărcătură energetică prin influenţa pe care o exercită, activând sau calmând fiinţa umană (de exemplu culoarea roşie activează, culoarea verde calmează). • Senzaţiile auditive - sunt produse de unde sonore, acustice, cu frecvenţă între 16 şi 20.000 de hertzi; frecvenţa vibraţiilor va determina înălţimea sunetului, iar forma undei, determinată de natura sursei sonore, se va exprima în timbrul sunetului; - omul emite şi recepţionează sunete, iar aceste două activităţi capătă o funcţie importantă în procesul comunicării; dacă analizatorul auditiv recepţionează cu greutate anumite sunete sau nu le recepţionează deloc, activitatea lui profesională şi viaţa socială vor avea de suferit şi se vor desfăşura cu dificultate. ;20

• Senzaţiile cutanate cuprind: - senzaţii tactile, ce rezultă din atingerea şi presiunea asupra obiectelor; excitantul este reprezentat de suprafeţele obiectelor, care pot fi netede, dure sau cu asperităţi; ele contribuie la perceperea întinderii şi a formei obiectelor; - senzaţii termice, a căror sursă este diferenţa de temperatură dintre corpul propriu şi obiectele exterioare cu care omul intră în contact. • Senzaţiile olfactive: - oferă informaţii despre proprietăţile chimice ale obiectelor; - poartă denumirea sursei (miros de friptură; miros de parfum); - au rol în cunoaşterea proprietăţilor obiectelor; - sunt implicate în mecanisme de apărare (se evită substanţele nocive pe baza proprietăţilor odorifice ale acestora); - când sunt însoţite de o stare afectivă pozitivă, contribuie la buna dispoziţie a omului; • Senzaţiile gustative: - reflectă calităţile chimice ale substanţelor solubile care pătrund în cavitatea bucală; - contribuie la apărarea faţă de însuşirile nocive ale unor substanţe (de exemplu mâncarea cu gust stricat va fi îndepărtată, fapt care salvează omul de la îmbolnăvire);

- sunt însoţite de stări afective pozitive sau negative; - stau la baza aprecierilor pe care le fac oamenii despre alimentele consumate, determinând comportamentul lor, de care ţin seama producătorii.

• Senzaţiile chinestezice: - apar în timpul efectuării mişcărilor; - informează despre direcţia, durata şi intensitatea efortului necesar în mişcare; - ajută la reglarea mişcărilor şi la integrarea acestora în acţiuni voluntare complexe; • Senzaţiile de echilibru: - semnalizează schimbarea poziţiei capului faţă de trunchi şi schimbarea poziţiei corpului când acesta realizează mişcări de rotire şi balansare; - au rol în menţinerea echilibrului vertical în timpul mersului, în redresarea stării de echilibru, în situaţiile în care se produc alunecări, căderi; • Senzaţiile organice: - sunt determinate de scăderea concentraţiei de substanţe nutritive din sânge, a apei sau a oxigenului; - semnalizând deficitul, stimulează omul să acţioneze pentru redresarea echilibrului; - contribuie la meţinerea stării de sănătate fizică. 22

• Senzaţiile de durere: - semnalizează tulburări funcţionale sau distrugeri de ţesuturi organice; - se deosebesc prin tip (dureri cutanate sau musculare) şi prin intensitate (uşoare sau puternice) şi durată. ■ Legile generale ale sensibilităţii 1) Legea pragurilor absolute, conform care1a un excitant produce o senzaţie numai dacă are o anumită intensitate sau un anumit prag, numit prag minim absolut (de exemplu pentru sensibilitatea auditivă, pragul minim este între 16 şi 20 de vibraţii pe secundă, iar pentru sensibilitatea tactilă, de 3-4g/mm2); există şi un prag maxim definit ca cea mai mare cantitate dintr-un stimul care mai determină încă o senzaţie specifică; dincolo de acesta, excitantul nu mai produce senzaţii specifice, ci durere (ca în cazul unei lumini foarte puternice, care devine obositoare sau al unui sunet puternic, care devine asurzitor). Nivelul pragurilor este diferit: despre o persoană care are un prag mic de sesizare a stimulilor se afirmă că are o sensibilitate mai mare şi invers. 2) Legea pragului diferenţial se defineşte prin cantitatea minimă care, adăugată la stimularea iniţială, determină o nouă senzaţie. Formularea ei 123\

riguroasă a fost realizată de G. Fechner, în 1860. Comparându-se modificarea intensităţii stimulului cu modificarea intensităţii senzaţiei, s-a constatat că stimulul creşte în progresie geometrică, iar sensibilitatea în progresie aritmetică.

3) Legea adaptării se referă la modificarea sensibilităţii analizatorilor sub acţiunea repetată a stimulilor; dacă un stimul slab acţionează mai mult timp, adaptarea se realizează în direcţia creşterii sensibilităţii, astfel încât el este perceput din ce în ce mai bine; dacă acţionează un stimul puternic, adaptarea se realizează prin scăderea sensibilităţii faţă de el. 4) Legea contrastului senzorial: - constă în scoaterea reciprocă în evidenţă a doi stimuli cu caracteristici opuse; poate fi un contrast succesiv, ca în cazul unui sunet mai înalt, care urmează unuia jos, sau un contrast simultan, ca în cazul semnalelor cromatice negru pe galben, verde pe roşu; - contrastul senzorial cromatic este folosit în psihologia transporturilor, în reclame; cel auditiv este folosit în semnalizarea la treceri peste cale ferată; cel gustativ este folosit în industria alimentară;

5) Legea interacţiunii analizatorilor: - constă în faptul că producerea unei senzaţii într-un analizator poate influenţa producerea senzaţiilor în alţi analizatori, intensificându-le sau diminuându-le (de exemplu lumina puternică scade sensibilitatea auditivă ; consumul de substanţe dulci-acrişoare creşte capacitatea de adaptare în trecerea de la lumină la întuneric); - o formă specială de interacţiune este sinestezia; stimularea unui analizator produce efecte senzoriale specifice pentru alt analizator, care nu a fost stimulat (de exemplu, un stimul luminos sau un stimul sonor poate produce efecte termice; acestea le putem identifica în formulări de tipul „lumină caldă" sau „voce rece"); 6) Legea semnificaţiei arată că o semnificaţie mai mare a unui stimul face să crească sensibilitatea faţă de acesta, chiar în condiţiile în care stimulul se manifestă cu intensitate mai slabă (mecanicul auto sesizează cele mai mici modificări ale zgomotului motorului, întrucât acestea au pentru el valoare diagnostică).

■ Importanţa senzaţiei,

ca proces psihic considerat elementar, devine evidentă în cazuri precum: - halucinaţiile - fenomene provocate de boli psihice ori în urma consumului de stupefiante; constau în

'ii;,

apariţia unor senzaţii auditive, vizuale sau olfactive, în absenţa acţiunii stimulilor; - daltonismul- deficienţă întâlnită frecvent la bărbaţi, care constă în imposibilitatea de a distinge perechile de culori verde şi roşu sau galben şi albastru (pentru cei ce suferă de daltonism este contraindicat să conducă autovehicule);

Percepţia ■ Definire: - este un proces psihic prin care se dă sens, în forma unor imagini primare, informaţiilor dobândite pe calea simţurilor despre totalitatea însuşirilor concrete ale obiectelor şi fenomenelor; - este un proces cognitiv, pentru că integrează informaţii primite despre lumea înconjurătoare şi despre noi înşine. Percepţia apare în prezenţa şi prin acţiunea obiectelor şi fenomenelor asupra analizatorilor. ■ Relaţia senzaţie-percepţie - are în comun receptorii, căile aferente şi eferente; - se diferenţiază la nivel cortical, unde se produce o sinteză a mai multor informaţii senzoriale, încât percepţia se referă la obiecte în totalitatea însuşirilor pe care le au;

- percepţia este superioară prin faptul că nu se reduce la o sumă de senzaţii, ci oferă şi informaţii cu privire la relaţiile între părţile obiectelor; ■ Percepţia este influenţată de: - relaţia subiect-obiect; când această relaţie este optimă, percepţia este clară şi precisă. Dacă relaţia este afectată de o slabă intensitate a stimulilor sau de distanţa subiect-obiect, percepţia devine imprecisă; - activitate, dacă obiectul este manevrat va fi perceput mai clar şi mai complet; - limbaj (prezenţa cuvintelor măreşte viteza şi precizia identificării obiectelor sau a interpretării imaginilor); - experienţa anterioară a subiectului, cu o categorie de obiecte ale căror percepţii actualizate permit o mai rapidă organizare a percepţiei actuale; - interesele şi atitudinile subiectului; - situaţia sau grupul în care se află subiectul; - capacităţile fizice ale subiectului, integritatea simţurilor lui, stilul lui cognitiv (un tip obiectiv va realiza o percepţie nedeformată de idei preconcepute; un tip subiectiv, mai puţin);

■ Fazele percepţiei se manifestă cu o foarte scurtă durată şi, în mod normal, omul nu le sesizează; a) detecţia - constă în sesizarea prezenţei unui stimul în câmpul perceptiv; b) discriminarea - presupune detaşarea stimulului de fond şi remarcarea acelor însuşiri care îl deosebesc de alţii, asemănători; c) identificarea- se referă la cuprinderea într-o imagine unitară a informaţiei obţinute şi raportarea ei la modelul perceptiv corespunzător; d) interpretarea - constă în corelarea obiectului cu denumirea sa şi precizarea semnificaţiei lui, a posibilităţii de a-l utiliza în activitate; ■ Legile percepţiei a) legea integralităţii perceptive, prin care însuşirile obiectului nu sunt semnalate separat, ci în interrelaţii complexe, formând o imagine unitară ce cuprinde atât însuşiri principale, cât şi detalii; însuşirile percepute se impun împreună, iar dacă apoi un obiect cunoscut este văzut doar parţial, subiectul se comportă ca şi cum l-ar vedea în întregime. b) legea structuralităţii perceptive, prin care percepţia ierarhizează într-o structură unitară însuşirile mai importante, care se impun în prim-planul imaginii, trecându-le pe celelalte în plan secundar;

c) legea selectivităţii - din mulţimea de excitanţi care acţionează asupra lui, omul se opreşte asupra unui element sau fenomen, considerat semnificativ pentru activitatea sa, celelalte elemente fiind reflectate mai vag. d) legea constanţei perceptive - experienţa anterioară a subiectului cu un obiect face ca, în limita a 23-30m, omul să îl perceapă la dimensiunile, forma şi culorile acestuia.

Percepţia şi observaţia ■ Observaţia: - se defineşte ca activitate perceptivă intenţionată, orientată spre un scop, organizată şi condusă sistematic, conştient şi voluntar; - se reflectă în verbe precum „a privi", ,,a asculta", „a mirosi", diferite de cele folosite pentru percepţia spontană „a vedea", ,,a auzi", ,,a simţi un miros"; - face să crească rolul limbajului în actul explorării şi al fixării rezultatelor parţiale şi finale, în generalizarea schemei logice de activitate perceptivă; Repetarea şi organizarea activităţii de observare face să se dezvolte spiritul de observaţie ca aptitudine de a sesiza rapid ceea ce este slab, ascuns, dar semnificativ pentru scopurile omului.

Reprezentarea

■ Definire:

- este un proces cognitiv senzorial, prin care sunt semnalate, în forma unor imagini unitare şi schematice, însuşirile concrete şi caracteristice ale obiectelor şi fenomenelor, în absenţa acţiunii lor concrete asupra analizatorilor (de exemplu, imaginea unui monument arhitectural ne rămâne în minte şi poate fi reactualizată după un timp).

