Oprah Winfrey - Ce Stiu Cu Adevarat [PDF]

Zitiervorschau

Oprah Winfrey

Ce știu cu adevărat

Traducere din engleză de Alexandra Hânsa

Lifestyle Publishing 2016

COLECȚIE COORDONATĂ DE: Constantin Dumitru

WHAT I KNOW FOR SURE Oprah Winfrey

WHAT I KNOW FOR SURE Text Copyright © 2014 by Hearst Communications, Inc. Published by arrangement with Flatiron Books. All rights reserved.

Copyright © Lifestyle Publishing, 2016 pentru prezenta ediție

Lifestyle Publishing face parte din Grupul Editorial Trei

O.P. 16, Ghișeul 1, C.P. 27-0490, București Tel.: +4 021 300 60 90, Fax: +4 0732 25 20 20 e-mail: [email protected] www.lifestylepublishing.ro

Editori: Silviu Dragomir, Vasile Dem. Zamfirescu, Magdalena Mărculescu

Director: Crina Drăghici Redactor: Aurelia Năstase Design: Alexe Popescu Director producție: Cristian Claudiu Coban DTP: Răzvan Nasea Corectori: Sînziana Doman , Lorina Chițan

ISBN ePUB: 978-606-789-042-6 ISBN PDF: 978-606-789-043-3 ISBN Print: 978-606-789-000-6

Această carte în format digital (e-book) este protejată prin copyright și este destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parțială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziția publică, inclusiv prin internet sau prin rețele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informației, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sau comercializarea sub orice formă, precum și alte fapte similare săvârșite fără permisiunea scrisă a deținătorului copyrightului reprezintă o încălcare a legislației cu privire la protecția proprietății intelectuale și se pedepsește penal și/sau civil în conformitate cu legile în vigoare.

Lectura digitală protejează mediul

Versiune digitală realizată de elefant.ro

Introducere

Nu este prima dată când povestesc acest lucru, dar pentru semnificația cărții, cred că merită să-l mai amintesc încă o dată: s-a întâmplat în anul 1998, în timpul unui interviu în direct în care promovam filmul Beloved. Totul a decurs perfect până la momentul de final, când regretatul mare critic de film Gene Siskel, de la Chicago Sun-Times, m-a întrebat: „Spune-mi, ce știi tu cu adevărat?“

Mă mai confruntasem cu astfel de situații. Am pus și mi-au fost puse nenumărate întrebări de-a lungul anilor și foarte rar m-am aflat în situația de a nu-mi găsi cuvintele, dar, trebuie să recunosc, tipul chiar a reușit să mă surprindă. ― În legătură cu filmul? am ezitat, știind foarte clar că urmărea altceva, o mărturisire mai profundă și mai complexă. Am încercat să trag de timp până când am putut să mă gândesc la un răspuns cât de cât coerent. ― Nu, mi-a spus el. Știi la ce mă refer — în legătură cu tine, cu viața ta, orice, totul… ― Ei bine, știu cu adevărat… știu cu adevărat că am nevoie de timp să mă gândesc mai mult la asta, Gene. Șaisprezece ani mai târziu, după ce am meditat îndelung la acest subiect, a devenit întrebarea esențială a vieții mele: Până la urmă, ce știu cu adevărat? Am dezbătut această problemă în fiecare număr al revistei O — de fapt, „Ce știu cu adevărat“ este chiar titlul editorialului meu lunar — și, credeți-mă, am încă momente când răspunsul nu vine ușor. Ce știu eu în mod cert? Știu că, dacă vreun editor mă mai sună, îmi mai trimite e-mailuri sau chiar semnale de fum și mă întreabă despre următorul articol, o să-mi schimb numele și o să mă mut în Timbuktu!

Dar exact când sunt pe punctul de a înălța steagul alb și de a mă preda strigând: „Asta e! Mă dau bătută! Nu știu nimic!“, o străfulgerare de o claritate uimitoare apare în timp ce plimb câinii, îmi prepar o ceașcă de ceai ori stau în cada de baie și-mi reamintește ceva ce știu cu toată ființa mea, fără niciun fel de dubiu. Totuși, trebuie să recunosc că am fost puțin neliniștită înainte să recitesc editorialele pe care le-am scris în cei paisprezece ani. Ce sentimente voi avea? Mă voi simți de parcă aș privi fotografii vechi de-ale mele în care aveam coafuri și ținute ce ar trebui lăsate în dosarul numit „părea-o-idee-bună-la-vremearespectivă“? Cu alte cuvinte, ce ai face dacă ceea ce știai cu siguranță atunci devine în prezent Ce-a fost în capul tău? Am luat un pix roșu, un pahar de Sauvignon Blanc, am respirat adânc, m-am așezat și am început să citesc. Și, pe când citeam, m-au cuprins amintirile despre ce făceam și în ce etapă a vieții mă aflam când scriam acele fragmente. Mi-am adus aminte imediat cum mi-am chinuit mintea și sufletul, culcându-mă târziu și trezindu-mă devreme, toate acestea pentru a-mi da seama ce contează în viață, lucruri precum bucuria, reziliența, venerația, relațiile, recunoștința și puterea. Sunt fericită să vă mărturisesc că în acești paisprezece ani de editoriale am descoperit că, atunci când știi ceva cu adevărat, acel lucru rezistă la testul timpului. Să nu mă înțelegi greșit; este viața ta, și dacă ești deschis către lume, vei învăța. Deși, în esență, părerile mele sunt neschimbate, am folosit acel pix roșu pentru a face corecturi, a explora și a dezvolta câteva adevăruri vechi și câteva cunoștințe dobândite cu trudă. Te întâmpin cu bucurie și-ți prezint propria mea carte de revelații! Pe măsură ce vei citi despre toate lecțiile cu care m-am confruntat, de care m-am ferit, la care am revenit, cu care am făcut pace, de care am râs și pe care, în cele din urmă, am ajuns să le cunosc în mod cert, sper că vei începe să-ți pui aceeași întrebare pe care Gene Siskel mi-a adresat-o acum câțiva ani. Știu că vei descoperi de-a lungul călătoriei lucruri extraordinare, deoarece te vei descoperi pe tine însuți.

Oprah Winfrey Septembrie 2014

Bucurie

Așază-te. Înfruptă-te din viață. Derek Walcott

Prima dată când Tina Turner a participat la emisiunea mea, am vrut să fug în lume cu ea, să fiu cântăreață în echipa ei și să dansez toată noaptea la concertele ei. Acest vis a devenit realitate într-o seară, în Los Angeles, atunci când echipa de la The Oprah Winfrey Show a plecat în turneu cu Tina. După o zi plină de repetiții doar pentru o singură melodie, mi s-a oferit ocazia.

A fost cea mai emoționantă experiență din viața mea. Timp de cinci minute și douăzeci și șapte de secunde, am avut norocul să simt cum este să fii vedetă rock. Niciodată nu am fost așa dezorientată. Îmi aduc aminte cum număram în gând pașii, încercând să țin ritmul, așteptând celebra mișcare cu piciorul și fiind atât de atentă. Apoi, într-o clipă, m-am gândit: OK, asta o să se termine în curând. Și dacă nu mă relaxam, pierdeam toată distracția. Așa că mi-am dat capul pe spate, am încetat să mai număr pașii și pur și simplu am dansat. Fir-ar să fie! Câteva luni mai târziu, am primit un pachet de la prietena și îndrumătoarea mea spirituală Maya Angelou — mă anunțase că îmi va trimite un cadou pe care își dorea ca fiecare persoană dragă să-l aibă. Când l-am desfăcut, am găsit un CD cu o melodie de-a lui Lee Ann Womack, care și acum mă face să plâng. Cântecul — un testament al vieții Mayei — are următorul vers ca refren: Când ai de ales între a te așeza sau a dansa, sper că vei dansa. Știu precis că fiecare zi îți aduce posibilitatea să faci o pauză, să-ți dai jos pantofii și să începi să dansezi — să trăiești fără regrete și plină de bucurie, distracție și voie bună. Ai de ales între a valsa cu îndrăzneală pe scena vieții și a trăi așa cum știi că sufletul te îndeamnă s-o faci sau poți sta liniștită, sprijinită de perete, retrăgându-te în umbrele temerii și îndoielii de sine. Poți face alegerea chiar în această clipă, singura pe care o ai în mod cert. Sper că nu ești atât de atașat de lucrurile mărunte, încât să uiți să te distrezi cu adevărat — deoarece acest moment este pe cale să se sfârșească. Sper că vei privi înapoi și-ți vei aduce aminte de ziua de astăzi ca fiind ziua în care ai decis să faci fiecare clipă să conteze, să te bucuri de fiecare oră de parcă ar fi ultima. Și când ai opțiunea de a sta jos sau de a dansa, sper că vei dansa.

Îmi iau plăcerile foarte în serios. Muncesc din greu și profit de toate prilejurile; cred în echilibrul vieții, în principiile yin și yang. Nu-mi trebuie multe lucruri pentru a fi fericită, deoarece găsesc satisfacție aproape în tot ceea ce fac. Unele satisfacții sunt mai mari decât altele. Și pentru că-mi place să și fac ceea ce spun — să trăiesc clipa —sunt conștientă de cele mai multe ori de cât de multă bucurie primesc.

De câte ori am râs în hohote vorbind la telefon cu prietena mea cea mai bună, Gayle King, încât a început să mă doară capul? Mă trezesc câteodată gândind aproape cu voce tare: Nu este acesta un dar, după atâția ani de convorbiri telefonice nocturne, să am pe cineva care-mi spune adevărul și să râd atât de tare de el? Asta numesc eu plăcere de cinci stele. Te vei simți binecuvântat în momentul în care vei fi conștient și-ți vei oferi experiențe cu adevărat memorabile. Pentru mine, doar faptul de a mă trezi „în deplinătatea facultăților mintale“, de a fi în stare să-mi pun picioarele pe podea și să merg la baie este o experiență de cinci stele. Am auzit multe povești despre oameni care nu sunt suficient de sănătoși pentru a face acest lucru. O ceașcă de cafea tare cu alune perfectă: patru stele. O plimbare prin pădure cu câinii lăsați liberi: cinci stele. Exercițiul fizic: o stea totuși. Să stau sub stejarii mei, citind ziarele de duminică: patru stele. O carte bună: cinci. Să stau de vorbă cu Quincy Jones la masa din bucătăria lui: cinci stele. Să pot face lucruri bune pentru ceilalți: mai mult de cinci stele. Bucuria vine din a ști că acela care primește înțelege spiritul darului. Depun eforturi să fac un lucru bun pentru cineva în fiecare zi, indiferent dacă persoana mi-e cunoscută sau nu. Ceea ce știu precis este că plăcerea este un schimb de energie: efortul pe care-l depui se întoarce la tine. Nivelul plăcerii este determinat de modul în care îți percepi întreaga viață. Mai importantă decât o vedere perfectă este viziunea internă, propriul suflet minunat care te îndrumă în viață cu grație — asta, da, este plăcere.

Viața este plină de comori minunate dacă ne facem timp să le apreciem. Eu numesc astfel de clipe revelatoare și am învățat să mi le creez. Un exemplu grăitor: cana mea de ceai masala de la ora patru după-amiază (aromat, fierbinte, cu spumă de lapte de migdale deasupra — este regenerant și îmi revigorează starea de spirit pentru tot restul după-amiezii). Știu cu siguranță că astfel de momente sunt puternice. Pot fi stimulentul tău, spațiul de relaxare, posibilitatea de a te reconecta cu tine însuți.

Întotdeauna am adorat cuvântul delicios. Mă încântă felul în care mi se rostogolește pe limbă. Și mai savuroasă decât o masă delicioasă este o experiență delicioasă, bogată și stratificată ca o minunată prăjitură cu cocos. Am avut parte de una acum câțiva ani, de ziua mea — atât de prăjitură, cât și de experiență. A fost unul dintre acele momente pe care le numesc divine — când, din senin, totul se aranjează perfect.

Petreceam cu un grup de prietene în reședința mea din Maui. Tocmai mă întorsesem din India și doream să am o petrecere relaxantă pentru a-mi sărbători cea de-a cincizeci și opta aniversare. Așa cum fac toate femeile, chiar și la această vârstă, am stat în jurul mesei și am vorbit până târziu. În noaptea de dinainte de ziua mea, cinci sau opt dintre noi încă mai erau la masă la 00:30, epuizate după o discuție de cinci ore, care se întinsese de la bărbați până la microdermabraziune. Au fost multe râsete, dar și câteva lacrimi. Genul de conversație pe care femeile o poartă atunci când se simt confortabil. Peste două zile aveam planificat un interviu cu vestitul îndrumător spiritual Ram Dass și, din întâmplare, am început să fredonez un vers dintr-un cântec ce-i invoca numele. Pe neașteptate, prietena mea Maria m-a întrebat: ― Ce fredonezi acolo? ― Ah, doar un vers dintr-un cântec care-mi place. ― Știu acest cântec, mi-a răspuns ea. Îl ascult în fiecare seară. ― Nu se poate! E un cântec nu prea cunoscut și este interpretat de o femeie numită Snatum Kaur. ― Așa e! a spus Maria. Da! Da! Snatum Kaur! O ascult în fiecare seară înainte să merg la culcare. Cum de-i cunoști muzica?

― Peggy — o altă prietenă de-a noastră — mi-a dat un CD cu doi ani în urmă și de atunci îl tot ascult. O ascult pe Snatum în fiecare zi înainte să meditez. ― Nu se poate! am strigat și am râs amândouă în același timp. ― Chiar m-am gândit s-o chem să cânte de ziua mea, am zis atunci când mi-am tras răsuflarea. Apoi mi-am spus că e prea multă bătaie de cap. Dacă aș fi știut că-ți place, aș fi făcut acest efort. Mai târziu în acea noapte, pe când stăteam întinsă în pat, m-am gândit: Oare asta nu înseamnă ceva? Aș fi făcut tot acest efort pentru o prietenă, dar nu și pentru mine. Cu siguranță trebuie să pun în aplicare ceea ce spun și să mă prețuiesc mai mult pe mine însămi. Am adormit cu dorința de o invita pe Snatum Kaur să cânte. A doua zi, chiar de ziua mea, am avut o „binecuvântare a pământului“ oficiată de o căpetenie hawaiiană. În acea seară ne-am adunat pe verandă pentru un cocktail la asfințit. Prietena mea Elizabeth s-a ridicat să citească o poezie, am crezut, sau să țină un discurs. Însă ea a spus: ― Tu ți-ai dorit, iar acum a devenit realitate. A sunat dintr-un clopoțel și dintr-odată a început o melodie. Muzica se auzea înăbușit, de parcă nu mergeau difuzoarele. M-am întrebat ce se întâmplă. Apoi, și-a făcut apariția, înaintând spre terasa mea… Snatum Kaur, purtând turbanul ei alb. Și cântăreții ei! ― Cum e posibil una ca asta? am strigat eu. Am plâns, și am plâns, și am plâns. Maria, care stătea lângă mine și avea lacrimi în ochi, m-a luat de mână și a încuviințat din cap. ― Tu nu ai fi făcut asta pentru tine, așa că am făcut-o noi. După ce mă dusesem la culcare cu o noapte înainte, prietenele mele dăduseră telefoane pentru a afla unde se afla Snatum Kaur și a se interesa dacă o puteau aduce în Maui în următoarele douăsprezece ore. Așa cum viața și Dumnezeu au aranjat lucrurile, ea și muzicienii ei se aflau într-un oraș situat la treizeci de minute depărtare de reședința mea, pregătindu-se pentru un concert. Și s-au

simțit „onorați“ să vină și să cânte. A fost una dintre cele mai minunate surprize din viața mea. Cu atâtea semnificații, încât mă mai străduiesc și acum să le descifrez înțelesul. Știu precis că a fost un moment de care mă voi bucura întotdeauna — ce s-a întâmplat, cum s-a întâmplat, că s-a întâmplat de ziua mea. Totul a fost… atât de… delicios!

Când a fost ultima dată când ai râs împreună cu un prieten până când v-a durut burta sau ai lăsat copiii în grija unei bone și ai plecat pentru un weekend întreg? Mai pe scurt, dacă viața s-ar sfârși mâine, ce ai regreta că n-ai făcut? Dacă aceasta ar fi ultima zi din viața ta, ți-ai petrece-o ca pe una normală?

Am trecut odată pe lângă un panou care mi-a atras atenția. Pe el scria: „Cine moare cu cele mai multe jucării, tot mort e“. Toți cei care au avut o experiență în pragul morții îți pot spune că la sfârșitul vieții nu-ți vei aminti probabil câte nopți întregi ai petrecut la birou sau cât de mult valorează fondul de investiții. Rămân acele întrebări „ce-ar fi fost dacă“: Cine aș fi putut deveni dacă aș fi făcut până la urmă lucrurile pe care mi le doream? Darul de a te decide să înfrunți moartea fără a-i întoarce spatele sau a te eschiva înseamnă să recunoști că, tocmai din cauză că vei muri, trebuie să trăiești clipa. Depinde de tine dacă te zbați sau prosperi — tu ești unica influență foarte mare din viața ta. Călătoria ta începe cu alegerea de a te ridica, de a merge înainte și de a trăi pe deplin.

Există oare ceva care să-mi placă mai mult decât o masă bună? Nu prea cred. Una dintre cele mai savuroase cine a fost în timpul unei călătorii la Roma, întrun mic restaurant încântător, plin numai de italieni, cu excepția mesei noastre: prietenii mei Reggie, Andre, Gayle, Kirby, fiica lui Gayle, și cu mine mâncam ca niște adevărați romani.

La un moment dat, ospătarul, căruia îi atrăsese atenția gazda noastră, ne-a adus atât de multe aperitive delicioase, încât acum simt că îmi bătea inima cu putere, ca un motor care schimbă vitezele. Am mâncat dovlecei umpluți cu prosciutto, roșii proaspete pe pat de mozzarella care se topea — așa de caldă, încât puteai vedea micile bule din brânză, totul stropit cu un Sassicaia din 1985, un vin roșu toscan care fusese desfăcut de doar jumătate de oră, pentru a-l gusta și a-l savura ca o catifea lichidă. Au fost într-adevăr momente de neuitat! Am menționat că peste toate acestea am savurat și o farfurie de paste cu fasole (perfect preparate) și un tiramisu mic? Da, chiar a fost o masă pe cinste. Am plătit pentru ea nouăzeci de minute de alergare în jurul Colosseumului a doua zi, dar a meritat fiecare îmbucătură delicioasă. Cred cu tărie în multe lucruri. Însemnătatea unei mese bune este unul dintre ele. Știu cu siguranță că o masă care îți aduce o adevărată bucurie va avea efecte mai benefice pe termen lung și pe termen scurt decât alimentele dietetice, care te determină să faci ture în bucătărie între dulap și frigider. Eu numesc asta senzația de a înfuleca: îți dorești ceva, dar nu-ți poți da seama ce anume. Toți morcovii, țelina și puii fără grăsime din lume nu-ți pot oferi satisfacția unei bucăți incredibile de ciocolată, dacă asta este într-adevăr ceea ce râvnești. Așa am învățat să mănânc doar o bucată de ciocolată — maximum două — și să am curajul să mă opresc și s-o savurez, fiind conștientă, la fel ca Scarlett O’Hara, că „și mâine e o zi“ și că în permanență pot avea mai mult. Nu trebuie să mănânc totul dintr-odată doar pentru că se află la îndemâna mea. Ce mai idee!

Au trecut mai bine de două decenii de când l-am întâlnit prima dată pe Bob Greene la o sală de fitness din Telluride, Colorado. La acea vreme, cântăream 108 kilograme, cea mai mare greutate pe care am avut-o vreodată. Îmi pierdusem orice speranță — îmi era așa rușine de corpul meu și de obiceiurile mele alimentare, încât de abia îl puteam privi în ochi pe Bob. Îmi doream cu disperare o soluție care să aibă rezultat.

Bob mi-a arătat ritmul în care trebuia să fac exercițiile și m-a încurajat să adopt un stil de viață bazat pe consumul de alimente integrale (cu mult înainte să aflu de magazinul care are același nume¹ și același scop). Nu i-am ascultat sfatul. Chiar dacă am încercat tot felul de diete, îndemnul lui a rămas consecvent și înțelept: Consumă alimente care te fac să te simți bine. Cu câțiva ani în urmă, am înțeles în sfârșit ce însemna asta și am început să-mi cultiv propriile legume. Iar ceea ce a debutat cu câteva rânduri de salată, câteva roșii și busuioc (planta mea aromatică preferată) în grădina mea din Santa Barbara s-a transformat în cele din urmă într-o adevărată fermă în Maui. Interesul meu pentru grădinărit a devenit pasiune. O adevărată fericire mă cuprinde atunci când privesc radicchio de culoare violet pe care îl cultiv, varza kale uriașă ce-mi ajunge până la genunchi, ridichiile atât de mari încât le-am poreclit funduri de babuini. Acesta reprezintă pentru mine un moment complet. În zona rurală din Mississippi în care m-am născut, o grădină de legume însemna supraviețuire. În Nashville, unde am locuit mai târziu, tatăl meu curăța întotdeauna o bucată de pământ pe o latură a casei și cultiva roșii, varză, mazăre și fasole albă. Astăzi, acesta este felul meu de mâncare preferat; adaug niște turte de porumb și magia este gata. Dar în copilărie nu prețuiam legumele proaspete. ― De ce nu putem mânca alimente cumpărate de la magazin, ca alți oameni? mă plângeam eu.

Voiam ca legumele mele să provină din „valea celor fericiți — ho, ho, ho — de la Green Giant²“! Faptul că mâncam din propria grădină mă făcea să mă simt săracă. Acum știu precis cât de norocoasă am fost că am avut mâncare proaspătă, ceva la care astăzi nu au acces toate familiile. Îți mulțumesc, Doamne, pentru înțelepciune! Am muncit din greu ca să am în viață șansa unor visuri tot mai mărețe. Unul dintre acestea este ca toată lumea să poată mânca alimente proaspete care provin direct de la producători — deoarece o mâncare bună este temelia unei vieți mai bune. Da, Bob, chiar aștern asta pe hârtie: ai avut dreptate tot timpul!

¹ „Whole foods“ în lb. engleză. Whole Foods Market este o companie americană care comercializează alimente naturale. (N.t.) ² Marcă americană de alimente congelate și conservate. (N.t.)

Am întâlnit-o pe Gayle King în 1976, când prezentam știrile la un post de televiziune din Baltimore, iar ea era asistentă de producție — amândouă făceam parte din cercuri care se intersectau foarte rar și, evident, nu se înțelegeau bine. Chiar din ziua când ne-am întâlnit, Gayle mi-a spus cât de mândră se simțea că eu ocupam importantul post de prezentatoare și cât de entuziasmată era să facă parte din aceeași echipă cu mine. Și așa a fost de atunci.

Nu ne-am împrietenit pe loc, eram doar două femei care se respectau și se sprijineau una pe alta. Apoi, într-o noapte, după o furtună puternică de zăpadă, Gayle n-a mai putut ajunge acasă, așa că am invitat-o să stea la mine. Marea ei îngrijorare? Lenjeria intimă. Era hotărâtă să conducă aproape 65 de kilometri prin furtuna de zăpadă pentru a ajunge în Chevy Chase, Maryland, unde locuia împreună cu mama ei, ca să-și poată schimba lenjeria. ― Am o grămadă de lenjerie intimă curată, i-am spus. O poți folosi pe-a mea sau putem merge să-ți cumperi. Când în cele din urmă am convins-o să vină acasă la mine, ne-am petrecut toată noaptea stând de vorbă. Cu excepția câtorva dăți în timpul concediilor petrecute în străinătate, de atunci Gayle și cu mine am vorbit în fiecare zi. Am râs mult, mai ales de noi înșine. M-a ajutat să trec peste retrogradări, peste momentele în care fusesem aproape concediată, peste hărțuirile sexuale și relațiile mele problematice de la vârsta de douăzeci de ani, când nu puteam face diferența între mine și preșul de la intrare. În fiecare noapte, Gayle asculta ultima mea pățanie despre cum am fost înșelată, mințită, nedreptățită. Voia să știe întotdeauna detaliile (noi numim acest lucru „carte, capitol și verset“) și părea așa de afectată de parcă i s-ar fi întâmplat ei. Niciodată nu m-a judecat. Totuși, când le-am permis anumitor bărbați să se folosească de mine, mi-a spus adesea: „Doar profită de tine. Odată, sper să te fărâme în multe bucăți astfel încât să realizezi cine ești cu adevărat — o persoană care merită să fie fericită“. De fiecare dată când am avut succes — la fiecare lucru bun și minunat care mi sa întâmplat vreodată — Gayle a fost cea mai aprigă susținătoare a mea. (Bineînțeles, indiferent cât de mult câștig, ea tot se îngrijorează că eu cheltui prea mult. „Adu-ți aminte de M.C. Hammer“, mă dojenește, de parcă mă aflu la

doar o achiziție distanță în a o lua pe urmele rapperului care a rămas falit.) Și în toți anii petrecuți împreună, nu am simțit o fărâmă de invidie din partea ei. Iubește viața, își iubește familia și „iubește“ reducerile (suficient de mult încât să străbată tot orașul pentru o cutie de Tide). O singură dată a recunoscut că ar fi vrut să fie în locul meu: în noaptea în care am cântat alături de Tina Turner. Ea, care nici măcar în biserică nu poate să cânte, visează să fie cântăreață! Gayle este cea mai de treabă persoană pe care o cunosc — cu adevărat interesată de problemele celorlalți. Este genul care ar întreba un taximetrist din New York despre copiii lui. Când sunt tristă, este alături de mine, când sunt bucuroasă, în mod cert Gayle se află undeva în spate, aclamând și zâmbind mai tare decât toți ceilalți. Câteodată am impresia că ea este partea mai bună din mine, acea parte care spune: „Indiferent de ce s-ar întâmpla, sunt aici pentru tine“. Știu cu siguranță că este o prietenă pe care mă pot baza. Ea m-a învățat bucuria de a avea și de a fi o prietenă adevărată.

Faptul că mi-am cumpărat trei cățeluși în același timp nu a fost cea mai înțeleaptă decizie pe care am luat-o vreodată. Am acționat din impuls, fermecată de mutrișoarele lor drăguțe, amețită de respirația lor dulce și de modul în care cel de-al treilea cățelus (Layla) își ținea boticul.

Apoi, săptămâni întregi m-am sculat la diferite ore din noapte pentru ei. Am adunat kilograme de rahați de pe urma lor și am petrecut numeroase ore pentru a-i învăța să aibă bune maniere. A fost mult de lucru. Nu am putut dormi suficient și eram în permanență extenuată de încercarea de a-i opri pe toți trei în același timp să-mi distrugă lucrurile. Chiar am căpătat un respect deosebit pentru mamele cu copii mici! Toată această agitație a lor începuse să mă enerveze, așa că am fost obligată să abordez altfel problema. Într-o zi, pe când îi scosesem la plimbare, am stat și iam privit cum se jucau — și chiar se zbenguiau: se rostogoleau, se alergau, râdeau (da, câinii chiar râd) și săreau ca niște iepuri. Se distrau așa de bine, încât, atunci când i-am privit, m-am relaxat complet și am zâmbit. O viață nouă care descoperă un câmp înverzit pentru prima dată: ce minune! Cu toții avem ocazia să simțim miracolul în fiecare zi, dar am fost atrași într-o stare de amorțeală. V-ați întrebat vreodată, când ați ajuns seara de la muncă și ați deschis ușa casei, cum ați ajuns de fapt acolo? Știu cu siguranță că nu vreau să trăiesc o viață închisă, lipsită de sentimente și senzații. Vreau ca fiecare zi să fie un nou început de a dezvolta ceea ce este posibil. Să trăiesc bucuria la fiecare nivel.

Îmi place să fac focul în șemineu. Am un sentiment de împlinire atunci când stivuiesc lemnele exact așa cum trebuie (în formă de piramidă) și văd flăcările înălțându-se fără să folosesc butuci ajutători! Nu știu de ce mă simt plină de satisfacție, dar chiar așa stau lucrurile — în adolescență, am visat să fiu cercetașă, dar niciodată nu mi-am permis să-mi cumpăr uniforma.

