Dimensiunea Religioasa [PDF]

Zitiervorschau

LIMBA SI LITERATURA ROMANA

CUPRINS I.

REPERE ALE CAZULUI

II.

MITROPOLITUL VARLAAM

III.

MITROPOLITUL DOSOFTEI

IV.

MITROPOLITUL ANTIM IVIREANUL

V.

ROLUL TIPARITURILOR RELIGIOASE

VI.

PICTURA SI LITERATURA RELIGIOASA

VII.

cONCLUzie

1

REPERE ALE CAZULUI ,,A tăia latura religioasa din istoria literaturii romanesti inseamna a renunta la cunoasterea trasaturii celei mai caracteristice din cultura noastra veche si una din fetele ei de glorie” Nicolae Cartojan. În viaţa cotidiană a românilor, biserica a avut un rol important în domeniile sociale, juridice şi culturale a Ţărilor Române. Sentimentul religios se manifesta atât în cadrul bisericii, cât şi dincolo de zidurile ei. În biserică, legătura cu Dumnezeu se exprima public, prin mijlocirea clerului, după o anumită rânduială. Însă credinţa se oglindeşte şi în afara instituţiei ecleziale, în modul de a gândi al oamenilor, în comportament, în modul de a se exprima, în obiceiurile lor, în ceea ce creează: în arhitectură, în arte plastice, muzică şi literatură. În Evul Mediu, creştinismul practicat de multă vreme de strămoşii noştri, devine o religie bazată pe carte. Astfel, manuscrisele au început să circule prin intermediul cărţilor de cult î n limba slavonă. De ce nu în limba română? Ei bine, pentru că traducerea cărţilor de cult, greceşti, a fost determinată de dorinţa Bizanţului de a creştina popoarele slave. De aceea, Chiril şi Metodiu au tradus Biblia şi cărţile liturgice în slavonă, răspândind creştinismul în tot spaţiul sud-est European. Începând cu secolul al XVI-lea, religia şi literatura se întrepătrund, prelaţi şi cărturari contribuind împreună la modelarea limbii române, în dorinţa de a da glas credinţei. De asemenea, cultura populară prin componenta religioasă, creştinismul popular şi creaţia folclorică constituie un important punct de sprijin în acest scop. Din secolele XVI-XVII cultura românească poate fi privită atât din punct de vedere cărturăresc (religie creştină, carte religioasă şi literatură), cât şi de la nivelul culturii populare (creştinism popular şi folclor). Începuturile culturii scrise a românilor sunt profound legate de credinţa în Dumnezeu şi de raportarea la sacru a fiecărui individ, fie el om simplu, slujitor al Bisericii sau voievod. Religia, alături de istorie, este cel dintâi fundal de manifestare a culturii scrise şi a literaturii. Traducerea cărţilor religioase din limba slavonă în limba română a constituit un bun prilej de a da frâu liber imaginaţiei prin cuvânt, în ciuda unui început timid. Dimensiunea religioasă a existenţei capătă încetul cu încetul identitate romînească, mai întâi prin traduceri, apoi prin creaţii, fie în cadrul bisericii, ca literatură religioasă, fie în afara ei, ca subiect de inspiraţie 2

religoasă.Cultura românească premodernă este formată prin întrepătrunderea obiceiurilor şi tradiţiilor a unor grupuri culturale: eclezial, cărturăresc şi folcloric. Primele forme de manifestare ale culturii româneşti apar în interiroul spaţiului bisericesc, din necesitatea de a comunica în cadrul societăţii religioase. Manuscrisele creştine deschid calea pentru exprimarea liberă a sentimentului credinţei. Literatura română a prins culoare şi muzicalitate şi a pornit cu avânt spre creaţie, în mare parte, datorită unor personalităţi consecrate din istoria noastra. Spre exemplu, cei trei mari mitropoliţi, Dosoftei (mitropolitul Moldovei), Antim Ivireanul (mitropolit al Munteniei) şi Varlaam (mitropolitul Moldovei), dar şi cronicari la fel de importanţi, precum Miron Costin, Ion Neculce, Grigore Ureche sau Dimitrie Cantemir au reuşit prin vastele lor opere să transmită contemporanilor lor, dar şi generaţiilor următoare adevărata importanţă a culturii poporului nostru

MITROPOLITUL VARLAAM Cel dintâi dintre cărturarii afirmaţi într-un context cultural caracterizat prin încercările tot mai insistente de introducere a limbii române în Biserică, a fost mitropolitul Varlaam. Tot el a înfiinţat prima tipografie din Moldova (aproape la un Moldova erau încă foartemulte centre de caligrafiere a manuscriselor veac şi jumătate de cea a lui Macarie din Ţara Românească; aceasta pentru că în, care au împiedicat introducerea mai timpurie a tiparului) în care au apărut primele cărţi de cuprins teologic în româneşte. Prima carte, ieşită din această tiparniţă a fost şi principal lucrare a lui Varlaam, Cazania(Carte românească de învăţătură dumenecele preste an şi la praznice împărăteşti şi la svănţi mari), lucrare în care limba română dobândeşte un stil propriu, depărtându-se pe această cale, de modelele slavone. Este o lucrare masivă, ilustrată cu numeroase gravure în lemn, reprezentând scene biblice, chipuri de sfinţi, frontispicii, viniete, iniţiale florale, etc. Toate aceste podoabe grafice şi iconografice, cu mai multe caractere de litere, fac din Cazanie una dintre cele mai artistice opera tipărite din vechea cultură românească. Cartea începea cu un ,,Cuvânt împreună cătră toată semenţiia romănească”, adresat de Vasile Lupu la ,,toată semenţiia romănească pretutinderea ca să află pravoslavnici într-această limbă”. Textul propriu-zis era foarte scurt: ,,Dintru cît sau indurat Dumnazău diintru mila sa de ne-au dăruit, dăruim şi noi acest dar 3

