Psihologia Personajului Feminin În Literatura Română [PDF]

Zitiervorschau

Psihologia personajului feminin în „Fetița care se juca de-a Dumnezeu”, de Dan Lungu

Ionela Mirela Ciucă Anul II, Română-Engleză

Literatura, de-a lungul timpului, a exploatat diverse subiecte, care au dat viață operelor, iar dintre aceste subiecte, psihologia personajului feminin s-a numărat, poate, printre preferate. Poezia a considerat femeia o muză, un izvor de inspirație nesecat, în timp ce proza a avut de oferit, pe lângă observații sociologice, și analize psihologice asupra celor care, de multe ori, au ocupat scena principală a povestirilor, nuvelelor, romanelor. Acțiunea și personajele unor opere importante gravitează în jurul personajului feminin, a gândurilor și acțiunilor sale, dovedind astfel importanța și puterea pe care femeia o exercită asupra celor din jurul ei. În momentul în care se vorbește de personaj feminin în literatura română, primele nume care apar în mintea cititorului sunt Otilia din Enigma Otiliei al lui George Călinescu, Mara din romanul eponim al lui Ioan Slavici, Doamna T. din Patul lui Procust al lui Camil Petrescu, Maitreyi a lui Mircea Eliade, femei deosebite care au reprezentat ipostaze precum cele de mamă, soție, creștină,iubită. Însă, ipostaza de copil a personajului feminin a fost prea puțin explorată în literatura modernă, lucru de care se va ocupa literatura contemporană în romane care analizează nu doar universul copilăriei, precum și dramele de actualitate care fac trecerea forțată de la copilărie la maturitate. Dan Lungu este unul dintre scriitorii contemporani care crează povești și personaje feminine ce rămân în memoria cititorilor datorită ușurinței cu care prezintă aspecte complexe ale realității, precum și aspecte din lumea copilului, pe care se pare că le-a studiat cu mare interes și atenție. Născut la Botoșani, în 1969, Dan Lungu este director al Muzeului Literaturii Române din Iași. Acesta a studiat sociologia la Sorbona și a fost redactor al unor reviste precum Au sud de l’Est (Paris) și Timpul (2001, 2002). Acesta a scris volume de proză scurtă, cum ar fi: Băieți de gașcă (2005, 2013) și Proză cu amănuntul (ed. a II-a, 2008), precum și romanele Fetița care se juca de-a Dumnezeu, Raiul găinilor, Sînt o babă comunistă!, roman care a fost ecranizat în regia lui Stere Gulea, Cum să uiți o femeie și În iad toate becurile sunt arse. Cărțile lui Dan Lungu au fost publicate în peste zece limbi, cum ar fi: franceză, germană, italiană, spaniolă, poloneză, slovenă, maghiară, bulgară, greacă, norvegiană, turcă, el fiind unul dintre cei mai apreciați scriitori români, primind numeroase premii literare naționale. Scrierile lui Dan Lungu se îndreaptă cu predilecție înspre teme care ating vulnerabilitatea ființei umane, cum ar fi: “babe comuniste” nostalgice, pocăiți, depresivi, copii hipersensibili rămași singuri acasă, imigranți, așadar subiecte care permit, pe lângă radiografierea societății românești și examinarea psihologiei personajelor. În Fetița care se juca de-a Dumnezeu, Dan Lungu abordează două mari teme: în primul rând, universul magic al copilăriei, redat prin ochii Rădiței și fenomenul emigrației românilor care pleacă în căutarea prosperității financiare, redat prin ochii Letiției. În romanul alcătuit din 29 de capitole, tema emigrației temporare se află într-

un plan secund, constituind ,de fapt, contextul favorabil unei analize psihologice detaliate a copilului Rădița. În literatura ultimelor decenii, puține personaje se remarcă precum Rădița, acest lucru datorându-se faptului că este personaj central într-un roman ce mizează pe redescoperirea interiorității. Deși, de regulă, vocea este a naratorului obiectiv, perspectiva este a copilului, transformând-o astfel pe Rădița într-un personaj-reflector al cărții: lumea exterioară, cu dramele specifice vremii, este redată prin ochii copilului lăsat în grija bunicilor. Numele Rădiței, mezina familiei Vărzaru, este ales atât de bine de autor, deoarece este definiția perfectă a copilăriei: veselie, definiție care este ilustrată în primul capitol al romanului. În acest capitol se regăsesc impresii naiv-filosofice ale fetiței, care de altfel vor domina întreg romanul: ”Da, i s-a luminat parcă mintea când și-a dat seama că, după ce pleacă dintr-un loc, locul nu dispare, iar oamenii aflați acolo continuă să existe și să vorbească între ei. Nu știe ce fac după ce ea nu mai e acolo, dar cu siguranță se ocupă ei cu ceva.” 1

