Power Point - Dimensiunea Religioasa A Existentei BUN [PDF]

Zitiervorschau

Colegiul NaȚional „Nicolae Grigorescu“ Câmpina

Studiu de caz

Dimensiunea religioasĂ A EXISTENȚEI Prof. Indrumator: Luminita Mischie Membri grupului: Grosescu Daniel Samoila Daniel Enache Alexandru Dafinoiu Ruxandra

Religia este principalul factor în ce privește cultura și viața unei națiuni. Pentru a putea întelege cum influențează religia mentalitatea și cultura unei națiuni este nevoie a discuta despre dimensiunea religioasă a existenței ei. Termenul de dimensiune se referă la spațiu, loc, marime fizică, însă denumirea de dimensiune religioasă se poate defini prin “spațiu propiu religiei”, prin urmare putem menționa că dimensiunea religioasă a existenței unei națiuni se poate defini prin “spatiu propiu religiei ce se referă la viața unei națiuni, în alte cazuri a unei persoane, grup etc. Conform religiei poporului român, putem spune că cei care au lăsat amprente majore în religia, cultura și viața acestui popor sunt dacii si romanii, apoi slavii și popoarele colonizate pe teritoriul carpato-danubiano-pontic. De la daci au fost păstrate tradiții, modul vestimentar și aspectul monarhic și anume de retragere în pustiu pentru a conviețui cu divinitatea. Prin urmare, cultura și mentalitatea româneasca a fost influențată strict de religie și popoarele asupritoare. Pentru a înțelege mai bine și a urmări cronologic aceste influiențe vom avea în atenție următoarele subiecte:

1.Religia dacilor; 2.Religia romanilor; 3.Creștinismul; 4.Rolul literaturii eclesiastice în cultura românilor; 5.Concluzii finale.

1.RELIGIA DACILOR

Așezați la răscruce de drumuri, într-un ținut bogat, dacii au fost obligați să lupte, să moară pentru dorința de a fi liberi. Dușmanii au încercat să le slăbească puterea, sa-i alunge pe alte meleaguri, însă ei reușeau să se ridice după fiecare lovitură. Istoria dacilor este tragică, aflându-se într-o permanentă instabilitate și luptă pentru putere și stăpânire, însă cultura, credința și faptele lor relevă faptul că rezistența lor este mai presus de întelegerea noastră. Ei au rămas o adevarată sursă de energie psihică pentru urmașii lor, un lait motiv al existenței. Geto-dacii fac parte din marea familie a tracilor indo-europeni. În secolul al VI-lea i.e.n., deto-dacii si moeșii, alcătuiau ramura nordică a tracilor, popor indo-european care în jurul anului 2000 i.e.n. s-a așezat între Carpați și Valea Dunării de jos. Geto-dacii și-au exprimat adesea dorința de a trai liberi, purtând razboaie de apărare: regale Dromichete împotriva lui Lisomah, regele Oroles cu celto-bastarnii.

Burebista În secolul I i.e.n. Burebista (82-44 i.e.n.) devine rege și judecător suprem al statului geto-dac întemeiat chiar de el pe cale diplomatică sau chiar prin luptă. Noul stat a cunoscut o înflorire economico-socială, reușind să dezvolte forțele de producție și forțele militare. Burebista a dus o politică activă împotriva Imperiului roman, opunându-se înaintării acestuia în Balcani. Astfel aflam că dacii se foloseau de orice pretext pentru a slăbi forța dușmanilor. Pentru alegerea momentelor de intervenție în batalie se organizau adevarate demonstrații. Una dintre cele mai cunoscute ar fi cea cu cei doi lupi care se băteau între ei, iar când în luptă intrevenea cel de-al treilea, primii doi se năpusteau asupra ultimului. Așa au decis că nu ar fi cazul încă să pornească împotriva romanilor care se aflau deja în conflict cu alte popoare, ci să astepte clipa favorabilă. Aliat cu Pompei, care din nefericire este învins de Cezar, Burebista reușește să trezească ura romanilor fată de mult râvnitul ținut al dacilor. Cezar încearcă să pedepsească amestecul lui Burebista, dar ambii vor avea parte de un sfârșit rapid, neașteptat. Lupta pentru asigurarea stabilității economice este prezentă înca din acele vremuri astfel că societatea era divizată fiind formată din oameni bogați de obicei conducatori militari care primeau o parte însemnata din prăzile de război, recunoscuți dupa îmbracaminte și oameni liberi; nu există dovezi ca ar fi existat sclavi. Totuși, dacii nefiind un popor razboinic, aveau diverse ocupații: agricultura, creșterea animalelor, apicultura, prelucrarea metalelor, facerea obiectelor de lut și ceramică, negustori.

