Practica Penitenciar [PDF]

Zitiervorschau

UNIVERSITATEA OVIDIUS CONSTANTA FACULTATEA DE PSIHOLOGIE SI STIINTELE EDUCATIEI SPECIALIZAREA: PSIHOLOGIE FORMA DE INVATATMANT: ZI ANUL II CONSTANTA, 2014

PORTOFOLIU: PRACTICA IN MEDIUL PENITENCIAR

Indrumator: Prof. dr. Mihai Mihai Iosif

Studenta: Turnea Larisa Florina

Cuprins Introducere I. Notiunea de libertate II. Mediul penitenciar 1. Penitenciar. Semnificatii 2. Caracteristicile mediului penitenciar 3. Aspecte psiho-sociale ale mediului penitenciar

III. Aspectele sociale ale privarii de libertate 1. Consideratii introductive ale privarii de libertate 2. Perceptia detinutului asupra pedepsei privative de libertate 3. Problemele sociale ale privarii de libertate

IV. Personalitatea detinutilor 1. Psihologia persoanei detinute 2. Tipologia detinutilor 3. Particularitatile psihologice individuale ale detinutilor minori 4. Caracteristica social-psihologica a detinutilor de varsta adulta si varsta a treia 5. Caracteristica psihologica a femeilor detinute

V. Comportamente agresive in penitenciar 1. Diagnoza periculozitatii 2. Agresivitatea 3. Factori implicati in determinarea comportamentului agresiv al detinutului 4. Violenta colectiva

VI. Portretul psihologic al unor detinuti Concluzii BIBLIOGRAFIE

Introducere Aceasta lucrare ca scop reliefarea aspectelor psihologice ale detentiei, notiunea de libertate , caracteristicile mediului penitenciar din Romania precum si sansele de reintegrare sociala a fostilor detinuti. Acest portofoliu a fost elaborat in cadrul anului II de studiu, in timpul practicii de la Penitenciarul Poarta Alba, in urma interviului cu unii detinuti si reprezinta o imbinare intre cunostiintele dobandite la cursuri si noile informatii achizitionate chiar din mediul penitenciar. Voi incepe cu o scurta prezentare a locului in care mi-am desfasurat activitatea practica. Penitenciarul Poarta Alba a fost conceput si construit intre anii 1948-1949, fiind unul dintre asezamintele unde erau cazati detinutii folositi la lucrarile de amenajare a Canalului DunareMarea Neagra. Intre anii 1952-1953, datorita conditiilor improprii de munca si a lipsei utilajelor necesare continuarii lucrarilor s-a sistat activitatea de pe acest santier si nu s-au mai folosit detinuti la munca. Din acel moment toate unitatile penitenciare ce furnizau forta de munca pe santier au fost desfiintate, cu exceptia unitatii din zona Dobrogei. Penitenciarul Poarta Alba se afla asezat in partea centrala a Podisiului Dobrogei, pe drumul judetean Ovidiu – gara Dorobantu. Aflat intr-o pozitie relativ izolata, se invecineaza cu urmatoarele asezari rurale: satul Nisipari la 2 km nord, comuna Castelu la 8 km nord-vest si comuna Poarta Alba la 5 km sud. Fiind una dintre unitatile mari ale Administratiei Nationale a Penitenciarelor, populatia custodiala a Penitenciarului Poarta Alba acopera urmatoarele categorii penale: regimul de executare de maxima siguranta si deschis la centrul penitenciar si regimul semideschis la sectia exterioara Valu lui Traian. Penitenciarul Poarta Alba are si o sectie de detinere exterioara, Valu lui Traian, situat la 12 km distanta. In cadrul penitenciarului exista diverse activitati socio-culturale pe care le desfasoara detinutii. Astfel de maniestari au drept scop accentuarea deprinderilor de comunicare si relationare pozitiva si imbunatatirea cunostiintelor persoanelor private de libertate, acestea fiind o parte integranta a procesului de pregatire al acestora pentru reintegrarea in societate. Penitenciarul Poarta Alba isi asuma rolul de garant in respectarea drepturilor fundamentale ale individului, in executarea pedepselor si a masurilor privative de libertate. La baza drepturilor omului stau valorile fundamentale: demnitatea umana, egalitatea, libertatea, respectul pentru celalalt, nediscriminarea, toleranta, drepatatea si responsabilitatea. In consens cu Comunitatea Internationala, Penitenciarul Poarta Alba recunoaste si respecta drepturile omului ca fiind: - inalienabile (nimeni nu le poate pierde, desi in unele circumstante pot fi restrictionate); - indivizibile, interdependente si interrelationate (nu pot fi abordate izolat unele de altele) - universale (se aplica in mod egal pentru toate persoanele, indiferent de rasa, culoare, sex, limba, religie, opinii politice sau de alt gen).

I. NOTIUNEA DE LIBERTATE Libertatea reprezinta conditia existentiala a omului, un drept primit neconditionat la nastere si totodata caracteristica de baza a oricarei societati democratice. Pentru Seneca, libertatea este cel mai de pret lucru din lume. Libertatea este cea care pune ordine in haosul existentei noastre si se identifica cu autonomia. Autonomia presupune o viata planificata, o scara de valori prin care anumite idealuri sunt puse mai presus decat altele (Greene, 1988). Nu putem vorbi de libertate fara a tine cont de autoritate. Libertatea si autoritatea sunt doua dimensiuni fundamentale ale experientei umane, iar opunerea ei este doar aparenta. Libertatea presupune autoritate, ele nefiind intelese la nivelul existentei sociale decat prin prisma corelatiei. Autoritatea intervine in situatia in care un individ are de facut o alegere. Libertatea individului depinde de capacitatea lui de a face distinctia intre autoritate si pseudoautoritate. Din punct de vedere psihosocial, libertatea constituie pentru om o necesitate fundamentală. Ca posibilitate de a alege între mai multe alternative, libertatea umană reprezintă o trebuinţă de prim ordin, a cărei satisfacere condiţionează formarea şi manifestarea echilibrată a personalităţii. Efectele limitării libertăţii perturbă evoluţia normală a personalităţii, creează condiţii pentru apariţia şi amplificarea unor tulburări psihice şi psihosociale. Afectând întreaga personalitate, punându-şi amprenta asupra întregului comportament, privarea de libertate afectează profund viaţa persoanei şi relaţiile ei sociale. Karl Jaspers vorbea despre importanța felului în care fiecare individ uman, dar și marile gupuri sociale își trăiesc propriul eșec. Conștiința eșecului este una capabilă să ne ofere o perspectivă inedită asupra societăților postmoderne, dar și să delimiteze mai clar, mai nuanțat raportul între societate, justiție, libertate și solidaritate socială. Detentia (penitenta) este o limitare a libertatii persoanei. Atunci cand limitarea de libertate rezoneaza la nivelul interioritatii umane, in psihicul individului se naste nevoia de a actiona pentru redobandirea libertatii pierdute, actiune pe care J. Brehm a numit-o “reactanta psihologica”. Dar privarea de libertate reprezinta, de fapt, consecinta aparitiei unor forme de devianta si delincventa la un individ sau grup social. Devianţa desemnează nonconformitatea, încălcarea normelor şi regulilor sociale. Aceasta are o sferă mult mai largă decât criminalitatea, infracţionalitatea sau delincvenţa (denumită şi “devianţă penală”), deoarece include nu numai încălcările legii penale, ci toate deviaţiile de la comportamentul socialmente acceptat şi dezirabil (Rădulescu, 1994). Comportamentul deviant este un comportament “atipic”, care se îndepărtează sensibil de la poziţia standard (medie) şi transgresează normele şi valorile acceptate şi recunoscute în cadrul unui sistem social. Fiind intim legată de condiţiile fundamentale ale oricărei vieţi sociale, devianţa reprezintă un fenomen normal în cadrul evoluţiei societăţii, a moralei şi a dreptului, iar individul deviant nu trebuie considerat neapărat ca o fiinţă nesocializată, ca un element parazitar, neasimilabil, introdus în corpul societăţii, el având uneori rolul unui agent reglator al vieţii

sociale (Durkheim, 1974). În ansamblul formelor de devianţă socială se include şi delincvenţa (criminalitatea), care afectează cele mai importante valori şi relaţii sociale protejate de normele juridice cu caracter penal. Delincvenţa este un fenomen deosebit de complex, incluzând o serie de aspecte şi dimensiuni de natură statistică, juridică, sociologică, psihologică, economică, prospectivă şi culturală (Banciu, 1995). A înţelege omul înseamnă a recunoaşte inegalitatea înzestrării native a indivizilor, fapt ce trebuie să ne conducă la diversificarea, nuanţarea şi individualizarea cantitativă şi calitativă a acţiunilor educative. De asemenea, inegalitatea şi neomogenitatea mediilor sociale, de provenienţă, exercită presiuni diferite cantitativ şi calitativ asupra indivizilor, ceea ce le conferă anumite limite individuale în privinţa rezistenţei faţă de restricţii, fie ele morale sau legale. Pretutindeni sancţiunile posibile şi masurile implementate in societate ar trebui sa fie folosite inainte de privarea la libertate. Cand este folosita privarea de libertate apar problemedeosebite. Este o situaţie complexa cu ampla rezonanţa in modul de viaţa al individului. Privarea de libertate in mediul penitenciar constituie pentru orice om o situaţie de ampla rezonanţa in modul sau de viaţa, atat pe perioada detenţiei, cit şi dupa aceea in libertate. Studierea fenomenelor specifice penitenciarului nu a vizat doar dimensiunile legate de mediu. In mare parte, cu preponderenţă in ultimul deceniu, abordările s-au centrat pe individ. Dimensiunile cercetate au vizat trăsăturile de personalitate ale deţinuţilor, rolurile asumate, vulnerabilităţi psiho-afective, tipologii infracţionale, contexul socio-familial, managementul comportamental. Unul dintre scopurile comune ale acestor demersuri este identificarea factorilor care contribuie la adaptarea in penitenciar şi in societate a infractorilor. Privarea de libertate are o influentă deosebită asupra personalităţii deţinutului, dintre caracteristicile supuse influenţei amintind: stima de sine, agresivitatea, onestitate, frustrare, labilitate emoţională, precum şi tendinţe patologice (schizofrenie, tendinţe paranoide, tendinţe histeroide, psihopatii, depresie). Raporturile interumane la persoanele private de libertate relevă existenţa unor perioade indelungate in care au existat si există ironii ,dispute ,si insuficientă coeziune a colectivelor respective,cauzele fiind multiple cu tendinţe accentuate de agresivitate şi dominare lipsa autocontrolului şi egoismul. De aici rezultă dificultaţiile deosebite in procesul de reeducare şi necesitatea intensificarii preocuparii cadrelor pentru cunoasterea operativă a fenomenelor existente in asemenea colective cu caracter infracţional. In concluzie, aceste lucruri pot fi rezultatul faptului că acesti indivizi trebuie, sub o formă sau alta, să-şi menţină eticheta “de duri’’, iar pentru acest lucru ţin neapărat să facă orice indiferent de consecinţe. Comiterea unei abateri in sine poate fi interpretată ca o demonstraţie pe scenă socială, demonstraţie din care ceilalţi,nou depuşi in acest mediu,trebuie să inveţe.