■ Caracteristicile reprezentării: - are o intensitate mai slabă în comparaţie cu percepţia; - nu cuprinde detaliile, dar conţine, cu necesitate, însuşirile caracteristice pentru un obiect sau o clasă de obiecte; prin acestea se manifestă ca intermediar în formarea noţiunilor, păstrând în imagine ceea ce este important; - poate fi desprinsă de contextul spaţio-temporal în care a avut loc perceperea unui obiect (de exemplu imaginea unui trandafir este aceeaşi, fie că a fost perceput iniţial într-o grădină, iar apoi într-o florărie); - este influenţată de activitate, de cuvânt; poate fi evocată voluntar şi dirijată; - este instabilă (se pierde sau revine);

■ Clasificarea reprezentărilor: a) după analizatorul dominant în producerea lor, deosebim: - reprezentări vizuale, cel mai des bidimensionale, care cunosc o dezvoltare deosebită la pictori, arhitecţi, constructori; dintre acestea, reprezentările topologice au un rol deosebit, pentru că se referă la dispunerea obiectelor în spaţiu şi la raporturile poziţionale; - reprezentări auditive - reproduc sunete, zgomote izolate sau organizate în fraze muzicale ori verbale; - reprezentări chinestezice - imagini ale propriilor mişcări în spaţiu; pe baza lor se pot perfecţiona activităţi din sport, activităţi de formare a deprinderilor; - reprezentări gustative şi olfactive. b) după procesul psihic în care se integrează, se pot menţiona reprezentări ale memoriei şi reprezentări ale imaginaţiei. c) după nivelul operaţiilor implicate în geneza lor: - reprezentări reproductive, ce evocă obiecte sau fenomene percepute anterior; - reprezentări anticipative, ca rezultat al intervenţiei operaţiilor gândirii şi procedeelor imaginaţiei; d) după prezenţa sau absenţa intenţiei: - reprezentări involuntare; - reprezentări voluntare. .31 "

■ Rolul reprezentărilor: - readuc în minte imagini ale obiectelor care nu mai sunt prezente, permiţând gândirii să prelucreze în mod complex o mulţime de date ale experienţei anterioare; - pregătesc şi uşurează generalizările de gândire, conţinând în structura lor însuşiri comune şi caracteristice; - în general, actul deciziei este precedat de reprezentarea diferitelor posibilităţi, cu avantajele şi dezavantajele lor. ■ Reprezentare şi percepţie - cele două sunt procese cognitive senzoriale; - percepţia este unitară, în timp ce reprezentarea este fragmentară; - percepţia leagă subiectul de aici şi acum, în timp ce reprezentarea îi dă o anumită autonomie; - în percepţie obiectul este redat simultan cu fondul său, semnalizând atât însuşiri esenţiale, cât şi neesenţiale; în reprezentare, obiectul se detaşează de ambianţă, proiectându-se pe un ecran mental ca simbol figurativ, ca substitut al obiectului; prin această reprezentare devine punct de plecare al generalizărilor gândirii prefigurând categorialitatea; - reprezentările au un rol important în imaginaţie şi creativitate.

PROCESE COGNITIVE SUPERIOARE Gândirea Este considerată drept nivelul cel mai înalt de prelucrare şi integrare a informaţiei despre lumea externă şi despre noi înşine. Omul gândeşte: - în prezenţa obiectelor; - în absenţa obiectelor, pe baza capacităţii de a înlocui un obiect cu un simbol al lui; Orice proces de gândire presupune informaţii despre: - însuşirile generale ale obiectelor şi claselor de obiecte; - relaţiile dintre obiecte şi clase; Pe baza gândirii omul realizează înţelegerea, explicarea şi previziunea unor fapte. Înţelegerea poate avea caracter spontan, ca operaţie de integrare rapidă, de recunoaştere, de semnificare sau caracter discursiv, ca activitate mentală de durată, care antrenează informaţii, experienţă, integrare, transfer.

■ Gândirea are: - caracter mijlocit, pentru că nu operează direct asupra realităţii, ci asupra informaţiei furnizate de percepţii şi reprezentări; - caracter abstract, pentru că acţionează în direcţia stabilirii însuşirilor generale şi esenţiale ale obiectelor; - structură, în cadrul căreia putem deosebi: a) un sistem de noţiuni, judecăţi şi raţionamente; b) un sistem de operaţii (evaluare, cunoaştere, memorare); c) un sistem de produse (unităţi, clase, relaţii, transformări). ■ Definirea gândirii este realizată diferit: - reflectare generalizată şi mijlocită a obiectelor şi fenomenelor şi a relaţiilor dintre ele; - activitate specific umană; - proces de rezolvare a problemelor pe care le ridică viaţa şi activitatea omului (în această accepţiune, conţinutul noţiunii „gândire" se apropie de înţelesul noţiunii „inteligenţă"; cercetarea inteligenţei a fost realizată de Jean Piaget şi apoi de Alfred Binet, acesta din urmă alcătuind, la începutul secolului trecut, testele de inteligenţă, utilizate iniţial în Franţa);

34

■ Operaţiile gândirii nu sunt înnăscute, ci se formează în timpul vieţii omului, pornind de la acţiuni efective cu obiecte materiale şi apoi cu înlocuitori ai acestora (simboluri, semne). Procesul de transformare a acţiunii exterioare, materiale, în operaţii şi acţiuni mintale este numit interiorizare şi este considerat unul dintre mecanismele fundamentale ale gândirii. Ca operaţii ale gândirii menţionăm: a) analiza - operaţie de descompunere pe plan mental a unui obiect în părţile din care este compus; se desfăşoară cu ajutorul cuvintelor; b) sinteza - operaţie inversă analizei; constă în reunirea pe plan mental a unor elemente într-un întreg; c) comparaţia- operaţie de stabilire pe plan mental a asemănărilor sau deosebirilor între două sau mai multe obiecte; se realizează pe baza unor criterii; când criteriile se referă la însuşiri esenţiale ale obiectelor, rezultă o comparaţie mai valoroasă; d) abstractizarea - operaţie de evidenţiere pe plan mental a unor însuşiri, concomitent cu omiterea intenţionată a altora; presupune analiza, sinteza, comparaţia; e) generalizarea - operaţie de unificare într-un model a însuşirilor abstrase şi de extindere a lor

35

asupra unei clase întregi de obiecte; presupune operaţiile menţionate anterior; f) concretizarea - operaţie inversă abstractizării; presupune mişcarea gândirii de la abstract la concret, de la general la particular, într-un efort de regândire a punctelor de plecare prin perspectiva punctelor de sosire;

■ Produsele gândirii: - apar ca rezultat al operaţiunilor gândirii; - constau în noţiuni, judecăţi, raţionamente; a) noţiunea - este produsul de bază al gândirii; - se fixează prin cuvânt; - reuneşte pe plan mintal însuşirile caracteristice ale unei clase de obiecte; toate obiectele care posedă însuşirile din conţinutul noţiunii formează sfera noţiunii; - noţiunile se ierarhizează de la cele cu sferă mică, dar conţinut bogat, la cele cu sferă largă, dar conţinut sărac; - noţiunile se clasifică în: empirice (reflectă însuşiri concrete, întâmplătoare, diferite de la individ la individ); ştiinţifice (reflectă trăsături generale, esenţiale ale obiectelor şi fenomenelor - aceleaşi pentru toţi indivizii); concrete şi abstracte; 3.6

- noţiunile se formează în condiţiile dezvoltării psihice, prin acumulare de experienţă, prin însuşirea limbii şi a culturii; b) judecata - include mai multe noţiuni între care există anumite raporturi; formularea ei este însoţită de o stare afectivă; atunci când judecata se referă la propria persoană, obiectivitatea ei tinde să se reducă ori chiar să dispară; când urmăreşte să convingă, aduce argumente şi oferă posibilitatea verificării. c) raţionamentele - sunt formate din judecăţi; se combină la rândul lor în teorii; - se pot distinge mai multe tipuri: raţionament prin analogie, raţionament inductiv şi deductiv (toate sunt strategii de căutare a adevărului). ■ Intelectul şi procesele cognitive superioare • Intelectul - desemnează sistemul de relaţii, activităţi şi procese psihice superioare (inteligenţă, gândire, memorie, limbaj, imaginaţie); - este prezent şi la animale, într-o formă elementară, şi constă în capacitatea de a distinge adecvat stimuli din câmpul perceptiv, în capacitatea de a 37

stabili relaţii între stimuli prin raportare la stările proprii de necesitate, în capacitatea de a elabora scheme anticipative de desfăşurare a acţiunilor pentru atingerea obiectivelor; - la om atinge un nivel superior de dezvoltare întrucât prelucrează mijlocit informaţia, elaborează generalizări şi abstractizări, descoperă legi şi relaţii între fenomene; • Gândirea şi rezolvarea problemelor - gândirea se pune în mişcare când apare o problemă pentru rezolvarea căreia se pot folosi procedee algoritmice (succesiunea de paşi strict determinaţi a căror respectare duce la obţinerea rezultatului) sau procedee euristice (din fiecare punct se desprind mai multe căi posibile din care, pe baza unor criterii, se alege una potrivită). • Tipologia gândirii - tipul de gândire analitic „despică firul în patru"; - tipul de gândire sintetic se concentrează pe întreg, pe ansamblu, cu subestimarea detaliilor; - gândirea convergentă parcurge drumul de la diversitate la unitate; - gândirea divergentă se axează pe căutarea a cât mai multor soluţii, pornind de la un punct de plecare; este considerată caracteristica de bază a inteligenţei; 38

- gândirea inductivă face mişcarea de la particular spre general, descoperă regularităţi pe care caută să le extindă la clase de obiecte şi fenomene, fundamentând astfel legitatea, respectiv ce este esenţial, stabil, plecând de la cazuri particulare; - gândirea deductivă cu mişcare inversă, de la general la particular; conduce întotdeauna la o concluzie;

Limbajul - reprezintă una dintre manifestările esenţiale ale vieţii psihice a omului; - este una dintre trăsăturile esenţiale ale omului în raport cu alte vieţuitoare; - facilitează existenţa omului ca fiinţă socială; - este o formă specifică de activitate prin care se realizează comunicarea între oameni, prin intermediul limbii; ■ Comunicarea - este prezentă în toată lumea vie, prin culoare, parfum, sunete; - la om se clasifică în: comunicare orală, comunicare comunicare scrisă, comunicare verbală, nonverbală; - comunicarea orală presupune un emiţător, un receptor, un mesaj, canalul prin care se transmite

mesajul şi conexiunea inversă, prin care emiţătorul primeşte informaţii despre înţelegerea mesajului de către destinatar; în comunicarea orală, feedback-ul devine un atribut important al competenţei comunicative, permiţând o continuă autoreglare a modului de prezentare şi organizare a conţinutului informaţional; Mesajul este transpus într-un cod, care la om este limba (un sistem de semne şi reguli, determinat istoric şi utilizat de o comunitate). Folosirea individuală a limbii reprezintă limbajul (limbajul unei persoane poate fi elevat, corect, în timp ce al altei persoane poate fi incorect gramatical, uneori vulgar). Termenul „limbaj" se referă şi la alte coduri: limbaj matematic, artistic, nonverbal. Ca fenomen psihic, în accepţia de comunicare cu ajutorul limbii, limbajul se învaţă în primii ani de viaţă şi presupune integritatea analizatorului auditiv, a celui vizual, a aparatului fono-articulator, a centrilor nervoşi specializaţi. • Comunicarea nonverbală - susţine şi întăreşte de cele mai multe ori comunicarea verbală; alteori este în dezacord cu ea; mimica, gesturile, poziţia corpului, ţinuta reprezintă modalităţi de comunicare nonverbală;

• Dificultăţi în comunicare - pot să apară din cauza nepotrivirilor între limbajul elevat, folosit în faţa unor receptori/ascultători cu un nivel intelectual mai scăzut ori din cauza alegerii greşite a canalului de transmitere a informaţiei sau a momentului nepotrivit. Aptitudinea de comunicare şi competenţele lingvistice reprezintă aspecte pozitive pentru cei care doresc să se angajeze şi să aibă succes în anumite domenii de activitate

■ Formele limbajului a) limbajul pasiv demonstrează prezenţa recepţiei auditive şi a înţelegerii mesajelor orale; pe baza acestuia, copilul de un an este capabil să execute comenzi simple; b) limbajul activ constă în pronunţarea cuvintelor şi în construirea de propoziţii şi fraze. Limbajul pasiv se menţine toată viaţa, omul înţelegând mai mult decât exprimă; una dintre formele limbajului pasiv este citirea, ca receptare vizuală şi înţelegere a mesajelor scrise. Limbajul activ se prezintă ca: - limbaj oral (vorbirea); - limbaj scris; - limbaj extern; - limbaj intern.