La sfârșitul acestui capitol, care inițial prezintă fericirea și simplele griji legate de tema la caligrafie pe care le simte Rădița, universul fetiței începe să se destrame, odată cu plecarea mamei în Italia. Familia, care îi conferea sentimentul unei lumi unitare și solide, se răsfrânge: tatăl pleacă cu Mălina, sora Rădiței, la apartament, mama pleacă în Italia, pentru a asigura bunăstarea financiară a familiei, iar Rădița rămâne cu bunicii. În această situație, Rădița încearcă să alunge dorul și nostalgia vremurilor trecute prin joc. Jocul, specific copilăriei, se transformă într-o armă cu ajutorul căreia Rădița încearcă să reziste acestui proces ireversibil: „trecerea graniței ce desparte gândirea magică a copilului (care se juca de-a Dumnezeu) de înțelegerea lucid-dezvrăjită a realității ce se produce într-un singur sens, acela al disoluției unui spațiu protector.”2 Rădița devine un copil însingurat și introvertit odată cu plecarea mamei și se refugiază în jocul pe care ea l-a inventat și căruia, deși inițial nu i-a dat o denumire, ulterior, în urma unei discuții cu bunica, a descoperit că se juca „de-a Dumnezeu”: „La început, chiar când l-a născocit, jocul nu avea nici un nume și probabil că nici nu i-ar fi dat vreunul, fiindcă nu vorbea despre el cu nimeni, dar într-o zi, când Buna era în toane faine, i-a povestit cum stă Dumnezeu în ceruri și are grijă nu numai de fiecare om, ci și de fiecare viețuitoare și plantă, și atunci a știut că ea se juca de-a Dumnezeu.”3

1

Dan Lungu, Fetița care se juca de-a Dumnezeu, Editura Polirom, 2014, p. 11. Bianca Burța-Cernat, România profundă. Destrămări, deziluzii în: „Observator cultural”, nr 498 (756), București, 2015, p.11. 3 Dan Lungu, op.cit, pp. 41-42. 2

Acest joc reprezintă pentru Rădița iluzia puterii sale asupra lucrurilor care se petrec, deși înșelătoare, dar care îi conferă o liniște temporară: „Îi plăcea să stea ascunsă, să se uite la oameni și lumea să se miște după șoaptele sale, putea să se joace așa ore întregi. Tare i-ar fi poruncit mamei să se întoarcă mai repede din Italia, dar la așa distanță nu avea nici o putere.”4

Semnele dorului de mamă pe care Rădița le resimte se văd și la nivel fizic și sunt observate de către bunică: „Ai slăbit în ultima vreme, nu-mi place deloc (…) a spus Buna. Ți s-a ascuțit fața ca la mâță, a mai spus ea, sărutând-o pe frunte.”5 Procesul de maturizare precoce prin care trece Rădița este dublat și de dezvoltarea unor manii de comportament care sunt provocate de lipsa mamei și, în general, de absența familiei. Prima criză de acest gen este în momentul în care, fără să își dea seama, o numește pe mama ei mincinoasă: „N-a vrut să o facă mincinoasă, dar așa au ieșit cuvintele, au vorbit fără ea, așa că a început și ea să plângă. S-a lăsat pe jos și a bocit cu capul în pumni, fiindcă a simțit că așa ies lacrimile mai ușor.”6 În acest moment, Rădița încropește planul de a strânge bani pentru a ajunge în Italia, la mama ei, convinsă fiind de faptul că aceasta nu se va întoarce prea curând, convingere provenită din repetatele promisiuni de întoarcere și amânarea lor: „Smiorcăindu-se și icnind, și-a jurat că, dacă mama nu se întoarce într-o lună, va porni după ea în Italia. Nu știa cum va face, dar era hotărâtă să găsească o soluție.” 7În îndeplinirea acestui plan, Rădița face anumite sacrificii, care, pentru vârsta copilăriei, pot părea chiar semnificative: „Apoi mai erau și banii de la înghețata pe care nu o mânca niciodată. Se milogea la Buna, promitea să o mănânce încet ca să n-o doară gâtul și după colț băga banii în buzunar. De vanilie, de lămâie, de kiwi, de ciocolată, erau o grămadă de feluri de înghețată pe care nu le mânca”8