limbii romăneşti, carte pre limba romănească, întăiu de laudă lui Dumnezău, după aceea de învăţătură şi de folos sufletelor pravoslavnici. Să (dacă) iaste şi de puţin preţ, iară voi să o priimiţi nu ca un lucru pământesc, ce ca un odor ceresc, şi priînsă cetind pre noi pomeniţi şi întru ruga voastră pre noi nu uitareţi şi hiţi sănătoşi”. Urma apoi un ,,Cuvânt cătră cetitoriu” , scris de ,,smeritul arhiepiscop Varlaam şi mitropolitul de Ţara Moldovei”. Arăta aici motivele care lau determinat să scrie: ,,limba romînească n-are carte pre limba sa››, cât şi ‹‹lipsa dascălilor şi a învăţăturii”. ,,Pentru aceea, - continua el – de nevoie mi-au fost, ca un datornic ce sînt lui Dumnezău cu talantul ce mi-au dat, să-mi poci plăti datoriia, măcar de cît, pînă ce mă duc în casa de lut a moşilor miei”. Cartea, structurată în două părţi (partea întâi cuprinde 54 de cazanii la duminici, iar partea a doua cuprinde 21 de cazanii la sărbătorile împărăteşti şi ale sfinţilor), prezintă un interes deosebit din punct de vedere lingvistic. Ea are cea mai îngrijită formă de exprimare a limbii române în prima jumătate a secolului al XVII-lea, o limbă apropiată de cea populară, plastică, expresivă, curăţită de multe slavonisme ale limbii literare româneşti din secolul al XVI-lea. De aceea, pe bună dreptate, spunea un cercetător că ea ,,deţine în limba română un loc analog Bibliei lui Luther în cultura germană” (G. Ivaşcu). Prin conţinutul ei, cât şi prin frumuseţea graiului întâlnit în predicile sale, Cazania a cunoscut cea mai largă răspândire între vechile tipărituri româneşti, a fost ,,cea mai citită carte din trecutul nostrum”( Dan Simionescu), încât, ea a contribuit nu numai la apărarea Ortodoxiei, ci şi la întărirea conştiinţei de unitate naţională românească. Cartea s-a răspândit foarte mult în Transilvania şi fiind foarte preţuită de către oameni, s-au născut şi procese între sate sau credincioşi pentru stăpânirea ei. Pentru a ajunge în stăpânirea ei, oamenii făceau jertfe materiale vrednice de luare aminte (de pildă, credincioşii din satul Muntele Someşului Cald, la îndemnul preotului lor, au cumpărat un exemplar din Cazanie cu 20 de oi (25 de florini-un preţ foarte mare). S-a discutat mult asupra autenticităţii Cazaniei lui Varlaam. Unii cercetători au afirmat că lucrarea mai sus prezentată este opera mai multor traducători (lipsa de unitate în ce priveşte cuprinsul, structura şi dimensiunile cazaniilor, dar mai cu seamă limba lor, cu numeroase particularităţi dialectale, confirmă acest lucru); alţii susţin că lucrarea lui Varlaam este o copie după Comoara lui Damaschin Suditul, un consacrat teolog grec din sec al XVI-lea, iar alţii afirmă că Varlaam doar a cules din mai multe cărţ i bisericeşti şi din Biblie, cuvântările şi Evangheliile, alcătuind Cazania.

4

MITROPOLITUL DOSOFTEI

“Acest Dosofteiu mitropolitul – scrie Ion Neculce –nu era om prost de felul lui; era neam de mazil (“Fecior de negutator”). Prea învăţat ; multe limbi ştia: elineşte (greacă), latineşte, slovineşte şi alte. Adânc din cărţi ştia; şi deplin călugăr, şi cucernic, şi blând, ca un miel; în ţara noastră pre aceste vremuri nu se afla om ca acesta” . Principala operă a mitropolitului Dosoftei şi prima lui scriere care a văzut lumina tiparului este Psaltirea î n versuri, care apare în anul 1673, într-un orăşel polonez . Se vede că mitropolitul Dosoftei, în anii lui de şedere la mănăstirea Probota şi de păstorie la Huşi şi Roman, se ocupa intens de traducerea şi de alcătuirea cărţilor pe care le scoate între anii 1673 şi 1686. Cuvântul psalm vine de la grecescul "psalmos", care înseamnă compunere poetică biblică, având caracter de rugăciune, oda, elegie sacră. Creaţiile lirice ale Psaltirii" sunt traduceri ale celor de psalmi atribuiţi lui David şi de aceea Dosoftei ii numerotează. Pentru a pune în valoare importanţa acestei creaţii literare, citez câteva versuri din Psalmul 102: Pleacă-Ţi auzul spre mine Şi-mi hii, Doamne, spre bine, Şi la ce zî Te-oi striga-Te Să-mi auzi de greutate, Că-mi trec zilele ca fumul, Oasele mi-s răci ca scrumul. Ca neşte iarbă tăiată Mi-este inema săcată. Că stă uitată de mine Ce-am gătat să mănânc pâne. De suspinuri şi de jeale Mi-am Lipitu-mi os de piale, De-s tocma cu pelecanul Prin pustii petrec tot anul. Şi ca corbul cel de noapte Îmi petrec zilele toate, 5