După uciderea regelui Burebista, statul suferă pierderi teritoriale importante, nemaiajungând niciodată la o suprafată atât de vastă. Statul a fost condus de marele preot Deceneu care a dat poporului speranța de a merge mai departe. Se dezvoltă viața spirituală reflectată prin manifestări artistice, desene, gravure, picturi rupestre, sclupturi, figurine din lut, etc. El îi îndeamnă spre a avea o viata morală, fără excese și crează chiar un cod de legi. Reușește să trezească un popor din letargie si să le dea pacea suprema. Credința lor în nemurire poate justifica usurința cu care se mobilizau în lupte, dar și concepul că viata de supus, de invins nu merită traită, luptând astfel pâna la ultima suflare. Se poate spune însă ca luptătorii erau convinși de preoți că sacrificându-se ei vor ajunge în “paradisul zamolxian”. În cartea “Getică” istoricul Iordanes (sec.VI e.n.) face niște afirmații uluitoare referitoare la cunșotințele strămoșilor geto-daci. Ne spune că Deceneu “preotul lui Zamolxe”, i-a învătat printre altele că pământul este un glob, planetele nu sunt fixe, ci se miscă potrivit unor legi. Deceneu le-a impartășit geto-dacilor logica, etica și legile naturii. A trebuit să treacă multă vreme ca să redescoperim ce știau aceia care sunt considerați primitivi. Ei foloseau natura în interesul lor,știau plantele medicinale pe care le foloseau ca leacuri pentru diferite dureri și boli, erau preocupați de igienă, existau urme ale canalizărilor, recipiente în care era păstrată apa. Preoții se bucurau în acele vremuri de mai multe funcții, ei putând să judece, erau trimiși soli pentru încheierea tratatelor, aveau cunoștințe profunde despre matematică, astronomie și medicină.

Zamolxe Religia dacilor reușește să creeze polemică și acum unii afirmând că ar fi politeistă alții monoteistă, dar lucrul cel mai evident este că Zamolxis (Zamolxe) este considerat zeul suprem. El a primit diferite titluri: reformator mitic, profet, mare pontif, rege, medic, zeu, chiar și mare șarlatan, sclav al lui Pitagora.Însă după calculele mai multor istorici această întalnire nu ar fi fost posibilă pentru că Zamolxe a existat cu mult înaintea lui Pitagora. Indiferent de titlul, de rangul deținut, faptele lui și invătaturile lăsate dacilor vorbesc de la sine, reusind să le dea dacilor o minte și un spirit superior comparativ cu alte popoare care se rugau la animale în vremea aceea. Tot Zamolxe a fost cel care a afirmat că nu poți să vindeci trupul fară a ține seamă de suflet, dovedind înalte cunoștințe stiințifice. Zamolxe, lăsând multe învătături discipolilor, s-a retras intr-o peșteră unde ar fi stat timp de patru ani, iar contactul cu cei din jurul său a fost aproape inexistent. Legendele din Valea Oltețului susțin că Pestera Polovragi, aflată în inima muntelui și a cărei lungime depășește 10 km, ar fi făcut legatura cu Transilvania în apropierea sanctuarului de la Sarmisegetuza. În acele vremuri existau oameni care iși trăiau viața izolați de ceilalți, în condiții aspre, într-o stare de meditație și curățenie morală. De altfel și dacii se rugau în liniștea și întelepciunea munților suri trecerea lor lăsând dovezi vizibile și in zilele noastre (Ceahlău, Grădiștea Muncelului, Munții Apuseni). Retragerea în sânul naturii poate fi interpretată ca o perioadă de refacere psihică și fizică al lui Zamoxle după ce și-a dus misiunea la sfârșit și nu o metodă de a se face divinizat. Constatând cat de multe îmbunătățiri a adus acesta în viața dacilor este imposibil să fi fost un impostor, un mistic sau un om simplu. Nu a fost zeu, ci un om de geniu care a reușit să atingă nemurirea prin ce a lasat în urmă.

Sarmisegetuza

Sarmisegetuza se știe că a fost centrul, capitala statului dac, îns misterul continuă. Cetate fortificată, sanctuar, centru spiritual, necropolă altar al zeului soare, sanctuar-calendar, toate indică aceeași construcți mareață în care știința stramoșilor se reflectă. Faptul că se făceau sacrificii umane reușește să dea fiori în zilel noastre. Totuși mesagerii se simțeau “onorați” să meargă la zeul suprem. E erau aleși dintre cei mai buni tineri, sacrificiul fiind voluntar. Ritualul s presupune că se desfașura în incinta sacră circulară din Sarmisegetuza dată la 4 sau 5 ani. Dacii au reușit să iasă în evidență și prin spiritul lo superior, puterea lor de a ierta, redând libertatea multor prizonieri d război. Simbolul lupului

Lupul, simbol al inteligenței, dreptății și nesupunerii, apare foarte de în viața dacilor. Ei foloseau capetele de lupi și șerpi pentru steagurile d luptă. Dacii luptau alături de lupi, la care însă nu se închinau și de care nic nu se temeau, apreciindu-i curajul, forța și nesupunerea lor. După moarte lui Deceneu se cunosc puține informații despre daci.