Un foc este chiar mai bun atunci când afară plouă. Și este cel mai bun atunci când mi-am terminat munca, mi-am verificat e-mailurile, am închis calculatorul și sunt gata să citesc. Întreaga zi am grijă să-mi pregătesc, prin tot ceea ce fac, timpul dedicat lecturii. Dă-mi un roman bun sau o carte de memorii, niște ceai și un loc confortabil să mă ghemuiesc și sunt în Paradis. Îmi place să trăiesc în gândurile altei persoane; mă minunez de legătura pe care o simt cu oamenii care prind viață în pagină, indiferent de cât de diferite sunt condițiile lor față de ale mele. Nu doar simt că-i cunosc pe acești oameni, ci mă înțeleg mult mai bine pe mine însămi. Cunoștințe, informații, învățături, inspirație, putere, toate acestea și multe altele sunt oferite de o carte bună. Nu-mi pot imagina unde aș fi sau cine aș fi fără lectură. Cu siguranță n-aș mai fi obținut prima slujbă la radio la vârsta de 16 ani. Făceam turul postului de radio WVOL din Nashille când DJ-ul m-a întrebat: „Vrei să auzi cum îți sună vocea pe bandă?“ Și mi-a înmânat o foaie cu știri și un microfon. „Trebuie s-o asculți pe fata asta!“, i-a spus cu entuziasm șefului său. Acolo a început cariera mea în radiodifuziune — la scurt timp după aceea, postul de radio m-a angajat să citesc știrile pe post. După ani în care am recitat poezii oricui era dornic să mă asculte și am citit tot ce-mi pica în mână, cineva mă plătea să fac exact ceea ce-mi plăcea, să citesc cu voce tare. Cărțile erau pentru mine o modalitate de evadare. Astăzi, consider că a citi o carte bună e un privilegiu sacru, o posibilitate de a fi oriunde îmi doresc. Este modul preferat de a-mi petrece timpul. Știu cu adevărat că cititul lărgește orizontul. Îți dezvăluie și îți oferă acces la orice poate pricepe mintea ta. Cel mai mult îmi place faptul că lectura oferă posibilitatea de a avea aspirații mari. Și de a continua să progresezi.

Principalul meu scop în viață este să rămân conectată la lumea spirituală. Toate celelalte se vor rezolva de la sine, asta o știu cu siguranță. La fel, și practica mea spirituală de bază este să încerc să trăiesc în prezent… să nu planific viitorul sau să mă plâng de greșelile trecutului… să simt adevărata putere a momentului actual. Acesta, prieteni, este secretul unei vieți fericite.

Dacă toată lumea și-ar aminti să trăiască astfel (precum copiii la naștere, ceea ce noi, sufletele încercate, numim inocență), am transforma lumea. Jucați-vă, râdeți, bucurați-vă. Versetul meu preferat din Biblie, care mi-a plăcut de când aveam opt ani, este din Psalmi 37:4. „Domnul să-ți fie desfătarea, și El îți va da tot ce-ți dorește inima.“ Aceasta a fost mantra mea de-a lungul tuturor experiențelor vieții. Domnul să fie desfătarea — în bunătate, amabilitate, compasiune, dragoste — și vezi ce se întâmplă. Te provoc.

Reziliență

Mi-a ars hambarul din temelii/Acum pot să văd luna.

Mizuta Masahide (poet japonez din secolul al XVII-lea)

Indiferent cine suntem sau de unde venim, avem toți propriile noastre călătorii. A mea a început într-o după-amiază de aprilie a anului 1953, în zona rurală a statului Mississippi. Am fost concepută în afara căsătoriei de Vernon Winfrey și Vernita Lee. Aventura lor din acea zi, nicidecum o poveste de dragoste, a avut drept consecință o sarcină nedorită, iar mama și-a ascuns starea până în ziua când m-a născut, așa că nimeni n-a fost pregătit pentru sosirea mea. N-a existat nicio petrecere de bun venit și nici așteptarea sau bucuria de pe chipurile prietenelor mele care se pregătesc să devină mame, care-și mângâie burta umflată cu încântare. Nașterea mea a fost marcată de regret, ascundere și rușine.

Apariția în cadrul emisiunii The Oprah Winfrey Show, în anul 1991, a scriitorului și consilierului John Bradshaw, care a introdus conceptul de copil interior, a fost o experiență profundă atât pentru mine, cât și pentru public. Ne-a cerut să închidem ochii și să ne întoarcem în căminul unde am crescut, să vizualizăm casa în sine. „Apropiați-vă“, a spus el. „Uitați-vă pe fereastră și imaginați-vă că sunteți înăuntru. Ce vedeți? Și, mai important, ce simțiți?“ Pentru mine, a fost o experiență tristă și copleșitoare, dar puternică. Am avut un sentiment de singurătate în fiecare etapă a dezvoltării mele. Nu mă simțeam de una singură — deoarece eram mereu înconjurată de oameni, dar știam că propria-mi supraviețuire depindea de mine. Am simțit că trebuia să mă descurc singură. În copilărie, îmi plăceau vizitele pe care le primea bunica după slujba de duminică. După ce oaspeții plecau, îmi era groază să rămân singură cu bunicul, care era senil, și cu bunica, adesea obosită și nervoasă. Eram unicul copil pe o distanță de câțiva kilometri, așa că am fost obligată să învăț să fiu doar cu mine însămi. Am inventat noi modalități de a mă descurca singură. Aveam cărți și păpuși confecționate manual, multe treburi de făcut în jurul casei și animale, cărora adesea le dădeam nume și vorbeam cu ele. Sunt convinsă că tot acel timp petrecut în izolare a fost crucial în definirea adultului care am devenit. Aruncând o privire înapoi, prin fereastra lui John Bradshaw, asupra vieții mele, m-a întristat că oamenii apropiați nu-și dădeau seama ce fetiță drăguță și prietenoasă eram. Dar, în același timp, m-am simțit puternică văzând toate acestea cu ochii mei.

La fel ca mine, poate ai trecut și tu prin situații care te-au făcut să te consideri nedemn. Știu cu siguranță că vindecarea rănilor trecutului este una dintre cele mai mari și mai valoroase încercări ale vieții. Este important să știi când și cum ai fost programat, ca să poți schimba programul. Și acest lucru este responsabilitatea ta, nu a altcuiva. Există o lege de necontestat a universului: fiecare este responsabil de propria-i viață. Dacă faci pe altcineva responsabil de fericirea ta, pierzi timpul. Trebuie să fii suficient de curajoasă încât să-ți acorzi dragostea pe care n-ai primit-o. Începe prin a observa cum fiecare zi aduce o oportunitate nouă pentru dezvoltarea ta. Observă că neînțelegerile nerezolvate pe care le-ai avut cu mama apar în disputele cu soțul. Că sentimentele inconștiente de nevrednicie se ivesc în tot ceea ce faci (și nu faci). Toate aceste experiențe reprezintă modalitatea vieții de a te îndemna să lași trecutul în urmă și să te împlinești. Atenție! Fiecare alegere îți oferă posibilitatea de a-ți realiza propriul drum. Nu te opri. Cu toată viteza înainte!

Fiecare provocare pe care o acceptăm are puterea să ne doboare. Dar mai tulburător decât lovitura în sine este frica noastră că nu vom rezista. Când simțim că pământul de sub noi se mișcă, ne panicăm. Uităm tot ce știm și îi permitem fricii să ne înghețe. Doar gândul la ce s-ar putea întâmpla este suficient să ne dezechilibreze.

Știu cu adevărat că singura modalitate de a face față cutremurului este de a ne ajusta atitudinea. Nu poți evita emoțiile zilnice. Ele sunt date de faptul că ești un om viu. Cred că aceste experiențe sunt daruri care ne forțează să o luăm la stânga sau la dreapta, în căutarea unui nou centru de greutate. Nu le opune rezistență. Lasă-le să te ajute. Starea de echilibru este specifică momentului prezent. Atunci când simți că pământul se mișcă, trebuie să te concentrezi pe clipa actuală. Astfel, vei reuși să faci față oricărei greutăți viitoare. În acest moment, respiri. În acest moment, supraviețuiești. În acest moment, găsești o modalitate de a păși mai departe.

Ani de zile, am avut un secret pe care aproape nimeni nu l-a știut. Chiar și Gayle, care cunoaște totul despre mine, nu l-a aflat decât după câțiva ani de prietenie. Este valabil și pentru Stedman. L-am ascuns până când m-am simțit suficient de sigură să-l împărtășesc: perioada în care am fost abuzată sexual, de la vârsta de 10 până la 14 ani, când am rămas însărcinată. Am fost extrem de rușinată, am ascuns sarcina până când doctorul mi-a observat gleznele umflate și burta. Am născut în 1968, iar bebelușul a murit în spital câteva săptămâni mai târziu.

M-am reîntors la școală și nu am spus nimănui. Îmi făceam griji că, dacă s-ar fi descoperit acest lucru, aș fi fost exmatriculată. Așa că am luat cu mine secretul în viitor, temându-mă în permanență să nu fiu respinsă de persoana care afla ce mi se întâmplase. Chiar și atunci când am găsit curajul de a face public abuzul, tot mă simțeam rușinată, așa că am ținut secretă sarcina. În momentul când un membru al familiei, care a murit între timp, a dezvăluit acest detaliu revistelor de scandal, totul s-a schimbat. M-am simțit distrusă. Rănită. Trădată. Cum a putut acea persoană să-mi facă una ca asta? Am plâns întruna. Îmi aduc aminte că Stedman a intrat în dormitorul întunecat în acea duminică după-amiază. Stătea în fața mea și părea că și el plânsese, apoi mi-a spus: „Îmi pare atât de rău. Nu meriți una ca asta“. Când m-am dat jos din pat pentru a mă duce la serviciu în acea luni-dimineață, după ce s-a aflat vestea, m-am simțit înfrântă și speriată. Îmi imaginam că fiecare persoană de pe stradă mă va arăta cu degetul și va striga: „Însărcinată la 14 ani, fetiță rea… ești exmatriculată!“ Nimeni n-a spus vreun cuvânt — nici străinii, nici apropiații mei. Am fost șocată. Nimeni nu m-a tratat diferit. Timp de mulți ani, așteptasem o reacție care nu a mai venit niciodată. De atunci, am mai fost trădată, dar, deși este un adevărat șoc, nu mai plâng și nu mă refugiez în pat. Încerc să nu uit niciodată cuvintele din Isaia 54:17: „Orice armă făurită împotriva ta nu va izbuti“. Fiecare moment dificil are și partea sa bună, și foarte repede mi-am dat seama cât de eliberată m-am simțit că secretul se aflase. Doar atunci am putut să încep să repar răul făcut sufletului meu pe când eram mică. Mi-am dat seama că în toți acei ani mă învinovățisem de fapt pe

mine. Am descoperit că ascunderea rușinii a fost cea mai mare povară dintre toate. Atunci când nu ai de ce să-ți fie rușine, când știi cine ești cu adevărat și ce însemni, dai dovadă de înțelepciune.

De fiecare dată când mă confrunt cu o decizie dificilă, mă întreb: ce-aș face dacă nu m-aș teme de greșeală, de respingere, de nesăbuință sau de singurătate? Știu cu siguranță că, atunci când elimini frica, răspunsul pe care-l cauți devine clar. Și atunci când îți înfrunți frica, trebuie să știi în mod cert că eforturile cele mai intense îți pot oferi, dacă ești dornic și deschis, puterea cea mai mare.

Ai dat vreodată peste o poză veche care te-a transportat instantaneu înapoi în timp până în punctul în care poți simți hainele pe care le purtai?

Eu am o fotografie făcută la vârsta de 21 de ani care îmi dă exact această senzație. Fusta pe care o purtam costa 40 de dolari — mai mult decât cheltuisem vreodată pe un obiect vestimentar, însă eram dornică să dau atât de mulți bani deoarece era primul meu interviu important cu o celebritate: Jesse Jackson. Acesta ținea un discurs la un liceu local, în care îi îndemna pe elevi: „Jos cu drogurile, sus cu speranța!“, iar eu aveam sarcina de a face un reportaj. Directorul meu de știri nu credea că evenimentul merita atenția noastră, dar am insistat (ei bine, am stăruit), asigurându-l că mă voi întoarce cu un reportaj excelent pentru a fi difuzat la știrile de la ora șase. Și chiar asta am făcut. Dintotdeauna am avut o înclinație spre a spune poveștile altor persoane, de a extrage adevărul din experiența lor și de a-l preface în înțelepciune care să informeze, să stimuleze sau să ajute pe altcineva. Totuși, nu prea știam cum să-l abordez pe Jackson. Dacă aș fi știut atunci ce știu acum, n-aș fi irosit nici măcar un minut să-mi pun la îndoială drumul. Atunci când vine vorba despre problemele sufletului, emoții, relații, sau despre a ține discursuri în fața unei audiențe mari, prind puteri. Ceva se întâmplă între mine și partenerii de discuție: îi pot simți și îmi pot da seama dacă și ei se află pe acceași lungime de undă cu mine. Și asta deoarece știu sigur că și ei au trecut prin tot ce am trecut eu sau au suferit la fel ca mine, poate chiar mai mult. Legătura puternică pe care o simt cu fiecare interlocutor izvorăște din faptul de a fi conștientă că ne aflăm cu toții pe același drum, dorindu-ne aceleași lucruri: dragoste, bucurie și recunoaștere. Indiferent de provocările cu care te confrunți, trebuie să ții minte că, deși tabloul vieții tale este pictat cu experiențe, comportamente, reacții și emoții zilnice, tu ești pesoana care controlează pensula. Dacă aș fi știut acest lucru la 21 de ani, maș fi scutit de multe bătai de cap și îndoieli. Ar fi fost o revelație să înțeleg că suntem artiștii propriilor noastre vieți și că putem folosi cât de multe culori și linii dorim.

Întotdeauna m-am lăudat cu independența mea, cu integritatea mea și cu sprijinul pe care l-am acordat celorlalți. Dar este o linie subțire între mândrie și trufie. Și am învățat că trebuie să ieși uneori din zona ta de confort pentru a recunoaște adevărul. Așa că, atunci când viața devine dificilă, am descoperit că lucrul cel mai eficient era să-mi pun o întrebare simplă: Ce poate să mă învețe această situație?

Îmi aduc aminte că în 1988, atunci când am obținut drepturile pentru emisiunea Oprah, a fost necesar să cumpăr un studio și să angajez toți producătorii. Nu cunoșteam o mulțime de lucruri. Am făcut multe greșeli în acei ani de început (inclusiv una atât de mare, încât a trebuit să chemăm un preot pentru a purifica studioul după aceea). Din fericire pentru mine, nu eram chiar atât de cunoscută în acea vreme. Puteam să învăț o lecție și să trag foloase de pe urma ei în particular. Astăzi, ca parte din prețul succesului este și faptul că lecțiile țin de domeniul public. Dacă mă împiedic, oamenii află și câteva zile presiunea acestei realități mă apasă. Dar un lucru știu cu siguranță: nu sunt o persoană care se manifestă zgomotos. Pot număra pe degetele de la o mână de câte ori — de patru — am ridicat vocea la cineva în viața mea. Așadar, de fiecare dacă când mă simt copleșită, mă duc de obicei într-un loc liniștit. O cabină de toaletă face minuni. Închid ochii, mă concentrez pe propria persoană și respir până pot simți liniștea, spațiul mic din interiorul meu care se află și în tine, în copaci și în toate lucrurile. Respir până simt că acel spațiu se mărește și mă cuprinde în întregime. Și întotdeauna sfârșesc prin a face exact opusul țipatului: zâmbesc la miracolul ce mă înconjoară. Vreau să spun că mă minunez cât de departe am ajuns astăzi — eu, o femeie născută și crescută în Mississippi pe vremea când era un stat rasist, care în copilărie trebuia să meargă în oraș chiar și pentru a se uita la televizor, deoarece nici măcar nu aveam unul acasă! Oriunde te-ai afla în drumul tău, sper ca și tu să întâmpini provocări. Este o binecuvântare să le poți face față, să fii în stare să-ți continui călătoria — să urci muntele vieții, știind că vârful se află încă înainte. Și fiecare experiență este un

profesor valoros.

Cu toții avem momente de cădere care ne impun să ne ridicăm și să știm cine suntem cu adevărat. Atunci când ți se destramă căsnicia, când îți pierzi serviciul, când oamenii pe care ai contat îți întorc spatele, soluția ca să mergi mai departe este schimbarea modului în care vezi situația. Știu precis că toate greutățile noastre au o semnificație. Așa că învață din aceste provocări, deoarece a fi deschis face diferența dintre a reuși și a rămâne blocat.

Pe măsură ce înaintez în vârstă, simt că trupul mi se schimbă. Indiferent cât de mult încerc, nu mai pot alerga la fel de repede ca înainte, dar, ca să fiu sinceră, nici nu-mi mai doresc acest lucru. Totul se schimbă: sânii, genunchii, atitudinea. Mă minunez cât de calmă sunt acum. Evenimentele care îmi produceau un dezechilibru, făcându-mă să-mi vărs furia pe o pungă de chipsuri, nici măcar nu mă mai deranjează. Chiar mai bine, am descoperit lucruri despre mine însămi pe care doar o viață plină de învățături le poate revela.

Am știut dintotdeauna că mă aflam exact acolo unde trebuia să fiu atunci când eram pe scenă și vorbeam cu telespectatorii din întreaga lume. Acesta era întradevăr punctul meu forte. Dar universul este plin de surprize, deoarece descopăr că nu suntem limitați doar la un singur punct forte. În diferite etape ale călătoriei noastre, dacă suntem atenți, ajungem să jucăm perfect rolul care ne-a fost atribuit în scenariul vieții. Tot ce am făcut și tot ce trebuie să facem se armonizează cu ceea ce suntem. Când acest lucru se întâmplă, simțim cea mai adevărată expresie a noastră. Chiar într-acolo mă îndrept în acest moment, iar aceasta este și dorința mea pentru tine. Una dintre lecțiile cele mai importante a fost să înțeleg pe deplin că o zonă întunecată apărută în căutarea succesului nu este altceva decât universul care îți indică o nouă direcție. Orice poate fi un miracol, o binecuvântare, o ocazie, dacă decizi să vezi lucrurile astfel. Dacă nu mi s-ar fi luat postul de prezentatoare a știrilor de la ora cinci, în Baltimore, în 1977, emisiunea mea nu ar fi apărut niciodată. Atunci când îți dai seama ce reprezintă cu adevărat obstacolele, nu-ți pierzi încrederea în drumul care te duce acolo unde îți dorești să mergi. Deoarece știu asta cu siguranță: ce trebuie să devii evoluează din locul în care te afli în prezent. Așa că învață să-ți apreciezi lecțiile, greșelile și eșecurile ca fiind temelia viitorului, iar acest lucru este un semn categoric că te îndrepți în direcția bună.

În perioadele dificile, ascult mereu un cântec intitulat „Stand“. Versurile compuse de Donnie McClurkin sunt următoarele: „Ce faci atunci când ai făcut tot ce se poate și tot pare că nu este suficient? Ce mai poți oferi când ai oferit totul și când ți se pare că n-o să izbândești?“ Răspunsul se află în refren: „Pur și simplu te menții pe poziție“.

De aici vine puterea de a continua, din capacitatea noastră de a înfrunta obstacolele și de a le depăși. Oamenii care perseverează au și ei îndoieli, temeri și istoviri. Dar, în momentele cele mai dificile, trebuie să avem credința că, dacă înaintăm doar cu un singur pas, dacă ne bazăm pe incredibila tărie de caracter pe care cu toții o avem, vom învăța unele dintre cele mai profunde lecții pe care ni le poate oferi viața. Știu cu adevărat că nu există putere fără provocări, greutăți, obstacole și adesea durere. Problemele care te fac să-ți ridici mâinile și să strigi „îndurare!“ îți vor întări perseverența, curajul, disciplina și hotărârea. Am învățat să mă bazez pe puterea moștenită de la toți strămoșii mei — bunicile, surorile, mătușile și frații — care au fost supuși la greutăți inimaginabile și totuși au supraviețuit. „Merg înainte singură și fac cât zece mii“, așa afirma Maya Angelou în poezia ei „Our Grandmothers“. Când călătoresc prin lume, iau cu mine tot trecutul meu — toți oamenii care mi-au netezit calea fac parte din ceea ce sunt. Gândește-te puțin la propria ta istorie — nu doar la locul unde te-ai născut sau unde ai crescut, ci la circumstanțele care te-au adus până aici. Care au fost de-a lungul drumului momentele ce te-au rănit sau te-au speriat? S-ar putea să fi avut câteva. Dar iată ce este remarcabil: încă te afli aici, rezistând.

Relații

Dragostea este faptul existențial cel mai important. Este suprema noastră realitate și scopul nostru pe acest pământ.

Marianne Williamson

Faptul de a vorbi cu mii de persoane de-a lungul timpului mi-a arătat că avem o dorință comună: vrem să fim apreciate. Indiferent dacă e vorba de o mamă din Topeka sau o femeie de afaceri din Philadelphia, fiecare, în adâncul ei, simte nevoia de a fi iubită, dorită, înțeleasă, susținută — să aibă relații intime care s-o facă să se simtă mai vie și mai umană.

Am filmat odată o emisiune în care am intervievat șapte bărbați de vârste diferite, care proveneau din diverse medii, toți având un singur lucru în comun: își înșelaseră soțiile. A fost una dintre cele mai interesante și sincere conversații pe care le-am avut vreodată și un adevărat moment revelator pentru mine. Mi-am dat seama că nevoia de a fi auziți, doriți și importanți este atât de puternică în noi toți, încât ajungem să căutăm această recunoaștere în orice formă putem. Pentru mulți oameni — bărbați și femei — a avea o aventură este o dovadă că sunt în regulă. Unul dintre bărbații cărora le-am luat interviu, care era căsătorit de 18 ani și credea că avea o conduită morală care ar fi rezistat tentațiilor amoroase, mi-a spus despre amanta lui: „Nu era deloc specială. Dar mă asculta, era interesată și mă făcea să mă simt deosebit“. Asta este cheia, m-am gândit, cu toții dorim să ne simțim importanți pentru cineva. Am crescut târâtă între Mississippi, Nashville și Milwakee, așa că nu m-am simțit deloc iubită. Am crezut că puteam face oamenii să mă accepte dacă reușeam în viață. Apoi, la vârsta de douăzeci de ani, am crezut că valoarea mea consta în cât de mult mă putea iubi un bărbat. Mi-aduc aminte că odată chiar am aruncat cheile prietenului meu în toaletă, pentru a-l împiedica să mă părăsească! Nu mă deosebeam prea mult de o femeie abuzată fizic. Nu eram plesnită în fiecare noapte, dar pentru că aveam aripile prinse, nu puteam zbura. Realizam atât de multe lucruri, dar credeam că nu însemnam nimic fără un bărbat lângă mine. Doar peste câțiva ani am înțeles că dragostea și aprecierea după care tânjeam nu le puteam găsi în exterior. Știu cu certitudine că lipsa intimității nu înseamnă o distanțare față de cineva; înseamnă a te desconsidera pe tine. Este adevărat că avem nevoie cu toții de acele relații care ne îmbogățesc și ne ajută. Dar este la fel de adevărat că, dacă tu cauți pe cineva care să te vindece și să te completeze — care să liniștească acea voce din interiorul tău ce șoptește mereu nu valorezi nimic —, îți pierzi timpul.

De ce? Dacă nu știi deja că ești o persoană valoroasă, nimic din ce pot să spună prietenii, familia sau partenerul tău nu te va convinge pe deplin de acest lucru. Creatorul ți-a dat responsabilitate deplină pentru viața ta, și, odată cu această responsabilitate, vine un privilegiu uimitor, puterea de a-ți oferi ție însăți dragostea, afecțiunea și intimitatea pe care nu le-ai primit în copilărie. Tu ești cea mai bună mamă sau soră, cel mai bun tată sau frate, cel mai bun prieten, văr sau iubit pe care îi poți avea. Chiar în acest moment te afli la doar o alegere distanță de a vedea că viața ta are o semnificație intrinsecă, așa că hotărăște să vezi lucrurile în acest mod. Nu trebuie să mai petreci nicio secundă concentrându-te pe un trecut lipsit de aprecierea pe care ar fi trebuit s-o primești de la părinții tăi. Da, chiar meritai acea dragoste, dar acum depinde de tine să ți-o acorzi și să mergi mai departe. Nu mai aștepta ca soțul să-ți zică „te apreciez“, copiii să-ți spună ce mamă grozavă ești, un bărbat să te ceară în căsătorie pe neașteptate sau ca prietena ta cea mai bună să te asigure că valorezi cât de cât ceva. Privește înăuntrul tău, iubirea începe cu tine.

Cheia oricărei relații este comunicarea. Și dintotdeauna am fost de părere că aceasta este asemenea unui dans. O persoană face un pas înainte, iar cealaltă unul înapoi. Chiar și un singur pas greșit poate face ambele persoane să cadă într-un amestec de confuzie. Și când te găsești în acea poziție — cu soțul, colegul, prietena sau copilul —, am descoperit că opțiunea cea mai bună este să întrebi de fiecare dată cealaltă persoană: „Ce vrei cu adevărat?“. La început, s-ar putea să observi o ușoară jenă, ezitări, poate chiar tăcere. Dar dacă aștepți suficient pentru a afla răspunsul adevărat, îți garantez că va fi o variantă a ceea ce urmează: „Vreau să știu sigur că mă apreciezi“. Oferă-i afecțiune și înțelegere, precum și două dintre cele mai importante cuvinte pe care le putem primi: „Te ascult“. Știu cu siguranță că relația se va îmbunătăți astfel.

Nu am fost niciodată o persoană căreia să-i placă relațiile sociale. Știu că acest lucru îi surprinde pe mulți oameni, dar întreabă pe oricine mă cunoaște bine și o să-ți confirme că e adevărat. Întotdeauna mi-am păstrat timpul liber pentru mine și pentru un cerc restrâns de prieteni, pe care-i consider familia mea extinsă. Locuiam în Chicago de mulți ani și mi-am dat seama dintr-odată că puteam număra pe degetele de la o mână — și chiar să-mi mai rămână degete libere — de câte ori îmi vizitasem prietenii sau mă întâlnisem cu cineva la cină, sau, pur și simplu, mă distrasem.

De când am părăsit casa tatălui meu, am locuit numai în apartamente, iar adesea nu m-am preocupat nici măcar să cunosc persoana care stătea vizavi de mine, ca să nu mai vorbim despre cei de pe același palier. Îmi spuneam că aveam cu toții foarte multă treabă. Dar în 2004, la scurt timp după acea constatare, m-am mutat într-o casă — nu un apartament, ci o casă pe pământ — în California și în fața mea s-a deschis o nouă lume. După ani de zile petrecuți în atenția publicului, discutând cu unele dintre cele mai interesante persoane din lume, am devenit în sfârșit sociabilă. Pentru prima dată în viața mea de adult, am simțit că făceam parte dintr-o comunitate. Imediat după ce am sosit, pe când împingeam coșul de cumpărături pe lângă rafturile cu cereale la Von’s, o femeie pe care nu o cunoșteam m-a oprit și mi-a zis: „Bine ai venit în cartier. Tuturor ne place să locuim aici și sper că-ți va plăcea și ție“. Mi-a spus-o cu atâta sinceritate, încât mi-a venit să plâng. În acel moment, am luat decizia clară de a nu-mi închide porțile vieții așa cum făcusem în atâția ani cât locuisem în oraș, izolându-mă chiar și de posibilitatea unui nou cerc de prieteni. Acum locuiesc într-un cartier unde toți mă cunosc și eu îi cunosc pe toți. Mai întâi, Joe și Judy m-au invitat pe la ei să gust pizza făcută de Joe, vizită care nu dura mai mult de o oră. Am ezitat doar o clipă. Mi-am pus șlapii și am plecat îmbrăcată în pantaloni de trening și nemachiată, dar am sfârșit prin a-mi petrece toată după-amiaza acolo. Pentru mine era un lucru absolut nou — chiar aventuros — să port o conversație în casa unor necunoscuți și să aflu că aveam interese comune.