Ca o vrabie rămasă În sub straşină de casă... Am mâncat pâne de zgură Şi lacrimi în bătătură, De Faţa mâniii Tale Ce mi-ai dat de sus la vale. Psalmul 102- exprimă lamentaţiile omului care se zbate cu greutăţile vieţii, care conştientizează efemeritatea lui în această lume, care simte că revolta lui pentru condiţia umana îl poate îndeparta de credinţă şi de aceea înalţă o rugă lui Dumnezeu pentru a-i salva sufletul prin recunoaşterea păcatelor. Atitudinea psalmistului este de cucernicie, smerenie şi căinţă, exprimând totodată speranţa că Dumnezeu îl va izbăvi sufleteşte. Stilul psalmului se caracterizează, în principal, prin cuvinte şi expresii populare, ce dă poeziei oralitate. Expresiile populare sunt sugestive pentru ilustrarea stărilor sufleteşti ale psalmistului: "Pleacă-ţi auzul spre mine" ("apleacăţi urechea") "inemă săcată" ("inimă grea, pustiită"), "Mi-am lipitu-mi os de piale" ("e numai piele şi os”) Formele populare ale cuvintelor "am gatat". "oi striga", "tocma", "zgură" confirmă faptul că Dosoftei a realizat o traducere a psalmilor lui David în manieră folclorică românească. "Psaltirea în versuri tocmită", lucrare literară de mare întindere, având 8600 de versuri, este cu atât mai valoroasă pentru cultura noastră, cu cât psalmii sunt creaţii concise ca stil şi adesea greu de transpus în altă limbă. Ceea ce particularizează poeziile religioase ale "Psaltirei" este spiritul lor românesc, prin versificarea în stil folcloric, prin limbajul oral presărat cu expresii şi cuvinte populare: "pleavă", ocine", "caftan", "cobuz", "colaci", giunci", "laută" etc. De remarcat este şi cadrul natural al psalmilor, care se depărtează de geografia sfântului pământ, fiind sugerate cu transparenţă ţinuturile feerice româneşti. De asemenea, Psaltirea în versuri a lui Dosoftei a fost cea dintâi operă mare versificată în româneşte şi, date fiind calităţile ei poetice şi popularitatea operei lui David, psalmii transpuşi în versuri inspiră încrederea în vigoarea limbii româneşti, care de atunci înainte devine capabilă de a imprima în melodia cuvântului toată gama sensibilităţii sufletului românului. Citez un mic fragment din Psaltirea lui Dosoftei: “Către tine am nădejde Doamne, cându-s în primejdie Şi să nu-mi vie stideala Preste veaci sminteala, 6

Să mă scoţi din greutate. Şi te pleacă de m-ascultă, Se mă scoţi din grija multă, Să-mi hii domn şi sprejeneală Şi stancă despre năvală…” Importanţa Psaltirii în versuri a mitropolitului Dosoftei pentru literature noastră veche este foarte mare. Cu toate defectele de limbă şi de formă, Psaltirea a avut o circulaţie mare ; ca dovadă că a fost citită, este faptul că unul din psalmii versificaţi, în special acei scrişi în ritmul cântecelor poporului nostru, au pătruns în literatura noastră populară sub formă de cântece de stea. Aşa este recunoscut psalmul 46, care începe astfel: ,,Limbile să salte Cu cântece ‘nalte Să strige ‘n tărie Glas de bucurie” Psalmii lui Dosoftei nu au fost cântaţi niciodată în biserică, dar au avut un larg ecou în popor, fiind transmişi pe cale orală din generaţie în generaţ ie şi constituie, pentru literatura română, punctul de plecare al creaţiei lirice religioase, ilustrată în a doua jumătate a secolului al XlX-lea de Alexandru Macedonski şi dusă la perfecţiune, în secolul următor, de Tudor Arghezi. ,,Psaltirea în versuri” a lui Dosoftei are muzicalitatea cerută de poezie. Această muzicalitate poetică nu numai că este reprodusă, ci pe de-a-ntregul creată. Cea mai plastică şi mai exactă caracterizare a versului lui Dosoftei, din acest punct de vedere, a fost făcută de G. Calinescu : “Dar mai ales Dosoftei are acea curgere mieroasă a limbii, densitatea de lichid greu a frazei, materialitatea vorbei, care dau mireasmă mâhnirilor abstracte”. Dosoftei nu are numai meritul pionieratului, el reuşeşte să creeze modele poetice durabile. Prin urmare, publicarea “Psaltirii în versuri“ constituie un eveniment cu totul exceptional în istoria literaturii române. Astfel, s-a întreprins nu numai o încercare de a apară credinţa, dar s-a demonstrat şi bogăţia mijloacelor de exprimare ale limbii române, s-a dovedit că se poate scrie poezie şi în această limbă, poate chiar mai frumos decât în alte limbi.