• Limbajul oral - este o formă a limbajului, prezentă la toţi subiecţii normali; pe baza lui se realizează citirea, scrierea şi limbajul intern; - se desfăşoară într-o situaţie concretă, care influenţează comunicarea; - beneficiază de completări, reveniri, corectări; - exprimă ideile şi stările afective ale emiţătorului, de aici rezultând expresivitatea vorbirii pentru care se folosesc mijloace precum intonaţia, accentul, pauzele. Pe parcursul desfăşurării limbajului oral, se pun în evidenţă gradul de instruire al celui ce vorbeşte (prin modul de organizare a frazelor şi lungimea acestora), caracterul momentului în care are loc vorbirea (solemn sau obişnuit), identitatea de statut a partenerilor sau distanţa socială dintre aceştia. Limbajul oral, verbal, înmagazinează cultura unei comunităţi, punând la dispoziţia fiecărui membru al societăţii un sistem de unităţi descriptive cuprinse în vocabular şi un set de reguli de producere a enunţurilor cu sens, cuprinse în gramatică; În funcţie de numărul participanţilor la procesul de comunicare, limbajul oral se clasifică în: a) dialog (între cel puţin doi parteneri); permite alternarea rolurilor de emiţător-receptor, ceea ce antrenează pe rând participanţii; satisface nevoi 42

diferite ale celor intraţi în dialog, precum nevoia de a informa şi de a se informa, de a prelua controlul, de a se afirma etc. b) monolog; - public, susţinut de o singură persoana in prezenţa unui auditoriu (este mai dificil decât dialogul şi trebuie pregătit din timp); presupune un efort anticipativ privind ecoul în rândul ascultătorilor şi eventualele probleme pe care aceştia le pot ridica; solicită o pregătire a materialului de prezentat, astfel încât acesta să stârnească interesul şi să poată fi urmărit de ascultători; - solilocviu (realizat în absenţa unui public); uneori e semn al unei boli psihice, alteori este necesar ca modalitate de pregătire a actorilor. • Limbajul scris - este o formă a limbajului activ, extern; - apare pe la 6-7 ani dar, spre deosebire de limbajul oral, care se învaţă spontan, acesta necesită intervenţia unei persoane capabile să dirijeze învăţarea; - presupune asocierea sunetelor organizate în cuvinte cu semnele grafice corespunzătoare şi realitatea la care se referă;

43

- pune în evidenţă capacitatea de gândire a unei persoane, bogăţia interioară şi stilul său; - pentru comunicarea scrisă este nevoie de pregătire, pentru că nu se poate reveni asupra organizării informaţiei după ce ea a fost transmisă; acest aspect trebuie conştientizat de către tineri, în condiţiile în care ei urmează să susţină examene cu probe scrise la finalul unor stagii de pregătire ori la admiterea în anumite forme de învăţământ etc. • Limbajul intern - este asonor, pentru sine; - se formează în jurul vârstei de 5 ani; - coordonează limbajul vorbit şi scris; ■ Funcţiile limbajului a) de comunicare - face posibilă cooperarea între oameni; b) cognitivă - prin cuvinte se realizează înţelegerea superioară a lumii externe şi a propriei persoane; c) de reglare - rezultă din utilizarea limbajului într-un context situativ specific, prin care acţiunea proprie sau a celorlalţi este planificată, condusă şi controlată prin formule clare şi energice; se formulează scopuri, se orientează atenţia, se declanşează efortul voluntar;

d) funcţie pragmatică, respectiv instrument de influenţare a acţiunii celorlalţi; e) ludică Uocul de cuvinte); f) de detensionare nervoasă (prin însemnări într-un jurnal); g) funcţia magică prin care cuvântul era considerat că are o putere de vrajă, de unde şi utilizarea lui divinatorie, aşa cum apare şi din afirmaţia cuprinsă în Biblie (la început a fost cuvântul); h) funcţia expresivă, prin care se transmite o atitudine a subiectului faţă de ceea ce comunică, dar şi faţă de interlocutor; în acest sens se utilizează intonaţia şi accentul; în cazul comunicării scrise, acest rol este preluat de semnul exclamării şi al întrebării; ■ Tulburări ale limbajului a) alalie: incapacitatea producerii vorbirii; b) agrafie: incapacitatea producerii scrisului; c) alexie: incapacitatea de a citi; d) bâlbâială: tulburare a ritmului vorbirii în care apar poticniri, repetări de sunete ori silabe.

Memoria Omul utilizează trecutul şi experienţa lui în permanenţă, pentru că altfel ar însemna să reia viaţa cu fiecare moment. Reactualizarea trecutului se face cu ajutorul procesului psihic numit memorie (de la latinescul ,,memoria" - minte, istorie, poveste); atributul „mnezie" cu referire la memorie, este derivat din numele dat de greci zeiţei memoriei, ,,mnemozine". ■ Definire: - memoria este un proces psihic cognitiv superior, care fixează, păstrează şi reactualizează experienţa sub formă de amintiri; ■ Conţinutul memoriei este dat de: - imagini ale obiectelor, fenomenelor, situaţiilor; - trăiri afective; - scheme ale acţiunilor externe (tricotat, scris); - operaţii precum cele de adunare, scădere, analiză gramaticală; - cuvinte, idei, reguli; ■ Caracteristici ale memoriei - selectivitatea, determinată de motivaţie, de starea generală a organismului, de caracterul optimist sau 46

pesimist al persoanei; pe baza selectivităţii, memoria devine relativ fidelă atunci când reactualizează conţinutul celor memorate; este activă pentru că materialul memorat în trecut se reorganizează după criterii prezente ale activităţii; - memoria se produce în legătură cu percepţia şi conştiinţa timpului (informaţia actualizată este însoţită de conştiinţa apartenenţei ei la trecut; în caz contrar amintirile devin halucinaţii); - memoria este inteligibilă, presupune ca materialul să fie înţeles şi prelucrat cu ajutorul gândirii, fiind folosite în acest sens procedee mnemotehnice (între care asocierile între cifre, nume sau date, pentru a uşura reţinerea); - memoria interacţionează cu celelalte fenomene psihice (atenţie, voinţă); - memoria face posibilă reglarea comportamentului, asigurând continuitate acţiunilor; - memoria este asociativă; memorăm evenimente împreună cu contextul în care s-au produs; materialul memorat într-un anumit moment al vieţii poate deveni punct de referinţă, jalon pentru viitor (prima zi de şcoală sau întâlnirea cu un om deosebit); - memoria umană este relativ fidelă, spre deosebire de memoria artificială, care redă în mod identic materialul care a fost introdus. 47

■ Forme de memorare - după prezenţa sau absenţa intenţiei de a memora, vorbim de memorare voluntară (realizată conştient, pe baza unui scop, folosind repetarea) şi memorare involuntară (pe baza căreia se obţine cel mai mare volum de amintiri); - după prezenţa sau absenţa gândirii, vorbim de memorare logică (materialul de memorat se fragmentează în unităţi, se organizează după anumite criterii, se găsesc legături cauzale; în procesul învăţării această formă asigură temeinicie, economicitate şi productivitate ridicată) şi de memorare mecanică (se reţin informaţii fără înţelegerea lor); şi această formă este necesară acolo unde materialul nu dispune prin el însuşi de o logică internă. - memoria senzorială, specifică fiecărei modalităţi senzoriale (memorie vizuală, auditivă, tactilă . . . ); fiecare dintre acestea sunt solicitate şi importante în anumite activităţi (de exemplu memoria vizuală poate fi de folos în recunoaşterea unor infractori); - memoria de scurtă durată şi memoria de lungă durată. Păstrarea informaţiei achiziţionate prin memorare reprezintă a doua etapă; trăinicia ei depinde de particularităţile materialului de memorat (inteligibil sau

fără sens) şi de condiţiile în care a fost achiziţionat (stare de sănătate, de odihnă, de dispoziţie faţă de activitatea de memorare). Pierderile din materialul memorat se datorează uitării; aceasta este normală şi necesară în anumite limite (se uită de obicei detaliile, ceea ce nu se mai utilizează, ce nu place, dar uneori se uită şi informaţii utile). Uitarea poate fi de moment (lapsus); poate fi totală (amnezie) sau poate fi voluntară. Reactualizarea este a treia etapă; ea presupune extragerea informaţiei din memoria latentă sub formă de amintire; se realizează fie prin recunoaştere, fie prin reproducere (de exemplu recunoaştem o persoană pe care am văzut-o cu prilejul unui eveniment la care am participat în urmă cu un timp sau reproducem versurile unei poezii învăţate pentru ora de limba română); ■ Însuşirile memoriei a) volumul, respectiv cantitatea de informaţii memorate şi păstrate; b) elasticitatea, respectiv capacitatea de reorganizare a memoriei la primirea de noi informaţii; c) trăinicia, respectiv durata păstrării; d) fidelitatea, respectiv gradul de corespondenţă dintre informaţia memorată şi cea reactualizată; corespondenţa informaţiei reproduse cu cea memorată depinde de modul în care s-a realizat

memorarea (logic sau mecanic, de interesul manifestat în procesul memorării etc) e) promptitudinea, respectiv viteza cu care se reactualizează informaţia necesară într-o activitate. ■ Memorie şi învăţare Învăţarea este prezentă în acţiuni diferite: mersul biped, dobândirea limbajului, exersarea deprinderilor etc. În fiecare caz, ea presupune dobândirea unui comportament nou, ca urmare a unui antrenament special, pe parcursul căruia este necesară memoria cu calităţile ei. Învăţarea se poate realiza prin imitaţie sau prin forme dirijate, voluntare (în cadrul învăţării şcolare se folosesc tehnici diferite de predare - învăţare; aşa se pot aminti organizarea materialului, stimularea gradului de implicare în memorare, organizarea de repetiţii).

Imaginaţia Pe parcursul vieţii, omul se confruntă cu situaţii diferite de cele anterioare, care fac necesară elaborarea unor scheme comportamentale noi, descoperirea unor soluţii noi de rezolvare a problemelor. În astfel de situaţii el foloseşte un proces psihic specific lui, şi anume imaginaţia.

so

■ Definire: - imaginaţia este procesul psihic cognitiv superior de elaborare a unor imagini, idei şi proiecte, prin combinarea şi transformarea experienţei (după unele accepţiuni ,,fantezia" reprezintă un termen sinonim pentru „imaginaţie"). ■ Specificul imaginaţiei este dat de faptul că, pe lângă reproducerea realităţii, îi adaugă acesteia ceva nou. În acelaşi timp, dacă memoria, de exemplu, este cu atât mai valoroasă, cu cât este mai fidelă realităţii care i-a determinat conţinutul, imaginaţia este mai apreciată, cu atât mai mult cu cât produsele ei se remarcă prin originalitate şi diferenţă faţă de ceea ce există deja. În actele creatoare şi în rezolvarea de probleme, imaginaţia este asociată cu inteligenţa, respectiv cu capacitatea minţii umane de a stabili relaţii între elemente distincte şi aparent fără legătură. ■ Procedeele imaginaţiei a) amplificarea sau diminuarea: constă în mărirea sau micşorarea mentală a dimensiunilor unei structuri iniţiale (aşa au luat naştere, de exemplu, personaje ca Setilă sau Tom Degeţel);

b) multiplicarea sau omisiunea constă în modificarea pe plan mental a numărului de elemente ale unui întreg (de exemplu balaurul cu şapte sau nouă capete); c) aglutinarea constă în asamblarea pe plan mintal a unor părţi uşor de recunoscut, aparţinând unor obiecte sau fiinţe diferite (de exemplu Sfinxul cu cap de bărbat şi corp de leu); d) diviziunea constă în fragmentarea mentală a părţilor corpului sau a unor funcţii ale acestuia şi realizarea tehnică a unora dintre părţile rezultate (de exemplu cupa excavatorului); e) schematizarea constă în omiterea deliberată a unor însuşiri şi evidenţierea altora (de exemplu caricatura unei persoane); f) tipizarea analizei unui grup, izolarea unei însuşiri comune, combinarea acesteia cu trăsături particulare într-o imagine nouă (Hagi Tudose, tipul zgârcitului); g) empatia constă în punerea imaginară în locul cuiva; este o modalitate care ajută la înţelegerea celor de lângă noi; ■ Formele imaginaţiei a) după prezenţa sau absenţa intenţiei, deosebim: imaginaţia involuntară (visul din timpul somnului şi reveria) şi imaginaţia voluntară (imaginaţia reproductivă, creatoare, visul de perspectivă);

b) după gradul de implicare a subiectului, se deosebesc: imaginaţia pasivă (visul din timpul somnului) şi imaginaţia activă (formele voluntare); • Visul din timpul somnului este o formă involuntară şi pasivă a imaginaţiei. Conţinutul visului este determinat de stimuli din mediul extern sau intern (stimuli organici, idei dominante, stări emoţionale). Interpretarea viselor a fost propusă de Sigmund Freud ( 1 900), care considera că visul permite exprimarea dorinţelor pe care omul refuză să le recunoască (,,dorinţe refulate"). • Reveria - se desfăşoară în stare de veghe; - presupune elaborarea unor imagini şi a unor idei combinate în funcţie de dorinţele subiectului; - percepţia timpului este alterată; - este însoţită uneori de stări afective pozitive prin care se întrezăreşte satisfacerea imaginară a dorinţelor, alteori de stări negative afective, prin care subiectul vizualizează dezastre ale propriei vieţi. • Imaginaţia reproductivă - constă în elaborarea mentală a imaginilor unor obiecte sau fenomene existente în trecut sau

prezent, dar care nu au fost percepute direct de către subiect; imaginile rezultă din combinarea şi transformarea informaţiei stocate în memorie, pe baza descrierii verbale sau a unei scheme oferite de altcineva. • Imaginaţia creatoare - este o formă activă, voluntară şi constructivă; - presupune o motivaţie puternică şi este favorizată de trăiri emoţionale intense; - este orientată spre ce este posibil, spre nou, spre viitor; - are ca faze: prepararea (colectarea de informaţii, schiţări de planuri); incubaţia (la nivel conştient este întreruptă preocuparea în găsirea unei soluţii şi activitatea este comutată la nivel inconştient; apariţia „ideii salvatoare" poate fi favorizată prin somn, plimbări, însingurare); iluminarea (găsirea bruscă a ideii în momente dintre cele mai neaşteptate); elaborarea produsului; verificarea produsului astfel încât el să fie acceptat).

