Masini de fabricat fantasme (articole revista 22 ) [PDF]

Zitiervorschau

Publicarea acestei cărţi a fost posibilă datorită F undaţiei Soros „P entru o societate deschisă".

© CLAVIS, 1995 ISBN 973-97411-0-X

Travaillons, done, â bien penser. Voila le commencement de la morale. Blaise Pascal, Pensees

Coperta: D A N PERJOVSCHI

Cele trei lucruri

Antropologii spun că undeva, în centrul Australiei, ar exista un trib extrem de prim itiv, cel m ai prim itiv, pesemne, dintre toate triburile de N aturvolker. Unii susţin chiar că tribul ar oferi o imagine bună despre ce va fi fost întreaga umanitate acum m ulte zeci de m ii de ani, atunci cînd specia noastră era la cei dinţii paşi. Este vorba despre un trib de nom azi ce-.şi duc existenţa m utîndu-şi din loc în loc sălaşurile. Lucrul uim itor cu aceşti oameni este că nu ştiu să confecţioneze decît trei şi n u m ai trei tipuri de artefacte, astfel încît întregul lor inventar se reduce la trei obiecte. Primul dintre ele este un coş îm pletit din nuiele în care oamenii respectivi adună diverse fructe şi rădăcini necesare hranei. Aflăm aici originea tuturor recipientelor noastre, de la rezervoare şi depozite, de la butoaie, găleţi şi vase, pînă la arhive, biblioteci, colecţii, m uzee etc. A l doilea obiect este un bum erang, cu care ei vînează diferite animale de mici dimensiuni. Bumerangul care îşi atinge ţinta este punctul de plecare al lăncilor, săgeţilor, al puştilor, tunurilor, rachetelor, în general al tuturor vehiculelor care se unesc cu ţinta lor. Bumerangul care, neatingîndu-şi ţinta, se întoarce în mina vînătorului este prototipul tuturor vehiculelor noastre, prin care plecăm şi apoi, după o întoarcere, revenim acasă. A l treilea obiect - un ţăru ş drept, lung de cam 2,5 m - a dat mai m ultă bătaie de cap cercetătorilor, ce multă vreme nu i-au p u tu t afla semnificaţia. Pînă la urmă s-au lămurit. Ţăruşul, p e care aborigenii îl înfigeau în mijlocul terenului unde îşi aşezau pentru cîteva nopţi sălaşul, reprezenta, ba chiar configura pentru ei nici m ai m uit nici mai puţin decît C entrul Lum ii, faimoasa axis m undi, despre care a scris atît Eliade şi alţi filosofi ai culturii şi ai religiilor, locul privilegiat unde, după majoritatea credinţelor arhaice, Cerul, Pămîntul şi Zonele infernale comunică. Dar de data aceasta era vorba despre o axă a 5

Universului portabilă! S-ar putea, aşadar, spune că prim itivii respectivi, deşi reduşi Ia ultima indigenţă, posedă în fapt, chiar dacă num ai in nuce, Totul. A u Recipientul, au Arma, au Vehiculul (unite acestea două în indistincţia lor primordială) şi au, în fine. Simbolul. Umanitatea lor, aşa simplă cum pare, este totuşi, în felul ei, completă. Mai m ult decît atît: oamenii respectivi, despre care s-ar putea spune că sînt lipsiţi de aproape orice, a căror întreagă civilizaţie se reduce la doar trei lucruri, în comparaţie cu milioanele de artefacte ce ne înconjoară p e noi, au, din alt punct de vedere, ceea ce noi nu m ai avem demult: ei ştiu că nu trăiesc altundeva decît în Centrul Lumii, ei sînt convinşi că deţin centralitatea cosmică şi metafizică p e care noi am pierdut-o sau am uitat-o şi p e care ei, pentru a nu se îndepărta de ea, o transportă zilnic, laolaltă cu coşurile şi cu bumerangurile lor. Să regretăm condiţia prim itivilor australieni? într-o lum e în care am pierdut pînă şi aerul din pricina invaziei lucrurilor ne simţim prea adesea singuri, izolaţi şi, cel mai grav, margmalizaţi. Căci, printre toate lucrurile acestea, s-ar părea că tocmai „ţăruşul - axă a Lum ii" ne lipseşte. Iar aceasta în pofida faptului că avem atîtea Biserici, atîtea ideologii, atîţia filosofi, atîţia oam eni politici, atîţia dascăli de înţelepciune care, cu toţii, ne prom it p e toate tonurile şi uzînd de la cele mai brutale pînă la cele m ai rafinate procedee recuperarea centralităţii pierdute. Să le dăm crezare? M ulţi o fac, plecînd urechea la unii sau la alţii. S-au îndepărtat ei atunci, fie şi doar cu un pas, de periferia pe care simţeau, cu disperare, că o locuiesc? Unii cred că da. Cei mai m ulţi rămîn însă dezolaţi, descumpăniţi, lipsiţi de repere. Privesc în jur şi văd vălmăşagul lumilor care se s fărîmă, aud scrîşnetul ideologiilor spărgîndu-se. Imperiile ticăloase prăbuşite în acest veac n-au lăsat totuşi loc păcii universali?} oamenii, despărţiţi în continuare după triburi dar înarmaţi cu tancuri, se ucid fără milă mai departe, se vînează unii pe alţii ca pe fiare. Ei privesc la minunăţiile tehnicii noastre şi constată că unele sînt folosite pentru a purta moartea, altele 6

pentru a distribui minciuna, iar sărăcia şi mizeria persistă totuşi, în pofida tehnicii şi a ştiinţei, ţii atunci, nu sînt ei îndreptăţiţi să creadă că toată abundenta noastrâ'rivilizaţie este, în fond, m a i prejos decît rudimentara civilizaţie a celor ce nu au decît trei obiecte? Există, poate, într-adevăr, o superioritate a tribului australian faţă de civilizaţiile mai bogate şi mai moderne; dar cred că aceasta nu constă atît în simplitatea esenţializată a instrumentarului lor şi nici măcar în faptul că ei credeau că se află în proximitatea Centrului. La urma-urmelor, foarte m ulţi oameni de pretutm deni sînt convinşi că deţin Adevărul, Centrul, Totalitatea. Dar aceştia adoră, venerează un C en tru fix, plasat undeva anume, întruchipat rigid şi stabil în temple de piatră, în catedrale şi pagode, ori situat în ideologii şi religii pe care nu ei le-au inventat şi nu ei le-au dezvoltat de-a lungul timpurilor. Oamenii se întorc, precum m usulm anul spre Mecca, către centrele majestuoase ale tradiţiilor lor naţionale, ale preceptelor religiilor locului, ei se orientează mereu, precum bisericile creştine spre răsărit, spre autorităţile acceptate, fixate în cărţi, predate în şcoli, nemurite în academii. Asemenea uriaşului din poveste, a cărui inimă era închisă într-un turn îndepărtat, oamenii civilizaţiei noastre au tem eiul credinţelor şi speranţelor lor aşezat în afara lor, prm s undeva în diferite lucruri, în edificii, în construcţii mentale Or, dacă tribul australian are a ne oferi o lecţie, m i se pare că tocmai aceasta este: să p riv atiză m centrul speranţelor şi al certitudinilor noastre, să-l luăm cu noi, să-l purtăm asupră-ne, să-l aşezăm în mima şi mintea noastră. Vom deveni astfel independenţi şi m ai siguri. Dar cum trebuie procedat? Cred că nu este nevoie de altceva, pentru început, decît de a reflecta, a delibera, de a gîndi bine şi atent. Buna gîndire, cu care acordăm lumii un centru şi un sens iată axa noastră portabilă - o statornicie neaşezată, spre a folosi un oximoron. Ne-a spus-o cîndva şi Pascal: „întreaga noastră demnitate constă în gîndire (...) Să ne silim deci a gîndi bine. Iată principiul moralei" (subl. n., A.C.). Principiul moralei (chiar dacă nu întreaga 7

morală) stă aşadar în a ghidi bine>,şi nu, de exemplu, in a te ruga bine, in a recita m ituri fondatoare, în a respecta litera Coranului, litera vreunei ideologii, sau în a fi un desăvîrşit yoghin. Cine ar m ai crede astăzi că autorul acestei sentenţe era totuşi un desăvîrşit hom o religiosus?

Sper că paginile acestei cărţi, în care am adunat articole scrise de-a lungul a cinci ani de spectator al maşinii de fabricat fantasme ce a fost de obicei viaţa politică românească, ar putea reprezenta tocmai un exerciţiu şi o tentativă de a gîndi bine, adică o formă de recuperare a unicei noastre demnităţi. A utorul lor nu-şi doreşte altceva decît a fi reuşit apropierea de performanţa vînătorului australian: de aceea, el a folosit cît a p u tu t coşul acumulărilor culturii şi al cunoştinţelor, a întrebuinţat bumerangul criticii şi săgeţile polemicii, dar m ai ales s-a străduit să planteze cum s-a priceput mai bme, în terenul mişcător al evoluţiilor şi dezordmilor politice curente, axul portabil al Centrului.

8

Romanul de dragoste al totalitarismului

1.

Unul dintre cele mai tulburătoare spectacole cu care ne-a

obişnuit totalitarism ul de toate nuanţele - d ar parcă m ai insistent cei com unist - este, probabil, utilizarea denaturată, aberantă a u n u i întreg registru de pro ceduri dem ocratice, cît şi de form ule um aniste dintre cele m ai generoase în litera lor. D ar u n a dintre cele m ai m ari eror i comise, d u p ă părerea m ea, în analiza fenom enului totalitar constă în a vedea în toată această panoplie dem ocratică doar o faţadă, doar un tertip josnic şi fals pe de-a întregul, o p erd ea de ceaţă aşezată înaintea supuşilor, cît şi a restu lu i lum ii. Fără îndoială, în anum ite cazuri particulare, o asem enea apreciere se justifică: anum ite interese politice precise, relaţii econom ice etc. p o t im pune respectarea unor form e ce se întîm plă să creeze naivilor sentim entul că ele ar avea şi u n conţinut corespunzător. Şi totuşi, p riv in d fenom enul în generalitatea sa, n u putem să nu ne lăsăm cuprinşi de m ultă uim ire. C um se face că regim uri dotate cu forţe represive atît de m asive, ce ştiau să păstreze p u terea în chip atît de absolut, ce stăpîneau o m aşină adm inistrativă necruţătoare, aveau totuşi nevoie de alegeri, de u n parlam ent, de o m ulţim e de organizaţii obşteşti? De vrem e ce persoanele ce trebuiau să fie alese erau de regulă alese cu procente apropiate de unanim itate, p en tru ce m ai era nevoie să se cheltuiască m ulte zeci de m ilioane p en tru organizarea periodică a acestor pseudo-alegeri? N u p u teau persoanele respective p u r şi sim plu să fie desem nate? De vrem e ce conducătorul părea cu totul sigu r de puterea sa, p en tru ce zecile de m ii de „telegram e de ad eziune" trim ise cu toate ocaziile? A tunci cînd, cu ajutorul coerciţiei, al u rm ăririi şi al terorii oam enii se su puneau oricum , care m ai era ra ţiu n e a d iscu rsu lu i d e sp re „ u m an ism u l socialist", despre dem ocraţie, despre libertate şi fericire? Şi, în fine, ce rost m ai putea 9

avea însăşi C onstituţia, care era, în m od practic, suprim ată? Pentru ce ea nu a fost niciodată su spendată şi de jure, aşa cum s-a procedat în unele republici sud-am ericane? O com plexă şi costisitoare arm ătură dem ocratică pare, aşadar, necesară totalitarism ului, pare a fi chiar m ediul cel m ai b u n în care acesta se dezvoltă. D ar de ce? 2. C red că n u vom p utea întrezări o soluţie pen tru acest paradox al totalitarism ului decît p u n în d în lum ină alt paradox. Iată despre ce este vorba: oricît ar părea de straniu, gîndirea totalitară com unistă n u este originar o form ă paroxistică de ură faţă de om sau faţă de um anitate, iar ideologul, conducătorul sau m ilitantul nu sînt, în profunzim ea lor, nişte inimici hum ani generis - aşa cum se crede îndeobşte cu prea m ultă uşurinţă. Exact invers: gîndirea totalitară, în varianta com unistă, este o formă paroxistică de iubire faţă de om. Am în vedere o n eţărm u rită îndîrjire şi încrîncenare în a iubi om ul (omul în genere, d ar şi om ul u n u i anum it p opor sau clase), p rin hrănirea sentim entului cu obsesie şi cu patim ă. înţelegerea acestui fenom en poate sugera faptul că „panoplia dem ocratică" afişată de totalitarism nu este, în realitate, n u m ai o faţadă, ci expresia autentică a unei reale, dar şi rele îm pătim iri d u p ă om ce defineşte gîndirea totalitară. în fapt, lucrurile nu sînt chiar atît de stranii. D ar clarificarea lor va fi u şu ra tă dacă se acceptă recursul com parativ la un anum it m om ent al psihologiei îndrăgostirii, m om ent p e care, cîndva, Stendhal îl denum ise „cristalizare". Este vorba desp re o etapă, în general, pasageră, d a r care poate cunoaşte şi o m ai îndelungată fixare. în această etapă, în d răgostitul îşi priveşte iubita ca pe o întruchipare a tu tu ro r perfecţiunilor, ca pe o zeiţă păm înteană. U rm ările un u i asem enea sen tim ent n u sînt greu de întrezărit. 3. M ai întîi, este evidentă irealitatea im aginii iubitei, totala ei inaderenţă la adevăr. U n om , cu tot ce este com plex, nu an ţat în el, cu toată p en u m b ra care îl stăpîneşte şi îl explică, devine o icoană 10

intangibilă, sacră, răspîndind o lum ină nepăm înteană. Or, este evident că realitatea va refuza să susţină această im agine. îndrăgostitul va cău ta atu n ci d in ră sp u te ri să „salveze fenom enele" d ep lasîn d vinovăţiile: im perfecţiunile nu sînt niciodată ale iubitei însăşi, ci m ereu ale altora, ale familiei, prietenilor, străinilor, ale unor Ispititori ascunşi p rin tre tenebre care încearcă să abuzeze de inocenţa şi de virtuţile iubitei, ce riscă la tot pasul să le cadă pradă. De aceea, îndrăgostitul de acest tip trebuie să trăiască continuu într-o stare de vigilenţă, ce se transform ' adesea în cea m ai p u ră suspiciune: orice gest neaşteptat şi spontan, orice m ic capriciu, orice lapsus au o explicaţie esoterică; ele n u sînt în nici u n caz nevinovate, norm ale, expresii ale autenticităţii firii om eneşti, căci iubita este perfectă, iar perfecţiunea n u poate avea decît egalitate cu sine, absenţă totală a contradicţiilor şi a oscilaţiilor. Istoria, m em oria - capabile o ricîn d să in tro d u că alterări um orale, dep lasări de interese - devin prohibite. Trecutul iubitei ajunge confiscat ori dim inuat; ideal ar fi ca el nici să n u fi existat şi ca ea să se fi născut abia odată cu pasiunea ce a legat-o. Iar îm potriva acestui trecut opac, exilat se p ro p u n e neîncetat u n „viitor lum inos" com un, cîm pul u n o r b eatitu d in i neîn g răd ite, viitor prom is fără încetare, dar a cărui îm plinire trebuie am înată necontenit. în orice caz, în prezent sau în viitor, iubita este, trebuie să fie fericită. Iar dacă aşa stau lucrurile, este firesc din parte-i să facă fără încetare m ărtu risirea fericirii p e care ar încerca-o. Căci fericirea deplină n u o dă decît reciprocitatea iubirii; am an tu l nostru se vrea iubit, la rîn d u l său, cu aceeaşi patim ă pe care o cunoaşte. A fi doar respectat i se pare derizoriu, a fi doar înţeles - e trivial, a fi tem ut - o veritabilă insultă. A fi adorat de către o fiinţă formal liberă (el îşi închipuie că adoraţia este un sem n al libertăţii) - iată ce-şi doreşte acest am ant ocolit de cum pătare. E lim pede ce se întîm plă dacă acest m om ent al adoraţiei se prelungeşte: nim icirea vieţii protagoniştilor, suprem a lor mizerie. 11

4.

Analogiile între incest tip de pasiune paroxistică şi tipul

gîhdirii totalitare se po t acum înţelege, cred, fără greutate: această gîndire se plasează, de la început, pe poziţia unei ad o rări nelim itate a om ului şi, de aceea, pretenţiile sale privind „grija p en tru om ", „um anism ul" etc. nu sinţ, în fondul lor, cu totul neîntem eiate. N um ai că, exact d u p ă cum se petrec lucrurile în căzu! individului, şi aici, în dom eniul public, obiectul adoraţiei - om ul, um anitatea, poporul etc. -devine, p rin tr-u n proces de „cristalizare", ireal, fiindcă acum ulează în cascadă toate virtuţile şi toate perfecţiunile cu putinţă. Se neagă astfel n atu ra p ro fu n d ă, autentică, su b lu n ară a om ului, d iv ersitatea şi com plexitatea sa, dindu-se cîştig unei lum inozităţi cristaline, unei stelare desăvîrşiri. Iar dacă realitatea se opune totuşi, dacă ea nu acceptă această epură? Cu atît m ai rău pen tru realitate: „im aginea iubitei" trebuie salvată cu orice preţ: vina p en tru neîm pliniri nu o va p u rta ea, ci ispititorii ascunşi în um bră, uneltirile „im perialiştilor", ale „iudeo-m asonilor", ale „agenturilor străin e" şi aşa m ai departe. A doraţia neîngrădită n u poate vieţui fără suspiciune, suspiciunea îşi inventează un obiect, care, o dată dem ascat şi neutralizat, o lasă pe „iubită" încă şi m ai neîntinată, m ai adorabilă, d ar şi m ai uşor prad ă „com ploturilor". în perfecţiunea sa, „om ul n ou" nu are nevoie nici d e trecut, nici de m em orie: deosebirile de păreri, divergenţele ap ar în ochii gîndirii totalitare ia fel de condam nabile precum capriciile şi salturile um orale ale iubitei în ochii îndrăgostitului pătim aş: n u fireşLi expresii ale naturii um ane, ci naivităţi derizorii, re stu ri „ale vechii m entalităţi" ce trebuie elim inate, aparenţe neesenţiale ce pot fi luate în seam ă doar spre a fi respinse. Căci „om ul n o u " fiind desăvîrşirea însăşi, nu poate fi decît m ereu egal cu sine, avînd constanţa, m ersul egal, d ar şi surîsul im perturbabil al zeilor fericiţi şi, de asem enea, splendida lor sănătate trupească. Iar dacă trebuie să fie în acest fel, atunci el şi este - iar dacă nu este încă, cu siguranţă va fi. 12

5. Ce i se cere „om ului nou" nu este, în principal, ascultare sau su p u n ere p u r şi sim plu. Tiranii din vechim e - e d rep t - se m ulţum eau cu atît şi ştiau să se consoleze cu dictonul: oderint, duni m etuant (să m ă urască, cu condiţia de a se teme). D ar tiranul totalitar, precum îndrăgostitul, vrea ca la iubirea lui să se ră sp u n d ă cu iubire, iubire pătim aşă, dezlănţuită, fără m argini. Big Brother vrea „sufletul", nu n u m ai tru p u l oam enilor. Or, cum altfel s-ar p u tea exprim a iubirea aceasta a p o p o ru lu i p en tru cei ce îl conduc, p lini de o egală iubire, dacă nu prin m ărtu risiri continue? N u-şi bom bardează am antul suspicios iubita cu veşnica întrebare: „D ar m ă iubeşti cu adevărat?". N u vrea el m ereu să ştie cît de m are este această iubire, nu doreşte el im perios să o v ad ă m ărturisită de buzele iubitei, n u suspectează el de îndată că în d ărătu l unei tăceri ceva mai lungi s-ar putea ascunde vreo răcire a sentim entului şi că înapoia unui răsp u n s d at cu jum ătate de g u ră se înfiripă tăgada? D in aceleaşi m otive obsesionale este p u s şi poporul, „om ul nou, constructor al socialism ului", să-şi m ărturisească iubirea p en tru p artid şi conducător. Iar aceasta se realizează p rin toate mijloacele şi, nu în ultim ul rînd, tocmai p rin interm ediul form elor născocite de dem ocraţie. 6. Trebuie, aşadar, să se voteze p en tru ca să fie evident că p o p o ru l

îşi ad o ră

stăpînii. D ar ad o ra ţia în seam n ă n e a p ă ra t

„unanim itate", ba chiar „deplină unanim itate" - cum, atît de fals conceptual, dar atît de corect psihologic, se sp u n ea în p ropaganda noastră. Trebuie ales u n parlam ent, precum şi num eroase alte organe ale „dem ocraţiei socialiste", tocmai pentru ca m ărturisirea adoraţiei p rin unanim itate, p rin concertul uralelor, p rin adeziunile zgom otoase să aibă, în m od constant şi neîntrerupt, cel m ai larg cîm p de exprim are cu putinţă. Cred că se înţelege, aşadar, de ce regulile dem ocraţiei nu sînt, p en tru totalitarism , o form ă vidă, o sim plă concesie făcută spiritului tim pului, u n com prom is necesar, decît, fireşte, în unele situaţii 13

speciale. însă, în ansam blu, gîndirea totalitară şi agenţii săi nu se po t lipsi de form ele dem ocraţiei, deoarece n u m ai cu ajutorul lor se poate obţine m ărtu risirea neîncetată de iubire pe care o aşteaptă şi du p ă care însetează. A ren u n ţa la aceste form e spre a uza d o ar de sim pla şi vulgara coerciţie ar însem na, cum va, sfîrşitul totalitarism ului, chiar dacă nu şi al dictaturii, tot aşa cum rom anul unei adorări fără lim ită a iubitei încetează atunci cînd acesteia i s-ar cere doar să se su pună în tăcere cu diligenţa unei soţii de m andarin. D ar despotul totalitar e, prin structura sa m entală, m ai aproape de O thello decît de Macbeth: crimele sale îşi au în ultim ă instanţă resortul nu în calcul politic, şi nici m ăcar în triviala dorinţă de putere, ci în patim a oarbă, în adoraţia nem ărginită ce se sim te nerăsplătită şi înşelată. Iată de ce m i se pare periculos ca un om politic să-şi iubească prea m ult poporul. E destul dacă şi-l respectă. 7.

P entru a înţelege acest fenom en teribil al secolului nostru care

este totalitarism ul trebuie, prin urm are, să-i luăm m ai în serios pretenţiile. N u avem d rep tu l să vedem autom at n u m ai o dem agogie neruşinată înd ărătul frazelor sale pom poase ce se referă la dragostea conducătorilor pentru popoarele lor ori să vedem n u m ai m inciună în declaraţiile despre „um anism ul fierbinte". Căci tocm ai aceasta este grozăvia: totalitarism ul e cu adevărat o explozie de adorare a om ului, o patim ă nestăvilită d u p ă acesta, ce doreşte cu fervoare reciprocitatea. Ruşinea, crim a şi teroarea, d ar şi form ulele dem ocraţiei sînt atunci instrum entele prin care este forţată dragostea u n u i partener ce se încăpăţînează să tacă. R ezultatul este Infernul. Acesta se naşte, devine o prezenţă, d u p ă cum se vede, nu n u m ai prin deficitul iubirii, dar mai cu seam ă p rin neîngrăditul şi nelegiuitul său exces. „22" nr. 11, 30martie 1990

14

Libertatea fricii

Este, poate, com un fenom enelor post-revoluţionare faptul că odată cu eliberarea oam enilor, a instituţiilor, a lim bajului, se produce, d u p ă u n an u m it tim p, şi eliberarea spaim elor lor. în urm a teribilei decom presiuni sociale, politice şi ideologice p e care năruirea unei P uteri o produce, se naşte nu o libertate nouă în rap o rt cu frica - aşa cum am fi voit şi cum am sperat -, ci o nouă libertate a fricii, o frică

liberă. O m ul este liber - sau, cel puţin, m ai liber -, d ar şi frica sa devine liberă. P entru cel care a năzuit să fie liber de frică este o tristeţe şi o deznădejde să constate doar această frică liberă şi nu se poate gîndi decît că ea ar putea însem na spectrul şi m esagerul unei noi sclavii. D ar să încercăm a explicita lucrurile: cum era frica noastră „înainte", care erau trăsăturile sale fundam entale? Ea era, desigur, sub aspect cantitativ, uriaşă, d ar nu aspectul cantitativ ne interesează aici, ci cel calitativ. Iar din acest p unct de vedere, am putea observa că frica „de dinainte" era, în general, la fel de „încadrată", la fel de organizată, la fel de disciplinată precum era întreaga noastră societate. Se supunea şi ea, ca tot restul lucrurilor şi făpturilor, „com andam entelor de sus", iar dacă totuşi, uneori, o m ai lua puţin razna, era chiar şi ea „avută în vedere", spre a fi reaşezată la locul cuvenit. în esenţă, era vorba de o frică al cărei obiect era bine determinat,* stabil, perceptibil. O am enilor le era frică de u n an u m it vecin, de o anum ită stradă; se tem eau de şef, de n oul decret, d e m iliţianul din colţ, de o conversaţie într-un restaurant, de delegatul sectorului de partid; în ultim ă instanţă, se tem eau de persoana conducătorului, de la care coborau nesm intit toate relele asupră-le. Frica era, aşadar, stăpînită cum va de p ro p riu l său obiect, se afla în subordinea acestuia şi nu-i p u tea în nici u n caz scăpa. Iar obiectul, oricît de im ens şi de