Cu puținii bani adunați, cu imaginea bagajului și cea a revederii mult așteptate cu mama, proiectate în minte, Rădița găsise soluția, eforturi care vor fi spulberate, însă, în finalul neașteptat al romanului. Un copil cu o imaginație debordantă, Rădița impresionează prin diferitele situații pe care și le închipuie, printre care și faptul că mama ei nu este plecată în Italia, ci este în țară și a părăsit-o, la vederea unei femei care semăna „cu mama din acea fotografie veche”. De asemenea, de fiecare dată când aude la televizor vestea unei crime, se gândește imediat la mama ei, dând dovadă de o maturitate precoce pentru un copil la vârsta de zece ani.

4

Ibidem p.41. Ibidem, p.112. 6 Ibidem p.107. 7 Ibidem. 8 Ibidem, p.140. 5

În relație cu celelalte personaje ale romanului Fetița care se juca de-a Dumnezeu, Rădița reprezintă „nodul” principal în jurul căruia se țes toate celelalte povești. Prin ochii copilului se conturează relațiile cu mama, cu tatăl, cu Mălina, cu bunicii, cu neneaa Miron, cu Mamarea, cu Veronica și Marc, relații care o pun în evidență pe Rădița și ajută la caracterizarea acesteia. Cea mai pregnantă relație din roman este cea dintre mamă și fiică. De altfel, procesul de schimbare prin care Rădița trece se datorează în întregime deciziei Letiției de a pleca în străinătate. Deși firul narativ care urmărește greutățile prin care Letiția trece, odată ajunsă în Italia, este mai puțin conturat, acesta completează viziunea asupra celei de-a doua teme a romanului, și anume, problema emigrației românilor. Letiția, ”o Rădiță la altă vârstă”9, ca orice mamă, este cea mai apropiată de Rădița, această relație strânsă fiind prezentată chiar din primul capitol: ”Ar fi vrut din tot suflețelul să ia un zece, dar nu numai de teama ogarului cu spițe, ci și de dragul mamei, care o pieptăna în timp ce ea mânca sendviș cu pastramă de pui și cu ketchup deasupra și care își dorea o notă mare, cea mai mare, chiar mai mult decât își dorea ea, Rădița. Mama merita o notă mare, cea mai mare, și fiindcă îi făcea în fiecare dimineață lapte cu cacao, și fiindcă îl scosese pe tata din baie ca ea să facă pipi.”10

Prezența mamei în viața Rădiței în primul capitol acoperă existența altor persoane, aceasta fiind punctul principal în jurul căruia viața copilului se construiește. Ulterior, relația mamă-fiică se destramă, pe de o parte din imposibilitatea copilului de a-și mai aminti chipul mamei, iar pe de altă parte din îndepărtarea mamei în suferințele pe care le îndură în Italia, de dragul banilor, și din amânarea repetată a întoarcerii în țară, dezamăgind-o astfel pe Rădița. Fetița constată că din chipul mamei sale iubite a rămas doar vocea, dar și aceasta este modificată, nu mai este „umedă”: „Mama nu mai are față, i s-a tocit, liniile care la bătrâni se adâncesc din ce în ce la ea aproape că au dispărut. Mama e o voce umedă care o întreabă ce-mai-faci-iubita? cenote-ai-mai-luat-la-școală? ce-cadou-să-ți-iau-de-ziua-ta? te-înțelegi-bine-cu-Buna?”11 Letiția încearcă să compenseze dorul fiicei cu atenții materiale, dar Rădița nu este ca alți copii sau ca ceilalți adulți care sunt mulțumiți cu obiecte vestimentare, păpuși sau bani. Chiar dacă mama ei îi cumpără un telefon, Rădița nu o sună niciodată, deoarece nu știe ce să îi spună. Nici măcar calculatorul nu acoperă lipsa mamei. Tot ce își dorește Rădița este ca mama să se întoarcă. Rădița este singura căreia îi este dor cu adevărat de Letiția și care nu dorește să profite din urma muncii acesteia în străinătate, cum o fac tatăl, Mălina și chiar bunicii. Atât de diferită de ceilalți copii, fetița nu s-a gândit niciodată la avantajul de a avea părinți plecați în străinătate: „Ina exclamă: -Ce bine-i să ai mamă în Italia! Ea fu luată prin surprindere. Niciodată nu gândise așa. Deși 9