Decebal Dacii vor răsări pe paginile istoricilor o dată cu venirea lui Decebal (87-106) rege care în anul 87 reface statul dac. În același an se reiau luptele cu romanii, dacii obtinând victorii incredibile. Statul dac al lui Decebal este mai puternic decât cel al lui Burebista, mai mic ca întindere, dar cu un stadium înalt de cultură materială. Din această perioadă datează multe din construcțiile din Sarmisegetuza, locuințe bogate, numeroase unelte de fier. Bogățiile Daciei și dorința de răzbunare l-au atras pe Traian, care după două războaie grele reușește să transforme Dacia în provincie romană. Decebal este cel din urmă rege al dacilor, un simbol al ințelepciunii, al forței, curajului și puterii de a lupta ca un adevărat conducător. În vremea în care puțini îndrăzneau să supere Imperiul Roman, el a reușit chiar să obțină victorii. Tristă și regretabilă este moartea sa –un adevărat parinte al dacilor el a trebuit sa-și ia viața pentru a nu cădea prizonier. Durerea de a-și vedea neamul doborât, învins a fost cea mai mare pedeapsă. Trist și regretabil este faptul că el a fost tradat de cei din același neam cu el. Moartea lui Decebal, ultimul rege dac, înseamnă învăluirea în ceață a valorilor autohtone. Cei rămași vor asimila elemente noi de la cuceritori, proces cunoscut sub numele de romanizare. Poporul nou format va fi botezat în religia creștinismului. Legendele spun ca Apostolul Andrei a fost condus spre Dacia de un lup. Oricum ar fi dacii au acceptat cu usurinta creștinismul pentru că multe din elementele noii religii erau deja practicate de ei.

2. RELIGIA ROMANILOR Religia romanilor din primele secole ale istoriei se prezintă sub forma primitivă a animismului. Forțe misterioase, obscure divinități sau spirite malefice sau binefăcătoare, erau bănuite că impregnează întreaga natură, că se află în fiecare viețuitoare și în fiecare obiect- stâncă, râu, pădure, izvor, arbore- prezidând fiecare moment și orice act din viața omului și a Universului. Fiecare om iși avea semidivinitatea, spiritual sau protector. Fiecare act al vieții lui stătea, încă de la naștere, sub puterea unei voințe divine individuale. De asemenea fiecare moment din activitatea sa practică : aratul, semănatul, secerișul iși avea semidivinitatea sa protectoare. Fiecare om iși avea si iși cinstea forța divină care era în fiecare persoană. Acestor infinități de forțe misterioase le adresau romanii numeroasele lor acte de cult. Astfel au aparut conceptele unor adevarați zei : Saturn, Vesta, Ianus, Marte, Neptun, Jupiter. Jupiter este invocat în ipostază de zeu al luminii, al tunetului, al fulgerului, al ploii, mai târziu al victoriei. Iunona, soția sa era protectoarea căsătoriei și a nașterilor. Zeul preferat al romanilor era Marte- zeul razboiului. Ianus era spiritul protector al porților caselor. Vesta era zeița focului sacru. Mai târziu au căpătat importanță zeita meșteșugarilor Minerva și zeita Gradinilor,Venus. Acești zei au rămas pentru romani niște reprezentări amorfe : cu lipsa de imaginație care îi caracterizau, romanii nu i-au conceput în forme umane și nau inventat în jurul lor o mitologie. Acești zei rămâneau vagi fără personalitate, fără chip, fără legendă nedeosebindu-se decât prin funcțiile lor și denumiți în cea mai mare parte printr-un singur adjectiv care indica rolul lor.

Lipsit de sensibilitate metafizică, spirit prin excelență pozitiv și practic, romanul nu era preocupat să cugete asupra naturii zeilor, asupra originii lumii, asupra morții, a lumii de dincolo sau a destinului dupa moartea sufletului. Prin urmare zeii nu trezeau în sufletul romanilor nici sentimente nici emoții. Ei urmareau să câștige bunăvoință divinităților și a spiritelor sau să le țină departe pe cele malefice. Romanii considerau că zeii nu cereau să fie iubiți, ci numai să li se dea prin acte de cult, ceea ce li se cuvenea. Religia romana se caracterizează printr-o organizare pur rațională, rece, îndeplinită ca o datorie civică, a cultului. Religia avea mai degrabă caracterul unui contract care reglementa precis raporturile dintre om și divinitate. Să trăiască în pace și în relații bune cu zeii- aceasta era tot ce urmareau romanii. O religie gravă, solemnă, sever organizată- dar formală, fără poezie, fără zboruri metafizice și elanuri mistice, o religie pur utilitară. Centrul vieții religioase era situat chiar în casa fiecărui roman. Capul familie era cel care oficia cultul domestic: pe un mic altar lângă vatră el aducea zeilor casei ofrande : flori, fructe, ouă, vin și foarte rar miei sau iezi. Zeii casei erau : Vesta- zeița focului caminului; Ianus- păzitorul ușii și pragului casei; cei doi Penati, care protejau bucatele și proviziile din casă; cei doi Lari- apărătorii intregii familii și a propietății familiei.