15

îm povărător ar fi fost, avea m ăcar o concreteţe, o m aterialitate care îl făcea, în general, odios, d ar cum va suportabil. De aceea, probabil, am şi p u tu t trăi, atîta vrem e, su p u şi unei frici ce era, ea însăşi, su p u să şi îngrădită. Totalitarism ul, cu reţeaua sa generală de control, interdicţii şi restrîngeri, supunea între lim ite aproape de n estrăp u n s n u num ai întreaga societate, n u n u m ai pe toţi oam enii, d ar chiar şi frica lor. N u vreau să se înţeleagă cum va că aş avea vreo com plezenţă p en tru frica „de atunci" şi că aş socoti frica liberă de acum ca sem nalizînd o alunecare spre m ai rău. D im potrivă, frica liberă este unul d intre sem nele cele m ai clare, d u p ă părerea m ea, ale unei societăţi cu ad evărat m ai libere, d ar totodată ea sem nalizează şi o societate ce s-a eliberat brutal, dram atic. Revoluţia - se ştie de destulă vrem e - n u este deloc cea m ai înţeleaptă cale spre bine, d ar atunci cînd istoria nu în g ăduie alegere, înţelepciunea trebuie să-şi croiască, vrînd-nevrînd, şi o cale p rin revoluţie. Iar gîndirea trebuie, de aceea, să se aplece şi asupra fricii libere, ce este cu atît m ai înspăim ântătoare, cu cît ne-am aşteptat m ai p u ţin la ea şi este cu atît m ai prim ejdioasă, cu cît îi ignorăm m ai m u lt existenţa şi îi confundăm mai m ult m anifestările cu cele ale fricii determ inate, supuse, de m ai înainte. Societatea to talita ră avea, fără în d o ială, tra n sp a re n ţa ei liniştitoare. Puterea se exprim a clar, inechivoc, iar între fenom ene şi esenţa lor dom nea o relativă coerenţă. Stăpînul (sau stăpînii) şi supuşii se delim itau clar, ceea ce, în ansam blu, convenea inconştientului colectiv. Există un părinte, teribil desigur, dar el era, la un nivel sublim inal, dătător de o anum ită certitudine şi convenabil. Or, o dată cu revoluţia, cu am estecul inextricabil de nou şi vechi, cu confuziile inevitabile sau evitabile care ap a r la tot pasul, cu intersecţiile insolite în tre eroare, rea-v o in ţă şi in co m p eten ţă, a p a re n ţa liniştitoare, p a te rn a listă a societăţii e d istru să. Iată însă u n fa p t cu care inconştientul colectiv n u se poate îm păca prea uşor şi atunci, după o pinia m ea, el se străduieşte să recreeze, în răspărul conştiinţei, schem a paternalistă şi totalitară dispărută. Iar aceasta se îm plineşte 16

exact prin interm ediul fricii libere. D ar dacă frica liberă are această unică finalitate, îm i pare că ea tinde să o realizeze în baza a două m ecanisme. în prim ul caz, ea încearcă să refacă o presupusă structură de adîncime totalitară. Principiul este că, în realitate, „nu s-a schim bat nim ic": com unism ul a răm as în locul lui, Securitatea e la fel de puternică şi de atotştiutoare ca m ai înainte şi tot ceea ce se vede contrar acestei reprezentări e o înşelăciune şi o faţadă iluzorie, aşezate cu bună ştiinţă de o voinţă malefică. Este ev ident că, pentru om ul care gîndeşte astfel, frica nu m ai poate avea un obiect determ inat: ea zboară liberă şi aderă nestăpînită, instabilă d ar şi nesăţioasă la orice obiect. Prietenul de m ai ■"^ înainte, a cărui p robitate şi curaj în epoca dictaturii păreau a fi cel m ai '•Sh bu n antidot îm potriva oricărei suspiciuni, devine, de îndată ce are altă ^ părere sau capătă anum ite îm puterniciri guvernam entale, suspect: el Kji este ori v în d u t Puterii, ori incapabil să-i desluşească acesteia tenebrele, ; o ceea ce o m u lu i nostru i se pare a fi aproape m ai rău. în general, frica cea

liberă

îşi

sch im b ă

cu

viteză

obiectul:

preşedintele,

prim ul-m inistru, alegerile, Televiziunea etc. P entru ea, orice gest, orice întîm plare declanşează sim bolul unei realităţi ascunse, fatidice şi nu o dată, de aceea, se întîm plă ca om ul stăpînit de ea să recurgă, pentru a se calm a un m om ent, la m etode sim bolice de a exorciza răul ascuns, cum este acela, ridicol şi prim itiv, de a inova în ortografie, p rin scrierea n u m elu i lui C eauşescu cu m inusculă. P o triv it

celu ilalt

m ecanism ,

frica în cearcă

să recreeze

patern alism ul p ierd u t n u num ai la adîncim e, în structura profundă, invizbilă a lum ii, ci chiar ia suprafaţă. De aceea, om ului în cauză îi va fi frică de orice discuţie în contradictoriu, de orice analiză, de orice opinie tranşantă, de orice sem n real de libertate. Frica sa se va lăsa pe rîn d asu p ra d em o n straţiilo r de stradă, a su p ra tinerilor, asupra partidelor politice, asu p ra greviştilor, asupra privatizării, asupra străinilor şi, în ultim ă instanţă, asupra gîndirii însăşi, simţită ca un factor alarm ant, iritant, ca u n teren de „destabilizare". A cui? A 17

propriei sale reprezentări inconştiente a lumii. Oricît de diferite în fapt ar p u tea fi aceste două m ecanism e de expresie ale fricii libere, în fond ele au ceva comun: p redarea în faţa inconştientului colectiv şi sentim entul unei irem ediabile neputinţe personale. O ricum ar fi, om ul este închipuit un sim plu subiect al istoriei şi al actorilor adevăraţi ai acesteia, ce acţionează în d ărătu l unei cortine opace. Iar dacă într-un caz om ului îi este team ă că aceşti autori îşi vor arăta la un m om ent dat chipul real, în tim p ce în celălalt caz om ul se tem e că prin nesăbuinţa sa jurnalieră el ar putea stîrni îm potrivă-i m înia actorilor ascunşi, vedem în am bele situaţii o egală dem isie d in ain tea u n u i m o d el inconştient, u rz it d in ad în cu l vrem urilor. Există, desigur, şi diferenţe im portante între cele două atitudini, ce n u po t fi trecute sub tăcere, d ar ceea ce ne interesează acum este să observăm că am în d o u ă sînt produse de aceeaşi frică liberă născută în urm a prăbuşirii structurii totalitare. Şi atunci, ce-i de făcut? P entru guvernanţi, m ai întîi, este de neiertat să nu încerce, p rin toate mijloacele, dim inuarea obiectelor susceptibile de a atrage asupra lor frica liberă a guvernaţilor. Ei ar trebui să elim ine cît m ai repede incertitudinile, confuziile şi opacităţile sistem ului. în general, şi p en tru guvernanţi şi pentru guvernaţi e nevoie de a gîndi, de a reflecta, de a analiza. De a face distincţii fine între lucruri şi procese, de a evita orice ispită m aniheistă. E nevoie să stabilim ierarhii reale, serii de valori, să deosebim între intenţie şi eroare, să evităm globalităţile gîndirii leneşe cu sim bolism ele sale prim are. Existenţa „actorilor" oculţi este o ipoteză ca oricare alta. în spatele cortinei n u se ascund probabil atîtea m istere pe cît ne închipuim , pe cît îi place inconştientului nostru să creadă. Penum bra, sublunaritatea dom nesc şi „aici" şi „acolo" în p ro p o rţii nu foarte diferite şi num ai pu n ctu l de privire n e face să întrevedem atîtea deosebiri. P enum bra şi sublunaritatea constituie atunci realitatea om enească, adevărul nostru şi ar fi inept să suspectăm veşnic îndărătul lor o lum ină încrem enită, 18

pe care uneori să voim a o transporta în afară. Trebuie, prin urm are, să ne asum ăm m ai deplin condiţia, cău tîn d să rezistăm atît disperării, cît şi ad o rm irii p ro p u se de inconştientul colectiv. Ne trebuie m inte trează, d ar şi inim ă, şi doar aşa, poate, frica noastră liberă îşi va afla iarăşi u n stăpîn: d ar nu în obiectul ei, de data aceasta - fie el un om, o organizaţie, o structură -, ci în subiect: noi înşine. Altm interi, vom răm îne cu libertatea fricii, ce nu este decît o altă faţă a fricii de libertate.

„22", nr. 7, 2 martie 1990

19

Zig-zag-urile confuziei

In lum ea asta plină de confuzii, ce m ai contează încă una? în lum ea asta plină de orori, de ce ne-am m ai preocupa de încă u n specim en? în lum ea asta plină de venin şi ură, de ce m ai trebuie luat în seam ă încă un caz? Şi totuşi, citind în revista „Zig-Zag" nr. 7, sub titlul „D um itru Popescu ar fi ezitat, dl. A ndrei Pleşu nu", un scurt editorial sem nat „Zig-Zag", nu cred că se poate p ăstra tăcerea. Problem a nu este că, poate, A ndrei Pleşu a greşit. Problem a nu este că, poate, el a greşit considerabil într-o îm prejurare sau în alta. Problem a este că, du p ă distinsul editorialist de la „Zig-Zag" (Ion Cristoiu?), predecesorii actualului m inistru al culturii - losif Chişinevschi, Leonte R ăutu, D um itru Popescu, Suzănica Gîdea - ar fi ezitat înainte de a lua o an u m e m ăsu ră, posibil discutabilă, sp re deo seb ire de actu alu l m inistru. Problem a este că A ndrei Pleşu este dat d rep t succesorul m ai sus am intiţilor nu n u m ai în biroul m inisterial, d ar şi în spirit. Şi că îi întrece chiar în m alignitate. Problem a este că au to ru l ce ne-a dat Minima moralia face serie cu o analfabetă sau cu u n com isar al propagandei. De ce n-ar face atunci serie şi cu Jdanov sau cu Goebbels? H îrtia n u n u m ai că suportă orice, d ar se p are şi că tresaltă de bucurie dinaintea unor asem enea confuzii. D ar dacă A ndrei Pleşu şi D um itru Popescu sau Suzănica Gîdea sînt cam acelaşi lucru, de ce oare n-a fost şi edtorialistul nostru la fel de in trep id pînă acum cîteva luni? De ce nu i-a d en u n ţat el cu tot atîta vehem enţă şi pe predecesorii lui A ndrei Pleşu, care chiar n ep ătaţi nu erau?! I-a fost cum va frică de unele urm ări neplăcute? Altora, chiar lui A n d rei Pleşu, nu le-a fost, dacă n u m ă înşală m em oria. E clar atunci: creatorii de confuzii de la „Zig-Zag" n u ştiu decît de frică, frică de revolverul lui Goebbels şi al verilor săi. D ar nu frică de m inciună şi de fals. „22", nr. 14, 20 aprilie 1990 20

Logica revoluţiei şi logica democraţiei

D iferite p reju d ecăţi, p rin tre care n u u ltim a este orgoliul naţional, ne d eterm ină adesea să ne m îndrim cu revoluţia din decem brie m ai m ult decît s-ar cuveni. Uităm că o revoluţie este, în istoria unei naţiuni, m ai degrabă un rău, justificat doar fiindcă a trebuit să fie în lătu rat u n rău încă m ai mare. D ar arta m agică priit care răul să se transform e de la sine în bine n-a fost inventată şi nici nu este de crezut că o transform are este cu putinţă atîta vrem e cît răul nu este înţeles ca atare şi tratat cu luciditate şi curaj pentru adevăr. R eferindu-m ă la răul revoluţionar, nu m ă gîndesc num ai la sîngele curs, ci şi la unele trăsătu ri esenţiale ale atitudinilor politice ce au trecere într-o societate post-revoluţionară ca a noastră. într-o lum e de acest fel există, du p ă părerea m ea, două logici politice aflate în acţiune şi în confruntare: logica revoluţiei şi logica

democraţiei. Logica revoluţiei este adepta m ăsurilor excepţionale, a presiunilor mai m ult sau m ai p u ţin intense exercitate de „grupuri de şoc"; logica dem ocraţiei m izează pe evoluţie în tim p, pe norm alitate şi pe influenţă m ediatică. In tr-u n caz, „o m inoritate activă" îşi im pune sarcina de a îm pinge societatea dincolo de u n p u n ct de blocaj; în celălalt, n um ai m ajoritatea poate trasa, printr-o formă sau o alta de reprezentare, destinele societăţii. De o p arte se aşază lim bajul tranşant, radical, lipsa de com prom isuri, form ulele exclusiviste; de partea cealaltă stau lim bajul flexibil, consensul, disponibilitatea pentru com prom isuri. în sfîrşit, m ijlocul fundam ental al logicii revoluţiei este presiunea străzii şi a m asei, în tim p ce mijlocul de acţiune al logicii dem ocratice este, în ultim ă instanţă, urna de vot. Dacă ne-am putea op ri aci, încă ar fi sim plu. O dată ce ne-am declarat fie revoluţionari, fie dem ocraţi, ar trebui să adoptăm im ediat logica co resp u n zăto are. Or, lucrurile se p are că n u stau aşa.

21

D im potrivă, se constată că u n om sau u n grup însufleţiţi de o credinţă autentic şi pro fund dem ocratică, ce au o „constituţie" dem ocratică, ca să spunem aşa, pot adopta, din m otive, să le spunem , de autoapărare, o logică revoluţionară, ce n u este deci dem ocratică. D ar şi invers, un grup cu o „constituţie" nedem ocratică poate opta la un m om ent dat, din m otive exact sim etrice, p en tru logica dem ocraţiei sau m ăcar p en tru u nele d in tre elem entele acesteia. Logica politică şi „constituţia" se p o t astfel o p u n e în am bele cazuri şi n u există concordanţă între m ijloace şi scopuri. Să vedem atunci, m ai în d eap ro ap e care este situaţia de fapt actuală. M ai întîi, să cercetăm cazul FSN, partid de guvernăm înt. Mi se p are greu de contestat faptul că există u n elem ent p rofund nedem ocratic în „constituţia" acestuia. Este vorba despre ceea ce aş n um i „m inciuna fondatoare" a FSN. într-adevăr, apariţia FSN în spaţiul politic în jurul unor personalităţi ale vechiului PCR precum Ion Iliescu sau Silviu B rucan a p u s de la b u n început problem a relaţiei acestei fo rm a ţiu n i cu

PCR.

în

P olonia, RDG, U ngaria

sau

Cehoslovacia, partidele com uniste s-au reform at din interior, şi-au schim bat adesea num ele şi program ul, au făcut schim bări de personal, dar n u au negat niciodată o anum ită continuitate cu trecutul. A fost suficient p en tru ca populaţia şi electoratul să ştie cu cine au de-a face. Aceste p artid e n u şi-au regăsit credibilitatea, dar nici nu au încercat să m istifice o p in ia publică. D im p o triv ă, FSN, p ro c la m în d u -se anticom unist şi non-com unist, a negat totodată şi orice continuitate de n a tu ră

ideologică

şi in stitu ţio n a lă

cu

trecutul. R ăm îne

însă

continuitatea personalităţilor ce sînt suspectate de o parte a opiniei publice de nem ărturisite convingeri com uniste reform atoare. Se poate, desigur, pu n e întrebarea: u n vechi com unist nu poate ajunge la un m om ent d at u n dem ocrat autentic? Suspiciunea faţă de „constituţia" FSN este neap ărat justificată? T rebuie sp u s fără şovăială nu n u m ai că asem enea conversiuni sînt posibile, d ar că ele s-au şi p ro d u s de d estu le ori, d în d p erso n alită ţi d in tre cele m ai an tito ta lita re şi 22

an tico m u n iste im aginabile, p recu m M ilovan D jilas o ri A rth u r Koestler. N um ai că aceşti oam eni s-au convertit la dem ocraţie atunci cînd nu era oportun din p u n ct de vedere practic să o facă, au făcut publică atitudinea lor, asum îndu-şi riscuri de diferite tipuri, şi au su p u s com unism ul unei necruţătoare şi percutante analize. Orice s-ar spune, dar aceste condiţii n u au fost îndeplinite de dl. Iliescu şi num ai parţial şi incom plet de dl Brucan. Fireşte, o conversiune se poate produce, în principiu, oricînd şi în orice condiţii, şi ea n-ar putea fi decît salutată, dacă este autentică. E greu însă de crezut că dl. Iliescu a făcut d ru m u l D am ascului. Căci acesta nu este u n d ru m neted, ci aspru şi traum atic. A renunţa la com unism a însem nat de obicei a face u n fel de apostazie de tip religios, a-ţi pierde credinţa, a abandona o viziune coerentă şi liniştitoare asupra lumii, a accepta n ăruirea u n u i întreg sistem de valori. Este vorba despre o experienţă interioară în prim ul rîn d (dar cu sem ne exterioare neconfundabile), o experienţă p rofundă şi tragică, ce m odifică radical persoana care o trăieşte. Or, nim ic din ceea ce a declarat dl. Ion Iliescu în media d u p ă 22 decem brie 1989 nu d ă m ă rtu rie d esp re trăire a u n e i atare ex p e rien ţe tragice desp rin d erea de com unism - ce ar fi p u tu t avea loc, teoretic, chiar şi între cei p atru pereţi. Dl Iliescu n u este u n Djilas. Din păcate. D ar dacă este aşa, anum ite suspiciuni sînt întem eiate şi se poate v o rb i d espre „m inciuna fondatoare" a FSN. Insă, şi aici intrăm în dom eniul paradoxului, tocm ai pentru că FSN îşi disim ulează originea şi îşi reneagă ascendenţa, el răm îne un partid popular, ce poate lesne atrage asupră-i opţiunile unor alegători fără cultură politică. De aceea, logica politică asum ată de FSN poate fi cea dem ocratică, a u rnei de vot. în particular, dl. Iliescu se va prezenta destul de liniştit în faţa alegătorilor: va fi probabil ales, prin forţa m ajorităţii. FSN devine astfel u n cam pion al dem ocraţiei alegerilor, al caracterului lor

nelim itativ, tocm ai p e n tru că se bizuie p e această m ajoritate depolitizată care n u a auzit niciodată şi care nu va fi probabil niciodată interesată de traum atism ele existenţiale ale apostaziei de com unism şi 23

în ochii căreia prom isiunea unui prînz ceva m ai îm belşugat şi realitatea u n u i control ceva m ai re d u s sînt, p e n tru m om ent, identificate cu sum m um - ul dem ocraţiei. N u ar trebui să ne închipuim , în urm a acestor consideraţii, că poziţia unei părţi cel puţin a Opoziţiei, în principiu a celei radicale, care se regăseşte în Proclam aţia de la Timişoara, ar fi m u lt m ai p uţin paradoxală. Fără îndoială, „constituţia" acestei O poziţii poate fi considerată ca autentic dem ocratică sau, ce! puţin, „prezum ţia de dem ocraţie" poate funcţiona în acest caz la nivel „constituţional", aşa cum, dim potrivă, ea se izbeşte de m uite obstacole în cazul FSN. A derenţii Proclam aţiei sînt însă conştienţi nu num ai de „m inciuna fondatoare" a FSN, dar şi de redutabilul capital electoral al aceleiaşi fo rm aţiu n i politice. Pe de altă parte, ei se consideră, probabil întem eiat, d rep t continuatorii adevăraţi ai revoluţiei din decem brie, pierzînd probabil din vedere faptul că o revoluţie este în fond u n rău, fie şi necesar, şi că a continua o revoluţie înseam nă nu n u m ai a-i cultiva idealurile, d ar şi a-i practica logica. Intr-adevăr, spre a contracara capitalul electoral al FSN, aderenţii Proclam aţiei au socotit potrivit să utilizeze o logică politică ce, fie şi în parte, este de tip revoluţionar şi nu dem ocratic. Mă refer la faim osul „punct 8" al Proclam aţiei, care doreşte să adauge Legii electorale clauza potrivit căreia foştii activişti PCR şi foştii ofiţeri de Securitate să nu poată

candida tim p de trei legislaturi. Or, u n principiu indiscutabil al dem ocratism ului stabileşte fără p u tin ţă de îndoială sau de ezitare că nici o persoană nu poate fi exclusă de ia exercitarea vreu n u i d re p t civic, dacă nu se dovedeşte că ea, personal, în virtutea propriilor fapte, s-a arătat n edem nă de acest drept. Sim pla apartenenţă la u n grup, apartenenţă perfect legitim ă înainte de 22 decem brie 1989, nu poate fi, în sine, un m otiv de indignitate civică. Un om nu trebuie să răspundă decît pentru faptele săvîrşite de el însuşi, iar o judecată globală, care îl priveşte ca pe u n sim plu elem ent al un u i grup, ca pe un m em bru şi atît, este, orice s-ar 24

spune, nu n u m ai nedem ocratică, d ar şi destul de departe de cea m ai bu n ă tradiţie a filosofiei um anism ului european. D ar nu n u m ai principial ar fi aplicarea „punctului 8" alături de dem ocraţie, d ar şi, în perspectivă, ea s-ar p utea arăta periculoasă în fapt. Căci o dată creat precedentul judecăţii globale, s-ar m ai putea p u n e vreo stavilă extinderii lui? Şi cum ar p utea fi această stavilă aşezată? N u se instalează astfel prem isele unei „justiţii revoluţionare", de „clasă"? Căci n u trebuie să uităm că o revoluţie înseam nă, în ultim ă instanţă, debarcarea u nei clase întregi de la putere, în baza unor proceduri, să le spunem , adm inistrative. N -ar exista atunci riscul unei ghilotine, fie şi „de catifea"? în ceea ce m ă priveşte, aş prefera ca m işcarea antitotalitarâ şi dem ocratică din R om ânia să uzeze cît mai p uţin de logica revoluţiei. Căci cele m ai nobile idealuri şi intenţii nu pot fi decît cu greutate atinse atunci cînd mijloacele sînt im pure. Pe term en ceva m ai lung, succesul durabil este, probabil, de partea „puterii celor fără de putere", cum spune Vâclav H avel, adică a celor ce nu-şi subordonează mijloacele realism ului politic im ediat. M i-ar plăcea, de asem enea, să v ăd că p aradoxurilor guvernanţilor n u ii se o p u n alte paradoxuri, fie şi de sem n contrar. D in păcate, probabil că asem enea dorinţe sînt, în contextul vieţii politice de la noi din acest m om ent, vise deşarte şi pe care destui nu-şi vor da nici m ăcar osteneala să le privească cu seriozitate. N u-m i răm îne atunci decît să sper că, dacă va ajunge cîndva la putere, opoziţia dem ocratică va şti să aibă curajul de a nu-şi exercita „dem onism ul" revoluţionar, Căci, altm interi, există riscul ca acest dem onism să fie cauza u n u i veritabil „păcat originar", să secrete, cu tim pul, o nouă „m inciună fondatoare". „22", nr. 17, 11 mai 1990

25

„Escrava Isaura"*

1. Pentru foarte m ulţi dintre noi, există o alternativă dinaintea căreia s-ar afla aşezată în m om entul de faţă societatea rom ânească. Ea se exprim ă tran şa n t şi sim plu: sau com unism (fie el şi sub o

sui-generis variantă „neo"), sau „revenirea în Europa", ceea ce vrea să însem ne stat de drept, societate civilă, econom ie de piaţă, iniţiativă liberă etc. Iar term enii concreţi, politici p rin care această alternativă se înfăţişează au aerul de a fi şi ei foarte sim pli şi clari: pe de-o p arte FSN - o organizaţie despre care se crede a şti că este criptocom unistă - , pe de altă p arte o m ulticoloră şi fragilă opoziţie ce s-a recunoscut la un m om ent d at în Proclam aţia de la Tim işoara. De aici şi denunţul continuu pe care O poziţia îl practică - în presă ca şi la m anifestaţia din Piaţa U niversităţii - , clam înd m ereu form ula lapidară: FSN = PCR, Există, neîndoielnic, o co m o d itate a form ulelor clare şi categorice, iar utilizarea lor obsesivă aduce adesea consolări n eaşteptate celor care le utilizează. însă în ceea ce m ă priveşte socotesc derizorii aceste consolări, p ărîn d u -m i cu m ult m ai profitabilă o analiză lucidă, pe cît aceasta îmi stă în putinţă. P rin tre prejudecăţile, sau chiar m iturile, în tem eiul cărora gîndeşte astăzi intelectualitatea din opoziţie, trei m ai cu seam ă m i se p ar sem nificative şi dătătoare de m ăsură p en tru o vădită lipsă de spirit critic: a. FSN = PCR, cu corolarul că nom enclatura m ai veche sau aflată în form are d inăuntrul sau din afara F rontului este com unistă şi că, deci, principala prim ejdie p en tru o societate rom ânească „în d ru m spre E uropa" ar fi com unism ul sau neocom unism ul. b. Ideea că econom ia de piaţă, de tip „capitalism ", este neapărat

*Serial brazilian transmis la Televiziunea română, cu mare succes în acel timp. 26

incom patibilă cu forme m ai autoritare şi relativ nedem ocratice de societate, chiar dacă nu totalitare. c. în sfîrşit, se crede, fără nici u n fel de exam en prealabil, că în d ep ărtarea de m odelul est-european trebuie să conducă obligatoriu „în E uropa". Or, pentru a form ula de la b u n început ipoteza p e care doresc să o schiţez, voi spune că, d u p ă părerea m ea, deşi în d ep ărtarea R om ânei de „Est" şi de com unism este inevitabilă, apropierea de „E uropa" n u este chiar atît de sigură. Există chiar riscul, deloc negljabil, să ne în d ep ărtăm prea m ult spre Vest şi, depăşind m arginile E uropei şi d uşi de u n neobişnuit alizeu, să traversăm la m o d u l ideal O ceanul, ajungînd undeva, într-un fel de Am erica Latină. Desigur, orice m odel socio-politic (şi orice m odel în general) are un caracter aproxim ativ şi m ai degrabă orientativ, el n etreb u in d şi n ep u tîn d fi luat ad litteram. Ceea ce vreau să sp u n este doar că „revenirea în Europa" a R om âniei riscă să facă o „buclă" n u lipsită de unele asem ănări cu situaţia u n u i regim latino-am erican. Iată şi cîteva sem ne prevestitoare care m ă întăresc în această idee: - dom inaţia unui partid de n u an ţă populistă, lipsit de ideologie precisă, ce-şi proclam ă m erite revoluţionare în acţiunea de răstu rn are a u n u i tiran; - existenţa u nei op o ziţii ce este relativ slabă, lip sită de posibilitatea de a influenţa serios m asele şi incapabilă să reprezinte o alternativă la putere; - o societate scindată, cu diferenţe im ense de o rd in cultural şi educaţional; - tendinţa de a dezvolta u n sistem economic de piaţă liberă şi de a favoriza atragerea, chiar m asivă, de capital străin; - u n rol im portant jucat de armată; - prezenţa violenţei politice - verbale dar şi fizice. C am paniile de am eninţări şi de calomnii. O bsesia discreditării şi a aneantizării ad v ersaru lu i politic, practicată atît de Putere, cît şi de Opoziţie; 27

- apariţia unor gru p ări radicale ce „vor să continue revoluţia"; - p rezen ţa corupţiei, a fraudelor de tot felul, cam uflările defectuoase ale adevărurilor politice incom ode, devenite practică generalizată de am bele laturi ale „baricadei"; - anticom unism ul declarat şi o prezenţă em fatică a bisericii. F undalul social pe care se poate dezvolta o societate de tip „latino-am erican" este dat m ai întîi de existenţa unei m ase rurale considerabile, ce a fost, în general p rin violenţă, expropriată de păm în tu l pe care îl lucrează. Ceea ce au făcut m arii latifundiari şi urm aşii coloniştilor hispanici în A m erica Latină îm potriva „peonilor" s-a realizat la noi p rin colectivizare. In al doilea rînd, se observă existenţa u nui proletariat urban num eros, recent form at, ce a fost bru tal d ezrădăcinat din m ediul rural. în am bele cazuri, om ul este lipsit de o conştiinţă civică dezvoltată, are o m are sugestionabilitate faţă de factori de influenţă politică şi este obsedat într-un m od excesiv de problem a propăşirii sale economice. T rebuie acum observată diferenţa dintre acest tip de societate, care îm i p are caracteristic cazului rom ânesc (dar şi sud-am erican), şi cel ilu stra t de societăţile est-e u ro p en e „n orm ale" - Polonia, Cehoslovacia, U ngaria: în aceste ţări, procesul de înstrăinare a clasei rurale de p ăm în t a fost m ult m ai p u ţin avansat. Apoi, industrializarea a fost realizată m ult m ai p u ţin dram atic. în fine, periodicele revolte sau greve de proporţii, ca şi evenim entele din Cehoslovacia anului 1968 au izbutit să creeze o solidaritate naţională la nivel orizontal, aten u în d opoziţiile dintre intelectuali şi restul populaţiei. Iată de ce, p en tru aceste ţări, tranziţia „spre E uropa" poate să se facă rapid şi direct. Pot fi observate însă şi alte diferenţe, dintre care vom încerca şi noi să n o tăm unele pe parcurs. 2.