II. MEDIUL PENITENCIAR 1. Penitenciar. Semnificatii Etimonul cuvantului penitenciar este de origine latina de la “poenitentia”. Semnificaţia lui deriva din limbajul creştin, cu referinţa la pocainţa stare de privare (fizica, materiala) perceputa fie din partea unui preot, fie autoimpusa sieşi ca o auto indreptare. Astfel conceptul in sine conţine deopotriva doua valenţe : a) parerea de rau, pocainţa pentru o greşeala, pacat,delict comise cu intenţie sau fara; b) pedeapsa corespunzătoare acelui delict civic, moral sau duhovnicesc, transpusă in privarea de orice fel . Robert J. Wicks (1974) susţine că psihologia corecţională este studiul şi aplicarea cunoştinţelor psihologice în domeniul înfăptuirii justiţiei penale. Aceste cunoştinţe se pot referi la unele sau la toate momentele prin care trece un infractor identificat (trimis în judecată, încarcerat sau eliberat). Scopul psihologiei corecţionale este să caute mijloace pentru înţelegerea comportamentului infractorului, să-l ajute pe plan intelectual, social sau emoţional, să acţioneze cât mai eficient şi astfel să promoveze, în condiţii cât mai bune, adaptarea socială a infractorului. Observam ca penitenciarului ii revine atribuţia de disciplinare, insa nu atat in sens coercitiv, cat in sensul de a corecta abaterea morala. De altfel, dacă s-ar limita la un sistem punitiv sever, rezultatele ar fi o rată crescută de recidivă şi delicvenţa, pentru că agresorul sau invinuitul nu ar putea fi reintegrat in comunitate, in mod real. (Teodora Butoi, Psihologie judiciara, 2006). Traiul intr-o ambianţă monotonă, zilnic cate 17 ore, lipsa unui spaţiu intim, dar şi veşnicele discuţii cu aceiaşi colegi şi pe aceleaşi teme putem să ne explicăm frecventele căderi psihice, degradările imaginii de sine şi adaptările patologice cu care se confruntă mulţi deţinuţi. Nevroza penitenciară poate fi caracterizată, in ansamblu, prin lipsa iniţiativei, pierderea interesului pentru lucruri, oameni şi evenimente, apatie, anestezie afectivă, incapacitate de a mai face planuri, resemnare fatalistă. Astfel, lesne putem afirma că “din sărăcia rolului” de deţinut nu mai poate emerge eul, a cărui structură este atat de complexă (R. L’Ecuzer, 1978 ). Consecinţele acestei nevroze penitenciare se concretizează adesea in conduite disfuncţionale individuale şi colective precum: suicidul, refuzul de hrană, zvonuri, revolte. Indreptarea reprezintă o conlucrare a penitentului, mai exact a voinţei sale, cu persoana care-l ajută să priceapă unde a greşit, raţiunea delictului (anumite nevoi personale neimplinite) si impactul asupra propriei persoane, a victimei, a altor participanţi indirecţi (familia victimei, a

agresorului, etc.). Cu alte cuvinte, se urmăreşte o pricepere complexă din partea inculpatului pentru a nu repeta fapta comisă. Gottraux a surprins in lucrarea “Prisons, droit penal: le tournant?” cateva observaţii de natură etologică: la deţinuţi, instinctul teritorialităţii este inhibit pentru că nu işi pot marca teritoriul care le-a fost atribuit (patul, deseori este impărţit cu alt deţinut); valorizarea spaţiului de viaţă ( atat de vizibilă la oamenii liberi) este devansată de amploarea frustrărilor inregistrate la nivelul tuturor celorlalte nevoi; agresivitatea are alte forme decat cele violente la care ne-am aştepta şi anume, crearea dependenţei, manipularea informaţiilor, distribuirea pachetelor cu alimente, impiedicarea unora să participe la activităţi recreative, insuşirea hainelor penale aflate in cea mai bună stare etc. Inhibarea agresivităţii este determinată in mare măsură de gardieni care subliniază permanent ierarhia formală existentă in inchisoare şi impun ferm respectarea ei (Gottraux M., 1991).

2. Caracteristicile mediului penitenciar

Penitenciarul este un univers revoltator, fascinant, o lume in permanenta implozie psihologica coordonatele de existenta ale careia sunt crima, esec, patologic, stres, disperare, neputinta. La prima vedere specificul vietii penitenciare pare a fi simplu in care personalul asigura servicii pentru detinuti: hrana, cazare, igiena, imbracaminte, recreeere, culturalizare, securitate. Dar cunoscand mai bine vedem dimensiunile ei si structura relatiilor, normele si valorile ei, sistemul de privilegii, raporturile de forta, status-urile si rolurile diferitor persoane. Spatiul penitenciar fiind un spatiu inchis dihotomic penal al autoritatii, un camp de forte vesnic intr-o neintelegere bazata pe o regularitate stricta, cu urmari psihologice asupra detinutului si personalului penitenciar. Comunitatea fiecarui penitenciar luat aparte constituie o lume anonima, de oameni privati de prestigiu social, cu constiinta minoritatilor lor. Acesta este punctul de vedere al societatii bazate pe normativitate sociala. Deoarece o mare parte din detinuti si fosti detinuti nu sunt in deplinul acord al acestei viziuni, specifica mediului de detentie este lipsa de libertate, o chestiune sociala ce impiedica cazuri de devianta sau inadaptare, o realitate prezenta caracteristica societatii din toate timpurile pana in prezent. Un sistem penitenciar reuneste in sine 3 elemente de baza: 1. Modalitatea executarii privatiunii de libertate. 2. Tratamentul aplicat detinutilor. 3. Organizarea propriu - zisa a penitenciarului. Pe baza acestor 3 elemente exista mai multe sisteme penitenciare incepand cu:

Sistemul Pensylvania din orasul american Philadelphia unde a fost folosit din 1790, cunoscut ca sistem celular sub 2 forme: a) sistem celular absolut: unde detinutii erau obligati sa pastreze o tacere totala, nu comunicau cu nimeni, erau scosi la plimbare separat. b) Sistem celular de separatiune: detinutii izolati unul de altul, puteau comunica doar cu personalul inchisorii. Sistemul Aubirian creat in 1820 in Aubira cunoscut sub numele de “silance sistem”: detinutii stau izolati in celule doar noaptea, ziua muncesc in comun, pastrand tacere. Sistemul Reformator aplicat in 1876 la penitenciarul Almira din New-York. Pedeapsa nu avea termen fix: nu depindea de gravitatea faptei comise, ci de compararea detinutului pe timpul executarii pedepsei. Detinutii erau impartiti in trei clase: cine atingea prima clasa, cea mai buna considerata, dupa sase luni era eliberat conditionat. Dupa jumatate de an de libertate, eliberarea devenea definitiva. Sistemul Progresiv de la izolare si disciplina severa la drepturi si activitati diverse intr-o atmosfera de incredere, are 3 forme: a) englez: intr-o perioada de 8 - 12 luni detinutul era sever izolat ziua si noaptea; in a doua perioada era tinut separat noaptea iar ziua lucra in comun cu ceilalti detinuti; in ultima perioada, detinutul era eliberat provizoriu, dar supravegheat; b) irlandez: asemanator cu cel englez cu deosebire ca inainte de fazele a doua si a 3-a, detinutul era dus in institutii unde se investiga starea morala si rezistenta la tentatii a acestuia; c) belgian: tratamentul se desfasoara in patru etape: reeducare, readaptare sociala prin tratament dirijat intr-un climat de incredere, per-liberare, eliberare conditionata. Detinutii stau permanent in comun, administrarea penitenciarului este simpla si economica, singurul aspect negativ il constituie contagiunea morala si invatarea tehnicilor infractionale. Viata in penitenciar si sistemul de detentie se mai structureaza si dupa criteriul tipurilor de norme si legi, valori, obligatii pe care detinutul trebuie sa le respecte. In penitenciar actioneaza 3 tipuri de norme: 1. organizationale - normele de acest tip include mecanismul de functionare a institutiei penitenciare; 2. actionale - regulile colectivitatii detinutilor. 3. relationale - modalitatile considerate cele mai eficiente in raporturile detinut - detinut, detinut - grup, detinut - personal.

In paralel cu aceste norme in penitenciar exista si norme oficiale si neoficiale: - oficiale: urmaresc atingerea obiectivelor institutiei: productive, educative, preventive. - neoficiale: care exprima generalizarea experientei dobandite de detinuti cu scopul de a crea relatii si conditii suportabile pe parcursul executarii pedepsei, actionand doar in interiorul grupului de detinuti. Fiecare detinut are obligatia de a respecta aceste norme si reguli. Nou venitului in penitenciar i se aduc la cunostinta aceste regulamente. Aici cea mai mica greseala este sanctionata. Sanctionarea variaza in dependenta de durata sederii, vechimea sa in penitenciar,starea de recidiva, varsta detinutului, status-ul si rolul. Din toate acestea relevam modalitatile de interiorizare a normelor informale a grupului de detinuti: - Conduita individului este in functie de statutul actual: odata intrat in penitenciar subiectul va actiona conform normelor situatiei date. - Detinutii cu vechime sunt mai dispusi spre cooperare si ajutor, cu scopul ca noul venit sa se conformeze grupului. - Uneori aderarea la sistemul de norme si valori informale are rolul de mecanism de securitate, aparare. - Gama de reguli, obiceiuri, ierarhii este admisa mai usor de detinuti cu un grad foarte scazut de instruire. Normele si valorile neoficiale in general au menirea de a conserva un sistem de relatii in avantajul detinutilor cu pedepse mari, pe termen lung de pedeapsa. Aceste norme fiind impuse de relatii de putere din nevoia de securitate, prin imagini si perspective a vietii de dupa eliberare. Conditia respectarii acestor norme este ca incalcarea sa nu fie vizibila de cei din jur, in caz contrar administratia penitenciarului este obligata sa-i ofere suficienta protectie pentru a se desprinde de normele impuse de grupul detinutilor, ce de multe ori sunt in contradictie cu normele sociale, morale, juridice. Activitatea normativa informala se impune pentru ca vine din interiorul grupului de detinuti. intre normele oficiale si neoficiale nu exista o contradictie majora primele primind obligatii si drepturi, celelalte mentin o ierarhie bazata pe prestigiul conferit de marimea pedepsei, nivelul informatiei intre detinuti si personalul inchisorii.

3. Aspecte psiho-sociale ale mediului penitenciar Impactul detenţiei asupra individului este simţit prin limitarea spaţiului de mişcare, aceasta înseamnă necesitatea impusă de a respecta regulamentul instituţiei. Fenomenul teritorialităţii

Autorii au studiat fenomenul teritorialităţii şi au demonstrat că acesta este un fenomen uman. Reducerea perimetrului de mişcare, limitarea spaţiului personal, organizarea timpului liber duce la apariţia fenomenului de teritorializare în randurile deţinuţilor. Aceasta înseamnă că persoana este pusă în situaţia de a-şi apăra teritoriul propriu. Acest fenomen se manifestă prin agresivitate sporită în apărarea spaţiului personal, locului de dormit şi a locului de alimentaţie. Unii autori susţin că fenomenul teritorialităţii este prezent şi în situaţiile vieţii cotidiene, mai ales în oraşele mari şi supraaglomerate, în transport, pe stradă. Există însă o deosebire esenţială între acest fenomen din penitenciar şi la libertate: persoanele aflate în societate tind şi încearcă să-şi stăpanească impulsurile agresive, învaţă conduite de pricinuirea minimului discomfort celorlalţi; în detenţie este absolut invers. La mărirea sentimentului de frustrare conduc şi alţi factori: lipsa de intimitate este resimţită şi la cantină, şi la baie, şi la culcare. Şocul încarcerării şi cunoştinţa deţinutului cu subcultura carcerală duce la formarea noilor valori şi unei noi viziuni asupra vieţii, şi să-şi elaboreze o strategie de supravieţuire. Canadianul Clemens a semnalat fenomenul de prizoniere - denumit ca socializarea la cultura carcerală a deţinuţilor, adică reprezintă un proces prin care deţinutul ajunge să accepte şi să împărtăşească normele şi valorile mediului carceral. Încarcerarea este un fenomen trăit foarte dureros de către deţinut. El cuprinde următoarele faze: 1. Faza de prizonizare - prizonierul manifestă atitudine ostilă şi duşmănoasă faţă de administraţie şi faţă de toată lumea din afară. Concomitent deţinutul dezvoltă comportamente loiale, prietenoase, de susţinere reciprocă cu ceilalţi deţinuţi. În această fază, primul pas motivat psihologic al deţinutului este străduinţa acestuia de a se integra în grupul de deţinuţi. 2. Faza de captiv – Willer evidenţiază că această fază este doar prima fază de integrare în grupul de deţinuţi. După ea vine cea mai îndelungată fază, în care deţinutul, deja conformat legilor, îşi ispăşeşte pedeapsa. Această fază este un rezultat al presiunii deţinuţilor şi administraţiei. Din punct de vedere terapeutic, personalul din penitenciare ar trebui să blocheze influenţele negative ale subculturii carcerale asupra deţinutului. 3. Faza de desprizonizare – înseamnă eliberarea deţinutului de statutul de prizonier. Această fază începe cu cca 6-12 luni înainte de eliberare. Această fază este determinată de perspective pentru viitor (viaţa după penitenciar). În această fază ei se îndepărtează de comunicarea activă cu deţinuţii şi încearcă să restabilească legătura cu exteriorul. Intervenţii intense din partea psihologului sunt solicitate anume în această fază. Din punct de vedere psihosocial, populaţia de deţinuţi dintr-un penitenciar reprezintă un grup social care are toate caracteristicile specifice oricărui grup (coeziune, permisivitate etc).