De atunci, am mai luat ceaiul cu familia Abercrombie, care locuiește trei case mai jos. Am fost la un grătar la Bob și Marlene… la o petrecere la piscină la Barry și Jelinda… am băut martini cu pepene roșu acasă la Julie… am participat la o petrecere în aer liber la Sally. Am fost la o întâlnire formală la Annette și Harold, care a avut mai multă argintărie decât aș putea eu să folosesc și la un concurs de prăjit coaste (pe care ar fi trebuit să-l câștig, dar n-am făcut-o) la Margo. Am privit apusul și am mâncat fasole ochi-negri la familia Nicholson și am participat la o petrecere în aer liber cu alți 50 de vecini la familia Reitman, unde-i cunoșteam aproape pe toți pe nume. Așa că, da, am devenit extrem de sociabilă. Și datorită acestui lucru, viața mea a căpătat o nouă și neașteptată profunzime. Am crezut că o terminasem cu prieteniile. Dar, spre surprinderea mea, m-am trezit așteptând cu nerăbdare să ies în oraș, să mă distrez, să socializez și să-i consider pe ceilalți ca făcând parte din cercul meu. Acest lucru a adus un nou scop în viața mea, un sentiment de apartenență despre care nici nu știam că-mi lipsea. Știu precis că totul se întâmplă dintr-un anumit motiv, iar străina care m-a abordat la supermarket cu atâta afecțiune a declanșat ceva: posibilitatea de a putea face din acest nou cartier un adevărat cămin, nu doar un loc unde să trăiesc. Am știut dintotdeauna că viața este mai bună atunci când o împarți cu cineva. Dar acum îmi dau seama că devine chiar mai plăcută atunci când extinzi cercul.

Trebuie să recunoaștem: dragostea este un subiect despre care s-a tot vorbit, banalizat și exagerat până la a amăgi oamenii în legătură cu ce este și ce nu este. Cei mai mulți dintre noi nu pot vedea acest lucru deoarece au propriile idei preconcepute despre ce este (ar trebui să te facă să-ți pierzi mințile și să leșini) și sub ce formă ar trebui să apară (într-un ambalaj înalt, bine făcut, spiritual și fermecător). Deci, dacă dragostea nu apare în ambalajul în care ne-am imaginat, nu suntem în stare s-o recunoaștem.

Dar știu cu adevărat că dragostea este pretutindeni în jurul nostru. Este posibil să iubești și să fii iubit indiferent unde te afli. Câteodată mă plimb prin grădina din fața casei și pot să simt cum toți copacii vibrează de dragoste. Iubirea este mereu la dispoziția celui care o caută. Am văzut atât de multe femei (inclusiv eu însămi) uluite de ideea de iubire, care cred că nu sunt complete dacă nu găsesc pe cineva care să le desăvârșească viața. Dacă stai să te gândești, nu este oare aceasta o idee nebunească? Tu singur ești o persoană completă. Și dacă te simți incomplet, trebuie să umpli toate spațiile goale și pustiite cu iubire. După cum spunea Ralph Waldo Emerson: „Doar tu îți poți aduce pacea“. N-am să uit niciodată momentul când făceam curat într-un sertar și am dat peste 12 pagini care m-au oprit din treabă. Era o scrisoare de dragoste pe care i-o scrisesem unui tip cu care mă întâlneam, dar pe care nu i-o trimisesem niciodată (slavă Domnului!). Aveam 29 de ani la vremea aceea, eram disperată și obsedată de acel bărbat. Erau 12 pagini în care mă văitam și mă prăpădeam într-un mod atât de jalnic, încât nu m-am recunoscut. Deși îmi păstrasem jurnalele de la vârsta de 15 ani, am procedat la o ceremonie de ardere a acestui testament pentru ceea ce credeam că este dragostea. Nu am vrut să existe nicio evidență scrisă a faptului că fusesem vreodată așa de vrednică de milă și deconectată de propriul eu. Am văzut atâtea femei care s-au delăsat pentru bărbați care nu dădeau doi bani pe ele. Am văzut atât de multe femei care s-au mulțumit cu puțin. Dar acum știu că o relație construită pe iubire adevărată îți dă un sentiment de bine. Ar trebui să-ți aducă bucurie — nu doar o parte a timpului, ci mai tot timpul. Nu ar trebui

să presupună că-ți pierzi dreptul de a spune ceva, respectul de sine sau demnitatea. Și indiferent dacă ai 25 sau 65 de ani, ar trebui să oferi totul — și să primești chiar mai mult.

Dragostea romantică nu este singura care merită căutată. Am întâlnit atât de mulți oameni care își doresc să fie îndrăgostiți de cineva, să fie salvați din cotidianul vieții lor și să fie atrași într-o fericire romantică, și în jurul nostru există copii, vecini, prieteni și necunoscuți care tânjesc și ei după cineva cu care să aibă relații. Privește în jur și observă — posibilitatea este pretutindeni.

Pe de altă parte, dacă ți se pare un efort prea mare să-ți deschizi inima dintrodată în fața dragostei, pornește încet: arată compasiune și cât de curând vei simți că te îndrepți spre ceva mai profund. Imediat, le vei putea oferi altora binecuvântările înțelegerii, empatiei și atenției și — asta știu cu siguranță — ale iubirii.

În perioadele de criză, m-am minunat mereu de modul în care oamenii te sprijină cu vorbe de încurajare. Am trecut prin momente cu adevărat devastatoare în viața mea — cu toții le-am avut —, dar am fost sprijinită de bunăvoința și dragostea prietenilor care mă întrebau: „Ce pot face pentru tine?“ Nu știau că mă ajutaseră deja prin această simplă întrebare. Persoanele pe care le cunoșteam, dar și acelea pe care nu le întâlnisem înainte mi-au construit, în momentele dificile, o punte de sprijin.

N-o să uit niciodată când, după o lovitură extrem de dureroasă, în urmă cu câțiva ani, prietenul meu BeBe Winans mi-a făcut o vizită neașteptată. „Am venit să-ți spun ceva“, mi-a zis el și a început să interpreteze cântecul religios despre care știa că era preferatul meu: „Mă plec. Mă plec de tot. În fața Lui, a Salvatorului meu binecuvântat, mă plec“. Pur și simplu am ascultat în liniște, am închis ochii și m-am deschis spre acest cadou de dragoste și cântec. Atunci când a terminat, am simțit că toată presiunea se risipise. Eram mulțumită că pur și simplu existam. Și, pentru prima dată după multe săptămâni, am simțit pace adevărată. Când am deschis ochii și mi-am șters lacrimile, BeBe radia de fericire. A început să râdă în stilul său caracteristic și m-a îmbrățișat strâns. „Fată — mi-a spus el — am venit doar să-ți reamintesc că nu trebuie să porți această greutate de una singură.“ Dragostea este atunci când știi că oamenilor le pasă de ce faci în momentele când lucrurile nu merg atât de bine. Mă simt binecuvântată să știu asta cu adevărat.

Am crezut că știam multe despre prietenie până când am petrecut 11 zile călătorind prin țară într-un automobil Chevy Impala cu Gayle King. Am fost apropiate încă de când aveam douăzeci de ani. Ne-am ajutat reciproc în perioadele dificile, am mers în concedii împreună, am lucrat la revista mea împreună. Și totuși rămăseseră atâtea de învățat.

De Ziua Eroilor, în 2006, am pornit la drum „să vedem Statele Unite ale Americii dintr-un Chevrolet“. Vă amintiți acea reclamă³ din urmă cu mulți ani? Ei bine, am crezut mereu că a fost o idee nemaipomenită. Când am pornit la drum de pe strada mea din California, cântam melodia din reclamă cu voce tare, pe diferite tonalități, distrându-ne de minune. După trei zile, aproape de Holbrook, Arizona, mai fredonam puțin melodia. Iar când am ajuns în Lamar, Colorado, după cinci zile, ne-am oprit de tot din cântat. Călătoria a fost extenuantă. În fiecare zi, șase, apoi opt, apoi zece ore în care nu vedeam altceva decât cum se întindea drumul înaintea noastră. În timp ce conducea, Gayle insista să asculte muzică încontinuu; eu, în schimb, doream liniște. „Să fiu singură cu gândurile mele“ devenise o glumă la ordinea zilei. În timp ce ea repeta zgomotos melodia, mi-am dat seama că nu exista un cântec pe care să nu-l cunoască. (Aproape fiecare era favoritul ei.) Acest lucru a fost la fel de enervant pentru mine cât era tăcerea pentru ea atunci când conduceam eu. Am învățat ce înseamnă să fiu răbdătoare. Și când răbdarea începea să mă părăsească, am cumpărat dopuri de urechi. În fiecare noapte stăteam la un alt hotel, eram istovite, dar încă mai găseam puterea să râdem de noi înșine. Râdeam de anxietatea mea care tot creștea, anxietate cauzată de trecerea într-un alt stat sau de depășirea altei mașini. Ah, da și anxietatea dată de trecerea unui pod. Bineînțeles, Gayle vă va spune că nu sunt o șoferiță grozavă. Ea se pricepe foarte bine, luând curbele de la Pennsylvania Turnpike cu ușurință și conducând atent spre New York. Am avut doar o neplăcere: până când am ajuns în Pennsylvania, purtase lentilele de contact prea mult, iar ochii îi obosiseră. Ne apropiam de podul George Washington, ușurate să terminăm lunga călătorie, în timpul căreia mâncasem doar snackuri Cheetos și șorici de proc, pe care le cumpăraserăm de la benzinării. Începea să se însereze și în scurtă vreme se întuneca de-a binelea.

Gayle mi-a zis: ― Nu-mi place să-ți spun asta, dar nu mai văd. ― Ce vrei să spui? Cum nu mai vezi? am întrebat-o, încercând să-mi păstrez calmul. ― Toate farurile au cerculețe. Vezi și tu așa ceva? ― Ba nu, nu au. Poți vedea liniile de pe drum? Deja țipam, imaginându-mi titlurile ziarelor: PRIETENE SFÂRȘESC CĂLĂTORIA ÎNTR-UN ACCIDENT PE PODUL GEORGE WASHINGTON. Nu aveam unde să oprim pe margine, iar mașinile ne depășeau în viteză. ― Cunosc acest pod foarte bine, mi-a spus ea. Asta ne salvează. Și am un plan. Când ajungem la barieră, o să opresc, o să-mi scot lentilele de contact și o să-mi pun ochelarii. Bariera se afla încă departe înaintea noastră. ― Ce pot face? am întrebat-o aproape panicată. Vrei să țin eu volanul? ― Nu, voi urma liniile albe. Poți să-mi dai jos lentilele de contact și să-mi pui ochelarii? a glumit ea sau cel puțin am crezut că glumea. ― Asta ar fi periculos și imposibil, i-am spus. ― Atunci pornește aerul condiționat. Transpir, mi-a răspuns. Pe amândouă ne-au trecut transpirațiile până să ajungem la barieră și să intrăm în siguranță în New York. Echipa care ne urma avea tricouri inscripționate cu AM SUPRAVIEȚUIT CĂLĂTORIEI. Știu sigur că, dacă supraviețuiești timp de 11 zile în spații strâmte cu o prietenă și încheiați drumul râzând, prietenia voastră este adevărată.

³ Aluzie la „See the USA in your Chevrolet“ („Vezi SUA din Chevroletul tău“),

cântec folosit în reclama pentru mașinile Chevrolet în anii 1950. (N.t.)

Povestea despre cum a apărut în viața mea iubita cățelușă Sadie este una memorabilă: la un adăpost din Chicago, mi-a îmbrățișat umărul, mi-a lins urechea și mi-a șoptit: „Te rog, ia-mă cu tine“. Puteam simți cum încerca să aibă o viață nouă alături de mine.

Am simțit imediat o legătură cu ea. Dar ca să fie sigură că nu mă lăsam copleșită pe moment de dragostea pentru cățelușă, Gayle mi-a spus: „De ce nu aștepți până mâine să vezi ce vei simți și atunci?“. Așa că am decis să mai aștept. În ziua următoare, orașul Chicago a fost cuprins de o furtună de zăpadă — nu era o vreme prea bună pentru a aduce un cățeluș acasă, m-am gândit. Mai ales dacă locuiești într-un bloc-turn. Este dificil să dresezi un câine la etajul 77 chiar și atunci când soarele strălucește, iar câinii au nevoie să iasă des atunci când învață când trebuie (și când nu trebuie) să meargă afară. Cu toate acestea, Stedman și cu mine ne-am îmbrăcat bine și am luat automobilul 4x4 pentru a putea străbate orașul. „Doar pentru a mai arunca o privire“, am jurat eu. Miss Sadie, cea mai amărâtă dintre cățeii de acolo, m-a înduioșat. Îmi place la nebunie să fac dintr-o ființă umilă o câștigătoare. O oră mai târziu ne aflam la Petco, cumpărând un coș mare și scutece pentru câini, zgardă și lesă, mâncare pentru câini și jucării. Am pus coșul lângă patul meu. Dar ea tot plângea. Am mutat coșul pe pat, chiar în mijloc, pentru a putea să mă vadă bine — doream să fac tot ce se putea ca să nu sufere de anxietatea separării de ceilalți cățeluși în prima noapte. Și totuși a scheunat mai mult. Apoi a început să scâncească în toată regula. Așa că am luato din coș și am pus-o să doarmă pe perna mea. Știam că nu așa trebuia dresat un câine. Dar am făcut-o și Sadie a crezut că eram unul dintre frații ei. Până m-am trezit dimineața, se ghemuise pe umărul meu și dormea în cea mai confortabilă poziție. Cinci zile după ce am adus-o acasă, am renunțat la orice urmă de înțelepciune și am început să mă gândesc să-l adopt și pe fratele ei Ivan. Timp de 24 de ore a fost fantastic: Ivan era colegul de joacă al lui Sadie, nu mai eram eu. (Era plăcut să mă eliberez de jocul de-a prinselea și de iepurașii din cauciuc.)

Ivan a avut o zi întreagă de zburdat în soare cu Sadie și cu cei doi golden retriever Luke și Layla. Apoi a refuzat să mănânce seara. Pe urmă, a început diareea, stările de vomă și din nou de diaree. Asta se întâmpla într-o sâmbătă. Până luni seara, știam că avea cumplitul parvovirus. Mai trecusem prin așa ceva în urmă cu 13 ani, când cockerul meu maro Solomon avusese și el parvovirus. Aproape că l-a omorât. A stat în spitalul veterinar 20 de zile. Avea puțin peste un an atunci când a contractat virusul. Ivan avea doar 11 săptămâni. Sistemul său imunitar slab dezvoltat nu era suficient de puternic ca să lupte cu boala. Patru zile după ce l-am dus la clinică, Ivan a murit. În acea dimineață, Sadie a refuzat să mănânce. Chiar dacă fusese testată negativ înainte, am știut că și ea contractase virusul. Așa a început chinul de a încerca s-o salvez. Transfuzii de plasmă. Antibiotice. Probiotice. Și vizite zilnice. Aș vrea ca fiecare cetățean al acestei țări să primească genul de îngrijire medicală pe care l-a primit această cățelușă. În primele patru zile situația s-a înrăutățit. La un moment dat, i-am spus medicului veterinar: „Sunt pregătită să renunț la ea. N-ar trebui să se chinuiască așa de tare“. Dar ea a luptat. În ziua următoare, numărul de celule albe i s-a îmbunătățit și după două zile își mânca bucuroasă bucățile de carne de pui. La scurt timp, Sadie s-a întors acasă, slăbită și lipsită de puteri, dar pregătită să înceapă o viață nouă. În cele din urmă, și-a revenit complet. Cât timp ea și Ivan au stat în spital, am fost îngrijorată, agitată și am dormit foarte puțin — așa cum s-ar fi întâmplat în cazul oricărui alt membru al familiei. De aceea, știu cu adevărat ce reprezintă animalele de companie în viața noastră: o legătură afectivă care este necondiționată. Și reciprocă. Dragoste de cățeluș. Nimic nu se compară cu așa ceva.

Atunci când îi faci pe ceilalți să-ți îndrăgească povestea vieții, nu există un capitol final, deoarece moștenirea este permanentă. Împrumuți din lumina ta altei persoane și ea o dă la rând altcuiva și așa mai departe. Știu cu adevărat că în analiza finală a vieților noastre — atunci când nu mai sunt liste de rezolvat, când frenezia a luat sfârșit, iar inbox-urile sunt goale și nu mai există niciun e-mail — singurul lucru care va mai avea o valoare durabilă este dacă i-am iubit pe ceilalți și dacă ei ne-au iubit pe noi.

Recunoștință

Dacă singura rugăciune pe care o spui în toată viața ta este mulțumesc, va fi suficient.

Meister Eckhart

Ani de zile am susținut puterea și plăcerea de a fi recunoscătoare. Am ținut un jurnal al recunoștinței timp de zece ani fără întrerupere — și i-am îndemnat pe toți cunoscuții mei să facă la fel. Apoi, am fost mai ocupată. Programul mă copleșea. Totuși, încă mai deschideam jurnalul în unele seri, dar ritualul meu de a nota cinci lucruri pentru care eram recunoscătoare în fiecare zi a început să se piardă.

Iată pentru ce eram recunoscătoare în data de 12 octombrie 1996.

1. O alergare în jurul insulei Fisher din Florida acompaniată de o briză ușoară care mă răcorea. 2. Un pepene rece mâncat pe o bancă în bătaia soarelui. 3. O conversație lungă și amuzantă cu Gayle despre întâlnirea ei pe nevăzute cu Domnul Prostovan. 4. Șerbet la cornet așa de dulce încât mi-am lins degetele. 5. Maya Angelou, care m-a sunat să-mi citească poezia ei cea mai nouă.

Acum câțiva ani, când am dat peste acel pasaj din jurnal, m-am întrebat de ce nu mai simțeam bucuria momentelor simple. Din 1996 sunt mai bogată, am mai multe responsabilități, mai multe posesiuni; totul, se pare, a crescut în mod exponențial, în afară de fericirea mea. Cum oare am ajuns, în ciuda opțiunilor și oportunităților mele, una dintre acele persoane care nu au niciodată timp să simtă plăcerea? Eram împărțită în atâtea direcții, încât nu mă bucuram de nimic. Aveam prea multe de făcut. Adevărul este că și în 1996 eram ocupată. Dar atunci făceam din recunoștință o prioritate cotidiană. Îmi petreceam ziua căutând lucruri pentru care să fiu recunoscătoare și mereu apărea câte ceva.

Uneori ne concentrăm atât de mult pe dificultatea ascensiunii noastre, încât pierdem din vedere să fim recunoscători pentru simplul fapt că avem un munte de urcat. Viața mea este încă la fel de încărcată. Acum, totuși, sunt în permanență recunoscătoare pentru că am puterea să merg mai departe. Și m-am întors la jurnal (în format electronic, de data asta). Ori de câte ori apare un moment de recunoștință, îl notez. Știu cu adevărat că a aprecia orice se ivește în viață îți schimbă întreg universul. Radiezi și generezi mai multă bunătate pentru tine atunci când ești conștient de tot ce ai și nu te concentrezi pe lucrurile pe care nu le ai. Știu sigur: dacă îți faci timp pentru puțină recunoștință în fiecare zi, rezultatele te vor uimi.

„Spune mulțumesc!“ Cu mulți ani în urmă, aceste cuvinte venite din partea Mayei Angelou mi-au schimbat viața. Vorbeam cu ea la telefon, fiind în baie, cu ușa închisă, așezată pe capacul de toaletă, și plângeam atât de incontrolabil, încât eram incoerentă.

― Oprește-te! m-a mustrat Maya. Încetează chiar acum și spune mulțumesc! ― Dar… nu înțelegi, am suspinat eu Nici în ziua de azi nu-mi pot aminti ce mă zdruncinase atât de tare, dar asta demonstrează ce voia Maya să-mi spună. ― Chiar înțeleg, mi-a zis ea. Vreau să te aud cum spui acum. Cu voce tare. „Mulțumesc.“ ― Mulțumesc, am repetat eu într-o doară, iar apoi am fonfăit mai departe. Dar pentru ce zic mulțumesc? ― Spui mulțumesc deoarece credința îți este atât de puternică încât nu te îndoiești că, oricât de mare ar fi problema, vei izbuit. Spui mulțumesc pentru că știi că în mijlocul furtunii Dumnezeu a pus un curcubeu printre nori. Spui mulțumesc întrucât știi că nu există problemă care să se poată compara cu Creatorul tuturor lucrurilor. Spune mulțumesc! Așa că am spus și încă o mai fac. Nu este ușor să fii recunoscător tot timpul. Dar exact când te simți cel mai puțin recunoscător, ai nevoie de ceea ce-ți poate oferi recunoștința: perspective. Recunoștința poate transforma orice situație. Îți schimbă vibrația, de la energie negativă la energie pozitivă. Este cea mai rapidă, ușoară și puternică modalitate de a realiza schimbarea în viața ta, asta știu cu adevărat. Iată darul recunoștinței: pentru a-l putea simți, eul tău trebuie să stea în umbră. În locul lui vor apărea o compasiune și o înțelegere mai mare. În loc să fii frustrat, alege aprecierea. Și cu cât devii mai recunoscător, cu atât ai mai multe motive de a mulțumi.

Maya Angelou a avut dreptate. Indiferent prin ce treci, chiar asta să faci: pur și simplu depășește situația. Va dispărea. Așa că spune mulțumesc chiar acum. Deoarece știi că este un curcubeu la orizont.

Cantitatea de timp și de energie pe care am cheltuit-o gândindu-mă care va fi următoarea mea gustare nu poate fi calculată: ce să mănânc, ce tocmai am mâncat; câte calorii sau grame de grăsime conține; câte exerciții trebuie să fac pentru a o arde; dacă nu fac mișcare, cât de mult va dura să se transforme în kilograme în plus și așa mai departe. M-am gândit mult la mâncare de-a lungul anilor.

Încă mai am cecul pe care l-am scris primului doctor nutriționist — Baltimore, 1977. Aveam 23 de ani, cântăream 67 de kilograme, purtam măsura opt și credeam că eram grasă. Doctorul mi-a dat un regim de 1 200 de calorii și în mai puțin de două săptămâni slăbisem cinci kilograme. Două luni mai târziu, am pus la loc aproape șase. Astfel a început ciclul nemulțumirii, lupta cu propriul meu corp. Cu mine însămi. M-am alăturat brigăzii dietelor încercându-le pe toate: Beverly Hills, Atkins, Scarsdale, supa de varză și chiar diete bazate pe banane, hotdog și ouă. (Credeți că glumesc. Mi-aș dori-o.) Ce nu știam era că fiecare dietă îmi slăbea mușchii, îmi încetinea metabolismul și doar câștigam în greutate. În jurul anului 1995, după aproape două decenii în care greutatea mea a fluctuat, am realizat în cele din urmă că a fi recunoscătoare pentru corpul meu, indiferent de forma lui, era cheia de a mă iubi mai mult. Dar, deși am făcut această legătură în minte, punerea ei în practică era altă poveste. De abia șase ani mai târziu, după șase luni de palpitații ciudate la inimă pe care nu mi le puteam explica, am înțeles în cele din urmă. La 19 decembrie 2001 am scris în jurnal: „Un lucru este adevărat — palpitațiile pe care le am noaptea mă determină să fiu mai conștientă că trebuie să fiu fericită că mă trezesc dimineața, mai recunoscătoare pentru fiecare zi“. Am încetat să-mi ignor inima și am început să-i mulțumesc pentru fiecare bătaie pe care mi-o oferea. Ma uimit această minune: în 47 de ani, nu mă gândisem niciodată în mod conștient la ce face inima mea, hrănind cu oxigen plămânii, ficatul, pancreasul, chiar și creierul, bătaie cu bătaie. Atât de mulți ani, mi-am neglijat inima deoarece nu i-am oferit sprijinul de care avea nevoie. Am mâncat prea mult. M-am stresat prea mult. Am muncit prea

mult. Nu e de mirare că, atunci când mă întindeam noaptea în pat, palpitațiile nu se mai opreau. Cred că tot ce ni se întâmplă în viață are un înțeles, că fiecare experiență aduce un mesaj, dacă ești dispus să-l auzi. Deci ce încercau să-mi spună bătăile alerte ale inimii? Tot nu știam răspunsul. Simpla enunțare a întrebării m-a determinat să-mi observ corpul și să înțeleg în ce fel nu am avut grijă de el. Să înțeleg că am ținut fiecare cură de slăbire pentru că doream să mi se potrivească ceva sau pur și simplu să fiu ca toți ceilalți. Niciodată nu am făcut o prioritate din a avea grijă de inimă, forța vitală a corpului meu. Într-o dimineață răcoroasă și însorită m-am ridicat în capul oaselor în pat și am jurat să-mi iubesc inima. S-o tratez cu respect. S-o hrănesc și să am grijă de ea. S-o pun la treabă, apoi s-o las să se odihnească. Apoi, într-o noapte, pe când ieșeam din cada de baie, am aruncat o privire în oglinda în mărime naturală. Pentru prima dată, nu mi-am adresat niciun cuvând critic. De fapt, chiar am avut un sentiment de mulțumire pentru ceea ce vedeam. Aveam părul împletit, fața curată, fără urmă de machiaj. Ochii strălucitori, plini de viață. Gâtul și umerii puternici și fermi. Eram recunoscătoare pentru corpul pe care îl aveam. Mi-am făcut o evaluare din cap până-n picioare și, deși mai era loc pentru îmbunătățiri, nu-mi mai uram nicio parte din mine, nici măcar celulita. Mi-am spus: Acesta este corpul care ți s-a dat — iubește ceea ce ai. Așa că am început să iubesc cu adevărat chipul cu care m-am născut; liniile de sub ochi, pe care le aveam de la vârsta de doi ani, se adânciseră, dar sunt liniile mele. Nasul borcănat, pe care am încercat să-l ridic pe când aveam opt ani și dormeam cu un cârlig de rufe și două bucăți de vată pe fiecare nară, este nasul pe care am ajuns să-l îndrăgesc. Buzele pline, pe care tot încercam să le micșorez atunci când zâmbeam, sunt buzele cu care le-am vorbit milioanelor de oameni în fiecare zi — buzele mele trebuie să fie pline. În acel moment, pe când stăteam în fața oglinzii, am avut propria „transformare spirituală a dragostei“, despre care Carolyn M. Rodgers scrie într-una din poeziile mele preferate: „Some Me of Beauty“⁴. Știu sigur că nu este nevoie să te lupți cu propriul corp atunci când poți crea o armonie iubitoare și recunoscătoare.

⁴ Frânturi din frumusețea mea, în lb. engleză. (N.t.)

Trăiesc într-o zonă a recunoștinței și pentru asta am fost răsplătită de foarte multe ori. Am început să fiu recunoscătoare pentru lucruri mărunte și, cu cât am devenit mai recunoscătoare, cu atât a crescut recompensa mea. Asta se întâmplă — cu siguranță — deoarece, dacă te concentrezi pe ceva anume, lucrul respectiv se dezvoltă. Atunci când te concentrezi, creezi mai multă bunătate în viața ta.

Cu toții am auzit că este o binecuvântare mai mare să oferi decât să primești. Ei bine, știu cu adevărat că este și mult mai amuzant. Nimic nu mă face mai fericită decât un cadou oferit cui trebuie și primit cu bucurie.