A vînd deci în atenţie toate aceste date prelim inare, prim a

problem ă ce trebuie luată în discuţie aici este cea a com unism ului în societatea rom ânească de azi. 28

U nul dintre cele m ai uim itoare fenom ene post-revoluţionare rom âneşti - din nou fără analogie cu celelalte ţări din Est - este totala d isp ariţie a p a rtid u lu i com unist, brusca lui evaporare. în acest evenim ent, O poziţia vrea, în general, să v ad ă u n subtil şi diabolic p lan de diversiune al Puterii, în tim p ce aceasta protestează energic, afirm înd că ea este de fapt cea care a desfiinţat com unism ul în România. în fapt, atît O poziţia, cît şi P uterea se înşală: nu există nici u n p lan diabolic în spatele dispariţiei PCR. D ar nu Puterea actuală este cea care a sup rim at cu adevărat com unism ul la noi, ci, oricît ar părea de paradoxal, Ceauşescu însuşi. Trebuie astfel observat că totalitarism ul despotic şi personal al lui Ceauşescu a absorbit şi a asim ilat pînă şi totalitarsm ul „norm al" de tip com unist, aşa cum acesta exista în celelalte ţări din Est. Iar aceasta s-a produs, în principiu, p e două planuri: instituţional şi ideologic. Instituţional, partidul, crescut inflaţionist şi delirant, a fost erodat şi anihilat ca structură dinam ică şi activă în acelaşi m od în care au fost erodate şi chiar nim icite şi alte num eroase instituţii: Academ ia, in stitute de cercetare, diferite o rg an izaţii obşteşti, sindicate etc. Singurul nucleu viu al p artid u lu i răm ăsese clanul conducătorului. în rest, m ilioane de m em bri d e rînd, a căror calitate de com unişti sau utecişti era p u r form ală, şi o relativ în tin să clasă de activişti, transform aţi în birocraţi puri, ce nu făceau altceva decît să transm ită decizii venite de m ai sus şi să „raporteze de executare". Pînă şi ritualurile sinistre ale com unism ului instituţionalizat din şedinţele de p artid se form alizaseră aproape în întregim e, tinzînd să devină sim plă rutină adm inistrativă în cadrul întreprinderilor. Partidul, confundat tot m ai m u lt cu o singură persoană, devenise un tru p imens, lipsit însă fie şi de suflul m alefic care îl caracterizase în anii '50 - o m aşină ce funcţiona în gol, la um bra im aginii detestate a conducătorului absolut. Pe de altă parte, com unism ul a fost lichidat în Rom ânia şi din p u n ct de vedere ideologic în anii '70-'80. Vreau să spun nu n um ai că regim ul Ceauşescu a anulat practic existenţa publică a oricărei gîndiri 29

m arxiste in d ependente (m arxism ul era, oricum , destul de anemic în mod tradiţional în România), ci şi că, în definitiv, discursul oficial însuşi şi-a p ierd u t o foarte m are parte dintre trăsăturile specifice m arxism -leninism ului, aşa doctrinar şi dogm atic cum era acesta. N aţionalism ul oficial şi cultul conducătorului erau însă atît de sărace, de triviale, atît de prim itive, încît ele nu izbuteau să alcătuiască nici măcar o V ulgată ideologică cît de cît coerentă şi aplicabilă în dirijism ul social şi cultural. Aceasta a făcut însă ca, în chip paradoxal, în cel m ai tiranic d intre regim urile din Est de d u p ă Stalin să poată supravieţui o cultură reală. Căci deficitul ideologic al unei despoţii dem arxizate îngăduia, tocm ai p rin neantul intelectual p e care îl reprezenta, subzistenţa unei culturi reale p rin tre interstiţiile Puterii. Iată de ce după 22 decem brie 1989 p artid u l a dispărut brusc. El nu m ai era decît o carcasă vidă, în treţin u tă artificial, din care sufletul - com unism ul - pierise deja, ucis intelectual chiar de Ceauşescu. 3. Ceea ce nu înseam nă cîtu.şi de p u ţin că am scăpat de problem e. D im potrivă. Să vedem însă p en tru ce socotim m odelul latino-am erican ca posibil în Rom ânia. A utorii Proclam aţiei de la Tim işoara au văzut, fără îndoială corect, în nom enclatură frîna principală către occidentalizarea şi dem ocratizarea totală a ţării. C onfuzia a ap ă ru t însă în m om entul cînd atît ei cît şi m ulţi alţii au v ăz u t în nom enclatură o încarnare a com unism ului. Or, după părerea m ea, trăsăturile care definesc clasa conducătoare în curs de reconstituire din R om ânia de azi (mă refer la clasă şi nu la indivizi izolaţi) n u p o t fi desem nate cu ajutorul term en u lu i de „com unism " decît dacă abilitatea, pragm atism ul, cinism ul, buna cunoaştere a oam enilor, avariţia şi m ai ales dorinţa de putere şi o n o ru ri sînt înţelese ca trăsături de caracter em inam ente „com uniste", şi nu, aşa cum cred, general um ane. Fireşte, se poate spune că aceste trăsături au fost educate şi selectate de regim ul com unist; şi totuşi, num ai p rin tr-u n abuz de limbaj se poate crede că 30

ele fac corp com un cu acesta. în m om entul de faţă, cred că nu p re su p u su l com unism sau neocom unism al nom enclaturii în devenire trebuie să ne intereseze, ci p u r şi sim plu existenţa unei clase probabil p u tern ic dezideologizate, la fel de p u ţin com unistă în fondul ei precum sînt toate clasele sociale din Rom ânia, d ar o clasă, cum am spus, avidă de p utere şi decisă să răm înă la putere, chiar şi în noile condiţii ap ăru te după decem brie 1989. Evident, rapida „intrare în E uropa" nu are de ce să ne b u cu re o astfel de clasă: statul de drept, o puternică societate civilă, u n dialog autentic şi constructiv cu Opoziţia, alternanţa la putere n-ar face decît să-i dim inueze în m are m ăsură avantajele şi privilegiile. Pe de altă parte, revenirea la sistem ul totalitar trebuie să-i apară nu num ai dificil de realizat practic şi extrem de periculoasă, dar, în definitiv, chiar şi destul de neavantajosă, dacă ne am intim că pe vrem ea lui C eauşescu nici m ăcar activiştii şi securiştii nu se prea bucurau de u n som n liniştit. Aflată, p rin urm are, între Scylla unei societăţi de tip european şi C haribda totalitarism ului, neonom enclatura se va îndrepta probabil, m ai m u lt sau m ai p u ţin conştient către o form ulă pe care o num esc m odelul „latino-am erican". C eea ce caracterizează această form ulă este am bivalenţa, duplicitatea atitudinilor pe plan politic, social şi economic. Pe plan politic, clasa conducătoare, conştientă de prim ejdia m onolitism ului, cît şi de enorm ele dificultăţi de a-1 im pune acum , la sfîrşitul secolului al XX-lea, se va îm păca cu o societate m ai flexibilă şi, form al, pluralistă. O poziţia va exista, d ar ea va fi m ai degrabă tolerată ca u n corp străin inevitabil decît p ercepută ca u n p arte n er de neînlocuit în jocul democratic. Iar această atitudine va fi, probabil, îm părtăşită şi de o m are parte a populaţiei. Opoziţia va tinde să devină relativ slabă şi fără prea m are influenţă în m asele rurale. în ochii acestora, ea va fi lesne dem onizată, culpabilizată, calom niată, într-o lum e dom inată încă de m entalităţi arhaice, de supunerea la psihism ul colectiv şi posedînd totodată, cum spune Gabriel Liiceanu, 31

un im ens „capital de ignoranţă", această dem onizare se poate produce cu o eficacitate extraordinară, aşa cum au arătat-o deja cam pania electorală şi rezultatele alegerilor de ia 20 mai. La m odul general, fap tu l de a nu fi de acord cu P u te rea p o ate aduce an u m ite inconveniente şi poate fi relativ costisitor chiar dacă n u dezastruos, precum era cazul intr-un regim totalitar. Izolarea oponenţilor în mijlocul unei opinii publice „sănătoase" ostile, diversiunile de tot felul,

am en in ţările

directe

sau

indirecte,

u nele

v ex aţiu n i

adm inistrative, unele violenţe - toate acestea îndeam nă la aliniere şi tind să confere u n caracter cum va exotic şi elitar faptului de a fi contra. Lucrul poate m ăguli am orul propriu al unora, dar, desigur, nu va oferi O poziţiei vigoare, unitate şi sim patie în m asă. In orice caz, a trebuit să descoperim în zilele acestea că libera exprim are a opiniilor nu este suficientă p en tru angajarea unui dialog real cu Puterea. Aşa cum am aflat că posesia u n u i p aşaport nu asigură că vei şi ajunge să călătoreşti în străinătate. în am bele cazuri, este nevoie ca şi „celălalt" să vrea să asculte şi să te ia în seamă: dorinţa ta de a intra în contact cu el, dacă nu are corespondenţă de partea cealaltă, răm îne la fel de pustie şi de nerodnică precum serenada u n u i am orez căruia iubita îi închide cu n ăd u f obloanele ferestrei. 4. Există însă o destul de răspîndită credinţă că asem enea h an d icap u ri ale O poziţiei vor putea fi în curînd com pensate de in cap acitatea g u v e rn u lu i de a re d resa situ aţia econom ică. Se p re su p u n e că în acel m om ent, brusc ilum inat, poporul se va ralia Opoziţiei. C red că este iarăşi vorba despre un m it în ru d it de altfel cu cel exprim at p rin form ula FSN = PCR. Bineînţeles, nim eni nu-şi m ai face iluzii că sistem ul etatist, centralizat, de tip com unist ar putea evita dezastrul economic. D ar e o naivitate să-ţi închipui că neonom enclatura nu ştie şi ea acest lucru. O dată ce n e eliberăm de prejudecata că această clasă are prejudecăţi com uniste, şi că deci nu poate gîndi econom ic decît în term eni de 32

centralism şi planificare de stat, putem să acceptăm ideea că ea ar fi capabilă să prom oveze şi u n anum it capitalism economic. Dar, se va spune, n-ar însem na acest lucru o „apropiere de Europa"? R ăspunsul trebuie să fie, cred, că nu este deloc n eap ărat necesar ca o gîndire econom ică de tip capitalist să se asocieze cu o sinceră şi profundă prom ovare a statului de d rep t şi a autenticului dem ocratism politic. Exem plul a num eroase ţări din A m erica Latină, spre a nu m ai vorbi de Taiwan, Coreea de Sud sau Filipine, ilustrează ceea ce vreau să spun. Un autoritarism bine drapat, o politică de subtilă m anipulare a unei opinii publice lipsite de cultură politică pot trăi în contextul economic al u n u i capitalism destul de prosper, al u nei privatizări accentuate şi al infuziei m asive de capital străin. Cît despre lozinci de tipul „N oi nu ne vindem ţara", ele nu fac parte decît din jocul duplicitar despre care am am intit. Pe cît de uşor p o t fi ele folosite spre a culpabiliza O poziţia, pe atît de rep ed e po t fi înlăturate cînd este vorba despre acţiuni guvernam entale sau profitabile guvernului, prezentate în culorile radioase ale interesului naţional. Şi, la u rm a urm elo r, d e ce n -a r fi clasa co n d u căto are prom otoarea u n o r interese economice d e tip capitalist? Avariţia, cupiditatea ei, dorinţa de p u tere nu m ai po t fi satisfăcute în formele tradiţionale ale totalitarism ului birocratic, căci eşecul acestuia e prea evident. în schim b, controlul adm inistrativ pe care ea îl conservă, lanţul de clientele şi de relaţii la toate nivelurile îi pot asigura în to td eau n a contracte econom ice avantajoase. Pragm atism ul, bu n a cunoaştere a oam enilor, lipsa de scrupule, voinţa de ascensiune fac din fostul activist - cu condiţia ca el să n u fie prea în vîrstă şi deci greu adaptabil - u n excelent candidat la profesia de om de afaceri prosper. Aceasta cu atît m ai uşor cu cît justiţia şi legea vor acţiona probabil încă im perfect şi discrim inatoriu, iar factorii de decizie nu vor întîrzia să se arate coruptibili - căci, ce să facem, mica noastră „Americă Latină" se află, pe deasupra, şi la gurile Dunării. Şi, în fine, această clasă, cu toate ram ificaţiile ei, este, practic, singura din R om ânia de astăzi care 33

posedă, în p roporţie de m asă, capitalul necesar startului: sum ele co n siderabile

a d u n a te

pe

vrem ea

în d e p lin irii

„sarcinilor

de

ră sp u n d e re " din tim pul m uncii d e p a rtid abia aşteap tă să fie convertite în acţiuni! 5.

D ar nu va fi u n asem enea sistem instabil, tensionat, creator de

m ari problem e sociale şi politice, chiar dacă va beneficia de un oarecare progres economic? Va fi, bineînţeles. N u este însă chiar aşa de sigur că el se va nărui repede din această pricină. Pe de o parte, Opoziţiei i se vor p u n e în spinare cele m ai m ulte dintre neajunsuri, fiind continuu acuzată de încercarea de a „destabiliza" ţara. Pe de altă parte, liderii charism atici vor vizita m asele, consolîndu-le. Totul va fi foarte diferit - orice ar spune O poziţia - de faim oasele „vizite de lucru şi m itinguri ale tovarăşului". Acelea nu erau decît p ropagandă şi mijloace de a stoarce m ai m ultă m uncă. Cele de acum po t deveni - am văzut bine deja în cadrul cam paniei electorale a FSN - im ense cum inecări colective, form e de m asă de exocizare a fricii şi a m arilor nelinişti individuale, soteriologii în acţiune. în condiţiile sociale ale Rom âniei post-revoluţionare, un asem enea sistem ar putea să se arate destul de rezistent o vreme. A cum , dintre m u ltitudinea de problem e pe care m odelul „Iatino-am erican" o poate pune, aş m ai vrea să m ă refer la una singură, ale cărei sem ne prem onitorii m i se p ar vizibile în această fază incipientă. Vor răm îne, desigur, anum iţi oam eni, în special tineri - un segm ent m in o ritar al populaţiei, dar nu neglijabil -, care, crezîndu-şi trăd ate idealurile şi aspiraţiile, văzîndu-se tot m ai m arginalizaţi, atît de clasa conducătoare, cît şi de opoziţia o rg an izată, şocaţi de fenom enele de corupţie şi fraudă, constatînd că libertatea expresiei nu atrage d u p ă sine neapărat şi angajarea dialogului, vor socoti că unica soluţie salvatoare este „continuarea revoluţiei". Fără să-şi dea seam a de lipsa de dem ocratism a logicii revoluţionare, ei vor prom ova tot m ai insistent doctrina „m inorităţilor active" şi, m ă tem aproape s-o 34

sp u n , nu m i se pare, din păcate, exclus ca, într-o zi, cei m ai „d esperados" d intre ei, cei m ai m arginalizaţi şi m ai fruşti să aplice şi tactica rev o luţionară a luptei ilegale îm potriva persoanelor şi a instituţiilor: terorism ul. 6.

Ştiu prea bine că acest scenariu „sud-am erican" se înfăţişează

destul de su m b ru şi de p u ţin încurajator. Este, de altfel, dificil în acest m om ent a-1 privi altfel decît ca pe o doar posibilă şi încă evitabilă perspectivă. Intelectualul nu are însă d re p tu l nici să-şi ascundă aprehensiunile, su prim înd astfel orice posibilitate de analiză, nici să sucom be d in aintea form ulelor triviale şi sim pliste. Iar dacă m ă înşel, oricine poate fi sigur că m ica dezam ăgire a teoreticianului căruia practica îi refuză sancţiunea va fi m ult inferioară sim plei bucurii de a şti că el n-a fost decît o sceptică, d ar falsă C asandră. „22" nr. 21, 8 iunie 1990

35

Vechi scenarii, actori noi

1. U im irea, d u p ă A ristotel, este începutul filosofiei. Şi poate că nu n u m ai al filosofiei, ci şi al oricărei reflexii coerente prin care credem că p utem arăta lum ii libertatea şi m ăreţia om ului. Căci cu ce altceva ne-am p u tea lăuda? Cu instinctele, cu nebuniile ori cu m uşchii noştri? Să începem , aşadar, p rin a lăsa p u ră şi nealterată uim irea noastră d in aintea evenim entelor din 13-15 iunie, cu speranţa că doar aşa vom păstra deschisă şansa unei înţelegeri. D ar m ai ales un aspect al lor ar trebui, cred, să ne uluiască peste m ăsură şi tocm ai asupra acestui aspect - ce nu le epuizează pe celelalte - aş dori să întîrzii în cele ce urm ează: faptul că „brigăzile disciplinare" ale m inerilor au agresat do u ă categorii de cetăţeni ce păreau că p rin nim ic nu po t fi asociate, pe care totul părea că le separă, conferindu-le destine diferite, şi care niciodată nu s-ar fi p u tu t închipui aşezate în acelaşi loc al scenei politice: intelectualii şi studenţii, pe de-o parte, şi ţiganii, de partea cealaltă. De ce această asociere, aşadar? De ce împreună ? De ce în acelaşi timp ? De ce su p u şi aceleiaşi violenţe, sosită din partea aceloraşi oam eni? Este această asociere o în tîm p lare, un accident fără sem nificaţie sau avem de-a face cu u n fapt de esenţă, care spune ceva m ai m u lt d espre configuraţia P uterii din acest m om ent? Aş dori ca cele ce urm ează să nu fie luate decît drept o sim plă ipoteză, fruct al uim irii despre care vorbeam . Fruct însă ce şi-ar dori, la rîn d u l său, să lase în urm ă săm înţa unor noi reflexii critice, dar şi a unor noi uim iri. 2. în legătură cu evenim entele de la B ucureşti din 14 şi 15 iunie s-a p ro n u n ţat uneori cuvîntul „pogrom ". Or, trebuie să ne întrebăm dacă această utilizare se referă doar la analogii superficiale, deşi 36

spectaculoase, aşa cum a fost, probabil, ideea jurnaliştilor care au utilizat-o, sau dacă nu cum va cuvîntul poate avea şi o pertinenţă esenţială, o sem nificaţie care ar p u te a lu m in a m ai bine sensul evenim entelor. N u m ai că, în această a doua ipoteză se ridică im ediat întrebarea: unde sint evreii ? Căci pogrom ul - cum bine se ştie - era o m işcare de m asă, dezlănţuită îm potriva com unităţilor evreieşti din unele ţări est-europene. în sens m ai larg, am p utea vorbi despre „pogrom " atunci cînd o m inoritate etnică este agresată. La Bucureşti însă ar p u tea fi vorba, cel m ult, despre u n început de pogrom îm potriva ţiganilor, d ar ceea ce li s-a întîm plat studenţilor pare să iasă cu totul d in sfera term enului la care ne referim . Şi totuşi, oricît de paradoxal ar p utea părea, doresc să susţin că la Bucureşti a av u t loc un pogrom veritabil, ale cărui victime au fost,

laolaltă, stu denţii şi ţiganii, şi că această acţiune a avut rădăcini şi m ecanism e

psihologice

sim ilare

cu

cele

ră sp u n zăto are

de

tradiţionalele p o g rom uri antiiudaice. V oim , aşadar, să utilizăm u n m o d el social - pogrom ul antiiudaic -, încercînd să vedem întrucît acest m odel poate explica ceva d in evenim entele pe care le-am trăit. N u m ai este aproape deloc nevoie de spus că acest transfer de m odel trebuie făcut cu m ultă precauţie şi fără altă pretenţie decît cea de a orienta gîndirea pe u n d ru m m ai p u ţin bătut. Mi se pare, acum, că trebuie po rn it de la o prem isă de ordin socio-psihologic: pogrom ul era în d rep tat n u atît îm potriva evreilor ca atare, cît îm potriva unei imagini antropologice pe care ei, spre nenorocirea lor, o încarnau cel m ai bine în spaţiul european. Aceasta era de fapt una dintre im aginile „A dversarului", im agine profund ataşată inconştientului colectiv, readusă însă zgom otos şi în chip periodic în conştiinţă, m ai ales în m om entele de criză socială, politică şi economică. Fără a intra acum într-o analiză ce ar putea deveni lesne fastidioasă, treb uie rem arcat to tu şi că în această im agine a 37

„A dversarului"* pe care o încarna evreul intrau două com ponente principale: m ai întîi u n elem ent mercantil, asociat cu cam ăta, specula, diverse operaţiuni financiare ilicite sau judecate ca atare de către opinia populară. Era presupusă avariţia, lăcom ia şi, în ultim ă instanţă, se invoca un aspect sordid, declasat, im pur. Pe de altă parte, im aginea la care ne referim poseda întotdeauna şi o componentă spirituală: p u rtăto rii ei erau văzuţi şi drept „poporul Cărţii", studioşi ai unor ascunse şi tainice m istere, m anipulatorii cunoştinţelor periculoase. Interesant este că între cele două com ponente se crea o legătură: atît banul, cît şi spiritul păreau, p en tru popor, a fi opuse „păm întului m am ă"; în ochii săi, nici unul, nici celălalt n-au patrie, sînt abstracte, adică sustrase determ inărilor locale şi particularism elor, sînt m ai degrabă legate de logică şi de raţiune decît de afecte şi îl înzestrează pe cel ce le posedă cu o putere cum va „nenaturală", diferită de puterea conferită de resursele naturale ale vieţii, dacă nu chiar opusă acesteia. Banul şi spiritul p u teau fi, aşadar, p en tru conştiinţa p o pulară, fiecare în parte, atît p rin caracterul lor „antinatural", cît şi p rin opoziţia lor faţă de de atavism ele m atriarhale, surse de îngrijorare şi de teamă. A tunci însă cînd exista posibilitatea de asociere a lor într-o im agine unică şi cînd această im agine căpăta un corp, se obţinea probabil un efect sinergetic, cum se spune în farm acologie, adică o am plificare a efectului m u lt dincolo de sim pla însum are: team a atingea niveluri greu de conceput raţional. Prin urm are, identificarea cu evreul a im aginii „A dversarului", im agine ce include cele două com ponente, acum ularea fricii produse de această im agine încarnată, efectul sinergetic al asocierii spiritului şi b an u lu i în anum ite evenim ente socio-politice, conduceau, în final, la

*Tema „Adversarului" cu cele două componente ale sale are desigur o mare importanţă şi în constituirea antisemitismului, aşa cum acesta se dezvoltă în Germania şi Franţa în sec.al XX-lea, chiar dacă scenariul activizării sale rămîne oarecum diferit. 38

pregătirea cîm pului optim declanşării u n u i pogrom . Practic, pogrom ul est-european se desfăşura în m ai m ulte etape: m ai întîi, printr-o serie de rum ori bine dirijate, biserica şi statul intensificau team a de „A dversar", concretizînd cît m ai m ult im aginea sa simbolică, precizîndu-i cele două com ponente şi făcînd cît m ai u şoară regăsirea lor în populaţia evreiască. A cţiunea aceasta se d ovedea cu deosebire eficace în m asele de ţărani analfabeţi sau sem ianalfabeţi, striviţi de m izerie şi de nevoi, din estul european, la care fantasm ele inconştientului colectiv acţionau cu deosebită forţă. U rm a provocarea: u n act violent, atribuit evreilor - om or ritual, profanarea unei biserici ori, ca adesea în Rusia, utilizarea unor acte anarho-teroriste d rep t pretexte pentru represalii. Evident, m otive politice m ai obscure sau m ai clare erau m ai întotdeauna prezente la acest nivel. Apoi, într-un al treilea act, se săvîrşea pogrom ul propriu-zis, p rin care m asele încercau să se elibereze de frică, anihilînd pe cei care întru ch ip au im aginea „A dversarului" - evreii. A cţiunile aveau loc, în orice caz, cu com plicitatea şi cu com plezenţa autorităţilor: m asele erau subtil dirijate, poliţia devenea invizibilă, organele de justiţie nu-şi m ai făceau datoria etc. C oncluzionînd cele spuse, vom preciza că p en tru existenţa un u i pogrom sînt necesare urm ătoarele elemente: - im aginea arh etip ală a „ A d v ersaru lu i" (cu cele d o u ă com ponente ale sale) să poată fi concretizată, întruchipată; - să existe o m asă receptibilă şi im presionabilă; - să existe o com plicitate a autorităţilor; - să existe u n pretext. 3. R evenind acum la evenim entele d in iunie 1990 d e la Bucureşti, vreau să susţin ipoteza că ne aflăm, sub aspectul psihologiei m asei, înaintea u n u i fenom en de transfer, aşa cum acest term en este 39

definit în psihanaliză. D im inuarea drastică a p o n d erii sociale şi dem ografice a com unităţii evreieşti din România, ca u rm are a m asivei em igrări, a făcut ca im aginea „A dversarului" să nu se m ai poată regăsi în evreu. D in păcate însă, această im agine n u a d isp ăru t ca latenţă; ea a tins să se transfere asupra altui obiect, să-şi inventeze, într-un fel, un nou obiect, să „creeze un evreu" în chip artificial, d ar nu în chip arbitrar. C um însă subconştientul po p u lar nu a p u tu t afla u n tip um an unitar, care, precum evreul altădată, să reunească în sine două com ponente ale im aginii „A dversarului" - spiritualul şi m ercantilul -, acestea două şi-au găsit, fiecare în parte, cîte u n obiect propriu, cîte o „populaţie" specifică spre a le obiectiva. Cele două populaţii au fost totuşi asociate în decursul evenim entelor, ataşate p rin fire obscure în m entalul p o pular, dîndu-se urm are unor sugestii venite din partea Puterii. Im aginea „A dversarului" a fost astfel recom pusă în baza asocierii celor două com ponente întruchipate fiecare într-o populaţie, iar efectul sinergetic, sporitor al spaim ei, a fost întreţinut. Este evident că, în scenariul acesta, com ponenta spirituală a fost obiectivată de studenţi şi de intelectuali, în tim p ce com ponenta m ercantilă şi sordidă - de ţigani. Laolaltă, studenţii şi ţiganii - sau, m ai exact, imaginile lor su p rap u se în m entalul p o p u lar - au recom pus im aginea tradiţională a p o p o ru lu i lui Israel. Laolaltă, studenţii şi ţiganii au deşteptat o team ă atavică, asem ănătoare cu cea p ro d u să odinioară de evrei. Intîlnind u n teren favorabil, această team ă s-a aprins din nou, definindu-şi u n nou obiect şi legîndu-i pe ţigani şi pe intelectuali p rin tr-u n destin com un. O im agine ancestrală a fricii s-a scindat după com ponentele sale, ce şi-au găsit, fiecare, întruchiparea. Purtătorii acestor com ponente au fost apoi reasociaţi p rin violenţă şi ură. Iată, spus sim plu, explicaţia brutalităţilor nem aiîntîlnite şi greu de înţeles din 14-15 iunie. 4 Evident, în fapt lucrurile nu stau deloc chiar aşa sim plu. Oricum, cred că se pot observa cele trei faze ale pogrom ului „clasic": 40

m ai întîi, desigur, rum orile şi feluritele ştiri tendenţioase care au tins să-i transform e pe protestatarii din Piaţa U niversităţii în m ari inamici publici. Apoi asocierea tot m ai insistentă, făcută în m ediile oficiale, între elem entul spiritual şi cel sordid al Pieţei. Cele două elem ente existau, desigur, şi în realitate. D ar stabilirea unei legături subterane, puternice, oculte între cele două com ponente ţine de m anipularea opiniei publice. Totul a culm inat prin nefericita utilizare a cuvîntului „golan" p en tru a-i caracteriza pe m anifestanţi. C hiar dacă, ulterior, preşedintele Iliescu şi-a cerut scuze p en tru acest cuvînt, apelativul a cristalizat o v erita b ilă id en tita te în rîn d u rile

m anifestanţilor.