7

MITRIPOLITUL ANTIM IVIREANUL Cel mai de seamă ierarh al Ţării Româneşti, deopotrivă pastor şi învăţător, a fost şi rămâne Mitropolitul Antim Ivireanul . Deşi n-a fost roman de neam, prin harul cuvintelor şi al vieţii lui, Mitropolitul Antim a fost iubit şi preţuit de poporul nostru , care a văzut în el un adevărat “om al lui Dumnezeu “. Acesta era vlăstarul unei familii înstărite de georgieni din părţile Azovului, care pe vremea aceea se aflau sub stăpânire turcească.Originar din Iviria, pe numele de botez Andrei, tânărul este luat rob de turci şi adus la Constantinopol. Aici este răscumpărat de Patriarhia ecumenică unde şi învaţă sculptura în lemn, pictura şi broderia, precum şi limbile greacă, turcă şi arabă. "Didahiile", opera sa principală, sunt scrieri ecleziastice de o valoare deosebită. Cele treizeci şi cinci de discursuri au fost redactate între 1709 şi 1716 în stilul oratoriei bizantine, cu o corectitudine exemplară, şi rostite la slujbele bisericeşti de la Bucureşti şi Târgovişte. Mitropolitul Antim este, după cum ştim până acum, primul care, se urcă în amvonul Mitropoliei, în zilele marilor sărbători, ca să grăiască poporului său drept de la suflet la suflet. În biserica noastră,locul predicii îl ţinea cazania. Cazaniile, alcătuite cu multe veacuri în urmă, cuprindeau explicarea textelor evanghelice,ca pentru toate vremurile şi pentru toate societăţile. Valoarea Didahiilor lui Antim Ivireanul stă în claritatea planului, în precizia ideii, a formei şi în vioiciunea stilului, dar mai ales în legătura lor cu societatea din acea vreme. Didahiile ne dezvăluie, cu multă căldură, colţuri interesante din viaţa românescă patriarhală de altădată, care cu toată simplitatea lor, cuprindeau şi trăsături etice, pline de duioşie. Atenţia Mitropolitului se îndreaptă însă, cu deosebită grijă, spre năravurile rele care duceau societatea românescă din acel timp la decădere şi pe care se străduia din răsputeri să le stârpescă: "...nu avem nici credinţă, nici nădejde, nici dragoste şi suntem mai răi, să mă iertaţi, decât păgânii. Şi puteţi cunoaşte aceasta, că este aşa cum zic, că ce neam înjură ca noi de lege, de cruce, de cuminecătură, de colivă, de prescuri, de ispovedanie, de botez, de cununie şi de toate tainele sfintei biserici? Şi ne ocărâm, şi ne batjocorim în sine legea. Cine din păgâni face acestea? Sau cine-şi măscăreşte legea ca noi?" Mustrând pe credincioşi, predicatorul mimează reacţiile lor posibile: "...pe preoţi îi ocărâm, bisericile le ţinem ca pe nişte grajduri şi când mergem la dânsele, în loc de a asculta slujbile, şi de a ne ruga lui Dumnezeu să ne ierte păcatele, iar noi vorbim şi râdem şi facem cu ochiul unul altuia mai rău decât pe la cârciumi." Câte o fericită imagine rezumă moralitatea: ,,...şi când ieşim de la 8

biserică, să nu ieşim deşerţi, ci să facem cum face ariciul, că după ce merge la vie, întâi să satură el de struguri şi apoi scutură viţa de cad boabele jos şi se tăvăleşte pre dânsele de se înfig în ghimpii lui şi duce şi puilor." Structura discursului şi a strategiei argumentativie în oratoria creştină şi, implicit, în Didahiile lui Antim Ivireanul urmează un model european, cultivat din antichitate până azi. Astfel, opera oratorică a lui Antim Ivireanul este alcătuită din 41 microdiscursuri şi anume 28 de predici rostite la marile sărbători, 7 predici ocazionale, 3 cuvîntări funebre, 2 predici la spovedanie şi o predică la parastas. În urma lecturii predicilor lui Antim Ivireanul, putem formula, privitor la structura discursului şi la strategia de argumentare a lor, următoarele repere: Didahiile lui Antim Ivireanul cultivă formula tripartită a predicilor creştine, alcătuită dintr-o introducere, o parte mediană şi o încheiere, adică în termeni latini, din exordium, narratio însoţită de confirmatio şi reprehensio şi din conclusio, toate cu subdiviziunile variate întâlnite în literatura oratorică europeană. În Cazanie la Sfântul Nicolae, marele ierarh are grijă să descrie pe fiecare din cele patru bunătăţi, cele patru daruri, binefaceri făcute de Dumnezeu omului pentru salvarea din mizeria păcatului "Credinţa, după cum zice fericitul Pavel la unsprezece capete către Evrei, e fiinţa celor nădăjduite şi lucrurilor celor ce nu să văd dovediri, şi fără de credinţă nu e cu putinţă nimic să fie plăcut înaintea lui Dumnezeu, nici să se apropie de el." Însă credinţa nu rodeşte în lipsa faptelor bune ("Credinţa este moartă făr' de fapte bune"). "Nădejdea e o îndrăzneală adevărată cătră Dumnezeu, dată în inima omului din dumnezeiasca strălucire, ca să nu deznădăjduiască niciodată de darul lui Dumnezeu, ci să fie încredinţat acum că va lua prin pocăinţă iertăciune păcatelor."

