Piata de Oligopol [PDF]

Zitiervorschau

Piata de oligopol Pieţe cu concurenţă imperfectă

Pieţelor reale, efective, cele care se întâlnesc în economiile cu piaţă concurenţială, le este caracteristică concurenţa imperfectă. Se apreciază că într-o ramură (industrie) există concurenţă imperfectă dacă vânzătorii, respectiv cumpărătorii, fixează ei înşişi sau exercită influenţe individuale asupra nivelurilor preţurilor la oferta lor sau la cererea pe care doresc să şi-o satisfacă. Capacitatea de a fixa sau influenţa nivelul preţului - adică de a exercita presiuni asupra preţului - depinde de puterea fiecărui agent, de trăsăturile pieţei pe care acţionează şi se exercită în cadrul unor raporturi de rivalitate. Există şi situaţii în care cumpărătorii, firme puternice, dar puţine la număr, fixează sau influenţează preţul. Paralel cu fixarea sau influenţarea nivelului preţurilor, fiecare agent este preocupat să-şi mărească cota de piaţă (procentul din oferta satisfăcută a industriei, respectiv din cererea pieţei), ca o premisă pentru maximizarea profitului total.

Forme ale pieţei Interesaţi să cumpere mulţi

puţini

unul

- polipol bilateral - polipol homogen (concurenţă Oligopol al cererii mulţi perfectă) (Oligopson) - polipol heterogen

Monopol al cererii (monopson)

puţini Oligopol al ofertei (Oligopol)

Oligopol bilateral

Monopol restrâns al cererii

unul

Monopol restrâns al ofertei

Monopol bilateral

Ofertanţi

Monopol al ofertei (Monopol)

Structura de bază a pieţei

1

Structura pieţei

Bariere pentru comercianţi

Numărul comercianţilor

Bariere pentru cumpărători

Numărul cumpărătorilor

Concurenţă perfectă

Nu

Mulţi

Nu

Mulţi

Concurenţă monopolistă

Nu

Mulţi

Nu

Mulţi

Oligopol

Da

Puţini

Nu

Mulţi

Oligopson

Nu

Mulţi

Da

Puţini

Monopol

Da

Unul

Nu

Mulţi

Monopson

Nu

Mulţi

Da

Unul

Piaţa de oligopol - caracteristici

Oligopolul reprezintă structura de piaţă cea mai răspândită în ţările dezvoltate din punct de vedere economic. Pe piaţa de oligopol, oferta este asigurată de un număr relativ mic de firme (câţiva vânzători), între care nu există diferenţe semnificative sub aspectul înzestrării tehnice, forţei economice, nivelului costului mediu, gradului de internaţionalizare a activităţii. Fiecare vânzător reprezintă o firmă mare, cu o forţă economică, tehnologică şi financiară ridicate, deţine o pondere importantă în oferta totală şi are capacitatea de a influenţa piaţa în mod direct (prin deciziile privind preţul, cantitatea, publicitatea, lansarea în modele noi, modul de comercializare etc.), şi indirect (prin reacţiile pe care le are la acţiunile concurenţilor). Pe această piaţă cererea este atomizată, iar barierele de intrare pentru noii concurenţi sunt foarte puternice. Ele constau în bariere tehnice (deţinerea de licenţe, brevete etc.) financiare (privilegii speciale cu marile instituţii financiare şi de credit care sunt piedici pentru eventualii nou veniţi) şi organizatorice (contracte de exclusivitate cu furnizorii de anumite materii prime, cu reţeaua comercială cu amănuntul, dar mai ales cu cea en-gros). Produsele petroliere, mobila, tehnica electronică de calcul, autovehiculele, ţigaretele, produsele alimentare cu un grad ridicat de prelucrare, audiovizualul, majoritatea materiilor prime neagricole, bunurile electrocasnice, încălţămintea, articolele de toaletă, de confort personal, băuturile răcoritoare, cimentul, produsele siderurgice, medicamentele, energia electrică, detergenţii, liniile aeriene, sistemul bancar, comerţul cu amănuntul etc. sunt obţinute prin structura de piaţă caracteristică oligopolului. 2