Pot spune cu sinceritate că fiecare cadou pe care l-am oferit mi-a adus cel puțin la fel de multă fericire ca persoanei căreia i l-am oferit. Darurile îmi reflectă starea de spirit. Pe parcursul unui an, asta poate însemna să trimit o scrisoare pe care am scris-o de mână cuiva care nu se aștepta la așa ceva. Sau să trimit o loțiune grozavă, nou-apărută, pe care tocmai o descoperisem ori o carte de poezii frumos ambalată cu o fundă drăguță. Nu contează obiectul, ci cât de mult suflet pui în ceea ce oferi, astfel încât, atunci când darul nu mai este, spiritul tău să persiste încă. Prietena mea Geneviève mi-a lăsat odată la ușă un vas alb plin cu lămâi de un galben strălucitor, proaspăt culese din grădina ei, având încă frunzele și codițele, și un bilet pe care scria „Bună dimineața“. Întreg aranjamentul era atât de frumos în simplitatea sa, încât mult timp după ce lămâile s-au stricat am simțit spiritul acelui cadou de fiecare dată când am trecut prin locul unde fusese lăsat vasul. Acum am un vas plin cu lămâi pentru a-mi aduce aminte de acea urare „Bună dimineața“. Se poate să fi auzit de momentul în care am oferit mai multe automobile Pontiac G6s în cadrul emisiunii mele. Au fost cele mai grozave momente pe care le-am petrecut în televiziune. Dar înainte de oferirea marelui cadou, am stat și am meditat în dulapul meu întunecat, încercând să mă mențin în momentul acela și să nu mă îngrijorez în legătură cu marea surpriză care avea să vină. Era important pentru mine să aduc în public oameni care aveau într-adevăr nevoie de mașini noi, astfel încât toată bucuria chiar să însemne ceva. Am dorit ca darul să reflecte importanța de a împărți ceea ce ai. M-am rugat pentru asta, stând în întuneric printre pantofii și gențile mele. Apoi am coborât în studio, iar rugăciunile mi-au fost ascultate.

În adâncul sufletului, sunt o fată de la țară, care a crescut în regiunea rurală din Mississippi — acolo unde, dacă nu-ți cultivi propriile legume sau nu-ți crești propriile animale (cum ar fi porci sau găini), nu mănânci. Mi se părea normal s-o ajut pe bunica mea să culeagă napi verzi din grădină, apoi să stăm pe verandă, să rup păstăile de fasole și să le curăț pe cele de mazăre.

Astăzi, ziua mea preferată primăvara, vara sau toamna este ziua recoltei. Mergem în grădină să adunăm anghinare, spanac, dovlecei, fasole verde, porumb, roșii și salată verde, alături de coșuri pline de verdețuri proaspete, ceapă și usturoi. Abundența recoltei mă umple de bucurie! Sunt într-o stare de admirație permanentă: culegi atât de mult deși ai semănat atât de puțin. De fapt, problema mea este cantitatea. Nu pot mânca totul, dar nici nu vreau să arunc ceva ce am văzut crescând; să renunți la mâncarea pe care ai crescut-o încă de la sămânță este ca și cum ai arunca un dar. O împart cu bucurie vecinilor mei și încă mai crește din belșug. Toată mâncarea bună ne este oferită de pământ. Și, indiferent dacă procuri această mâncare de la o piață agricolă, de la aprozarul de lângă tine sau din propria grădină, știu cu adevărat că simpla bucurie de a mânca bine merită savurată. Odată am feliat o piersică proaspătă care era atât de dulce, atât de suculentă, atât de savuroasă, încât atunci când am mâncat-o m-am gândit: Nu există cuvinte potrivite pentru a descrie această piersică — cineva trebuie s-o guste pentru a înțelege definiția savorii. Am închis ochii, pentru a-i savura mai bine aroma. Dar nu a fost de ajuns, așa că am păstrat ultimele două felii pentru a le împărți cu Stedman, să văd dacă și el îmi împărtășea opinia că era cea mai bună piersică pe care o mâncasem vreodată. A luat prima mușcătură și a spus: „Mmm, mmm, mmm, această piersică îmi aduce aminte de copilărie“. Și astfel acel lucru mărunt a devenit important, așa cum se întâmplă cu toate lucrurile atunci când sunt apreciate.

Îmi amintesc încă de prima dată când am început să ofer daruri și altor persoane, nu numai prietenilor și familiei, și am făcut ceva important pentru cineva necunoscut. Eram reporter în Baltimore și mă ocupam de povestea unei tinere mame și a copiilor ei, care treceau printr-o perioadă dificilă. N-o să uit niciodată momentul când m-am întors la casa lor și am dus întreaga familie la mall pentru a le cumpăra haine de iarnă. Ei au apreciat atât de mult gestul și eu am învățat cât de bine te simți atunci când faci ceva neașteptat pentru cineva aflat în nevoie.

Începând cu acea perioadă de la sfârșitul anilor 1970, am fost binecuvântată cu abilitatea de a oferi cu adevărat daruri însemnate — de la așternuturi de cașmir la burse educaționale. Am dăruit case. Mașini. Călătorii în jurul lumii. Serviciile unei bone nemaipomenite. Dar cel mai grozav cadou pe care îl poate oferi cineva, cred eu, este de a se oferi pe sine. La prânzul pe care l-am organizat cu ocazia celei de-a cincizecea aniversări, fiecare femeie prezentă mi-a scris un bilețel, spunând ce însemna prietenia noastră pentru ea. Toate biletele au fost puse într-o cutie de argint. Încă păstrez cu mare grijă acea cutie pe noptieră; în zilele când mă simt tristă, iau un bilețel și mă înveselesc. Un an mai târziu, am găzduit un weekend plin de festivități în onoarea a optsprezece femei, adevărate deschizătoare de drumuri, și a altor câteva zeci de femei tinere pe care le-au influențat. Am numit acest eveniment Balul legendelor, și după ce s-a terminat, am primit scrisori de mulțumire de la toți „tinereii“ care au participat. Scrisorile au fost copiate și strânse laolaltă într-o carte. Se numără printre cele mai valoroase posesiuni ale mele. Și m-au inspirat recent, când o prietenă a trecut prin momente dificile: i-am sunat pe toți prietenii ei și i-am rugat să-i scrie bilete cu dovezi de afecțiune, pe care le-am adunat întro carte. Îi ofer celuilalt în aceeași măsură în care mi se oferă. Și știu cu adevărat că pentru asta existăm: să ținem vie flacăra dăruirii.

Persoanele aflate la masa alăturată făceau foarte mult zgomot, sărbătorind o ocazie specială — cinci ospătari cântau „La mulți ani, dragă Marilyn…“. Oamenii aflați în partea noastră de încăpere aplaudau pe când Marilyn sufla în lumânarea de pe brioșa cu ciocolată care-i fusese oferită. Cineva m-a întrebat dacă doream să fac o poză cu grupul.

― Bineînțeles, am răspuns. Și am întrebat cu nonșalanță: ― Câți ani împlinește Marilyn?, neadresând întrebarea nimănui în particular. Întreaga masă a râs neliniștită. O persoană a spus cu o indignare prefăcută: ― Nu pot să cred că întrebi una ca asta! Marilyn și-a aplecat capul și mi-a zis încet: ― Nu îndrăznesc să spun. La început am fost amuzată, apoi luată prin surprindere. ― Vrei o poză de la ziua ta de naștere, dar nu vrei să spui ce vârstă ai? ― Ei bine, nu vreau să spun cu voce tare. Am fost deprimată săptămâni la rând știind că va veni ziua asta. Mi se face rău doar când mă gândesc. ― Ți se face rău să te gândești că ai mai bifat un an, că fiecare grijă, fiecare efort, fiecare provocare, fiecare bucurie, fiecare respirație din fiecare zi a dus la acest moment? Ai ajuns aici și îl sărbătorești — cu o mică lumânare —, dar în același timp îl refuzi? ― Nu îl refuz, mi-a răspuns ea. Doar nu vreau să am 43 de ani. Am suspinat cu o groază prefăcută. ― Ai 43 de ani? O, Doamne, acum înțeleg de ce nu voiai să se afle acest lucru.

Toată lumea a râs din nou cu încordare. Am făcut acea fotografie, dar n-am putut să nu mă gândesc în continuare la Marilyn și la prietenii ei. M-am gândit, de asemenea, la Don Miguel Ruiz, autorul uneia dintre cărțile mele preferate, Cele patru legăminte. Potrivit lui Don Miguel, „nouăzeci și cinci la sută din convingerile pe care le avem acumulate în mințile noastre nu sunt altceva decât minciuni și suferim deoarece credem toate acele minciuni“. Una dintre acele minciuni în care credem și pe care le punem în practică și le susținem este că a îmbătrâni înseamnă a te urâți. Apoi ne judecăm pe noi înșine și pe alții, încercând să ne menținem așa cum eram. Din acest motiv, de-a lungul anilor, mi-am făcut un obiectiv din a întreba femeile ce simt în legătură cu faptul că îmbătrânesc. Am întrebat pe oricine, de la Bo Derek la Barbra Streisand. Ali MacGraw mi-a zis odată: „Mesajul pe care femeile de vârsta mea îl transmit femeilor îngrozite de treizeci-patruzeci de ani este acela că «totul aproape s-a sfârșit». Complet neadevărat“. Beverly Johnson a spus: „De ce să încerc să-mi mențin corpul tânăr când am trecut de vârsta adolescenței și toată lumea știe acest lucru? Asta a fost o adevărată revelație pentru mine“. Iar Cybill Shepherd mi-a destăinuit cu sinceritate un adevăr uimitor: „Mi-a fost grozav de teamă, pe măsură ce-am îmbătrânit, că nu voi mai fi prețuită“. Dacă ești suficient de binecuvântată să îmbătrânești, întrucât așa văd eu înaintarea în vârstă (adesea, mă gândesc la toți îngerii de la atentatele din 11 septembrie care n-au mai avut această șansă), există atât de multă înțelepciune pe care o poți căpăta de la oamenii care sărbătoresc acest proces cu rezonanță, vigoare și grație. Am avut mentori minunați: Maya Angelou a susținut turnee motivaționale la vârsta de 85 de ani; Quincy Jones, mereu plecat într-un colț îndepărtat de lume, lucrând la proiecte noi; Sidney Poitier, care reprezintă tot ce vreau să devin dacă voi fi suficient de norocoasă să trăiesc atât de mult — citind orice îi pică în mână, chiar scriindu-și primul roman la 85 de ani, îmbogățindu-și în permanență

cunoștințele. Trăim cu siguranță într-o cultură obsedată de tinerețe, care încearcă în mod constant să ne spună că, dacă nu suntem tineri și strălucitori, și „trăsnet“, nu contăm. Dar refuz să cred într-o viziune atât de distorsionată a realității. Și niciodată n-aș minți sau nu mi-aș nega vârsta. A face acest lucru înseamnă a contribui la o boală care acaparează societatea noastră — boala de a dori să fii ceea ce nu ești. Știu cu siguranță că doar fiind stăpân pe tine și pe ceea ce ai cu adevărat vei putea să pătrunzi deplinătatea vieții. Îmi pare rău pentru oricine crede în mitul că poți fi la fel cum erai odată. Calea spre o viață împlinită nu este negarea. Este trăirea fiecărui moment și prețuirea prezentului. Nu mai ești aceeași femeie din urmă cu zece ani; dacă ești norocoasă, nu mai ești aceeași femeie care erai în urmă cu un an. Sensul înaintării în vârstă, așa cum îl văd eu, este schimbarea. Dacă le permitem, experiențele noastre ne pot învăța în permanență despre noi înșine. Elogiez acest lucru. Îl onorez. Îl respect. Și sunt recunoscătoare pentru fiecare vârstă pe care sunt binecuvântată s-o împlinesc.

Niciodată n-am prevăzut că voi face Oprah show timp de 25 de ani. După 12 ani, mă gândeam deja să închei. Nu doream să fiu fata care a rămas până târziu la petrecere. Mă înspăimânta gândul că nu voi mai fi bine-venită.

Apoi am făcut filmul Beloved, interpretând o sclavă care trăia libertatea nougăsită. Acel rol a schimbat modul în care îmi priveam munca. Cum îndrăzneam eu, o femeie căreia i-au fost acordate atâtea oportunități de neimaginat pentru înaintașii ei, să mă gândesc să renunț doar pentru că eram prea obosită? Așa că mi-am reînnoit contractul pentru încă patru ani. Apoi pentru încă doi. La cea de-a douăzecea aniversare, am fost aproape sigură că venise în cele din urmă timpul să pun capăt. Atunci am primit un e-mail de la Mattie Stepanek. Mattie era un băiat în vârstă de 12 ani cu o formă rară de distrofie musculară care apăruse în emisiunea mea pentru a-și citi poeziile și devenise imediat un prieten drag. Ne scriam adesea e-mailuri și vorbeam la telefon atunci când se ivea ocazia. Mă făcea să râd. Și câteodată să plâng. Dar cel mai des mă făcea să mă simt mai umană și mai prezentă, mai în stare să apreciez chiar și cele mai neînsemnate lucruri. Mattie a suferit atât de mult în scurta lui viață, intrând și ieșind din spital, și totuși nu s-a plâns niciodată. Când el vorbea, eu ascultam. Iar în luna mai 2003, pe când mă chinuiam să mă decid dacă să pun capăt emisiunii, a fost singura forță care m-a făcut să-mi schimb decizia. Iată scrisoarea pe care mi-a scris-o: Dragă Oprah, Bună, sunt eu, Mattie… prietenul tău. Mă rog și sper să ajung acasă în preajma Zilei Eroilor. Nu este o certitudine, așa că nu o spun multor oameni. Se pare că, de fiecare dată când încerc să merg acasă, ceva merge greșit. Doctorii nu mă pot „repara“, dar sunt de acord să merg acasă. Nu-ți face griji, „nu merg să mor“ sau ceva de genul acesta. Mă duc acasă deoarece ei nu mai pot să mă trateze. Dacă mă vindec, este pentru că trebuie să mă vindec, iar dacă nu, atunci mesajul meu a fost făcut cunoscut și este timpul să merg în rai. Eu sper că mesajul meu încă mai are nevoie ca eu să fiu mesagerul o perioadă mai lungă, dar asta depinde de Dumnezeu. Oricum… am nevoie de transfuzii de sânge doar

o dată pe săptămână, așa că acesta este un lucru bun. Știu că pare ciudat, dar cred că este cu adevărat grozav că am sânge și trombocite de la atât de multe persoane, mă face rudă cu întreaga lume, într-un anume fel, ceea ce este un lucru de care să fiu mândru. Știu că plănuiești să termini emisiunea cu ocazia celei de-a douăzecea aniversări. Părerea mea este că ar trebui să pui capăt la cea de-a douăzeci și cincea. Să-ți explic de ce. Douăzeci și cinci are o semnificație mai mare, în parte deoarece sufăr puțin de o tulburare obsesiv-compulsivă, iar 25 este un număr perfect. Este un pătrat perfect și simbolizează sfertul a ceva, nu doar o cincime ca numărul 20. De asemenea, atunci când mă gândesc la numărul 25, mai ales pentru retragere sau încheiere, dintr-un anume motiv, mintea mea se umple de culori luminoase și de regenerarea vieții. Știu că sună ciudat, dar este adevărat. Deja ai făcut istorie în atâtea moduri, minunate și uimitoare, de ce să nu amplifici această istorie, realizând cu mare demnitate o emisiune care să emoționeze și să inspire atât de mulți oameni un sfert de secol? Te las să te mai gândești. Și bineînțeles, este doar părerea mea, dar am câteodată presentimente în legătură cu anumite lucruri, și asta se întâmplă și acum. Cred că este un lucru bun pentru oameni și pentru tine. Te iubesc și tu mă iubești la rândul tău, Mattie

Oricine mă cunoaște știe că și eu am „câteodată presentimente în legătură cu anumite lucruri“, iar intuiția mi-a spus să fiu atentă la acest îngeraș care cred că a fost un mesager al timpurilor noastre. Cumva, pentru el era clar, în 2003, că nu eram pregătită nici pe plan emoțional, nici spiritual să închei această etapă a carierei mele. Când în cele din urmă am fost pregătită pentru următorul capitol, am mers înainte fără regrete — doar cu grație și mulțumire. Și, oriunde ar fi paradisul, știu cu siguranță că Mattie se află acolo.

În fiecare dimineață când trag perdelele să privesc afară pentru prima dată în acea zi, indiferent de cum este vremea — ploioasă, cețoasă, mohorâtă, însorită —, inima mi se umple de mulțumire. Am mai primit o șansă.

În cele mai bune și mai dificile perioade, știu cu adevărat că această viață este un dar. Și cred că, indiferent unde trăim sau cum arătăm, sau cum ne câștigăm existența, când vine vorba despre ce contează cu adevărat — ce ne face să râdem și să plângem, să ne întristăm și să ne fie dor, să ne bucurăm și să ne înveselim —, cu toții avem aceleași sentimente în inima noastră. Dar fiecare o umple cu lucruri diferite. Iată cele 15 favorite ale mele:

1. Să cultiv legume în grădina mea. 2. Să-i fac lui Stedman clătite cu afine și lămâie duminică dimineața; întotdeauna sunt o încântare pentru el, ca și cum ar avea șapte ani de fiecare dată. 3. Să mă joc împreună cu câinii mei pe peluza din fața casei. 4. O zi ploioasă, cu aer răcoros, iar în șemineu să ardă un foc puternic. 5. Să culeg legume din grădina mea. 6. O carte grozavă. 7. Să citesc în locul meu preferat, sub stejari. 8. Să gătesc legume din grădina mea. 9. Să dorm până când organismul meu consideră că este suficient. 10. Să mă trezească adevărații ciripitori, păsările. 11. Un exercițiu fizic atât de intens, încât întreg corpul meu să simtă că respiră. 12. Să mănânc legume din grădina mea.

13. Să stau nemișcată. 14. Să mă bucur de liniște. 15. Practica spirituală zilnică de mulțumire; în fiecare zi îmi slăvesc viața, numărându-mi binecuvântările.

Posibilitate

Ridică-te în zbor, hrănește-te cu aer, vezi ce nu a mai fost văzut vreodată; pleacă, pierde-te, dar continuă să urci.

Edna St. Vincent Millay

Cum pot să-mi sporesc potențialul? Aceasta este o întrebare pe care mi-o pun încă, mai ales în perioadele în care mă gândesc la ce m-așteaptă în continuare.

În fiecare meserie pe care am făcut-o și în fiecare oraș unde am trăit, am știut când a venit vremea să merg mai departe atunci când îmi atinsesem potențialul. Câteodată, să merg mai departe mă înspăimânta. Dar am învățat mereu că adevărata semnificație a curajului este să te temi, apoi, cu genunchii tremurând, să pășești mai departe. Să faci o mișcare îndrăzneață este singura modalitate de a avansa spre cea mai mare viziune pe care universul o are pentru tine. Dacă îi permiți, frica te va imobiliza complet. Și de îndată ce te prinde în strânsoarea ei, va lupta pentru a te împiedica să devii cel mai bun. Știu sigur că temerile tale n-au nicio putere — frica ta este cea care deține puterea. Lucrul în sine nu te poate atinge. Dar frica îți poate răpi viața. De fiecare dată când îi cedezi, pierzi energie, în vreme ce frica ta câștigă. De aceea trebuie să hotărăști că, indiferent cât de dificil pare drumul din fața ta, îți vei depăși temerile și vei continua să mergi. Cu câțiva ani în urmă, scriam această întrebare în jurnalul meu în fiecare zi: „De ce îmi este frică?“ De-a lungul timpului, am realizat că, deși la suprafață păream curajoasă, viața mea interioară se desfășura între anumite limite. Mi-era teamă că alții nu mă vor plăcea. Eram îngrozită că, dacă îi voi refuza pe oameni, aceștia mă vor respinge. Tot ce am făcut, am gândit, am simțit, am spus sau chiar am mâncat a fost legat de frica pe care o purtam cu mine — și i-am permis să mă oprească din a mă cunoaște cu adevărat. Doctorul Phil spune adesea că nu poți schimba ceva de care nu ești conștient. Înainte de a mă lupta cu frica și de a începe să schimb ceea ce credeam despre mine însămi, a trebuit să recunosc că, da, îmi fusese teamă și că frica mea era o formă de sclavie. Autorul Neale Donald Walsch afirmă: „Atâta vreme cât încă te preocupă ce cred ceilalți despre tine, te afli în stăpânirea lor. Doar atunci când nu ai nevoie de aprobare din afara ta ești propriul tău stăpân“. Este adevărat că, atunci când îți aduni curajul spre a decide pentru tine însuți, când îndrăznești să faci un pas înainte, să-ți spui părerea, să te schimbi sau pur și simplu să faci ceva diferit de ceea ce alții consideră a fi normă, rezultatele nu vor

fi mereu plăcute. Poți întâmpina obstacole. Te vei prăbuși. Ți se va spune că ești nebun. Câteodată, vei simți că întreaga lume se coalizează pentru a-ți spune ce nu poți deveni și ce nu poți face. (Oamenii pot fi deranjați de faptul că depășești așteptările limitate pe care le-au avut întotdeauna despre tine.) Și în momentele de slăbiciune, frica ta și îndoiala de sine te pot face să eziți. Vei fi atât de epuizată, încât vei dori să renunți. Dar alternativele sunt chiar mai rele: te poți găsi dintr-odată blocată într-o rutină nefericită ani la rând. Sau poți petrece prea multe zile plângându-ți de milă și regretând, întrebându-te mereu: Cum ar fi fost viața mea dacă nu mi-ar fi păsat atât de mult de ce anume gândesc oamenii? Dacă ai hotărî chiar acum să nu mai lași frica să te blocheze? Dacă ai învăța să trăiești cu ea, s-o stăpânești așa cum nu credeai că ar fi posibil? Ai putea să descoperi bucuria de a ignora ce vor ceilalți pentru tine și, în sfârșit, să fii atentă la ce ai tu nevoie. În cele din urmă, învață că nu ai nimic de dovedit nimănui în afară de tine. Asta înseamnă cu adevărat să trăiești fără frică și să continui să aspiri la cea mai bună viață.

Adevărata măsură a curajului tău nu este dacă îți îndeplinești scopul, ci dacă decizi să te ridici indiferent de câte ori ai căzut. Știu că nu este ușor, dar mai știu în mod cert că, dacă ai curajul de a te ridica și de a-ți urmări cele mai nebunești visuri, asta îți va oferi cea mai bogată recompensă și cea mai mare aventură a vieții tale. Știi ce este cu adevărat nebunesc? Chiar în acest moment, indiferent de locul unde te afli, ești la o singură alegere depărtare de un nou început.

Unul dintre cele mai importante momente din viața mea s-a petrecut în clasa a treia, a fost ziua în care o compunere despre o carte pe care o prezentasem mi-a adus laudele învățătoarei și i-a făcut pe colegii mei să șoptească răutăcios: „Se crede așa de deșteaptă“. Mulți ani după aceea, cea mai mare teamă a mea a fost aceea că voi fi considerată de ceilalți arogantă. În unele privințe, chiar și greutatea mea era un fel de a mă scuza în fața oamenilor, era modul meu de a spune: „Vedeți, chiar nu cred că sunt mai bună decât voi“. Ultimul lucru pe care mi-l doream era ca acțiunile mele să dea impresia că eram încrezută.

Începând din copilărie, cele mai multe dintre noi suntem învățate să respingem laudele. Ne cerem scuze pentru realizările noastre. Încercăm să fim la același nivel cu familia și prietenii noștri prin minimalizarea istețimii noastre. Ne mulțumim cu locul pasagerului când, de fapt, ne dorim să conducem. Din acest motiv, atât de multe dintre noi au fost dispuse să-și ascundă strălucirea la maturitate. În loc să ne umplem de toată pasiunea și tendința care ne permit să oferim lumii ce avem mai bun, ne golim noi înșine într-un efort de a ne reduce la tăcere criticii. Adevărul este că pesimiștii din viața ta nu pot fi niciodată pe deplin mulțumiți. Indiferent dacă te ascunzi ori strălucești, se vor simți în permanență amenințați, deoarece ei nu cred că sunt acceptabili. Așa că nu le mai acorda atenție. De fiecare dată când suprimi o parte din tine sau le permiți altora să profite de tine, ignori propriul manual pe care ți l-a dat Creatorul. Știu cu adevărat că ești făcut nu pentru a te desconsidera, ci pentru a înflori. A fi mai minunat. Mai extraordinar. Să folosești fiecare moment pentru a te dezvolta.

În 1989, am citit acest pasaj în cartea lui Gary Zukav Lăcașul sufletului:

Fiecare acțiune, fiecare gând și sentiment este motivat de o intenție, iar acea intenție este o cauză care există în strânsă legătură cu un efect. Dacă suntem implicați în cauză, este imposibil să nu participăm și la efect. În acest mod foarte profund, suntem făcuți responsabili de fiecare acțiune pe care o întreprindem, de fiecare gând și sentiment, adică, de fiecare intenție… Este, așadar, înțelept din partea noastră să devenim conștienți de multele intenții care ne influențează experiența, să punem în ordine ce intenții produc anume efecte și să ne alegem intențiile în conformitate cu efectele pe care le dorim să le producă.

Acest paragraf mi-a schimbat viața. Îmi dădeam seama de ceva vreme că eram responsabilă pentru viața mea, că fiecare alegere producea o consecință. Dar, adesea, consecințele păreau să fie în dezacord cu așteptările mele. Asta din cauză că așteptam un lucru, dar urmăream altul. Intenția mea de a-i mulțumi în permanență pe ceilalți, de exemplu, a dus la o consecință nedorită: simțeam adesea că se profita de mine și că eram folosită și oamenii ajunseseră să ceară tot mai mult de la mine. Dar principiul intenției m-a ajutat să-mi dau seama că nu ceilalți oameni erau problema, eu eram. Am decis să fac numai acele lucruri care mă reprezentau cu adevărat și să fac pentru ceilalți doar ceea ce mă mulțumea pe mine. Știu cu adevărat că, oricare ți-ar fi situația în acest moment, ai jucat un rol important în crearea ei. Cu fiecare experiență, ți-ai construit viața gând cu gând, alegere cu alegere. Și sub toate acele gânduri și alegeri se află intenția ta cea mai adâncă. De aceea, înainte de a lua orice decizie, îmi pun o întrebare esențială: Care îmi este cu adevărat intenția? De când am citit acel pasaj din Lăcașul sufletului, am observat de nenumărate ori cum aflarea răspunsului la acea întrebare putea fi forța ta călăuzitoare. Reversul este de asemenea adevărat. Atunci când nu-ți studiezi intenția, ajungi adesea la anumite consecințe care-ți blochează progresul. De-a lungul anilor am văzut cum prea multe cupluri au rămas căsătorite când de fapt nu trebuia ca ele să facă acest

lucru, deoarece intenția lor era doar aceea de a fi căsătorite, nu de a fi împlinite. Și în cele din urmă, fiecare din acele cupluri avea o relație în care nu exista niciun respect pentru intimitate, dezvoltare sau construirea unei vieți durabile. Dacă te simți blocată și vrei să înaintezi, începi prin a-ți analiza motivațiile din trecut. Privește cu atenție, am învățat că intențiile mele cele mai adevărate se ascund adesea în umbră. Întreabă-te: Cum au produs intențiile mele experiențele pe care le trăiesc acum? Și dacă îmi schimb intențiile, ce consecințe diferite voi crea? Pe măsură ce faci alegeri care sunt în conformitate cu ceea ce ești cu adevărat, vei primi exact ceea ce viața ți-a hărăzit, șansa de a-ți atinge cel mai mare potențial.

Întotdeauna am avut o relație grozavă cu banii, chiar și atunci când de-abia aveam din ce să trăiesc. Nu m-am temut niciodată că n-o să am posibilități și nam fost niciodată obsedată de ceea ce aveam. La fel ca majoritatea oamenilor, pot să-mi amintesc fiecare salariu pe care l-am primit. Cred că ne aducem aminte de acest lucru deoarece un salariu ajută la definirea valorii muncii noastre — și, din păcate pentru unii oameni, valoarea pe care aceștia o acordă propriei persoane.