Astfel în grupul de deţinuţi se identifică statuturi şi roluri diferite (formale şi neformale), apar lideri respinşi. Deţinutul deasemenea este socializat în cadrul grupului prin intermediul unui limbaj (argou). Deţinutul nu este o fiinţă pasivă. El menţine acţiuni cu cei din jur, influenţează asupra lor şi este influenţat, menţine relaţii de cooperare sau de conflict. Din acest punct de vedere Harbord a identificat cateva tipuri de deţinuţi: - Tipuri prosociale - Tipuri pseudosociale - Tipuri antisociale - Tipuri asociale Din punct de vedere al reeducării este ştiut că tipul antisocial este nereeducabil, pe cand tipul pseudosocial şi asocial pot fi reeducaţi prin intermediul inervenţiilor psihosociale. Mediul penitenciar, din punctul de vedere al lui Elenbergher, este definit ca un mediu închis, în care informaţiile formează un circuit închis şi se transmit din generaţie în generaţie. Astfel se crează o barieră greu de trecut şi nu există legătură dintre interior şi exterior. Persoana aflată în detenţie, ca consecinţă a socializării la mediul carceral, primeşte o calificare, adică poartă experienţa şcolii penitenciare.

III. ASPECTELE SOCIALE ALE PRIVARII DE LIBERTATE 1.Consideraţii introductive ale privării de libertate In multe cazuri impactul privarii de libertate este dramatic, generand conduite diferite faţa de cele avute anterior (Gheorgh F., Psihologia penitenciara, 1996). Specialiştii în domeniul psihologiei penitenciarului se află în faţa unei dileme: tratamentul deţinuţilor în închisori sau în afara acestora. In ultimii ani se vorbeşte despre impactul negativ al penitenciarului asupra deţinuţilor. Întemniţarea nu este în stare să îmbunătăţească şansele de reeducare şi reintegrare a deţinuţilor în comunitate. Este demonstrat că instituţiile penitenciare nu au făcut să scadă criminalitatea. În acest context au fost elaborate o serie de reguli privitor la tratamentul deţinuţilor în penitenciare. Astfel Comitetul pentru Prevenirea Criminalităţii şi Lupta împotriva Delincvenţei a recomandat stabilirea pedepselor: 1. Cînd o persoană este trimisă la închisoare, pedeapsa se consideră ca un mijloc, ci nu ca un scop.

2. Cat se află în penitenciar, persoana trebuie să fie privată doar de libertate (toate celelalte drepturi să fie respectate). 3. Întemniţarea trebuie să fie realizată în condiţii de securitate maximă. 4. La penitenciar trebuie să fie trimişi numărul cel mai mic de delincvenţi şi numai după ce au fost epuizate toate soluţiile posibile. 5. Delincvenţii trebuie să fie întemniţaţi pe o durată cat mai scurtă. În cadrul pedepsei privative, un rol deosebit îl joacă timpul. Atitudinea deţinuţilor faţă de timp este coraportată la viaţa proprie şi la trăirile proprii. Din punct de vedere al victimei, timpul detenţiei poate fi conceput ca fiind prea mic pentru paguba adusă. Procurorul, stabilind durata detenţiei, o coraportează la gravitatea infracţiunii. Judecătorul trebuie să ţină cont de toate aceste viziuni asupra factorului „timp”. Deţinutul, nimerind în penitenciar, trăieşte o experienţă dureroasă care afectează întreaga personalitate, trecînd prin frustrări şi contradicţii.În legătură cu efectele negative ale detenţiei, comisia legislativă recomandă ca detenţia să fie o pedeapsă excepţională, care ar trebui folosită cu scopul: - de a proteja societatea, izoland delincvenţii de societatea civilă . - de a condamna o purtare pe care societatea o consideră ca fiind extrem de reprobabilă. - de a pedepsi delincvenţii care refuză cu încăpăţanare de a se supune altor sancţiuni şi tratamente la libertate. - de a reeduca şi resocializa deţinuţii reintegrandu-i mai apoi în societate . Privarea de libertate include 2 componente: 1. Aspectul fizic : dureri ale membrelor, de cap, boli fiziologice etc. 2. Aspectul psihologic : stres, depresie, tensiune, frustrare la diferite etape ale detenţiei. Privarea de libertate are drept consecinţe înlăturarea simbolurilor exterioare (nume, îmbrăcăminte, coafură etc.). Aceasta duce la depersonalizarea deţinutului. Regimul vieţii în detenţie standartizează modul de viaţă şi anulează orice diferenţe individuale (la aceeaşi oră se culcă, la aceeaşi oră se trezesc etc.). Privarea de libertate se resimte acut prin restrangerea relaţiilor interpersonale, lipsa informaţiei, regimul autoritar şi mediul închis. Nimerind în detenţie, persoana este privată de o serie de obiecte care produceau satisfacţie (droguri, alcool, jocuri de noroc, sex, hrană). În aceste condiţii deţinuţii sunt puşi în căutarea unor surogate ale satisfacţiei (homosexualitate, ceai tare, jocuri de cărţi etc).

Actualmente se pledează pentru evitarea dezumanizării pedepsei, astfel încat să se ajungă la scopul final (reeducare). În contextul manifestării fenomenelor psihologice şi psihosociale trebuie să diferenţiem deţinuţii primari de cei recidivişti. Deţinutul primar ajuns în penitenciar este puternic traumatizat psihologic. Ajungand la locul detenţiei, el este tensionat de contactul cu autorităţile judiciare (procuror, judecător, avocat, poliţie etc.), de schimbarea mediului, de lipsa ambianţei familiale, lipsa serviciului şi foarte mult timp liber. La aceasta se mai adaugă multiple probleme psihologice şi sociale care apar în urma contactului cu alţi deţinuţi. Sărăcia relaţiilor interpersonale împiedică deţinutul să-şi realizeze rolurile sociale. Factorii care determina relaţiile interpersonale sunt cadrul specific al penitenciarului şi specificul populaţiei penitenciare (Bogdan T.,Santea I.,Cornianu R.,Comportamentul uman in procesul judiciar,1983). Se consideră că persoanele nimerind în detenţie, pot manifesta diferite tipuri de comportament de adaptare la regimul de detenţie: 1. comportament agresiv – nivel înalt al agresivităţii manifestat împotriva altor deţinuţi, colaboratorilor sau persoanei proprii. 2. comportament defensiv – interiorizarea, retragerea deţinutului de ceilalţi deţinuţi. 3. comportament de consimţire – comformare pasivă a condamnatului la normele din penitenciar. 4. conduită de integrare – se relaţionează activ cu mediul de detenţie (iniţiativă, asumă riscul, liderism etc.).

2.Percepţia deţinutului asupra pedepsei privative de libertate Acest fenomen este determinat de cele mai multe ori de modul cum a rezolvat fiecare deţinut problema ispaşirii. Cand pedeapsa este apreciata ca fiind masura faptei, condiţia de zi cu zi exprima o acceptare supusa tuturor rigorilor, cand pedeapsa este vazuta ca fiind mai aspra decat infracţiunea comisa, deţinutul considera ca i s-a facut o nedreptate şi sufera o sancţiune nemeritata. Ca urmare, deţinutul va ramane neimpacat, revendicativ şi ostil administraţiei locului de detenţie, dominat de sentimente de victimizare. Cu cat adaptarea la viaţa de penitenciar este mai buna, cu atat toleranţa faţa de condţiile de mediu este mai mare, chiar daca in aceasta situaţie problema incopatibilitaţii intre deţinuţi, ca urmare a istoriilor individuale şi particulartitaţilor de personalitate, ramane cronic nesoluţionata. In ceea ce priveşte fenomenul de percepţie asupra mediului penitenciar, acesta este determinat de o multitudine de factori - materiali şi spirituali, obiectivi şi subiectivi, sociali şi psihosociali - care numai in corelaţie şi interdependenţa devin relevanţi pentru inţelegerea

climatului specific mediului privativ. Gradul de cultura redus, dar mai ales semnificaţia negativa atribuita executarii pedepsei cu inchisoarea, ii fac pe mulţi condamnaţi sa nu aprecieze corect mediul din penitenciar. Percepţia deţinutului asupra pedepsei privative de libertate mai poate fi influenţata şi de: agresivitate şi violenţa, frustrare, problema frustrare – agresiune, teritorialitatea, ierarhia, stresul, violenţa colectiva, panica, automutilarile (refuzul hranei, tatuajele), tulburari psihice, suicidul, zvonul sau grupul (relaţii interumane).

3. Problemele sociale ale privarii de libertate

Complexitatea sistemului penitenciar impune cu necesitate studierea problemelor privarii de libertate. O vesnica imensitate framantata de problemele umane de o parte si de alta a gratiilor, de la un caz la altul, la coordonate grupate in tipuri. Problema libertatii a framantat si mai continua si astazi sa framante mintile oamenilor in aceasta soarta a lumii, ar trebui sa meditam asupra adevaratului sens al vietii noastre asupra esentei fiecaruia din noi. Faptul libertatii este foarte important pentru ca este fundamental conceptului si practicii revetii si intregii ordini morale. Libertatea este scutirea de necesitate, este liber ceea ce nu este necesar. Libertatea poate fi fizica manifestata prin libertatea spontaneitatii, adica de violenta sau de constrangere. Aceasta libertate ii revine in general omului, desi nu itotdeauna in cazul detinutului. Libertatea poate fi morala, ea este scutirea de necesitatea de a fi supus legii sau poruncii unui superior, limitata de legea naturala umana. Notiunea de drept si nedrept, virtute si viciu, porunca si permisiune, merit si vina, lauda si repros, remuscare si satisfactie morala cer si presupun responsabilitatea proportiilor actiuni sau libertatea vointei. Daca omul nu este liber legile si prescriptiile, sfaturile, rugaciunile si implorarile, recompensele si pedepsele nu au nici un scop. Aceste notiuni nu implica in mod necesar libertatea deoarece se verifica si acolo unde cu siguranta nu exista libertate asa cum il aruncam in inchisoare pe detinut. Combaterea libertatii este constransa de concesii in favoarea libertatii. Nu limitarea libertatii ci amplificarea este calea cea mai directa catre rezolvarea problemelor umane. Problematica de baza a privarii de libertate este insa-si libertatea ca conditie umana strict necesara care trage dupa celelalte probleme legate de pedeapsa, intimidare, readaptare, factori facilitanti in aparitia tuturor dificultatilor detentiei. Insusi penitenciarul este problema cea mai mare caci prin esenta sa manifesta o multime de probleme. Nu se stie daca privarea de libertate este un remediu eficient in tratarea

criminalitatii. Sustinerea si presiunea spre performanta si schimbare vine din mai multe directii: din partea guvernului care trebuie sa faca fata standardelor internationale; din partea publicului care asteapta informatii privind gradul de siguranta al inchisorilor si calitatea activitatilor de recuperare ce se desfasoara cu detinutii; din partea unor grupuri interesate in colaborare cu inchisorile adica cu organizatiile noguvernamentale pentru drepturile omului; cu centre universitare si de cercetari stiintifice; cu toti cei interesati de problema penitenciara globala cu aspecte sociale, psihologice, educative, morale, juridice. Problematica umana din penitenciarele pentru adulti si centrele de reeducare a minorilor delicventi este legata de: - hiperadapterea la viata de detentie; - constructia cognitiva a realitatii la detinutii recidivisti; - abordarea transculturala a recidivei; - victima in viziunea detinutilor; - alienarea la detinuti cu pedepse mari; - liderul carismatic in comunitatea detinutilor; - dinamica personalitatii condamnatilor pentru crime abominabile; - comportamente aberante in detentie; - patologia sexuala in penitenciar; - supraaglomerarea inchisorilor; - violenta in grupurile de detinuti; - stilul de viata la recidivisti; - problematica psiho-sociala a femeilor detinute; - schimbari calitative in delincventa minorilor; - detinuti cu diverse tipuri de handicap; - calitatea vietii in detentie; - stilul de viata al personalului; - structura valorilor gardianului.