Interdependenţa dintre firmele oligopoliste obligă pe fiecare firmă în parte să ţină cont de reacţiile celorlalte, să prevadă aceste reacţii, fiecare este sensibilă la modificarea unor decizii ale concurenţilor privind preţul sau cantitatea produsă. Incertitudinile previziunilor (presupunerilor) rezultă nu numai din dificultăţile generale de informare, ci şi din natura acestei forme de concurenţă. Este greu de prevăzut care vor fi reacţiile celorlalţi parteneri. O altă caracteristică a oligopolului este strategia diversificării produselor şi activităţilor. În condiţiile oligopolului, firma exercită o anumită influenţă asupra preţului, dar nu-l poate alege ca în cazul monopolului, deoarece ea trebuie să ţină seama de reacţiile uneori foarte pregnante ale celorlalte firme şi de consecinţele acestora asupra propriei activităţi. Clasificarea oligopolului În teoria economică sunt consemnate următoarele forme de oligopol: a) oligopol pur sau oligopol diferenţiat, în funcţie de existenţa sau absenţa diferenţierii produselor. Dacă produsele sunt identice vorbim de oligopol pur, unde interdependenţele între firme sunt mai mari, orice modificare de preţ din partea unei firme fiind resimţită puternic de celelalte. Dacă produsele sunt diferenţiate, modificările de preţ vor afecta în măsură mai mică ceilalţi competitori. b) în funcţie de legăturile reciproce, de gradul de coordonare, putem vorbi de oligopol complet coordonat (înţelegeri directe între firme), oligopol parţial coordonat (înţelegeri spontane sau tacite) şi oligopol fără coordonare. Oligopolul complet coordonat poate să ia forma cartelului, acordul încheiat între firme vizând exclusiv nivelul preţului sau atât preţul de vânzare, cât şi nivelul producţiei. În mod obişnuit, oligopolul presupune însă o coordonare spontană, fiecare firmă luând în considerare reacţiile celorlalte la propriile acţiuni, în funcţie de aceasta stabilindu-şi propriile politici comerciale. Aici pot să apară două tipuri de relaţii concurenţiale: acceptarea unei firme lider a cărei influenţă este dominantă sau cooperarea voluntară determinată de interese comune, etica afacerilor sau toleranţa reciprocă. Oligopolul fără coordonare se poate manifesta sub forma unor relaţii de concurenţă agresivă în domeniul stabilirii preţurilor şi a desfacerii mărfurilor (oligopoluri omogene), a unor relaţii concurenţiale cu accent pe calitatea/noutatea produsului şi reclamă (oligopoluri diferenţiate) sau a unor

3

relaţii concurenţiale înlănţuite în cadrul unor ramuri cu număr mare de firme dar diferenţiate din punct de vedere al mărimii şi puterii lor economice. c) din punct de vedere al maximizării profiturilor, putem vorbi de oligopol complet sau oligopol parţial. Oligopolul complet presupune relaţii foarte strânse între firme, profiturile cumulate ale firmelor fiind maximizate (cazul ideal), în caz contrar avem oligopol parţial (acesta are corespondent în practică). Tendinţa spre oligopolizare: cauze şi căi de realizare Gradul de oligopolizare este diferit în funcţie de industrie, dar tendinţa este de îndepărtare de modelul „atomizat”, pe care „mâna invizibilă” funcţionează după modelul descris de Adam Smith. El se apreciază, în special, prin raportul de concentrare, adică (fracţiunea) din producţia şi vânzările totale ale unei naţiuni care revin (sunt controlate) de partea cea mai reprezentativă a firmelor dintr-o industrie (de exemplu: C3 = pondere a celor mai mari trei firme dintr-o industrie; C5, C10 ş.a.m.d.). Câteva cifre sunt relevante: � În economia SUA sunt recuzate circa 12 milioane de firme; 1000 dintre acestea, cele gigant, asigură 60 % din PIB, iar celelalte – circa 12 milioane, produc 40 % din PIB american; în industria de ambalare şi refrigerare a cărnii de vită acţionează peste 1240 de companii, dar patru dintre ele asigură 85 % din producţie; � Pe plan mondial, producţia de autovehicule este asigurată de 150 de firme. Două dintre ele, General Motors şi Ford produc aproximativ 1/3 din toate autovehiculele oferite pieţei, iar 75 % din producţia mondială se asigură doar de către zece companii; � În Marea Britanie, primele cinci firme, cele mai mari din industrie, asigură 99,3 % din producţia de tutun şi ţigarete, 87,7 % din cea de autovehicule, 55,6 % din cea de medicamente etc. În Franţa trei firme asigură integral oferta internă de ţigări şi refrigeratoare şi 60 % din oferta produselor petroliere. Orice industrie din ţările cu economie de piaţă concurenţială de tip capitalist se caracterizează prin două structuri: un număr restrâns de firme mari, gigantice, de tip oligopol şi o mulţime, în creştere, de IMM-uri, cu o pondere majoră în asigurarea locurilor de muncă, dar cu un aport minoritar la realizarea valorii adăugate.