Am înțeles prima dată că nu salariul mă definea când aveam 15 ani și câștigam 50 de cenți pe oră având grijă de copiii neastâmpărați ai doamnei Ashberry și strângând după ce aceasta scotea aproape toate hainele din șifonier atunci când se îmbrăca. Dormitorul ei arăta mereu ca și cum ar fi fost ultima zi de reduceri la Macy’s, cu pantofi, coliere viu colorate și rochii aruncate peste tot. Chiar înainte de a ieși pe ușă (fără a lăsa nicio indicație despre locul unde se ducea sau cum putea fi contactată), ea spunea: „Ah, că tot veni vorba, dragă, te superi dacă faci puțină ordine?“. Ei bine, firește că mă deranja și prima dată când am „aranjat“ am făcut o treabă așa de grozavă, încât am crezut că mă va plăti în plus când va vedea cât de ordonată era nu doar camera ei, ci și camerele copiilor. N-a făcut-o niciodată. Așa că am mers mai departe și mi-am găsit un serviciu în care eram plătită mai mult, un serviciu unde credeam că eforturile mele ar fi apreciate. Nu departe de prăvălia tatălui meu era un magazin universal, unde m-am angajat pentru 1,50 dolari pe oră. Treaba mea consta în a mă asigura că lucrurile erau în ordine, să aprovizionez rafturile, să împăturesc șosetele. Nu aveam voie să umblu la casa de marcat sau să vorbesc cu clienții. Îl uram. După două ore, mam trezit numărând minutele până la pauza de prânz, apoi până la terminarea programului. Deși aveam 15 ani, știam în sufletul meu că acesta nu era un mod de viață sau de făcut bani. Niciodată nu mai simțisem o senzație de plictiseală atât de mare. Așa că, după trei zile, am renunțat și m-am dus să lucrez în magazinul tatălui meu fără a primi niciun salariu. Nici acolo nu-mi plăcea să muncesc, dar cel puțin puteam să vorbesc cu oamenii și nu simțeam că sufletul îmi era secătuit cu fiecare oră ce trecea. Totuși, știam că, indiferent cât de mult își dorea tata, acel magazin nu avea să facă parte din viitorul meu. La vârsta de 17 ani am lucrat la un post de radio, câștigând 100 de dolari pe

săptămână. Și așa am ajuns să fac pace cu banii. Am decis că indiferent de munca pe care o voi face, îmi doream să simt acea senzație pe care o avusesem când începusem să lucrez la postul de radio, sentimentul că iubesc asta atât de mult, încât chiar dacă nu m-ai plăti, tot aș veni în fiecare zi, la timp și fericită să mă aflu aici. Mi-am dat seama atunci de ceva ce știu acum în mod clar: dacă poți să fii plătită pentru că faci ce-ți place, fiecare salariu reprezintă un bonus. Dăruiește-ți bonusul vieții tale: urmează-ți pasiunea. Descoperă ce-ți place cu adevărat. Apoi treci la treabă!

Niciodată n-am fost genul aventuros, n-am făcut rafting sau bungee-jumping — nu asta consider eu aventură. Știu cu siguranță că aventura cea mai importantă a vieții noastre nu trebuie să implice escaladarea celui mai înalt vârf sau călătoria în jurul lumii. Cea mai intensă senzație pe care o poți simți este să trăiești viața visurilor tale.

Poate că ești la fel ca atât de multe femei cu care am vorbit de-a lungul anilor, care au renunțat la cele mai ascunse dorințe pentru a mulțumi pe toată lumea. Ignori impulsul — acea șoaptă care ia adesea forma unui gol sufletesc sau a unei neliniști — pentru a continua ceea ce știi că ar trebui să faci. Înțeleg cât este de ușor să ajungi la această concluzie: bărbatul și copiii au nevoie de tine, serviciul, care recunoști că te face să te simți nefericită, cere atât de mult din timpul tău. Dar ce se întâmplă atunci când muncești din greu la ceva ce nu-ți aduce nicio împlinire? Îți secătuiește spiritul. Îți răpește forța de viață. Sfârșești prin a fi epuizată, deprimată și furioasă. Nu trebuie să mai irosești o singură zi pe acel drum. O poți lua de la început. Pentru asta privește în interiorul tău. Scapă de ceea ce-ți distrage atenția și ia în seamă acel semn pe care l-ai ignorat. Am învățat că, cu cât lucrurile sunt mai stresante și mai haotice la suprafață, cu atât mai calmă trebuie să fii în interior. Este singura modalitate în care te poți conecta la drumul pe care te îndrumă spiritul tău.

Cu mulți ani în urmă, pe când eram o tânără reporteră la postul de televiziune WJZ din Baltimore, mi-a fost încredințat ceea ce era considerată a fi o sarcină râvnită de toți. Am fost trimisă la Los Angeles pentru a lua interviuri câtorva staruri de televiziune.

La început, am fost entuziasmată. Aceasta era o posibilitate de a dovedi ce bună reporteră eram — singură, fără ajutorul obișnuit al colegului meu — și să adaug la experiența profesională o colaborare cu celebrități. Dar când am ajuns în California, m-am simțit ca un peștișor căruia i s-a dat drumul în acvariul numit Hollywood. Am început să am îndoieli: Cine eram eu de credeam că aș putea pur și simplu să pătrund în lumea lor și să mă aștept ca ei să vorbească cu mine? Fuseseră invitați reporteri din toată țara. Erau acolo nenumărați reporteri de la televiziuni locale, reporteri de divertisment, fiecăruia îi erau atribuite cinci minute pentru a intervieva un actor care urma să facă parte din distribuția noului sezon de seriale. Am început să mă simt neliniștită. Stingheră. Nelalocul meu. Nu suficient de bună pentru a mă găsi acolo cu toți ceilalți reporteri din orașe mult mai mari și cu mai multă experiență decât mine. Pentru a înrăutăți lucrurile, un reprezentant al Priscillei Presley, care se afla acolo pentru o nouă emisiune pe care aceasta o găzduia, mi-a spus — pe când eram a unsprezecea la rând pentru a vorbi cu ea: „O poți întreba orice, dar nu aduce vorba despre Elvis. Va pleca imediat“. Astfel că nu eram doar intimidată de această lume nouă a „starurilor“ și a asistenților lor, mă simțeam inhibată complet. Fusesem reporteră încă de la vârsta de 19 ani. Intervievasem sute de oameni în situații dificile și mă mândream că eram în stare să sparg gheața și să stabilesc o relație. Dar nu eram obișnuită cu „starurile“ adevărate. Credeam că sunt învăluite într-o aură de mister, că faptul de a fi faimoase le făcea nu doar diferite, ci și mai bune decât noi ceilalți, oamenii obișnuiți. Și mi-era greu să-mi dau seama cum o s-o scot la capăt într-un interval de doar cinci minute, în care erau interzise întrebările cu adevărat importante. Dintr-un anumit motiv — puteți să-l numiți coincidență, eu îi spun grație divină în acțiune —, am fost mutată de la Priscilla Presley să-i iau interviu unui tânăr

actor de comedie care debuta într-un nou serial numit Mork & Mindy. Cele cinci minute care au urmat au fost cele mai amuzante, nebunești și grozave momente pe care le-am petrecut la un interviu, cu persoana cea mai dezinhibată, neconvențională și imprevizibilă pe care am întâlnit-o vreodată. Nu-mi amintesc niciun cuvânt pe care l-am spus (dar știu că de-abia am rostit vreunul). Era un munte de energie. Mi-aduc aminte că mă gândeam: Oricine ar fi acet tip, el va ajunge MARE. Nu-i era teamă să-și arate multiplele fațete ale personalității. M-am distrat de minune cu Robin Williams și am învățat în acel moment să las interviul să-și urmeze cursul. Captase întreaga discuție și am fost nevoită să-l urmăresc. Așa că, atunci când mi-a venit rândul să vorbesc cu Priscilla Presley, îmi învățasem categoric lecția: nu poți realiza nimic valoros dacă te inhibi. Am întrebat-o despre Elvis. Și nu a plecat de la interviu. De fapt, chiar mi-a făcut favoarea de a răspunde. Dacă viața nu te învață nimic altceva, ține minte asta: atunci când ai posibilitatea, profită de ea.

Cele mai mari greșeli din viața mea au provenit din faptul că mi-am oferit puterea altcuiva, crezând că dragostea pe care alții o au de oferit era mai importantă decât dragostea pe care trebuia s-o am pentru mine. Îmi aduc aminte că aveam 29 de ani și o relație bazată pe minciuni și amăgire, eram la pământ, plângeam după Domnul Bărbat, fiind încă o dată doborâtă. Îl așteptasem toată seara — îmi dăduse țeapă, venind cu câteva ore mai târziu decât stabiliserăm, și eu am îndrăznit să-l întreb de ce. Îmi aduc aminte cum a stat în parg și mi-a azvârlit aceste cuvinte: „Problema cu tine, păpușo, este că te crezi specială“. Moment în care s-a răsucit și mi-a trântit ușa în nas.

Am crescut privind cum verișoara mea Alice era abuzată fizic de prietenul ei și mi-am jurat că nu voi îngădui niciodată să fiu tratată astfel. Dar, pe când stăteam acolo pe podeaua băii, după ce el mă părăsise, mi-am dat seama în mod foarte clar că singura diferență dintre mine și Alice era aceea că eu nu fusesem lovită. Domnul Bărbat se înșelase: nu credeam că sunt specială — și chiar asta era problema. De ce permiteam să fiu tratată într-un asemenea mod? Chiar și cu aceste constatări, mi-a mai trebuit un an pentru a pune capăt relației. Am continuat să mă rog și să sper că lucrurile se vor îndrepta, că el se va schimba. Nu s-a întâmplat asta niciodată. Am început să mă rog să am puterea de a pune capăt. M-am rugat și am așteptat să mă simt mai bine. Și am așteptat. În tot acest timp mi-am repetat aceleași tipare vechi. Până când într-o zi am înțeles. În timp ce așteptam ca Dumnezeu să acționeze, Dumnezeu aștepta ca eu să fac ceva. Aștepta să iau decizia să urmez viața caremi fusese hărăzită sau să fiu sufocată de cea pe care o trăiam. Am recunoscut că eram bine așa cum eram. Îmi era de-ajuns să fiu singură. Acea revelație a adus cu sine un miracol. În acea perioadă am primit un telefon să dau o probă pentru un talk-show în Chicago. Dacă aș fi rămas prinsă în mrejele acelei relații, viața mea așa cum este acum n-ar fi fost posibilă niciodată. Care este adevărul vieții tale? Este de datoria ta să-l știi. Pentru a-l afla, trebuie să știi că adevărul este ceea ce simți că este corect, bun și iubitor. (Dragostea nu doare, am învățat în anii de după vârsta de 29 de ani.

Chiar este o senzație plăcută.) Este ceea ce-ți permite să-ți trăiești fiecare zi cu cinste. Tot ce faci sau ce spui îi arată lumii cine ești. Acesta să fie adevărul.

N-o să uit niciodată momentul când am decis să mă pun mereu pe primul loc. Îmi aduc aminte ce haine purtam (o helancă albastră și pantaloni comozi negri), unde mă aflam (în biroul șefului meu), cum arăta scaunul pe care stăteam (cu imprimeu maro, prea adânc și prea tapisat), când șeful meu, directorul general al postului de televiziune Baltimore, unde lucram, mi-a spus: „Nu vei putea ajunge niciodată la Chicago. Mergi pe un teren minat și nici măcar nu poți să-ți dai seama de acest lucru. Îți distrugi cariera“.

A folosit fiecare tactică de care a dispus pentru a mă determina să rămân — mai mulți bani, o mașină din partea companiei, un apartament nou și, în cele din urmă, a trecut la intimidări: „Vei eșua“. Nu știam dacă avea dreptate. Nu eram suficient de convinsă că voi putea reuși. Dar cumva mi-am adunat curajul să-i spun înainte de a mă ridica și de a pleca: „Ai dreptate, s-ar putea să nu reușesc și să merg pe un teren minat. Dar dacă asta nu mă va doborî, cel puțin voi continua să mă dezvolt“. În acel moment am ales fericirea — fericirea durabilă care mă însoțește în fiecare zi, deoarece am decis să nu-mi fie teamă și să merg mai departe. Să rămân la Baltimore ar fi fost prudent. Dar pe când mă aflam în biroul șefului meu, știam că, dacă-l lăsam să mă convingă să rămân, mi-ar fi afectat modul în care aveam să mă privesc toată viața. Întotdeauna m-am întrebat ce ar fi fost dacă aș fi rămas. Acea alegere mi-a schimbat traiectoria vieții. Trăiesc într-o stare de mulțumire și bună dispoziție (ceea ce înțeleg eu a fi fericirea), alimentată de o pasiune pentru orice fac: munca mea, colegii, casa, recunoștința mea pentru fiecare respirație în libertate și pace. Și lucrurile sunt și mai plăcute atunci când știu cu siguranță că eu am creat această fericire. A fost decizia mea.

Timpul zboară. Cele care aveți copii sunteți mereu conștiente de acest lucru întrucât copiii continuă să crească și să se dezvolte. Și scopul nostru este de a ne dezvolta, evoluând spre cele mai bune vieți posibile.

Undeva în adâncul meu, chiar și când eram adolescentă, am simțit mereu că mi se pregătise ceva mai important, dar nu avea legătură cu a mă îmbogăți sau a deveni celebră. Era despre procesul de a căuta în permanență să fiu mai bună, să mă provoc să caut perfecțiunea la orice nivel. Știu cu adevărat că doar atunci când faci din acest proces țelul tău poți să ai viața pe care ți-ai dorit-o. Asta nu înseamnă că procesul te va conduce spre bogăție și faimă; de fapt, s-ar putea ca visul tău să nici nu aibă legătură cu prosperitatea tangibilă, ci cu crearea unei vieți pline de bucurie, lipsită de regrete, și cu o conștiință curată. Am învățat că, da, averea este un mijloc care îți oferă alegeri, dar nu poate compensa o viață care nu a fost trăită pe deplin și cu siguranță nu-ți poate da o senzație de pace interioară. Semnificația vieții constă în a deveni persoana care trebuie să fii, a-ți depăși limitele și a te dezvolta iar și iar. Cred că poți face acest lucru doar atunci când te oprești suficient de mult timp pentru a auzi acea șoaptă pe care ai ignorat-o, acea voce micuță care te îndrumă spre chemarea ta. Și ce se întâmplă atunci? Te confrunți cu cea mai mare provocare: să ai curajul de a-ți urma visurile indiferent de ce spun sau ce cred cei din jurul tău. Ești singura persoană care poate să vadă imaginea de ansamblu — și chiar nici tu n-o poți vedea în întregime. Adevărul este că, indiferent cât de multe planuri sau visuri îți faci și oricât de mult înaintezi în viață, trebuie să-ți amintești că acționezi mereu în concordanță cu fluxul și energia universului. Urmează-ți direcția scopului cu toată forța și toată însuflețirea de care ești în stare, apoi, eliberează-te și lasă planul tău în seama Puterii care este mai mare decât tine și permite-i visului tău să iasă la iveală ca o capodoperă. Muncește din greu, foarte greu. Și după ce ai făcut tot ce ai putut, lasă-te complet în seama Puterii.

Venerație

În cuvântul căutare există un cuvânt și mai minunat — a căuta. Iubesc acest cuvânt.

Elie Wiesel

Am renunțat să mai fac o listă cu dorințe pentru Anul Nou. Cu toate acestea, mă gândesc îndelung în fiecare ianuarie la cum pot să merg înainte.

Într-o dimineață, la început de an, stăteam pe veranda din fața casei mele din Hawaii, uitându-mă la ocean și meditând. M-am rugat să am mai multă hotărâre în ceea ce privește starea mea de conștiență și să-i permit fiecărei experiențe să mă aducă mai aproape de esența cea mai profundă a vieții. Până la venirea nopții, rugăciunea mea a fost ascultată în cea mai profundă întâlnire spirituală pe care am trăit-o vreodată. Făceam o plimbare împreună cu prietenul meu Bob Greene, soarele apusese, lăsând panglici liliachii pe cer. Norii care coborau dinspre munți se răspândeau ca o pătură deasupra oceanului, având doar o mică deschizătură, prin care puteam vedea luna. Eram înconjurați de ceață și doar o frântură de cer strălucea de la lumina lunii aflate în creștere. ― Ia privește, a spus Bob. Seamănă cu logoul de la Dream Works. Mă simt de parcă m-aș putea cățăra și aș putea sta acolo cu o undiță. Era ireal. În timp ce ne continuam plimbarea, Bob s-a întors către mine și mi-a spus: ― Oprește-te o clipă. M-am oprit. ― Auzi? mi-a șoptit el. Auzeam — și mi s-a tăiat respirația. Era sunetul liniștii. O liniște deplină. Atâta tăcere încât îmi puteam auzi inima bătând în piept. Voiam să-mi țin respirația, deoarece chiar inspirația și expirația mi se părea că făceau zgomot. Nu era absolut nicio mișcare, nicio briză, niciun semn că ar exista vreun pic de aer; era sunetul vidului și al tuturor lucrurilor în același timp. Se părea că întreaga viață… și moarte… și ce este dincolo se aflau într-un singur spațiu și că eu nu

doar mă găseam în acest spațiu, ci eram parte din el. Acesta a fost momentul cel mai liniștit, conștient pe care l-am trăit vreodată. Raiul pe pământ. Am stat acolo mult timp. Pe când încercam să nu respir, plină de venerație, am înțeles că exact asta cerusem mai devreme în acea zi. Asta însemna: „Cere și ți se va da… caută și vei afla“. Acea clipă a reprezentat cu adevărat „cea mai profundă esență a vieții“. Și știu cu siguranță că acel moment se află mereu la îndemâna noastră. Dacă dai la o parte straturile vieții tale — frenezia, zgomotul —, te așteaptă liniștea. Acea liniște ești tu. Asta numesc eu un moment de preamărire a lui Dumnezeu. Am vrut să păstrez acel moment pentru totdeauna și chiar asta s-a întâmplat. Câteodată, mă aflu în mijlocul unei întâlniri, cu oameni care așteaptă la ușa biroului meu, și pur și simplu respir și mă transport înapoi pe acel drum, printre nori și cu acea lună… Liniște. Pace.

Adesea, trebuie să mă confrunt cu lucruri despre care nu am nicio certitudine. Dar cred în mod cert în miracole. Pentru mine, un miracol este să privesc lumea cu strălucire în ochi. Este să știu că există mereu speranță și posibilități în locuri imposibile. Mulți oameni sunt atât de aproape de miracole, încât chiar și atunci când le privesc în față, le consideră pure coincidențe. Eu le numesc așa cum le percep. Pentru mine, miracolele sunt confirmarea că ceva mai mare decât noi lucrează. Cred că ele nu se petrec doar câteodată, ci în fiecare zi dacă suntem deschiși să le vedem.

În viața mea, miracolele au implicat lucrurile cele mai simple, de exemplu, să fiu în stare să alerg opt kilometri în mai puțin de 50 de minute. Sau, epuizată după o alergare lungă și tânjind după un castron de supă cu ardei și roșii, să merg apoi în bucătărie și să descopăr că bunica mea, doamna E, a lăsat oala cu supă pe aragaz pentru mine. Un miracol este să privesc un apus care-și schimbă nuanțele, de la culoarea unei piersici coapte la cea de zmeură, la sfârșitul plimbării mele de seară. Înseamnă a avea la micul dejun rodii, kiwi și mango pe o tavă drăguță. Înseamnă a admira bujorii roz pe care i-am cules din grădina mea și i-am pus în dormitor. Este atunci când o camionetă verde se oprește pe stradă și o tânără se apleacă pe geam și strigă: „Ești cea mai tare profă de la televizor!“ Ea este educatoare. Este glasul păsărilor și cântecele lor și momentul în care mă întreb: Își cântă unele altora, lor înșile sau cântă doar pentru a fi auzite? Un miracol este posibilitatea de a mă rostogoli în iarbă împreună cu toți câinii mei și să mă bucur de o duminică întreagă fără obligații, planuri sau locuri în care ar trebui să mă duc. Este posibilitatea de a mă întoarce acasă după o săptămână petrecută pe drumuri și de a avea timp să stau, în sfârșit, singură. Să meditez pe veranda unei cabane din lemn, cu frunzele foșnind ca un izvor, cu boboci de gâscă pe iaz, alături de mama lor care-i învață să înoate. Să simt bucuria acestei vieți minunate și să am șansa s-o trăiesc ca femeie liberă. Dacă altceva nu știu cu siguranță, știu însă că marile miracole pe care le așteptăm se întâmplă chiar în fața noastră, în fiecare moment, cu fiecare respirație. Deschideți ochii și inima și vei începe să le vezi.

Să înaintez în vârstă este cel mai bun lucru care mi s-a întâmplat vreodată.

Mă trezesc și citesc o rugăciune matinală, lipită pe peretele din baie, din cartea lui Marianne Williamson Illuminata. Indiferent de vârsta pe care o am, mă gândesc la toți oamenii care nu au reușit să ajungă până la ea. Mă gândesc la persoanele care au fost chemate înainte de a-și da seama de frumusețea și măreția vieții de pe pământ. Știu precis că fiecare zi are în ea posibilitatea de a vedea lumea cu admirație. Pe măsură ce îmbătrânesc, sunt tot mai puțin tolerantă cu scopurile meschine și superficiale. Există o bunăstare ce nu are nicio legătură cu banii, care vine din perspectiva și din înțelepciunea de a acorda atenție vieții noastre. Te poate învăța totul. Și știu sigur că bucuria de a învăța bine este cea mai mare recompensă.

Am auzit de-a lungul anilor povești cu adevărat uimitoare despre aproape fiecare situație umană posibilă. Conflict, înfrângere, triumf, reziliență. Dar foarte puține lucruri m-au uimit mai mult decât povestea lui John Diaz. În octombrie 2000, John se afla la bordul avionului care aparținea companiei Singapore Airlines, cu zborul 006, când acesta a explodat la decolare. Optzeci și trei de oameni au murit în incendiu. John — care se descrie ca fiind un tip extrem de direct, competitiv și pragmatic — suferă încă de pe urma rănilor fizice. Dar în alte privințe este mult mai viu decât a fost înainte de a trece, la propriu, prin foc.

Avionul decolase în condiții de furtună puternică. Înainte să se îmbarce, instinctul i-a spus lui John să n-o facă. El a sunat la compania aviatică de câteva ori — „sunteți siguri că avionul va decola?“ — deoarece furtuna era extrem de puternică. Uitându-se pe geam pe când avionul rula pe pistă, tot ce putea să vadă era ploaia. Stătea chiar în partea din față a avionului și privea cum bordul începea să se înalțe. Dar Boeingul 747 intrase pe o pistă greșită. La început, a simțit doar o mică izbitură (avionul lovise o bordură de beton), urmată de o zdruncinătură puternică în apropierea lui, unde ceva (un excavator) găurise avionul chiar lângă locul unde stătea el. Scaunul lui a fost smuls și aruncat într-o parte. Putea simți mișcarea avionului, care se rotea și se învârtea pe pistă. Pe urmă s-a oprit. Iată cum descrie John cele întâmplate: „Apoi s-a produs explozia… o minge uriașă de foc a căzut chiar deasupra mea până la botul avionului, apoi s-a retras cu putere, aproape ca în filme. După aceea, a fost acest jet de combustibil ca napalmul — indiferent ce a lovit… s-a aprins ca o torță… Apoi un domn asiatic vine alergând spre mine, cuprins complet de flăcări. Puteam să-i văd toate trăsăturile, iar chipul îi era cuprins de mirare — de parcă nu conștientiza că era mort și ardea. Și mi-am dat seama că și eu mă aflam în aceeași situație. Chiar am crezut în acel moment că murisem“. L-am întrebat pe John dacă a crezut că intervenția divină îl salvase. Mi-a răspuns că nu. Poziția lui în avion și reacția rapidă l-au ajutat să scape: pentru a se

proteja de fum și flăcări, și-a acoperit capul cu o geantă de piele, pe care, după cum i se spusese, n-ar fi trebuit s-o ia cu el, apoi a căutat ușa și a continuat să meargă. În final, a dezvăluit ceva la care mă gândesc încă și în ziua de astăzi. John a spus că interiorul avionului „arăta ca Infernul lui Dante, cu oamenii legați de locurile lor, care pur și simplu ardeau. Părea că un fel de aură se înalța din trupurile lor — unele mai luminoase decât altele… m-am gândit că strălucirea sau lipsa acesteia însemna modul în care își trăiseră viața“. John afirmă că această experiență — ceea ce descrie ca fiind un fel de aură, o energie de lumină care părăsește trupurile și plutește deasupra flăcărilor — l-a schimbat, l-a făcut o persoană mai empatică. Și, cu toate că nu consideră această păcălire a morții un miracol, spune totuși: „Vreau să-mi trăiesc viața astfel încât, atunci când aura îmi va părăsi corpul, să fie foarte strălucitoare“. Știu cu siguranță că este un dar extraordinar să trăiești pe această planetă minunată. Și vreau ca timpul petrecut aici să fie cât de strălucitor posibil.

În mod clar, viața n-are niciun sens fără o componentă spirituală.

Pentru mine, spiritul este esența a ceea ce suntem. Asta nu presupune o credință anume. Pur și simplu există. Iar cheia acestei esențe este să fii conștientă de clipa prezentă. Este o forță care te transformă. Redefinește ceea ce înseamnă să fii în viață. Spiritualitatea poate însemna ceva foarte obișnuit și extraordinar — cum ar fi oferirea întregii tale forțe, a atenției tale unei alte persoane, fără a te gândi la ce mai trebuie să faci în acel moment. Sau să depui un efort pentru a face ceva bun pentru cineva. Sau să-ți începi ziua cu un moment de liniște totală. Sau să te trezești și să simți aroma cafelei, să-i „guști“ aroma cu simțurile, să faci din fiecare înghițitură o adevărată plăcere și, când plăcerea dispare, s-o lași deoparte. Știu cu adevărat că lumina pătrunde în viața ta cu fiecare respirație conștientă. Respiră ușor.

Întreaga mea viață este un miracol. Și așa este și a ta. Asta o știu în mod cert.

Indiferent cum ai apărut pe lume — ai fost un copil dorit sau „un accident“ (așa cum am fost eu numită ani la rând) —, faptul că te afli aici și citești aceste cuvinte este nemaipomenit. Afirm acest lucru necunoscând detaliile vieții tale. Dar ceea ce știu este că fiecare persoană poartă cu sine propria poveste de speranță și durere, victorie și pierdere, mântuire, bucurie și lumină. Fiecare a avut parte de lecții în viața sa. Cât de bine ai învățat din ele depinde numai de tine. Când alegi să vezi lumea ca o sală de clasă, înțelegi că toate experiențele se întâmplă pentru a te învăța ceva despre tine. Și călătoria vieții înseamnă ca tu săți atingi potențialul. Un alt miracol este că luăm cu toții parte la această călătorie. Cele mai dificile experiențe sunt adesea acelea din care învățăm cel mai mult. De fiecare dată când mă aflu într-o dificultate, încerc să mă întreb: „Despre ce este vorba cu adevărat și ce trebuie să învăț din asta?“. Doar după ce mi-am dat seama care este adevărata lecție pot să iau cea mai bună decizie și să evoluez pe baza acelei experiențe. După tot ce mi s-a întâmplat în acești ani de viață, mă mândresc cel mai mult cu faptul că am rămas deschisă la evoluție. Știu că fiecare întâlnire materială are un înțeles metafizic. Și sunt pregătită să-l văd în întregime.

Am fost destul de norocoasă să petrec mai mult timp în Fiji în urmă cu câțiva ani, iar pe când mă aflam acolo îmi plăcea la nebunie să privesc valurile care se spărgeau încet la țărm.

Mă gândesc cum fiecare val ne reprezintă pe noi, aflați în marea care este viața. Credem că suntem atât de diferiți unii de alții, dar nu este adevărat. Ne acoperim de obiceiuri și de ținute ale aspirației, luptei și victoriei, ale sacrificiului și pierderii — și uităm repede cine suntem cu adevărat. Într-o dimineață, pe când priveam valurile, i-am trimis un e-mail prietenului meu Mark Nepo, a cărui lucrare Cartea trezirii este plină de lecții de fiecare zi, care acoperă perioada unui an întreg, în legătură cu modul în care putem trăi o viață mai conștientă. Răspunsul lui Mark la e-mailul meu a fost următorul:

ÎNTREBI DESPRE POEZIE

Întrebi dintr-o insulă atât de îndepărtată încât rămâne imaculată. Să mergi încet până când miracolul din tot ce grăiește devine poezie. Vrei să cauți poezia în sufletul tău și în viața de zi cu zi, pe când cauți pietricele pe plajă. La patru mii de mile depărtare, în vreme ce soarele străpunge zăpada, zâmbesc. Pentru că în acest moment, tu ești poemul. După ani de cercetări,

pot spune doar că această căutare a lucrurilor mărunte purtate de adâncuri este arta poeziei. Dar să asculți ce spun este poemul.