Intelectuali de prestigiu şi-au spus cu m îndrie „golani"; dar aceasta a reprezentat p en tru om ul sim plu un scandal în plus. Mai grav', prin dubla sa apartenenţă - prin sensul său propriu la elem entul sordid, dar şi la cel spiritual p rin noua utilizare -, cuvîntul „golan" a declanşat m area panică ancestrală pen tru om ul sim plu şi p en tru provincial, reco m p u n în d în subconştientul colectiv im aginea am bivalenţă a „A dversarului". „Piaţa U niversităţii" s-a m itologizat şi a devenit, privită atît d in afară, cît şi dinăuntru, substitutul u n u i ghetto. A u rm at provocarea. N u intră în intenţiile acestui articol să cerceteze dedesu b turile politice ale întîm plărilor din 13 iunie. Ceea ce ne interesează este să înţelegem cum s-a ajuns la pogrom ul din zilele urm ătoare. Or, p en tru aceasta este nevoie să pricepem felul în care om ul sim plu şi provincialul au înregistrat incidentele din 13. D upă părerea m ea, ceea ce l-a incitat şi l-a alarm at p e acesta la cote insuportabile a fost n u atacarea Poliţiei sau a M inisterului de Interne, ci atacarea şi devastarea Televiziunii. Căci în m entalitatea populară post-revoluţionară, Televizunea nu este o sim plă instituţie publică, ci o veritabilă biserică, u n spaţiu sacru, cu sem nificaţie soteriologică. P entru foarte m u lţi rom âni, 22 decem brie 1989 n-a fost num ai ziua revoluţiei, ci m ai cu seam ă ziua noii Bune Vestiri, a noii Evanghelii eliberatoare şi salvatoare. Iar această Bună V estire a sosit prin T eleviziune şi s-a identificat cu T eleviziunea. A proxim ativa 41

coincidenţă dintre C răciun şi revoluţie cred că a am plificat caracterul evanghelic, dar şi m esianic al Televiziunii, su p ra p u n în d evenim ente politice peste arhaice scenarii mitice. E un fenom en pe care, o dată ce l-am citit pe Mircea Eliade, cu a sa „travestire a sacrului în profan", nu poate să ni se pară absurd. înţelegem atunci că atacul din 13 iunie îm potriva Televiziunii, ce a culm inat cu oprirea em isiunii u n scurt tim p, nu a fost înregistrat de opinia p o pulară n u m ai ca o „încercare de lovitură de stat", aşa cum a form ulat guvernul, ci, m ult m ai rău, d rep t u n veritabil deicid. Pentru u n răstim p , Buna V estire a fost cu p rin să de tenebre, iar noul D um nezeu hertzian a m urit. Vinovaţii nu p u teau fi decît duşm anii din to td eau n a ai lui D um nezeu. A tîta doar că evreii de odinioară au devenit „golanii" de azi, identificabili în chip m ai precis cu studenţii şi intelectualii, pe de-o parte, şi cu ţiganii, pe de altă parte. Căci oare n u intelectualii criticaseră luni de zile la rînd Televiziunea, nu ei o acuzaseră de fals, m inciună şi im postură, în chipul în care fariseii îl invinuiseră pe H ristos? Şi nu fuseseră ţigani m ulţi dintre cei care săvîrşiseră atacul îm p o triv a edificiului din C alea D orobanţilor, batjocorindu-1 pe noul Mesia, tot aşa d u p ă cum plebea ierusalem ită îl batjocorise - se spune - pe cel vechi? Reacţia de tip pogrom n u s-a lăsat, evident, aşteptată. Şi este indiscutabil faptul că, prin com plicitate, pasivitate şi chiar instigare, autorităţile se fac răspunzătoare de ea. Şi totuşi, acţiunea m inerilor a căpătat autonom ia unei m ase sosite în sprijinul său şi a îm brăcat sensuri noi, pe care P uterea nici n u le-a im aginat. M -aş opri la un singur aspect: în afara violenţelor îndreptate îm potriva u n o r persoane, m inerii, p ătrunzînd în U niversitate şi în Institutul de A rhitectură, au devastat săli de curs, au distrus laboratoare, biblioteci, au nim icit colecţii - fapte lipsite de orice sens chiar şi din punctul de vedere al u n o r justiţiari şi al unor apărători ai ordinii publice, cum se doreau ei. Fenom enul capătă un sens dacă este integrat în acelaşi scenariu de pogrom de tip tradiţional: la „deicid" s-a răspuns prin „profanarea 42

sinagogilor", p rin distrugerea „Cărţii". Căci centrul de spiritualitate al „golanilor" era U niversitatea, la fel după cum centrul de spiritualitate al evreilor era sinagoga. Se poate observa, p e de altă parte, că dacă cele de m ai sus sînt corecte, fie şi în linii m ari, trăim , în urm a revoluţiei din decem brie, în plin ă ac tu a liz are a u n o r m itu ri colective arhaice. O asem enea actualizare n u este ceva neobişnuit, ca u rm are a u n o r traum e naţionale, d ar s-ar cere m u ltă atenţie şi luciditate din partea factorilor responsabili p en tru a m inim aliza consecinţele. Fiindcă, dacă pentru istoricul m entalităţilor asem enea actualizări p o t constitui sursa unor frisoane de încîntare ştiinţifică şi po t dezvălui p atim i de cercetător, pentru m ajoritatea cetăţenilor acestei ţări, ele p ar să an u n ţe m ai cu seam ă riscul u n u i exces d e patim i subum ane, o m are de prim ejdii, cît şi suferinţe fără de num ăr. „22" nr. 26, 13 iulie 1990

43

Ilegitimitatea reformelor

P rintre principiile logicii există două care se form ulează în felul urm ător: 1. A devărul im plică întotdeauna num ai adevărul. 2. Falsul implică fie falsul, fie adevărul. A ceasta vrea să spună că, în tim p ce din p rem ise a d e v ă ra te n u se p o t o bţine decît concluzii ad e v ăra te (raţionam entul este p re su p u s a fi corect), din prem ise false se poate obţine şi o concluzie adevărată, n u doar una falsă, fără încălcarea regulilor de inferenţă. Iată, spre pildă, un silogism cu prem ise false şi cu concluzie adevărată: Toţi oamenii sînt nemuritori; dar Sf. Duh e

om; deci Sf. Duh e nem uritor. A şadar, la a d e v ă r p u te m ajunge pe d o u ă căi: p e calea adevărului, d ar şi pe calea falsului. P entru logică însă, dacă regulile sale form ale de deducţie sînt respectate, nu există vreo deosebire între n atu ra ad ev ărului obţinut într-un fel şi cea a adevărului obţinut în celălalt fel. P entru ea, adevărul răm îne identic cu sine, orice fel de istorie l-ar fi condiţionat şi oricîte accidente de parcurs s-ar fi petrecut. Am p utea afirm a, în această situaţie, că adevărul dedus din prem ise false răm îne totuşi legal, căci el are încuviinţarea legilor logicii. Şi totuşi, trebuie să recunoaştem că un adevăr n um ai legal nu ne m ulţum eşte. P entru că falsul p rin care el a răzb ătu t la lum ină ne consternează şi n e lasă cu privirea neîncrezătoare. A tare adevăr ne apare, de aceea, fragil, nesigur, h ăitu it parcă de fantom ele m inciunii şi ale erorii lăsate în urm ă, p e care n u le poate camufla în am intirea noastră ce iartă greu. în pofida logicii, sim ţim im postura în fiinţa unui adevăr num ai legal. De aceea, nu-i de m irare că el devine repede suspect; iar suspiciunea îl face u rît şi chiar tem ut. în fond, ce-i lipseşte adevărului dobîndit p e calea falsului este legitimitatea. El are doar legalitate: logica îl validează. D ar iată că om ul este uneori m ai năzuros decît logica: el p retin d e ca adevărul cu care se aşază la m asa faptelor şi a vieţii să fie n u d o ar legal, ci şi legitim - să aibă, adică, şi u n trecut nepătat şi o conştiinţă curată. G uvernul, iată, prin interm ediul dom nilor Rom an şi Vătăşescu, 44

ne spune adevărul: că situaţia econom ică e dezastruoasă aşteap tă zile grele, că trebuie accelerat la m axim um introducerii reform elor, că preţurile vor creşte considerabil şi puterea de cum părare a cetăţeanului se va reduce, că privatizarea trebuie extinsă cît se poate de repede, că M olohul birocratic şi adm inistrativ trebuie înlăturat, că şom ajul se va am plifica, că o infuzie grabnică de capital străin este vitală etc. F aptul că acestea toate constituie ad ev ăru ri politic incontestabile este într-atît de evident, încît ele au fost im ed iat recu n o scu te de opoziţia p a rla m e n ta ră şi de cea extraparlam entară, în cea m ai m are parte a sa. Acum, singura întrebare care se pune, din perspectiva pe care am adoptat-o, este dacă acest adevăr p e care îl auzim din partea guvernului este d oar legal, sau dacă el este şi legitim . Cu alte cuvinte, dorim să ştim nu num ai dacă avem de-a face cu un adevăr, ci dorim şi să cunoaştem istoria acestuia, să-i interogăm geneza. A fost el obţinut p e seam a unor prem ise adevărate, sau pe seam a unora false din punct de vedere politic? Căci răspunsul n u ne poate fi indiferent, de vrem e ce oam enii tratează diferenţiat cele două feluri de adevăruri, de vrem e ce adevărul doar legal îi irită. R ăspunsul pe care îl vom da va explica, probabil, reacţia previzibilă a unui m are n u m ăr de oam eni faţă de reforme. Fiindcă oam enii nu sînt doar m aşini logice care legalizează un adevăr, ci şi fiinţe gînditoare care îi conferă, sau nu, legitim itate. Or, m i se pare că răspunsul nu poate fi decît unul singur şi foarte lim pede: guvernul pro n u n ţă astăzi u n adevăr legal, dar prea puţin legitim, deoarece el n u a fost obţinut, pe plan politic, pe calea adevărului, ci - fie şi într-o m are m ăsură - pe cea a falsului. G uvernul actual este rezultatul m asivei victorii în alegeri a FSN. Or, Frontul a intrat în alegeri susţinînd sau sugerînd o cale netedă a reform elor - cale evident falsă, d enunţată ca atare la tim pul respectiv de m ultă lume. „Liniştea noastră" - iată sloganul electoral al acestei form aţii. „Linişte" sub toate aspectele a aşteptat o m ajoritate a alegătorilor fesenişti. N u m ă refer aici la foştii activişti care şi-au căutat salvarea „sub sem nul trandafirului", nici la feluriţii oportunişti, ci la pensionarii trem urînd după veniturile lor m odeste, la m uncitorii 45

prost calificaţi şi tem ători de consecinţele concurenţei, la gospodinele obsedate de cozi şi de încadrarea cheltuielilor în b ugetul familial, la funcţionarii îngrijoraţi de restructurări şi de concedieri şi aşa mai departe. Aceşti oam eni - ce nu p o t să scape fără unele lovituri severe în procesul trecerii la econom ia de piaţă - au sperat că, d u p ă decenii de suferinţă şi de restricţii de toate felurile, vor avea, im ediat, „linişte"; adică o viaţă ceva m ai sigură, m ai îndestulată, m ai p u ţin chinuitoare. Or, aici vine falsul: căci acestor oam eni li s-a spus, m ai cu seam ă prin interm ediul Televiziunii, că, votînd Frontul, vor avea „liniştea" după care jinduiau. N u li s-a vorbit de inflaţie, nici şom ajul nu a fost prezentat ca o necesitate: s-a sugerat că nu vor fi patroni, că nu e nevoie de capital străin, că aprovizionarea se va îm bunătăţi grabnic („cîştigarea p ariului cu agricultura"), că salariile vor creşte. Ne putem întreba, desigur, ce s-ar fi întîm plat dacă li s-ar fi spus atunci adevărul: probabil că tot Frontul ar fi ieşit cîştigător în alegeri, d ar victoria sa ar fi fost m u lt m ai p u ţin m asivă, d ar m ai solidă, iar procentul de absenteism ar fi fost considerabil. Fapt este că m u lţi oam eni au votat Frontul în tem eiul unor iluzii întreţinute şi s-au trezit acum în faţa un u i program guvernam ental prea p u ţin diferit de cel p ro p u s de O poziţie şi pe care ei l-au respins. Din pu n ctu l lor de vedere, ceea ce s-a săvîrşit e o fraudă. Să ne m ai m irăm atunci că reform ele întîm pină atîta rezistenţă? Se poate spune că cei care rezistă pasiv sau activ n u au dreptate, dreptatea lor de alegători păcăliţi? N u au d rep tate să se sim tă frustraţi şi înşelaţi şi m uncitorii navetişti, şi funcţionarii, şi pensionarii, şi gospodinele? Au, desigur. D ar ceilalţi, treim ea din electorat care a votat cu Opoziţia? Paradoxal, aceştia sînt dispuşi să în d u re privaţiunile pe care reform ele rapide preconizate de guvern le presupun. N um ai că ei au şi m em orie şi nu le este indiferentă n atu ra adevărului pro n u n ţat de către guvern. Căci, du pă cum se vede, ceea ce s-a întîm plat se poate form ula ca un silogism politic cu prem ise false, din care rezultă o concluzie adevărată. Majora: Frontul intră în alegeri asigurînd că va oferi „liniştea". M inora: actualul guvern pretind e a fi fost m an d atat de o 46

largă m ajoritate să im pună program ul de reform e rapide şi dure. Concluzia (adevărată): guvernul lucrează la im punerea unor reform e absolut necesare şi inevitabile. R ezultatul acestu i silogism este m ai în tîi că adevărul guvernam ental, deşi legal din punct de vedere politic, este nelegitim , d in pricina istoriei sale, în ochii u n u i m are n u m ă r de oam eni. Reformele însele sînt, în acelaşi fel, nelegitime, oricît de autentic necesare răm în ele. Şi, în fine, guvernul însuşi, deşi legal, riscă să răm înă în criză de legitim itate politică. U n guvern ilegitim, care a dispus, cu cîteva luni înainte, de două treim i din electorat - iată o situaţie care poate părea bizară şi chiar absurdă. Şi totuşi, ea nu este decît foarte plauzibilă, din m otivele arătate m ai sus. S-ar putea, fireşte, susţine că, totuşi, u n adevăr, fie el şi num ai legal, este preferabil unei m inciuni p u r şi sim plu. Aşa este. C ontrar a ceea ce se crede îndeobşte, adevărul poate fi clădit şi pe fals sau pe m inciuni. N um ai că edificiul astfel construit răm îne fragil şi puţin credibil. S-ar m ai p u tea însă invoca şi pilda fiului risipitor: nu este oare m ai preţios, nu în ordinea logicii, ci în cea a om ului, adevărul obţinut la capătul u n o r rătăciri decît cel posedat de-a dreptul, printr-o neîncetată răm înere în preajm a-i? Aşa este, din nou, d ar cu o condiţie: rătăcirea, falsul să fie asum ate şi recunoscute public şi cu onestitate. Căci du p ă lungul ocol al rătăcirilor, adevărul legal poate fi legitim at n um ai p rin tr-u n act de conştiinţă. N u doar revenirea acasă, singură, vivifică, ci şi (m ai ales) plînsul dinaintea tatălui. Că politica, chiar şi la noi, învaţă în sfîrşit să „revină acasă" - pare, de astă dată, asigurat. D ar oare ştie ea şi să „plîngă"?*

„22", nr. 42, 2 noiembrie 1990

’ în septembriel991, guvernul Roman, tot mai impopular, se prăbuşea sub loviturile minerilor, incitaţi de intrigile grupului conservator din FSN (viitorul FDSN sau PDSR). Ilegitimitatea reformelor în România devenea astfel vizibilă. 47

Două feluri de legitimitate

Un articol al profesorului Matei Călinescu, intitulat „Regele şi problem a legitim ităţii" şi ap ăru t în revista „M eridian" nr. 1, m ă determ ină să încerc, în chip sum ar şi provizoriu, să fac şi eu cîteva precizări relative la această chestiune. Aş dori însă ca înainte de toate să-m i iau două precauţii: m ai întîi, deşi sînt în dezacord cu ce scrie profesorul M atei Călinescu în articolul am intit, acest lucru nu are nici o legătură cu m area adm iraţie pe care o am faţă de dom nia sa, şi nu d o ar de acum , ci încă din adolescenţă, cînd citeam pe Zacharias Lichter. Poate că aiurea o asem enea precauţie n-ar m ai trebui luată, d ar la noi, unde „totul" se interpretează şi, desigur, spre rău, ea nu este, cred, inutilă. în al doilea rînd, consideraţiile ce vor urm a n u trebuie să lase să se creadă că aş disculpa în vreu n fel, fie şi indirect, felul im pardonabil în care autorităţile rom âne s-au p u rtat cu Regele M ihai iarna aceasta.* N u mi se pare însă că acea urîtă afacere trebuie să ne facă să fim neap ărat m onarhişti sau să ne determ ine să judecăm m ai p u ţin bine o chestiune politică, aşa cum adversitatea faţă de FSN nu trebuie să se transform e şi în adversitate faţă de instituţiile dem ocratice, create form al de FSN şi care, de bine sau de rău, încep totuşi să funcţioneze. Ideea articolului am intit este sim plă: Regele M ihai a fost obligat să abdice în 1947; fiind obţinut cu forţa, acest act de abdicare este ilegal. Ca atare, ilegale (sau „alegale", cum spune autorul) răm în „republica p opulară", „republica socialistă" şi chiar republica actuală care au urm at. Ergo, Regele răm îne capul legal al statului, şi el ar trebui să revină în ţară în chip d e suveran legitim, cu sau fără

*După ce a coborît la aeroportul Otopeni, fiind acceptat de autorităţile de graniţă, şi s-a îmbarcat într-un automobil, Regele Mihai a fost întors din drum de către poliţie, recondus la aeroport şi obligat să părăsească ţara. 48

re fere n d u m prealabil. în tr-u n fel, ceea ce p ro p u n e p ro feso ru l C ălinescu este o restitutio ad integrum, o rev en ire la situ aţia constituţională de dinaintea abdicării, spre a se anihila în acest fel consecinţele de drept ale unor decenii de guvernare în ilegalitate. Ceea ce frapează în articol este însă faptul că guvernarea în ilegalitate se extinde şi asupra perioadei de după decem brie 1989. Spune, astfel, profesorul Călinescu: „Ce este Rom ânia ca form ă de stat? O republică? D ar ce fel de republică? întem eiată cum, cînd, de către cine, cu ce drept, pe baza cărei legitim ităţi?". întrebările sînt, desigur, retorice: d u p ă părerea profesorului M. Călinescu, statul în care trăim , cît şi legile acestuia - inclusiv Legea electorală în baza căreia au av u t loc alegerile de anul trecut - sînt ilegitime. Părerea m ea este că trebuie distins cu grijă - ceea ce autorul nu face - între do u ă feluri de legitim ităţi: legitimitatea juridică şi

legitim ita tea politică. Legitim itatea juridică p resu p u n e existenţa u n o r legi care să sancţioneze, să acorde tem ei actelor şi relaţiilor dintre oam eni. Felul în care aceste legi funcţionează şi se aplică trebuie să corespundă şi el u n o r principii de drept şi, de aceea, un act im pus cu forţa nu are valoare de drept. Se pu n ă însă întrebarea: care este instanţa p e care se bizuie legile însele, ce anum e le acordă lor tem ei şi validitate, de vrem e ce nici o lege nu-şi p oate fi sieşi propriul temei? Legitim itatea legilor însele nu poate avea decît două surse: o revelaţie divină - aşa cum vedem în Decalog - şi voinţa populară, liber exprim ată faim oasa „la volonte publique" despre care vorbea R ousseau. în general, cele două surse trebuie să colaboreze: dem ocraţia p re su p u n e că poporul îşi exprim ă voinţa, dar, în acelaşi tim p, exerciţiul acestei voinţe este lim itat de existenţa unor drepturi um ane fundam entale şi im prescriptibile - acele „adevăruri evidente prin sine" ale „părinţilor fondatori" ai C onstituţiei am ericane, pe care nici chiar un vot po p u lar nu are drep tu l să le ştirbească sau să le restrîngă. Acum ,

lăsînd

d e o p a rte

sursa

d ivină

sau,

clacă 49

vreţi,

transcendentală a dreptului, răm îne sursa cealaltă, care se exprim ă pozitiv p rin voinţa publică. Tocm ai aceasta este sursa de legitim itate principală (chiar dacă, după cum am arătat, nu unică) a legilor unei ţări. Dacă o num im legitim itate politică, putem spune că legitim itatea juridică d epinde şi se bazează, în m are m ăsură, pe legitim itatea politică şi n u invers. Este clar, desigur, că din 1947 şi pînă în 1989 nu a existat în Rom ânia legitim itate politică - căci voinţa publică nu a fost consultată - şi, deci, nici legitim itate ju rid ică autentică. P rofesorul M atei C ălinescu are, de aceea, dreptate să caracterizeze această perioadă ca „alegală". Lucrurile se schim bă însă, d u p ă opinia m ea, începînd cu 22 decem brie 1989. Trebuie spus lucrurile pe num e: în acele zile, poporul rom ân s-a exprim at public: m ai întîi luptînd pe stradă, la Tim işoara, la B ucureşti şi în alte locuri, îm potriva Securităţii şi arm atei regim ului com unist şi, în al doilea rînd, im punînd, în după-am iaza şi seara lui 22 decem brie, o transform are radicală a sistem ului politic şi instituţional. Aceste fapte s-au concretizat form al în faim oasa D eclaraţie a F rontului Salvării N aţionale din 22 decem brie p e care O poziţia greşeşte că n-o invocă m ai des. Acel act, acceptat cu autentic entuziasm de m ai toată lum ea în zilele urm ătoare, răm îne pînă astăzi docum entul nostru public fundam ental, pe care o viitoare C onstituţie trebuie să-l ia în seam ă şi să-l dezvolte, fiindcă d o a r el, ca expresie iniţială a su v eran ită ţii populare, oferă legitim itate tu tu ro r actelor politice esenţiale ce au urm at, inclusiv alegerilor. Fireşte, putem deplînge că Frontul n-a fost la înălţim ea angajam entelor asum ate, că a înşelat m ulte aşteptări, că a încercat chiar, uneori, să ocolească anum ite p rev ed eri ale Declaraţiei. N u-i m ai p u ţin adevărat că, dacă persoanele s-au d o v ed it adesea slabe şi m u lt sub aşteptări, existenţa u n o r instituţii şi a funcţiilor p resu p u se de ele răm îne u n fapt cîştigat şi valabil de drept. Poţi, p rin urm are, să conteşti persoana lui Ion Iliescu şi să-i rep roşezi num eroase greşeli, d a r n u poţi contesta legitim itatea din acest m om ent a instituţiei prezidenţiale. Ion Iliescu poate fi oricît 50

de rău, d ar p re şe d in te le R om âniei de azi este altceva decît p re şed in te le R epublicii Socialiste R om ânia de ieri. P rim ul are legitim itate politică, al doilea nu avea aşa ceva. Iată de ce m i se pare cu neputinţă de afirm at, cum spune M atei Călinescu, că „g u vernul actual din Rom ânia se bazează pe u n sofism legal". Fiindcă dacă n u accepţi faptul că o revoluţie creează şi ea o legitim itate politică, s-ar putea spune că nici guvernul francez, şi nici cel am erican nu sînt legitim e. Sînt, pe de altă parte, p rofund ostil acelor încercări de a p u n e revoluţia rom ână între ghilim ele sau între paranteze: cei ce fac aceasta n u num ai că ignoră ceea ce s-a petrecut cu ad evărat între 16-22 decem brie în Rom ânia, dar confundă rezultatele de d rep t cu rezultatele de fapt ale revoluţiei. Din p u n ct de vedere al ultim elor, se poate spune că revoluţia rom ână nu şi-a atins m ulte din scopuri; în special, ea n-a reuşit să înlocuiască radical slujbaşii de diverse ranguri ai vechiului regim , ceea ce s-a dovedit a fi extrem de dăunător. Din p u n ct d e vedere al D reptului, ea a reuşit: D eclaraţia din 22 decem brie - care, e bine să nu o uite nim eni, nu ar fi existat fără im ensa presiune p o p u lară exercitată asupra celor ce au form ulat-o - a întem eiat legitim itatea politică a u n u i stat dem ocratic şi pluralist. Evident, o legitim itate politică nu e veşnică: ea se poate pierde. Dacă, să zicem, g u vernul nu va organiza alegeri pînă la data prescrisă de Legea electorală, el îşi va pierde legitim itatea politică, cît şi, ca urm are, pe cea juridică. De asem enea, dacă actuala P utere ar încălca în chip stăruitor sau legiferat principiile Declaraţiei din Decem brie, de asem enea ea nu ar m ai avea legitim itate. Se poate afirm a, pe de altă parte, că ar fi necesar ca problem a m onarhiei să fie tranşată p rin tr-u n referendum naţional înaintea definitivării C onstituţiei. U n referendum poate şi trebuie să fie ţinut în cad ru l legal actu al, deoarece acest cad ru are o întem eiere indiscutabilă, şi nu în cadrul existent în 1947, aşa cum sugerează, dacă nu mă înşel, profesorul Călinescu. Toate aceste consideraţii n u înseam nă adoptarea unei atitudini 51

nici pro- nici anti-m onarhiste. Ele n u fac decît să arate că actualul sistem politic rom ânesc - şi acesta n u înseam nă num ai Puterea, ci şi O poziţia, sindicatele, presa etc. - este legitim . (Singura perioadă de reală ilegitim itate mi se pare a fi existat pe 13-15 iunie 1990, şi aceasta fiindcă ab u zu ri de m asă din acel m om ent au încălcat cadrul statului de drept, schiţat de Declaraţia din Decem brie 1989.) Acum, dacă în cadrul u n u i stat de d rep t şi dem ocratic e preferabil să avem o m onarhie constituţională sau o republică - se poate discuta cu felurite argum ente. In ceea ce m ă priveşte, nu sînt partizanul m onarhiei constituţionale şi am să încerc să arăt de ce într-un alt articol*. In încheiere, să m i se perm ită o rem arcă: aşa cum observa şi profesorul Călinescu şi cum toţi am rem arcat la vrem ea respectivă cu destulă surprindere, Declaraţia din D ecem brie a num it statul nostru nu „Republica R om ânia", aşa cum ne-am fi aşteptat, ci, sim plu, „Rom ânia". Aceasta înseam nă că - dincolo de orice m otivaţii im ediate - actul fondator al legalităţii noastre politice actuale nu a tranşat asupra form ei de stat, perm iţînd, implicit, m ai m ulte interpretări posibile. Rezultă de aici că actuala Putere, dacă vrea să respecte sensul şi spiritul actului fondator, dătător de legitim itate politică, trebuie să organizeze u n referendum în chestiunea m onarhiei, ea neputînd susţine că form ula republicană a fost decisă şi aprobată de p opor de la bu n început, aşa cum a fost decis caracterul dem ocratic şi pluralist al statutului. La m odul simbolic, p u tem spune că singura realitate indiscutabilă este tricolorul decupat la mijloc, cît şi faptul că, pentru ca revoluţia să se încheie cu adevărat, trebuie aşezat ceva în loc; d ar ce tip de stem ă anum e - această chestiune trebuie supusă discuţiei. „22" m. 26, 5 iulie 1991

* Vezi articolul

52

„Delir monarhic", p. 75.