9

ROLUL TIPARITURILOR RELIGIOASE

Dacă în Europa occidentală a secolelor XV- XVI în documente oficiale şi private se foloseau în paralel limba poporului şi latina de cancelarie, în Țările Române lucrurile au fost diferite, căci marea slavă în care se aflau a impus limba slavonă atât ca limbă de cancelarie, cât şi ca limbă a scrisorilor private. Posibilele documente în limba română anterioare secolului al XVI-lea au fost atât de sporadice încât nu au supravieţuit timpului. În afara ,,Psaltirii Şcheiene” pe care I. Bianu o plasa la sfârşitul secolului al XV-lea, singurul document despre care s-a afirmat cu argumente (de către prof. D. Şerbu) că ar fi anterior acestei perioade este ,, Legenda Sfintei Duminici” din cadrul ,,Manuscrisului de la Ieud”, legenda ce poartă ca văleat anul 6900 (1391-1392). Autenticitatea acestei datări este însă negată de mulți paleografi. În vremea în care DaVinci îşi redacta mini-tratatele de ştiinţă în Italia, în Țările Române abia apăreau primele tipare slavone. Tipărituri slavone au fost realizate la început de secol XVI sub conducerea unui călugăr Macarie, urmat de Dimitrie Liubavici, la Târgovişte. Ceea ce Martin Luther a reprezentat pentru lumea europeană apuseană, Diaconul Coresi reprezintă pentru spaţiul românesc. La scurt timp după traducerea Bibliei din latină în germană sub impulsul reformei religioase a lui Luther, cetatea Braşovului va deveni centrul de unde vor apărea masiv traducerile noastre religioase. Pe tiparul Reformei s-au început primele traduceri româneşti şi în Țările Române. Diaconul Coresi este un personaj puţin cunoscut, de viaţa căruia ne-am putut apropia mai serios doar prin cercetările lui Nicolae Cartojan, care a adunat şi studiat minuţios documentele epocii, restituindu-ne imaginea nemitizată a cărturarului. Coresi a fost un meşteşugar dedicat muncii sale tipografice, noi în Țările Române la prima jumătate a secolului al XVI-lea. Chemat din Târgovişte în cetatea Braşovului de către primarul oraşului, Hans Benkner, Coresi se apucă de tipărirea ,,Catehismului” (1960), urmat de un ,,Tetraevanghelier”. Ion Gheţie semnalează tipărirea cărţilor de început sub impulsul şi comenzile lutherane şi calvine urmând ca, în a doua parte a activităţii lui Coresi, să se observe o strădanie de a traduce cărţile ortodoxe spre uzul bisericilor ortodoxe din Țările Române. Ştim că reforma lutherană a adus în întreaga Europă un curent masiv de traduceri în limbile popoarelor, care au avut un sens important pentru stabilirea unei limbi literare de referinţă. Limba tipăriturilor coresiene a stat la baza formării limbii literare româneşti, căci Octoihul, Tetraevanghelierul, Apostolul, ş.a. au ajuns în scurt timp din tiparniţa Diaconului în toate colţurile Țărilor Române, în pofida 10