Bianca Burța-Cernat, loc.cit. Dan Lungu, op.cit, p.9. 11 Ibidem, p.72. 10

nu fusese o întrebare, a simțit nevoia să spună ceva: -Da… poate… Uneori! Și a rămas gânditoare.” 12 Letiția pleacă la vârsta la care Rădița are cea mai multă nevoie de ea: ideea Rădiței de lume unitară este acea de familie unită. Tocmai acum însă, familia Rădiței se destramă. Dorul de mamă o izolează, crizele sale comportamentale fiind dovadă a acestui dor, iar în jocurile pe care le inventează, Rădița își proiectează speranțe legate de întoarcerea mamei: „Dacă reușea să-l depășească pe moșul de pe bicicletă însemna că mama se întoarce în vară. (...) Își propunea, de exemplu, să câștige de trei ori la rând (n.r. jocul), striga ura! când reușea, mama vine acasă!, dar începuse să se cam îndoiască, ea se perfecționa și câștiga mai tot timpul, dar mama nu mai contenea cu amânatul.”13

Prezența tatălui este prea puțin simțită în roman. Ginerele care nu se înțelege cu socrii, care nu acceptă ideea de a profesa altă meserie în afară de cea de inginer, își lasă soția să plece în Italia, doar ca apoi să se mute înapoi la apartament ca să nu mai îndure privirile iscoditoare ale socrului său. În afară de puținele referiri în primul capitol la tatăl „bărbierit-pe-jumătate”, relația Rădiței cu tatăl este prea puțin descrisă. După plecarea mamei se observă distanțarea evidentă a acestuia față de Rădița: „Oricum, mama era deja plecată, iar pe tata de la un timp nu-l mai interesa nimic. Când nu privea fix în față, stătea încruntat și își rodea unghiile. O să faci diaree dacă papi unghiuțe, i-a spus ea o dată, așa cum îi zicea ei mama, când l-a prins asupra faptului, în dreptul ferestrei. S-a oprit, s-a uitat la ea oblic și i-a spus moale, dar sec: tu nu ai altă treabă?”14

După plecarea la apartament, tatăl nu se mai întoarce să o vadă pe Rădița și nici măcar când aceasta se duce la apartament, acesta nu este prea interesat de vizita ei: „Era la a doua tură de mici, pe prima o mâncase tata chiar înainte de sosirea ei, iar acum stătea la televizor, urmărea un meci de tenis de câmp. S-a dus să-l salute, iar el ia răspuns fără să-și dezlipească ochii de pe ecran.”15 În ciuda faptului că tatăl era atât de distant de ea, Rădiței îi era constant dor de familia ei: „Întâlnirea cu Mălina i-a făcut dor de tata, de glumele lui, care-l supărau pe Bunu, de obrazul lui mânjit cu spumă de ras, chiar și de tăcerile lui care uneori o scuturau de frică. Și-a amintit cum au mers toți patru în parc și s-au tras cu barca, într-o sâmbătă sau o duminică.”16

Relația Rădiței cu Mălina, sora ei, este prezentată la început, ca orice relație între două surori care se iubesc, deși se tachinează deseori:

12

Ibidem, p. 269. Ibidem, p.290. 14 Ibidem, p. 113. 15 Ibidem, p. 297. 16 Ibidem, p. 110. 13

„Ea, Rădița, era cât se poate de sensibilă la o asemenea măgărie, căci Mălina făcea uneori lucruri asemănătoare. Atunci când primeau dulciuri, sora ei dosea câte o bomboană sau vreo pătrățică de ciocolată, pe care le scotea când Rădița terminase de mâncat, le scotea mijind ochii și plescăind din buze, le lingea cu încetinitorul și lăsa să i se topească pe degete, pe care le băga unul câte unul în gură, gemând de plăcere. O singură dată a simțit că vrea să o omoare, însă doar a mușcat-o de picior, fiindcă urechea era prea sus.”17