Niciodată nu m-am gândit la poezie în acest fel. Dar pe când stăteam la marginea unei insule, puteam simți că lucrurile scrise de Mark în restul e-mailului erau și ele adevărate: „Pentru mine, poezia este exprimarea neașteptată a sufletului. Este locul unde sufletul atinge cotidianul. Se referă mai puțin la cuvinte și mai mult la deșteptarea sentimentului de trăire pe care îl purtăm în noi de la naștere. Să mergi liniștit până când miracolul cotidian vorbește, asta este poezia, indiferent dacă o scriem sau nu. Mărturisesc că am început cu dorința de a scrie poezii mărețe, sfârșind prin a trece prin viață cu dorința de a descoperi adevăratele poezii și acum, în a doua jumătate a vieții, mă simt umil și emoționat că-mi doresc să fiu poemul!“ Asta, cu siguranță, este o aspirație care merită îndeplinită: nu doar să apreciezi poezia, ci să devii poem.

Pentru mine, spiritualitatea înseamnă să recunosc că sunt conectată la energia întregii creații, că sunt o parte a acesteia — iar aceasta este mereu o parte din mine. Indiferent de eticheta sau cuvântul folosit pentru a o descrie, nu are importanță.

Cuvintele sunt absolut insuficiente. Spiritualitatea nu este religie. Poți fi spiritual și fără a avea un context religios. Și opusul este adevărat: poți să fii foarte religios, dar fără nicio dimensiune spirituală, doar doctrină. Spiritualitatea nu este ceva în care cred. Este ce și cine sunt eu. Cunoașterea acestui fapt face toată diferența. Îmi permite să trăiesc fără teamă. Și să fac cunoscut scopul pentru care am fost creată. Și voi fi suficient de curajoasă pentru a spune că știu sigur că este cea mai mare descoperire a vieții: să recunoști că însemni mai mult decât corpul și mintea ta. De-a lungul anilor, am citit sute de cărți care m-au ajutat să devin mai conștientă din punct de vedere spiritual. Una dintre acestea, Un pământ nou, de Eckhart Tolle, a rezonat atât de profund cu mine, încât a produs o schimbare în modul în care mă percepeam și în care simțeam lucrurile din jurul meu. În esență, cartea se referă la faptul că trebuie să recunoști că nu gândurile te definesc și să vezi și apoi să schimbi modul în care mintea ta bazată pe ego îți domină viața. Permițându-i adevăratului sine — sinele tău spiritual — să-ți conducă viața înseamnă să încetezi să te mai lupți și să înveți să te deplasezi în ritmul fluxului vieții tale. Să citez din Un pământ nou: „Trei cuvinte transmit secretul artei de a trăi, secretul succesului deplin și al fericirii: una cu viața. A fi una cu viața înseamnă a fi una cu momentul prezent. Înțelegi atunci că nu-ți trăiești viața, ci viața te trăiește pe tine. Viața este dansatorul, iar tu ești dansul“. Bucuria și vitalitatea care provin din a fi acel dans nu pot fi egalate de nicio plăcere imaginabilă. Am învățat că presupune să simți esența spirituală a vieții. Și asta, așa cum am afirmat într-o conversație cu Eckhart Tolle, este o decizie pe care o iei zilnic: să trăiești în lume, nu în afara ei.

Vă aduceți aminte despre zvonurile care umbalu pe internet cu privire la anul 2012? Pentru aceia dintre voi care nu sunt familiarizați cu profețiile schimbării globale (bazate în parte pe ciclurile calendarului mayaș), este suficient să spun că unii oameni au prezis distrugerea civilizației umane, în vreme ce alții au prevăzut o perioadă de transformare spirituală.

Bineînțeles că nimeni nu poate prezice viitorul, dar lucrul pe care-l știu cu siguranță este puterea intenției. Și intenția mea este de a aborda fiecare an ca fiind unul de mari perspective. Nicio zi a judecății pentru mine: sper să-mi îndeplinesc rolul atât în interiorul meu, cât și în cadrul lumii, să aduc o schimbare care să ne permită să trăim într-o mai mare înțelegere, mai intuitiv, mai creativ, în colaborare mai strânsă. Asta este ideea mea de evoluție spirituală! De revoluție spirituală! Am decis să văd anul 2012 ca zorii unui nou an de aliniere, deoarece odată cu alinierea vine și iluminarea. Atunci când ești pe aceeași lungime de undă cu dorința inimii tale, când te sincronizezi cu ceea ce trebuie să fii și cu ce contribuție trebuie să-i aduci minunatului nostru pământ, simți o schimbare de percepție. Începi să obseri acele momente pe care unii oameni le numesc de serendipitate, dar mie îmi place să le numesc minunări. Deoarece atunci când realizez tot ce trebuie pentru a-mi păstra mintea, corpul și spiritul ca un întreg, mă minunez în permanență de modul în care alte experiențe capătă sens. Este ca și cum acel citat minunat din romanul Alchimistul al lui Paulo Coelho prinde viață: „Când îți dorești ceva cu adevărat, tot universul conspiră la realizarea dorinței tale“. Țelul meu este să rămân deschisă la tot ce are universul să-mi ofere. În fiecare an. În fiecare zi.

Unul dintre lucrurile pe care i le cer adesea lui Dumnezeu: Te rog, arată-mi cine sunt cu adevărat.

Asta poate părea o cerere ciudată. Dar, pe măsură ce înaintez în viață, îmi doresc să nu pierd din vedere adevărul existenței mele. Unul dintre citatele mele preferate despre viață vine de la preotul-filosof francez Pierre Teilhard de Chardin: „Nu suntem ființe umane care au o experiență spirituală. Suntem ființe spirituale care au o experiență umană“. Dorința cea mai mare a inimii mele este să fac din această experiență una cât mai importantă și mai poetică.

Respiră odată cu mine o clipă. Puneți mâinile pe stomac și simte cum acesta se mărește când inspiri. Apoi lasă-l să se contracte și să se dezumfle când expiri. Acest ciclu se întâmplă în medie de 720 de ori pe oră, mai mult de 17 000 de ori pe zi fără măcar să te gândești la asta. Este atât de ușor să nu punem la îndoială minunea biologică a respirației, dar din când în când mă liniștesc suficient de mult încât s-o observ. Și când se întâmplă acest lucru mă minunez! Cu siguranță rămân plină de venerație în fața miracolului care este viața.

Să merg desculță pe un covor de iarbă proaspăt cosită, ce senzație minunată! Încă un motiv de uimire: în fiecare seară, la apusul soarelui, prietenii și vecinii se adună pe veranda din fața casei pentru a privi ceea ce numim cel mai mare spectacol de pe Pământ. Facem fotografii și comparăm variațiile de culoare ale fiecărui spectacol magnific de lumină pe măsură ce soarele coboară sub linia orizontului. Într-o zi, nu cu mult timp în urmă, a plouat timp de patru ore încontinuu. O ploaie torențială constantă, care s-a oprit dintr-odată. Totul — copacii, gardurile, cerul — radia lumină. Pentru mine, natura este o mare uimire permanentă și câteodată cele mai mici daruri sunt acelea care îmi deschid sufletul în fața splendorii ei. Cu ocazia zilei mele de naștere, un prieten florar, care a realizat diferite aranjamente spectaculoase, mi-a oferit unul dintre cadourile pe care le prețuiesc cel mai mult: două frunze mici care aveau formă de inimă. Le păstrez presate între paginile cărții mele preferate, Un pământ nou de Eckhart Tolle. De fiecare dată când o deschid, îmi este amintit cât de simplă și de frumoasă poate fi viața — dacă alegem s-o vedem astfel.

Căutarea celei mai depline expresii a sinelui. Este povestea vieții mele în șapte cuvinte — definiția personală a ceea ce reprezint eu cel puțin în această perioadă. Mă gândesc la această carte ca la un minimemoriu, dar în timp ce o scriam, mi-am adus aminte că definiția mea s-a aflat mereu, și este încă, în evoluție. Cuvintele pe care le-aș fi folosit anul trecut nu mai au niciun sens astăzi. Dacă suntem într-adevăr devotați creșterii, nu ne oprim niciodată din a descoperi noi dimensiuni ale sinelui și ale exprimării de sine.

În urmă cu câțiva ani, am mers la Fairfield, statul Iowa, cu o populație de 9 500 de locuitori, direct în mijlocul terenurilor agricole din Midwest, ultimul loc unde te-ai aștepta să rămâi blocată într-un ambuteiaj cauzat de sute de oameni care au pornit la drum pentru a practica meditația transcendentală. Dar chiar asta fac ei în Fairfield; de fapt, este numit adesea și Orașul MT. Acțiunea se desfășoară în două clădiri aurii sub formă de dom: una pentru femei și una pentru bărbați. Casnice, vânzătoare, inginere, chelnerițe, avocate, mame, femei singure și eu, toate ne-am adunat în domul nostru în unicul scop de a sta nemișcate. Știind că liniștea este spațiul unde întreaga expresie creativă, pacea, lumina și iubirea capătă formă. A fost o experiență extrem de energizantă, dar liniștitoare. Nu voiam să se termine. Când s-a sfârșit, am plecat simțindu-mă mai încărcată decât atunci când sosisem. Plină de speranță, cu un sentiment de mulțumire și cu o bucurie profundă. Știind cu siguranță că și în agitația zilnică ce ne bombardează din fiecare direcție există — încă — stabilitatea dată de constanța pe care ne-o oferă liniștea. Doar din acel spațiu poți realiza cea mai bună creație și cea mai bună viață. Încerc să-mi ofer o doză zilnică de liniște cel puțin o dată pe zi sau de două ori, atunci când am timp. Douăzeci de minute dimineața și douăzeci de minute seara. Mă ajută să dorm mai bine și să mă concentrez mai profund; îmi sporește productivitatea și îmi stimulează creativitatea. Încearcă și sunt sigură că vei fi de acord cu ceea ce a spus Glinda, vrăjitoarea cea bună: „Întotdeauna ai avut această putere“. Trebuie doar să rămâi nemișcat

pentru a o găsi. Și când se întâmplă asta, ești pe cale să descoperi expresia ta cea mai deplină.

Întotdeauna m-am considerat a fi o căutătoare. Și prin asta înțeleg că inima mea este deschisă pentru a vedea — sub toate aspectele — ordinea divină și perfecțiunea desăvârșită în care acționează universul.

Sunt plină de uimire și încântare în fața misterului vieții. De fapt, pe noptiera mea păstrez o carte numită In Love with the Mystery de Ann Mortifee. Este plină de fotografii liniștitoare și de scurte însemnări despre minunea călătoriei pe care o întreprindem cu toții. Iată unul dintre fragmentele mele preferate: „Lasă puterea să vină spre tine. Lasă extazul să erupă. Permite-i inimii să se mărească și să se umple de adorație pentru această creație magnifică și pentru dragostea, înțelepciunea și puterea care le-au creat pe toate. Este nevoie de încântare — extaz, venerație și grație“. Aceste cuvinte îmi oferă consolare și inspirație. Prea des ne blocăm puterea care este mereu prezentă și se află la dispoziția noastră, deoarece suntem atât de preocupați să facem, încât pierdem din vedere să trăim. Adeseori mă întreb ce a văzut oare Steve Jobs atunci când a murmurat ultimele cuvinte: „Oh, uau. Oh, uau. Oh, uau“. Mă întreb dacă a avut aceeași viziune cu aceea pe care mama unui pacient în vârstă de 26 de ani bolnav de cancer mi-a împărtășit-o în cadrul emisiunii mele în urmă cu câțiva ani. Cu ultima răsuflare, fiul ei a spus: „Oh, mamă, este atât de simplu“. Cred că singuri ne facem drumul mai dificil decât trebuie să fie. Lupta noastră și rezistența pe care o opunem în fața a ceea ce există ne prind într-o stare constantă de haos și frustrare când totul este atât de simplu. Poartă-te cu ceilalți exact așa cum vrei ca ei să se poarte cu tine. Și amintește-ți cea de-a treia lege a mișcării formulată de Newton: pentru fiecare acțiune există o reacție opusă și egală; energia pe care o creezi și o eliberezi în lume va fi egală la toate nivelurile.

Menirea noastră în viață este de ne a alinia cu forța care reprezintă sursa tuturor energiilor și de a ne păstra frecvența reglată pe energia dragostei. Asta o știu cu certitudine. Când acest lucru reprezintă munca vieții tale, misterul este rezolvat sau cel puțin misterul încetează să te mai tulbure. Doar sporește extazul, venerația și grația.

Pe măsură ce se apropia ziua mea de naștere, nu mă puteam abține să nu mă bucur în tăcere. Îmi spuneam: Împlinesc 60 de ani! Eram foarte fericită că trăisem suficient de mult pentru a rosti aceste cuvinte și pentru a le sărbători semnificația.

Împlinesc 60 de ani! Sunt în viață. Sănătoasă. Puternică. Împlinesc 60 de ani și — vă rog, să n-o luați ca pe o ofensă — nu mai trebuie sămi fac griji în legătură cu ce crede cineva despre mine! (Cunoașteți vechile îngrijorări: Fac ce trebuie? Spun ce este corect? Sunt cine se „presupune“ că trebuie să fiu?) Când am împlinit 60 de ani, am știut cu adevărat că mi-am câștigat dreptul să fiu eu însămi. Sunt mult mai încrezătoare în mine decât am fost vreodată. Am ajuns în acel punct pe care Derek Walcott îl descrie în minunata sa poezie „Love After Love“ — „… cu entuziasm/ te vei întâmpina ajungând/ la propria-ți ușă, în propria-ți oglindă/ și fiecare va zâmbi la salutul celeilalte“. Sunt uimită de modul în care călătoria mea pe pământ continuă să mi se dezvăluie. Viața mi-a fost marcată de miracole de când îmi pot aduce aminte (și chiar de dinainte, luând în considerare că întreaga mea existență este rezultatul unei distracții de o noapte sub un stejar). Zilele din copilăria mea când vorbeam într-o biserică metodistă din Mississippi — în care erau incluse învățături baptiste, strigăte și Sfântul Duh — m-au pregătit pentru un viitor în care a trebuit să vorbesc în fața unui public pe care nu mi l-aș fi putut imagina niciodată. Și acum pur și simplu vreau să împărtășesc ceea ce mi-a fost dat. Vreau să încurajez în continuare cât de mulți oameni pot pentru a le deschide inima către viață, deoarece știu precis că faptul de a-mi fi deschis propria inimă mi-a adus cel mai mare succes și cea mai mare bucurie. Realizarea mea cea mai mare este că nu mi-am închis niciodată inima. Chiar și în momentele cele mai dificile — abuzul sexual, sarcina de la vârsta de 14 ani, minciunile și trădările — am rămas credincioasă, plină de speranță și dornică să văd ce este mai bun în oameni, chiar dacă ei îmi arătau ce era mai rău. Am

continuat să cred că, indiferent cât de grea era ascensiunea, exista mereu o modalitate de a lăsa o rază de lumină să pătrundă pentru a-mi lumina calea pe mai departe. Trecem prin viață descoperind adevărul despre cine suntem și stabilind cine și-a câștigat dreptul de a împărți cu noi spațiul din inima noastră. Știu cu adevărat că Dumnezeu — indiferent cum Îl definești sau Îl numești — există pentru noi. Forțele naturii lucrează pentru noi, oferindu-ne viață din abundență. Noi, oamenii, îngustăm ceea ce este un câmp deschis de minune și măreție la realitatea mărginită a experiențelor noastre zilnice. Dar există ceva extraordinar în lucrurile obișnuite. În anumite zile, conștientizarea sanctității și sacralității vieții mă face să cad în genunchi, plină de recunoștință. Încă încerc să mă obișnuiesc cu ideea că fetița din Mississippi care a crescut ținându-se de nas într-o dependință zboară acum în propriul ei avion — propriul meu avion! — către Africa pentru a le ajuta pe fetele care cresc la fel ca ea. Măreț har, ce șoaptă blândă! M-am apropiat de hotarul celor 60 de ani cu smerenie, mulțumire supremă și bucurie. Știind cu adevărat că harul m-a purtat în siguranță atât de departe, și harul mă va călăuzi către casă.

Claritate

Întâi spune-ți ce anume ai vrea să fii și apoi fă ce ai de făcut.

Epictet

Aveam 40 de ani când am învățat să spun nu. În primii ani de televiziune, am fost adesea copleșită de faptul că oamenii mă considerau o „îngrijitoare“ binevoitoare. Unii își cheltuiau chiar și ultimii bănuți pe un bilet de autobuz pentru a ajunge la mine, copiii fugeau de-acasă, femeile abuzate își părăseau soții și apăreau la ușa studioului meu, cu toții sperând că-i voi ajuta. În acea perioadă, consumam multă energie încercând să reunesc o fată cu familia ei sau să vorbesc la telefon cu cineva care amenința să se sinucidă. Mă găseam în situația de a scrie cec după cec și, de-a lungul timpului, toate acestea m-au epuizat spiritual. Eram atât de ocupată încercând să le ofer celorlalți tot ce aveau nevoie, încât am pierdut legătura cu dorința autentică de a dărui. Am fost secătuită de dorința bolnavă de a mulțumi și adesea rosteam cuvântul da fără sămi dau seama.

Știu exact de unde provine această dorință bolnavă. Faptul că în viața mea există o poveste a abuzului a însemnat, de asemenea, o istorie a faptului că nu am fost în stare să stabilesc limite. De îndată ce limitele personale au fost încălcate în copilărie, este dificil să recapeți curajul de a opri oamenii să-ți invadeze teritoriul. Te temi că vei fi respinsă din cauza a ceea ce ești cu adevărat. Așa că timp de foarte mulți ani mi-am petrecut viața oferind tot ce puteam apoape oricui îmi cerea. Munceam până la epuizare încercând să împlinesc așteptările altor oameni în ceea ce privește ce trebuia să fac sau cum trebuia să fiu. M-am vindecat atunci când am înțeles principiul intenției. Citez din nou din cartea lui Gary Zukav Lăcașul sufletului: „Fiecare acțiune, gând și sentiment este motivat de o intenție și acea intenție este o cauză care există în același timp cu efectul. Dacă luăm parte la cauză, nu este posibil să nu participăm și la efect. În acest mod extrem de profund, suntem responsabili pentru fiecare acțiune, gând și sentiment, adică pentru fiecare intenție a noastră“. Am început să-mi analizez intenția de fiecare dată când spuneam da când de fapt voiam să spun nu. Spuneam da, astfel încât oamenii să nu se supere pe mine, să creadă că sunt o persoană amabilă. Intenția mea era să-i fac pe oameni să simtă că se puteau baza pe mine în ultimă instanță, indiferent de ce s-ar fi întâmplat. Și exact acest lucru reflectau experiențele mele — o avalanșă de cereri în fiecare aspect al vieții mele.

La scurt timp după ce am început să înțeleg acest lucru, am primit un telefon de la o persoană destul de faimoasă care dorea să particip cu o donație la acțiunea ei de caritate. Cerea o sumă mare de bani și i-am spus că trebuia să mă gândesc la asta. M-am întrebat: Este aceasta o cauză în care chiar cred? Nu. Chiar am impresia că dacă voi scrie un cec va avea importanță? Nu. Așa că de ce s-o fac? Pentru că nu vreau ca această persoană să creadă că sunt zgârcită. Acesta nu mai era un motiv suficient de bun pentru mine. Mi-am notat câteva cuvinte pe care acum le țin pe birou: „Niciodată nu voi mai face ceva pentru cineva dacă nu simt cu toată inima. Nu voi mai merge la vreo întâlnire, nu voi da vreun telefon, nu voi scrie o scrisoare, nu voi mai sponsoriza sau nu mă voi mai implica în vreo activitate în care fiecare fibră a ființei mele să n-o dorească. Voi acționa cu dorința de a fi sinceră cu mine însămi. Înainte de a spune da oricărei persoane, întreabă-te: care este cu adevărat intenția mea? Aceasta ar trebui să vină din cea mai pură parte a ta, nu din minte. Dacă trebuie să ceri sfatul, acordă-ți timp să vezi ce rezonează în tine: vrei sau nu. Când trebuie să faci un lucru, întreg corpul simte asta. Știu cu adevărat că a trebuit să aflu cine sunt înainte de a putea depăși plăcerea bolnavă de a le face pe plac celorlalți. Când am acceptat că eram o persoană decentă, amabilă și binevoitoare — indiferent dacă spuneam da sau nu —, n-am mai avut ce să dovedesc. Odată îmi era teamă că oamenii vor spune: „Cine se crede?“ Acum, am curajul de a sta fermă și de a afirma: „Asta sunt cu adevărat“.

Nu sunt chiar atât de stresată pe cât și-ar putea închipui oamenii. De-a lungul anilor, am învățat să-mi concentrez energia în prezent, să fiu pe deplin conștientă de tot ce se întâmplă în fiecare clipă și să nu-mi fac griji în legătură cu ce s-ar fi putut întâmpla, ce nu merge sau ce va veni în continuare. Totuși, deoarece sunt o persoană extrem de ocupată, dacă n-aș găsi o modalitate de a mă detensiona, aș fi pe deplin ineficientă și probabil și puțin nebună.

Niciun om nu este construit să muncească non-stop. Din acest motiv, atunci când nu-ți acorzi timpul și grija de care ai nevoie, corpul tău se revoltă sub forma bolii și a epuizării. Cum mă recompensez pe mine însămi? Nu trece o zi în care să nu vorbesc despre tot felul de lucruri cu Gayle. Aproape în fiecare noapte, mă cufund într-o baie fierbine și aprind o lumânare sau două. Poate că sună prostește, dar este foarte liniștitor să te concentrezi asupra flăcării unei lumânări un minut, în timp ce respiri atânc și relaxat. Seara, chiar înainte de culcare, nu citesc și nu mă uit la nimic — mai ales la jurnalele de noapte — care îmi poate crea o stare de neliniște. Și pentru că nu-mi plac visele cu întreruperi, îmi protejez somnul, ocupându-mă de situațiile dificile în orele cât sunt trează. De asemenea, am un jurnal de recunoștință, și la sfârșitul zilei de muncă mă relaxez citind un roman grozav sau stând cu mine însămi și meditând — este ceea ce numesc „a-mi goli mintea“. Noi femeile am fost programate să sacrificăm totul în numele a ceea ce este bun și drept pentru toți ceilalți. Și dacă ne-a mai rămas ceva, poate putem să profităm de aceasta. Avem nevoie să ne deprogramăm. Știu sigur că nu poți oferi ceea ce nu ai. Dacă îți permiți să fii secătuit până în punctul în care nu mai ai resurse emoționale și spirituale și funcționezi doar din instinct, toată lumea este în pierdere. Mai ales tu. Am înregistrat odată o emisiune în care un consilier pe probleme de viață discuta conceptul de grijă de sine — să-ți pui propriile nevoi deasupra nevoilor celorlalți — și publicul l-a huiduit. Femeile erau supărate de simpla sugestie că ele ar trebui să-și pună nevoile înaintea nevoilor copiilor. Am întrerupt pentru a explica: nimeni nu spunea că ar trebui să-ți abandonezi copiii și să-i lași să moară de foame. Consilierul sugera doar să ai grijă de tine, astfel încât să poți oferi mai multă atenție celor care au nevoie. Este teoria măștii de oxigen din

avion: dacă nu-ți pui tu prima masca de oxigen, nu vei putea să-i salvezi pe ceilalți. Așadar, oprește-te și fii atent la propriile-ți nevoi. Nu te mai gândi la nimic. Eliberează-te. Și amintește-ți că acest moment este singurul pe care știi că-l ai cu adevărat.

Știu cu adevărat că respirația este ancora ta, darul care ți-a fost oferit, care ne-a fost oferit tuturor, pentru a ne echilibra chiar în acest moment. De fiecare dată când am o întâlnire care presupune cea mai mică urmă de tensiune, mă opresc, inspir adânc, apoi mă eliberez. Ai observat vreodată cât de des îți ții respirația? De îndată ce începi să acorzi atenție, te-ar putea surprinde să vezi cât de multă tensiune purtai în interiorul tău. Nimic nu este mai eficient decât să inspiri adânc și încet, să te eliberezi de ceea ce nu poți controla și să te concentrezi din nou pe ceea ce se află chiar în fața ta.

Iată o mărturisire: mi-e este teamă să zbor deasupra oceanului. Deși fiecare zbor cu avionul este un zbor de credință, încrederea în ceva mai minunat decât mine — aeronautica, Dumnezeu —, zborul pe deasupra oceanului este în mod special neliniștitor. (Nu sunt o înotătoare prea bună.) Când trebuie să străbat continente, zbor cu avionul întrucât vreau să fiu mai puternică decât frica mea.

Am cumpărat o casă pe un munte din Hawaii deoarece așa mi-am închipuit că arată paradisul, știind că de fiecare dată când trebuie să traversez oceanul pentru a ajunge aici îmi provoc frica. În urmă cu câțiva ani, a doua zi de Crăciun, avionul meu zbura de suficient timp pentru a ne permite să jucăm Scrabble sau să începem să ne gândim la masa de prânz. Urania, soția prietenului meu Bob Greene, a luat cu ea resturile cinei de Crăciun. ― Nu mai vreau piure, am spus eu. O să mânânc puțină carne de curcan — de preferat mai bine pătrunsă — și fasole verde. Însoțitoarea noastră de bord Karin s-a aplecat deasupra mesei. Eu am crezut că va spune: „Nu mai avem carne bine făcută“, în schimb a zis cu mult calm: ― Parbrizul avionului este puțin crăpat și trebuie să ne întoarcem. ― Of, am spus eu. ― Căpitanul vrea să vă puneți centurile de siguranță și să vă pregătiți măștile de oxigen. ― Măștile de oxigen? Ce se va întâmpla cu câinii mei? Aceștia stăteau lungiți în apropiere. ― Nu vor păți nimic, a spus Karin. Vom coborî acum la trei mii de metri. Simțeam cum inima îmi bubuia în piept și vocea mi se înălța de parcă încercam să-i echilibrez calmul. Mintea mea gândea cu rapiditate: Oxigen! Pericol!

Oxigen! Pericol! Nu pot să înot! O, Doamne Dumnezeule!!! Nu am rostit nicun cuvânt, dar mai târziu Karin mi-a mărturisit că ochii îmi erau cât cepele. Stedman, tare ca piatra, m-a luat de mână, m-a privit și a spus: ― Totul va fi bine. Dumnezeu nu te-a adus atât de departe, pentru a te părăsi. Amintește-ți asta. Crăpătura s-a mărit și a distrus întreaga parte stângă a parbrizului. Puteam s-o vedem de la locurile noastre. Vâj, trosc, vâj, trosc! Cunosc toate sunetele familiare din avion, dar acestea erau diferite. Nu-mi place să aud ceva diferit la peste 12 000 de metri altitudine. ― Ce este acest zgomot, Karin? ― Depresurizăm cabina, scădem rapid altitudinea, iar acest sunet este pompa de oxigen. Piloții și-au pus măștile de oxigen, pentru orice eventualitate. Nu am mai întrebat „pentru orice eventualitate să ce?“ întrucât cu toții știam răspunsul. În eventualitatea în care parbrizul s-ar fi sfărâmat. Piloții Terry și Danny au întors avionul și m-am uitat la ceas: 27 de minute până la aterizare. M-am gândit la ce-ar fi fost dacă mi-aș fi ascultat vocea interioară și n-aș fi zburat astăzi? De câteva ori în acea dimineață am vrut să anulez. Mă simțeam dezechilibrată, agitată. L-am sunat pe Bob Greene și i-am spus: ― S-ar putea să nu vin astăzi. ― De ce? a întrebat el. ― Am un presentiment. Ce părere ai? ― Cred că ar trebui să-ți asculți vocea interioară. Am făcut o baie, deoarece acolo pot gândi cel mai bine, și am ieșit pregătită să-i sun pe piloți să amân călătoria. Dar n-am făcut asta. Am ignorat senzația aceea. Dacă n-aș fi făcut-o, s-ar mai fi crăpat parbrizul? Fără îndoială. Dacă am mai fi fost deasupra oceanului fără să avem unde ateriza? M-am uitat din nou la ceas: 26 de minute și 12 secunde până la aterizare.