faptului că unele erau protestante, deci neortodoxe. Serviciul adus de Diaconul Coresi culturii româneşti este inestimabil, căci, în vremea slavizării şi haosului produs de migratorii care treptat au supus întreaga zonă balcanică, limbile populare riscau să se piardă. Prin stabilirea limbii literare din traducerile sale, Coresi a oferit, fără să ştie, o referinţă în formarea limbii române. Puţini dintre noi ştim cum se tipărea o carte în vremea Diaconului Coresi. Ceea ce nu cunoaştem astăzi este că fiecare pagină a unei cărţi era sculptată manual, într-o placă de lemn. Fiecare pagină reprezenta o sculptură. Iar pentru o carte care avea între 300 şi 500 de pagini era nevoie de 300-500 de sculpturi de o calitate fină şi cu litere clare şi frumoase, realizate în oglindă, pentru a fi tipărite în mod corect. Fiecare pagină era imprimată separat cu ajutorul matriţei de lemn, fiind apoi împăturite, legate şi încleiate în coperte de lemn îmbrăcat în piele sau metal. O muncă cu adevărat minuţioasă şi dificilă a adus la apariţia primelor tipărituri româneşti. Doar mai târziu au apărut literele metalice care se foloseau de mai multe ori, pentru a uşura manopera. Tiparniţa lui Coresi realiza inițial manual, pentru fiecare pagină a fiecărei cărţi, o sculptură – matriţă. Cărţile Diaconului Coresi au avut o largă răspândire teritorială, căci au pornit spre întreaga Europă şi spre marginile răsăritene şi mediteraneene ale spaţiului balcanic. Trecerea treptată a lui Coresi către ortodoxie şi carte ortodoxă a constituit un mare serviciu adus culturii române şi formării limbii române, pe care abia deceniile următoare îl vor realiza la justa valoare. Tradiţia traducerilor religioase coresiene a format limba română veche, pentru a putea mai târziu să devină limbă literară de cronică în scrierile lui Grigore Ureche, Miron Costin sau Ion Neculce. La câteva secole după impulsul dat de Diaconul Coresi, Dosoftei traduce în versuri Psaltirea, iar Costin începe ,,Viiaţa lumii”, un poem de tip eclesiastic. Ca în orice domeniu, trebuie ca cineva să facă un sacrificiu de început pentru ca lucrurile să fie puse în mişcare, pentru a instaura obişnuinţe noi. Diaconul Coresi a făcut un serviciu mare limbii române, iar munca uriaşă pe care a depus-o în acest sens poate fi înţeleasă doar prin ochii noştri care, având o perspectivă mai largă astăzi, putem restitui cărturarului rolul pe care l-a avut pentru cultura românească, aşa cum Luther este apreciat just de cultura occidentală în prezent. Tiparul coresian poate fi vizitat astăzi alături de o parte din cărţile publicate de acesta la Muzeul Prima Şcoala românească, din Şcheii Braşovului. Biblia aparuta in 1688 este un monument al limbii romane literare. S-a folosit pentru redactarea textului traducerea facuta de spatarul Nicolae Milescu dupa o editie in limba greaca (Frankfurt 1597), Biblia tiparita la Anvers (1595), Biblia de la Ostrog (1581). Revizia textului au1 facut-o mitropolitul Dosoftei, patriarhul Ierusalimului Doskhei, Mi troian episcop de Husi, jGhermano ele Nyssis directorul Academiei din Constantinopol, fratii Serban si Radu Greceanu. 11

Textul este realizat intr-o limba romana literara unitara, folosindu-se atat elementele graiului muntean, cat si formele impuse de cartile religioase tiparite in Moldova, precum si de literatura istoriografica din sec. XV-XVI1. Este cea dintai opera de unitate nationala in acel domeniu moral, de unde pleaca pe urma toate celelalte forme de activitate sociala. Biblia de la Bucuresti este o opera monumentala, care sintetizeaza efortul indelungat al carturarilor romani, de a scrie, citi si oficia cultul religios ortodox in limba romana. Nicolae Cartojan in Istoria literaturii romane vechi arata: Prin Biblia de la Bucuresti se pune in circulatie o limba literara, care reprezinta sinteza eforturilor tuturor scriitorilor ecleziastici romani de pana atunci si se deschide calea pe care se va dezvolta limba romana literara de mai tarziu."

12

PICTURA SI LITERATURA RELIGIOASA

Transilvania a cunoscut o vasta propaganda prin textele bisericesti precum: Psaltirea Schiana, Psaltirea Voroneteana,dar si Psaltirea Hurmuzache, scrise in limba romana. La jumatatea secolului XVI Coresi isi incepe tiparirile la Brasov. Cei mai important autori ai literaturii religioase sunt mitropolitii: Varlaam, Dosoftei si Antim Ivireanul. Varlaam este cel care reuseste sa infiinteze prima tipografie romaneasca din Moldova in 1640. Dosoftei este cel care reface tipografia de Iasi, unde tipareste multe carti, dintre care amintim: Psaltirea denteles (1680), ,,Viata si petrecerea Sfintilor” in patru volume, intre anii 1682-1686. Antim Ivirianul este cel care ajuta la tiparirea Bibliei de la Bucuresti, iar in anul 1691 isi incepe tiparirile singur. Literghierul greco-arab (1701), Octoihul(1712), dar si rugaciunile incepatoare si Crezul. Arta paleocreștină s-a dezvoltat în perioada creștină veche (secolul I d.Hr. secolul al V-lea d.Hr.). Este strâns legată de apariția și răspândirea creștinismului, de evoluția dogmelor religioase și de numeroasele dispute teologice ale perioadei. Poate fi împarțită în două etape: înainte și după anul 313, când cultul creștin este recunoscut de Constantin cel Mare. La începutul secolului al VI-lea, arta creștină dobândește atributele stilului bizantin. Aflate in confluenta celor doua mari culturi europene - cea rasariteana si cea occidentala, Tarile Romane, desi se inscriu chiar de la inceput in aria de influenta bizantina, determinata de apartenenta poporului roman la biserica de rit ortodox, vor promova o arta cu caracteristici proprii, datorita asimilarii succesive a elementelor preluate din aceste culturi si adaptate specificului local. In conjunctura politica a secolului al XlV-lea, cand statele ortodoxe din sudul Dunarii au cazut treptat sub ocupatie turceasca, tinerele state Moldova si Tara Romaneasca tineau sa se afirme si in plan artistic, impunand prinaceasta o modalitate de pastrare si promovare a idealurilor crestine. Transilvania, insa, avea o situatie deosebita, fiind cucerita la sfarsitul secolului al XII-lea de regii unguri si organizata in voievodat. In acest context, arta infloritoare din secolele XII -XIV va intra in declin, conditiile istorice specifice din aceasta zona a tarii determinand trasaturi particulare ale creatiilor artistice locale, datorate influentelor occidentale directe.