■ Relaţiile imaginaţiei cu celelalte fenomene psihice a) cu memoria, din care se extrag idei şi imagini ce vor fi prelucrate şi combinate;

b) cu gândirea, care oferă informaţii despre real şi existent până la posibilul logic şi pe care imaginaţia le duce până la posibilul utopic; c) cu limbajul, folosind în sens figurat limbajul natural sau construindu-şi forme specifice, precum limbajul artistic, plastic, muzical. Prin specificul ei de desfăşurare, imaginaţia explorează necunoscutul, inexistentul, în anumite limite chiar incredibilul, lărgind orizontul cunoaşterii umane.

PROCESELE REGLATORII Motivatia În activitatea sa, fie că este vorba de joacă, fie că este vorba de muncă sau învăţătură, omul este determinat de ceva, numit „motiv". ■ Definire: - motivaţia este un fenomen psihic ce declanşează, orientează şi susţine energetic activitatea. ■ Sistemul motivaţional cuprinde: trebuinţe, motive, interese, convingeri, idealuri, concepţia despre lume şi viaţă. • Trebuinţele sunt componente care semnalizează dezechilibre fiziologice sau psihologice. Se împart în trebuinţe primare (înnăscute, ca cele de foame sau cele sexuale, comune pentru om şi animal) şi trebuinţe secundare: materiale (ca cele de locuinţă,

de unelte); spirituale (de cunoaştere); sociale (de integrare şi cooperare). Conform unei alte clasificări, trebuinţele se împart în: - inferioare (prezente şi la om, şi la animal); - superioare (care nu pot fi satisfăcute dacă nu au fost satisfăcute măcar parţial cele inferioare). În 1954 psihologul american Abraham Harold Maslow realiza piramida trebuinţelor în cadrul căreia menţiona: - trebuinţele de autorealizare; - trebuinţele relative la „eu" (cum sunt cele de prestigiu, de stimă); - trebuinţele sociale; - trebuinţele de securitate; - trebuinţele fiziologice; După 1970 a adăugat: - trebuinţe cognitive; - trebuinţe estetice; - trebuinţe de concordanţă. Când apar obstacole în calea satisfacerii unei trebuinţe, apare şi starea de încordare numită frustrare, care determină răspunsuri diferite, precum agresivitate în plan real sau imaginar. • Motivele - sunt trebuinţe atât de puternice, încât declanşează acţiunile prin care se satisfac;

- dau energie şi orientare activităţii; - nu se manifestă izolat, ci în grupuri sau „constelaţii de motive"; - pot pune în evidenţă relaţia între intensitatea cu care se manifestă nivelul performanţei într-o activitate şi modul de percepere a dificultăţii unei sarcini, prin ceea ce se numeşte optim motivaţional; o sarcină corect apreciată va conduce la o corespondenţă între intensitatea motivaţiei şi performanţa; o sarcină subapreciată va duce la o submotivaţie, iar o sarcină supraapreciată, la o supraapreciere, ambele cu un rezultat de eşec; - nivelul de aspiraţie este un factor de diferenţiere între oameni; cei care îşi doresc să atingă un nivel cât mai înalt în pregătire, în activitatea pe care o realizează, în statutul familial, se vor angaja cu toate forţele, vor ridica mereu ştacheta, nemulţumiţi de ce au obţinut până la un moment dat; • Interesele - sunt orientări selective, relativ stabile şi active spre anumite domenii; - nu se confundă cu preferinţele şi atracţia, care acţionează temporar, oscilează, au intensitate mai mică; - depind de înzestrarea nativă, de caracter, de informaţia deţinută într-un domeniu; S8

- prezenţa lor se constată prin prioritatea acordată unor activităţi pe o perioadă îndelungată, prin plăcerea provocată de activitate, prin rezistenţa la efort îndelungat, prin rezultate bune şi foarte bune (de exemplu un elev interesat de fizică ori de chimie, va fi mai atent la ore, va participa cu mai mult interes la experimente, se va pregăti fără să reclame instalarea oboselii); - se clasifică: după domeniul de activitate, în interese ştiinţifice, artistice, sportive; după sfera de cuprindere, în interese personale, de grup şi generale; • Convingerile - sunt idei adânc implantate în structura personalităţii, puternic trăite afectiv, care împing spre acţiune, mergând uneori chiar împotriva instinctului de conservare (cazul savanţilor care au preferat să moară decât să renunţe la convingerile pe care le aveau); - se conturează începând cu adolescenţa; • Idealurile - sunt proiecţii ale individului în sisteme de imagini şi idei care îi ghidează întreaga existenţă; - se formează pornind de la exemple oferite de persoane din anturaj, personalităţi literare, artistice, sportive, prin analiza critică a modelelor;

· s 9'

- reprezintă un gen de „stea călăuzitoare" şi dau forţă spirituală celor antrenaţi de ele; - este important ca fiecare om să-şi definească idealurile în consens cu posibilităţile reale de care dispune; dacă idealurile se formulează sub nivelul posibilităţilor, se produce o stagnare şi chiar o involuţie a personalităţii; dacă ele sunt mult peste limitele proprii, pot să apară stări de oboseală, decepţie, inadaptare; • Concepţia despre lume şi viaţă - cuprinde ideile şi teoriile despre om, natură şi societate; - se formează în cadrul unor condiţii de viaţă, dar şi al culturii şi educaţiei; - reuneşte cognitivul cu valoricul şi se împlineşte în acţiune. ■ Motivaţia are forme care se clasifică în perechi contrare: a) pozitivă (laudă, încurajare) cu efecte benefice; b) negativă (pedeapsa, ameninţarea) cu efecte precum refuzul, evitarea, abţinerea; c) intrinsecă (sursa ei se află în subiect); d) extrinsecă (sursa se află în afara subiectului, ca în cazul unui absolvent care se îndreaptă spre un profil sau altul la liceu sub îndemnul părinţilor şi nu că ar fi interesat de domeniul respectiv).

Afectivitatea Afectivitatea umană face necesare: - cunoştinţe; - motive; - un suport energetic, oferit de procese afective. Realitatea cu care se confruntă omul îl face să se raporteze diferit faţă de ea, să simtă plăcere sau neplăcere, mulţumire sau insatisfacţie, bucurie sau tristeţe. Unul şi acelaşi obiect produce stări afective diferite la diferite persoane sau la aceeaşi persoană, în momente diferite. Concluzia este că nu obiectul este important, ci relaţia dintre el şi subiect. ■ Definire: - procesele afective sunt procese psihice reglatorii, care reflectă relaţiile dintre subiect şi obiect, sub formă de trăiri. Procesele afective sunt în legătură cu celelalte procese psihice; aşa se poate menţiona legătura cu gândirea, întrucât o rezolvare de probleme este urmată de satisfacţie, în timp ce imposibilitatea rezolvării ei aduce supărare, nemulţumire. Prin afectivitate omul se diferenţiază de roboţi şi calculatoare.

■ Proprietăţile proceselor afective a) polaritatea, respectiv faptul că gravitează în jurul polului pozitiv sau negativ, rezultând astfel perechi cu elemente contrare: simpatie-antipatie, bucurie-tristeţe etc. Caracterul plăcut al unei trăiri afective (caracter stenic) mobilizează spre activitate, în timp ce caracterul neplăcut (astenic) al unei trăiri afective, demobilizează; uneori, o stare afectivă plăcută, precum succesul, poate fi stenică pentru unii şi îi determină în continuare la acţiune, în timp ce pentru alţii poate fi astenică şi îi face să se mulţumească cu ceea ce au obţinut; b) intensitatea, respectiv forţa cu care se manifestă; unii oameni sunt impresionaţi şi de evenimente care nu au prea mare importanţă, în timp ce alţii rămân „reci" chiar în faţa unor evenimente dramatice; c) durata este dependentă de tipul trăirii, de subiect, de situaţia în care se află acesta; un sentiment poate dura un an sau o viaţă; o emoţie poate dura câteva clipe sau câteva ore; d) mobilitatea, respectiv cât de repede se face trecerea în cadrul aceleiaşi trăiri, de la o fază la alta sau cât de repede se trece de la o stare afectivă la alta; nu trebuie confundată cu fluctuaţia trăirilor afective care este semn al imaturităţii, slăbiciunii sau patologiei proceselor afective;

62

e) expresivitatea, respectiv faptul că procesele afective pot fi „citite", adică se exteriorizează prin: - mimică (expresia ochilor, a buzelor, a feţei); - pantomimică (reacţiile întregului corp, respectiv ţinută, gesturi, mers); - modificări de natură vegetativă (paloare, înroşire, tremurat); - schimbarea vocii (la mânie, omul se exprimă cu o voce ridicată); Expresiile afective se învaţă prin imitaţie şi prin efort voluntar; ele pot fi dirijate şi folosite convenţional pentru a transmite o stare afectivă (este cazul actorului). Sub influenţa condiţiilor sociale au apărut expresii afective specific umane precum zâmbetul, care după situaţie poate fi binevoitor, ironic, dispreţuitor, răutăcios. ■ Funcţiile expresiilor afective a) comunică în exterior trăirea unei persoane; b) influenţează conduita altora (copilul plânge uneori pentru a obţine ceva); c) înlesnesc adaptarea (la înmormântare plângem; la o petrecere suntem veseli); d) au rol de contagiune, adică trezesc reacţii similare şi la alte persoane (buna dispoziţie a unui copil care a primit un premiu la un concurs sportiv induce aceeaşi stare şi în rândul celor care l-au susţinut: antrenor, părinţi);

6:!f

e) accentuează sau diminuează starea afectivă (unii plâng şi astfel „se descarcă" de supărare, în timp ce alţii, plângând, ,,se încarcă" şi mai mult cu necazul); f) susţin energetic activitatea. ■ Clasificarea trăirilor afective a) procese afective primare: - au caracter spontan; - sunt slab organizate; - se situează mai aproape de instinctiv şi tind să scape controlului conştient (de exemplu mânia); - sunt însoţite de o expresivitate bogată. b) procese afective complexe: - au orientare bine determinată spre un obiect sau o persoană; - se desfăşoară fie tumultos, fie calm; - cuprind emoţii curente, emoţii superioare, dispoziţii afective. c) procese afective superioare: - sentimentele - trăiri intense, relativ stabile, care se nasc, se maturizează, şi în anumite condiţii se dezorganizează; pot slăbi în timp, pot chiar să dispară; se clasifică în sentimente intelectuale (curiozitatea), sociale morale (datoria), (demnitatea); cultivarea sentimentelor (morale, estetice etc). Este un obiectiv major al educaţiei atât în familie, cât şi în instituţiile de învăţământ;

- pasiunile - trăiri cu orientare, intensitate şi stabilitate foarte mare; unele sunt pasiuni nobile (pentru pictură, muzică etc.), altele sunt pasiuni oarbe (gelozia), denumite şi patimi sau vicii; • Raportul afectivitate-gândire - afectivitatea este caldă, în timp ce gândirea este considerată rece; - afectivitatea este subiectivă, în timp ce gândirea este obiectivă;

■ Tulburări în afectivitate a) fobia - teama nejustificată faţă de o situaţie sau de un obiect; nu poate fi explicată; are ca formă de manifestare claustrofobia (teama de spaţii închise), agorafobia (teama de spaţii vaste), acropofobia (teama de spaţii înalte) etc. b) anxietatea- îngrijorare, nelinişte, teamă, în absenţa unor cauze care să le provoace. c) euforia - bună dispoziţie exagerată, veselie nemotivată. d) frustrarea - stare resimţită de cel înşelat în aşteptările sale; cauza poate fi lipsa unui obiect, lipsa unui loc de muncă, îmbolnăvirea etc.