Din primele clipe in care a intrat in inchisoare subiectul se confrunta cu o serie de probleme in primul rand de adaptare la regimul, normele si regulile de detentie. Pentru orice om privarea de libertate este o situatie deosebita, de coexistenta in comun a unor persoane diferite dupa varsta, sex, limba, religie, opinie, temperament, caracter, origine nationala, statul economic si social. Fiecare detinut traieste diferit momentele adaptarii care pare a fi ceva simplu. Dezorientat, dezamagit, disperat, parasit de familie detinutul simte nevoia si integra in noul colectiv. Nu are de ales intre izolare sau conformare. Izolarea ii va face si mai grea viata conformandu-se se adapteaza la situatia de detinut. In aceste momente, penitenciarul prin personal, trebuie sa sprijine detinutul moral, fizic, psihologic prin cele mai eficiente mijloace. Recidivistul In ce priveste constructia cognitiva a realitatii la recidivisti ei au planuri bine intemeiate pe viitor este o problema deoarece majoritatea din ei nu vor mai fi reeducati niciodata. Dupa parerea lor viata penitenciara este usoara, sunt multumiti, nu au remuscari, profita de orice ocazie pentru a-si atinge scopurile, sunt violenti, influenteaza celelalte categorii de detinuti, au pe constiinta mai multe actiuni criminale, tot timpul se cred cei mai neindreptatiti. E o situatie de problema deoarece, dupa afirmatia lui Emile Durkheim, crima este normala intr-o societate fiindca, daca ar lipsi, ar fi cu totul imposibila. A pune crima printre fenomenele de sociologie normala inseamna nu numai a spune ca este un fenomen de neinlaturat desi regretabil datorat rautatii incorigibile a oamenilor, inseamna a o afirma ca un factor al sanatatii publice o parte integranta a oricarei societati sanatoase. E si mai greu sa convingem un recidivist ca nu are o parere, o purtare corecta ci autosociala intr-o perioada atat de schimbatoare, de tranzitie a societatii noastre. O alta problema priveste abordarea trans-culturala a recidivei. Daca primul contact cu penitenciarul este distrugator fizic, psihologic, social atunci cum se explica fenomenul de recidiva si multi-recidiva? Inseamna ca tratamentul a fost un esec. Poate ca este nevoie de un regim mai strict, ori existenta unor inchisori speciale pentru recidivisti. Recidivistii, alcatuind o parte foarte numeroasa din detinuti, pun problema existentei fata de cei obisnuiti a unor diferente in ce priveste modul de viata si atitudinile lor. Aceasta diferenta este unul din argumentele care justifica dezbaterile frecvente asupra instaurarii stabilimentelor speciale sau cu securitate intarita. Pentru reformatori, recidivistii reprezinta simbolul esecului oricarei masuri de recluziune penala, al neputintei tratamentului penitenciar. Pedeapsa revizeaza mai intai sa fie "utila societatii" prin reeducarea comportamentelor. Pentru a recidiva, efectele sunt asteptate in principal de la pedepsele cele mai grele: anterior pedeapsa cu moartea, mai putin este eficienta in prezent amenda sau alte pedepse in afara inchisorii. Efectul se vede prin privarea de libertate sau amenintarea cu privare de libertate.

Trebuie sa fie folosite noi modalitati pentru diferite categorii de recidivisti: pentru cei ocazionali, care incidental au comis crima, e nevoie sa se aplice o pedeapsa de intimidare, celor ce pot fi reformati, o pedeapsa reeducativa, cei ce nu pot fi reformati, trebuie neutralizati printr-o pedeapsa cu o durata mare. Uneori nici aceste tratamente nu ajuta pentru ca un recidivist nu a fost nici intimidat, nici readaptat intr-o pedeapsa precedenta. Aceasta problema va fi rezolvata cand se va estima ca interventia penala produce un efect pozitiv daca numarul recidivistilor se va micsora. Recidiva este intotdeauna interpretata ca un rezultat, chiar daca prin termeni inversati: de la o capacitate de a face bine, la o capacitate de a face rau. Inchisorii ii ramane functia de neutralizare, eficienta temporar. Ierarhia grupului O problema importanta a detinutilor este structura puterii grupului; fiind originea multor evenimente negative. Prezinta o dificultate in primul rand pentru cadrul unitatii de detentie ele vor da responsabilitati detinutilor ce indeplinesc anumite conditii, dar sunt descoperiti liderii informali a caror autoritate este incontestabil mai mare decat a celor numiti oficial. Sunt preferati de majoritatea detinutilor persoanele mediocre, cu un anumit stil de comportament in relatii cu ceilalti. Din investigarile efectuate a rezultat ca liderul cel mai agreat este cel ce isi exercita influenta din mijlocul grupului si nu din fata lui. Liderul in imaginea detinutilor trebuie sa fie obiectiv, respectabil, forta fizica, dictie buna, inteligenta, priceput in oameni. Insa nu intotdeauna aceste calitati apartin liderului grupului de detinuti, in mediul lor poate da, dar pentru societate nu. Acest lider te poate sprijini din toate punctele de vedere doar cand te conformezi. Toate acestea si in general venirea in penitenciar tulbura echilibrul personalitatii reducandu-i spatiul de viata, timpul personal, comportamentul social. Personalitatea detinutului Componentele sociale ale personalitatii privind efectele actiunii mediului, fenomenul invatarii si prin educatie spontana si institutionalizata devin forte matrice si motive care modeleaza comportamentul. Au loc o serie de schimbari ale personalitatii in penitenciar datorita influentei acestui sistem institutional patogen care in cele mai multe cazuri dezvolta o personalitate si mai negativa decat cum era la inceput. Dinamica personalitatii in inchisoare constituie o problema de ordin social – psihologic cit si a individului. Foarte mult depinde de subiect. Daca el va dori va fi tratat, dar daca se va opune reeducarii, nici un sistem de norme si regimuri nu-l vor putea dezbate de pe calea care a pornit. Neacceptarea, respingerea sociala, este un motiv puternic de actiune si comportamentul va fi directionat antisocial. Dinamica personalitatii depinde si de trasaturile si caracterul ei, violenta si agresivitatea dezvoltandu-se si mai tare spre polul negativ.

Supraaglomerarea Brutalitatea si violenta are consecinte ample asupra detinutilor noi, fiind datorata supraaglomerarii inchisorilor. Supraaglomerarea, depasind capacitatea de cazare, afecteaza vizibil conditiile de viata ale detinutilor. Aglomerarea este o problema organizationala ce implica modul de evaluare a asigurarii serviciilor esentiale. Din punctul de vedere al detinutilor efectele supraaglomerarii sunt in mai multe directii: o prabusire psihosociala, ierarhiile de dominanta sunt bulversate, agresivitatea creste, judecatile de valoare sunt severe, se pierde libertatea de miscare in spatiu, fiind o agitatie totala. Supraaglomerarea: dezechilibrarea decalajului dintre detinuti care se elibereaza si noii sositi in inchisoare; cresterea duratei medii a executarii pedepselor executate; cresterea numarului detinutilor cu pedepse mari; lipsa posibilitatii de lucru. Autoagresivitatea Uneori supraaglomerarea duce la alt gen de probleme: autoraniri, greva foamei, cadere in total pesimism, sinucidere. Detinutul cauta un remediu definitiv al nefericirii sale. Aceasta reactie exprima neputinta individului de a se adapta la situatia data. Tentativa de a se sinucide este cel mai des intalnita la detinuti nou veniti in penitenciar. Transformand ultimul esec al existentei sale in esecul vietii, gestul sinucidar nefiind o optiune ci o negare totala a posibilitatii de a alege. Aceasta solutie nu este deloc rationala deoarece practic nu exista nici o situatie fara iesire, limitele omului fiind infinite in orice circumstante s-ar afla el. Cauzele cele mai frecvente sunt abandonul, doliul, separarea, esecul sentimental, schimbarile in situatia sa sociala, si altfel de situatii. Mediul penitenciar aduce aceste elemente favorizante dar care nu joaca rol direct in finalizarea actului suicidar. Detinutul cu astfel de intentii are nevoie de un partener cu care sa analizeze problemele sale, sa vada mai clar locul si rolul sau in imprejurarea specifica de viata, un partener care sa-l ajute sa-si mareasca posibilitatile de rezistenta in fata greutatilor, sa-i gaseasca noi sensuri de existenta pe viitor. Problema suicidului trebuie sa determine un adevarat parteneriat pentru reducerea incercarilor detinutilor de a-si pune capat zilelor. Ar trebui, pentru solutionarea acestei probleme, ales un numar de detinuti caracterizati printr-un grad de maturizare si cunostinte adanci asupra sistemului penitenciar si cu o dorinta adevarata de a ajuta pe altii mai putin dotati cu viata de inchisoare. Toate acestea poate vor avea un efect pozitiv, reducand numarul autoranirilor, sinuciderilor, cu timpul disparand in totalitate. S-ar schimba climatul general in interiorul zidurilor, prin faptul ca o serie de responsabilitati morale ar ameliora suferintele unor detinuti, detinutii intelegand ca detentia implica si drepturi si responsabilitati.

Detinuti cu probleme psihice In penitenciar isi duc viata si persoane cu diverse tipuri de handicap. Pentru care ar trebui sa fie luate masuri ele nu pot fi detinute in penitenciare, se vor face aranjamente necesare pentru trimiterea lor in stabilimente pentru boli mentale cit pe curand posibile. Constituie o mare problema separarea detinutilor sanatosi de cei bolnavi mental sau anormali. Institutia trebuie sa asigure tratament psihiatric necesar detinutilor care au nevoie de el. Minorii delincventi Un tratament special ar trebui sa se acorde minorilor institutionalizati in scolile pentru minori sub aspect psiho-social. Trebuie accentuate formele de control social initierea unor noi metode in educarea grupurilor sociale unde exista tineri sau minori, sa se ia masuri de reeducare reinsertie sociala. Date fiind varsta si caracteristicile specifice minorizatului, reactia sociala in raport cu persoana celor ce comit fapte antisociale este, si trebuie sa fie, diferita de cea a adultilor. Faptul ca minorul este in plin proces de formare si divinizare a procesului personalitatii, de maturizare sociala si psihosociala face ca interventiile exterioare restructurante si recuperative sa fie mult mai adecvate si eficiente. Toate aceste probleme legate de sistemul de detentie au in primul rand consecinte asupra detinutilor, ele distrug totul nefiind rezolvate la timp . Pentru a face mai usoara viata condamnatilor este nevoie de rezolvarea la timp a conflictelor din grupul de detinuti, dintre personal si detinuti, respectarea drepturilor, obligatiilor si normelor prevazute in regulamentul penitenciarului, cat si cele ce tin de drepturile omului. Indiferent problemele de ce ordin tin politic, economic statul este obligat sa asigure drepturile omului chiar si in conditiile inchisorii.

IV. PERSONALITATEA DETINUTILOR 1.Psihologia persoanei deţinute Tipic pentru persoanele deţinute este nevroza. Nevroza se manifestă ca o boală individuală, dar existenţa ei are o origine colectivă şi trebuie înţeleasă ca rezultat al acestui proces colectiv. Deci, pornind de la nevroza individuală, se va ajunge la găsirea simptomelor nevrozei grupului social. Examinînd psihologic un delincvent – va fi găsit psihotic sau chiar debil mintal, dar nu în asta constă devianţa – el este deviant nu prin origine tulburărilor sale, ci prin apartenenţa la grupul considerat deviant. Există grupuri deviante prin: - refuz – marginalizare pasivă şi activă

- revoltă – inadaptare. Ajungem astfel la concluzia că efectul de grup preexistă acţiunii individuale. Devianţa apare acolo unde societatea traversează o criză de adaptare. Prima intrare în penitenciar pune în faţa deţinutului foarte multe probleme, şi cu cat el le va rezolva mai repede, cu atat sentimentul de străin se va diminua. Factorul care se impune cu brutalitate, avand consecinţe ample asupra deţinutului ce abia a nimerit în penitenciar este constituit de supraaglomerare. Un penitenciar este supraaglomerat atunci cand a fost depăşită capacitatea sa de cazare, fapt ce afectează vizibil condiţiile de viaţă ale deţinuţilor. Din punct de vedere al deţinutului, efectele supraaglomerării sunt situate pe multiple planuri: - cresc sentimentele negative (manie, furie, ură, depresie); - se pierde controlul situaţiilor; - creşte stimularea interpersonală . Procesul de penitenciarizare are 4 etape: 1. De acomodare – este dominantă din punctul de vedere al deţinutului. Se manifestă prin teamă şi supunere, efort individual de a trăi în noul mediu de viaţă, sentiment de părăsire şi neputinţă. 2. De adaptare – este centrată pe căutarea recompenselor şi caştigarea bunăvoinţei cadrelor. Condamnatul este un atent observator a tot ce se întamplă în jurul său şi în urma evaluării persoanelor, normelor şi valorilor formale şi neformale, adoptă o conduită sau alta. 3. De participare – individul nu se mai simte străin faţă de ceilalţi. Are anumite satisfacţii în urma muncii depuse şi un comportament activ în cadrul relaţiilor interpersonale. 4. De integrare – este caracterizată prin dependenţa accentuată a individului de grupul din care face parte şi de menţinerea unei stări de echilibru în plan somato-psihic. Pregătirea pentru eliberare se referă la cele cateva săptămani dinaintea eliberării, cand deţinutul este supus unui program special de instruire: i se dau sfaturi practice privind modul de soluţionare a problemelor pe care le va întalni imediat după punerea în libertate, mai ales cele referitoare la noul loc de muncă şi modul de comportare. Nivelurile de integrare a individului în mediul penitenciar: 1. Nivelul integrării sociale – s-au armonizat relaţiile dintre deţinuţi şi grup, contactele interpersonale sunt intense, individul a aderat la scopurile comune şi are un rol social relativ, bine determinat în cadrul grupului. 2. Nivelul integrării psihosociale – conduita deţinutului este exclusiv în funcţie de statutul actual, sursele de stres îşi diminuează forţa şi devin mai puţine.