13

In trecutul artistic si spiritual al Tarilor Romane, icoanele au avut un rol important ca obiecte de cult si veneratie in biserici si manastiri, alcatuind ansambluri sub forma iconostaselor (cu cel putin 41 de icoane diferite), care separau absida principala (altarul) de naos. Asemenea ansambluri sunt raspandite in tara noastra incepand cu secolul XVI. Ele se pastreaza in Moldova la manastirile Humor, Voronet, Moldovita si Sucevita din acelasi secol XVI, in Tara Romaneasca, din secolul al XVII-lea la manastirile Hurezi, Surpatele Govora, la biserica Domneasca din Targoviste, biserica Sfantul Gheorghe Nou de la Bucuresti, din secolele XVII-XVIII, iar in Transilvania, din secolele XVII-XVIII dateaza catapetesmele de la bisericile Sf. Nicolae din Fagaras, Avrig, Nucsoara, Lipova, Blaj, Cuhea si altele. Icoanele pe lemn (si mai tarziu pe sticla) decorau peretii interiori ai bisericilor de lemn (cand acestea sunt lipsite de pictura), dar se aflau si in palatele domnesti si mitropolitane, in chiliile calugarilor, in casele credinciosilor, bogati ori saraci. O data cu mesterii lor, icoanele au circulat in decursul timpurilor de la o tara la alta, de la o provincie la alta. Astfel, daruri ale domnilor si boierilor romani se afla la manastirile de la Muntele Athos, la Constantinopol, Ierusalim, Patmos, Sinai, in timp ce in manastirile din tara se pastreaza daruri ale imparatilor bizantini (manastirea Bistrita, jud. Neamt). Plecand de la premisele artei de traditie bizantina, pictura de icoane, ca de altfel intreaga arta de pe teritoriul Tarilor Romane, va parcurge in evolutia sa mai multe etape, circumscrise unor perioade istorice ce poarta amprenta marilor domni si ctitori de arta si cultura. Din cauza vicisitudinilor istoriei, cele mai vechi icoane pastrate dateaza de la sfarsitul secolului al XV-lea si inceputul celui urmator. Numarul lor este restrans si acestea corespund stilistic perioadei de cristalizare a unor formule plastice, marturisind o predilectie spre monumental. Istoric, aceasta etapa se circumscrie domniilor lui Alexandru cel Bun si Stefan cel Mare (in Moldova), Radu cel Mare si Neagoe Basarab (in Tara Romaneasca). In secolul al XVI-lea, arta trece de la faza monumentala catre faza ,,picturala”, in vremea domniilor lui Petru Rares si Alexandru Lapusneanu in Moldova. Stralucita scoala de pictura moldoveneasca va influenta arta din Transilvania, datorita atat legaturilor domnilor moldoveni cu aceasta provincie (posesiuni, ctitorii, danii), precum si circulatiei mesterilor si a lucrarilor acestora. Incepand cu secolul al XVII-lea, trasatura stilistica dominanta devine decorativismul, manifestat prin abundenta motivelor ornamentale vegetale ori geometrice si printr-o gama cromatica mai bogata. Aceste 14

caracteristici sunt proprii artei promovate de domnii Vasile Lupu, in Moldova si Matei Basarab in Tara Romaneasca.