După plecarea Mălinei de la bunici, împreună cu tatăl, cele două surori se îndepărtează și nu mai poartă legătura, acest lucru datorându-se faptului că au vârste diferite, dar și din cauza influenței pe care tatăl o are asupra Mălinei. Între cele două surori se observă o diferență considerabilă, cel puțin din informațiile pe care naratorul le furnizează asupra Mălinei, în ceea ce privește atitudinea față de plecarea mamei: Mălina este mulțumită cu banii și hainele pe care Letiția i le trimite, în timp ce Rădița nu se lasă impresionată de aceste lucruri. De altfel, doar amenințarea că va fi privată de aceste lucruri, o fac pe Mălina să reia legătura cu sora ei: „-E supărată domnișorica, pentru că a trebuit să vină până aici, a zis Buna. -Dar chiar să nu treacă cu lunile, asta-i treabă!? -I-am zis maică-sii:dacă nu vine să ne facă măcar o vizită, nu-i mai da bani. Taică-su înțeleg că e supărat și comod, dar eu? Eu sunt bunica ei, tre’ să mă vadă, așa i-am spus…”18

Uimită de schimbarea pe care Mălina a suferit-o în comportament, Rădița ajunge la concluzia că o preferă pe Mălina de dinainte: „O prefera pe Mălina cealaltă, Mălina-Măslina, zgubulitică și pusă pe farse, decât pe asta prea politicoasă, semănând cu o profesoară încă mică. De aceea a încercat să meargă pâș-pâș pe la spate și să o gâdile, dar ea s-a întors și s-a uitat atât de urât, încruntată ca o foarfecă, așa semăna, încât i-a părut rău că a vrut să o înveselescă, nu merita. Nu era o domnișoară, era o tanti.”19

Cu toate acestea, Rădița vede în Mălina pe mama, datorită asemănării fizice, lucru care pe Rădița o face să spere că totul a fost un vis: plecarea mamei în Italia și mutarea tatălui la apartament, iar acum au revenit la normalitate, iluzie care este spulberată însă în scurt timp. „La un moment dat, privită din spate și ușor împotriva luminii, Mălina semăna perfect cu mama. Aceeași talie, aceleași gesturi. Pentru o clipă a fost convinsă că s-a trezit dintr-un somn lung, dintr-un vis lăptos în care mama ei plecase în Italia și alte aiureli, iar acum se trezise la adevărata realitate. Mama era în bucătărie și făcea mici cu cartofi prăjiți, mâncarea preferată a tatei. A răsuflat ușurată, ce putea fi mai normal? Dar această normalitate nu a durat decât câteva fracțiuni de secundă, destul de lungi și de intense cât să reconstituie într-o străfulgerare o altă realitate. S-au stins când a realizat că de fapt nu e mama, ci Mălina, și a recăzut în visul ei lăptos.”20

17

Ibidem, p.36 Ibidem, p.288 19 Ibidem, p.287 20 Ibidem, p.296. 18

Revederea cu sora și cu tatăl o face pe Rădița să se simtă ca o străină în apartamentul în care a locuit atâta timp, însă în inocența ei, tinde să creadă că este doar o impresie: „Mălina a chemat-o la masă. Totul era aranjat frumos, prea frumos. Ca pentru un străin. Era drăguță, zâmbea, dar simțea că se poartă ca și cum ar fi fost numai casa lor, nu și a ei.(...) Au început să pălăvrăgească și senzația că e tratată ca o străină a mai dispărut. Poate doar i se păruse, fiindcă nu se văzuseră de mult.”21