3. CREȘTINISMUL Creştinismul este una din cele trei mari religii monoteiste alături de iudaism şi islam. Crestinismul îmbină tradiţiile din iudaism, pe care le îmbogăţeşte cu mărturia Noului Testament. - cuvântul “creștin” provine din limba latină popular de la “christianus”, derivate de la Hristos - cuvantul Hristos – limba greacă “cel uns” - autoritatea doctrinară este Sfânta Scriptură sau Biblia la care se adaugă: - pentru ortodoxie și catolicism, tradiția Bisericii - pentru catolicism și Magisterul bisericesc (profeția bisericească), reprezentat de autoritatea papei. Creștinismul este religia acelora care marturisesc credința in Iisus Hristos, pe care-l recunosc si-l cinstesc drept Fiu a lui Dumnezeu și purtator al unui mesaj universal de mântuire propovăduită de apostoli. Cele trei mărturisiri de credință(crezuri) ale creștinilor sunt: - Simbolismul apostolic (anul 50) - Simbolul niceno-constantinopolitan, stabilit prin sinoadele ecumenice de la Niceea (325) și Constantinopol (381) - Simbolul atanasian (sec. IV-VIII), ce explică amanunțit dogmele creștine de bază, comune tuturor tendințelor și confesiunilor creștine. (dogma = invătătură, teză fundamental a unei religii, obligatorie pentru adepții ei care nu poate fi supusa criticii și nu admite obiecții). * reprezentanți ai islamului etichetează creștinismul ca religie a cărții, datorită importanței textelor sacre adunate în biblie.

De-a lungul timpului, principalele divergente s-au manifestat: - în legatură cu natura reală a lui Iisus Hristos - în legatură cu gradul de libertate al omului în interiorul planului divin de mântuire - în legatură cu raporturile creștinismului cu puterea politică. Răspândindu-se în tot bazinul mediteranean, în sec. I, creștinismul primar a avut la început o fizionomie predominant urbană, centrele importante fiind: Antiohia, Corint, Efes,Alexandria,Roma. → datorită ariei geografice meditaraneene, mesajul creștin s-a transmis atât în limba greacă cât și limba latină. În primele trei secole ale erei noastre apar și primele crize interne pe teme doctrinare: • gnosticismul – curent religios ce sustine posibilitatea unei cunoașteri mistice • maniheismul- doctrina religioasă din Orientul Apropiat, potrivit careia lumea este guvernată de doua principii, al binelui si al raului. De asemenea s-a încercat oprirea raspândirii creștinismului prin persecuții, dintre care cele mai aspre au fost: - sub domnia lui Nero (64-67) -sub domnia lui Decius (249-251) -sub domnia lui Valerim (257-258) -sub domnia lui Domitian (303-311) Prin Edictul de la Milano (313) și Edictul de la Tesalonic(380), este mai întâi o realitate tolerată, apoi constitutivă a Imepriului Roman. Ruptura definitivă s-a produs în 1054, cu reciproca excomunicare a celor doua Biserici: Roma (catolică) și Bizant (ortodoxă).

Creștinismul în România Istoriografia românească acordă creștinismului un rol major în procesul de formare a poporului român, considerându-l una dintre coordonatele magistrale ale etnogenezei sale. Creștinismul a contribuit la adâncirea și lărgirea procesului de romanizare și a asigurat, în perioada migrațiilor, continuitatea populației autohtone. Începuturile creștinismului în România nu pot fi precizate, însă este posibil ca ele sa dateze din perioada apostolică. Dovezi: • printr-o mențiune scrisă din anul 290 ce se referă la doi martiri Epitect și Astion; • prin doua obiecte datând din secolul al III-lea, găsite pe teritoriul Dobrogea: - o gemă (piatră de inel) de la Dinogeția; - amorfă de la Histria, pe care este reprezentată cu vopsea roșie un pește (simbol creștin). • intensitatea creștinismului în Dobrogea este dovedită prin faptul că la sfârsitul secolului al III –lea apare prima episcopie; • descoperirea basilicii creștine cu mormântul unui martir la Slaveni, comuna Gostavatu, sec. IV, are o semnificație deosebită pentru istoria creștinismului, inclusiv pentru înțelegerea termenului biserică din basilică; documente epigrafice și arheologice au permis reevaluarea unor texte antice privitoare la organizarea eclesiastica a Scythiei (Dobrogei) și s-a ajuns la concluzia că aici au existat 15 episcopate, între secolele V-VI, puse sub autoritatea unui mitropolit.

Rolul literaturii eclesiastice în cultura românilor Literatura română este o literatură romanică. Precum se știe, după cucerirea Daciei de Traian în anul 106, limba populară a devenit limba oficială în Dacia și, după o lungă întrebuințare, până în secolul al VII-lea, înainte de venirea slavilor, a căpătat o structură proprie, devenind limba română, straromână. Începuturile literturii române sunt legate de contextul ariei cultural din răsaritul Europei, un spațiu complex format pe temeliile bizantine. Începand cu secolul al VII-lea, limba slovană, limba oficierii serviciului divin în biserică, începe să fie înlocuită treptat cu limba română. Primul text păstrat în limba română a fost o scrisoare particulară. Cultura românească s-a dezvoltat în singurul cadru organizat și puternic existent în secolul XVI și mai apoi al XVII-lea, care era biserica. Biserica a fost, în ceea ce numim perioada veche a literaturii române care din punct de vedere istoric reprezintă evul mediu românesc care este mai îndelungat și mai târziu decât cel European, un important centru în care s-au dezvoltat limba română și credința română. Primele carți religioase au început sa circule la noi în secolele XII-XIII și sunt cărți bisericești în limba slavonă (manuscrise). În prima jumătate a secolului XVI aceste cărți au început sa fie traduse și multiplicate pentru început în manuscris. Ulterior vor fi tipărite pe arii mai extinse. Astfel un important rol l-au avut reprezentanții bisericii care au avut o activitate îndelungată de traducere a cărților bisericești din limba slovană în limba română. Primele traduceri s-au facut sub râurirea reformei în N Transilvaniei și în Maramureș în prima parte a secolului al VI-lea; au fost continuate cu întreruperi pana la 1688, de când avem întâia traducere integrală a Bibliei, și până către sfarșitul perioadei literaturii romane vechi, cand s-au tradus ultimile cărți de slujbă religioasă ”Mineele” de către episcopul de Ramnic, Cezarie și elevul sau Filaret. Studiate solid sub raport lingvistic, aceste traduceri nu au fost până în prezent examinate comparativ cu modelele lor, spre a se putea determina cu precizie calitatea traducerii, eventual gradul lor de prelucrare.