Scoli, curente si ateliere de pictura. Pentru arta si cultura Tarii Romanesti, ultimele decenii ale secolului al XVIIlea si primele decenii ale secolului al XVIII-lea, constituie o perioada de cristalizare si apoi de inflorire a primului stil national denumit si stil brancovenesc(cantacuzin brancovenesc) dupa numele domnitorului Constantin Brancoveanu - reprezentand o sinteza intre arta de traditie bizantina si ecouri ale Renasterii tarzii si ale Barocului. Icoanele se caracterizeaza in aceasta perioada printr-o mare bogatie si pretiozitate, atestand vaditul gust pentru fast si opulenta manifestat de Constantin Brancoveanu. Inca din secolul al XVII-lea si cel mai frecvent in secolul al XVIII-lea, autorii isi semneaza operele. Iesind din anonimat, ei demonstreaza noul statut social pe care i1 dobandisera. Dintre ei, doi mari maestri, Parvu Mutu si Constantinos vor contribui la definirea stilului brancovenesc in pictura, prin crearea unei adevarate 'scoli'. Parvu Mutu reprezinta curentul national (autohton). Isi face ucenicia in mediul calugaresc din Campulung-Muscel (jud. Arges). Studiaza pictura in Moldova si, intors in Tara Romaneasca, devine pictorul Cantacuzinilor zugravind mai multe biserici pe valea Prahovei. Practica o pictura mai libera si se remarca, in special, prin 'galeriile' de portrete din tablourile votive, precum si printr-o serie de autoportrete. La Bucuresti intemeiaza la inceputul secolului al XVIII-lea o 'scoala', unde preda mestesugul zugravitului. Constantinos, probabil grec de origine, reprezinta centrul athonit de pictura, adaptat, insa, cerintelor locale. Lucreaza o perioada indelungata in Tara Romaneasca, inca din vremea lui Serban Cantacuzino. El este presupusul autor al icoanelor de la biserica manastirii Cotroceni. In timpul lui Constantin Brancoveanu conduce echipa formata din zugravii Ioan, Andrei, Preda, Stan, Ioachim, Marin, Nicolae, Ianache, Efrem, Iosif, Istrate, Hranit, care lucreaza la ansamblul de pictura de la manastirea Hurezi ( 1694-1703), intemeind aici o 'scoala' de pictura. Acesti zugravi (singuri sau asociati cu altii) vor executa, in cursul secolului al XVIII-lea, pictura murala a numeroase biserici din Tara Romaneasca, Transilvania si Banat, contribuind la raspandirea stilului brancovenesc. Incepand cu mijlocul secolului al XVIII-lea, vigurosul stil creat in timpul lui Brancoveanu va supravietui, in formule provinciale, in numeroase centre locale de pictura, unde acesta era practicat de zugravi mai putin instruiti. Locul domnitorilor si al marilor boieri este luat acum, in calitate de ctitori si 15

donatori, de categoriile sociale mai modeste - boiernasi, negustori sau obsti satesti - care vor solicita o arta pe gustul lor. Acest lucru va duce la aparitia numeroaselor "scoli locale de pictura", cu precadere in Tara Romaneasca, cu evidente deosebiri stilistice intre ele - mai conservatoare in mediile calugaresti si mai novatoare in cele orasenesti, unde pictura era practicata si de zugravii laici. Evidente deosebiri stilistice pot fi constatate si intre centrele si atelierele de pictura din Banat si din Transilvania, cunoscutele zone fiind Maramuresul, centrul Transilvaniei si sudul acesteia. Pictura de icoane din Moldova in secolul al XVIII - lea va fi dominata de curentele rusesc si grecesc, care isi vor pune amprenta pe pictura locala. Apoi, sub influenta picturii occidentale, curentul neoclasic se va impune in pictura locala de icoane. Spre finele veacului al XVIII-lea, arta culta traditionala nu va mai putea oferi directive estetice viabile. In acest sfarsit de lume feudala, elementele de stil pastrate la nivel formal, nu se mai pot intrupa in opere de arta, ci dau nastere, prin repetitie, unor productii lipsite de valoare. In cautarea unor solutii creatoare, zugravii din mediile orasenesti, mai deschise influentelor, se vor orienta spre pictura de sevalet, de sorginte occidentala, renuntand treptat la normele si traditiile picturii bizantine. Aceasta ruptura dintre continut si forma modifica total esenta reprezentarilor, transformandule din icoane in simple tablouri cu subiecte religioase. Pictura de icoane (pe lemn, dar si pe sticla) va supravietui la nivelul artei populare in mediile satesti, mai conservatoare in pastrarea traditiei. Mesterul anonim, de obicei taran, mai mult sau mai putin talentat ori scolit, va crea uneori opere originale, pline de pitoresc prin imbinarea elementelor traditionale cu fantezia sa vie, alimentata de descrierile hagiografice, de legende ori povestiri.

16

Concluzie Pentru a arata importanta acestui studiu de caz am sa sintetizez in cateva randuri ceea ce am prezentat Principalii contribuitori ce au inflentat literature romana sunt mitropolitii: Dosftei, Varlaam si Antim Ivireanul, acestia prin scrierile lor au pus bazele culturii romanesti prin scrierile sale si prin modul inedit de a aborda temle religioase. Cu ajutorul tipariturilor cei trei ierarhi au au inlocuit limba slavona, in care se savarsea serviciul divin, cu limba romana. Un merit important in tiparirea cartilor de cult in limba romana l-a avut Diaconul Coresi. Dimensiunea religioasă a călăuzit nu numai existenţa, dar şi concepţia celor care au scris în această perioadă. Ei cred că tot ce se petrece pe pământ este hotărât de Dumnezeu, după cum mărturiseşte şi Miron Costin: ,,Orice nevoinţă pune omul, sorocul lui Dumnezeu, cum este orânduit, a-l clăti nime nu poate”. Dintotdeaua religia a fost piatra de temelie a umanităţii, fiind nu numai motivul evoluţiei dar totodată şi centrul ei. Lucrul acesta a fost posibil prin credinţa şi prin cultura diferitelor popoare în diferite momente ale istoriei.

17

18

19

20

21