După ce Letiția pleacă în Italia, Rădița rămâne în grija bunicilor. Deși ei sunt cei care se află constant în prezența fetiței, nu reușesc să compenseze dorul de familie de care Rădița suferă: „S-a oploșit între genunchii Bunei și aștepta să o scarpine, de gâdilat se întâmpla tot mai rar, îi era dor de mama, ea o gâdila ca nimeni alta, să se sufoce de râs, nu altceva!”22 Bunica încearcă să o ajute pe Rădița să depășească acest impas de a comunica cu Letiția, transmițându-i constant stările fetiței mamei, însă, uneori, singurul lucru pe care-l poate face, este să plângă alături de fetiță, fiind copleșită de tristețea ei: „ Buna a început să sughită și ea de plâns, iar Bunu s-a îmbrăcat și a ieșit în una din lungile lui plimbări.”23 Deși preocupată de stările Rădiței și încercând să îi alunge din minte situațiile tragice pe care fetița și le imaginează, de multe ori, bunica se pierde în filmele pe care le folosește drept mijloc de evadare din realitate, după cum însăși Rădița observă: „ Bunicii erau niște umbre greoaie, culcușite fiecare în colțul ei, pisici uriașe torcând mulțumite sau poate o specie rară de broaște-țestoase, îndrăgostite de filme.”24 O altă prezență în viața Rădiței este nenea Miron. Fostul profesor de biologie, aflându-se singur în casa la care lucrează necontenit și pe care nu o mai termină, din cauza muncitorilor neserioși, casa Feliciei, se bucură de prezența micuței Rădița, pe care o încântă cu diverse povești legate de mame, animale, insecte. Relația lor se bazează pe ascultare: „Nenea Miron, dacă nu vorbea, nu putea face nimic. Cel mai mult îl putea ajuta ascultându-l. De obicei putea să-l asculte ceasuri întregi, chiar îi plăcea.” 25 și pe împărtășirea micilor secrete: secretul camerei cu păianjeni și secretul cutiei de bomboane de pe vremea lui Ceaușescu. Copiii din satul Rădiței se împart în italieni și spanioli, după țările în care au plecat părinții, și cei care nu au părinții plecați în străinătate sau sunt în alte țări. Marc și Veronica sunt cei mai apropiați de Rădița, cu care aceasta se joacă des. Ina, noua colegă a Rădiței, reprezintă opusul situației acesteia: părinții ei nu sunt plecați în străinătate. Ina o vede pe Rădița ca pe o privilegiată, datorită faptului că ea are păpuși și remarcă faptul că este bine să ai mamă plecată în Italia, lucru cu care Rădița nu este de acord. 21

Ibidem, p. 297. Ibidem, p.135. 23 Ibidem, p. 107. 24 Ibidem, p.134. 25 Ibidem, p.93. 22

Cartea Lilianei Corobca, Kinderland, înfățișează aceleași teme: viața și dramele copiilor lăsați singuri acasă de părinți plecați la muncă în străinătatea și maturizarea bruscă a copiilor. De data aceasta, acțiunea se petrece în Basarabia, dar situația nu diferă prea mult față de cea din România. Cristina, personajul feminin central, este o fetiță de 12 ani, o vârstă apropiată de cea a Rădiței, care, la fel ca aceasta, trece printr-un fenomen de maturizare precoce: „ La 12 ani, copiii sunt oameni foarte mari și responsabili, au grijă și de alți copii, mai mici. La 12 ani,nu plâng că vor la mama sau la tata, fac curățenie generală vinerea sau sâmbăta.”26 Felul în care cele două fetițe experimentează acest fenomen este, însă, diferit: Rădița se maturizează în sensul pierderii inocenței specifică copilăriei și izolânduse de ceilalți, în urma plecării mamei, pe când Cristina se maturizează în sensul că trebuie să aibă grijă de cei doi frați ai săi: Dan și Marcel și că trebuie să se ocupe de treburile casei. De asemenea, în satul acesta părăsit de părinți, și ocupat doar de către copii și bunici, copiii se comportă ca niște adulți: „- „Dincolo de aceste mici bruiaje, vocea Cristinei nu povestește despre o lume minunată în care fetițele și băiețeii se țin de mână și râd la soare, ci despre una în care ei pun în practică destul de brutal cam tot ce aud și ce văd că fac cei mari. De exemplu, frații cei mici ai Cristinei încep să înjure și să vorbească despre fetițe exact așa cum au auzit că vorbesc bărbații despre femei. Despre vreo fată, chiar dacă era la grădiniță, spuneau ‹‹ curva ceea de Lenuța››. Și fetele mai mari împrumută aceeași perspectivă despre suratele lor și, fără alte comentarii, vedem cum o lume închisă în propriile tipare și prejudecăți transmite copiilor aceleași prejudecăți cu maximă eficiență.”27