Voinţa Activitatea omului constă în totalitatea manifestărilor de conduită, pe plan concret sau mental, prin care acţionează asupra mediului şi asupra lui însuşi. ■ Prin activitate: -se satisfac trebuinţe; -se realizează idealuri; -se creează condiţii pentru formularea unor noi aspiraţii; ■ Activitatea umană se diferenţiază în unităţi funcţionale subordonate: -acţiuni, structurate în operaţii; -operaţii, structurate în acte motrice (mişcări) şi acte intelectuale. Mişcările, operaţiile şi acţiunile pot fi: -involuntare (impulsive sau instinctuale); -voluntare; -automatizate (postvoluntare); • Activităţile voluntare: -sunt îndreptate spre atingerea unor scopuri conştient propuse;

66

- se realizează pe baza intenţiei şi a deciziei subiectului pentru o activitate (presupun deci acceptarea sarcinii, aprobarea ei şi o comandă din partea subiectului, pentru executare); - pentru realizarea scopului propus se înving greutăţi, obstacole, fie interioare, fie exterioare; - implică procese afective şi procese intelectuale (acestea din urmă fiind necesare pentru reglarea conştientă prin intermediul limbajului interior); ■ Definire: a) voinţa constă în capacitatea omului de a-şi realiza scopurile pe calea unor activităţi care implică învingerea unor obstacole; ea se dezvoltă în paralel cu dezvoltarea motivelor activităţii; b) voinţa este un proces psihic reglatoriu, de mobilizare, prin limbaj, a energiei psihonervoase, pentru biruirea obstacolelor şi împlinirea scopurilor. ■ Diferenţa între voinţă şi impuls - impulsul este o manifestare necontrolată care determină fapte de multe ori regretabile; se consideră că scapă controlului conştient; - omul învaţă să îşi stăpânească reacţiile impulsive sub influenţa educaţiei; faptul de a reacţiona la primul impuls este calificat, de cele mai multe ori, drept indiciu al lipsei de educaţie. 67

■ Etapele procesului volitiv a) actualizarea unor motive care generează anumite scopuri; apare intenţia de a realiza scopul şi se construieşte planul mental al rezolvării acţiunii; b) lupta motivelor; faţă de o situaţie anume pot să apară motive concordante sau în opoziţie; câştigă cele care pot să satisfacă mai repede şi mai bine trebuinţele; c) luarea hotărârii implică raţiunea în alegerea variantei de acţiune; se evaluează consecinţele care decurg din opţiunea făcută, se estimează efortul necesar pentru atingerea scopului; se impune o variantă mai avantajoasă de acţiune; decizia de a satisface un motiv sau altul se realizează pe baza aprecierii importanţei fiecărui motiv şi a urgenţei cu care acestea se impun; persoanele cu voinţă puternică reuşesc să decidă în favoarea acţiunilor care au o semnificaţie majoră, (personală sau socială); în această etapă se pun în evidenţă nivelul de aspiraţii, particularităţile de temperament şi sistemul propriu de valori; după luarea deciziei se definitivează planul de desfăşurare a activităţii, se precizează etapele şi mijloacele de realizare; d) execuţia presupune autocomanda verbală de a acţiona; planul stocat în memorie este reactualizat şi confruntat permanent cu realizarea activităţii; se realizează modificări ale planului, dacă împrejurările

68

cer acest lucru; se face apel la cunoştinţe, deprinderi, dar şi la materiale, aparate, maşini; e) verificarea rezultatelor şi formularea unor concluzii pentru viitor. ■ Însuşirile voi nţei

a) puterea sau energia cu care omul se angajează într-o activitate; opusul ei este slăbiciunea, respectiv imposibilitatea de a realiza efortul necesar; b) perseverenţa sau capacitatea de a urman consecvent realizarea scopului, chiar când este dificil de atins; este dependentă de încrederea în sine, de răbdare, de luciditatea cu care se apreciază o situaţie; opusul ei este încăpăţânarea, respectiv menţinerea scopului propus chiar când s-a dovedit că este imposibil de realizat; este corelată cu rigiditatea gândirii; tot la polul opus perseverenţei se încadrează lipsa de perseverenţă, ca atitudine prin care se renunţă uşor la îndeplinirea unui scop propus, chiar în faţa unor obstacole neînsemnate; c) independenţa sau calitatea de a lua hotărâri analizând critic propriile idei şi pe ale altora; opusul ei se consideră a fi sugestibilitatea, respectiv preluarea necritică a ideilor altor persoane, dar şi negativismul, constând în respingerea oricărei sugestii;

d} promptitudinea, respectiv rapiditatea cu care se deliberează, se iau hotărâri; opusul ei este tergiversarea, respectiv amânarea deciziei sau oscilaţia între mai multe motive, dar şi pripeala, ca deliberare realizată fără a cântări argumentele sau consecinţele. Însuşirile voinţei se formează pe parcursul dezvoltării psihice a individului, prin confruntarea cu obstacole şi depăşirea acestora; în funcţie de tipul de activitate şi efortul exersat, voinţa se specializează, putând fi mai puternică într-un domeniu decât în altul. ■ Relaţia voinţă - obstacol de depăşit Desfăşurarea activităţii cere un echilibru între resursele folosite şi rezultatele scontate, o apreciere cât mai justă, pe baza căreia are loc mobilizarea energiei fizice, intelectuale şi emoţionale. ■ Obstacolul - poate fi supraestimat, caz în care are loc un reglaj incorect, se consumă inutil energie fizică, intelectuală, emoţională; - poate fi subestimat, caz în care mobilizarea este insuficientă şi obstacolul nu este depăşit; - poate fi apreciat ca fiind foarte mare şi timpul necesar pentru mobilizare ca insuficient; voinţa se manifestă prin amânarea acţiunii. 70

Pe măsură ce obstacolele sunt depăşite, se reduce şi specificul lor de obstacol (o sinteză care apare greu de realizat în clasa a VIII-a nu va mai fi privită la fel în clasa a XII-a). Se poate conchide că voinţa apare ca rezultat al unei relaţii între: - capacităţile subiectului la un moment dat; - modul în care el apreciază situaţia; - particularităţile obstacolului de biruit.

Atentia ■ Caracterizare: - face parte din categoria fenomenelor psihice care susţin energetic activitatea; - este o funcţie prin care se modulează tonusul nervos, necesar pentru desfăşurarea celorlalte procese psihice (percepţie, memorie, gândire); - prin prezenţa ei se asigură o bună receptare a stimulilor, o înţelegere mai profundă a ideilor, o memorare mai trainică şi mai fidelă; absenţa ei duce la omisiuni în receptarea stimulilor; - implică starea de veghe, opusă celei de somn, (când scoarţa cerebrală este activată difuz, iar omul realizează o contemplare generală);

■

Trăsături proprii atenţiei: - orientarea spre ceva anume, un stimul exterior (un sunet) sau un stimul interior (o idee, o dorinţă); - selectivitatea, prin care unii stimuli se află „în centrul" atenţiei, iar altora li se acordă mai puţină importanţă sau chiar deloc; - prezenţa ei se deduce pe baza unor manifestări comportamentale (întoarcerea capului, fixarea privirii asupra unui obiect sau asupra unei persoane, eliminarea mişcărilor inutile, în cazul unei activităţi etc.);

■

Definire: - atenţia este fenomenul psihic de activare selectivă, de concentrare şi orientare a energiei psihonervoase, în vederea desfăşurării optime a activităţii psihice, cu deosebire a proceselor senzoriale şi cognitive.

■

Formele atenţiei:

a) după plasarea obiectului atenţiei în raport cu subiectul, vorbim de atenţie externă sau de atenţie internă; b) după intenţia şi efortul solicitat, după complexitatea mecanismelor prin care se desfăşoară, se deosebesc: atenţia voluntară, atenţia involuntară şi atenţia postvoluntară.

• Atenţia involuntară - este o formă simplă, întâlnită şi la animale; poate să apară sub influenţa unor factori externi sau interni; - factorii externi pot fi: intensitatea deosebită a unui stimul (de exemplu un zgomot foarte puternic), noutatea stimulului (de exemplu un model nou de automobil prezent pe străzile unei localităţi) apariţia sau dispariţia bruscă a stimulului (de exemplu un animal care apare brusc pe şosea dintr-o pădure pe lângă care trece drumul), gradul de complexitate a stimulului; - în categoria factorilor interni se regăsesc: interesul pe care îl reprezintă pentru o persoană un obiect sau un fenomen şi trăirile afective pozitive precum bucurie, speranţă, pe fondul cărora atenţia se instalează mai uşor; - această formă a atenţiei asigură eficienţă fără să apară oboseala, dar nu este suficientă pentru toate genurile de activităţi şi pentru toate momentele acestora. • Atenţia voluntară - este intenţionată şi autoreglată conştient; - este superioară atât prin mecanismele de producere, cât şi prin efectele ei pentru activitatea omului;

- în declanşarea ei un rol important îl au mecanismele verbale; - autoreglajul voluntar se exprimă în orientarea intenţionată spre obiectul atenţiei, în inhibarea voită a altor preocupări, în izolarea de excitanţi perturbatori sau limitarea influenţei acestora, în menţinerea concentrării atenţiei pe durata necesară îndeplinirii activităţii; - această formă a atenţiei susţine activitatea în toate momentele ei, fie că sunt atrăgătoare sau neplăcute, uşoare sau grele; - menţinerea atenţiei voluntare este favorizată de stabilirea clară a scopului, înţelegerea semnificaţiei activităţii şi a consecinţelor ei pozitive, de crearea unei ambianţe favorabile, (respectiv un spaţiu bine iluminat, aerisit), de gradul de antrenament al subiectului pentru sarcina desfăşurată în intervalul dat; Atenţia voluntară apare şi se menţine cu efort, cu consum energetic şi este urmată de oboseală, care determină o scădere a eficienţei activităţii; este necesară deci alternarea perioadelor de activitate cu cele de odihnă, motiv pentru care şi activitatea şcolară, de exemplu, impune un program în care ora de curs este urmată de pauză.

74

• Atenţia postvoluntară - apare la unii subiecţi datorită repetării neschimbate a condiţiilor de activitate; - este de fapt „deprinderea de a fi atent"; nu necesită încordare voluntară, obositoare; În desfăşurarea activităţilor sale, omul îmbină cele trei forme ale atenţiei, asigurând astfel, pe parcursul acestora, cantitatea de energie psihonervoasă necesară în fiecare etapă. ■ Însuşirile atenţiei a) volumul atenţiei, respectiv cantitatea de elemente asupra cărora se poate orienta şi concentra atenţia simultan (conform experimentelor realizate s-a ajuns la concluzia că volumul mediu este de 5-7 elemente); b) stabilitatea atenţiei, adică posibilitatea de a menţine în timp atenţia asupra unui obiect sau fenomen; este o însuşire care se dezvoltă odată cu vârsta (la preşcolari atenţia se poate menţine 12-15 minute, iar la adulţi 40-50 minute, uneori mai mult); c) concentrarea atenţiei, respectiv capacitatea de fixare asupra unui element (obiect sau persoană) concomitent cu eliminarea altor elemente (de exemplu un tânăr care se pregăteşte pentru un interviu pe care ar urma să-l susţină a doua zi, nu va fi atent la transmisiunea unui meci de fotbal, urmărit de ceilalţi membri ai familiei); este o calitate ce diferă

: .ts !

de la un individ la altul, de la o situaţie la alta; puterea ei se apreciază prin rezistenţa la factori perturbatori; ca manifestare opusă poate fi menţionată distragerea atenţiei sau oscilaţia ei; d) distributivitatea atenţiei este o însuşire care permite desfăşurarea concomitentă a mai multor activităţi, cu condiţia ca măcar unele dintre ele să fie relativ automatizate (de exemplu şoferul care acţionează asupra volanului, asupra pedalelor de frână, asupra schimbătorului de viteze, semnalizează schimbarea direcţiei de deplasare); e) mobilitatea atenţiei constă în deplasarea intenţionată a atenţiei de la un obiect la altul, de la o operaţie la alta, în funcţie de cerinţele activităţii, în cel puţin 1/6 dintr-o secundă; dacă acest prag este mai mare se manifestă rigiditatea sau inerţia atenţiei; mobilitatea nu trebuie confundată cu fluctuaţia atenţiei, care este o deplasare întâmplătoare, nesolicitată de activitate; Persoane preocupate de rezolvarea unei probleme reuşesc un nivel ridicat de concentrare, care poate să pară anormal, ducând la includerea acestora în categoria „distraţilor". Există în acelaşi timp şi persoane care fac o obsesie din anumite idei, manifestând o focalizare exclusivă, permanentă, asupra acestora.

SISTEMUL DE PERSONALITATE Personalitatea Primele explicaţii ale personalităţii le găsim în teoriile elaborate de Sigmund Freud şi Carl Gustav Jung, de Alfred Adler, Erich Fromm şi Erik Erikson şi se încadrează în psihanaliză şi neopsihanalize. Ele au oferit modele de explicaţie a raporturilor conştient-inconştient şi ale stadiilor de dezvoltare ontogenetică. S-au formulat mai multe definiţii ale personalităţii. Conform definiţiei din Dicţionarul de psihologie Larousse, personalitatea este o caracteristică relativ stabilă a felului de a fi al unei persoane, a modului de a reacţiona în situaţiile în care se găseşte. Iar Gordon Willard Allport, în lucrarea Structura şi dezvoltarea personalităţii ( 1991), o considera drept organizare dinamică în cadrul individului a acelor sisteme psihofizice care determină gândirea şi comportamentul său caracteristic.