„Karma" şi „sistemul"

Poate că n u încape vină m ai m are la un intelectual decît iresponsabilitatea. Fiindcă, obişnuit să analizeze, să cîntărească şi să m ăsoare tot ce-i în jurul său, ar trebui să fie capabil să facă operaţia şi a su p ra lui însuşi. O ri m ăcar, dacă p atim ile m o m en tu lu i l-au îm piedicat de la aceasta, atunci cînd soarta îl consolează de nebunia juneţei printr-o viaţă m ai lungă, s-ar cuveni ca, retrospectiv, să-şi înţeleagă şi să-şi declare trecutele responsabilităţi. E prea m ult să-i ceri u n u i om să nu greşească, d ar e îndreptăţit să-i p retinzi intelectualului ca, o dată cu trecerea anilor, să devină conştient de greşeala respectivă, m ai ales atunci cînd aceasta a im plicat o atitudine publică, exprim ată p rin mijloacele proprii spiritului. A nu recunoaşte o eroare, un pas fals e o culpă a om ului; a nu cerceta rădăcinile erorii cu instrum entele specifice şi în chip public - iată culpa intelectualului. D ouă cărţi de m em orii a p ă ru te an u l acesta la e d itu ra H um anitas, Memorii de M ircea Eliade şi Monarhia de drept dialectic de Belu Zilber (A ndrei Şerbulescu) te fac să cazi pe gînduri. M ircea Eliade şi Belu Zilber: de o p a rte „liderul tin erei generaţii" a anilor '30, rom ancierul de succes, eseistul sclipitor, apoi m arele istoric al religiilor; p e de alta, jurnalistul plin de vervă, inteligent, fie şi cam superficial; sim patizantul Legiunii şi com unistul; rom ânul etnic şi evreul; cel ce declara Legiunea o „reconciliere a R om âniei cu D um nezeu" („Buna Vestire" nr. 244/17.12.1937) şi m arxistul fanatic, arestat p en tru spionaj în favoarea U niunii Sovietice; exilatul şi prizonierul politic; intelectualul de dreapta şi intelectualul d e stînga. îi d esp a rte o lum e, cariera, an v e rg u ra creatoare, convingerile filosofice şi politice, destinul, felul în care au m urit. Ce-i uneşte? O am iciţie ratată în tinereţe, u n cerc com un de prieteni în jurul cen aclu lu i „C riterion" şi, m u lt m ai im p o rtan t, o quasi-egală

53

incapacitate de a se privi retrospectiv, de a-şi înţelege spusele şi faptele, d e a m erge la rădăcina rău lu i şi, astfel, de a-1 depăşi. îi uneşte iresponsabilitatea. Fireşte, oamenii Eliade şi Zilber ştiu să regrete, au rem uşcări, au p ăreri de rău: pe prim ul l-a urm ărit, de exem plu, laşitatea de a-1 fi evitat p e p rietenul său, M ihail Sebastian, în tim pul războiului; pe celălalt l-a obsedat faptul de a-1 fi trădat p e Lucreţiu Pătrăşcanu. D ar

intelectualii Eliade şi Zilber răm în oarecum deasupra, părînd prea p u ţin în stare să-şi dea seam a d e p arte a de re sp o n sa b ilitate intelectuală personală în aceste trăd ări şi aceste laşităţi. Belu Z ilber iese din închisoare perfect lăm urit asupra naturii crim inale şi anti-um ane a regim ului com unist. El îşi dă seam a cu claritate de aberaţia angajam entului său din tinereţe. Şi totuşi regretă cum va tăria convingerilor de atunci, cărora le o p u n e nepăsarea tineretu lu i d in anii '60 şi '70: „(...) erau certitudini pe care astăzi m i le invidiez şi m ă uit cu tristeţe la indiferenţii noştri copii p en tru care L enin este o p oză cu cioc între bărbile lui M arx şi Engels, ideile lui un subiect plictisitor de exam en (...)". Tristeţe? A scăpa de fanatism e o tristeţe? P entru Belu Zilber, de vină p en tru toate suferinţele sale şi ale celorlalţi este sistemul, sistem ul cu conducătorii săi: Stalin, G heorghiu-D ej etc. D ar el, el, Belu Zilber, nu-i de vină? El n-a colaborat, n-a făcut gazetărie, n-a proclam at m arxism -leninism ul? Mai rău, n-a afirm at el lucruri neadevărate despre Eliade, bunăoară, pe care îl cunoştea bine şi la m asa căruia m înca adesea? Şi totuşi a scris că acesta era agent al Siguranţei. Nu l-a stupefiat el pe un critic francez cu p rietenia publică pentru Mihail Polihroniade, notoriu legionar? A fi lipsit d e axă m orală nu înseam nă nimic? A-i cerşi lui C eauşescu o pensie p en tru „com unistul Zilber" în 1966 a fost o degradare, cu atît m ai m u lt cu cît Belu Zilber însuşi vorbeşte despre „solidaritatea executanţilor", adică a călăilor şi a celor de la p utere în m om entul respectiv. N u com unistul Zilber ar fi trebuit să ceară o pensie, ci p u r şi sim plu om ul Zilber! Sistemul, la el, însă, pare că scuză orice păcat 54

personal. Sistemul întruchipat palpabil în teribilul dosar. Sistemul, dar şi „tradiţia naţională", balcanism ul. Lui Stalin i se adaugă Caragiale, spre a constitui varianta rom ânească a com unism ului - spune Zilber: „Pe acest păm înt aproape nim ic nu se ia în serios. Tragedia este literatură străină. N -am auzit să fi existat cu adevărat o altă revoltă decît cea a ţăranilor din 1907". între tim p a avut loc revoluţia din decem brie 1989. D ar chiar dacă nu ar fi avu t loc: nu ai voie să-ţi justifici p ropria neseriozitate p rin neseriozitatea locului unde trăieşti. N u poţi invoca balcanism ul ce te înconjoară p en tru a face să treacă m ai uşor înaintea posterităţii pro p riu l balcanism . Pe scurt, pecetea lui Stalin şi a lui C aragiale p oate circum stanţia erori, explica anum iţi paşi falşi şi servi la înţelegerea istoriei. D ar individul, persoana căreia i s-a d ăru it p u tin ţa de a alege între bine şi rău n u are voie să se justifice p rin factori suprapersonali. C um spune N. Steinhardt în Jurnalul fericirii, chiar dacă, în econom ia divină a m întuirii, u n Iuda era necesar şi, din p u nct de vedere teologic, era indispensabil, Iuda acela, insul respectiv care „ s-a dus la popi" şi şi-a vîn d u t prietenul şi învăţătorul, n u e m ai p u ţin vinovat. De partea cealaltă - şi totuşi cît de asem ănător! - stă Eliade. Eliade, p en tru care im plicarea sa în gazetăria de extrem ă dreapta n-a fost niciodată asum ată cum se -cuvine şi scrutată, retrospectiv, cu severitate. Pentru el, această im plicare a fost doar o „felix culpa" legată de adm iraţia faţă de N ae Ionescu, pe care s-a sim ţit dator să-l urm eze pînă la capăt. în „M em orii", Eliade vrea să fie văzut doar ca u n intelectual, intrat fără voia lui sub „teroarea istoriei": „Spre deosebire de m ajoritatea tinerilor, nu credeam că generaţia m ea avea destin politic, aşa cum avusese generaţia războiului şi cum speram că v or avea generaţiile care vor veni d u p ă noi. D estinul nostru era exclusiv cultural". D ar iată ce scria acelaşi Eliade în „Vrem ea" la 22.01.1938: „N oi sîntem acei destul de norocoşi ca să îm plinim cea m ai im portantă transform are a Rom âniei m oderne: producerea unei noi aristocraţii. (...) U n om nou, care, d u p ă ce a descoperit ascultarea, şi-a 55

regăsit de asem enea voinţa şi destinul p ropriu. Disciplina şi ascultarea i-au dat o no u ă dem nitate şi o încredere n em ărginită în el însuşi, în C o n d u căto r şi în m arele d estin ai n aţiu n ii sale. (...) înlocuind aristocraţia sîngelui, Legiunea creează o nouă aristocraţie: cea a spiritului"*. Să n u fie, prin urm are, activitate politică susţinerea cultului şefului, al supunerii disciplinate, al „om ului nou"? Eliade, ca şi alţi colegi de generaţie ai săi, nu se poate sustrage responsabilităţii de a fi sprijinit, prin prolifica sa activitate publicistică, deriva către dreapta a societăţii rom âneşti. D ar problem a nu stă num ai aici. Căci, n u altm interi în esenţă decît Belu Zilber, şi Eliade tinde să in terpreteze evenim entele politice şi istorice în care el este im plicat prin perspectiva unei metafizici care retrage în m are parte răsp u n d erea fiinţei individuale. „Teroarea istoriei", „cam uflarea sacrului în profan", „veşnica întoarcere" - iată bine cunoscutele concepte cu care Eliade a interpretat religiile şi m iturile, d ar cu care el a tins să interpreteze şi evenim entele la care a asistat şi la care a fost părtaş. Cînd, bunăoară, Carol al II-Sea loveşte în Legiune, şi N ae Ionescu este arestat, Eliade reflectează că „răgazul pe care ni-1 în g ăd u ia «Istoria» era lim itat" şi că „ştiam că va veni o zi cînd «Istoria» m ă va îm piedica să cresc şi să devin eu însum i". Istoria? Desigur, d ar acea istorie la care Eliade însuşi contribuise în mod direct p rin susţinerea publică a M işcării Legionare. C om entînd asupra asasinării lui C odreanu, Eliade invocă m odelul jertfei creştine, a răscum părării m istice printr-o „m oarte colectivă". „Teroarea istoriei" şi „enigm a m o rţii colective" re a p a r şi cînd istoricul religiei îşi am inteşte de asasinarea lui Iorga şi de rebeliunea legionară. C red că este greu să te sustragi disconfortului provocat de utilizarea unor atare concepte şi sintagm e ce, în fapt, „cam uflează", ca să spunem în

Apud Leon Volovici, N a tio n a list Id e o lo g y a n d A n tise m itis m . T he C ase o f R o m a n ia n In te lle c tu a ls in th e 1930s, Pergamon Press,1991. Cartea a apărut în româneşte la micuţa editură a lui Ion Solacolu din Miinchen, iar în 1995, la editura Humanitas. 56

term enii lui Eliade, responsabilităţi concrete. G eneralităţile istoriei religiilor şi vagul concept de „generaţie" construiesc, la Eliade, o realitate m itică şi simbolică în acelaşi timp, care transcede datul prozaic, faptele individuale, anulează libertatea insului în favoarea „destinului" şi a „fatalităţii". Or, exact despre aceasta este vorba: oricîte ren g h iu ri m i-ar juca istoria, la oricîte presiu n i aş fi supus, libertatea m ea de a alege şi responsabilitatea de a fi ales în tr-u n fel sau u n altul nu m i le poate nim eni răpi. Pot fi, desigur, îngenuncheat de către îm prejurări la u n m om ent dat, dar eu trebuie să fiu prim ul care, ulterior, să-m i recunosc dem isia şi să-m i răscum păr laşitatea, lăsînd altora rolul de a ierta şi de a înţelege. Cînd fiul rătăcitor s-a întors la tatăl său, el n-a invocat „istoria", „destinul"; n-a căutat să explice rătăcirea sa p rin scenariul m itic al iniţierii, n-a invocat m odelul arhetipal al lui Osiris sau Ghilgam eş; ci, căzînd la picioarele tatălui, a spus sim plu: „Am greşit" - şi a plîns. D ar pentru Eliade realitatea concretă e evanescentă, lăsînd să transpară mai m ult sau m ai p u ţin lim pede u n scenariu m itic fundam ental. Ce sim plu, ce com od e să trăieşti aruncînd m ereu ocheade arhetipurilor! D ar cei doi, Belu Zilber şi Mircea Eliade, m ai au com un ceva: condescendenţa, dispreţul chiar, în tinereţe, pentru dem ocraţia care le-a îngăduit, u n uia la tinereţe, celuilalt şi la vîrsta m atu ră şi la bătrîneţe, să existe, cît şi pentru principiile filosofice pe care aceasta se întem eia. Sigur, Zilber recunoaşte că viaţa sa a fost ratată. D ar tot el începe m em oriile scriind: „Toată viaţa m i s-au atribuit păcate, calităţi şi intenţii p e care nu le-am avut". Se poate. D ar intenţia de a distruge dem ocraţia şi păcatul de a uza de m aterialism ul istoric şi dialectic ca arm e intelectuale pentru a realiza acest scop, pe acestea le-a avut. De a d istruge dem ocraţia ce totuşi l-a tratat mai bine decît a făcut-o regim ul pe care se străduia să-l construiască. Dacă Belu Zilber şi-ar fi în cepu t m em oriile adm iţînd că a fost u n sofist care s-a străd u it să justifice, din neştiinţă, din prostie, din nesăbuinţă, teroarea, atunci viaţa sa n-ar fi fost cu totul ratată. Eliade este m ai subtil, m ai ales, d ar n u prea m ult. Cel care în 57

perioada dem ocratică a Rom âniei interbelice s-a bu cu rat de toate avantajele libertăţii d e expresie a elogiat totuşi şi Legiunea, şi ortodoxism ul ultra-naţionalist şi, apoi, „autoritarism ul creştin" al lui Salazar. Căci, în acord cu o întreagă linie de gîndire, el considera dem ocraţia plată, coruptă, lipsită de eroism , dem istificatoare şi desacralizantă. N u m ai că, aşa plată cum era, ea perm itea talentelor să se exprim e; ea, aşa lipsită de eroism şi em asculată, îngăduia unor tineri „furioşi" să braveze; ea, aşa dem istificatoare şi desacralizantă, a fost cel m ai b u n m ediu în care să fie cultivată chiar şi istoria religiilor. D ar şi Belu Zilber, şi Mircea Eliade fug de platitudini. Prim ul optează p en tru hocus-pocus -ul logicii dialectice, care îţi perm ite, p rin tre altele, să-ţi ponegreşti cu justificări elevate în presă prietenul cu care tocm ai ai prînzit. Celălalt îl recuză pe M aiorescu, partizanul b u nei şi solidei logici aristotelice şi al adevărurilor plate, scriind („Vrem ea", 4.10.1936): „N u pot să-m i p ierd încrederea în m isiunea istorică a R om âniei şi în vigoarea ei intelectuală, în special pentru că în ultim ii douăzeci de ani ne-am în d ep ărtat constant de M aiorescu". într-adevăr, M aiorescu era plat, rece, fără fior mistic, p reda - suprem ă ofensă pînă în ziua de azi în anum ite cercuri - logica aristotelică. (De parcă A ristotel ar fi fost un fel de conţopist al filosofiei!) D ar practica dem ocraţiei trăieşte şi din logica aristotelică. Ceea ce nu înseam nă că aceasta d in u rm ă n u poate fi (şi nu trebuie chiar) uneori depăşită, în d ru m u l spre alte orizonturi. D epăşită însă, nu înlocuită. D ouă cărţi de m em orii, două vieţi, două destine. D ar o singură, întristătoare experienţă, cea pe care, de la Julien Benda, o num im , „trădarea intelectualilor": să faci nu num ai ceea ce secolul îţi im pune - aceasta este om enesc -, ci să-l şi justifici. N u doar să făptuieşti din nesăbuinţă răul, d ar să vezi în fructul faptei tale num ai istoria, nenorocul, destinul, fatalitatea - „sistem ul", ori „karm a". N u doar să pactizezi cu diavolul, d ar să-i şi inserezi biografia în Who's w ho -ul îngerilor. „22" nr. 31, 9 august 1991 58

Evenimente... evenimente

Săptăm îna trecută a fost 7 noiem brie, u n 7 noiem brie bizar, fără faim oasa p arad ă din Piaţa Roşie în Moscova. Lucrul a fost rem arcat cu oarecare indiferenţă şi oboseală. N e-am obişnuit şi cu faptul că U niunea Sovietică n u m ai există, aşa cum ne-am obişnuit cu toate celelalte care se întîm plă la noi şi în jurul nostru de 2-3 ani. Probabil că tot aşa s-a asistat şi la căderea Im periului Rom an, care acum delim itează do u ă ere din istoria universală. S-ar părea că, la un m om ent dat, devenim incapabili să n e m ai em oţionăm înaintea istoriei, sim ţurile ni se tocesc, rezervorul receptivităţii şi al atenţiei se epuizează. N e blazăm , devenim nepăsători, sceptici, plictisiţi: n-a fost p arad ă în Piaţa Roşie? Ei şi, cu ce ne încălzeşte asta?! Şi totuşi, în chip paradoxal, sîntem nem ulţum iţi că lucrurile nu avansează destul de repede. Adesea, ne trezim afirm înd că „nu s-a schim bat nim ic", că „e la fel ca înainte" ori că „schim bările nu sînt decît de faţadă". N e persecută gîndul că stăm pe loc, cînd, în realitate, am ajuns să fim d o ar d esen sib ilizaţi d e am eţitoarea viteză a vehiculului istoriei care ne poartă. R egretăm deplasarea lentă a pietonului, incapabili să m ai reacţionăm la zborul avionului. Sau poate că pasul p rim u lu i n i se pare m ai sigur, m ai personal şi m ai autentic decît im personalitatea şi anonim itatea celui de-al doilea. Am vrea să păşim noi înşine, călcînd cu nădejde şi ştiind bine ce facem în fiecare m om ent, m ai degrabă decît să aruncăm doar priviri de la fereastra vehiculului. Am vrea să m ergem , nu să fim purtaţi. Şi totuşi, neputinţa noastră de a ne m ai em oţiona, blazarea noastră sînt regretabile. Căci generaţiile viitoare vor scrie, desigur, istoria acestei schim bări de eră; dar cronica extraordinarelor tim puri pe care le trăim - pe aceea doar noi o putem da. Oricare generaţie are de dat o m ărturie, dar există şi m ărtu rii triste, neatente, obosite, derizorii. A idom a respectivelor generaţii.

■22", nr. 45, 15 noiembrie 1991 I

&UOTECA MUNIC1P' WUHML SfcbnvfcANU s e c T ia kf-L a T'.'

. . -J

59

Deficitul ideologic

N iciodată n u ne-am suspectat m ai m ult, nu ne-am urît mai m ult, nu ne-am dezbinat m ai m ult, niciodată n-am trăit în mai m ultă confuzie! în tr-adevăr, şi la noi, şi în celelalte ţari intrate în era post-totalitară din Est, s-ar p ărea că nim ic nu a p ăru t m ai dezam ăgitor, m ai p u rtăto r de prim ejdii decît viciile sociale, politice şi m orale pe care asem enea p ro p o z iţii purtîndu-1 p e „niciodată" în fru n te le fac m anifeste. Suspiciunea generalizată, a tuturor faţă de toţi, acuzaţiile şi calomniile, „atacurile la persoană", m ania scenariilor care ar trebui să ofere cheia destinului, cît şi instabilitatea şi im precizia contururilor partid elo r şi ale asociaţiilor politice sînt fapte prea evidente pentru a m ai întîrzia asupra unor exem plificări sau enum erări. în schimb, atunci cînd este vorba de a înţelege cauza lor profundă, evidenţa dispare şi părerile - cînd se exprim ă - diverg. Cel m ai sim plu - d ar şi cel m ai vulgar - este să învinovăţeşti întotdeauna p en tru această veritabilă criză a sănătăţii psihice colective pe „celălalt" - p e „adversar": O poziţia, „o parte a presei", ungurii, guvernul, FSN, com uniştii din rîndul Puterii etc. Cît de falsă este, în principiu, o asem enea explicaţie, se vede şi din aceea că m ai toate grupurile şi p artidele sînt sfîşiate de suspiciuni şi uri interne, care refac la o scară m ai mică - ori chiar microscopică - realitatea ţării întregi. U n alt tip de explicaţii - m ai subtile - văd soluţia stării p rezen tu lu i în trecut, m ai exact în nedepăşirea trecutului. Deceniile de dictatură com unistă - se argum entează - au fragm entat şi aneantizat societatea civilă, a cărei singură atitudine com ună a reprezentat-o ura faţă de tiranie. O dată aceasta răsturnată, rezultatele acestei fărâmiţări a societăţii civile au ieşit la lum ină. în aceeaşi direcţie, se oferă uneori şi explicaţii de tip psihologic: anii de totalitarism ne-au lăsat o m oştenire etică grea: lipsa de libertate spirituală, care continuă să ne 60

m archeze, chiar şi acum cînd, formal, am devenit liberi. N u ştim şi nu putem încă să fim liberi în interiorul nostru, şi atunci dezvoltăm un fel de atitudine paranoică în exterior. în sfîrşit, se m ai poate argum enta că ne găsim la mijloc, între do u ă sistem e - cel socialist şi cel capitalist - , nu num ai din punct de vedere economic, ci în general - social, politic, m oral etc. -, şi că m ai toate relele noastre s-ar datora acestei situări în interval, într-un spaţiu inform, confuz şi încărcat de contradicţii. Trebuie însă să observăm că toate aceste explicaţii - la aproape doi ani de la răsturnarea regim ului com unist - nu lăm uresc bine persistenţa bolii, faptul că vindecarea întîrzie să se întrevadă. Mi-e greu să înţeleg, dacă m ă bizui pe m odelul „intervalului" ori pe cel al rem an en telo r to talitare, de ce, b u n ăo a ră, p a rtid e le politice ori sindicatele co n tinuă să arate un co n tu r slab, să fie dezbinate, fractionate, de ce starea de suspiciune se m enţine, ba chiar sporeşte. Pe de altă parte, o privire aruncată spre vecinii n o ştri poate întări im presia că m aladiile noastre socio-politice nu sînt în curs de am eliorare. Polonia, bunăoară, aflată înaintea noastră pe drum ul reform elor politice şi economice, pare să se afunde într-un fel de „m arasm rom ânesc": dezbinarea partidelor dem ocratice, calomnii, uri, accente p re su p u s autoritariste, confuzie - totul v ăd it prin dificultăţile de a alcătui u n guvern viabil d u p ă prim ele alegeri com plet libere. Iar în Ceho-Slovacia, u n om de m are anvergură intelectuală şi m orală ca H avel este tot m ai co n fru n tat cu un parlam entarism ceh şi slovac tentat de şovinism şi de dem agogie, de parcă şi-ar fi căutat inspiraţia pe Dealul M itropoliei. Ne-am obişnuit să vedem aceste ţări ca pe un m odel şi ca fiind cu unul sau doi paşi înaintea noastră pe dru m u l dem ocraţiei. N u cum va însă lucrurile stau invers şi noi sîntem înaintea lor, cel p u ţin sub unele aspecte, în această perioadă post-totalitară? N u cum va revoluţia rom ână, mai brutală şi m ai radicală decît celelalte ţări-surori, a aşezat cea dintîi trăsăturile caracteristice ale noii epoci, pe care însă noi, cu idealism ul şi imensa

61

forţă de autoam ăgire p en tru care dispunem de rezerve inepuizabile, am dorit să le vedem doar d re p t rebuturi şi efecte ale persistenţei „vechilor structuri"? Ar fi, desigur, u n trist privilegiu pen tru noi şi n-am avea de ce să jubilăm datorită u n u i atare protocronism : dar autoam ăgirea nu poate cauţiona spiritul critic, nici idealism ul nu poate garanta adevărul. în fond, sîntem aduşi să punem în discuţie o presupoziţie fundam entală a discursului politic referitor la situaţia ţărilor din Est: anum e, conceptul de „tranziţie". Toată lum ea asum ă că ne aflăm în tr-u n proces de tranziţie. Pe p lan econom ic, lu cru rile p o t corespunde, în linii m ari, acestei presupoziţii şi poate că sîntem , într-adevăr, într-o tranziţie către o econom ie de piaţă, capitalistă. D ar oricît de puternic ar influenţa economicul celelalte elem ente ale societăţii, nu mi se pare deloc asigurat că şi pe plan politic ori m oral ne aflăm în tr-un veritabil proces de tranziţie. S-ar p utea ca în zece sau cincisprezece ani Rom ânia să aibă o econom ie capitalistă în plină afirm are. D ar nu e deloc sigur că vom dispune atunci şi de o societate elib erată de m aladiile pe care le-am evocat. Căci aceasta este problem a: sînt aceste m aladii num ai un efect al „tranziţiei" —m ai bine sau m ai rău conduse - ori sînt ele, în fapt, trăsături definitorii ale unei epoci în sine, destinate, de aceea, să persiste o vrem e m ai îndelungată? P ărerea m ea este că abuzăm prea m ult de conceptul „tranziţiei", extinzîndu-1 fără nici un fel de control din sfera econom icului la ansam blul vieţii sociale. Toată lum ea repetă de la A ristotel că om ul este un anim al social şi raţional. D upă părerea m ea însă, aceasta înseam nă, de cele m ai m ulte ori, faptul că om ul îşi justifică raţional atitudinile sociale. A finităţile, antipatiile, urile, feluritele tip u ri de g reg aritate sînt clarificate, delim itate, sprijinite, susţinute de u n discurs raţional pe care îl num im de obicei ideologie. Ideologia nu creează propriu-zis „sentim entele sociale"; dar ea le perm ite să capete conştiinţa d e sine, să se exprim e distinct, să se delim iteze şi să se opună unele altora, să 62

capete stabilitate în tim p şi continuitate. A pare astfel ceea ce num eam odată „ cristalizare" *: ideologia - ori justificarea raţională - face ca într-o configuraţie socială m ai m ult sau m ai p uţin fluidă şi instabilă să se stabilizeze contraste şi relaţii clare între g ru p u ri şi atitu d in i de grup a căror desem nare reciprocă se poate face cu relativă uşurinţă. Prin cristalizare, individul capătă carnet de m em bru al u n u i anum it grup, ce la rîndul lui capătă legitim itate. Existenţa noastră se solidifică astfel, de-a lungul liniilor şi lim itelor unei scene date, într-o structură cristalină, p erm anentă - într-o fiinţare secundă. Trebuie acum observat că, cel p u ţin de la 1800 (spre a ne referi doar la epoca m odernă) şi p înă la 1990, om enirea a trăit într-o epocă de intensă cristalizare - o eră a ideologiilor în com petiţie şi în confruntare. Cu alte cuvinte, oam enii au găsit în toată această perioadă o ofertă abundentă de justificări p e n tru a-şi cristaliza, delim ita şi stabiliza antipatiile şi sim patiile, pen tru a-şi exprim a nem ulţum irile şi frustrările, au aflat deci stindarde îndestulătoare sub care să se ad u n e şi să lupte. Pînă la al doilea război m ondial, patru „blocuri" ideologice se distingeau: conservatorism ul „tradiţional", fascismul, liberalism ul şi m arxisto-com unism ul - fiecare, evident, cu diferite curente în interiorul său. D upă război, confruntarea ideologică s-a redus la doi adversari: liberalism ul şi m arxisto-com unism ul. Fiecare dintre cele două supraputeri, SUA şi URSS - cu aliaţii şi clienţii resp ectiv i-, a găsit justificarea am biţiilor, a m obilizării pe care o cerea, a

heg em o n iei

m o n d iale

pe

care

o

reclam a

în

ideologia

corespunzătoare. Şi astfel a avut loc ceea ce s-a num it „războiul rece". Desigur, rivalitatea dintre două m ari puteri a fost dintotdeauna un fenom en care n u p o ate fi explicat, în sine, n u m ai d in raţiuni ideologice. D ar este clar că, m ai cu seamă în epoca m odernă - epoca m arilor m obilizări de resurse um ane şi m ateriale -, nici o atare

* în M en ta lită ţi c u ltu ra le Meridiane, 1984.

ş i fo rm e artistice în epoca ro m a n o -b iza n tin ă ,

63

rivalitate nu p oate funcţiona, nu se poate exprim a şi nu poate polariza lum ea fără funcţionarea unei cristalizări, ceea ce p re su p u n e oferta a cel p u ţin două sistem e justificative. Iată însă că în u ltim ii ani asistăm la o situ aţie n o u ă şi neobişnuită. La d re p t vorbind, sem nale prevestitoare se vădeau încă de m ai m ultă vrem e, dar, o dată cu prăbuşirea sistem ului socialist în E uropa de Est şi m ai ales o dată cu colapsul com unism ului în U niunea Sovietică, nu n um ai anum ite structuri sociale, economice şi politice au in trat intr-o rapidă descom punere, ci şi ideologia pe care ele se întem eiau şi în care îşi aflau justificarea: m arxisto-com unism ul. Aşa cum arăta într-un faim os articol, Sfârşitul istoriei, Francis Fukuyama*, se poate spune că acum , la sfîrşitul anului 1991, practic nu m ai există decît un singur sistem ideologic, o singură m odalitate fundam entală justificativă, un singur limbaj m ai apare posibil: liberalismul (în cadrul căruia există, desigur, m ai m ulte variante, fără însă ca acestea să pună în discuţie coerenţa de ansam blu a discursului). Ceea ce s-a întîm plat este într-adevăr extraordinar: pentru p rim a dată, în epoca m odernă cel puţin, om enirea începe să trăiască în condiţiile u n u i deficit ideologic, cînd oferta de sistem e justificative se reduce, în principiu, la o singură variantă de bază, fenom en însoţit m ăcar p en tru Europa, Am erica, d ar chiar şi o parte bună a Africii - de discreditarea şi m arginalizarea tot m ai acuzată a celorlalte sistem e, cîndva, nu dem ult, atît de puternice. F orm ulînd lucrurile altfel, putem spune că astăzi m ai toată lum ea vorbeşte, în public cel puţin, lim ba dem ocraţiei. Ce diferenţă, din acest p u nct de vedere, între presa noastră de astăzi şi cea interbelică sau postbelică de pînă la introducerea cenzurii! Pe atunci se confruntau încă ideologii, stînga se ciocnea cu dreapta şi cu centrul, se invocau argum ente ideologice, ieşeau pe cîm pul de bătaie filosofii Articolul lui Fukuyama a apărut în româneşte în 1994 la editura Vremea, iar cartea sa, Sfîrşitul istoriei şi ultimul om, de asemenea în 1994, la editura Paideia. 64

diferite despre lum e şi societate. Existau şi se declarau ca atare, în public, liberali, fascişti (legionari), com unişti, social-dem ocraţi. Dacă cineva era antisem it, nu se sfia să o m ărturisească, să o scrie şi chiar să se m îndrească cu această atitudine. Dacă cineva era de stînga şi credea în dictatura proletariatului, o spunea şi îşi argum enta cu pasiune crezul (bineînţeles, afară doar dacă nu era plasat sub o interdicţie specială). Astăzi lucrurile stau foarte diferit: toţi sînt dem ocraţi, toţi pledează pentru d repturile om ului, toată lum ea acceptă pluralism ul politic şi responsabilitatea guvernanţilor. N im eni - nici m ăcar dacă scrie la „Rom ânia M are" - nu se m ai proclam ă deschis antisem it, naţionalist-şovin ori rasist. Nim eni nu-şi m ai an u n ţă în gura m are fidelitatea faţă de leninism , stalinism şi chiar m arxism ul îşi m ai găseşte foarte puţini sprijinitori pe faţă. In sfîrşit, nim eni n u m ai contestă necesitatea reform ei economice, a econom iei de piaţă, a privatizării, chiar dacă există destule nu an ţe privitoare la căile şi m odalităţile de realizare a acestor obiective. N u m ai există decît un singur discurs fundam ental - liberalism ul - şi acesta este pe buzele şi sub pana tuturor. Există, desigur, im portante consecinţe pozitive ale acestui deficit de ideologie în epoca în care începem să trăim . Este m ai p uţin posibil ca niciodată un m are conflict internaţional, u n nou război m ondial; în al doilea rînd (şi iarăşi o consecinţă fericită), tocm ai fiindcă ideologia liberală este singura care m ai dom ină lum ea, devine tot m ai dificilă instaurarea unei dictaturi sau m ăcar m enţinerea ei u n timp ceva m ai lung la putere. A devărata garanţie a libertăţilor noastre nu stă în constituţia care va fi, probabil, ratificată p rin referendum , ci în universalitatea actuală a discursului liberal-dem ocratic. Pe de altă parte, m ulte din confuziile, din neînţelegerile, din suspiciunile noastre, m u lt din paranoia publică, la care sîntem m artori, se datorează, cred, aceluiaşi deficit ideologic despre care am vorbit. Intr-adevăr, vorbim cu toţii cam aceeaşi limbă; d ar diferenţele d in tre noi nu s-au aten u at prin aceasta. Interese diferite, scopuri 65

diferite, p riete n ii şi d u şm ăn ii, istorie p erso n ală şi colectivă, apartenenţă etnică, toate continuă, ca şi pînă acum, să ne despartă, să ne d iferenţieze, d o ar că ele nu-şi m ai pot găsi justificări corespunzătoare, care să le perm ită cristalizarea. Liniile clare de dem arcaţie dispar, dispar şi blocurile m arilor configuraţii de opinii şi filosofii. Dreapta, stingă devin concepte inoperante, aproximative şi

chiar mistificatoare; lupta de idei e practic suspendată. D ar lupta în sine - evident, nu dispare. A tunci însă cînd dem ocraţii se războiesc cu dem ocraţii şi liberalii cu liberalii, iar partizanii econom iei de piaţă îi în fru n tă pe p artiz an ii econom iei de piaţă, atacul la p ersoană, contestarea individuală a p re o p in e n tu lu i răm în p rin tre puţinele opţiuni posibile. N ud pot refuza pe celălalt pentru opiniile pe care le afişează, căci acestea seam ănă foarte m ult cu ale m ele. II voi acuza atunci că e un nesincer dem ocrat, că, în realitate, e „neocom unist" sau „legionar". Că e corupt, necinstit şi aşa m ai departe. îi voi m ăsura gesturile, îi voi n u m ăra lap su su rile, îi voi com enta fără sfîrşit înfăţişarea, aerul. P entru că trebuie să mă diferenţiez neapărat de el şi pentru că deficitul ideologic nu-m i perm ite s-o fac într-un m od im personal, voi recurge la herm eneutica delirantă a spuselor şi a scrisului său, sperînd, convins chiar, că am descoperit dovada p erem p to rie

a făţărn iciei ipochim enului.