Carțile în slovană s-au tiparit ceva mai înainte, dar după un timp începe traducerea acestor cărți în limba română în zona de dezvoltare inițială a tiparului: Târgoviște, Brașov, Curtea de Arges. Încă la 1508 călugărul Macarie tipărește la Târgoviște ”Liturghier” (carte bisericească, folosită în cadrul slujbelor). Astfel odată cu apariția tiparului cărtile s-au extins și au inlesnit trecerea la limba română in biserici. Un rol important l-a avut și diaconul Coresi. Figura diaconului Coresi, începătorul cărții românești tiparite, deși a fost în timpul din urmă obiectul a numeroase studii, articole și polemici, ne este însă puțin cunoscută. Fapt este că în actele și documentele românești din secolul al XVI-lea apar mai multi Coresi. O jumatate de an după tiparirea ”Octoihului slavon” la Brașov, Coresi apare la Târgoviște, unde începe la 8 iulie 1557, în timpul domniei lui Pătrașcu cel Bun, un Triod-Penticostar, pe care il mîntuie, însă de tipărit, tocmai după moartea domnitorului. Apoi Coresi se strămută din nou la Brașov, și unde în descurs de mai bine de 20 de ani, el tipărește în limba română cărțile fundamentale ale bisericii, sub impulsiunea noului curent de reformă pornită de Luther. Reforma luterană pătrunsese în Ardeal în anul 1519, prin negustorii sași care luaseră parte la târgul din Lipzig și care aduseseră cu ei la întoarcere cărțile lui Luther. În aceste împrejurări s-a tipărit în 1544, la Sibiu, prima carte românească –un Catehism- din care însă până acum nu s-a descoperit niciun exemplar. În Brașov se întâlnesc în această vreme doua personae care au jucat un rol de seamă în începuturile carții românești: diaconul Coresi, care venea din Târgoviște cu materialul de tipar chirilic si Hans Benkner, primarul orașului Brașov, propietarul primei fabrici de hârtie din Ardeal. Dar pentru ca ideea naționalizării serviciului divin, pusă în circulație de reformă, să pătrundă mai adânc în masele românești, ea trebuie întipărită tinerelor generații din scoală. De aceea cea dintâi publicație românească aparută la Braşov este un Catehism menit a fi predat copiilor din școlile românești.

Şirul tipăriturilor lui Coresi începe deci, în 1559, cu ”Catehismul”. El este alcătuit din: o scurtă prefață, decalogul, simbolul credinței ortodoxe niceo-constantinopolitan (credință creștinească), milcuitura (când chemi pe Dumnezeu în ajutor, adica rugăciunea) si datul de har (cand iți aduci aminte de binefacerile lui Dumnezeu), botezul, cuminecătura. ”Catehismul”, deși are, după cum arată dl. Rosetti, unele părți comune cu ”Micul Catehism” al lui Luther, totuși nu este o traducere după acesta. Catehismul românesc se apropie ca fond și în unele privințe și ca formă de Catehismul unguresc, însă nici cu acesta nu corespunde întocmai. O data tradus în românește Catehismul unguresc, Coresi l-a revizuit, refacând textul din ”Tatăl nostru” și citatele după textul Evangheliei, îndreptând simbolul credinței după normele bisericii ortodoxe. Dupa ”Catehism”, activitatea de tipărire a cărtilor sfinte în limba română se continua; în răstimp de de ani se tipăresc în românește toate cărțile care alcătuiesc, după concepția reformaților, patrimoniul sacru al învătăturilor creștine, și anume: ”Tetraevanghelul” (1561), ”Liturghier” (1570), ”Pravila” (1570-1580), ”Cazanie și Molitvenic” (1564), ”Psaltire” (1570). Atacurile împotriva dogmelor fundamentale ale ortodoxiei, strecurate în introducerea ”Cazaniei” din 1564, în ”Molitvenic” și poate în urgia dezlanțuită de autorități pentru a impune cu sila reforma calvină, au indârjit și mai puternic în rezistența lor masele populare românești și preoțimea ardeleană. În această atmosferă populația română incepe sa se lepede de această credință și să se întoarcă la cea strămoșească-ortodoxă. În această atmosferă de întoarcere spre ortodoxie a apărut în 1581 ultima publicaţie românească a lui Coresi, „ Cartea cu învătătură” ca un fel de reacţie impotriva vâlvei pe care a stârnit-o între românii ortodocşi „Cazania” însotită de „Molitvenicul” cu tendinţe reformiste din 1564.