■ Caracterizare şi definire În sens larg, termenul de „personalitate" denumeşte fiinţa umană, considerată în existenţa ei socială şi în înzestrarea ei culturală. În sens restrâns, personalitatea este un sistem de însuşiri psihice care se manifestă constant în comportament, indiferent de situaţie, oferind o relativă stabilitate individului uman, matur. Trăsăturile de personalitate sunt comune tuturor oamenilor, dar intensitatea cu care se manifestă o anumită trăsătură variază de la un individ la altul, la fel ca şi poziţia ocupată de o trasatură în configuraţia de trăsături a individului (poziţie centrală, principală, secundară). Este şi motivul pentru care personalitatea este văzută ca o configuraţie particulară de trăsături temperamentale, aptitudinale şi caracteriale, specifică unei persoane. Sub aspect psihologic personalitatea se identifică, în linii mari, cu sistemul psihic uman. În limbaj cotidian, atributul de personalitate se foloseşte cu referire la persoanele care se remarcă prin ceva deosebit, care reprezintă o valoare (de exemplu personalităţi ştiinţifice, politice, artistice etc.). Încă din Antichitate, la Platon şi Aristotel, iar mai târziu la J. J. Rousseau, a fost subliniat rolul eredităţii în determinarea personalităţii. Genetica subliniază însă ca stimulările din mediu favorizează sau nu declanşarea

mecanismului genetic şi influenţează dezvoltarea ulterioară. Perspectiva psihosociologică aflată la confluenţa psihologiei cu sociologia, ştiinţele politice, economice, tehnice, biologice, urmăreşte să evidenţieze aspecte precum influenţa comportamentului personal asupra acţiunii celorlalţi, modificarea acţiunii personale prin prezenţa altuia sau efectele comportamentelor trecute ale altora asupra unui individ. Această orientare consideră că formarea personalităţii sub acţiunea factorilor de mediu social poate fi privită ca enculturaţie, ca asimilare de modele culturale, proces prin care individul îşi însuşeşte valori, îşi formează atitudini comportamentale în concordanţă cu cerinţele vieţii sociale şi devine apt să funcţioneze în societatea în care s-a născut. Personalitatea este subiectul uman, privit în cele trei ipostaze: a) ca subiect pragmatic, al acţiunii; b) ca subiect epistemic, al cunoaşterii; c) ca subiect axiologic, purtător şi generator al valorilor de adevăr, frumos, bine etc. Personalitatea este întotdeauna unică şi originală. Fiecare om porneşte cu o zestre ereditară unică, străbate un drum propriu în viaţă, intră în relaţii şi desfăşoară activităţi diferite, are un mod propriu de a fi, de a gândi, de a simţi; în acelaşi timp, se poate afirma 79 ,

că personalitatea se poate modela sub influenţa factorilor educaţionali. Personalitatea unui individ se manifestă mai autentic în situaţii interpersonale informale, în care regulile de comportament sunt mai puţine; în situaţii interpersonale formale, în care, de regulă , sunt cunoscute prescripţiile, indivizii tind să se lase sub influenţa acestora şi să se comporte inhibând o parte a modului autentic de a fi. Pe baza celor menţionate se poate concluziona că personalitatea este un sistem bio-psiho-socio-cultural.

■

Modelului general-uman de personalitate îi sunt proprii:

a) apartenenţa la specia umană „omul devine om, pentru că se naşte om"; b) calitatea de fiinţă socială , potenţialul uman nativ urmând să se realizeze treptat, prin socializare; c) calitatea de fiinţă conştientă dotată cu gândire şi voinţă; sistemul psihic uman se încheagă la confluenţa dintre biologic şi socio-cultural şi nu poate fi redus la niciuna dintre aceste două componente; d) participarea la cultură , prin însuşirea unor valori, orientarea după valorile acceptate şi capacitatea de creare a altor valori; e) potenţialul creativităţii, manifestat în plan fizic (construcţii, maşini, alimente etc.) şi în plan spiritual (creaţii literare, muzicale etc.);

■ Dezvoltarea personalităţii - se realizează în etape: unii autori pun accent pe importanţa mediului social (familie, şcoală, prieteni), iar alţii consideră personalitatea ca fiind constituită din componente indiferente la mediul în care ne dezvoltăm; - fiecare personalitate cumulează un ansamblu de status-roluri, rolul însemnând ansamblul obligaţiilor pe care le are un individ, iar statusul, un ansamblu de drepturi, reprezentând ceea ce el aşteaptă de la ceilalţi, în virtutea poziţiei pe care o ocupă; - fiecare personalitate dezvoltă comportamente conforme cu un anumit rol-status: de copil sau de părinte, de elev sau de profesor, de angajat sau de conducător etc. Personalitatea nu se dezvoltă prin simplu proces de creştere şi maturizare, nici prin ascultare pasivă a sfaturilor şi îndemnurilor, ci în procesul activităţii, în care se formează priceperi, deprinderi şi caracterul, şi se învaţă integrarea în colectivitate şi cunoaşterea de sine. Personalitatea se structurează pe baza unor caracteristici care ne deosebesc de alte persoane şi care îi dau particularitate, caracteristici care se menţin în timp şi îi conferă durabilitate. Unele dintre caracteristicile de personalitate sunt înnăscute, ţin de temperament, altele sunt dobândite, ţin de caracter.

în timp, personalitatea omului poate să se modifice ca efect al educaţiei, al unei experienţe personale traumatizante, al restructurării relaţiilor sociale prin trecerea în alt grup social. Educaţia din familie reprezintă baza pe care se continuă educaţia şcolară a personalităţii. Există în prezent tendinţa de a lua în considerare descrierea personalităţii prin cinci mari dimensiuni: - extraversie, manifestată prin cordialitate, siguranţă de sine, activitate, emoţii pozitive; - agreabilitate, manifestată prin încredere, colaborare, modestie, atenţie faţă de ceilalţi; - conştiinciozitate, manifestată prin competenţă, ordine, simţ al datoriei, autodisciplină; - instabilitate emoţională, manifestată prin agresivitate, depresie, vulnerabilitate; - deschidere, manifestată prin imaginaţie, creativitate; ■ Dimensiunea creativă a personalităţii Creativitatea este o dimensiune a personalităţii şi integrează toate fenomenele psihice care contribuie la realizarea noului; imaginaţia este apreciată drept proces central al creativităţii. Mediul social reprezentat de familie, grup şcolar sau profesional, societate în ansamblu, poate stimula potenţialul creativ, dacă acceptă individul, îi acordă 82

încredere şi dreptul de a se exprima în simboluri. Îl poate bloca prin interdicţii (de a pune întrebări, de a explora lumea) şi prin încurajarea conformismului. Studiul, analiza şi clasificarea personalităţilor se pot realiza pe baza unui sistem care cuprinde trei compartimente aflate în interacţiune: - temperament; - aptitudine; - caracter;

Temperamentul Cunoaşterea omului este o activitate ce presupune observarea unor aspecte legate de: - înfăţişare; - modalitatea de desfăşurare a activităţilor; - rapiditatea reacţiilor la stimuli externi; - rezistenţa la efort susţinut; - relaţiile pe care le stabileşte cu ceilalţi; Unele dintre aspectele menţionate sunt înnăscute şi ţin de ceea ce este numit temperament; altele sunt dobândite şi ţin de caracter. Însuşirile de temperament se manifestă de la cea mai fragedă vârstă şi se menţin pe parcursul vieţii. Diferenţele temperamentale între indivizii umani sunt explicate de mai multe teorii, cea mai veche dintre ele fiind formulată de medicul grec Hipocrates. Se considera că în organismul uman se află amestecate, 83

în proporţii diferite, ,,humori" (substanţe fluide): bila galbenă, sângele, bila neagră, limfa. Predominanta umorilor şi amestecul lor în organism determină tipul de temperament; a) bila galbenă determină temperamentul coleric; b) bila neagră determină temperamentul melancolic; c) predominarea sângelui determină temperamentul sangvinic; d) predominarea limfei determină temperamentul flegmatic.

Alte teorii explică manifestările temperamentale prin modul de funcţionare a glandelor cu secreţie internă: - hiposecreţia glandei tiroide ar da manifestări de încetineală în mişcări; - hipersecreţia aceleiaşi glande ar duce la iritabilitate, la nervozitate. Pavlov explică diferenţele temperamentale pe baza caracteristicilor activităţii nervoase superioare: forţă, mobilitate, echilibru.

Forţa are în vedere capacitatea de rezistenţă la

acţiunea unor stimuli. În funcţie de aceasta, deosebim: - persoane cu sistem nervos puternic; - persoane cu sistem nervos slab;

Mobilitatea se referă la rapiditatea cu care are loc trecerea de la excitaţie la inhibiţie, în funcţie de solicitările exterioare. Pe baza acesteia se pot deosebi: - persoane cu sistem nervos mobil; - persoane cu sistem nervos inert; Echilibrul are în vedere forţa excitaţiei comparativ cu cea a inhibiţiei. Dacă cele două procese au forţe apropiate, vorbim de sistem nervos echilibrat, în caz contrar fiind vorba de un sistem nervos neechilibrat. Realizând o asociere între temperamentele clasice şi tipurile de activitate nervoasă superioară, Pavlov a stabilit următoarele tipuri: a) puternic, echilibrat, mobil, corespunzător temperamentului sangvinic; b) puternic, echilibrat, inert, corespunzător temperamentului flegmatic; c) puternic, neechilibrat, corespunzător temperamentului coleric; d} slab, corespunzător temperamentului melancolic. Teoria susţinută de Carl Gustav Jung distinge între orientarea preponderentă spre lume sau spre sine. Din acestea rezultă fie tipul extrovertit, comunicativ, adaptabil, social, fie cel introvertit, cu tendinţe de izolare, cu o fire contemplativă.

Psihologul englez Hans Eysenck consideră ca ale personalităţii fundamentale dimensiuni extroversiunea şi nevrotismul, diferenţierea fiind dată de starea generală a scoarţei cerebrale. Extroversiunea este determinată de starea de excitaţie a sistemului nervos: în timp ce extrovertiţii dau dovadă de un sistem nervos puternic, introvertiţii au un sistem nervos delicat. Tot el consideră că, de regulă, colericii şi sangvinicii sunt extrovertiţi, iar flegmaticii şi melancolicii sunt introvertiţi. Cât priveşte nevrotismul, acesta se explică prin modul în care sistemul nervos răspunde la stres. Conform părerii exprimate de Sergey Rubinstein, temperamentul exprimă latura dinamico-energetică a personalităţii, iar după Gordon Allport temperamentul vizează reacţia la stimuli emoţionali. Nu se poate vorbi de superioritatea unui tip de temperament asupra altuia, nici de temperamente pure, decât în foarte puţine cazuri. În fiecare categorie temperamentală se pot menţiona oameni cu realizări deosebite, dar şi persoane cu probleme. Prin efortul de autocunoaştere, fiecare om poate valorifica aspectele pozitive ale personalităţii proprii, concomitent cu mascarea celor mai puţin eficiente.

86

■ Caracteristicile tipurilor temperamentale • Sangvinicul: optimist, calm, echilibrat, comunicativ, cu un ritm rapid de activitate; dă dovadă de mobilitate şi inegalitate în trăirile afective, iar uneori de superficialitate şi sugestibilitate. • Colericul: excitabil, oscilant între entuziasm şi deznădejde; impulsiv, face risipă de energie; lucru în asalt; iniţiative îndrăzneţe; exagerează atât în prietenie, cât şi în ostilităţi. • Flegmaticul: calm, cu reacţii emotive moderate, cu sentimente puternice şi stabile; meticulos, temeinic în activităţi de durată, leagă greu prietenii. • Melancolicul: este emotiv, sensibil, uneori cu dificultăţi de adaptare; manifestă exigenţă faţă de sine însuşi; nu riscă; are o rezistenţă mică la efort; înclinaţie spre reverie.