3. Nivelul integrării subculturale – deţinutul a interiorizat sistemul de valori şi norme informale ale grupului de apartenenţă, devenind un purtător activ al acestora pe timpul executării pedepsei.

2.Tipologia deţinuţilor Se pare ca exista autori care au impartit detinutii in mai multe tipologii: 1. După Lombrosso : - criminal înnăscut - epileptic - prada unei pasiuni irezistibile - cu spirit slab - ocazional 2. După Ferri : - de ocazie - din obişnuinţă 3. După Asociaţia Internaţională a Criminaliştilor :- ocazionali - cu capacitate redusă de adaptare la legile sociale - incapabil de a se adapta la societate 4. După Szabo : - periculoşi - marginali - imaturi - cu structură nevrotică 5. După Secretariatul Congresului ONU privind prevenirea crimelor : - inervat – comportament repititiv, agresivitate persistentă, infracţiuni deosebit de grave, diagnostic psihologic „anormal”. - primejdios – infracţiuni grave, recidivă, stare mintală patologică. - dificil – produce dificultăţi autorităţilor corecţionale, relaţii cu grup delincvent, iresponsabil. - deţinutul pe termen lung – iresponsabil, izolat. - inadaptatul social – se conformează numai pedepsei cu închisoarea, probleme sexuale, alcoolism, inspiră frică.

3. Particularităţile psihologice individuale ale deţinuţilor minori Sistemul nervos al deţinutului minor se deosebeşte prin o sensibilitate mărită cu caracter patogen, care, în condiţii de extenuare poate duce la apariţia diferitor disfuncţii. Din cauza disproporţiei dintre dezvoltarea sexuală, ajunsă la pubertate, şi cea socială , le este foarte greu de a controla instinctele sexuale. Informaţia acumulată de minori din surse suspicioase generează o dezvoltare anormală a personalităţii: apare interesul către pornografie, perversiuni sexuale, hipersexualitate, relaţii sexuale timpurii. La mulţi dintre minori este depistată o decădere morală, întarzieri în formarea simţului datoriei, infantilism, inconcordanţa conduitei cu procesele interioare. Nedorind să se deosebească cu ceva de cei maturi ei fumează, întrebuinţează alcool, practică sexul. În acelaşi timp, tendinţa spre independenţă capătă un caracter pervers. În cercul lor se cultivă neindurarea, cinismul, puterea, violenţa. Interesele cognitive nu se dezvoltă, se pierd sau capătă o direcţie infracţională. Mulţi dintre minorii deţinuţi nu se pot opune dificultăţilor ce apar, nu-şi pot controla necesităţile, ceea ce deseori duce la încălcarea regimului coloniei. Comunicarea în mediul penitenciar dă naştere unor controverse în viziuni, judecăţi, aprecieri ale normelor morale. Conceptele de „sinceritate”, „principiu”, „cinste”, „mandrie” au cu totul alt sens pentru minorii deţinuţi. Deseori se evidenţiază note de cinism şi scepticism faţă de muncă şi oamenii ce o practică. Mulţi dintre deţinutii minori manifestă o autoapreciere neadecvată. Ei tind, cu orice preţ să atraga atenţia celorlalţi asupra propriei personalităţi, demonstrează superioritatea sa faţă de ceilalţi. În legătură cu limitarea comunicării cu rudele şi prietenii – are loc dereglarea sferei emoţionale. Printre deţinuţii minori se evidenţiază minorii infantili . Ei sunt nepăsători faţă de regim, învăţătură şi viitorul propriu. Sunt caracteristici judecăţi superficiale, încălcarea mecanismelor de control în timpul satisfacerii propriilor dorinţe, dezvoltarea slabă a simţului responsabilităţii. Ei sunt activi, impulsivi, nu duc treaba pînă la capăt, interesele şi atenţia sunt instabile, faptele lor deseori nu corespund varstei. Acest tip de minori nu regretă fapta sa şi nu se simt vinovaţi. Săvarşirea actelor infracţionale de către minori, în mare parte, este dictată de accentuările de caracter. Astfel accentuarea epileptoidă, în cazul întrebuinţării timpurii de alcool, predispune către alcoolismul cronic, accentuarea isteroidă, în situaţii de stres, duce la reacţii afective de tip demonstrativ, accentuarea senzitivă duce spre dezvoltarea neurozei fobice iar accentuarea cicloidă şi emoţional-labilă duce la stări depresive psihogene.

I.Cupţov a grupat deţinuţii minori reieşind din nivelul lor de a se autocritica, atitudinea faţă de propriile neajunsuri şi lucrul asupra lor: 1. Cei care îşi cunosc neajunsurile şi tind să le îndepărteze, ştiu căile de soluţionare. 2. Cei care conştientizează neajunsurile proprii, tind să le lichideze dar nu ştiu cum. 3. Cei care isi stiu neajunsurile proprii, dar nu tind să le lichideze. 4. Cei care eronat considera neajunsurile ca fiind calităţi pozitive. 5. Cei care au o atitudine indiferentă faţă de neajunsuri. 6. Cei care cunosc calităţile lor pozitive, dar nu sunt în stare de a le realiza pe deplin. Infractorii minori au o atitudine deosebită faţă de ispăşirea pedepsei, ceea ce este considerat ca fiind o experienţă criminală. Deţinuţii minori au o atitudine deosebită faţă de rude şi prieteni: pot fi supăraţi pe ei, duşmănie, agresivitate, învinuirea lor pentru ceea ce s-a întîmplat, regretă fapta. Cercetările asupra 500 de minori-recidivişti au arătat că: majoritatea lor au fost lipsiţi de dragostea părinţilor, fraţilor şi surorilor şi doar unii din ei vorbeau de bine despre părinţii lor şi chiar se identificau cu tatăl. Taţii acestor minori se deosebeau printr-un mod de educare inprevizibil, des se folosea pedeapsa fizică. Deşi au capacităţi mintale egale cu ale celor ce nu au comis nici o crimă, ei mult mai rău au învăţat la şcoală: fugeau de la lecţii, minţeau profesorii, erau neascultători, renunţau devreme de a frecventa şcoala. Comunicarea deţinuţilor minori în colonie are loc doar de dragul comunicării. Are un caracter mai puţin informativ, deoarece se reduce la relatări despre bătăi, pornografie văzute în filme, precum şi despre distracţiile din libertate. Are loc o creştere rapidă a însemnătăţii comunicării criminale (jargon,tatuaje,porecle) . Comunicarea, montajul şi valorile deţinutului minor este totalmente dictat de „grupa-familie” . În schimb el primeşte protejarea lor fizică şi psihică, cu condiţia de a respecta normele şi de a adopta un anumit comportament caracteristic. În una din colonii a fost elaborat „codul deţinuţilor minori” bazat pe tradiţiile penitenciarului: 1. Comunicarea amabilă, ca între fraţi. 2. În fiecare „cerc” există „smotriteli”. Cuvantul lor e lege pentru membrii cercului. 3. Nu iniţiezi singur o acţiune fără a-i spune superiorului. 4. Fii amabil cu administraţia, grosolănia este acceptată numai în cazuri excepţionale. Fii exemplar în ochii administraţiei, dar fidel cercului.

5. Atitudine indiferentă faţă de noi veniţi. Dacă cineva din ei manifestă calităţi pozitive pentru ei trebuie raportat imediat superiorului. 6. Nu conflictuăm cu deţinuţii exemplari deoarece poate fi un obstacol în acţiunile noastre. 7. Superiorii trebuie să raporteze toate acţiunile sale la întruniri. 8. Toate bunurile acumulate ilegal trebuie să fie predate fondului comun. 9. Se interzice manifestarea oricăror nemulţumiri cu referinţă la prezenţa superiorilor în cercuri. Se pedepseşte crud. 10.Cine vrea să-şi “vandă” prietenii sau să părăsească cercul, are un singur drum-la cimitir. 11.A nu se aduna mai mult de două persoane, pentru a nu provoca suspiciuni. 12. În cazul încălcării uneia din legi, noi singuri vom pedepsi. Pentru prima oară - avertizare, a doua oara - bătaie în public, a treia oara - este alungat din cerc. Deseori deţinuţii minori se montează să trăiască pentru ziua de azi, crezand ca totul se va rezolva de la sine. Din acest motiv ei nu doresc să se perfecţioneze.

4.Caracteristica social-psihologică a deţinuţilor de varsta adultă şi varsta a treia Varsta adultă este o perioadă deosebită, în care se încheie formarea personalităţii, apare posibilitatea de a percepe corect realitatea şi de a aprecia critic comportamentul propriu. Această perioadă poate fi devizată în doua etape: 18-25 ani, 26-30 ani. În locurile de detenţie infractorii de varsta adultă reprezintă cea mai numeroasă grupă, se deosebesc printr-un comportament activ, experienţă criminală, tendinţa de a obţine un statut determinat, de a crea un grup antisocial şi de a-l domina. Cercetările asupra a 200 de deţinuţi ce au împlinit vîrsta de 20 de ani au arătat: ca mai mult de jumătate au un nivel de cerinţe foarte mare, nu este îndeajuns controlată perceperea realităţii, nu sunt capabili de a rezista sarcinilor îndeplinite, nu se pot autocontrola şi întrebuinţează excesiv alcoolul. Pentru această grupă este caracteristică o majorare de cateva ori a actelor de banditism,omucidere, viol, furt, huliganism şi mai puţin acte de extragere ilegală a bunurilor materiale. La această varstă este foarte acută problema conştientizării sinelui propriu. Dacă deţinuţii minori nu prea vor să se implice în activităţile sociale, păstrandu-şi inerţia infantilă, atunci la 2225 ani încep a se gandi la perspective, care de multe ori reprezintă o carieră în structura criminală. Caracteristic pentru această varstă este tendinţa de a se uni în grupe. Ei se interesează

de întrebările ce ţin de familie şi viaţa în comun, de aceea sunt foarte iniţiaţi în a comunica prin intermediul scrisorilor. Pentru deţinuţii de 26-30 de ani această temă este în stare să schimbe esenţial personalitatea deţinutului. Tot la această varstă are loc stabilizarea comportamentului deţinutului. Planurile pentru viaţă şi orientările valorice ale deţinuţilor adulţi sunt legate de tendinţa de a ocupa un loc cat mai înalt în ierarhia deţinuţilor, de a găsi un sprijin în grupa din care face parte, de a iniţia o relaţie conjugală în timpul detenţiei. Deţinuţii adulţi au tendinţa de a parazita pe seama celorlalţi, luandu-le banii, deschizand pachetele şi extrăgand lucrurile valoroase.Această parazitare îi face să nu mai tindă spre a lucra, învăţa. Sunt predispuşi spre alcoolism, narcomanie, hoosexualism şi jocuri de cărţi . Comunicarea şi gandurile deţinuţilor sunt axate mai mult pe tema femeilor şi sexului. Motive ale homosexualităţii în penitenciare sunt: satisfacerea dorinţei sexuale, umilirea cuiva, răzbunarea pentru denunţare, huliganism. Igoşev diferenţiază deţinuţii, după calităţile lor volitive în timpul comiterii crimei, ca fiind: - impulsivi - cu calităţi volitive. Degheev îi clasifică în dependenţă de direcţionarea personalităţii: - irezistenţi cu o motivaţie pozitivă şi negativă a comportamentului propriu. - rezistenţi cu o motivaţie negativă, referitoare grupului a comportamentului. - rezistenţi cu o motivaţie pasivă. - rezistenţi cu o motivaţie pozitivă. Ei se simt responsabili pentru fapta comisă, vor să aibă o familie, să lucreze şi să nu mai acţioneze ilegal. Cei mai numeroşi sunt deţinuţii ce se acomodeză la noul mod de viaţă, dar nu-şi schimbă atitudinile, valorile şi convingerile proprii. La 26-30 de ani se observă o oboseală de la viaţa de infractor în mediul penitenciar, este mai acută problema sensului vieţii, se reevaluează montajele şi convingerile formate, apare dorinţa de a termina cu trecutul. Există grupări de deţinuţi care se caracterizează prin aceleaşi tendinţe: - huligani - joacă cărţi - alcoolici şi narcomani

- conflictuali - predispuşi către acţiuni de exces (iau ostatici, revolte) - homosexuali - au dereglări psihice. Fiecare grupă necesită o intervenţie deosebită şi individuală. Pentru deţinuţii de 30-35 de ani este caracteristic: pesimismul, se gandesc mai mult la viaţa proprie, mai critici faţă de sine şi cei din jur, iniţiază activităţi pozitive, nu sunt predispuşi spre a se grupa şi a ocupa un statut mai înalt în grupul de deţinuţi, valorile esenţiale sunt bunăstarea materială, sănătatea şi familia. Acumularea bunurilor are loc din cauza că ei cred că după ispăşirea pedepsei nu va avea cine sa-i îngrijeasca. Deţinuţii de varsta a III-a sunt caracterizaţi ca fiind: închişi în sine, percep schimbările negativ, agresivi faţă de cei din jur, egocentrici, avari, supărăcioşi, slăbeşte prognozarea consecinţelor în urma comportamentului propriu şi al celorlalţi, apar tendinţe sexuale patologice. Extenuarea neuro-psihică în urma sarcinilor prea mari poate duce la sabotare. Majoritatea acestor deţinuţi sunt îngrijoraţi dacă vor primi pensie şi adăpost după ce vor părăsi penitenciarul. De multe ori ei nu vor să prăsească penitenciarul chiar şi după ispăşirea pedepsei.