4

Tendinţa spre gigantismul corporatist are numeroase cauze tehnice şi economice. Dintre acestea se detaşează: a) tehnologia care devine mai complexă, mai scumpă şi integrată, devenind accesibilă în special firmelor cu puterea financiară ridicată, organizatoare a producţiei pe scară mai mare; b) în toate ramurile se accentuează tendinţa de creştere a capitalului fix, dar mai ales a costurilor fixe a căror recuperare este dificilă sau chiar imposibilă în condiţii de conjunctura nefavorabilă şi părăsirea unei industrii. Dintre acestea se detaşează cele pentru cercetarea ştiinţifică, inovare tehnologică, cercetarea pieţei, expertizei omologarea bunurilor ş.a.m.d. De pildă, punerea la punct a unui nou medicament ocazionează cheltuieli de cercetare, experimentare, omologare etc. de cel puţin 500 milioane USD eşalonate pe perioadă de cel puţin cinci ani, operaţiune accesibilă doar unor firme mari, puternice, apte să-şi asume un risc ridicat pe perioade lungi; c) în toate industriile pragul de rentabilitate se realizează la un volum de producţie – şi, implicit, de costuri mai ridicat. De exemplu: o fabrică de oţel avea prag de rentabilitate pentru o producţie de 10 t/zi în 1860; acesta ajunge la 500 t/zi în 1900 şi 3000 t/zi în 2000; d) firmele mari rezistă mai bine conjuncturilor nefavorabile; e) progresele în domeniul informaticii, comunicaţiilor, automatizării flexibile ş.a. permit adaptarea operativă a producţiei la cerinţele pieţei, diferenţierea sortimentelor de fabricaţie în funcţie de cerere, paralele cu reducerea respectivelor costuri. Creşterea dimensiunilor unei firme se realizează pe mai multe căi: - mărirea capitalului prin reinvestirea unei părţi din profitul net şi prin aport de capital din partea acţionarilor; - fuziuni cu alte firme sau achiziţia altor firme aflate în acelaşi stadiu al producţiei sau al circuitului valorii adăugate (fuziuni orizontale) sau între firme aflate în stadii diferite de creare a valorii adăugate (fuziuni verticale). Ele se realizează foarte rapid prin operaţiuni bursiere interne sau internaţionale (sub forma investiţiilor directe); - absorbţia unor firme aflate în dificultate sau sub pericolul de faliment.

5

Formarea preţului pe piaţa de oligopol În condiţiile oligopolului, firma exercită o anumită influenţă asupra preţului, dar nu-l poate alege ca în cazul monopolului, deoarece ea trebuie să ţină seama de reacţiile uneori foarte pregnante ale celorlalte firme şi de consecinţele acestora asupra propriei activităţi. În derularea operaţiunilor de căutare a preţului de echilibru pot interveni două situaţii opuse: a) pe baza interesului comun, firmele oligopoliste se înţeleg cu privire la nivelul şi dinamica preţurilor; b) situaţii în care oligopoliştii abandonează înţelegerile convenite în comun în favoarea interesului individual, luând decizii proprii privind volumul producţiei sau nivelul preţului practicat. Corespunzător acestor două soluţii există în practică oligopolul cooperant (cazul cartelului) şi oligopolul necooperant. În cazul oligopolului cooperant, pe baza estimării cererii totale, se stabileşte înţelegerea formală între firme cu privire la preţ şi la împărţirea pieţelor, alegând nivelul preţului şi volumul general al producţiei care să le asigure maximizarea profitului total. Pentru exemplificare vom presupune un cartel alcătuit din trei firme, singurele care oferă pe piaţă un anumit tip de bun, fiecare având costuri marginale diferite: Cm1, Cm2, Cm3, prin însumare obţinânduse costul marginal al cartelului Cm:

P Cm PE

E Cm1

Cm2 Cm3 Cererea M Im

Pentru maximizarea profitului, cartelul va repartiza fiecărei firme o cotă parte din producţie, astfel încât costurile lor marginale să fie egale. Va fi avantajată firma care are costurile marginale mai mici, deoarece va obţine o cotă mai mare de producţie şi o creştere a veniturilor sale.