Aptitudinile ■ Caracterizare Reuşita oamenilor în diferite domenii de activitate se datorează unor însuşiri numite „aptitudini". Demonstrându-se prin activităţi, aptitudinile reprezintă latura instrumentală şi executivă a personalităţii. Cercetările efectuate asupra aptitudinilor au relevat că acestea s-au putut manifesta la vârste foarte fragede

(exemple fiind în rândul muzicienilor şi scriitorilor), dar şi la vârste mai înaintate, după cum o dovedesc exemplele din aceleaşi domenii. Aptitudinile se manifestă cu grade diferite: slab, mediu, puternic. Despre prezenţa lor se vorbeşte însă doar acolo unde ele se constată la nivelul cel mai ridicat. Aptitudinile sunt în relaţie cu procesele afective şi cu cele motivaţionale; fără motivaţie potenţialul aptitudinal nu se activează, iar aptitudinea nu se manifestă. Interesul, ca factor motivaţional, orientează activitatea cognitivă a persoanei şi o determină să caute activitatea care corespunde aptitudinilor sale. ■ Definire: - aptitudinea reprezintă o însuşire sau un complex de însuşiri psihice şi/sau fizice, care asigură reuşita într-o activitate. - termenul „aptitudine" este sinonim cu „capacitate". ■ Originea aptitudinilor este explicată diferit: a) orientarea ce pune accentul pe ereditate, consideră aptitudinile însuşiri înnăscute; în acest sens, se folosesc termenii „dotat" sau „nedotat" pentru un anumit subiect, care are sau nu o anumită aptitudine; În sprijinul acestei păreri se aduc, drept argumente, exemple de familii din care, în generaţii succesive, s-au remarcat reprezentanţi cu inteligenţă deosebită

în domenii diferite, precum în familia lui Charles Darwin; b) o altă orientare, susţinută de psihologul american John Watson, pune accent pe mediu şi educaţie; c) în psihologia contemporană se susţine dubla determinare a aptitudinilor (ereditară şi din partea mediului, şi a educaţiei);

■ Clasificare a) aptitudini simple - au la bază un singur tip de fenomen psihic sau un singur fel de operaţii (acuitate vizuală, tactilă sau olfactivă, rapiditatea întipăririi); b) aptitudini complexe - rezultă din îmbinarea mai multor aptitudini simple (de exemplu inteligenţa); c) aptitudini speciale - asigură eficienţa într-un domeniu de activitate (de exemplu aptitudini sportive); d) aptitudini generale - asigură eficienţa în mai multe domenii; ■ Inteligenţa ca aptitudine generală Ideea că inteligenţa este o aptitudine generală este susţinută de psihologia genetică promovată de Jean Piaget. Tot în lucrările lui Jean Piaget inteligenţa este identificată cu gândirea. În lucrarea Teoria inteligenţelor multiple, Howard Gardner distinge între şapte forme de inteligenţă:

a) inteligenţa lingvistică (aptitudine legată de vorbire, de citit şi scris, de ascultare); b) inteligenţa logico-matematică (aptitudini de lucru cu numere); c) inteligenţa spaţială (capacitatea de a înţelege relaţiile spaţiale); d) inteligenţa muzicală (capacitatea de a cânta vocal sau la instrumente muzicale); e) inteligenţa kinestezică (folosirea corpului în dans); f) inteligenţa interpersonală (capacitatea de a relaţiona cu ceilalţi şi de a-i inţelege); g) inteligenţa intrapersonală (capacitatea de autocunoaştere). Aptitudinea inteligenţei arată ce poate omul, nu ce ştie; inteligent este cel ce extrage dintr-un minim de cunoştinţe un maxim de efect. Inteligenţa nu este un proces psihic, ci organizarea mai multor fenomene psihice (gândire, memorie, imaginaţie, atenţie, limbaj). Studii de genetică a inteligenţei au pus în evidenţă faptul că există o componentă înnăscută a inteligenţei, de factură ereditară, ca latură a personalităţii. Acest potenţial creşte ca importanţă pe masură ce individul avansează în vârstă, se maturizează psihic şi intervine în mediul său, îl alege, îl schimbă, îl interpretează.

90

Zestrea ereditară se dezvoltă însă şi sub influenţa factorilor de mediu fizic, a condiţiilor materiale de viaţă în care evoluează individul. Aceste condiţii influenţează creşterea, starea de sănătate şi dezvoltarea psihică a persoanei. De exemplu, din mediul fizic apropiat, obiectele care pot fi manipulate, explorate, utilizate, dezvoltă deprinderi motrice, curiozitate, capacitate de concentrare a atenţiei, toate cu efect în dezvoltarea inteligenţei. Inteligenţa, ca latură a personalităţii, se dezvoltă şi în dependenţa de factorii de mediu social precum nivelul de educaţie şi profesia părinţilor, zona de locuit (urbană ori rurală, centrală ori periferică), epoca istorică, cultura poporului, posibilităţile de comunicare de care dispune societatea la un moment dat. ■ Inteligenţa poate fi considerată: a) proces de asimilare şi prelucrare a informaţiilor, în scopul unor adaptări optime; b) aptitudine ce constă în structuri operaţionale dotate cu calităţi precum fexibilitate, fluiditate, productivitate, calităţi ce asigură eficienţa acţiunii. • Se pot distinge două componente ale inteligenţei a) inteligenţa fluidă, cu baza în caracteristicile morto-funcţionale ale creierului; este caracterizată

' 91

prin flexibilitate, adaptabilitate, viteza de înţelegere şi capacitate de a învăţa lucruri noi. b) inteligenţa cristalizată, dependenţa de învăţare, de acumulare de cunoştinţe, cu o dezvoltare progresivă şi cu posibilitate de creştere a eficienţei pe masura acumulării a cât mai multor algoritmi de rezolvare a unor probleme diverse. Dacă inteligenţa fluidă se consideră că susţine reuşita profesională până în jurul vârstei de 35 de ani, după care eficienţa ei scade, inteligenţa cristalizată se apreciază că îşi spune cuvântul în reuşita profesională, după 40 de ani. Primele studii riguroase asupra inteligenţei au fost realizate de psihologul englez Charles. Spearman (1904 ); acesta a lansat ipoteza că fiecare individ posedă un factor ce îi determină performanţele la întrebările testelor de inteligenţă. Acesta a fost numit ,,factor G". În afară de factorul G, ar mai exista şi ,,factori speciali". La fiecare subiect testat, inteligenţa va reflecta nivelul factorului G şi nivelul diferiţilor factori speciali „s". Prin aplicarea testelor de inteligenţă se obţine „coeficientul de inteligenţă"; acesta este un număr ce exprimă raportul dintre vârsta mentală dată de numărul de probe dintr-un test, rezolvate corect şi vârsta cronologică: C . I . = �: � - · 1 00 .

Un subiect care rezolvă toate probele specifice vârstei sale şi numai pe acestea obţine C. I. =100. Coeficientul mediu de inteligenţă este 100 într-o populatie normală; el se exprimă printr-o curbă, în formă de clopot, numită „curba lui Gauss".

70

85 1 00 1 1 5 1 30

- cei ce obţin C. I. = 80 au un intelect de limită; - cei ce obţin C. I. = 120 au un intelect superior; - cei ce obţin C. I. între 130-200 se încadrează în categoria celor cu intelect de excepţie;

Deprinderi le Deprinderile sunt componente automatizate ale activităţii, elaborate conştient, consolidate prin exerciţiu, a căror desfăşurare se realizează fără control conştient permanent.

■ Formarea deprinderilor: - se realizează prin învăţare, prezenţa lor fiind semnalată doar la indivizii care au posibilitatea şi dorinţa de a şi le însuşi (de exemplu deprinderea de a mânui arcuşul viorii nu este prezentă decât la cei care şi-au însuşit-o prin învăţare); - necesită atenţie şi efort voluntar; ■ Condiţiile formării deprinderilor: - prezenţa explicaţiei prin care sunt relevate semnificaţia formării deprinderii, condiţiile în care ea poate fi realizată, condiţiile de calitate pe care trebuie să le îndeplinească, mişcările pe care le presupune şi succesiunea acestora; - demonstrarea modelului de acţiune, în paralel cu explicaţia, face să crească rapiditatea formării deprinderilor; - organizarea exerciţiului pentru formarea şi apoi automatizarea deprinderii; - asigurarea controlului şi autocontrolului pentru depistarea şi înlăturarea erorilor; - prezenţa interesului şi a aptitudinilor pentru o activitate; - menţinerea constantă a principiilor şi metodelor de lucru pe parcursul formării deprinderii; - calitatea metodelor de formare;

94

Observaţie: deprinderea trebuie formată de la început cât mai corect, pentru că este greu să fie restructurată. ■ Clasificarea deprinderilor: a) după gradul de complexitate, se deosebesc deprinderi simple şi complexe; b) după procesele psihice în care are loc automatizarea, se deprinderi disting senzorial-perceptive, verbale şi de gândire (acestea trei fiind cunoscute şi sub numele de deprinderi intelectuale) şi deprinderi motrice, mai bine cunoscute decât cele din categoria anterioară; c) după tipul de activitate, se pot menţiona deprinderi de joc, de învăţare, de muncă, de comportare etc. Clasificările au un caracter relativ. ■ Etapele formării deprinderilor: - familiarizarea cu acţiunea sau cu conţinutul deprinderii prin explicaţie şi demonstraţie; - etapa învăţării analitice, când deprinderile complexe se fragmentează în unităţi care se învaţă pe rând; - etapa organizării şi sistematizării, în care se realizează o bună execuţie a părţilor şi se încearcă integrarea lor într-o structură unitară;

- etapa sintetizării şi automatizării, când integrarea elementelor este realizată deplin, atenţia necesară se reduce, erorile şi încordarea scad; - etapa perfecţionării, pe parcursul căreia se ating parametrii de corectitudine, precizie, viteză; ■ Avantajele formării deprinderilor: - asigură o desfăşurare cursivă, corectă şi rapidă a activităţii; - se reduc la minimum efortul voluntar şi controlul conştient; - se realizează schematizarea şi prescurtarea acţiunii prin eliminarea a ceea ce este de prisos; - se evită opririle, reîntoarcerile; - se permite concentrarea atenţiei asupra acelor componente ale activităţii care nu se pot automatiza; ■ Obişnuinţe şi priceperi • Obişnuinţa: - se defineşte ca deprindere ce implică şi necesitatea internă (trebuinţa) pe care o resimte omul În direcţia săvârşirii unei activităţi; neîndeplinirea ei este trăită ca o frustrare; - se deosebeşte de deprindere (considerată neutră), prin aceea că poate fi pozitivă (ca de ex. obişnuinţa de comportare civilizată), sau negativă (obişnuinţa

de a consuma alcool în exces); ponderea obişnuinţelor negative este importantă în determinarea profilului personalităţii, ele având efecte dezorganizante sau chiar distructive asupra individului.

• Princeperea: - se dobândeşte pe baza achiziţionării mai multor deprinderi; - se defineşte ca o îmbinare optimă a deprinderilor şi restructurarea lor uşoară, cu scopul de a uşura acţiunea în situaţii noi. Priceperile, împreună cu deprinderile, sporesc măiestria într-un domeniu sau altul al activităţii. ■ Interacţiunea deprinderilor, interferenţa lor

transferul

şi

Deprinderile, odată formate, nu rămân izolate, ci interacţionează unele cu altele şi se integrează în activităţi. Interacţiunea se poate realiza prin transfer, ca relaţie pozitivă între o deprindere formată şi o alta în curs de formare; cea din urmă, fiind asemănătoare cu prima, îşi integrează ceea ce este comun şi se elaborează astfel mai uşor; altă cale de interacţiune este prin interferenţă, ca fenomen de influenţă negativă între două deprinderi, şi se manifestă ca stânjenire a formării unei noi deprinderi.

Caracterul A stabili caracterul unei persoane înseamnă a surprinde trăsături esenţiale pentru personalitatea acesteia în ansamblul ei. Cunoaşterea caracterului este d ifici lă pentru că însuşirile de caracter nu se observă, ci se deduc din comportament. Unele persoane îşi pot masca anumite însuşiri sau pot simula prezenţa celor pe care le ştiu apreciate într-un grup. Caracterul nu este înnăscut, ci se formează în procesul adaptării la relaţiile sociale. Factori ce contribuie la formarea caracterului: -afectivitatea; -motivaţia; -voinţa; -educaţia primită în familie şi în şcoală; -modelul pe care un individ îl consideră drept exemplu de urmat; ■ Definire:

-în sens larg, caracterul este un mod de a fi (în această accepţiune, apare sinonim cu personalitatea); -în sens restrâns, caracterul reuneşte însuşiri sau particularităţi psihice, vizând relaţiile subiectului cu ' 98

lumea şi valorile după care el se conduce; din acest punct de vedere, el reprezintă latura relaţională şi valorică a personalităţii şi presupune alegeri între adevăr-minciună, bine-ră u , d reptate-nedreptate etc. Ludwig Klages definea caracterul drept voinţă moraliceşte organizată, dorind să sublinieze rolul voinţei în stabilirea raporturilor om-mediu natural şi om-mediu social şi ţinerea sub control a comportamentelor, care sunt subordonate valorilor morale. Se apreciază că u n om cu caracter îşi orientează comportamentul în concordanţă cu valorile morale şi va respinge manifestările sancţionate de societate; spre deosebire de acesta, un om lipsit de caracter este cel ce acceptă să fie imoral. Însuşirile de caracter formează u n fel de tipar, o pecete, în funcţie de care apreciem oamenii ca fiind ambiţioşi sau dezinteresaţi , îngădu itori sau intransigenţi , tari sau slabi etc. Caracterul valorifică însuşirile de temperament şi aptitudinile şi veghează la propria formare; de aici rezultă funcţia de autoreglaj . Pe baza unor însuşiri de temperament se pot forma mai uşor sau mai greu însuşirile de caracter.