Eram pe cale să-mi pierd mințile tot uitându-mă la acel ceas, așa că am început să citesc. Curând, m-a cuprins o liniște fermă. Vom fi cu toții bine, indiferent de deznodământ. Sunetele care mă nelinișteau au devenit o sursă de alinare: Oxigen! Viață! Oxigen! Viață! Am aterizat în siguranță, bineînțeles. Parbrizul a fost înlocuit, iar în ziua următoare piloții au spus: ― Putem zbura oricând sunteți pregătită. Îndrăzneam eu oare să zbor deasupra oceanului atât de curând? Care era lecția pe care trebuia s-o învăț? Am înțeles oare? Știu cu adevărat că, de fiecare dată când radarul interior este dezorientat, pericolul pândește la fiecare pas. Instinctele sunt busola ta. Am priceput asta. O știu cu siguranță. Sus în aer, am reînvățat importanța faptului de a ignora ce-mi distrage atenția și de a mă concentra pe mine însămi.

Una dintre cele mai importante întrebări pe care trebuie să și le pună o femeie este următoarea: ce vreau eu cu adevărat și ce-mi spune spiritul meu cu privire la cea mai bună modalitate de a acționa?

Răspunsul m-a condus în cele din urmă spre pasiunea mea de a le ajuta pe femei și pe fete. Am o înțelegere profundă a ceea ce înseamnă să fii o fată care a suferit un abuz sau a trăit în sărăcie și cred că educația este calea spre eliberare, curcubeul care duce la vasul cu aur. Am început să-mi dau seama că pentru a fi cât mai eficientă trebuia să fiu foarte concentrată pe modul în care-mi foloseam timpul, preocuparea, resursele și compasiunea de a ridica o generație de femei curajoase, sigure pe ele și care își cunosc puterea. Știam că nu puteam să salvez fiecare copil aflat pe patul de moarte sau să intervin în fiecare caz de abuz. Niciunul dintre noi nu poate. Dar, de îndată ce-am înțeles clar ce vreau cu adevărat să dăruiesc, majoritatea lucrurilor care nu se potriveau cu acea intenție au dispărut de la sine. Acei ani în care am început să mă concentrez m-au învățat o lecție puternică despre modul în care să mă eliberez de presiunea exterioară și de elementele disturbatoare, și să mă bazez pe curajul meu — acea voce care-mi spune: Stai așa. Ceva nu merge cum trebuie aici. Oprește-te și fă ajustările necesare. Pentru mine, incertitudinea înseamnă adesea nu. Nu te mișca. Nu răspunde. Nu te grăbi înainte. Când sunt cuprinsă de îndoială cu privire la care ar trebui să fie pasul următor, când sunt rugată să fac ceva pentru care simt foarte puțin entuziasm, acesta este semnul că trebuie să mă opresc — să stau liniștită până când instinctele îmi dau semnalul să merg mai departe. Cred că incertitudinea este modalitatea spiritului meu de a-mi șopti: Sunt în flux. Nu pot decide în locul tău. Ceva se află în dezechilibru aici. Iau acest lucru ca pe un indiciu pentru a mă reechilibra înainte de a lua o decizie. Atunci când universul mă îndeamnă spre drumul cel mai bun pe care trebuie să-l urmez, niciodată nu mă lasă cu îndoieli: „Posibil“. „Ar trebui să fac asta?“ Sau chiar „poate“. Întotdeauna știu sigur când acesta îmi spune să continui deoarce totul din mine se ridică pentru a răsuna „da!“.

În preajma celei de-a cincizecea aniversări am devenit mai conștientă de importanța timpului decât fusesem până atunci. Am simțit un fel de înțelegere primară în adâncul meu că îmi rămăsese puțină vreme, iar acel sentiment străbătea tot ceea ce făceam, dictând felul cum reacționam în fiecare moment. M-a făcut mai conștientă și mai recunoscătoare pentru fiecare experiență, pentru fiecare deșteptare (Doamne, sunt încă aici; am încă o posibilitate astăzi să fac lucrurile așa cum trebuie). Încerc să profit de toate experiențele, chiar și de cele negative. Îmi acord timp, cel puțin un minut dimineața, să respir încet și să-mi permit să simt legătura cu celelalte energii vii și vibrante din această lume și de dincolo. Am descoperit că, dacă-ți recunoști relația cu infinitul, acest lucru face finitul mai palpabil.

Știu cu adevărat că a-ți acorda timp pentru a exista pur și simplu este esențial în îndeplinirea misiunii ca ființă umană. Așa că-mi ofer zilele de duminică. Câteodată îmi petrec întreaga zi în pijama, uneori aduc mulțumiri sub copaci, intrând în comuniune cu natura. În majoritatea timpului nu fac nimic — mă ocup de tot felul de fleacuri, cum spun eu — și-mi las mintea și corpul să se relaxeze. De fiecare dată când am ratat o astfel de duminică, am observat o schimbare evidentă în dispoziția mea în restul săptămânii. Știu cu siguranță că nu le poți oferi celorlalți fără să-ți oferi și ție. Vei sfârși secătuită sau, în cel mai bun caz, nu-ți vei mai putea da atât de multe ție însăți, familiei și muncii tale. Reumple-ți fântâna pentru tine. Și dacă tu crezi că nu ai timp să faci asta, spui de fapt: „Nu am nicio viață de oferit sau de trăit“. Și dacă nu ai nicio viață de trăit pentru tine însuți, atunci de ce te afli aici? În urmă cu vreo zece ani am învățat o lecție importantă. Telefonul suna în permanență duminică, atunci când stabilisem să petrec timpul doar pentru mine. Răspundeam și mă simțeam agitată și nervoasă de persoana care tocmai sunase. Stedman mi-a spus într-una dintre ocazii: „Dacă nu vrei să vorbești, de ce continui să răspunzi la telefon?“. Am avut un moment de revelație; dacă telefonul sună, asta nu înseamnă că trebuie să și răspund. Eu controlez ce fac cu timpul meu. Cu toții facem asta, chiar și atunci când avem impresia că ne scapă de sub control. Protejază-ți timpul. Este viața ta.

De multe ori insistăm să avem cele mai bune lucruri, deoarece aceasta este singura modalitate prin care putem să ne asigurăm „o viață de calitate“. Pot să mă neglijez în alte privințe, dar dacă am cel mai bun ceas sau e-book reader, sau cea mai bună mașină ori proprietate, îmi spun mie însămi că sunt cea mai tare și merit să am chiar mai mult din ce este cel mai bun.

Știu cu adevărat că a avea cele mai bune lucruri nu înlocuiește cea mai bună viață. Atunci când te poți desprinde de dorința de a achiziționa, știi că te afli întradevăr pe drumul tău.

Nu credeam că mă voi auzi vreodată spunând asta, dar a început să-mi placă să ridic greutăți. Savurez sentimentul de putere și disciplină pe care-l simt atunci când mușchii sunt forțați să reziste. Chiar mai mult, ridicarea greutăților m-a învățat câte ceva despre viață.

Am încercat diferite programe — să ridic în fiecare zi, la fiecare două zile, două zile la rând și să fac o zi pauză. Abordarea de a ridica în fiecare zi a fost cel mai puțin eficientă; ridicarea constantă începe să slăbească țesutul muscular. Același lucru este adevărat și în ceea ce privește mintea și spiritul. Dacă nu-ți acorzi posibilitatea de a te regenera, începi să distrugi toate legăturile vieții tale. Este extrem de stresant să menții totul așa cum trebuie. Ai nevoie de clipe de odihnă. I-am spus odată asistentei mele că, dacă am zece minute libere în agendă, asta nu înseamnă că trebuie să le și umplu cu ceva. I-am zis: „Să practicăm ce afirmă filosofia mea“. Asta însemna că răgazul de respirație trebuie să devină parte a rutinei mele zilnice. Astfel am început să-mi programez mici clipe de liniște — momente în care nu fac nimic cel puțin zece minute. Câteodată, mângâi câinele pe burtă sau mă joc cu bățul cu el. Fac o plimbare sau stau pur și simplu nemișcată la biroul meu. Face minuni. De fiecare dată când îmi acord aceste mici pauze, descopăr că am mai multă energie, am o dispoziție mai bună pentru toate treburile care urmează. Știu cu adevărat că puțină odihnă contează foarte mult. Nu simt nici cea mai mică urmă de remușcare pentru că-mi ofer aceste clipe. Îmi refac energia, astfel încât atunci când începe următoarea etapă voi fi în plină formă și pregătită pentru orice urmează. Pe deplin refăcută.

Am crezut întotdeauna că știam de ce exercițiul fizic este esențial — să nu ai un posterior gras —, dar n-am înțeles adevăratul motiv până când n-am mers la Johannesburg în anul 2005. Mă aflam în vizită la Leadership Academy for Girls, școala pe care o construiam la acea vreme, și știam că aveam multe lucruri de rezolvat. Eram amețită din cauza zborului cu avionul atunci când am ajuns, așa că la ora șapte, a doua zi dimineață, am decis să nu mă trezesc pentru a merge la sală. În schimb, am rămas în pat ca să mă odihnesc încă o oră. Asta a fost scuza mea în prima zi. Când am ajuns în cea de-a treia zi, era din cauza benzii de alergat. Nu-mi plăcea — nu le oferea suficientă amortizare genunchilor mei. După trei zile în care nu am făcut exerciții, hotărârea de a mă menține în formă îmi dispăruse. Este mai ușor să mă mint singură: Sunt prea obosită, prea ocupată, nu am suficient timp. Aceste afirmații fac parte din spirala care te duce în jos.

Din păcate pentru mine, hotărârea de a face exerciții este în mod direct legată de hotărârea de a mânca sănătos — dacă una dispare, se întâmplă la fel și cu cealaltă. Mâncarea de la hotel nu era pe gustul meu, așa că am făcut o cerere specială pentru ceva ce putea face oricine: piure. Bucătarul n-a avut nicio problemă în ami pregăti o porție. Așa că am mâncat piure cu pâine în fiecare seară pe durata șederii mele, adică timp de zece zile. Zece zile de mâncăruri bogate, ce mi-au ridicat glicemia, combinate cu lipsa exercițiilor au avut ca efect îngrășarea mea cu aproape cinci kilograme. Chiar mai rău decât kilogramele în plus a fost felul în care mă simțeam. Epuizată. Letargică. Aveam deodată tensiuni și dureri care nu știam că există. În cele din urmă am înțeles: când ai grijă de corpul tău și îl susții, și el te ajută. Baza acestui sprijin este exercițiul fizic, fie că-ți place, fie că nu. Beneficiul cel mai important este surplusul de energie, iar controlarea greutății vine ca un bonus. Știu cu siguranță că, dacă ai grijă de corpul tău indiferent de împrejurări, acest lucru reprezintă o investiție și răsplata este neprețuită.

Printre multele lucruri pe care le-am învățat din cartea lui Eckhart Tolle Un pământ nou se numără și faptul că eu nu sunt corpul meu. După ce am studiat cu atenție ideile lui Tolle, m-am simțit mult mai conectată cu conștiința sau sufletul, sau spiritul interior — indiferent cum alegi să numești ființa fără formă care reprezintă esența a ceea ce ești. M-am gândit la toți anii pe care i-am irosit urându-mă pentru că eram grasă și dorindu-mi să fiu slabă, simțindu-mă vinovată pentru fiecare corn, apoi renunțând la carbohidrați, apoi postind, ținând cure de slăbire, pe urmă îngrijorându-mă când nu eram la regim, apoi mâncând tot ce doream până la următoarea dietă (luni sau imediat după sărbători, sau după următorul mare eveniment). Toate aceste lucruri mi-au irosit timpul, am detestat gândul de a proba haine întrebându-mă ce mi se va potrivi, ce greutate îmi va arăta cântarul. Toată acea energie o puteam consuma iubindu-mă așa cum eram.

Cine sunt eu, cine ești tu… Știu cu adevărat că nu suntem corpurile noastre sau imaginea pe care o avem despre ele. Dar exact lucrul căruia îi acorzi atenție se mărește — în cazul meu, la propriu —, toată concentrarea mea pe greutate m-a făcut de fapt să mă îngraș. Pot să mă uit la o fotografie din orice perioadă a vieții mele și primul lucru care-mi vine în minte nu este legat de eveniment sau de experiență, ci de greutatea și mărimea mea, deoarece așa mă vedeam (și mă judecam), prin prisma numerelor. Un timp irosit. Am renunțat la a-mi controla greutatea — nu voi mai permite unui număr să hotărască cum mă văd și dacă merit să am o zi bună. A fost o adevărată deșteptare să recunosc cât de mică și neînsemnată mă făcea să mă simt. Nu ești corpul tău și, cu siguranță, nu ești imaginea corpului tău.

Încerc să nu irosesc timpul deoarece nu vreau să mă irosesc pe mine. Mă străduiesc să nu-i las pe oamenii cu energie negativă să-mi consume niciunul din minutele trăite pe acest pământ. Am învățat asta după lungi suferințe, renunțând la ore întregi din timpul meu și din mine, lucruri care sunt identice dacă stai să te gândești bine. Am învățat din experiența mea, în care am fost absorbită de personalitatea disfuncțională a altor persoane, că întunecarea lor îți răpește propria lumină — lumina de care ai nevoie ca să trăiești pentru tine și pentru ceilalți. Știu cu siguranță că modul în care îți petreci timpul te definește ca persoană. Și vreau ca lumina mea să strălucească pentru a face bine.

Da, recunosc de bunăvoie: am prea mulți pantofi. Am și prea multe perechi de blugi și un maldăr de fuste negre ale creatorilor vestiți, de la măsura 8 până la mai larg. Plus maiouri, tricouri și pulovere. Cu alte cuvinte, am probleme legate de faptul că am prea multe haine. Încep să-mi pun următoarea întrebare: lucrurile mele susțin bucuria, frumusețea și utilitatea sau sunt niște obiecte apăsătoare?

Am decis să păstrez doar acele lucruri care mă încântă sau îmi sporesc starea de bine. Expertul în organizare Peter Walsh spune în cartea sa Enough Already! că avem casele „sufocate de lucruri și viețile întinate de promisiunile goale pe care acele lucruri nu le-au împlinit… atunci când cumpărăm ceea ce vrem, sperăm că vom achiziționa și viața pe care ne-o dorim… [Dar] să alergi după viața pe care ți-o dorești prin strângerea a și mai multor lucruri este un drum care nu duce nicăieri“. Știu că mai multe lucruri nu te vor face să te simți mai energic. Totuși, a te simți mai viu este o parte a împlinirii sinelui adevărat. Este motivul pentru care ne aflăm cu toții aici. Excesul material înseamnă mai mult decât lucrurile fizice. Deși suntem conștienți că trebuie să renunțăm la obiecte, acest fapt cauzează nervozitate. Dar renunțarea face loc pentru ca viața să ți se îmbogățească. Asta este adevărat și în ceea ce privește relațiile pe care le ai, nu doar cu pantofii, ci cu tot ce te înconjoară. Curățenia casei — atât în sens propriu, cât și metaforic — este o modalitate grozavă de a împrospăta lucrurile. Există nenumărate modalități prin care-ți poți face curățenie în viață — și nu au legătură cu a dona pur și simplu pantofi. Spune adio deciziilor care nu-ți sprijină grija de sine, autoaprecierea și stima. Întreabă-te dacă oamenii din viața ta îți oferă energie și îți încurajează dezvoltarea personală sau îți blochează această creștere cu dinamici disfuncționale și scenarii depășite. Dacă ei nu te sprijină să fii o ființă iubitoare, deschisă, liberă și spontană, atunci spune-le la revedere! Oprește tiparele care te țin pe loc și care nu-ți mai sunt de niciun ajutor.

La serviciu, trebuie nu doar să reduci „dezordinea“ ineficienței, ci și să aspiri să creezi un volum de muncă echilibrat, astfel încât activitatea ta să-i revigoreze, să-i stimuleze, să-i unească și să-i mobilizeze pe ceilalți. Vreau să fiu în formă și pregătită pentru viitor, să-mi scutur de praf aripile. Știu cu adevărat că asta îmi va ușura zborul. Gata cu lucrurile care nu ne dezvoltă! Asta înseamnă cu adevărat să facem ordine; este un proces care evoluează în permanență, pe măsură ce te apropii de sinele care trebuie să fii. Și să renunț la multele mele perechi de pantofi este un început al naibii de bun.

Putere

Atunci când știi mai bine, acționezi mai bine.

Maya Angelou

De fiecare dată când aud melodia lui Paul Simon „Born at the Right Time“, mă gândesc că el cântă cu siguranță despre mine. M-am născut în 1954 în Mississippi — un stat cu mai multe omoruri decât oricare altul din uniune — într-un moment când a fi de culoare și a te plimba pe stradă, văzându-ți de treburile tale, te puteau face obiectul acuzațiilor sau capriciilor venite din partea oricărei persoane albe. O perioadă în care a avea un serviciu bun însemna a lucra pentru o familie „de treabă“ de albi care cel puțin nu-ți spunea cioroi în față. O perioadă în care Jim Crow domnea, prevala segregarea și profesorii de culoare, ei înșiși cu educație precară, erau forțați să folosească manuale jerpelite care fuseseră aruncate din școlile pentru elevi albi.

Totuși, exact în anul în care m-am născut, a început o perioadă de schimbări. În 1954, Curtea Supremă a stabilit în cazul Brown vs. Board of Education că oamenii de culoare aveau dreptul la aceeași educație. Hotărârea a creat speranța că viața se putea îmbunătăți pentru oamenii de culoare de pretutindeni. Am considerat întotdeauna că liberul-arbitru este un drept din naștere, o parte din ceea ce universul a hărăzit pentru noi. Și știu că fiecare suflet tânjește să fie liber. În 1997, în timp ce mă pregăteam să joc rolul Sethe în filmul Beloved, am organizat o excursie de-a lungul porțiunii din Underground Railroad. Am vrut să mă conectez cu ce a însemnat să fii sclav, rătăcind prin pădure, croindu-mi drumul spre nord, către o viață dincolo de sclavie — o viață în care a fi liber, la nivelul cel mai de bază, însemna să nu ai un stăpân care să-ți spună ce să faci. Dar când am fost legată la ochi, dusă în pădure și lăsată singură să mă gândesc ce direcție duce către următoarea „casă sigură“, am înțeles pentru prima dată că libertatea nu înseamnă doar a nu avea stăpân. Libertatea înseamnă a avea o alegere. În film, Sethe povestește cum a fost să parcurgă drumul anevoios spre libertate: „Am început să-mi iubesc copiii mai mult după ce am ajuns aici“, spune ea. „Sau poate știam că atâta vreme cât ne aflam în Kentucky… ei nu-mi aparțineau cu adevărat… Câteodată îi aud pe băieții mei râzând așa cum nu i-am mai auzit vreodată. La început, mă sperii, îmi este teamă că i-ar putea auzi cineva și s-ar înfuria. Apoi, îmi amintesc că, dacă ei râd atât de tare încât începe să-i doară, aceasta va fi singura lor durere din acea zi.“ Ea adaugă: „Mă trezesc dimineața și

decid singură ce vreau să fac în acea zi“. Parcă ar gândi: Închipuie-ți, eu decid. În timpul filmărilor, am spus aceste replici de nenumărate ori, simțindu-le forța. În anii care au urmat, cuvintele lui Sethe au rămas cu mine — mă bucur de ele în fiecare zi. Câteodată, acestea sunt primul meu gând înainte de a mă da jos din pat. Pot să mă trezesc dimineața și să decid pentru mine însămi ce să fac în acea zi — Închipuie-ți, eu decid. Ce dar minunat! Știu cu adevărat că trebuie să prețuim cu toții acest dar, să ne bucurăm de el și să nu-l considerăm ca fiind ceva de la sine înțeles. După sutele de povești pe care le-am auzit despre atrocitățile din lume, știu că, dacă ești născut în Statele Unite ale Americii, ești unul dintre cei mai norocoși oameni din lume. Profită de norocul tău și îmbogățește-ți viața spre chemarea cea mai înaltă. Înțelege că dreptul de a-ți alege propriul drum este un privilegiu sacru. Folosește-l. Profită de această posibilitate.

Întotdeauna mi-a plăcut să stau acasă. Știu că pare greu de crezut din cauza programului meu încărcat, dar, de obicei, după serviciu, mă îndrept direct spre casă, termin cina înainte de ora șapte seara și mă bag în pat la 9:30. Chiar și weekendurile îmi place să le peterec acasă. Deoarece anii de maturitate i-am petrecut în lumina reflectoarelor, este important pentru mine să am un spațiu privat. Un refugiu. O „casă de siguranță“.

Cu ani în urmă, Goldie Hawn mi-a spus că își crease propriul colțișor de rai, declarându-și locuința un spațiu lipsit de bârfe. Ca parte a muncii depuse pentru „Words Can Heal“ („Cuvintele pot vindeca“), o campanie națională pentru eliminarea violenței verbale, ea și familia ei au promis că vor înlocui cuvintele care denigrează și fac rău cu acele cuvinte care încurajează și sprijină. Alegerea ei de a folosi un limbaj care stimulează este în concordanță cu adevărul pe care mi l-a mărturisit odată Maya Angelou: „Sunt convinsă că partea negativă are putere — și dacă îi permiți să pătrundă în casa ta, în mintea ta, în viața ta, poate prelua controlul. Acele cuvinte negative se cațără pe tâmplărie, pe mobilă și în secunda următoare sunt pe pielea ta. O afirmație negativă este otravă“. Știu din proprie experiență cât de dăunătoare pot fi cuvintele negative. La începuturile carierei mele, când revistele de scandal au început să publice lucruri neadevărate despre mine, am fost devastată. M-am simțit atât de neînțeleasă! Și am irosit multă energie făcându-mi griji că oamenii vor crede acele minciuni. A trebuit să mă lupt cu dorința de a-i suna pe toți cei care mă defăimau și să mă apăr singură. Asta se întâmpla înainte să înțeleg ce știu cu adevărat: când cineva răspândește minciuni despre tine, nu are ceva personal cu tine. Niciodată. Bârfa — indiferent dacă este sub forma unui zvon care cuprinde întreaga națiune sau o discuție mai tensionată între prieteni — reflectă insecuritatea celor care au inițiat-o. Adesea, atunci când răspândim afirmații negative despre alții pe la spatele lor este pentru că ne dorim să ne simțim puternici — și asta deoarece, într-un anumit fel, ne simțim slabi, nedemni, nu suficient de curajoși pentru a vorbi deschis. Cuvintele dureroase transmit mesajul — atât nouă, cât și celor cărora le împărtășim — că nu putem fi oameni de încredere. Dacă cineva este dispus să-și

distrugă „prietena“, n-ar fi ea dornică să-și compromită altă prietenă? Bârfa înseamnă că nu suntem suficient de curajoși să vorbim deschis cu persoanele cu care avem probleme, așa că le denigrăm. Dramaturgul Jules Feiffer aseamănă acest lucru cu comiterea unor crime: bârfa este o încercare de asasinare din partea unui laș. Trăim într-o cultură obsedată de bârfă — cine ce poartă, cine se întâlnește cu cine, cine este implicat în ultimul scandal sexual. Ce s-ar întâmpla oare dacă neam declara locuințele, relațiile, viețile ca fiind zone lipsite de bârfe? Am fi probabil surprinși de cât de mult timp liber am avea la dispoziție pentru a face ceea ce este cel mai important — să ne realizăm visurile și nu să le distrugem pe ale altora. Ne-am umple casele cu un spirit al adevărului care i-ar face pe oaspeți să-și arunce pantofii și să dorească să mai stea o vreme. Și ne-am aduce aminte că deși cuvintele au puterea de a distruge, au și puterea de a vindeca.

Unii oameni ar putea considera că este ironic faptul că nu prea mă uit la televizor. În afară de reluările la The Andy Griffith Show, am încetat să mai urmăresc seriale în mod regulat din seara în care Mary Tyler Moore n-a mai apărut pe post. Acasă, nu mă uit la știrile nocturne deoarce nu vreau să absorb toată acea energie negativă chiar înainte de culcare, și când sunt în concediu, foarte rar am un televizor în dormitor. În zilele în care mai schimb canalele, găsesc cu siguranță o emisiune care implică exploatarea sexuală sau violența împotriva femeilor.

În perioada mea de început mă simțeam vinovată că făceam emisiuni iresponsabile fără să-mi dau seama de acest lucru — totul în numele „divertismentului“. Într-o zi, eu și echipa mea i-am întins o cursă unui soț care era prins într-un scandal sexual de adulter și chiar acolo, în platoul nostru, în fața milioanelor de telespectatori, soția a auzit pentru prima dată că partenerul îi fusese infidel. A fost un moment pe care nu l-am uitat niciodată: umilința și disperarea de pe fața femeii m-au făcut să mă simt rușinată că o pusesem în acea postură. Am decis pe loc că nu voi mai participa la o emisiune care compromite, stânjenește sau umilește o altă ființă umană. Știu cu adevărat că suntem ceea ce facem — ce crede o femeie, asta este. Dacă absorbim ore-n șir imagini și mesaje care nu reflectă măreția noastră, nu este de mirare că ne deplasăm simțind că suntem secați de forța vitală. Dacă în fiecare săptămână vedem zeci de acte de brutalitate, nu ar trebui să ne surprindă modul în care copiii noștri percep violența: ca o modalitate acceptabilă de a rezolva un conflict. Fii schimbarea pe care vrei s-o vezi — acestea sunt cuvintele în conformitate cu care trăiesc. În loc de a vorbi pe la spate, laudă. În loc să distrugi, reconstruiește. În loc să amăgești, luminează calea, astfel încât cu toții să ne înălțăm.

Iată-mă la ora de algebră a domnului Hooper, a cincea de curs, gândindu-mă cu groază la testul pe care urmează să-l dăm, când un anunț la stația de radio a școlii ne spune să mergem în sala de festivități pentru un oaspete special care va ține un discurs. Ura, am fost salvată! mi-am spus în sinea mea, imaginându-mi că scăpasem de algebră în acea zi.

Salvarea este singurul lucru care mă preocupă în timp ce eu și colegii mei intrăm în sală unul după altul. Mă așez la locul meu și mă pregătesc să fiu plictisită la culme, din nou, într-o altă întâlnire plictisitoare. Dar atunci când oaspetele este prezentat ca fiind pastorul Jesse Jackson, un lider al drepturilor civile care fusese alături de Marthin Luther King în ziua când acesta fusese împușcat, mi-am îndreptat ținuta. Eram pe cale să aud discursul care-mi va schimba viața. Se întâmpla în anul 1969. Deoarece eram o elevă eminentă, credeam că înțelesesem deja importanța faptului de a da tot ce-i mai bun. Dar în acea zi pastorul Jackson a aprins în mine un foc ce mi-a schimbat viziunea despre viață. Discursul său a fost despre sacrificiile personale care au fost făcute pentru noi toți, indiferent de modul în care strămoșii noștri au ajuns în aceste locuri. A vorbit despre aceia care trăiseră înaintea noastră, care ne-au deschis drumul pentru ca noi să putem învăța într-o școală mixtă din Nashville. Ne-a spus că era de datoria noastră să fim cei mai buni. ― Excelența este cel mai bun mijloc împotriva rasismului, ne-a spus el. Așadar, fiți desăvârșiți. L-am crezut pe cuvânt. În acea seară m-am dus acasă, am găsit hârtie glasată și am făcut un afiș cu provocarea sa. Am lipit acel afiș pe oglinda mea, unde a rămas pe tot parcursul anilor de colegiu. De-a lungul timpului am adăugat propriile-mi cugetări: „Dacă vrei să ai succes, fii excelentă“. „Dacă dorești ca lumea să-ți ofere tot ce are mai bun, oferă-i lumii tot ce ai tu mai bun.“ Acele cuvinte m-au ajutat să trec peste multe greutăți chiar și atunci când nu eram în cea mai bună formă. Până în ziua de astăzi, excelența este intenția mea. Să fiu excelentă în ceea ce ofer. În bunăvoință. În efortul pe care-l depun. În luptă și în dispute. Pentru mine, excelența înseamnă să dau tot ce este mai bun din mine. În cartea lui Don Miguel Ruiz Cele patru legăminte, ultimul legământ

este: Să faci întotdeauna tot ce poți mai bine. Știu cu adevărat că acesta este drumul care aduce împlinirile cele mai multe către libertatea personală. Ce este mai bun în tine variază de la zi la zi, spune Ruiz, în funcție de starea ta de spirit. Dă tot ce este mai bun în fiecare împrejurare, astfel încât să nu ai niciun motiv să te judeci și să te simți vinovat și rușinat. Trăiește astfel încât la sfârșitul fiecărei zile să poți spune: „Am făcut tot ce am putut mai bine“. Asta înseamnă să excelezi în minunata muncă de a trăi cea mai bună viață.