5.Caracteristica psihologică a femeilor deţinute Statutul femeilor în structura criminală nu este semnificativ, ceea ce se explică prin rolul pe care îl au în societate. S-a constatat că femeile cu varsta de 30-50 de ani sunt mai mult predispuse spre a comite infracţiuni. Femeile îşi ispăşesc pedeapsa pentru aceleaşi infracţiuni ca şi bărbaţii: furt, excrocherii, substanţe narcotice, omoruri. Însă femeile se pregătesc pentru infracţiune mult mai minuţios decat bărbaţii: planifică infracţiunea în cele mai mici detalii. Bărbaţii acţionează împotriva legii mai mult sub influenţa afectelor, geloziei, alcoolului şi substanţelor narcotice. Factorul ce provoacă comiterea infracţiunilor de către femei este prostituţia, pe care Lombrozo o consideră ca fiind rezultatul unor particularităţi genetice individuale, caracteristice doar sexului feminin ca şi plăcerea de a fura. Cat despre insuficienţa educaţiei, fuga de acasă, sărăcia şi modelele negative de a acţiona , sunt considerate ca fiind factori secundari. Relaţiile sexuale timpurii formează la femeile deţinute hipersexualitate. În colonie ele caută foarte activ un partener sexual, formand un cuplu, apoi altul. Acest tip de comportament generează o multitudine de conflicte interpersonale. Relaţiile interpersonale între deţinute sunt însoţite de umiliri şi agresivitate sporită. Deţinutele virgine sunt violate cu ajutorul periuţelor de dinţi, cele neglijente sunt fortate să se urce pe un scaun şi li se îmbracă lenjeria intimă pe cap, cele ce fură de la alte deţinute sunt legate de un scaun şi tunse pe cap de tot grupul.

Una din cele mai mari dorinţe ale deţinutelor este de a fi însărcinate.Aceasta le poate aduce multe prevelegii: eliberare preventivă, un regim mai puţin sever, sarcini mai mici în muncă, o alimentaţe mai bună, servicii medicale. Pentru a rămane însărcinate, deţinutele sunt gata pentru orice, chiar şi pentru a cumpăra sperma din afara penitenciarului. Printre deţinute foarte des circulă zvonurile, scopul cărora poate fi diferit: de la discriminare şi umilire pînă la răzbunare. Deţinutele minore mai des îşi pierd încrederea că pot începe a trăi altfel decat cele mai în varstă. Minorele consideră că au nimerit în penitenciar din cauza că au dorit să trăiască mai uşor, să se îmbrace după modă, iar bani nu aveau. Altele au ales calea infracţiunii în urma cunoştinţei cu un bărbat în varstă, care le impunea să comită crime. Deţinutelor le sunt caracteristici: reacţii emoţionale puternice la situaţii concrete, absenţa unor montaje pozitive, autoapreciere mărită, egoism, anxietate, nevrotism, depresie, agresivitate, încăpăţanare, sentimentul de răzbunare. Cele cu perioada de deţinere mare se află în stare de frustrare, care poate fi însoţită de explozii afective şi duc la apariţia conflictelor. În dependenţă de montajul de ispăşire a pedepsei pot fi elucidate următoarele grupe de deţinute: 1. Deţinute cu montajul de a încălca regimul – sunt purtători activi ale tradiţiilor penitenciarului, formează grupuri ce se opun metodicilor de reeducare. Se deosebesc prin agresivitate sporită îndreptată spre deţinuţii mai slabi, autoritarism, dar şi calităţi volitive şi organizatorice deosebite. Multe din ele nu simt responsabilitatea pentru crimele comise şi nu doresc să-şi schimbe modul de viaţă. 2. Deţinute cu montaj instabil de a ispăşi pedeapsa – sunt cele mai numeroase, consideră pedeapsa prea dură. Comportamentul acestora depinde de orientarea grupei din care face parte. Ele trăiesc in prezent, de aceea satisfacerea intereselor este pe primul plan. 3. Deţinute cu montaj spre schimbarea comportamentului propriu – îşi iau responsabilitatea pentru infracţiune şi retrăiesc consecinţele în urma ei. Au intenţia de a ispăşi pedeapsa şi de a trăi cinstit în societate, fiind ajutate în aceasta de familie. Aproximativ a III-a parte a deţinutelor adulte manifestă diferite anomalii psihice şi sunt predispuse alcoolismului. La femei mult mai des au loc neuroze isterice decît la bărbaţii deţinuţi. Acest lucru se explică prin faptul că femeile percep mult mai amplu izolarea de societate. Însăşi organizarea lor psihofizică generează o excitare mărită în urma influenţei mediului negativ. Deţinutele mai tinere consideră că vinovaţi pentru ceea ce s-a întamplat sunt părinţii, de aceea rup orice relaţie cu ei. Este foarte important de a le ajuta să reînoiască aceste relaţii cu părinţii .S-a constatat că femeile preţuiesc mai mult bunăstarea materială şi comfortul decat bărbaţii. Aceasta le va ajuta să adopte un comportament pozitiv.

Femeile ce au săvarşit acte violente sunt caracterizate ca avand o autoapreciere mărită, egoiste, dominatoare. Uneori se simt vinovate pentru ceea ce au făcut, sunt neliniştite. S-a constatat o diferenţă între femeile ce au atentat la viaţa soţilor şi cele ce au atentat la viaţa propriilor copii: - Femeile ce şi-au omorat soţii au un nivel de emotivitate foarte înalt, sunt încăpăţanate şi nu se consideră vinovate pentru infracţiune, nu au remuşcări. - Femeile ce şi-au omorat copiii au o personalitate dizarmonică. Pe deoparte au tendinţa de a comunica, ce se explică prin caracterul depresiv al personalităţii, pe de altă parte se tem să comunice, deoarece consideră că cei din jur le vor face rău. Femeile sunt foarte emoţionale, de aceea conflictele în care iau parte sunt foarte gălăgioase. Scenele de gelozie sunt fenomene foarte des întalnite în locurile de deţinere a femeilor. Femeile sunt geloase între ele, dar şi pe soţii din libertate a prietenelor sale. Este prezentă o categorie de deţinute ce au preluat comportamentul bărbătesc. Ele poartă pantaloni sport, se frezează scurt, la unele apare păr pe faţă, dispare menstruaţia, fac baie aparte de celelalte femei şi numai în lenjeria de corp, nu frecventează ginecologul dacă sunt prezente surorile medicale. Ele se bucură de o popularitate mare în penitenciar şi nu toate femeile se bucură de dragostea lor (mai des cele ce primesc colete bogate). Femeile tinere se deosebesc prin tendinţa de a încălca regimul, alcoolism şi narcomanie. Încearcă să scape de învinuiri cu ajutorul vicleşugului, minciunii, învinuindu-le de toate pe celelalte deţinute. Întreţin relaţii homosexuale şi de multe ori recidivează cu scopul de a se reîntoarce în penitenciar la iubita sa. Femeile mai în varstă se caracterizează prin o adaptabilitate sporită la regimul de detenţie, ce se explică prin numărul mai mare de recidive. Unele au studii la nivel foarte jos, închipuiri şi interese primitive. Nu sunt capabile de a rezolva nici cele mai mici probleme cotidiene. Cele ce au nimerit prima dată în închisoare au o dezvoltare intelectuală înaltă, o profesie, sunt cointeresate de a nu încălca regimul pentru a fi eliberate înainte de termen, mai rar întreţin relaţii homosexuale. Sunt impulsive, neechilibrate şi foarte agresive. Conflictuează pe baza celui mai nesemnificativ pretext şi deseori ajung pînă la încăierări. Femeile de varsta III-a – mai mult probabil că au petrecut toată viaţa în închisoare. Relaţiile cu rudele sunt rupte. Sunt adaptate la detenţie, respectă regimul, sunt ascultătoare. Au un caracter viclean, mincinoase, convingeri profund criminale, nu recunosc fapta comisă, cer să fie miluite bazandu-se pe sănătatea şubredă, sunt avare şi egoiste. Pentru un oarecare profit pot să păstreze pentru cineva obiecte interzise. Au frica de libertate în aceeaşi măsură cat ar vrea să fie eliberate.O mare importanţă pentru resocializarea femeilor deţinute o deţin programele de pregătire pentru eliberare, în cadrul cărora femeile sunt învăţate a menţine relaţii pozitive, a gospodări, a se îngriji pe sine, organizarea timpului liber, obţinerea unei profesii.

V. COMPORTAMENTE AGRESIVE IN PENITENCIAR 1. Diagnoza periculozitatii

Există o nevoie permanentă de a avea o imagine clară despre fenomenele umane din penitenciar; un astfel de fenomen îl constituie gradul de periculozitate. Periculozitate este o expresie a personalităţii în ansamblul ei. Deţinutul periculos este produsul unui anumit climat în relaţiile interpersonale. Se consideră că mediul social în care trăieşte o persoană influenţează decisiv schimbarea comportamentului, în sensul adaptării lui interioare. Această adaptare se realizează prin intermediul unui sistem mediator al personalităţii format din: concepţii, cunostiinţe, moduri de prelucrare a informaţiei si emoţii. Din punct de vedere psihologic, comportamentul deţinuţilor este unul din rezultatele devierii de la normele de organizare a personalităţii. Mentalitatea se formează prin presiune şi sugestie. În ceea ce priveşte deţinuţii, mentalitatea multora din ei, este fondată pe o ierarhizare greşită a valorilor sociale. Periculozitatea deţinuţilor este înţeleasă în legătură cu eventualele evenimente pe care ar putea să le provoace în viitor. Diverşi criminologi au sesizat importanţa definirii periculozităţii infractorilor. Astfel, Enrico Ferri menţionează: „Periculozitatea se determină după gravitatea şi modalitatea faptului delictuos, motivele determinante şi personalitatea delincventului.” Jean Pinatie spune: „Periculozitatea este gradul de rău pe care îl aşteptăm de la un delincvent.” Se apreciază după perspectivitatea constantă a delincventului, gradul de sociabilitate şi adaptabilitate socială. Din combinaţia capacităţi criminale – adaptabilitate socială se disting 4 tipuri de infractori: 1. Cu periculozitate mare şi adaptabilitate mare – sunt aşa numiţii “criminali cu guler alb”, adică excrocii, delapidatorii. 2. Periculozitate mare şi adaptabilitate redusă – au o inteligenţă scăzută, sunt neprevăzători şi destul de conflictuali. 3. Periculozitate redusă şi adaptabilitate mare – comit acte infracţionale în situaţii de conflict însoţite de afectivitate puternică. 4. Periculozitate redusă şi adaptabilitate redusă – debili mintal, psihopaţi. Denis Szabo afirmă că principalii indicatori ai periculozităţii sunt: eşecurile frecvente în viaţă, faptul că ei nu au ce pierde în viaţă, coborarea frecventă de la un post mai bun la altul mai rău.