În acelaşi timp, anumite trăsături de temperament pot fi compensate prin însuşiri de caracter sau suferă influenţe din partea caracterului. Spre deosebire de particularităţile temperamentale care nu se modifică radical, caracterul se modifică în timp, o condiţie a autoperfecţionării fiind exigenţa faţă de sine. ■ Atitudinile şi rolul lor în formarea caracterului • Atitudinea: - este o componentă importantă a caracterului; - se determină pe baza mai multor manifestări de viaţă şi în situaţii diferite; - reprezintă un mod stabil de a reacţiona faţă de o persoană, situaţie, idee sau eveniment; - este în strânsă legătură cu valoarea şi, odată fixată, va acţiona automat şi va uşura alegerile individului încât să se îndrepte spre acţiuni ce se află în raport cu valorile pe care le apreciază el; - este în legătură cu aptitudinile, astfel că se pot întâlni oameni binevoitori în a-şi oferi sprijinul, dar lipsiţi de aptitudinile necesare, spre exemplu, în anumite activităţi caritabile; - cunoaşterea atitudinilor şi valorilor proprii unui individ reprezintă un instrument de previziune a comportamentului acestuia în diferite situaţii sociale;

- are ca element definitoriu raportarea implicită sau explicită la valori;

• Atitudinile se diferenţiază ca: a) atitudini personale, care se exprimă faţă de societate, faţă de ceilalţi oameni, faţă de propria persoană; pot fi pozitive (solidaritate, modestie, demnitate) sau negative (egoism, linguşeală, îngâmfare); b) atitudini sociale, cum sunt, de exemplu, opţiunile faţă de un regim politic sau altul. • Particularităţi de caracter: - originalitatea se referă la autenticitatea în însuşirea şi realizarea unor valori, în gradul lor de dezvoltare şi îmbinare la fiecare individ; - bogăţia caracterului, respectiv multitudinea relaţiilor pe care o persoană le stabileşte în viaţa socială cu semenii săi; - tăria de caracter se exprimă în rezistenţa la influenţe contrare scopurilor şi convingerilor pe care o persoană şi le-a transformat în linii de orientare fundamentală. În aprecierea caracterului sunt importante şi opiniile unei persoane; opinia generală influenţează opiniile individuale, dar şi invers.

CODUITA PSIHOSOCIALĂ Relaţiile interpersonale şi rolul lor în formarea personalităţii Relaţiile sociale sunt formate din totalitatea relaţiilor pe care le stabilesc oamenii între ei; în cadrul acestora se află categoria relaţiilor interpersonale. Noţiu nea de „relaţii interpersonale" exprimă situaţii conform cărora fiecare persoană face parte din diferite grupuri , intră în relaţii şi comunică cu ceilalţi . Relaţiile interpersonale sunt legătu ri psihice reciproce, conştiente şi directe între persoane: - se deosebesc de relaţiile cu obiecte, unde influenţa este unilaterală; - presupun reciprocitate, indivizii devenind parteneri ; - sunt directe, faţă în faţă, spre deosebire de relaţiile mediate de telefon, fax, scrisori , care nu i ntră în categoria relaţiilor interpersonale; - satisfac d iferite trebuinţe ca cele de comunicare, de cunoaştere, de ajutor etc. 102

În stabilirea relaţiilor interpersonale este importantă prima impresie; dacă informaţia ulterioară este opusă primei impresii, oamenii tind să o ignore pe cea din urmă. Cunoaştera celorlaţi este stimulată de stereotipuri, adică de aprecieri generalizate, extinse la toate persoanele din acelaşi grup. Aceste aprecieri se referă la aspecte legate de grupuri rasiale, de religie, de etnie, de profesie etc. În grupuri sociale, precum familie, clasă de elevi, colectiv de muncă, se realizează acţiuni subordonate unui scop comun. Există grup de apartenenţă, căruia persoana îi aparţine efectiv la un moment dat. Există apoi grup de referinţă din care individul doreşte să facă parte şi din care împrumută valori şi norme de comportare, cu care se compară şi după care se apreciază pe sine şi pe alţii; acesta reprezintă un puternic factor motivaţional al conduitei individului. Grupul mic se caracterizează prin: - interacţiuni puternice şi complexe; - norme şi valori recunoscute de toţi membrii; - ierarhie în funcţie de poziţia ocupată (lider); - asigură funcţia de integrare, mijlocind socializarea membrilor săi şi funcţia de securitate, prin confortul psihologic pe care îl simt membrii săi.

103

Relaţiile interpersonale determină reacţii de atenţie sau de respingere, unilaterale sau reciproce. Indivizii preferaţi sunt idealizaţi în raport cu cei care ne sunt indiferenţi. Absenţa sentimentului de apartenenţă la grup determină un slab interes pentru problemele acestuia. Prin învăţare, individul asimilează formele de comportament admise de grupul căruia îi aparţine şi tinde să adopte tipul de personalitate socialmente dezirabil. Bazele acestui comportament se pun în familie unde, faţă de comportamentul părinţilor, bunicilor, fraţilor, copilul va da răspunsuri ce, prin repetare, se vor constitui în însuşiri de personalitate. Calitatea relaţiilor existente în grup sau între grupuri influenţează: - starea membrilor săi; - climatul socio-afectiv, pozitiv sau negativ, stimulativ sau coercitiv. Între formele relaţiilor cu ceilalţi se regăsesc: - egoismul, ca preocupare faţă de propria persoană; - altruismul, ca preocupare faţă de ceilalţi; - cooperarea, prin înţelegere, comunicare, toleranţă, consens; - conflictul, rezultat din lupta unor tendinţe, interese, pe plan cognitiv, afectiv, social;

Un tip special de relaţie cu celălalt, este, în concepţia lui John Allan Lee, cel bazat pe iubire. Comunicarea, ca relaţie, pune în valoare tipul de personalitate (comunicativ sau necomunicativ) şi tipul de grup din care facem parte (permisiv sau autoritar). Lipsa de comunicare poate avea consecinţe precum: introvertire, acumulare de tensiuni care se pot transforma în surse de conflict.

Comportamente pro şi antisociale Comportamentul prosocial este un comportament intenţionat, realizat în afara obligaţiilor profesionale şi orientat spre conservarea şi promovarea valorilor sociale. În această categorie se pot menţiona: salvarea vieţii altor persoane, donarea unor sume de bani pentru cei aflaţi în situaţii dificile (sinistraţi, bolnavi care au nevoie de operaţii costisitoare), ajutorarea unor familii cu probleme de sănătate sau de vârstă etc. Cei ce realizează astfel de comportamente simt satisfacţie pentru binele adus semenilor lor. Comportamentele antisociale au caracter violent, distrugător, au cauze voite, fiind săvârşite de persoane care încalcă în mod conştient legile juridice şi normele morale; se realizează de către persoane bolnave ori cu tulburări de personalitate şi se manifestă prin agresivitate, furturi, distrugeri.

Imaginea de sine şi percepţia sa socială ■ I maginea de sine: - este o construcţie personală, o imagine despre ceea ce considerăm că ne este caracteristic, ne defineşte; - se referă la modul subiectiv de reprezentare şi de evaluare pe care individul le realizează asupra lui însuşi, în diferite etape ale dezvoltării sale şi în diferite situaţii în care se află; - se realizează pe baza informaţiilor culese în experienţele de interacţiune socială, în care individul se percepe pe sine şi în atitudinile şi părerile celorlaţi despre el; - poate să corespundă sau nu cu imaginea pe care şi-o făuresc alţii despre persoana noastră. Eul, ca şi conştiinţa de sine, este rezultat al proceselor de gândire, reflexivitate şi intenţionalitate; înglobează trei componente corelate şi integrate: a) eul corporal; b) eul psihologic; c) eul social. Fiecare componentă este asociată cu judecăţi precum frumos-urât, înalt-scund, gras-slab (eul corporal); bun-rău, talentat-incapabil (eul psihologic); apreciat-criticat, simpatizat-respins(eul social). Modul în care se integrează cele trei componente ale Eului determină trei profiluri:

a) cel în care domină Eul fizic (tipul somatic) b) cel in care domină Eul psihic (tipul spiritual, centrat pe nevoia de cunoaştere) c) cel în care domină Eul social (tipul social, centrat pe nevoia de statut social, de prestigiu). Într-o primă etapă, copilul, apoi adolescentul de 12-14 ani, se descrie în termeni „de acţiune" şi de ,,fiinţă fizică" prin referire la corp, la înfăţişare, prin menţionarea preferinţelor şi activităţilor, a raporturilor cu un mediu concret, folosind multe verbe de acţiune. În realizarea imaginii de sine sunt prezenţi şi ceilalţi, ca parteneri, ca modele, ca elemente de comparaţie. ■ Percepţia socială asupra imaginii de sine: - reprezintă ceea ce alţii gândesc despre modul cum arătăm, cum ne comportăm; - cuprinde păreri care ne ajută să ne evaluăm estetic, să ne cunoaştem poziţia socială, să ştim cât de buni suntem în raport cu alţii, din punctul de vedere al performanţelor; Orice remarcă sau apreciere adresată unui copil sau unui tânăr va fi o informaţie ce i se oferă acestuia despre el însuşi. De aceea este necesar ca familia şi apoi şcoala să îl ajute să îşi construiască o imagine de sine pozitivă, pentru a putea acţiona; copilul sau tânărul

trebuie îndrumat să devină conştient nu atât de ceea ce este, ci de ceea ce poate deveni, prin evitarea menţionării lacunelor şi evidenţierea achiziţiilor şi valorilor personale. Imaginea asupra sinelui trebuie canalizată spre construcţia stimei de sine; aceasta cuprinde totalitatea valorilor pe care un individ şi le atribuie lui, ca persoană. Stima de sine se dezvoltă în familie dacă există armonie între părinţi şi copii, dacă părinţii manifestă preocupare pentru problemele copiilor şi au disponibilitatea de a le acorda ajutor când au nevoie. Stima de sine se poate îmbunătăţi ajutând tânărul să-şi descopere competenţele, acordându-i suport emoţional şi încurajări în obţinerea succesului, astfel încât să se dezvolte şi sentimentul eficienţei personale. Stima de sine creşte când persoana acceptă confruntarea cu problemele care apar, căutând soluţii de rezolvare a acestora; atitudinea defensivă sau tendinţa de a evita problemele se leagă de un nivel scăzut al stimei de sine.

Bibliografie suplimentară 1 . Andrei Cosmovici, Psihologie generală, Ed. Polirom, 1 996 2. Mielu Zlate, Fundamentele psihologiei, Ed. Universitară, 2006 3. Adrian Opre, coord. , Noi tendinţe În psihologia Personalităţii, voi . I , Ed. ASCR

Cuprins O B IECT U L PSIHOLO G IEI - INTRO D U CERE .... . . . . . 3 ETAPELE DEZVOLTĂRII UMANE .............................. 8 Copilăria .................................. .. . . . . . . .. . .. . . . . ... . . . . .. . . . . . 9 Preadolescenţa ........ ............................................ 12 Adolescenţa ................ ......... ............................ . ... 13 Tinereţea ............................. ......... . . . . . .. . .......... . . . . . . 14 Maturitatea . . . . ..... .... .................................... . . ........ 15 Bătrâneţea ..................................................... ...... 15 PROCESE COGNITIVE SENZORIALE . ..... .... .......... 17 Senzaţiile .................... .... . . . .... . . . . . . . . . . . ........ . . ... ...... 1 7 Percepţia ........................................ . ..... . .. . . . . . . . . . . . . . 26 Percepţia şi observaţia ............. ...................... . . . . .. 29 Reprezentarea ................................ . . .... . . . .. . . ........ 30 PROCESE COGNITIVE SUPERIOARE ................... 33 Gândirea ... . . . ....... . . . ..................... ......................... 33 Limbajul ................................................................ 39 Memoria .... ................ ... . . .... ...... ........................... .46 Imaginaţia ...................... . . . . .. .. ..............................50 PROCESELE REGLATORll ...................................... 56 Motivaţia ... . . ...... . . . . . . . .. . ....... . . . . . . . . . . . .. . ........ ........... . .56

Afectivitatea .............................. ........................... 61 Voinţa ........................................ ..................... ...... 66 Atenţia ....................................... ...... ...... ....... ........ 71 S I STEM U L DE PERSONALITATE . ........................... 77 Personalitatea ...................................................... 77 Temperamentul ........ ....... ..................................... 83 Aptitudinile ................................ ........................... 87 Deprinderile . . ...... .................................................. 93 Caracterul ............................................................ 98 CODU ITA PSIHOSOC IALĂ.... ................................. 102 Relaţiile interpersonale şi rolul lor în formarea personalităţii . . . . . . . . . . . . . .. . . . .. ..... . . ... ........ ....... . . . .. . . . . . 102 Comportamente pro şi antisociale ..................... 105 Imaginea de sine şi percepţia sa socială ........... 106 B I B L I O G RA F I E S U P L I M E NTARĂ ...... ................. 109