Astfel, ceea ce le diferențiază pe cele două personaje central feminine este faptul că, deși la Rădița, inocența și naivitatea ei sunt destul de abundente pe parcursul romanului, la Cristina nu se mai vede aceeași inocență, întrucât este nevoită de împrejurări să se comporte ca un om matur. Relația mamă-fiică este prezentă și în romanul Lilianei Corobca, însă, de această dată, spre deosebire de Fetița care se juca de-a Dumnezeu, perspectiva mamei nu este prezentată. În schimb, adresările Cristinei către mama sa au forma unor scrisori, dar care nu au fost trimise și în care aceasta îi relatează ce se întâmplă cu ei, iar uneori îi reproșează plecarea de lângă copii: „ Mai bine fără atâtea haine naturale, de firmă, dar cu mamă.(...) Stai mamă, cu copii străini zi și noapte, îi plimbi, te joci cu ei, îi hrănești, le spui povești la culcare. Iar cu noi nu stă nimeni, mâncăm ce apucăm, pâine cu zahăr sau cu cârnat afumat de la magazin. Și nimeni nu ne cântă seara, la culcare.”28

26

Liliana Corobca, Kinderland, Editura Polirom, Iași, 2015, p.61 Alina Purcaru, Cristina, un copil prea adult în „Observator Cultural”, nr. 426(684), 2013 28 Liliana Corobca, op.cit, p. 24. 27

Cu toate acestea, Cristina duce dorul mamei, căci pentru ea, pe lângă faptul că ar vrea să aibă o mamă alături, venirea mamei ar însemna și absolvirea ei de datoria de adult pe care o are și întoarcerea la statutul de copil, propriu vârstei ei: „Suntem niște copii ofiliți, uscați de dor. Ca albia râului fără apă. Suntem îmbătrâniți de atâta așteptare responsabilă și matură și redevenim copii când vine mama.” Așteptarea mamei de către Rădița are la bază dorul pur pe care aceasta i-l poartă, Rădița nefiind nevoită să se ocupe de treburile casnice, ea fiind lăsată în grija bunicilor. Dacă de Dan și Marcel are grijă Cristina, de Cristina nu are cine să aibă grijă. Astfel, Cristina se responsabilizează și știe că nu are rost să le arate fraților ei dorul pe care îl are pentru părinți, deoarece le-ar spori suferința lor, iar ea nu ar fi un model bun: „ Eu nu plâng deloc, cui i-ar folosi? Trăim bine, avem ce mânca. Avem câine și motan în gospodărie, porc și găini. Mâncăm biscuiți cu cremă de căpșuni. Nu plâng, dar îmi vine uneori și atunci vreau să mă ascund în vreun colț, să nu mă vadă frații mei. Știu că nu am nici un motiv, nu am de ce plânge, sunt fată mare și sănătoasă, îmi este foarte bine, și fraților la fel, nu-i doare nimic, nu ne curge apă din pod, când plouă, ca altora, care stau cu tată acasă și cu ligheanul sub gaura din pod. La noi totul e bine. Și ce dacă o să plâng și eu o lecuță fără motiv.”29

Atât Rădița, cât și Cristina, se folosesc de joc pentru a disimula realitatea. Pentru Rădița, joaca de-a Dumnezeu îi conferă liniștea temporară că lucrurile se petrec așa cum își dorește ea, în timp ce, pentru Cristina, jocul kinderland, în care „ cei mici se joacă de-a cei mari”, o ajută să ia toată situația ca pe un joc, pentru a-i fi mai ușor: „Cu frații ne jucăm de-a mama, tata și cocuța. Un fel de kinderland în familie. Eu sunt mama, de obicei, Dan, tata, iar Marcel, cocuța.”30 În concluzie, Rădița ilustrează ipostaza de copil a personajului feminin, ipostază surprinsă de către Dan Lungu prin impresiile naiv-filosofice, prin jocurile specifice copilăriei, prin oralitatea limbajului. Tema copilăriei, combinată cu cea a emigrației părinților în străinătate, îmbinate în persoana Rădiței, îi conferă valoare, întrucât aceasta devine modelul copiilor lăsați de către părinți pentru a pleca în căutarea unui himeric „mai bine”.

29

Ibidem, p.62. Ibidem, p. 145.

30