Banciu, Rădulescu şi Voicu propun 4 criterii de evaluare a periculozităţii: 1. raportul dintre delicte contra persoanei şi cele contra proprietăţii . 2. raportul dintre delictele contra persoanei . 3. gravitatea delictelor 4. frecvenţa condamnărilor . În urma cazurilor analizate se desprind o serie de trăsături caracteristice deţinuţilor periculoşi: - calitatea slabă a mediului familial: părinţii nu au avut capacităţi pedagogice şi psihologice de a modela pozitiv personalitatea. - constituirea unor personalităţi dizarmonice: impulsivitate, abuz de alcool, minciună, încăierări periodice, acte agresive. - eficienţă intelectuală aflată sub mediu: regresiune intelectuală şi slabă dezvoltare a vieţii afective. - seniment cronic de ruptură a relaţiilor cu ceilalţi - convingerea că au fost pedepsiţi mai aspru decat au meritat . - eşecuri frecvente în viaţă şi nerealizarea ca persoană . Deţinuţii periculoşi pot fi clasificaţi: 1.După direcţia în care se manifestă conduita lor : - orientaţi spre evitarea exigenţelor regimului penitenciar: se sustrag de la normele de regim, pregătesc evadări. - orientaţi spre rezolvarea prin violenţă a conflictelor: atacă cadrele, terorizează deţinuţii, tentative de suicid. - orientaţi spre continuarea activităţii infracţionale şi după liberare: strang informaţii, atrag complici, propagă idei proinfracţionale. 2.După gradul de periculozitate : - foarte periculoşi: iniţiază permanent acţiuni ostile, întreţine permanent o atmosferă de teroare între deţinuţi. - periculoşi: infracţiuni grave, fără control asupra agresivităţii. - dificili: au şi îşi crează singuri probleme intrînd în conflict cu personalul şi cu deţinuţii, dificultăţi de adaptare la regim, respinşi de ceilalţi.

2. Agresivitatea in penitenciare

O definiţie mai completă a agresivităţii ar fi aceea că agresivitatea este orice formă de conduită orientată către obiecte, persoane sau către sine, in vederea producerii unor prejudicii, a unor răniri, distrugeri sau daune. Agresivitatea işi are originea in "mediul familial, social, rezultă din condiţiile de mediu anormale, este o urmare a eşecului frecvent in viaţă, precum şi a faptului că, in general, aceşti indivizi nu au ce pierde ( D. Groza, 2001). Comportamentele agresive in randul persoanelor private de libertate influenţează in sens negativ climatul penitenciar şi işi pun amprenta asupra calităţii vieţii celor care trăiesc sau işi desfăşoară activitatea in aşezămantul de detenţie. Desfăşurarea unui program care işi propune imbunătăţirea climatului dintr-o instituţie penitenciară este justificată in măsura in care comportamentele agresive se regăsesc intr-o pondere de natură să impieteze asupra atingerii scopului general al pedepsei privative de libertate, şi anume reinserţia socială a persoanelor private de libertate. (Corduneanu L., Program specific de asistenţă psihosocială destinat persoanelor cu conduita agresiva, 2009). Din perspectiva scopului urmărit, unele comportamente agresive sunt orientate, au ca scop producerea unui rău unei alte persoane, in timp ce alte comportamente agresive au in principal ca scop demonstrarea puterii sau masculinităţii agresorului, ambele demonstrate prin agresivitate. Agresivitatea nu este nici comportament antisocial, şi nu trebuie confundată sau identificată cu delincvenţa sau cu infracţionalitatea. Agresivitatea nu implică intotdeauna un caracter antisocial. Luptătorul de arte marţiale, in ring, poate avea un comportament agresiv. Totuşi, in acest caz, desi există agresivitate, chiar explicită, nu putem vorbi de comportament antisocial. De asemenea, nici situaţia inversă nu este intotdeauna valabilă; nu orice comportament infracţional, sau antisocial poate fi insoţit de agresivitate. Agresivitatea nu inseamnă violenţă. Deşi de foare multe ori comportamente agresive sunt confundate cu comportamentele violente, acestea prezintă diferenţe fundamentale (IoanaTeodora Butoi, Psihologie judiciara, 2006). In majoritatea tulburarilor psihice se inregistreaza o creştere a agresivitaţii reflectata in comportamentul subiecţilor. Dintre comportamente agresive obişnuite se reflecta creşterea ostilitaţii faţa de ceilalţi se noteaza tendinţa la contrazicere , umilire, jignire, desconsiderare, realizata prin cuvinte care ranesc atitudinea ameninţatoare sau chiar acte de violenţa. In timpul unor afecţiuni psihice de tipul tulburarilor de dispoziţie, psihozelor acute, psihozelor cornice,

demenţelor, psihozelor organice, in special a epilepsiei creşterea actelor agresive este cvasiconstanta fie ca agresivitatea se indreapta contra celorlalţi, sau chiar asupra subiectului sub forma unor acte autoagresive. Problema comportamentului agresiv, de larg şi permanent interes sociologic, a fost abordata in literatura de specialitate de cele mai multe ori ca rezultat al cercetarilor separate, ori exprimand opinii diferite ale psihologilor, sociologilor, psihiatrilor, pedagogilor şi juriştilor. Agresivitatea se poate spune ca este o forma particulara, care poate avea o semnificaţie psihologica şi socio-patologica . Ea reprezinta o forma specifica a comportamentului deviant, deoarece este o conduita umana sau acţiune sociala diferita de cea normala, de ordin nonnormativ (opus modelului normativ), in cazul indivizilor asociali bolnavi psihic, pentru care nu exista reguli. In circumscrierea sferei noţiunii de comportament agresiv (sau agresivitate) un element important il constituie definirea comportamentului. Agresivitatea poate fi datorata şi de provocari ale altori deţinuti, jigniri, batai, marginalizare, dar poate aparea şi spontan fara un motiv anume. Fenomenul frustrării (apud L. Berkowitz 1993) constă intr-o stare de contrarietate creată prin interferarea in planul unei acţiuni dezirabile subiectului, orientată spre o finalitate insuşită , a unei acţiuni distorsionate in raport cu acţiunea dorită şi finalitatea acesteia. Teoria frustrare-agresivitate caută să explice mecanismul agresiunilor prin apariţia unor frustrări (stări de tensiune nervoasă, create prin apariţia unui obstacol in calea realizării dorinţelor unei personae. (L. Berkowitz, 1993 apud J. Dollard, 1939) In lucrarea sa “Frustrarea şi agresivitatea” J. Dollard considera că cele două direcţii fundamentale sunt: - agresivitatea este intotdeauna o consecinţă a frustrări; - frustrarea conduce intotdeauna către o anumită formă de agresivitate. In literatura de specialitate sunt citate patru tipuri de frustrare: 1. existenţa unei imposibilităţi sau a unei bariere fizice, in calea acţiunii proiectate; 2. existenţa unei perioade de latenţă intre debutul şi sfarşitul actului secvenţional; 3. omiterea sau reducerea recompensei care constituie scopul activităţii desfăşurate; 4. apariţia unei tendinţe la răspunsul incompatibiI cu situaţia existentă. Cercetările experimentale realizate de o serie de autori asupra rolului frustrării in declanşarea comportamentului agresiv pornesc de la două teze ale şcolii lui Yale, care pot fi formulate ca două intrebări: 1. Orice comportament agresiv este rezultatul unei frustrări?

2. Orice frustrare duce la comportament agresiv? In literatura de specialitate se precizează că frustrarea, prin ea insăşi, nu declanşează un comportament agresiv. Ea suscită o anxietate, ca variabilă intermediară şi se poate considera că tensiunea creată de această anxietate declanşează reacţia agresivă. Nu toate frustrările conduc la o stare anxioasă şi de aici la un comportament agresiv. Totul depinde de sensul pe care il au acestea pentru individ.

3.Factori implicaţi in determinarea comportamentului agresiv al deţinutului

Sursele de influenţare a agresivităţii sunt din păcate foarte multe, si pot fi grupate pe trei categorii: 1. Surse ce ţin de individ, de conduita şi de comportamentul acestuia : ≫ frustrarea este una din cele mai des intalniţi factori declanşatori ai agresivităţii; ≫ atacul sau provocarea directă, de cele mai multe ori verbală, dar şi fizică, poate duce la comportamente agresive ale celui vizat; ≫ durerea, in formele ei fizică şi morală, poate duce la creşterea agresivităţii; ≫ căldura este şi ea un factor declanşator al agresivităţii, fapt demonstrat de numeroase studii; ≫ aglomeraţia este de asemenea un factor declanşator al comportamentelor agresive, fiind un agent stresor pentru unii oameni; ≫ accesul la materiale pentru adulţi (filme, reviste, etc) poate constitui un factor care duce la intensificarea / declanşarea comportamentelor agresive. Deşi acest lucru a fost confirmat de unele cercetări experimentale, alţi autori infirmă acest lucru. 2. Surse din cadrul familei In această categorie, cele mai grave forme ale agresivităţii sunt bătaia şi incestul, avand consecinţe extrem de nefavorabile. P. Janet integreaza obiectul de studiu al psihologiei, atat comportamentale (behiviorismul), cat si viata psihica anterioara (ex.psihanaliza) dezvoltand conceptul de conduita. Astfel, conduita reprezinta totalitatea manifestarilor vizibile orientate spre exterior, precum si a proceselor de organizare interna ale manifestarilor exterioare.

A. Porot defineste comportamentul ca : „o modalitate de a fi sau reactiona a unui individ in viata obisnuita sau in prezenta unor circumstante speciale, o atitudine a individului fata de obligatiile morale." Deci, autorii evidentiaza ca principala functie a comportamentului este aceea de relationare intre individ si mediul sau. Heyer defineste comportamentul ca fiind „ansamblul de tendinte emotivo-afective ereditare sau dobandite, care regleaza raportul individului cu, conditiile mediului. Din punct de vedere social, comportamentul deviant (agresiv) capata valente importante in raport cu mediul ambiant, cu artificialiazarea nevoilor si reducerea posibilitatilor de satisfacere aunora din trebuintele naturale ( miscare, contactul cu altii etc.). Agresivitatea sau conduita agresiva, ca modalitate de producere, este un act care prin natura sa explica aspecte care se proiecteaza pe planuri diferite. Din punct de vedere psihologic si psihopatologic agresiv, reprezinta o reactie comportamentala de tip antisociala, idee care implica factorul individual instinctiv si cauzele psihopatologice specifice (schizofrenia, epilepsia etc.). Emil Durkheim respinge ideea predispozitiei psihologice sustinand un determinism social. O alta dimensiune a fenomenului este de ordin etic. Conduita agresiva, ca fapt antropologic, se incadreaza in toate planurile mentionate anterior.

4.Violenţa colectiva Violenţa colectivă, ca fenomen psihosocial din penitenciar este determinată de acumularea unor tensiuni în interiorul grupului de deţinuţi. Aceste tensiuni pot avea diferite cauze: şocul încarcerării, fenomenul de prizonizare, teritorialitatea, ierarhia, stresul, frustrarea etc. Într-un mediu considerat ostil, deţinutul se simte vulnerabil, ameninţat, incapabil de a face faţă unor dificultăţi,ceea ce aceentuează ieşirile agresive. In afara mediului considerat ostil – mediul penitenciar – individul se simte vulnerabil, ameninţat, incapabil de a face faţa unor dificultaţi, chiar daca, obiectiv, are posibilitatea de a le preintampina. Din aceste cauze, la deţinuţi ieşirile agresive sunt mult mai frecvente. Violenţa colectiva in mediul penitenciar are o desfaşurare fazica : In urma unui incident apreciat de deţinuţi ca jignitor sau nedrept, se starneşte in randul acestora o oarecare agitaţie. Faptul se propaga din gura in gura, este deformat, ornat cu detalii ireale sau exagerate. La nucleul agitaţiei se adauga noi indivizi şi starea de spirit a grupului intra intr-o noua faza.