Toate carţile lui Coresi s-au răspindit în zona Braşovului pe tot teritoriul locuit de români, au fost singurele folosite aproape 100 de ani. Fiind tipărite și fiind cărți sacre ele aveau un prestigiu și au impus limba utilizată în ele ca model de limbă corectă. În felul acesta, Coresi a avut pe lângă rolul important de a cultiva sentimentul religios și rolul de a pune bazele limbii române literare. Întru-cât Coresi vorbea graiul muntean acest grai a stat la baza limbii române literare impunând modelul din această zonă pe care l-au urmat și ceilalți cărturari ecleziastici. Alți cărturari de seamă vor realiza tipărituri și traduceri de cărți bisericești, chiar lucrări originale, contribuind la îmbogățirea și mladierea limbii române literare. Metropolitul Varlaam – fecior de răzeși din părțile Baloteștilor ale județului Putna, a îmbrăcat rasa monahală- poate sub influența lui Atanasie Crimca, mitropolitul care a lăsat acele minunate capodopere de miniatură și artă caligrafică. Prin cunoștințele lui de limbă slavă și greacă, prin cultura religioasă și prin viața lui curată, Varlaam izbutise să se facă cunoscut în cercurile înalte din Suceava și să devină duhovnicul domnului Miron Barnovski. Calitățile morale ale lui Varlaam și cultura lui deosebită (știa slavonește și grecește) a impus în vaza contemporanilor săi, care l-au ridicat la înalta treaptă de mitropolit în 1632, fără să fi fost prin episcopie, lucru de altfel îngaduit de canoane.

Tipografia adusă din Kiev a fost instalată în chiliile mănăstirii Treisfetitele și este prima tipografie a Moldovei, căci încercarea anterioară a lui Miron Barnovski fusese măcinată de valurile nestatornice ale domniilor moldovene, în cursul lor vijelios. Tot în Ucraina au fost aduse și gravurile comandate pentru ilustrarea ”Cazaniei” lui Varlaam. Aceasta a fost prima carte ieșită din această tipografie. ”Cazania” lui Varlaam sau ”Carte românească de invățătură Dumenecele preste an si la praznice împărătești”, cuprinde 74 de predici pentru toate duminicile dintr-un an și pentru sărbătorile mai însemnate ale bisericii, însa cuprind și sfaturi de înfrânarea vieților și a patimilor, de înfrățire și ajutorarea aproapelui. Originalul ”Cazaniei” venea probabil din Ucraina, de unde au venit de altfel și gravurile lucrate de cunoscutul artist Ilia. Varlaam și-a cules materialul din mai multe izvoare. ”Din mai multe scripturi tălmăcite, din limba slovană”, spune el în titlu: ”adunat-am din toți tilcovnicii Svintei Evanghelii, dascăli bisericii noastre”, lămurește în predoslovie. ”Cazania” lui Varlaam are părți comune cu ”Cazania” tradusă din rusește de Udriste Nasturel și apărută în același an la mănăstirea Govora, și chiar cu ”Cazania” lui Coresi. Dar daca nu putem demite partea personală a lui Varlaam în structura predicilor, putem totuși să urmărim aportul lui în formarea limbii literare. Se susține în genere ca limba ”Cazaniei” lui Varlaam este limba populară, pe care el a desprins-o din copilărie în munții Putnei și mai târziu, ca monah, în preajma mănăstirii Secu. Într-adevăr scriul lui Varlaam, deși au trecut peste el veacuri, se citește și în ziua de azi cu ușurintă și cu plăcere chiar. Fiindca limba lui se înfățisează curățită de acele numeroase expresiuni și cuvinte slave rebarbative care încă încâlceau urzeala limbii române din vechile texte religioase. În textul lui Varlaam, cuvintele și expresiile slave se întâlnesc rar, la distanțe mari și înțelese într-o vreme când cultul divin se săvârșea în limba slavă, ele dau azi scrisului sau un ușor caracter arhaic, mai ales că ele se împerechează uneori cu elemente latine, azi dispărute din circulația limbii, precum: mai chiar= mai clar, desvesti=dezbrăca, misei=săraci, nusa=dânsa.