Iată

cum

se naşte

suspiciunea generalizată a tu tu ro r faţă de noi toţi: ca rezultat al im posibilităţii organizării adversităţilor noastre naturale pe seam a unor ideologii antinom ice asum abile public. C înd suspiciunea se extinde, ea naşte şi obsesia bine cunoscută a scenariilor secrete. A tunci cînd limbajul şi valorile afirm ate sînt com une, d ar lucrurile n u m erg cum ţi-ai dori, nim ic m ai natural decît să presu p u i, iarăşi, că lim bajul respectiv ascunde neap ărat o realitate oribilă şi bine cam uflată şi că istoria nu este decît rezultatul unor com ploturi şi al u n o r conspiraţii. Căci e greu de asim ilat realitatea unei lum i în care oam enii, atît de diverşi în fond, vorbesc totuşi acelaşi limbaj al dem ocraţiei şi liberalism ului. Cineva m inte, cineva ascunde, 66

cineva falsifică - iată obsesia noastră com ună. în sfîrşit, labilitatea form aţiunilor noastre politice îm i pare a se datora într-o m ăsură considerabilă aceleiaşi cauze. în fapt, nicăieri ideologia nu e m ai necesară decît p en tru a ad u n a aderenţi sub culorile u n u i p artid . Or, cînd nu m ai există decît o sin g u ră ideologie dom inantă, inconsistenţa ralierii, întotdeauna în criză de justificare, im precizia lim itelor dintre u n grup şi un altul va deveni endem ică. U n partid există cu adevărat în m om entul cînd are o filosofie pe care o poate opune cu claritate filosofiei practicate de un alt partid. Un partid are consistenţă atunci cînd poate exprim a o adversitate ideologică faţă de alte p artid e p re zen te pe eşichierul politic. Or, în condiţiile deficitului ideologic, acest lucru este din ce în ce m ai dificil. De ce însă efectele negative ale crizei de ideologie nu s-au făcut sim ţite atît de violent în dem ocraţiile occidentale? Probabil că inerţia instituţională, h abitudinile politice ale oam enilor, stabilizate de m ulte decenii, precum şi bunăstarea economică au contribuit la aceasta. Totuşi, chiar şi aici, partidele tradiţionale îşi p ierd din influenţă în favoarea u n o r form aţiuni noi, cu profil am biguu, iar apolitism ul populaţiei se accentuează. în general, cred că trebuie p u să întrebarea dacă acum , cînd n u m ai are ad v ersar, d em o craţia b azată pe pluripartidism nu riscă, cu tim pul, să degenereze, iar lim bajul cu care ea se exprim ă să-şi p iard ă brizanţa şi forţa, uzat fiind de o universală întrebuinţare. Oricum , în ceea ce ne priveşte, am arătat de ce cred necesară utilizarea cu p ru d e n ţă a conceptului de „tranziţie" şi de ce explicaţiile „m orale" date crizei de încredere de la noi îm i p ar inconcluzive. în condiţiile universalizării form ale a lim bajului şi a ideologiei liberale, m ă tem că atom izarea paranoidă a conştiinţei publice nu e un fenom en tem porar şi tranzitoriu. „Sfîrşitul istoriei" e încă departe, iar M ileniul trebuie să m ai aştepte. „22", nr. 49, 13 decembrie 1991 67

Cultură „la lumina luminării"

1.

A fost filosofia lui C onstantin Noica „ilegală" în Rom ânia în

tim pul reg im ului com unist? Greu de crezut, la prim a vedere. Cel puţin de la eliberarea sa din închisoare (1964) şi pînă la m oartea sa (1987), el a p u tu t să publice aproape orice ar fi scris (şi a scris considerabil de m ult), deşi nim ic n u p u tea fi m ai departe de ideologia m arxistă decît operele şi gîndirea sa. De asem enea, el părea să fi fost liber să se bucure de enorm a sa popularitate; m ai m ult, din cînd în cînd era bine p rim it de unele autorităţi locale, iar o carte despre felul său de viaţă şi de a filosofa - Jurnalul de la Păltiniş', scrisă de către Gabriel Liiceanu - a fost u n bestseller, fiind intens şi favorabil recenzată în revistele culturale. Şi totuşi există şi cealaltă faţă a m onedei: el nu a beneficiat niciodată de u n statu t academ ic, n u i s-a perm is să p redea la U niversitate, era în d eaproape observat de agenţii Securităţii, iar d u p ă m oarte num ele său n u a m ai p u tu t apărea în presă aproape deloc, pînă du p ă 1989. în ultim ii ani, relaţia filosofiei lui Noica cu fostul regim a reprezentat obiectul unei dezbateri destul de aprinse. Pentru m ulţi (printre alţii, p en tru foştii săi „elevi" - Gabriel Liiceanu sau A ndrei Pleşu), N oica a însem nat u n factor d e seam ă în fenom enul rezistenţei culturale la opresiunea ideologică a regim ului com unist; el ar fi făcut extrem d e m ult p en tru m enţinerea în viaţă a unei gîndiri filosofice autentice şi creatoare ce spărgea decisiv m onopolul ideologic al Partidului. D in acest punct de vedere, N oica ar fi fost „ilegal" sau „subversiv". P entru alţii însă - ca, de pildă, A drian M arino*** ” , Noica a fost u n fel de „colaboraţionist" subtil cu fostul regim , iar filosofia sa este socotită vinovată de a-i fi descurajat p e intelectuali în a se opune * Bucureşti, Cartea Românească, 1983, Humanitas 1993. ** „22", nr. 40 - 41 - 42 - 43 - 45 /1992. 68

pe faţă autorităţilor, intrînd în disidenţă. A sem enea aprecieri diferite, chiar opuse, cu privire la o aceeaşi personalitate, dato rate unor oam eni com petenţi şi stim abili din toate punctele de vedere, sugerează, cred, atît existenţa unei problem e reale, cît şi fap tu l că am biguitatea scaldă n u d o ar realizările lui C onstantin Noica, d ar şi pe cele ale culturii rom âneşti. D ar iată cum cred că trebuie p u să problem a într-o lum ină ceva m ai clară: 2.

M arxism ul n u a fost niciodată o ideologie puternică în

R om ânia. în p e rio a d a antebelică, fa p tu l s-a d ato rat, în p arte , slăbiciunii generale a partidelor com unist şi socialist, cele m ai anem ice în ansam blul p artid elo r respective din ţările învecinate. Practic, (cu excepţia, poate, a lui Lucreţiu P ătrăşcanu) nici u n fel de gînditor rom ân m arxist im portant n u a apărut d u p ă prim ul război m ondial. D ar m arxism ul a răm as slab chiar şi d u p ă ce com uniştii au pus m îna pe putere, în 1946. O lipsă a legitim ităţii a im pregnat, aşadar, atît com unism ul, cît şi gîndirea m arxistă - într-o m ăsură cu m ult m ai m are decît în C ehoslovacia, Iugoslavia, d ar chiar şi decît în Polonia sau Ungaria. în vrem ea guvernării Ceauşescu, acest deficit de legitim itate şi-a atins apogeul. N u num ai că era greu de găsit u n m arxism critic sau „novator", d ar chiar ortodoxia m arxist-leninistă însăşi era, ca atare, tot m ai p u ţin folosită sau invocată. în locul ei avea curs u n com unism -naţionalist extrem de rudim entar, in u n d at de citate din Ceauşescu. D in p u n ct de vedere strict ideologic, se poate spune că C eauşescu a d istrus com unism ul m arxist în R om ânia într-o foarte av an sată m ăsu ră. O ricum , o dogm ă m arxistă „n orm ală" ieşise aproape din uz. P entru cenzură, consecinţele au fost rem arcabile. Scriitori, artişti, intelectuali puteau, în principiu, să-şi exprim e vederile lor nem arxiste, cu condiţia de a evita cîteva „arii interzise", ca politica, chestiuni sociale actuale, istorie naţională, istorie contem porană, 69

istoria P artid u lu i Com unist. în schim b, literatura, poezia, istoria veche universală, logica, epistem ologia, istoria artei, chiar m etafizica erau relativ „sigure" şi, cu oarecare abilitate, se puteau chiar exprim a opinii heterodoxe faţă de regim în tr-u n m od „esopic". Fireşte, regim ul nu era foarte încîntat să tolereze asem enea abateri şi nici nu trebuie crezut că le ignora, dar, oarecum , nu avea încotro. Pentru că o dogm ă m arx istă g enerală şi a to tc u p rin z ă to a re absenta sau era chiar d iscred itată,

cenzorii

erau

lip siţi

de

m ijloacele

teoretice

corespunzătoare spre a-şi face datoria pînă la capăt. Citatele din C eauşescu nu puteau servi la oprirea u n u i text de critică de artă sau de logică formală, aşa cum , dim potrivă, dogm a „norm ală" m arxistă ar fi servit de m inune aceluiaşi scop. Cel m ult, autorul putea fi exclus din viaţa publică - m ai ales dacă el însuşi sau vreo ru d ă a sa răm îneau în străinătate. Ideologia oficială din vrem ea lui Ceauşescu nu m ai avea capacitatea operativă a dogm atism ului m arxist-leninist tradiţional. D ecadenţa oficială a dogm ei m arxiste şi a gîndirii m arxiste, dar nu şi a am biţiilor totalitare, a ad u s un rezultat paradoxal: era m ai uşor şi chiar m ai sigur să fii un g înditor non-m arxist, care evita cu atenţie orice relaţie cu m etoda m arxistă, decît să iei m arxism ul în serios şi să încerci o dezvoltare originală a sa. în fapt, regim ul ştia că el ab an d o n ase m arxism ul chiar şi la nivelul standardelor blocului sovietic. D ar el nu putea adm ite deschis că pretenţiile sale de a fi un regim m arxist-leninist erau, în m are m ăsură, o mistificare şi că nici M arx, nici L enin nu p re a m ai contau p en tru regim , ci n u m ai C eauşescu. Iată de ce o abordare m arxistă ar fi p u tu t pune pretenţiile re g im u lu i la îndoială şi, de aceea, era privită cu foarte m ultă suspiciune, de îndată ce s-ar fi în d ep ărtat de „lim ba de lem n" oficială, fapt n o tat şi de V ladim ir T ism ăneanu. în general, regim ul lăsa m ai m u ltă

lib ertate

gîndirii

in d e p e n d e n te ,

dacă

aceasta

era

şi

independentă de marxism, deşi n u o făcea, desigur, cu plăcere, lată de ce opoziţia intelectuală din R om ânia s-a dezvoltat m ai ales atît în afara m arxism ului, cît şi a p artid u lu i - altfel decît s-au petrecut lucrurile în 70

U ngaria sau Iugoslavia. U rm ează că u n n o r de am biguitate tinde să încercuiască realizările unor intelectuali rom âni independenţi. în m ăsura în care ei s-au o p u s culturii oficiale p rin ceea ce au creat, ei au rezistat sistem ului şi au d at speranţă publicului lor că o rezistenţă este posibilă şi chiar eficace. Dar, fiind ei toleraţi, fie şi cu destulă neplăcere, atîta vrem e cît păstrau o distanţă p ru d e n tă faţă de „ariile interzise", m ulţi d in tre ei îm p răştiau u n c iu d at aer „colaboraţionist". în p o fid a refu zu lu i m arxism ului, sau chiar din pricina acestui refuz, ei se înfăţişează cu un chip de Ianus. 3.

N u e de m irare că, datorită acestei situaţii generale, d a r şi

pro p riei sale personalităţi, rolul exact al lui C onstantin Noica răm îne atît de dificil de perceput. El era în m od declarat u n non-m arxist, în d ato rat în special filosofici clasice germ ane şi lui H eidegger. El aparţin ea unei faim oase generaţii antebelice, colegii şi prietenii săi se n u m iseră Cioran, Eliade sau Mircea Vulcănescu. P entru foarte m ultă lum e, Noica încarna m oştenirea unei culturi rom âneşti libere şi în stare să p re tin d ă u n sta tu t eu ro p ean onorabil. El reco m an d a ascultătorilor şi discipolilor săi să revină la sursele originare ale tradiţiei filosofice europene, să înveţe greaca veche şi germ ana, să-i citească p e Platon şi p e H egel în original, să-i studieze pe P ărinţii Bisericii. Şi totuşi regim ul l-a tolerat; m ai m ult, o m ulţim e de inşi suspecţi şi cunoscuţi pentru relaţiile lor privilegiate cu P uterea (Paul A nghel, D an Zam firescu etc.) i-au adresat osanale şi l-au curtat ca pe nim eni altul. De ce? Noica era u n non-m arxist. Dar, aşa cum am spus, la fel era şi regim ul (chiar dacă din cu totul alte m otive şi în alt fel). Lui Noica îi displăcea gîndirea liberală şi pragm atică anglo-saxonă, p e care, respingînd-o, o anexase „logicii lui Ares". Idiosincraziile regim ului faţă de această gîndire sînt evidente. Noica se arăta adesea foarte critic faţă de unele curente contem porane în filosofie şi artă; asem ănător 71

proceda însă şi p ropaganda oficială. în sfîrşit, Noica credea că limba rom ână p osedă capacităţi filosofice native excepţionale, ceea ce a fost im ediat p re lu a t de naţional-com uniştii la putere. în fapt, exerciţiile „sem an tice" ale filosofului ofereau o legitim itate n ea şte p tată protocronism ului. Fireşte, poziţia lui Noica era, genetic, independentă de cea oficială, dar, practic, apăreau destule puncte de contact pro d u căto are de confuzie. De ce atunci să interzică regim ul un gînditor ce ad o p tase destule poziţii asem ănătoare cu ale sale? Pe de altă parte, nu-i m ai p u ţin adevărat că Noica insista foarte m u lt p e ceea ce el num ea „devenirea întru fiinţă", adică pe un anum e tip de individualism , pe capacităţile personale ce perm it individului să depăşească presiunea oricărei societăţi, oricît de opresive, şi să atingă universalitatea ascunsă în sine. Fireşte, nim ic din această finalitate n u era în acord cu cerinţele regim ului şi cu ideologia „om ului no u , constructor al socialism ului". Totuşi, Noica n u încuraja nici o atitu d in e de disidenţă pe faţă, deoarece, d u p ă părerea lui, politicul, la m odul general, se cuvenea dispreţuit. „Să-i lăsăm pe politicieni să se lupte pentru d reptul de a ne m ătura străzile" obişnuia el să spună. P entru el, constrîngerile societăţii trebuiau să fie acceptate ca im puls form ator, spre a fi depăşite d o ar p rin efort personal, stu d iu şi realizare culturală. în chip paradoxal, tocm ai societatea totalitară oferea o o p o rtu n itate rem arcabilă p en tru a atinge acest scop. însă o asem enea concepţie - foarte sinceră la Noica şi p rofund legată de sistem ul său - a p u tu t apărea unora d rep t o subtilă justificare a totalitarism ului. Teoria lui Noica priv in d „lim ita care nu lim itează" avea de ce să sune bizar în urechile celor apăsaţi de lim itări şi interdicţii p re tu tin d en i în existenţa lor. închisoarea însăşi fusese p en tru N oica - aşa cum el a afirm at-o de m ulte ori - o asem enea experienţă fundam entală, cu sens iniţiatic şi form ator, ce trebuia depăşită sp re a dobîndi libertatea personală. D ar prea des se putea avea im presia că, pentru Noica, nici o libertate interioară nu p u tea fi 72

obţinută cu adevărat fără o experienţă-lim ită de acest fel. N u avem atunci de-a face cu o invitaţie tacită, indirectă, fie şi involuntară, adresată regim ului de a continua să oprim e şi să trim ită oam enii la închisoare? 4.

Spre a descrie încă m ai lim pede cît de com plicată este

„problem a Noica", am să ream intesc pe scurt unica întîlnire a lui Noica cu studenţii U niversităţii Bucureşti, un d e fusese invitat să ţină o prelegere în 1981. C um se ştie, circum stanţele deveniseră pe atunci sum bre p en tru studenţi. Cei m ai m ulţi, d u p ă absolvenţă, erau nevoiţi să accepte o repartiţie în sate sau oraşe mici, fiindu-le oprită prin lege revenirea în m arile oraşe. Riscul era ca cei m ai dotaţi dintre ei să se epuizeze în m izerie provincială, să p iard ă contactul cu cultura şi cu ştiinţa pe care voiseră să o servească. Iată că acestor tineri disperaţi a ales Noica să le vorbească. Ce oare le-a propus? Să se op u n ă trim iterii lor la ţară? C îtuşi de puţin. El i-a sfătuit să evite degradarea culturală acolo un d e sînt trim işi şi le-a explicat cum să o facă. Le-a spus să-şi ia cu ei cărţi şi dicţionare în exil. Le-a arătat ce să studieze şi cum . Le-a vorbit despre „lim ita care nu lim itează" şi le-a zis că satul în care se vor afla poate fi o asem enea lim ită ce le-ar p utea oferi şansa unei realizări interioare, şansă refuzată adesea celor care trăiesc în condiţii m ai bune. Le-a oferit exem ple de reuşite spectaculoase în situaţii diferite, dar deopotrivă grele. A su g erat chiar că, de fapt, cultura însăşi apare dintr-o an u m ită dizarm onie şi că oam enii fericiţi şi satisfăcuţi sînt rareori capabili de poezie, artă şi filosofie dem ne de acest num e. A rezum at totul, sp u n în d că „cele m ai m ari cărţi ale om enirii s-au scris la lum ina lum inării". Prelegerea s-a b u cu rat de un m are succes la studenţi. însă auto rităţile de la centrul u n iv ersitar de p artid s-au su p ărat pe organizatori şi le-au interzis să m ai repete experienţa. De ce? O are nu jucase, în fond, filosoful jocul lor? O are nu predicase el supunerea la 73

regulile prescrise de stat? în loc de a avea u n tineret rebel, autorităţile ar fi p u tu t d ispune de unul liniştit, gata să m eargă acolo un d e i se cerea. De ce nu ar fi profitat ele de ceea ce Noica propusese? R ăspunsul este, probabil, că autorităţile nu trim iteau tineri intelectuali la ţară doar pentru a le oferi o „experienţă a lim itei care nu lim itează", ci spre a-i distruge, a-i nivela. Ei nu aveau nevoie de oam eni inteligenţi, care să studieze autori greci la lum ina lum inării, ci de im becili care să nu studieze nim ic, nici chiar d ispunînd de electricitate. O ferind studenţilor o speranţă, Noica stricase planurile Partidului. De aceea, influenţa lui asupra tinerilor trebuia stopată. N u p o t să trag o concluzie ferm ă. P ur şi sim plu nu ştiu în ce term eni se poate decide dacă C. Noica a fost sau nu u n involuntar „colaboraţionist". U n filosof care n u a evitat, ba chiar a iubit destul anum ite am biguităţi conceptuale a fost obligat să se exprim e trăind într-un regim p en tru care cam uflajul şi neclarităţile au constituit regula. Căci a defini cu claritate lucrurile şi ideile nu stătea nici în in ten ţia, nici în vocaţia fo stu lu i regim . Noica şi sistem ul naţional-com unist erau despărţiţi de o prăpastie, dar m alurile pe care stăteau aveau, în unele privinţe, conform aţii geologice asem ănătoare. De aceea, orice răspuns unilateral mi se pare fals. A te sustrage lipsei de claritate, a depăşi confuzia n u era nici pe atunci sim plu şi nu e nici acum, cînd încerci să înţelegi ce s-a întîm plat cu adevărat.

Comunicare prezentată la un colcviu asupra filosofiilor „ilegale", Dobogoko, Ungaria, 1993

74

Delir monarhic

U n sondaj de opinie ceva m ai vechi al C entrului Independent de Sondaje condus de Pavel C âm peanu, dar cred că nu tocm ai „învechit", sugera că cele m ai credibile instituţii din Rom ânia sînt, în ochii m ajorităţii, cele tradiţionale: arm ata şi biserica, la distanţă considerabilă faţă de instituţiile noi: Parlam ent, Preşedinţie, partide politice, sindicate, presă. Acum, în urm a şocului em oţional p ro d u s de vizita Regelui M ihai la B ucureşti în zilele de Paşti, s-ar putea întîm pla ca instituţiile bine creditate am intite să fie com pletate cu o a treia, cea m ai tradiţională dintre toate: m onarhia. S-ar reface, aşadar, triada clasică originară - Spada, A ltarul şi Tronul? V reau să spun că nu m ă po t îm piedica să n u privesc cu suspiciune entuziasm ul pro-m onarhist din ultim ul tim p. D esigur, în sine, m o narhia constituţională are avantajele sale şi poate reprezenta u n regim b u n şi m odern, aşa cum şi o republică dem ocratică are de partea sa argum ente serioase. în nici u n caz m onarhia nu este neapărat o instituţie feudală sau autoritară, aşa cum, în chip penibil, vrea să ne convingă dl. Iliescu; dar nici republica nu este la noi irem ediabil com prom isă n um ai fiindcă s-a servit de ea com unism ul. în fapt, nici m onarhia, nici republica nu sînt scopuri în sine, ci mijloace p en tru a asigura dem ocraţia şi libertăţile fundam entale civice şi politice. Or, tocm ai instituţii precum Parlam entul, partidele, sindicatele sînt cele care asigură şi garantează dem ocraţia. Aşa este acum şi aşa a fost întotdeauna: şi Carol I, şi F erdinand s-au arătat regi b u n i şi destoinici, d ar ce-ar fi fost Rom ânia fără I.C. Brătianu, I.I.C. Brătianu ori Iuliu M aniu, cît şi partidele pe care aceştia le conduceau? în ceea ce m ă priveşte, eu nu cred că noul entuziasm al ro m ân ilo r p e n tru regele alu n g at acum 45 de ani m archează co n co m iten t şi o reală o p ţiu n e p e n tru dem ocraţie. C ît d esp re

75

verbozitatea excesivă, apologetică, la adresa m onarhiei, a u n o r intelectuali, ea mi se pare, o spun cu tristeţe, p u r şi sim plu jenantă. D ar cum se explică entuziasm ul delirant al m aselor la care am asistat? De doi ani şi jum ătate, instituţiile care ar trebui să întruchipeze dem ocraţia s-au discreditat sau au fost discreditate fără încetare. Incom petenţa crasă şi iresponsabilitatea politică a preşedintelui, m an ev rele m eschine, terg iv ersările şi em faza dem agogică a parlam entarilor, scindările partidelor au afectat grav încrederea de care ar fi treb u it să se bucure instituţiile respective. Căci oam enii disting anevoie între instituţie şi cel ce, vrem elnic, o reprezintă, iar discreditul căzut asu p ra acestuia din u rm ă se repercutează, în aceste vrem uri incerte, şi asupra celei dintîi. Iar dificultăţile economice, corupţia, reau a funcţionare a serviciilor publice nu au făcut decît să accentueze starea de decepţie şi de neîncredere. Să m ai adăugăm la aceasta incom petenţa m anifestă a atîtor şefi de partide ori a unor lideri de sindicat, fanfaronada com unicatelor şi a contracom unicatelor, afirm aţiile de atîtea ori inepte sau p u r propagandistice ale presei, calom niile ori am eninţarea voalată a dosarelor reale sau contrafăcute. P restig iu l in stitu ţiilo r fu n d am en tale ori cel al p erso n alită ţilo r reprezentative s-a depreciat chiar m ai m u lt decît m oneda naţională, iar d im en siu n ea acestei devalorizări este cum nu se poate m ai îngrijorătoare. D ar aşa cum n atura - se spune - are oroare de vid, şi societatea caută să suplinească deficitul de autoritate şi de prestigiu. Aşa se explică „m areea m onarhică", entuziasm ul im ens al oam enilor. Regele le-a p ă ru t ca fiind „dincolo" şi „altceva" decît ei, aşa ticăloşiţi şi m izerabili cum se sim t atît de des. El nu are dosar la Securitate, el n u a fost inform ator, nu ţine discursuri deplorabile în Parlam ent, nu face „vizite de lu cru " hr fabrici falim entare, nu deschide cu bani m urdari vreu n SRL. El nu apelează la mineri, n u liberalizează preţurile, nu im plem entează reform a, nici m ăcar nu strigă „Jos Iliescu!". O singură 76

dată, dem ult, a făcut şi el grevă, refuzînd să sem neze decretele lui P etru Groza. D ar chiar şi greva sa, departe de a fi „de avertism ent", „japoneză" etc., era şi ea o grevă regală. Regele e rege. El apare m ulţim ii decepţionate şi frustrate în chipul u n u i M întuitor, m ai cu seam ă cînd soseşte de Paşti. Mesia era şi el rege, iar orice rege apărut în astfel de condiţii îm p ru m u tă o aură m esianică. U n m it arhaic conţinut în subconştientul colectiv se revelează astfel brusc, unind pentru u n m om ent oam enii cu prom isiunea u nei ordini şi arm onii desăvîrşite. Şi cu cît deprecierea instituţiilor reprezentative şi a politicienilor creşte, cu atît prestigiul m onarhiei are şanse de a spori. D eocam dată cel puţin, ideea m onarhică p are a se im pune la noi în contrast cu instituţiile reprezentative şi nu în continuarea lor. Eu un u l nu cred că dem ocraţia se poate edifica şi asigura cu m ituri colective, cu entuziasm de m asă şi de sărbătoare, cu aşteptări m esianice. D em ocraţia e u n lu cru d estu l de banal, destul de neinspirat, destul de pedestru, uneori chiar destul de vulgar. A asum a pe d e-a-n treg u l dem ocraţia în seam n ă să ştii să trăieşti în sublunaritate, înseam nă a fi conştient de im perfecţiunea funciară a existenţei om eneşti, a înţelege că politicul nu trebuie şi nu poate să aducă m întuirea, ci doar u n rău ceva m ai mic, înseam nă a te consola că M ileniul e departe. Dem ocraţia p re su p u n e să consim ţi pentru un răstim p şi la turpitudinea unor parlam entari, şi la vacarm ul unor politicieni, în speranţa, nu în to td e a u n a dezm inţită, că alegerile u rm ătoare v or reduce tu rp itu d in ea cu u n g rad şi vacarm ul m ăcar cu o fracţiune de decibel. D ar poate că tocmai instituţiile dem ocratice ar putea fi m ai bine edificate la noi - se zice - cu ajutorul prestigiului neatins al m onarhiei, în p articular al Regelui Mihai, o persoană dem nă de toată stima. Se uită însă că m onarhia, în form ele ei stabile şi cum va „clasice", este de două specii perfect opuse: absolută şi absolut simbolică. In prim ul caz m onarhia este - vorba lui Ludovic al XIV-lea - Statul, în cel de-al doilea ea este o efigie a Statului. C azul m onarhiei absolute iese din 77

cauză, fireşte; cum însă am p utea spera că o m onarhie absolut simbolică va p utea im pulsiona construcţia dem ocratică? Iar dacă Regele, anim at de cele m ai bune intenţii, va dori să realizeze ceva concret, el va trebui să-şi abandoneze rolul de efigie, iar m onarhia se va aşeza atunci undeva între cele două form e opuse descrise. Regele va dispune atunci de prerogative considerabil m ai m ari chiar decît actualul preşedinte, aşa cum de altm interi era cazul şi potrivit m ult lăudatei C onstituţii din 1923. Or, istoria a dovedit-o, asem enea „aşezări la mijloc" ale instituţiei m onarhice, din punctul de vedere al prerogativelor sale, duc la instabilitate, sînt prim ejdioase şi, în orice caz, în im ediat, ar constitui un regres şi nu u n progres al dem ocraţiei în raport cu situaţia de faţă. N u m ai că intelectualii partizani ai m onarhiei au foarte reduse înclinaţii să se ocupe cu astfel de raţionam ente. Lăsîndu-se stăpîniţi, după pro p ria m ărturisire, de o „stare de graţie" şi abuzînd de un necenzurat limbaj m itopoetic, ei se abandonează, fără o m inim ă rezervă m entală, în voia valului po p u lar. Ei speră, probabil, să aibă astfel m ai m u lte şanse de a cîştiga puterea la viitoarele alegeri. Ideea m onarhică este balonul de oxigen sosit pentru o O poziţie dezbinată, care nu a ştiut să exploateze cîştigul relativ de la alegerile locale şi scindarea Frontului. Nu ştiu cît succes va avea acest nou m it popular în faţa m asei de alegători, dar este deja clar că „starea de graţie" nu a îm bunătăţit perform anţa politică a Opoziţiei. O dată plecat Regele, arm onia festivă a dispărut, liberalii au părăsit definitiv Convenţia Democratică; aceasta din urm ă pare ea însăşi incapabilă să desem neze u n ca n d id a t

credibil şi cu şanse d e cîştig p e n tru

alegerile

prezidenţiale, în tim p ce dl. Iliescu practică nestingherit o com binaţie insolită de „vizite de lucru" şi cam panie electorală. Ştiam de dem ult că istoria se face cu m ituri colective şi că raţiunea este cel m ai adesea o um ilă instanţă justificatoare a acestora. Ştiam de d em u lt că pînă şi intelectualii îşi pierd adesea luciditatea şi se lasă prinşi d e un delir căruia cel m ult se străduiesc să-i afle o formă 78

acceptabilă. D ar de cîte ori m ai facem experienţa m izeriei condiţiei n oastre nu ne p u tem reprim a am ărăciunea şi frustrarea. Sigur, m asele entuziaste, fericite, adorîndu-1 pe m onarhul revenit d u p ă u n lung exil, p o t constitui u n spectacol em oţionant, patetic, extraordinar. N um ai că entuziasm ele nu pot ţine locul unor b u n i politicieni. „Starea de g ra ţie ", a tu n ci cînd su b stitu ie inteligenţa, p ra g m a tism u l, b u n a organizare ori abilitatea, este prim ejdioasă: cea din 22 decem brie 1989 a facilitat p relu area întregii p u teri de către FSN, cea d in Piaţa U niversităţii a slăbit vigilenţa, contribuind involuntar la m ineriadă. în sfîrşit, tu tu ro r celor ce se extaziază înaintea m aselor care îşi arată iubirea, chiar ad oraţia faţă de m onarh le-aş ream inti că nu prinţilor acestei lum i, fie ei de sînge ori aleşi, li se cuvine iubirea, ci - d u p ă cum stă scris - n u m ai aproapelui şi lui Dumnezeu*.