Tata m-a crescut astfel încât să cred că a fi dator era un lucru îngrozitor. În casa noastră, era aproape o slăbiciune de caracter asemănătoare cu trândăvia și numea acest lucru „neseriozitate“. Așa că, atunci când am plecat de acasă și strânsesem 1 800 de dolari datorie doar într-un singur an, am simțit că dădusem greș. Niciodată nu i-am mărturisit asta tatălui meu și nici n-aș fi îndrăznit să iau bani cu împrumut de la el.

În schimb, am luat un împrumut de refinanțare cu o dobândă de 21%, am mâncat multe cereale cu stafide la cină și am cumpărat cea mai ieftină mașină pe care mi-o puteam permite — o găleată pe roți, așa cum obișnuiam s-o numesc, dar mă ducea și mă aducea de la muncă. Am donat 10% pentru biserică și mi-am cumpărat haine doar o dată pe an. Am achitat datoria de 1 800 de dolari și mi-am jurat că niciodată n-o să mai am mai multe facturi decât aș putea să plătesc. Pur și simplu, uram modul în care mă făcea să mă simt cheltuiala peste măsură. Tata economisea pentru a cumpăra lucruri cu adevărat importante — o mașină de spălat rufe și un uscător, un frigider nou. Până când am plecat de acasă la Nashville, în 1976, nu-și cumpărase încă televizor nou. Spunea că „banii lui nu sunt suficienți“. Atunci când emisiunea The Oprah Winfrey Show a început să fie difuzată la nivel național, primul lucru pe care i l-am cumpărat a fost un televizor, un televizor color plătit cu banii jos. M-a uimit întotdeauna de ce ar alege cineva să trăiască toată viața în datorii. Nu voi uita niciodată un cuplu care a apărut în emisiunea mea pentru a vorbi despre dificultățile lui financiare. Erau căsătoriți de doar nouă luni, dar relația lor se clătina deja sub greutatea unor cheltuieli extrem de mari. Plătiseră foarte mult pentru nunta lor pe o plajă din Mexic, achitând camerele de hotel și tratamentele spa ale unora dintre invitați, pentru meniul de nuntă, care a cuprins homar și file mignon și băuturi la discreție. De partea cealaltă a acestui eveniment minunat a fost factura de aproape 50 000 de dolari. Iar asta nu includea cei 9 000 de dolari pe care soțul îi luase cu împrumut din fondul lui de pensionare pentru a cumpăra inelul de logodnă. Dorința de a avea un weekend de poveste i-a dus într-un coșmar care a durat ani de zile.

Știu cu siguranță că, atunci când te lași definit de lucrurile pe care le poți achiziționa în loc să vezi de ce ai nevoie cu adevărat pentru a fi fericit și împlinit, nu doar îți depășești posibilitățile sau faci excese, ci trăiești o minciună. De aceea împovărarea cu facturi îți dă un sentiment atât de îngrozitor. Te amăgești singur. Atunci când te eliberezi de datorie, creezi un spațiu pentru a achiziționa cu un scop — pentru a adăuga vieții tale lucrurile care sunt importante. Încă mă mai gândesc de două ori înainte de a cumpăra ceva. Cum se va potrivi lucrul respectiv cu ce am deja? Mă las dusă de entuziasmul momentului? Îmi poate fi de un real folos sau e doar ceva frumos pe care vreau să-l am? Îmi aduc aminte și acum momentul, din urmă cu mulți ani, când mă aflam într-un magazin de antichități și vânzătorul îmi arătase o măsuță de toaletă minunată din secolul al XVIII-lea, cu oglinzi și sertare secrete. Era atât de lustruită, încât lemnul de cireș părea să vibreze. Dar pe când mă gândeam dacă s-o cumpăr sau nu, i-am spus bărbatului: „Aveți dreptate, este minunată și n-am mai văzut una asemănătoare — dar chiar nu am nevoie de o masă de toaletă cu toate aceste înflorituri“. A respirat adânc și a răspuns: „Doamnă, nimeni nu cumpără ceva de aici doar pentru că are nevoie — acestea sunt comori care trebuie prețuite“. Întradevăr. Ei bine, atunci trebuie să mă duc la magazinul cu lucruri de care am „nevoie“, m-am gândit în sinea mea, întrucât am nevoie de unelte pentru șemineu. Nu doar că nu aveam nevoie de o masă de toaletă, nici nu aveam spațiu pentru ea. Să fiu cinstită, domnul vânzător avea dreptate — unele lucruri există doar pentru a le prețui și a ne bucura de ele. Dar știu precis că te bucuri mai mult atunci când nu exagerezi. Astfel știi că ai făcut cumpărături inteligente: atunci când ajungi acasă cu ce ai achiziționat și nu ai nicio urmă de remușcare și orice ai cumpărat îți dă o senzație de mulțumire mai mare zece zile mai târziu. În 1988, mă aflam la Tiffany’s încercând să mă decid între două farfurii de porțelan. Eram tot nehotărâtă și în cele din urmă partenerul meu de cumpărături mi-a spus: „De ce nu le iei pe amândouă? Îți permiți asta“. Încă îmi aduc aminte că m-am gândit: Doamne… Chiar pot. Pot. Pot să le cumpăr pe amândouă! Am început să țopăi chiar acolo în magazin de parcă tocmai câștigasem la loterie.

De atunci, am avut multe tentații la cumpărături. Dar știind că atenția contează în toate experiențele, am încercat să rămân cu picioarele pe pământ. Ce senzație îmi va da un alt pulover galben? Dacă răspunsul este „niciuna“, atunci îl pun la loc sau îl cumpăr pentru cineva căruia îi va însenina ziua (Gayle, de exemplu, iubește culoarea galbenă la fel cum unii oameni iubesc ciocolata). Sper că modul în care îți cheltuiești tu banii este în conformitate cu adevărul a ceea ce ești și cu ceea ce te preocupă. Sper că banii îți aduc bucurie ție și celor pe care-i iubești. Și sper că-i folosești ca pe o forță puternică de a face bine și de a-ți realiza intențiile cele mai bune.

Pe când aveam 20 de ani, am participat la un mic dejun religios la Washington, D.C., care era sponsorizat de National Black Caucus. Am avut norocul să-l ascult pe cel mai elocvent predicator din Cleveland, pastorul Otis Moss Jr., care mi-a devenit mentor și prieten.

În acea zi, pastorul Moss a spus o poveste de care îmi amintesc și astăzi. Tatăl lui, un arendaș sărac, muncise toată viața pentru a avea grijă de familia lui, îndurând aceleași umilințe ca generațiile de dinaintea lui. Dar pe când avea 50 de ani, a avut în sfârșit norocul de a face ceea ce acele generații nu putuseră: să-și exprime votul. În ziua alegerilor, s-a trezit înainte de răsăritul soarelui, și-a pus cel mai bun costum, pe care îl purtase la nuntă și îl îmbrăca la înmormântări, și s-a pregătit să meargă la urne pentru a vota împotriva unui guvernator rasist din Georgia și în favoarea unuia mai moderat. A mers pe jos aproape zece kilometri, și când a ajuns acolo, i s-a spus că greșise locul și a fost trimis în altă parte. A mers alți zece kilometri și a fost întâmpinat cu același refuz, înainte să fie trimis spre o a treia secție de votare. Când a sosit și acolo, i s-a spus: „Băiete, ai ajuns cam târziu — urnele tocmai s-au închis“. După ce mersese pe jos toată ziua, străbătând aproape 30 de kilometri, s-a întors acasă epuizat și dezamăgit, nesimțind niciodată bucuria de a vota. Otis Moss Sr. spunea această poveste oricui era dornic s-o asculte și aștepta cu nerăbdare următoarea posibilitate de a-și exprima votul. A murit înaintea următoarelor alegeri. Nu a avut niciodată șansa de a alege. Așa că eu o am acum. Și de fiecare dată când îmi exprim votul, aleg nu doar pentru mine, ci și pentru Otis Moss Sr. și pentru nenumărați alții care și-au dorit s-o facă, dar n-au mai reușit. Îmi exprim votul pentru toți cei care au trăit înaintea mea și au dat totul, astfel încât energiile noastre să fie o forță care să conteze astăzi. Sojourner Truth a spus la Convenția pentru drepturile femeilor din Akron, în 1851: „Dacă prima femeie pe care Dumnezeu a creat-o a fost suficient de puternică ca să schimbe singură lumea, aceste femei împreună trebuie să fie capabile s-o aducă la starea inițială și s-o întoarcă din nou!“. Am vedea schimbări uimitoare dacă femeile și-ar exprima în masă opțiunile. Statisticile recente cu privire la intenția de vot sunt stânjenitoare și lipsite de

respect față de întreaga noastră moștenire — față de fiecare femeie care nu a putut să-și exprime alegerea, dar a sperat că într-o zi fiicele ei vor putea fi auzite. În 2008, doar două treimi din femeile cu drept de vot s-au deranjat să meargă să voteze. Și țineți minte că alegerile prezidențiale din anul 2000 au fost decise de doar 537 de voturi. Știu sigur că trebuie să ne respectăm pe noi înșine și să ne respectăm strămoșii suficient de mult pentru a conta.

Statele Unite ale Americii cheltuiesc 95% din bugetul pentru sănătate pe tratarea bolilor și mai puțin de 5% pentru prevenție. Cât de incorect este acest lucru? Paradigma trebuie schimbată. Și schimbarea începe cu modul în care alegem să ne vedem pe noi înșine: ca furnizori de sănătate sau ca purtători de boli.

Scopul fundamental de a fi sănătos este de a funcționa la capacitate maximă fizic, emoțional și spiritual. De a fi în alertă permanent, a te simți viu și conectat. Și dacă îți privești viața ca un ciclu și toate aspectele ei (familie, finanțe, relații, muncă, printre altele) ca secțiuni ale ciclului, vei vedea că, atunci când o parte nu funcționează corespunzător, asta va afecta întregul. Au fost multe perioade în viața mea când am pus prea mult accentul pe muncă și m-am neglijat. Este o diferență uriașă între a avea grijă de nevoile personalității tale și a avea grijă de adevăratul tău sine. A face această diferență îți poate economisi mult din timpul irosit. Asta o știu cu adevărat. Trebuie să fii în legătură permanentă cu mintea, corpul și spiritul tău pentru a trăi viața care-ți este menită. Când toate acestea trei se află în uniune, ești în stare săți împlinești potențialul pe pământ. Trebuie să iei o decizie: să împlinești ce trebuie și nu doar să-ți trăiești pur și simplu zilele. Speranța medie de viață pentru o femeie din SUA este de 80 de ani. Aceasta este o predicție, nu o promisiune. Ce faci astăzi e fiecare zi de mâine. Pentru a putea fi stăpână pe viața de împliniri care te așteaptă, trebuie să fii dispusă să muncești din greu. Nu la serviciu. Nu pe profilul carierei tale. Ci să-i acorzi atenție spiritului tău, care-ți șoptește cele mai mari dorințe ale tale. Trebuie să rămâi în tăcere câteodată pentru a-l auzi. Și verifică-l în mod regulat. Trebuie să-ți hrănești mintea cu gânduri și idei care te deschid spre noi posibilități. (Când încetezi să mai înveți, încetezi să crești și în subconștient îi spui universului că ți-ai făcut treaba — nu mai este nimic pentru tine. Așa că de ce te afli aici?) Nu poți să te prefaci că trupul îți va funcționa la nesfârșit indiferent cum îl tratezi. Corpul tău vrea să se miște, vrea să fie îngrijit corespunzător. Dacă alergi

prin viață de parcă ar fi o întrecere pe care trebuie s-o câștigi, trebuie să mai încetinești și să-ți programezi un timp de odihnă. Deoarece adevărul este că deja ai câștigat. Încă te afli aici, cu o altă posibilitate de a face lucrurile așa cum trebuie, mai bune, și de a fi mai bună — începând din acest moment.

În urmă cu mulți ani, în cadrul emisiunii mele, o tânără mamă și-a împărtășit frustrarea că nu putea să-și convingă fiul să meargă la culcare. Acesta avea trei ani și era stăpânul casei. Voia să doarmă în patul ei, refuza chiar să stea în patul lui. Și cu cât insista mai mult mama, cu atât copilul opunea mai multă rezistență — urla și plângea, până când cădea pur și simplu de epuizare.

Am arătat o casetă unde cei doi se luptau. Când expertul nostru, doctorul Stanley Turecki, a terminat de vizionat, a zis ceva care a făcut să mi se ridice părul de pe brațe: „Nu se întâmplă nimic până când nu iei o decizie“. Motivul pentru care acest băiat de trei ani nu dormea în patul lui era acela că mama nu decisese încă acest lucru. Ar fi putut să țipe, să plângă și să se zvârcolească până când adormea, dar ar fi înțeles în cele din urmă că mama luase o hotărâre. Ei bine, știam că doctorul Turecki se referea la băiatul de trei ani, dar mai știam sigur că acest sfat neprețuit se aplica și în alte aspecte ale vieții. Relații. Schimbări de carieră. Totul depinde de deciziile tale. Atunci când nu știi ce să faci, sfatul meu este să nu faci nimic până când nu-ți este totul clar. Stai liniștit, ascultându-ți propria voce și nu vocile lumii și astfel îți vei stimula viziunea. Unul dintre citatele mele preferate îi aparține alpinistului W.H. Murray:

„Până când nu te dedici în totalitate, există ezitare, ocazia de a da înapoi, incapacitate permanentă. În ceea ce privește toate inițiativele (și creația), există un singur adevăr elementar, iar ignorarea lui ucide nenumărate idei și planuri minunate: anume că în momentul când cineva se hotărăște să se dedice, Providența se pune în mișcare. Tot felul de întâmplări apar pentru a-l ajuta, întâmplări care altfel n-ar fi avut loc. Un șir întreg de evenimente favorabile izvorăsc din acea decizie, declanșând tot felul de evenimente și întâlniri neprevăzute, la care niciun om nu ar fi putut visa. Am căpătat un respect profund pentru unele dintre versurile lui Goethe: «Orice poți face, sau visezi că poți face, acționează./ Îndrăzneala are geniu, putere și magie în ea»“.

Ia o decizie și vezi viața desfășurându-se în fața ta.

Am fost fascinată întotdeauna de clasamentele cu „Cei mai puternici oameni“ și de maniera în care se folosesc de lucrurile exterioare — faimă, statut, avere — pentru a defini și a clasifica puterea. Este curios că o persoană poate ajunge din vârful clasamentului, într-un an, la a nu se afla nici măcar pe listă în anul următor — totul în secunda unei întruniri a redactorilor. A fost reală puterea acelei persoane sau puterea a stat numai în poziția pe care o avea? Adesea le confundăm pe acestea două.

Atunci când mă gândesc la puterea autentică, mă gândesc la puterea care apare atunci când scopul este în concordanță cu personalitatea pentru a servi unui bine mai mare. Pentru mine, singura putere reală este aceea care vine din esența a ceea ce ești și reflectă tot ce ți-a fost hărăzit să fii. Este un lucru irezistibil, inspirațional și înălțător să vezi o astfel de putere strălucind în cineva cu toată convingerea. Secretul stă în direcționare: atunci când știi cu siguranță că te afli pe drumul cel bun și că faci exact ce trebuie, adică realizezi intenția sufletului tău, dorința inimii tale. Când viața ta se află pe același traseu cu scopul ei, atunci ai cea mai mare putere. Deși te poți împiedica, nu vei cădea.

Am ajuns în Louisiana la cinci zile după ce uraganul Katrina lovise, pentru a vedea cu ochii mei efectele dezastruoase ale acestuia. Maya Angelou l-a descris atât de profund: „Pământul a devenit apă, iar apa a crezut că era Dumnezeu“.

Am petrecut mai puțin de zece minute în Superdomul din New Orleans, unde mii de familii au așteptat îndelung timp de cinci zile ca ajutorul să sosească. La câteva zile după aceea încă mai aveam impresia că simțeam mirosul de urină și fecale, amestecat cu acea miasmă înțepătoare a cărnii în descompunere. Am spus pe post: „Cred că toți — toată țara — trebuie să le cerem scuze acestor familii“. În ziua următoare, Gayle King, care, pe lângă faptul că-mi este cea mai bună prietenă, este și editorul revistei O, a primit un telefon de la o cititoare furioasă, care-și anula abonamentul deoarece „Oprah a devenit prea încrezută, spunândune nouă că guvernul trebuie să ceară scuze acelor oameni“. Știu cu adevărat că în spatele fiecărei catastrofe se ascund lecții esențiale care trebuie învățate. Una dintre cele mai importante ar fi: atâta vreme cât jucăm jocul „noi și ei“, nu evoluăm ca ființe umane, ca națiune, ca planetă. Katrina ne-a oferit posibilitatea să trăim cu inima deschisă și să ne arătăm compasiunea. De-a lungul anilor, i-am auzit pe mulți oameni întrebându-se de ce Dumnezeu permite toate acestea. O altă lecție: oamenii suferă nu din cauza a ceea ce face Dumnezeu, ci din cauza a ceea ce facem sau nu facem noi. Foarte multe din lucrurile care s-au întâmplat în urma uraganului Katrina au fost din vina oamenilor. Și așa cum am văzut cu toții, au existat motive întemeiate de nemulțumire. Dar furtuna ne-a dat și posibilitatea de a vedea că în astfel de momente de disperare, de teamă și neputință, fiecare dintre noi poate fi un mesager al speranței, făcând tot ce îi stă în putere pentru a-și extinde bunătatea și bunăvoința spre cel aflat aproape. Deoarece știu cu siguranță că nu există ei — existăm doar noi.

În luna ianuarie a anunlui 2009 am apărut de două ori pe coperta revistei O: două variante ale mele care stăteau una lângă alta, înainte și după. În prima imagine, eram în formă bună. În cealaltă, eram supraponderală. Am avut încredere să arăt aceste fotografii care mă înfățișau deoarece știam că nu eram singura în acea situație. Aproximativ 66% din adulții americani sunt fie supraponderali, fie obezi, și nimeni nu este încântat de asta.

Acea copertă a declanșat un val de emoție și sprijin. Unul dintre cele mai memorabile răspunsuri pe care le-am primit a fost într-un e-mail trimis de un prieten: „Iată cum văd eu greutatea ta — este detectorul tău personal de fum. Și cu toții ne ardem cea mai bună perioadă a vieții noastre“. Niciodată nu mă gândisem la acest lucru astfel, dar a fost un moment revelator. Greutatea mea era un indicator de avertizare, o lumină intermitentă care mă atenționa că eram deconectată de interiorul meu. În mod cert, greutatea este pentru mine o problemă spirituală, nu una alimentară. Marianne Williamson a atins o coardă sensibilă atunci când mi-a trimis acest email: „Greutatea ta este o invitație către cea mai bună viață a ta“. În toți acei ani cu diete sortite eșecului, am crezut că greutatea era bariera. Miam spus că aveam „o problemă“ de greutate în loc să fiu atentă la viața mea dezechilibrată și la modul în care mă foloseam de mâncare pentru a reprima faptele. Am scris o carte în colaborare cu Bob Green intitulată Make the Connection. Titlul a fost ideea lui. Chiar în timp ce scriam partea mea, care presupunea să-mi dezvălui fragmentele din jurnal în care îmi exprimam frustrarea că eram grasă (aveam 107 kilograme atunci când l-am cunoscut pe Bob), îi spuneam adesea: „Amintește-mi încă o dată — care este legătura?“ Am învățat de la Bob că a mânca prea mult nu avea legătură cu chipsurile, că trebuia să înlătur straturile dependenței mele de mâncare și să-mi dau seama ce mă consuma. Evident, nu am decojit suficient de profund. Dar acum știu că acea legătură este iubirea, respectul și protecția a tot ce ține de

personalitatea ta. Bob mi-a spus adesea: „Greutatea ta este legată în ultimă instanță de faptul că te simți nevrednică“. Ani la rând, l-am contrazis cu vehemență: „Ascultă, Bob Greene, nu sunt una dintre acele persoane care cred că nu merită ceea ce au. Am muncit din greu pentru tot ce dețin“. Dar pe măsură ce mergeam pe drumul meu spiritual pentru a rezolva și a gestiona odată pentru totdeauna problema greutății, mi-am dat seama că sentimentul de nevrednicie putea apărea sub multe aspecte. Încă de la vârsta de trei ani am fost o persoană care voia mai mult. Ani de zile, am simțit nevoia de a demonstra că-mi meritam locul — nevoia de a-mi demonstra valoarea. Am muncit din greu. Am luat numai note de zece. Am câștigat concursuri de dezbatere, am câștigat burse. De abia la 35 de ani am realizat că simplul fapt de a te naște te face suficient de vrednic pentru a te afla acolo unde ești. Nu aveam nimic de dovedit. Pentru cei mai mulți dintre noi, mâncatul și kilogramele în plus corespund unor anxietăți nerezolvate, unor frustrări și depresii, care se manifestă sub forma temerii că nu ne-am străduit suficient. Găsim refugiu în mâncare în loc să ne confruntăm cu acea frică. Înăbușim totul cu darurile pe care le găsim în frigider. Dacă îți stăpânești frica, prinzi aripi. Acesta este un alt lucru sigur. Lasă viața să se deștepte în tine. Indiferent care este provocarea ta — mâncatul în exces, că-ți place prea mult o substanță sau o activitate, pierderea unei relații, a banilor, a poziției —, permite ca acest lucru să fie o ușă deschisă spre revelațiile tale cele mai prețioase, o invitație la cea mai bună viață pe care o poți avea.

Îmi place la nebunie să privesc soarele apunând peste Maui, transformând cerul. Natura se schimbă mai încet decât o facem noi, ființele pământene.

Evoluția ca ființă umană este un proces de descoperire care durează o viață întreagă — să sapi adânc pentru a-ți afla problemele ascunse. Câteodată ai impresia că sapi cu lopata pe Kilimanjaro. Dai mereu de piatră. Am aflat totuși că pietrele lăsate în voia sorții se transformă în coline, apoi în munți. Și este datoria noastră să facem curățenie zilnic — în munca noastră, în familie, relații, finanțe, sănătate. Este mai ușor să ignorăm problemele, dar dacă facem și cei mai mărunți pași pentru a le rezolva, acei pași vor deveni în cele din urmă salturi mari în călătoria spre înțelegerea sinelui. Atingerea potențialului ca persoană este mai mult decât o idee. Este scopul suprem. Minunile de care suntem capabili n-au nimic de-a face cu măsurătorile societății umane, cu listele despre ce este sau nu la modă, cine arată cel mai bine și cine nu. Mă refer la ceea ce contează cu adevărat: cui i-ai influențat viața? Pe cine ai iubit și cine ți-a împărtășit dragostea? Asta este ceea ce contează cu adevărat. Pentru mine, este singurul scop pe care merită să-l am: o transformare a conștiinței care îmi permite să știu că nu sunt nici mai bună, nici mai prejos decât orice altă ființă. Că exist pur și simplu.

În clasa a treia, am învățat regula de aur: poartă-te cu ceilalți așa cum vrei să se poarte ei cu tine. Am îndrăgit aceste cuvinte. Le-am scris peste tot și le-am purtat cu mine în ghiozdan.

Făceam numai fapte bune. La un moment dat, chiar m-am gândit că voi deveni misionară. În fiecare duminică, mergeam la biserică, mă așezam pe al doilea rând de bănci în partea dreaptă, scoteam un carnețel și notam tot ce spunea pastorul. A doua zi la școală, recitam slujba pe terenul de joacă. O numeam devoțiunea de luni-dimineață. Ceilalți copii de opt ani mă vedeau venind și ziceau: „Iar vine predicatoarea.“ În acea perioadă, când Biserica Baptistă Reformată încerca să strângă bani pentru copiii săraci din Costa Rica, am inițiat o campanie. Aveam de gând să strâng mai mulți bani decât toți ceilalți. Am renunțat la banii pentru masa de prânz și mi-am convins colegii de clasă să facă la fel. Totul era după principiul „poartă-te cu ceilalți“ în conformitate cu care trăiam. Apoi, în clasa a cincea, am întâmpinat niște probleme. În clasa mea era o fată care nu mă plăcea, așa că am mers prin școală și am vorbit-o pe la spate. Una dintre prietenele mele mi-a arătat că, dacă eu credeam în ce le făceam celorlalți și o bârfeam pe această fată, exista posibilitatea ca și ea să mă vorbească pe la spate. „Nu-mi pasă, i-am răspuns, deoarece oricum nu-mi place de ea.“ Mult timp, de fiecare dată când spuneam sau făceam ceva împotriva convingerilor mele, încercam să mă justific. Ce nu înțelegeam atunci era că toate acțiunile noastre, atât cele bune, cât și cele rele, se întorc înapoi la noi. Dar, în cele din urmă, am învățat că primim de la lume exact ceea ce îi oferim. Am învățat asta din cea de-a treia lege a mișcării, de la fizică: pentru orice acțiune există o reacție egală și opusă. Este esența a ceea ce filosofii orientali numesc karma. În Culoarea purpurie, personajul Celie îi spune Domnului: „Tot ce încerci să-mi faci mie ți-a fost deja făcut ție“. Acțiunile tale se învârt în jurul tău așa cum Pământul se învârte în jurul Soarelui. Din acest motiv, atunci când oamenii îmi spun că ei caută fericirea, îi întreb: „Voi ce aveți de oferit lumii?“. Este asemenea soției care a apărut în emisiunea mea întrebându-se de ce relația cu soțul ei se destrămase. Ea repeta întruna: „Mă

făcea odată atât de fericită! Acum, nu mă mai face deloc fericită“. Ce nu putea să înțeleagă era că ea însăși era cauza efectului. Fericirea nu este niciodată ceva ce obții de la ceilalți. Fericirea pe care o simți este direct proporțională cu dragostea pe care ești în stare s-o oferi. Dacă tu crezi că-ți lipsește ceva din viață sau că nu primești ceea ce meriți, adu-ți aminte că nu există niciun drum din cărămidă galbenă⁵. Tu îți trăiești viața, nu ea pe tine. Vezi ce-ți apare în viață atunci când îți petreci mai mult timp cu copiii. Eliberează-te de mânia împotriva șefului tău sau a colegilor tăi și vezi ce primești în schimb. Iubește-te pe tine și pe alții și vei vedea că dragostea este reciprocă. Această regulă funcționează de fiecare dată, indiferent dacă ești sau nu conștient de ea. Apare în lucrurile mărunte, în lucrurile mai importante și în cele esențiale. Astăzi, încerc să fac bine și să mă port bine cu toată lumea pe care o întâlnesc. Mă asigur că-mi folosesc viața pentru a face fapte bune. Deoarece știu cu adevărat că ceea ce gândesc, spun sau fac, totul se va întoarce la mine. Și același lucru este valabil și în cazul tău.

⁵ Aluzie la cartea Vrăjitorul din Oz de Frank Baum, în care Dorothy, personajul principal, este sfătuită să urmeze drumul de cărămidă galbenă până la Orașul de Smarald, pentru a se întâlni cu vrăjitorul din Oz. (N.t.)