6

Punctul M de intersecţie a dreptei încasării marginale cu dreapta costului marginal va determina cantitatea optimă QE, care întâlneşte dreapta cererii în punctul E, preţul de echilibru fiind PE. De obicei înţelegerile de tip cartel sunt adeseori încălcate, datorită neînţelegerilor între firme cu privire la cotele de producţie şi de vânzare. Fiecare firmă în vederea sporirii profitului va căuta să-şi mărească volumul producţiei şi al vânzărilor, să-şi renegocieze poziţia. Dar, sporindu-şi producţia peste cota aferentă, pe piaţă preţul va coborî, profiturile se vor micşora iar cartelul se destramă urmărindu-şi fiecare propriul interes. În situaţia oligopolului necooperant fiecare firmă încearcă, pe cont propriu, indiferent de celelalte, să-şi maximizeze profitul, urmând ca echilibrul pieţei să se realizeze fie dinspre cantităţile de bunuri create, fie dinspre preţuri. Oligopolul necooperant (asimetric) este efectul manifestării unui comportament de dominare a unei firme de către altele; fără însă a absolutiza acest fapt datorită interdependenţei dintre firme şi a reacţiei unora la faptele celorlalte. În condiţiile oligopolului asimetric echilibrul poate fi realizat în două moduri: strategia cantităţii şi cea a preţului. În cadrul strategiei cantităţii fiecare firmă porneşte de la volumul producţiei celorlalte şi de la ipoteza că acesta nu se modifică. Ea îşi stabileşte volumul producţiei proprii la acel nivel care îi maximizează profitul, preţul fiind determinat de piaţă. Strategia preţului prevede ca firma să pornească de la preţurile practicate de către firmele rivale, care, la fel, nu se vor modifica. Ea îşi stabileşte preţul care-i maximizează profitul, urmărind ca volumul producţiei să fie determinat de piaţă. Deoarece produsele realizate de firmele oligopoliste sunt asemănătoare, fiecare concurent urmăreşte să reducă preţul pentru a câştiga mai mulţi clienţi. Dacă solicită un preţ mai mare decât cel mediu, firma riscă să nu vândă nimic, iar dacă livrează bunurile la un preţ mai mic decât cel minim, volumul vânzărilor va creşte sensibil. Este vorba de particularităţile cererii pentru produsele firmei oligopoliste: când preţul creşte peste un anumit nivel, ea devine foarte elastică; în situaţia în care preţul scade, cererea devine mai puţin elastică deoarece cumpărătorii se aşteaptă ca şi celelalte firme să recurgă, în lupta lor de concurenţă, la reduceri - poate şi mai importante de preţuri. În situaţia în care firmele apelează la “arma” preţurilor, reducerea nivelului acestora are loc până la punctul în care preţul devine egal cu costul marginal.

7

Oligopolul- solutii legale

Solutiile legale la problemele oligopolistilor au fost studiate in secolul trecut. Solutia lui Cournot (1801-1877) presupune ca, competenta se stabileste nu in termeni de preturi ci de cantitati. Analiza se refera la un duopol, chiar daca rezultatele sale sunt generalizabile pentru majoritatea companiilor. Fiecare duopolist, tinand cont de cantitatea pe care o produce concurenta, calculeaza cantitatea pe care trebuie sa o produca pentru a-si maximiza beneficiile. Asta va produce o crestere a productiei totale si o diminuare a pretului pietei, ceea ce va cere un nou calcul pana cand, pentru masuri succesive, ambele duopoliste, se ajunge la o situatie de echilibru. In rezultatul final vor exista beneficii extraordinare pentru ambele companii, dar nu atat de mari ca cele care s-au obtinut in cazul unui acord. Rationamentul propus de Cournot nu este bun din doua motive: nici duopolistii nu pot ignora persistent interdependenta lor, nici nu sunt motive care sa limiteze modalitatea lor de concurenta in variatia cantitatii produse. Daca se decid sa concureze prin scaderea preturilor, rezultatul va conduce la o solutie cu preturi si cantitati produse, egale cu cele de pe piata cu libera concurenta.

OLIGOPOLUL: SOLUTII LEGALE

Situatii

Duopolist A

Duopolist B

Lider

Secundul

Secundul

Lider

Secundul

Secundul

a lui Cournot

Lider

Lider

a lui Bowley

Asimetrice

Solutii

a lui Stackelberg

Simetrice

Stackelberg (1905-1946) propune ca fiecare duopolist sa poata activa ca lider sau ca firma executanta (secundul). Liderul este cel care isi decide independent propriul sau comportament, considerand ca este cel mai puternic si ca va putea impune in fata concurentei acest rezultat. Secundul este cel care accepta deciziile liderului ca date si le optimizeaza folosindu-si propriul comportament.

8

Daca duopolul este asimetric, adica are un lider si un secund, rezultatul va fi stabil. Duopolul simetric, in care ambii activeaza ca secunzi este cazul analizat de Cournot. Duopolul simetric, in cadrul caruia ambele companii incearca sa se comporte ca lideri va provoca un razboi al preturilor, care se va rezolva doar prin abandonul uneia din ele, dand faliment sau acceptandu-si pozitia de dependenta.

9