„22"

nr. 19, 15 m a i 1992

*Pierderea alegerilor de către Opoziţie din septembrie 1992 s-a datorat şi „delirului monarhic". 79

Curajul normalităţii

Lucrurile cele m ai norm ale constituie la noi încă o excepţie ce se cere a fi notată: iată, zilele acestea, un prim -m inistru urm ează să elibereze postul p e care l-a ocupat tim p de u n an şi o face dem ocratic şi constituţional. N u este alungat de m ineri, prin violenţa străzii şi lovituri de culise, precum predecesorul său, Petre Rom an, nici nu ajunge din Palatul Victoriei direct la închisoare, precum C onstantin Dăscălescu, nici nu iese pe uşa din dos, precum atîţia prim -m iniştri din perioada com unistă. Mai m ult, dl. T heodor Stolojan pleacă, deşi m ulţi şi influenţi - p rin tre alţii chiar preşedintele Iliescu - l-ar fi dorit în continuare în acelaşi loc. Ar fi fost destul, deci, ca dl. Stolojan să consim tă - şi m ajoritatea forţelor politice, inclusiv Opoziţia, ar fi prim it form ula, dacă n u cu entuziasm , m ăcar cu sentim entul că, d u p ă aceste alegeri inconcluzive, o soluţie m ai b u n ă n u prea se vede. La aceasta trebuie n eap ărat adăugat şi faptul paradoxal al p o p u larităţii prim u lu i-m in istru în exerciţiu, în pofida declinului economic, p o p u laritate m enţinută şi d u p ă alegeri, aşa du p ă cum sugerează ultim ul sondaj al CIS. C are este, p rin u rm are, lucrul norm al? Acela că un om, rem arcabil de p o p u lar şi avînd toate datele şi com petenţele spre a deţine în continuare o însem nată putere, totuşi renunţă. In plus, o face nu în u rm a unei decizii de m om ent şi pasibilă de im plicaţii um orale sau conjuncturale, ci d u p ă ce şi-a anunţat intenţia de m ultă vrem e, refuzînd să se prezinte ca un com petitor la recentele alegeri, deşi şansele sale - chiar de a deveni preşedinte - erau serioase. Cu alte cuvinte, norm alitatea, faptul banal, aproape trivial, d ar care la noi sună a su p rem paradox. Iată-1: un om alege să se ţină de cuvînt. Fireşte, cîrcotaşii care nu uită că şi soarele are pete n u au în tîrziat să su g ereze m otive ascunse, sp re a elim ina această

80

„norm alitate paradoxală": s-a invocat u n post bine rem unerat şi „călduţ" la FMI, divergenţe cu oam enii politici de la putere, au fost suspectate înţelegeri de nem ărturisit. U nii elim ină p u r şi sim plu problem a, circum scriind-o ticurilor de „finanţist" ale personajului. în fapt, se p are că a-ţi ţine cuvîntul e la noi u n „caz", cu atît m ai m ult cînd nim eni nu p are a fi dispus să se indigneze dacă nu ai face-o. Să păstrezi contabilitatea angajam entelor şi să te încăpăţînezi să nu radiezi nim ic pe furiş din registrul propriilor prom isiuni sună a prăfuită d ep rin d ere de conţopist de provincie. Eu cred că trebuie să ne consolăm cu ideea că dl. Stolojan e un ins norm al: a prom is cîndva că nu va candida - nu a candidat. A m ai declarat că n u doreşte să-şi păstreze fotoliul de prim -m inistru - iată că pleacă. A lăsat să se înţeleagă că nu-1 interesează puterea - ei bine, nu-1 interesează. îl interesează, în schimb, fenom enul tranziţiei la econom ia de piaţă şi doreşte să utilizeze o portunitatea de a-1 studia de pe poziţia de arbitru a funcţionarului FMI. F inanţistul are curiozităţi teoretice. Sau îi este p u r şi sim plu leham ite de slujba de la Palatul Victoriei. Sau are problem e cu familia, pe care a neglijat-o. D upă ce şi-a făcut datoria publică, om ul a decis să redevină o persoană privată: să se consacre pasiunilor teoretice, să-şi cultive penaţii. A decis m ai ales să-şi respecte angajam entele luate. A decis că la p u tere se poate renunţa fără crispări, firesc, norm al. într-o ţară în care m ai toţi politicienii se visează C aesar, iată un contabil-şef ce nu visează decît cifre, d ar care a avut curajul sim plei norm alităţi. „22" nr. 45, 12 noiembrie 1992

81

Politici alternative

Ieşită pe locul doi în ultim ele alegeri, O poziţia s-a aflat înaintea unei dilem e deloc uşoare. Cea dinţii variantă ar fi fost să dea ascultare invitaţiei FDSN fie de a participa la un guvern de uniune naţională, fie de a sprijini în com un un guvern de „tehnicieni". Folosul evident ar fi fost acela de a influenţa „în bine" deciziile noului guvern, de a frîna o eventuală alunecare dirijistă şi antidem ocratică şi, nu în ultim ul rînd, cel de a dobîndi o anum ită experienţă de guvernare. Riscul, la fel de evident, putea consta în com prom iterea oam enilor şi a ideilor în cadrul unei colaborări un de puterea reală aparţine FDSN, în tim p ce răspunderea revine Opoziţiei. Cu experienţa unor situaţii sim ilare din trecut şi avînd probabil m ai ales exem plul trist al liberalilor, d ar şi pe cel al FSN din tim pul guvernării Stolojan, oferta de guvernare îm preună, fie şi prin interm ediul „tehnicienilor", a fost respinsă. A lternativa aleasă de O poziţie (CDR şi FSN) s-a bazat pe ideea că cel ce a cîştigat alegerile trebuie să şi guverneze. V reau să spun de îndată că această soluţie pare să fie satisfăcătoare din m ulte puncte de vedere: ea este, desigur, m ai întîi, pe deplin dem ocratică, atribuind m ajorităţii rolul de a guverna, iar m inorităţii pe cel de a critica şi de a oferi variante la guvernarea în curs. Pe de altă parte, procedînd astfel, Opoziţia nu riscă o com prom itere; în schim b, ea îşi păstrează vii variantele sale de guvernare pe care are toate ocaziile să le facă publice. Ea poate exercita presiuni considerabile asu p ra m ajorităţii şi a guvernului, fără să-şi abandoneze identitatea. Se p oate apoi afirma că riscul u n u i derapaj antidem ocratic nu este foarte m are, avîndu-se în vedere nu n um ai puterea relativă a O poziţiei în Parlam ent, ci şi întărirea societăţii civile, d ar şi rolul deloc de neglijat al eventualelor presiuni străine.

82

în acest calcul a m ai intrat însă, fără îndoială, un elem ent a cărui im p o rtan ţă n u treb u ie subestim ată: O poziţia se aşteaptă ca am eliorarea prom isă de guvernul Văcăroiu să n u se realizeze, iar rezultatul să fie chiar un evident eşec. Nu s-ar p utea spune că nu există m otive întem eiate p en tru o atare aşteptare şi, oricum , şansele de succes nu pot fi v ăz u te altfel decît m odeste. Or, raţionează Opoziţia, dacă FDSN, care a form at actualul guvern, nu reuşeşte, lum ea va vedea cît de dem agogice au fost prom isiunile sale, cît de p uţin realist a fost pro g ram u l său economic. Mai m ult, de vrem e ce FDSN este un p artid de stînga, ad e p tu l u n u i etatism solid şi cu un pedigree dem ocratic discutabil, u n insucces m ajor al guvernării sale ar spori se crede - p rin co n trast, în ochii a leg ă to ru lu i m ediu, şansele liberalism ului, ale u n u i reform ism radical, com prom iţînd stîngism ul. Iată de ce liderii O poziţiei s-au străduit din ră sp u te ri să obţină un g u v ern „cu rat" FDSN, criticînd cu în v erşu n a re orice eventuală intenţie de a crea un u l ceva m ai „independent" ori m ăcar insuficient de fedesenizat. Dacă lucrurile ar sta raţional, ne-am p u tea declara relativ m ulţum iţi. Din păcate, un act politic răm îne o investiţie în m arq parte iraţională, cu rezu ltate im previzibile. El este, în fapt, un pariu, pe care întîm plarea ori circum stanţe m inim ale ce nu puteau fi luate în calcul îl pot oricînd com prom ite, în pofida celor m ai serioase analize şi studii. R aţiunea, ori prea m ultă raţiune, nu reprezintă neapărat o garanţie de succes. Iată de ce tocmai faptul că soluţia aleasă de Opoziţie pare „agreabilă intelectual" m i se pare un m otiv de a o suspecta de o form ă de „ilum inism ", de neglijarea unor resorturi psihologice pro fu nde, ce au prea p u ţin de-a face cu raţiunea, şi m ai cu seam ă cu raţiunea intelectualilor. Pare foarte sim plu şi logic: „Cine a cîştigat alegerile trebuie să şi guverneze". D ar m ă îndoiesc că foarte m ulţi oam eni din această ţară sînt tentaţi să judece acum în acest fel. Ceea ce nu înseam nă că ei ar fi lipsiţi de logică, ci d o ar că logica lor este de alt tip. Destule indicii 83

sugerează că, p en tru m ulţi, ceea ce am p u tea n u m i principiul „hei-rup"-ului ar p u tea fi m ult m ai convingător. Ideea lor ar fi că, după ce ne-am sfădit atîta înainte de alegeri, e m om entul să ne unim forţele, că „d o ar o ţară avem cu toţii" şi e nevoie „să punem cu toţii um ărul" ca lucrurile să se îndrepte. Acest principiu vrea să spună, pe de altă parte, că p en tru oam enii de rînd lupta politică se înfăţişează m ai degrabă d rep t u n fel de ornam ent, u n soi nou şi bizar de joacă decît o necesitate a unei existenţe publice norm ale. Oricît de supărător ni s-ar arăta un atare m od de a gîndi, trebuie recunoscut că viaţa politică de pînă acum a oferit oam enilor obişnuiţi p u ţin e ocazii să se convingă de contrariul. D ar dacă aşa stau lucrurile, sînt puţine şanse ca O poziţia să prim ească o notă b u n ă din partea unei astfel de m entalităţi, o dată ce a refuzat o p articipare la guvernare. S-ar p utea însă spune că, oricum , pînă la alegerile viitoare m ai este vrem e destulă şi că, între timp, lum ea va înţelege caracterul dem agogic al prom isiunilor FDSN. Că aceste prom isiuni au fost dem agogice, n-am nici o îndoială; dar că foarte m ultă lum e va sancţiona m ai tîrziu acest p artid nu m i se pare deloc o certitudine. D im potrivă, s-ar p u tea ca lum ea să zică; ei m ăcar s-au străduit, în tim p ce ceilalţi „au stat pe tuşă şi au chibiţat". A sem enea afirm aţii sosesc de la oam eni ce, putem fi siguri, nu l-au citit şi nu-1 v o r citi niciodată pe Tocqueville sau pe Besangon, dar ei votează, iar votul lor este im portant. însă m ai există şi u n alt pericol, încă m ai considerabil; chiar dacă, în situaţia m enţinerii actualelor m ari dificultăţi econom ice şi a un u i eşec al guvernării Văcăroiu, prestigiul FDSN va fi atins, de-abia nu este deloc sigur că cine va profita va fi Opoziţia. Sînt chiar ap ro ap e convins de contrariul. D ezorientaţi şi dezam ăgiţi, tot m ai m ulţi oam eni ar putea asculta vocea de sirenă a p artidelor extrem iste, naţionaliste sau naţional-com uniste. Deja, cu toate că a votat susţinerea guvernului, PUNR a criticat program ul acestuia, lăsînd să se înţeleagă că el n u doreşte să-i ofere un sprijin necondiţionat. S-ar putea, m ai tîrziu, să urm eze pe acelaşi drum şi 84

PRM, PSM, dar şi o aripă m ai conservatoare a FDSN. O portuniştii, oricum , vor p rin d e din zbor trenul extrem ism ului, care, în condiţiile unei continue înrăutăţiri a nivelului de trai, va avea o cale tot m ai liberă. Iar în acel m om ent, apelurile isterice ale lui C.V. T udor de a se găsi vinovaţii şi trădătorii prin înfiinţarea un u i (anticonstituţional) com itet p en tru „cercetarea activităţilor an tiro m ân eşti" v o r găsi ascultare şi credit. O am enii îşi vor spune că, de vrem e ce lucrurile nu vor să se îm bunătăţească, se vede treaba că există sabotori, spioni etc. care, o dată d aţi în vileag, trebuie să prim ească o justă pedeapsă. D im potrivă, o am eliorare, fie şi m odestă, a situaţiei economice ar întări cauza dem ocraţiei şi a toleranţei. O dată ce nevoile esenţiale sînt satisfăcute, oam enii devin m ai preocupaţi de problem e culturale, vor să se inform eze, să se distreze. Dacă m izeria unifică şi egalizează, u n nivel de viaţă ceva m ai bun diversifică, creează noi trebuinţe şi interese. Dar, se va spune, în cazul u n u i succes economic, FDSN va profita politic. Fără îndoială că în im ediat va profita, d ar pe term en ceva m ai lung cîştigătorul va fi dem ocraţia. Iată de ce eu cred că şansa cea m are a O poziţiei nu stă în insuccesul şi în eventuala cădere a guvernului, ci în susţinerea tuturor acelor factori - indiferent de originea acestora - în tem eiul cărora şi cei ce nu sînt intelectuali, politicieni ori jurnalişti po t vedea că, pînă la urm ă, dem ocraţia şi econom ia liberală „rentează". „ 22", n r. 45, 12 n o ie m b r ie 1992

85

Oratori, retori şi... tăcuţi

Dacă la recentele alegeri aş fi votat cu PRM sau PSM, aş fi avut acum toate m otivele să fiu încîntat: prestaţia celor doi proaspeţi senatori, C.V. T udor şi A. Păunescu, este excelentă. O cupînd cu zarvă m are tribuna înnoitului Parlam ent, abuzînd de o elocinţă cavernicolă, cei doi p ar a fi - aşa cum se văd şi se aud p rin TV şi radio - cu m ult figurile cele m ai im pozante din noul for legiuitor. Iar ceea ce ei afirm ă co resp u n d e exact m a n d a tu lu i prim it: şovinism extrem ist, antidem ocratism , insultă şi calom nie devenite m etodologie, obsesia paranoică a com plotului internaţional îm potriva Rom âniei. în fond, cei doi îşi îm plinesc conştiincios m andatul, căci n-au fost aleşi ca să predice înfrăţirea universală ori am orul liber. Aş fi fost aproape la fel de m u lţum it şi dacă aş fi fost adeptul PUNR, deşi aş fi devenit m elancolic la gîndu l că sem eţul dom n Funar nu şade pe băncile S enatului sau ale Camerei. Dacă aş fi votat FDSN, aş fi fost liniştit: orice s-ar întîm pla: Iliescu stă de veghe la Cotroceni. Trebuie recunoscut că nici fesenist nu m -aş fi sim ţit prost reprezentat: activi, energici, cunoscînd bine, din experienţă, atît subsolurile Puterii, cît şi tertipurile parlam entare, asum îndu-şi din m ers rolul de O poziţie dem ocratică şi re p u rtîn d u n succes sem nificativ p rin adjudecarea im portantei comisii p en tru apărare, reprezentanţii FSN p ar să-şi fi început bine treaba. Eu însă am votat C onvenţia Democratică, iar ceea ce am văzut în ultim ul tim p nu m ă determ ină să m ă sim t confortabil. D upă o cam panie electorală pe jum ătate ratată (pentru care nim eni nu şi-a asu m at responsabilitatea), C onvenţia va form a principala forţă a O poziţiei. Foarte bine. D ar atunci să-i auzim glasul d en u n ţîn d vehem ent încercările stîngii de a discredita reform a şi dem ocraţia. Căci o atare încercare a fost m iza îndelungatei dezbateri din Senat asu p ra „raportului Stolojan": a dem onstra înaintea întregii ţări că 86

reforma înseam nă n um ai abuzuri, corupţie, vînzarea ţării, şomaj, inflaţie etc. şi că, p rin urm are, „era m ai bine p e vrem ea lui Ceauşescu". Or, ce au făcut senatorii Convenţiei pentru a contracara această im agine prezen tată gălăgios, dar nu fără abilitate, de către corifeii n aţio n al-co m u n ism u lu i? C îteva rem arci tim ide, cîteva întrebări prudente, cîteva consideraţii obosite. De ce nu au ştiut să ia decis apărarea g u v ernării Stolojan (chiar a guvernării Roman, ai cărui parteneri „de opoziţie" sînt în m om entul de faţă), şi aceasta nu fiindcă ea ar fi făcut m inuni, ci deoarece, cu toate greşelile şi neajunsurile ei, a fost totuşi o g u v ernare dem ocratică şi reform istă, începută într-o situaţie ap ro ap e fără ieşire, pe care a ştiu t să o dezam orseze satisfăcător? U nde sînt d-nii M anolescu sau Paleologu, spre exemplu? O are oratoria acestora nu face cît cea a lui P ăunescu, C.V. T udor sau D um itraşcu? L-am votat oare pe Ticu D um itrescu pentru ca acesta să-şi dea m îna în public cu C.V. Tudor? Sau am făcut-o ca să denunţe banditism ul publicistic şi m ediatic pe care ultim ul îl practică de atîţia ani? S-ar putea, desigur, pretinde că P arlam entul nu este doar o tribună publică, că m isiunea lui principală stă în altă parte. Adevărat, num ai că în condiţiile m ediilor electronice, P arlam entul este şi o foarte im portantă tribună, un d e discursurile se adresează aproape în m ai m are m ăsură n aţiunii decît colegilor pe care, formal, vorbitorul îi invocă la începutul discursului său. Or, acest esenţial spaţiu m ediatic pare a fi fost ocupat, şi încă fără luptă, de către stînga extrem istă. Iar C onvenţia tace. M em brii ei cei mai de vază, scriitori şi vorbitori străluciţi, absentează, uitînd că au fost trim işi de către electoratul lor în P arlam ent m ai p u ţin p en tru a se do v ed i experţi în finanţe, ju risprudenţă sau agricultură, cît pentru a susţine, cu mijloacele unei bune retorici, cauza dem ocraţiei şi a reformei. Fără îndoială, războiul propagandistic din P arlam ent va fi îndelungat; d ar prim a bătălie a fost p ierd u tă de către O poziţie prin sim plă neparticipare. Titu Maiorescu îm părţea cîndva oam enii publici în „oratori, retori şi limbuţi". între tim p, s-a m ai schim bat ceva: acum avem oratori, retori şi... tăcuţi.

„22", nr. 46, 19 noiembrie 1992 87

Also sprach Postelnicu

Vi-1 m ai am intiţi, nu-i aşa?, pe T udor Postelnicu la proces, confruntat cu ani grei de tem niţă, cum se lovea cu palm a peste frunte, exclamînd: „Vai, ce prost am fost!". Fusese prost, desigur, fostul m inistru de Interne al lui C eauşescu, fiindcă nu-şi părăsise stăpînul fie şi cu un m om ent înaintea orei H, fiindcă, laş şi fricos cum era, nu-şi aflase de pe u n deva vreun picior de ghips, spre pildă. Fusese prost că nu desluşise ce se întîm plă şi iată-1 astăzi la închisoare în loc să stea dem n şi solem n pe băncile P arlam entului, alături de am icii săi, C.V. T udor sau A. Păunescu, băieţi deştepţi aceştia. P roşti fuseră şi Dăscălescu ori M anea M ănescu şi, desigur, foarte proastă s-a arătat Suzănica Gîdea. Dacă ar fi ştiut toţi aceştia ce se va întîm plă, se îm bolnăveau cum va, absentau ei (m otivat sau ne-) de la şedinţa CPEx sau chiar prin d eau curaj şi îi ziceau „lui" ori „ei" o vorbă-două, ca să se consem neze în procesul-verbal. Sau poate îşi luau avînt precum M ladenov la b ulgari şi îl debarcau ei p e „şef" - şi atunci altfel se scria istoria! D ar nu şi-au d at seama, nu au prevăzut, nu au înţeles - pe scurt, au fost proşti. Şi cîţi n u au m ai fost asem enea lor! Directori de uzine care i-au oprit pe m uncitori să iasă în strad ă şi care apoi au fost destituiţi fireşte că n-ar fi procedat în acest fel „dacă ar fi ştiut". Redactori-şefi care, p en tru a-şi îm plini exem plar sarcinile de partid, refuzau în decem brie '89 d rep tu l la sem nătură unor scriitori şi-ar fi dat m ăcar dem isia dacă n-ar fi fost şi ei proşti. Atîţia au fost „m arginalizaţi", sărm anii, m ai bine de u n an - acum nu m ai sînt - doar fiindcă n-au sărit din barcă la tim p, fiindcă nu au văzut, fiindcă nu au anticipat, fiindcă n u s-au orientat din m ers. Mii de activişti, zeci de m ii de „cadre", sute de m ii şi m ilioane chiar de inşi, altfel de toată stima, au fost p u r şi sim plu proşti. C um era să ştie ei că o să vină revoluţia şi ce 88

o să se întîm ple în zilele şi în săptăm înile acelea? Şi cîte n u ar fi făcut dacă ar fi ştiut! La limită, chiar şi Nicolski - călăul de la Piteşti - îşi căina prostia. M ai tortura sau punea el să fie to rtu raţi oam eni „dacă ar fi ştiut"? Sau cutare „kapo" de la Canal poate era m ai om enos cu vreun deţinut dacă ar fi ştiut că, într-o zi, acesta va ajunge deputat, senator. Ar fi avut şi el pe cineva „sus" care să-şi am intească şi să-l ajute acum, la bătrîneţe, că d o ar „oam eni sîntem şi rom âni cu toţii". Proşti, proşti am fost cu toţii! Dacă am fi b ăn u it ce se va întîm plă, treceam în n u m ăr m ult mai m are în disidenţă, eram m ai înfipţi, ne organizam m ai bine şi m ai din tim p. Iar dacă ne prindeau, n-ar fi fost u n capăt de ţară: cîteva luni d e puşcărie, apoi eliberarea trium fală, aura de m artiri, acces im ediat către funcţii înalte. Ce, nu avem noi intelectuali de talia lui Havel, M ichnik & Co.? Ba avem, dar am fost cu toţii nişte proşti, că nu ne-am dat seam a şi nu ne-am gîndit. Sau, atunci, în prim ele ore şi zile ale revoluţiei, dacă ne urcam noi în balconul CC, dacă intram noi în prim ul, în al doilea CFSN, dacă vorbeam noi la Televiziune, dacă spuneam noi atunci, înaintea altora, „Jos com unism ul!", dacă puneam m îna noi pe teroriştii de la colţ şi Ie făceam percheziţie, şi nu arm ata, sau dacă le făceam chiar de petrecanie unora, dacă ne organizam , puneam m îna pe arm e - erau d in belşug atunci -, n u m ai fura Iliescu revoluţia, iar istoria curgea altm interi. D ar de unde să fi ştiut în acel m om ent că avea de gînd să o fure? Asta e, nu ne-am dat seama, am fost neatenţi, neglijenţi, năuci, entuziaşti, naivi, indiferenţi - pe scurt: vai, ce proşti am fost! De trei ani lungi de zile ne străduim pe brînci să aflăm ce a fost „atunci": revoluţie, lo v itu ră de stat, revoltă sp o n tan ă, com plot in tern aţio n al îm p o triv a ţărişoarei, a g e n tu ri în

acţiune sau

o

com binaţie bine tem perată din toate acestea. Ce a fost - n u ştim. Ştim însă cum am fost noi, aproape toţi: proşti ca noaptea. Neghiobi. Fireşte, păcate am avut şi noi: am fost laşi, oportunişti, ticăloşi, indiferenţi la su ferinţa aproapelui, com ozi la culm e, fripturişti, 89

vanitoşi etc. Fleacuri, chestii veniale. Mortal este că nu am înţeles la tim p ce se întîm plă, n-am ştiut că vin „evenim entele" şi ce curs or să ia ele. Cît de proşti am p u tu t fi! Prom item , deci, că ne vom schim ba, că n-o să m ai facem. Vom fi buni, cum inţi, atenţi etc. (că data viitoare nu se ştie...). Şi, m ai ales, prom item să nu fim proşti. Solemn. Aşa să ne ajute Dum nezeu!