Fraza sa bogată în epitete pitorești și expresii plastice se desfășoară în tipare sintactice care nu se prea deosebesc de cele de azi. Dar credința că Varlaam a introdus în scrierile sale graiul popular din preajma mănăstirii Secu este numai în parte întemeiat. După cum se vede în exemplele de mai sus, in afară de unele particularități, ca prefacerea lui f în h (hi, hirea), a lui j în g (gios, agiuta), pronunțarea lui z cu dz (dzua, Dumnnedzau), nu mai găsim în textul lui Varlaam celelalte caracteristici ale graiului popular moldovenească. Limba ”Cazaniei” lui este limba românească scrisă, așa cum fusese statornicită prin tipăriturile coresiene. A doua carte românească ieșită din tipografia lui Vasile Lupu în 1645 a fost ”Cele șapte taine”. Era o carte privitoare la tainele instituite de biserică ”spre îndreptarea sufletelor noastre păcătoase”, cu menirea- explică mitropolitul Varlaam în predoslovie- ”cum ar fi un vas cu carele scoatem apa mântuinții din fântâna munciloru și a morții Domnului nostru Iisus Hristos.” Ea cuprinde lămurirea tainelor, normele dupa care se savârșesc canoanele stabilite de saborele ecumenice în cazurile de abatere de la rânduielile stabilite. Alături de normele de ritual si canoane, se gasesc câteva note, adevărate documente de folclor, care proiectează lumina interesantă peste unele superstiții, răspândite până azi în masele populare din sudul și rasaritul Europei (ex. vrăjile). Ultima carte cu aspect religios publicată de mitropolitul Varlaam, în 1645, are o importanță deosebită nu numai pentru că este originală, dar și pentru că ea reprezintă chemarea cea înaltă la care se credea datoare să răspundă biserica celor doua tări surori, Muntenia și Moldova, de a menține unitatea spirituală a neamului și străduințele ei de a apăra ortodoxia românilor ardeleni, amenințată de calvinismul maghiar. Această carte se numește ”Răspunsul Catehismului” – era ca o armă de apărare pentru cei de neam român. Dărâmând punctul de vedere calvin, el expune punctul de vedere ortodox în chestiunile fundamentale ale credinței privitoare la păcatul original și la curățirea lui prin botez, la dreptul omului de a se mântui prin fapte bune, la cultul sfinților și al icoanelor, care nu pot fi socotite ca idolatrie, întrucât sunt simboluri, la semnul crucii, la cultul Mariei și la doctrina predestinării. Tonul discuției este obiectiv de cald, convingător și întemeiat, pentru fiecare afirmare, pe textele evanghelice.

Predecesorul său este mitropolitul Dosoftei care se inspiră din izvoarele autentice ale ortodoxiei, începe munca grea pentru introducerea limbii române naționale în biserică. Neculce, care era copil pe vremea când Dosoftei oficia serviciul divin în mitropolia Moldovei, cu acea prestanță pe care i-o admirau chiar și regele și nobilimea polonă, ne-a lăsat următorul portret: ”Acest Dosofteiu mitropolitul nu era om prostu de felul lui; era neam de mazil, prea învățat; multe limbi știa: elinește, slavonește și altele. Adânc din cărți grăia și deplin ca un miel; în țara noastră pre acele vremi nu se afla om ca acela.” S-a născut la 1624, și la 1649 îl găsim printre umilii monahi care își închină vremea studiului, în liniștea mănăstirii Pobrota. De aici se înalță repede, în 1658 este ales episcop de Huși, iar în timpul domniei lui Duca-vodă, e ales mitropolit al Moldovei, iar peste douăzeci de ani introduce în biserica Moldovei, marea reformă a naționalizării serviciului divin. La doi ani după ce fusese ales mitropolit, el dăruise-cum spune insușilimbii românești ”Psaltirea” tălmăcită în versuri tipărită la Uniew în Polonia. In 1679 tipărește ”Dumnezeiasca liturghie” în care sunt introduse slujbele obișnuite: aducerea primelor fructe în biserică, la aria cea de pâine, la blagoslovenia vinului în cramă, la rânduiala daniilor. În 1681 Dosoftei tipărește ”Molitvelnic de-ntales”- adică pe înțelesul tuturor, deci în limba română care cuprinde rugaciunile și slujba obișnuită la logodnă, cununie, botez, maslu și înmormântare. În 1683 tipărește ”Octoihul”, însă opera de căpătâi a mitropolitului rămâne ”Psaltirea pre versuri tocmită”, tipărită la Uniew și este după cum mărturisește el, rodul unei munci grele.

Dosoftei introduce în marginile textului primitiv o imagine noua, împrumutată din cadrul vieții agricole: aria. Cei păcătoși vor fi spulberați în vănt ca pleava; ei nu vor cădea pe suprafața ariei ca boabele de grâu curat – imagine a sufletelor cinstite. Mitropolitul a fost inspirat de polonul Kocanovski. Astfel în genere formele de versificație sunt asemănătoare la ambii poeți și de asemenea Dosoftei nu avea simțul exotismului oriental al poeziei biblice. Pentru aprecierea operei lui Dosoftei trebuie să ținem seamă ca el a luptat cu toate greutățile începuturilor; limba literară a timpului nu fusese încă mladiată de necesitățile ritmice ale versului. De altă parte, posibilitățile poetice ale limbii, imaginile și toate mijloacele de expresivitate nu fuseseră încă puse în valoare printr-o îndelungă tradiție literară și, dacă la aceasta mai adăugam faptul că ideile originalului biblic trebuiau turnate în versuri pe care atunci pentru întâia dată le crea în limbă mitropolitul poet, e ușor de înțeles pentru ce unele pasaje pline de poezie mistică a vieții patriarhale sunt redate în stihuri proxile, naive, lipsite de farmecul originalului. Dar alături de aceste pasaje se găsesc de multe ori imagini neașteptate și sugestive, adaugate peste marginile textului biblic, adesea pentru nevoile construcției metrice, care vădesc un suflet cu ochii deschiși și spre frumusețile naturii. Pe de altă parte Dosoftei izbutește să transpună în versuri psalmii biblici și chiar să izbutească prin anumite imagini și prin selectarea cuvintelor să dea glas unor trăiri deosebite în relația cu divinitatea, care are la bază ideea că fară Dumnezeu viața omului nu înseamnă nimic, că ea se găsește sub semnul zădărniciei și este trecătoare. Așa de intens exprima Dosoftei nevoia de prezența divină în propria-i viață. Mitropolitul realizează o operă de virtute și de aceea este considerat primul poet cult, deși este traducător, este poet în sensul ca a creat poezia română într-o operă de mare anvergură.