Grupul creşte, deţinuţii devin din ce in ce mai agitaţi şi mai furioşi, fara a şti precis ce vor. In acest moment poziţia mulţimiii este oscilanta şi poate fi uşor dirijata de agitatori. Influenţa acestor agitatori depinde de autoritatea de care se bucura, de masura in care exprima trebuinţele de baza ale grupului şi cea latenta. Deşi furia grupului creşte, ea se menţine in aceasta faza in interiorul grupului. In urmatoarea faza, agitaţia mulţimii este in continua creştere. Cei mai tineri din grup incep sa-şi manifeste violenţa incercand sa-i incurajeze şi sa-i distreze pe ceilalţi prin fluieraturi, injurii, provocari verbale. Deţinuţii adulţi, care reprezinta centrul de greutate a mulţimii, nu se manifesta şi de aceea trebuie sa li se acorde maximul de atenţie. Ultima faza cand grupul este in situaţia de a comite acte de violenţa, orice intervenţie verbala sau control fiind inutila. O manifestare particulara a agresivitatii colective o reprezinta revoltele. Acestea se datoreaza mai multor cauze, incepand cu conditiile improprii de trai si sfarsind cu comportamentul inadecvat al personalului penitenciarului. Prevenirea şi contracararea unor asemenea acţiuni presupune ca specialiştii din domeniul penitenciar să cunoască foarte bine psihologia deţinutului. Măsurile educative şi recuperative trebuie să fie adaptate la particularităţile psihocomportamentale ale acestuia. Personalul care lucrează nemijlocit cu deţinuţii trebuie să sesizeze şi să aibă o imagine clară a unor fenomene umane din penitenciar. Un astfel de fenomen îl constituie gradul de periculozitate al unor deţinuţi, a cărui diagnosticare corectă asigură o eficienţă sporită procesului de aplicare a regimului detenţiei penitenciare. De cele mai multe ori, deţinutul periculos este produsul unui anumit climat relaţional, în care valorile sociale sunt definite şi ordonate greşit, centrate exclusiv pe satisfacerea trebuinţelor personale, deseori de nivel inferior. Activităţile educative din penitenciar trebuie să contribuie la destinderea deţinuţilor, la eliberarea acestora de tensiunile interioare. Programele cultural-educative consolidează sentimentul siguranţei, alungă plictiseala, evită conflictele interpersonale etc.

VI. PORTTRETUL PSIHOLOGIC AL UNOR DETINUTI Detinutul nr. 1 Liviu Ioan, in varsta de 50 de ani, a fost condamnat la 10 ani de inchisoare pentru accident din culpa din care a ispasit 3 ani si jumatate, avand antecedente penale pentru inselaciune. Din discutiile purtate cu acesta am aflat ca provine dintr-o familie monoparentala, este insurat, are 2 copii si este sprijinit de toata familia. Acesta nu a marturisit ca ar fi avut evenimente speciale in dezvoltarea personala sau experiente care sa-i fi afectat personalitatea si comportamentul.

Accidentul din care a rezultat moartea unei persoane a fost produs din pura neatentie, neavand nici o legatura cu victima. Detinutul pare sa aibe un comportament exemplar, este implicat in diverse activitati muncitoresti din interiorul penitenciarului deoarece doreste sa i se reduca pedeapsa si sa beneficieze de compensatiile aferente. Datorita faptului ca accidentul a fost cauza neatentiei, detinutul considera ca pedeapsa este mult prea mare in raport cu fapta savarsita, insa acesta este optimist in ceea ce priveste sansele sale de eliberare mult mai rapida datorita activitatilor la care participa si a comportamentului ireprosabil pe care il are. In plus acesta sustine ca relatiile stranse cu familia si sprijiul neconditonat al acesteia il motiveaza sa reziste conditiilor dure din penitenciar si al implicatiilor negative rezultate. Din punctul meu de vedere consider ca acest detinut are toate sansele sa se reabiliteze dupa eliberare si sa se reintegreze in societate, deoarece are remuscari si nu ar mai fi capabil sa faca nici un lucru care sa il determine sa cada sub incidenta legilor penale.

Detinutul nr. 2 Nicolae Constantin, in varsta de 43 de ani, a fost condamnat la 25 de ani de inchisoare pentru talharie cu omor, din care a ispasit 15 ani si jumatate. Acest detinut se prezinta cu antecedente penale, avand mai multe talharii la activ, pare a fi tipul de infractor care, desi pare ca regreta faptele savarsite, are slabe sanse sa se reintegreze in societate. Desi provine dintr-un mediu familial stabil, acesta a fost atras de la varste fargede de comiterea unor infractiuni din motive financiare. Asadar situatia materiala l-a impins spre uciderea unui paznic in timpul unui jaf. Constitutia fizica si caracteristicile bio-fiziologice arata ca acest detinut are profilul unui infractor tipic. Datorita educatiei insuficiente si a nivelului de scolarizare minim, acesta are mari sanse de recidiva dupa eliberare. Desi sustine ca are sprijinul familiei, acesta nu are nici o perspectiva de viitor pentru a se putea reintegra in societate. In ceea ce priveste pedeapsa, el sustine ca i se pare justificata in raport cu infractiunile pe care le-a comis, de aceea este resemnat la gandul ca va trebui sa mai petreaca aproximativ inca un deceniu in detentie. In concluzie, acesta pare infractorul care incearca sa impresioneze membrii penitenciarului printr-un comportament simulat. Cu toate ca sustine ca regreta fapta comisa, eu consider ca motivatia de a avea bani este mult mai puternica decat aceea de a ucide.

Detinutul nr. 3 Ion Constantin, in varsta de 23 de ani, a fost condamnat la 10 ani de inchisoare pentru jaf cu omor, din care a ispasit 3 ani si jumatate. Acest detinut are o situatie mai speciala deoarece, desi face parte dintr-o familie organizata, acesta a urmat calea infractionalitatii inca din adolescenta, impins de actinile nocive ale anturajului din care facea parte. La varsta de 14 ani a inceput sa consume droguri, in scurt timp devenind dependent. Apoi a inceput sa faca trafic cu droguri, fapt pentru care a facut inchisoare in Belgia. Fiind tot timpul sub influenta drogurilor si a consumului

de alcool, acesta a inceput sa savarseasca talharii impreuna cu anturajul sau, desi situatia materiala nu il impingea spre acest lucru. Datorita consumului constant de droguri, acesta a dezvoltat un comportament agresiv si antisocial, orientat preponderent catre tatal sau, dar si a necunoscutilor. A fost internat frecvent la dezintoxicare, urmand chiar si in penitenciar un program special de reabilitare. A avut o tentativa de suicid datorita faptului ca nu considera ca ar trebui sa fie inchis. Acest detinut pare sa aibe un viitor sumbru, deoarece nu este spriinit de catre familie si nu are nici un fel de calificare, iar consumul de droguri este un lucru cert. In opinia mea, el este genul de infractor care nu are nici o posibilitate de reintegrare in societate deoarece nu doreste sa isi schimbe nici anturajul si nici obiceiurile nocive care l-au determinat sa savarseasca aceste infractiuni. Consider ca lipsa lui de minima de vointa in ceea ce priveste viitorul si posibilitatea de reabilitare sunt un factor determinant in evolutia lui negativa in viitor. In ceea ce priveste fapta savarsita, acesta nu pare sa aibe nici un regret, lucru care il face sa se gandeasca la posibilitatea reluarii vechilor obiceiuri. Ceea ce este foarte interesant este faptul ca el se simte marginalizat de catre familie si din aceasta cauza simte nevoia sa-i drogheze pe cei din jur chiar daca nu ii cunoaste, acesta fiind un fel de eliberare a frustrarii, o razbunare.

Detinutul nr. 4 Dulceata Cosmin, in varsta de 24 de ani, a fost condamnat la 5 ani de inchisoare pentru talharie si ultraj. Acesta se afla la a treia abatere si sustine ca toate au fost comise sub influenta alcoolului. Detinutul provine dintr-o familie monoparentala, locuind de la varsta de 14 ani cu mama. Acesta sustine ca lipsa banilor l-au impins sa comita aceste fapte. Eu pot sa concluzionez ca si absenta unei figuri paterne, care sa-i insufle anumite modele de conduita masculina pozitive i-au influentat in mare masura comportamentul dezorganizat. El sustine ca regreta faptele comise si ca sprijinul mamei si surorii sale il motiveaza sa aibe un comportament exemplar pentru a-si grabi termenul de eliberare. Parerea mea este ca acest detinut a fost influentat de anturaj si consumul de alcool, care i-au dat un imbold necesar comiterii unor fapte penale. Desi situatia materiala a avut un rol important de jucat, el este hotarat sa o ia pe calea cea dreapta, deaorece resimte acut pierderea libertatii si a beneficiilor oamenilor liberi.

CONCLUZII

Şocul încarcerării, contactul cu subcultura de penitenciar are o influenţă deosebită asupra vieţii şi comportamentului deţinutului, afectând grav sentimentul de siguranţă al acestuia. Subcultura de penitenciar este formată dintr-un sistem de norme şi reguli creat şi aplicat de către deţinuţi pentru a-şi asigura condiţii de viaţă cât mai acceptabile din punctul lor de vedere. Printre regulile generale ale acestui sistem se numără: fiecare cu problemele sale, duritate faţă de cei slabi, în orice situaţie să se depună un minimum de efort, convingerea că nu sunt crezuţi de nimeni, idei de persecuţie, obsesia denunţării de către alţi deţinuţi etc. Profesia de psiholog într-un mediu de penitenciar permite acumularea unei experienţe profesionale unice, atât din punctul de vedere al specialistului orientat spre consiliere cât şi al celui orientat spre cercetare, prin studierea vastităţii modelelor psihocomportamentale etalate de către cei integraţi în universul penitenciar. Ar trebui ca penitenciarul să organizeze pedeapsa conform unui proiect de transformare a personalităţii deţinuţilor. Activitatea de reeducare a deţinuţilor presupune din partea personalului din penitenciare cunoştinţe aprofundate de psihologie. Penitenciarul este o instituţie patogenă care depersonalizează individul şi-l face să devalorizeze lumea şi pe sine însuşi, şi ceea ce este mai rău, permite obişnuirea cu acest mediu. În timpul şederii în penitenciar se instalează destul de repede un sentiment de derivă, de înstrăinare: aceasta deoarece pedepsele scurte sunt trăite ca un dezastru, iar cele lungi iau aspectul unui mod de viaţă cu multiple nuanţe patologice (Florian, 1996). Potrivit cadrului legal actual de executare a pedepselor, reeducarea deţinuţilor se bazează pe obligaţia acestora de a desfăşura o activitate utilă, pe posibilitatea lor de a se califica sau recalifica într-o meserie si de participa la activităţi cultural-sportive şi educative. Strategia recuperativă trebuie să pornească de la cunoaşterea particularităţilor psihoindividuale şi psihosociale ale deţinuţilor precum şi a condiţiilor care au determinat săvârşirea actului infracţional în vederea diagnosticării gradului de periculozitate pe care îl prezintă şi a elaborării terapiei optime pentru fiecare caz în parte. Cunoaşterea deţinuţilor trebuie să fie un proces continuu care să se realizeze pe tot parcursul detenţiei, urmând ca datele obţinute să fie permanent controlate şi îmbogăţite, astfel ca, strategia de reeducare elaborată, să poată fi reorientată în funcţie de noile aspecte care intervin. În final, trebuie menţionat că succesul în activitatea dificilă de reeducare a deţinuţilor depinde şi de condiţiile materiale existente în penitenciar, de gradul de calificare, de calitatea personalului şi nu în ultimul rând, de respectarea dispoziţiilor legale. Atitudinea socială în raport cu fostul condamnat eliberat din penitenciar este deosebit de importantă. Reacţiile pozitive sau negative ale colectivităţii instituţionalizate sau nu, contribuie uneori în mod hotărâtor la reuşita sau eşecul integrării normative şi funcţionale postpenale a fostului infractor.

BIBLIOGRAFIE

1. Banciu, P.D., Rădulescu, M.S. & Voicu, M., 1985, Introducere în sociologia devianţei. Bucureşti, Ed.Ştiinţifică şi Enciclopedică. 2. Butoi, T & Butoi, I.T., 2001, Psihologie judiciară, Bucureşti, Ed. Fundaţiei România de Mâine. 3. Bogdan, T., 1973, Probleme de psihologie judiciară. Bucureşti, Ed.Ştiinţifică. 4. Gheorghe, F., Fenomenologie penitenciară, Bucureşti, 2003, Ed. Ştiinţifică. 5. Corduneanu, L., Program specific de asistenţă psihosocială destinat persoanelor cu conduita agresiva, 2009, Bucuresti, Ed.Ştiinţifică şi Enciclopedică. 6. Bogdan T.,Santea I.,Cornianu R.,Comportamentul uman in procesul judiciar,1983, Bucuresti, Editura Hyperion. 7. Gheorgh F., Psihologia penitenciara, 1996, Bucuresti, Ed. Ştiinţifică. 8. Butoi T., Psihologie judiciara, 2006, Bucureşti, Ed. Fundaţiei România de Mâine. 9. http://www.penitenciarulpoartaalba.ro/