Viața lui Antim Ivireanul, greu de separat de opera sa are datele unui roman palpitant, cu începutul aflat sub semnul incertitudinilor și cu sfârșitul sub cel al tragismului. Originar din Iviria, sau născut într-o familie înstărită, el devine nu se știe în ce împrejurări, rob la turci, însă se eliberează tot în condiții necunoscute. Antim avea cunoștințe în pictură, caligrafie, broderie, xilografie și era poliglot cunoscând georgiana, turca, araba și după ce Brâncoveanu il aduce în Valahia acesta iși insușește bine limba română și slovană. În 1695 este ales egumen al Mănăstirii Snagov, aducând aici o tipografie și dedicându-se unei laborioase activități tipografice. În 1705, Antim este înălțat la rangul de Episcop al Râmnicului. Înstalează aici o tipografie continuând munca de la București și Snagov. În 1708 este ales mitropolit al Ungrovlahiei. Viața lui Antim confirmă pe de o parte nădejdea de împlinire creștinească, dar pe de altă parte o infirmă. O confirmă faptele sale călugărești, dar o infirmă faptul că s-a implicat în politică. El va deveni astfel victimă, nu chiar inocentă, a unei manifestări pe care a încriminat-o cu cea mai mare tărie: zavistia. Antim este una dintre figurile cele mai de seamă ale bisericii românești și un cărturar a cărui activitate a avut urmări deosebite în cultură și în literatura română. Opera sa este impresionantă prin varietate și valoare.

Opera originală tipărită în timpul vieții cuprinde trei broșuri menite să ridice nivelul cultural al preoților, însă marea lui creație a rămas în manuscris. Este vorba despre ”Didahii”, care sunt constituite din 28 de predici ținute în amvonul Mitropoliei cu ocazia unor mari sărbători, la care se adaugă alte 7 predici. Predicile reprezintă un pas spre originalitate, ele depăsind caracterul universal al tâlcuirilor din Cazanie. Ținuta generală a predicilor este clasică. Ele utilizează, static vorbind, toate procedeele tradiționale ale speciei: interogația, exclamația, repetiția, dialogul, contrastul, pateticul, ironia, încriminarea, pamfletul așezate într-o limbă naturală și plastică, uimitor de bine mânuită de catre un artist care a învațat-o destul de târziu. Calitatea acestor discursuri stă în limpezimea frazării, coerența și suplețea argumentației, patetismul bine strunit, punctat de mijloace retorice. Antim evită cu obstinație începuturile șocante. S-ar putea zice că utilizează chiar, cu multă dibacie, o strategie a amânării, prin prelungirea exordiului și blândețea de la început a tratării, unde argumentează rabdător și aproape ticăit. Predicatorul se pricepe însă să lucreze și în registrul suav, iar în acest stil a lăsat, într-o predică rostită la Adormirea Maicii Domnului, un splendid portret – elogiu al Feciorei, care depășește aproape tot ce s-a scris în limba noastră pe aceasta temă, egalând prin patetism sincer cunoscuta ”Rugaciune” a lui Eminescu. În concluzie putem spune ca tipăriturile cărților religioase au contribuit în primul rând la introducerea limbii române în biserică, înlocuind slavona în care se oficia serviciul divin. În al doilea rând au influențat formarea limbii române literare. De la diaconul Coresi, cel care a ridicat dialectul muntean la rangul de limba română literară, până la mitropoliții Varlaam, Dosoftei și Antim Ivireanul, toti s-au straduit să caute forma cea mai limpede și mai armonioasă a limbii, care sa fie înțeleasă în toate ținuturile românești.

Bibliografie:

•Dumitru Berciu ”De la Burebista la Decebal” , Editura politică, București, 1980 •Diac. Prof. Dr. Emilian Vasilescu, ”Istoria religiilor”, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1982 •Liviu Pandele, ”Transilvania – Terra Dacică-” Editura Romprint •Romulus Vulcănescu, ”Mitologie Română”, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1987 •Hadrian Daicovici, ”Dacii”, Editura pentru Literatură, 1968 •Pavel Coruț, ”Marile secrete”, Editura Pavel Coruț, 1999 •Pavel Coruț, ”Descântece din neamul geto-dacilor”, Editura Miracol, 1993 •Internet