„22", nr. 51, 24 decembrie 1992

90

„Zaiul" la români

O neţărm u rită îngîm fare pare a fi astăzi cuvîntul de ordine naţional. Sîntem b u n i, sîntem talentaţi, sîntem patrio ţi, sîntem grozavi, sîntem grozav de buni; num ai îm prejurările - imperiile străine, Ialta-M alta, com uniştii, iudeo-m asonii etc. - poartă vina condiţiei noastre vrem elnic precare. E o îngîm fare a cărei dim ensiune nu

este d u b la tă

decît d e iresp o n sab ilitatea p ersev ere n ţei în

autoînşelare şi fals. Ne place să ne spunem cam pioni în toate: în învăţăm înt, în cultură, în sport, pînă şi în suferinţă. Trecem însă cu uşurinţă peste realizările m ai convingătoare ale unora şi peste suferinţele m ai bine asum ate ale altora. N e tot lăudăm cu „specialiştii noştri de înaltă calificare". Pierdem din vedere nivelul lor m ediu scăzut şi faptul că incom petenţa, ignoranţa, lipsa eticii profesionale dom nesc. N e tot fălim cu învăţăm întul nostru, uitînd de m asa im ensă şi amorfă a dascălilor subm ediocri, de planurile de învăţăm înt dezastruoase, de m anualele confuze, scrise m izerabil. Ce să m ai vorbim despre Justiţie, incapabilă, din oportunism , laşitate şi complicitate, să dea la iveală „adevărurile revoluţiei", abătîndu-se adesea chiar şi de la instaurarea a ceea ce cu em fază se proclam ă a fi „statul de drept"? Ce să mai vorbim despre b rava noastră arm ată, ce şi-a arătat „înaltul patriotism " trăgînd în p o p o r înainte de 22 decem brie 1989 şi „înalta pregătire de luptă" trăgînd în ea însăşi d u p ă această dată? Dar locul u n d e lăudăroşenia cuplată cu iresponsabilitatea ating delirul este cel al politicului. O capitală cu p este două m ilioane de locuitori nu are apă din pricina u nui ger de cîteva zile. Televiziunea ne arată, la lacul de acum ulare, cîţiva inşi lovind cu răngile am estecul de apă şi gheaţă despre care aflăm că se num eşte „zai". Preşedinte de republică, prim ar

91

general, g u v ern , m in iştri, prefect, „specialiştii n o ştri de talie m ondială", „bunii gospodari", organele alese sau num ite etc., toţi, în pofida patriotism ului lor nedezm inţit, a enorm elor prom isiuni din tim pul diferitelor cam panii electorale, a devoţiunii lor faţă de „cei m ulţi şi nevoiaşi", sînt dezarm aţi d inaintea acestei entităţi m isterioase. Apa continuă să nu curgă, în schim b curg justificările, acuzaţiile, explicaţiile, somaţiile. S-a sp u s cîndva că „ d o r" este un cuvînt intraductibil. C onstantin Noica susţinea că „în tru " are şi el această calitate şi că exprim ă condensat specificul naţional. D ar vocabula aceasta, „zai", greu de găsit în dicţionare, sp u n e m ai m u lt despre noi decît oricare alta, dacă voim să-i înţelegem conotaţiile apărute zilele acestea: avem legi, avem C onstituţie, prim ari, prefecţi, parlam entari, preşedinte reales, SRI, arm ată, biserică, specialişti, în v ăţăm în t com petitiv, p racticăm „reaju starea secto rială", „n e integrăm în stru ctu rile europene", avem chiar şi u n d ep artam en t al „im aginii publice a Rom âniei". Degeaba. Sînt n u m ai cîteva grade sub zero. A pa nu curge, în m ajoritatea instituţiilor, toaletele devin inutilizabile. Cîţiva oam eni rebegiţi sparg cu răngile „zaiul". „Z aiul" nostru naţional. „Z aiul" la rom âni. „22" nr. 2, 14 ianuarie 1993

92

Egoism parohial

în m ijlocul tu tu ro r conflictelor şi al divergenţelor noastre cotidiene, iată, pour une fois, şi realizarea un u i consens, ba chiar a u n ei cvasi-unanim ităţi, cînd, săptăm îna trecută, la C lubul „Dacia", m ajoritatea partidelor parlam entare au adoptat o poziţie com ună în p riv in ţa em bargoului im pus ex-Iugoslaviei. M ai m ult, această poziţie este în consonanţă, în general, cu atitudinea oficială adoptată de M inisterul de Externe şi de Preşedinţie, iar cele m ai m ulte dintre com entariile presei nu au făcut decît să o nuanţeze nesem nificativ. în m are, consensul s-a realizat în jurul a două propoziţii simple, însoţite de u n cîmp m ai larg de subînţelesuri şi conotaţii exprim ate m ai direct sau m ai ocolit. Cele două propoziţii afirmă: a) România intenţionează să aplice cit poate mai bine embargoul; b) România va

încerca să evite utilizarea forţei militare în aplicarea embargoului. în p riv in ţa acestor do u ă pro p o ziţii n u e nim ic d e spus: în tr-ad e v ăr, em bargoul treb u ie resp ectat şi, p e de altă parte, degenerarea m ăsurilor respective pe D unăre în conflict m ilitar deschis cu Serbia trebuie evitată. N orm al, evident. U nde lucrurile n u m ai sînt atît de norm ale şi de evidente este atu n ci cînd ajungem la cîm pul de conotaţii şi comentarii subiacente. Aflăm astfel de pretutindeni, ori n i se sugerează, că R om ânia şi Serbia au av u t întotdeauna relaţii bu n e şi că, deci, actualul conflict ne obligă să ne luptăm , vai, cu prietenii; că pierderile econom ice sînt m ari şi n im eni nu pare dispus să n i le ram burseze sub o form ă sau alta; se m ai sugerează, m ai ales în presă (chiar cea dem ocrată), că m arile p u te ri şi SUA în special vor să se descarce de răsp u n d ere pe seam a ţărilor mici, ca R om ânia şi Bulgaria. Dl. Ion Cristoiu, expresiv şi folcloric, spune de-a dreptul: „O ccidentul aruncă m îţa-n curtea noastră". Acreală, p rin urm are. Tonalitate m inoră, plîngăcioasă, glosînd pe tem a „eu îm i apăr sărăcia şi nevoile şi neam ul". U itate sînt 93

lăudăroşenia naţională, invocarea străm oşilor glorioşi, a m arilor fapte de arm e din trecut: „Noi sîntem mici, săraci şi ce au «ăştia» cu noi că ne p u n să ne batem cu sîrbii pentru cîteva barje de păcură?". U neori tonul devine brusc sfătos-înţelept. Se dau avertism ente. Se deplînge laşitatea O ccidentului, căruia acelaşi jurnalist de m are succes îi atrage atenţia să nu mai ceară ţârilor m ici „să-şi sacrifice interesele de dragul intereselor sale". Iată, p rin urm are, despre ce ar fi vorba în realitate: em bargoul im pus Iugoslaviei este „în interesul Occidentului"! în Iugoslavia se com it zilnic orori de neim aginat: război, purificare etnică, alungarea şi uciderea civililor, violarea femeilor, distrugerea oraşelor şi satelor, tribalizarea unei ţări altădată prosperă, învrăjbirea oam enilor, m ilioane de refugiaţi. De aceea a fost im pus em bargoul asupra celor m ai vinovaţi - chiar dacă nu unicii vinovaţi dintre p articipanţii la război. N u e o soluţie ideală şi nici nu e clar că el va reuşi să stopeze luptele. E totuşi un efort şi, mai ales, reprezintă o m ăsu ră mai puţin distructivă decît o intervenţie m ilitară. Rom ânia trebuie să p articip e la em b arg o u nu fiindcă ar fi in interesul

Occidentului, ci fiindcă este in interesul milioanelor de civili nevinovaţi din Iugoslavia ca războiul să se încheie înainte ca ei să fie m asacraţi. Poate că petrolul din barje fiind oprit, cîteva tancuri vor răm îne nem işcate şi se va vărsa cu o picătură mai puţin sînge. E interesul nostru, în prim ul rînd, şi nu al O ccidentului, ca practica purificării etnice să fie aspru sancţionată, e interesul nostru, ca şi cel al întregii lum i, ca autorii de crime îm potriva um anităţii să-şi prim ească pedeapsa. Alţii au trim is trupe în Iugoslavia sub pavilion ONU. Au căzut şi victim e. Băieţi tineri şi curajoşi au plecat dintr-o ţară prosperă şi bogată să m o ară undeva, p rin Bosnia. N oi n-am trim is trupe şi nici n u ni s-a cerut. Alţii au expediat şi expediază zilnic avioane cu ajutoare um anitare la Sarajevo, evitîndu-se astfel ca zeci de mii de civili să m oară d e foame. Cîte ajutoare am trim is noi la Sarajevo? A, noi sîntem săraci, sîntem „în tranziţie", n-avem nici de unele! (în schim b, ne 94

m îniem, ca dl. Paul Everac, directorul Televiziunii naţionale, pe cei ce ne trim it nouă ajutoare, cum că aceia ar dori să ne transform e în „lada de gunoi a Europei".) D ar n u are şi R om ânia nişte responsabilităţi ca sem natară a C artei O NU? N u are şi ea datoria de a ajuta du p ă puterile ei la stingerea unei im ense tragedii? E aceasta o chestiune care nu ne priveşte? E aceasta doar treaba Occidentului? N e tot lam entăm că nu avem echipam entul necesar p en tru a o p ri barjele. D ar ce ar trebui? Să trim ită am ericanii portavionul „M issouri" la O lteniţa? Să debarce Legiunea Străină franceză la Calafat? Ne plîngem că înregistrăm pierderi economice grave. E adevărat. D ar dacă acesta este preţul pentru ca în fiecare zi în Iugoslavia să m oară cîţiva oam eni m ai p u ţin pen tru că a lipsit un şu rub în industria sîrbească de arm am ent, preţul m erită să fie plătit. în definitiv, de respectat em bargoul îl vom respecta. Problem a nu e aici. Problem a este că rom ânii trebuie să ştie şi să li se spună că nu este vorba să se su p u n ă u n u i dictat al m arilor p u teri sau unui decret de „jan d arm erie in tern a ţio n ală ". Ei treb u ie să înţeleagă gravitatea crizei iugoslave, enorm itatea dram ei um ane ce se consum ă acolo şi necesitatea de a contribui, pe cît le este cu putinţă, la oprirea ei. Un recurs la forţă pe D unăre este, fireşte, de nedorit şi de evitat. Dar dacă se va ajunge acolo, poporul rom ân trebuie să ştie pentru ce a fost necesar. Nu p en tru a face p e plac m arilor puteri, ci pentru a opri u n act de terorism internaţional ce, lăsat nesancţionat, ar afecta profund chiar interesele noastre naţionale. N u este vorba să facem paradă de entuziasm războinic. D ar trebuie să fim în stare să ne asum ăm şi responsabilităţi, şi riscuri. Şi mai ales e n eapărat nevoie să ne dovedim capabili de solidaritate um ană cu victimele unei tragedii, solidaritate pe care ştim, altm interi, să o pretindem de la alţii. Faptul de a fi o ţară mică nu are voie să funcţioneze ca pretext pentru dezinteres, laşitate şi egoism parohial. „22" nr. 6, 11 februarie 1993

95

Absenţii

C orupţia autorităţilor publice şi politice nu este, fireşte, nici un fenom en exclusiv rom ânesc, nici un u l asociabil doar cu „tranziţia". Recentele scandaluri din Franţa, Japonia, d ar m ai ales Italia i-ar putea încuraja pe unii să fie m ai indulgenţi cu situaţia de la noi. Eroare. Căci nu corupţia în sine, ori dim ensiunea acesteia, reprezintă lucrul cel m ai grav, ci incapacitatea Justiţiei noastre de a reacţiona adecvat, anem ia corpului destinat a asigura dom nia legii, absenţa chiar a u n o r adevărate scandaluri - adică a unor dosare duse pînă la b u n sfîrşit. Lum ea a obosit întrebîndu-se cine au fost „teroriştii" şi va obosi întrebîndu-se cine s-a aflat în d ărătu l „afacerii zahărului", ori „a griului", ori „a ţigărilor". M afie - spunem - , d ar cine ni-i va arăta pe „m afioţi"? Foarte grav nu e, pînă Ia urm ă, că Justiţia rom ână funcţionează rău. Teribil este că nu se prea văd nici măcar excepţiile. De ce nu apar şi la noi fie şi unul sau doi oam eni de curaj şi de conştiinţă precum judecătorii Falcone sau A ntonio di Pietro, deveniţi în Italia m artiri şi eroi naţionali, adm iraţi de o întreagă naţiune? De ce un serial precum

Caracatiţa se priveşte în R om ânia ca u n p ro d u s exotic? Să fie corpul m agistraţilor rom âni, pînă la ultim ul, o ad u n ătu ră de laşi? M otivul principal al acestei jalnice stări rezidă probabil în faptul că m agistraţii noştri - luaţi în corp, d ar şi individual -, şi în prim ul rînd procurorii, sînt şantajabili. P rocuratura, în special, a fost unul d in tre „b raţele în arm a te " ale P a rtid u lu i C om unist, adică un in strum ent al represiunii şi al nedreptăţii. Oricît de cinstiţi ar voi să fie procurorii acum, oricît de dornici ar fi să întreprindă o anchetă com pletă, ei se lovesc m ereu de trecutul lor personal şi colectiv inconfortabil, care le poate fi rep ro şat în fel şi chip. Cum să cauţi 96

d rep tatea atunci cînd te-ai abătut de la ea sau cînd m ai toţi colegii tăi au făcut-o şi nim eni n u m ai poate separa binele de rău? Cum să lu p ţi îm potriva foştilor tăi „cam arazi", deveniţi între tim p funcţionari publici, SRI-işti, oam eni de afaceri, parlam entari? Faim oasele procese de calom nie intentate lui C.V. T udor şi care lîncezesc în chip indefinit sînt cea m ai bună dovadă în acest sens. D ar chiar p resu p u n în d că s-ar afla judecători sau procurori decişi să treacă peste orice ezitare - fie pentru că într-adevăr nu au ce-şi reproşa, fie p entru că n u le m ai pasă -, ei au toate m otivele să se sim tă descurajaţi privind îm prejurul lor. Ei văd u n g u v ern prizonier, în b u n ă parte, al forţelor extrem iste şi naţional-com uniste. Cine le va g aran ta virtualilor îndrăzneţi protecţia? U n A drian P ăunescu care avea d osar penal încă în vechiul regim ? U n Oliviu G herm an care nu poate sau nu vrea să asigure nici m ăcar o im parţială conducere a lucrărilor Parlam entului? Sau un Ion Iliescu care n-a v ru t sau n-a dorit să vină în sprijinul lui G heorghe Robu, fostul p rocuror al republicii, batjocorit de „Rom ânia M are"? Să se încreadă atunci, poate, în O poziţie. Dar nu reclamă aceasta, în chip periodic şi prin voci im p o rtan te ale sale, „procesul com unism ului"? Or, nu reprezintă tocm ai procurorii în prim ul rînd, şi judecătorii în al doilea, „victim e desem nate" ale u n u i astfel de proces? Iar dacă, în chip individual, m ulţi ar fi găsiţi „curaţi", nu ar cădea totuşi asupra întregului corp u n blam m oral care le-ar incapacita autoritatea? In sfîrşit, ipoteticul m ag istrat curajos va privi p u ţin m ai departe: va vedea oroarea din Iugoslavia, divizarea Cehoslovaciei, rev en irea foştilor com unişti la p u te re în Lituania, B ulgaria ori Slovacia, va vedea naţionalism ul progresînd în U ngaria şi Polonia şi, m ai ales, se va înspăim înta de haosul din Rusia; va urm ări dificultăţile şi ezitările Occidentului. Va p rin d e el curaj şi încredere? Defel. C o n fru n tat cu o a u to rita te politică incertă şi deschisă 97

com prom isurilor cu extrem iştii, cu o societate civilă fragilă şi im atură, cu politicieni flecari şi adesea ineficienţi, cu un trecut personal sau de corp reprobabil şi chiar cu u n sens al istoriei devenit nebulos, el se va „astîm păra", resem nat. Iată de ce este aproape cu neputinţă să existe acum u n A ntonio di Pietro rom ân. Iată de ce m agistraţii şi m ai ales procurorii noştri răm în ezitanţi, incapabili de curaj, devoţiune şi spirit de sacrificiu. Iată de ce ei răm în, deocam dată, marii noştri absenţi. „22", nr. 11, 25 martie 1993

98

Socrate a fost un minoritar

Se crede îndeobşte că dem ocraţia înseam nă votul m ajoritar şi luarea deciziilor în conform itate cu acesta. Dar, dacă este aşa, ce ar îm piedica o adunare, dem ocratic aleasă, să-şi delege puterile, în chip la fel de dem ocratic, u n u i tiran? Ce ar opri-o să voteze exproprierea u n o r cetăţeni, m oartea ori exilul celor ce nu-i sînt pe plac? Socrate a fost condam nat să bea otravă de u n juriu dem ocratic ales, H itler a p rim it puterea în u rm a u n o r alegeri, iar zilele acestea P arlam entul rus se străduieşte ca, p rin ponderea m ajorităţii şi a votului, să-l destituie pe preşedintele rus reform ator. Paradoxală democraţie! Iar dacă oam eni ca C.V. Tudor, A drian P ăunescu, Ilie Neacşu şi adepţii lor ar ajunge să dom ine P arlam entul R om âniei şi s-ar simţi cu m îinile libere, ce ar face ei? Ar decide în m o d „dem ocratic", prin vot, ceea ce ei spun şi scriu: anchetarea „activităţilor antirom âneşti", expulzarea sau deportarea rom ilor sau a ungurilor, m ăsu ri antisem ite, elim inarea adversarilor politici. Votul şi acceptarea deciziilor m ajorităţii - deşi forme esenţiale ale dem ocraţiei - n u reprezintă singure dem ocraţia, aşa cum o înţelegem noi astăzi. Sensul dem ocraţiei este punerea în practică a filosofiei potrivit cu care nu există nim ic m ai important şi m ai măreţ

decît individul uman, decît persoana. D repturile om ului - adică ale om ului individual - sînt suverane, iar grupul, clasa, naţiunea, cît şi votul universal, legea m ajorităţii etc. - oricît de im p o rtan te şi valoroase - răm în n u m ai m ijloace p en tru realizarea acestor drepturi,

mijloace deci, şi nu scopuri. De aceea o ad u n are ce nu respectă şi nu garantează d repturile individului, ce n u îngăduie disidenţa, critica, ce nu perm ite m inoritarilor să existe nu este legitimă din punctul de vedere al dem ocraţiei, oricît de form al dem ocratic ar fi fost aleasă şi ar vota.

99

A r decurge de aici că dem ocraţia este sinonim ă cu toleranţa şi cu spiritul dialogului. De acord. D ar poate fi extinsă toleranţa şi asupra intoleranţilor? Se poate accepta dialogul cu fanaticii, cu inam icii ju raţi ai dem ocraţiei şi ai dialogului? în fapt, dialogul este o confruntare, o întrecere a două individualităţi, a două persoane, reprezentînd, fiecare în parte, un univers de inteligenţă, de im aginaţie şi sensibilitate. Or, dacă cineva aşază m ai p resus de persoană clanul, tribul, neam ul, rasa ori clasa, el neagă chiar prin aceasta tem eiul dialogului. în orice dialog trebuie să existe o prezum ţie de libertate a participanţilor, d ar cel ce se închină zeilor trib u lu i îşi refuză singur prezum ţia de libertate. Şi atunci, pen tru ce să-l aşezi la m asa ta? Pentru ca să sfîrşească prin a te alunga? Iată de ce mi s-a p ă ru t o d izg ra ţie p e n tru revista „D ilem a" (nr. 10/1993) faptul de a-i aşeza la aceeaşi m asă (sau „divan") pe d-nii Ion Coja şi Victor N eum ann. Căci a-i aşeza în acest fel, alături, sugerează că între aceştia sau ideile pe care ei le reprezintă poate exista u n dialog. Adică un dialog între senatorul PDAR, devenit publicist al recent apărutei reviste fasciste „N oua D reaptă", care îşi scrie artico lu l sub o rubrică in titu la tă „D em ocraţia îm p o triv a neam ului", şi, de cealaltă parte, autorul v o lum ului Hom o Europaeusl între u n şovin notoriu şi u n m inoritar? între cel ce ia în derîdere drepturile o m ului şi dem ocraţia, socotindu-le (în acelaşi articol din „N oua D reap tă") „form e fără conţinut", şi cel ce crede în aceste d rep tu ri şi în valoarea lor? Fireşte, dl. Coja are d reptul la opiniile sale, dar nu văd nici un m otiv pentru care el ar trebui invitat, în num ele dem ocraţiei şi al toleranţei, ia u n dialog. Fiindcă el contestă tocm ai principiul sine qua non al dialo g u lu i - suprem aţia daim onului individual asupra zeilor tribului - atunci cînd scrie: „Interesul speciei prim ează faţă de cel individual" („N oua D reaptă", nr. 1 /1993). Socrate - critic, intelectual, în p lu s şi hom osexual, pe scurt, u n m inoritar - a fost ucis nu de dem ocraţie, aşa cum crede acelaşi Ion Coja, ci de absenţa, la Atena, a recunoaşterii drep tu rilo r om ului, adică 100

a recunoaşterii priorităţii individului asupra grupului. Trebuie aşadar decis: îl alegi pe Socrate, individualism ul, suveranitatea insului ca scop asu p ra gru p ului văzut ca mijloc? Sau te închini asasinilor filosofului şi idolilor cetăţii, d ar atunci şansa dialogului îţi este refuzată, iar drep tul la toleranţă - pierdut. „Mixaj" dialectic între aceste alternative nu există şi nici spaţiu interm ediar nu e de aflat. E o chestiune de coerenţă aici: cine su rp ă temeliile toleranţei nu are d rep tu l la u n apartam ent în casa ei. „22", nr. 12, 1 aprilie 1993

101

Zgarda

Ştiam de dem u lt că oam enii publici, de la noi ca şi de aiurea, nu au în to td eau n a caracter şi că au m orala m ai degrabă în discursuri decît în fapte. Am aflat şi că, adesea, ei nu se sim t responsabili înaintea electoratului care i-a votat şi i-a trim is în Parlam ent, schim bîndu-şi afilierea la un p a rtid cu dezinvoltura cu care şi-ar schim ba costum ul de haine. Ştiam - şi chiar înţelegeam pînă la un punct, avînd în vedere circum stanţele rom âneşti - că o disiciplină de partid li se pare in su p o rtab ilă, deşi n im en i nu i-a silit să-şi d e p u n ă cererea de adeziune. Ştiam că sînt, de prea m ulte ori, vanitoşi, plin de orgolii, im prudenţi, lim buţi peste m ăsură, că au m em oria scurtă, sim ţul autocritic atrofiat, spiritul de sfadă m ereu la îndem înă. D ar ceea ce n u ştiam era că unii dintre ei - şi m ă refer la cei la care, p rin form aţie, antecedente, afiliere politică, te-ai fi p u tu t cel m ai p u ţin aştepta - p o t fi atît de lipsiţi de logică, de sim ţul m inim ei coerenţe a vorbelor şi a faptelor, de respectul pentru m ăruntele ad ev ăru ri ale v u lg arei noastre lum i sublunare. Spre a se lovi în dl. Nicolae M anolescu înaintea C ongresului PAC, s-a rep u s p e tapet „cazul M ihnea Berindei", un „socialist", chipurile, un fel de „coloană a cincea" a P artid u lu i Socialist Francez în PAC. S-a d ezm inţit de m ai m ulte ori cu probe. Degeaba. A firm aţia circulă în continuare, iar dl. Stelian Tănase susţine, cu prefăcută inocenţă, că „atîtea ziare care lucrează ind ep en d en t nu se po t înşela toate" („Cronica rom ână", 08.04.1993). N u, dacă sînt cu adevărat in d e p e n d e n te şi nu p reiau cu co m plezenţă -

dacă n u chiar

rea-credinţă - aceeaşi ştire falsă unul de la altul. D ar să p resupunem că dl. Berindei ar fi în Partidul Socialist Francez. Că dl. M anolescu ar n u tri şi el sim patii p en tru acelaşi curent de idei. Ar fi aceasta o tragedie, o crim ă, o trădare a idealurilor O poziţiei rom âneşti? A r

102

ajunge cei doi colegi de m işcare cu Lenin, Mao, C he G uevara ori Pol Pot? S-ar afilia ei la defunctul {Comintern? La Brigăzile Roşii? La Sendero Lum inoso? Nu, ci ar aparţine doar aceleiaşi respectabile familii politice ilustrate de Olof Palme, W illy B randt ori Golda Meir, ori chiar de Frangois M itterrand, care a fost m u lt m ai vehem ent în a-1 critica pe Ceauşescu decît politicienii de centru-dreapta. Şi, cu toate acestea, p en tru dl. A lexandru Paleologu, eseist strălucit şi senator PAC, în tre com unism ul p rim ilo r şi socialism ul dem ocratic sau social-dem ocraţia celor din urm ă este „o deosebire de stadiu, nu de esenţă" („Expres", nr. 14/1993). D ar P artidul Socialist Francez n u este n u m ai „socialist", adică o oroare; el este şi păgubos, căci a p ierd u t recentele alegeri din Franţa. Fapt cu repercusiuni, s-ar zice, şi în Rom ânia. Căci dacă rezultatul votului ar fi fost diferit, probabil că dl. C orneliu C oposu nu ar fi subliniat rolul „m alefic" al lui M ihnea Berindei declarînd: „acesta a p u rtat în zg ard ă PAC pe u n dru m foarte nepotrivit cu îm prejurările actuale" („Rom ânia liberă", 06.04.1993). A şadar, dl. Berindei e total căzut sub influenţa funestului socialism francez; dl. Manolescu şi PAC sînt „în zg ard a" d-lui Berindei. Iar Stelian Tănase, chevalier sans peur

ni reproche , sare într-ajutor partidului, d ar e respins de „pum nul" p reşedintelui PAC, care, întocm ai ca Lenin - se spune

nu vrea

fracţiuni. N eobolşevism . Şi ce m ai urm ează? U rm ează, în „zgarda" tuturor, G rupul p entru Dialog Social şi revista „22". Se putea altfel? N u are dl. M ihnea Berindei prieteni b u n i aici? N u a contribuit el la înfiinţarea G rupului, d u p ă ce a sprijinit ca nim eni altul pe disidenţi? N u a facilitat el G rupului prim ele contacte cu jurnalişti şi politicieni străini? Şi, p e de altă parte, nu a favorizat revista „22" candidatura d-lui M anolescu la învestitura de candidat al C onvenţiei Democratice? Există o „logică" în toate? Există. N e-o oferă, indirect, iarăşi, dl. Paleologu, care declară jurnalistului de la „Expres" că revista „22" „continuă să publice articole foarte b u n e (m ulţum im !, n.n.), dar a cărei tentă p o artă u n stigm at stîngist inconfundabil". Citesc în Petit 103

Larousse la articolul gauchisme: „doctrină a celor care, la extrem a strîngă, preconizează soluţii politice extrem e şi acţiuni revoluţionare im ediate". Iată-ne deci cu u n „stigm at stîngist inconfundabil"! Şi noi care ne ştiam a fi doar „un bîrlog al lupilor" şi o „bandă de legionari", cum ne califica „A zi" în 1990! G rav nu e aici că nu ne recunoaştem în acuzaţii, ci că nu m ai înţelegem cine ne sînt acuzatorii. C redeam a şti cîndva că „noi" - O poziţia - sîntem m ai b u n i şi m ai inteligenţi decît „ei". Să recunoaştem că ne-am înşelat. Dl. Ştefan Aug. D oinaş afirm a că am biţiile m orale ale O poziţiei i-au anem iat eficacitatea („D ilem a", nr. 13/1993). Eu u n u l cred că lipsa de eficacitate a acesteia nu se datorează atît am biţiilor m orale ca atare, cît, în p arte cel p u ţin , am biţiilor m orale răm ase neacoperite. Ca şi pretenţiilor de logică, de responsabilitate pentru spusa rostită sau scrisă răm ase fără temei. Dar, dacă este aşa, în num ele cărui principiu, cărui d rep t şi cărei raţiuni „le" m ai contestăm „lor" puterea?

22", nr. 14, 15 aprilie 1993

Cele două paradoxuri ale antisemitismului de azi din România

1. N u m u lt d u p ă căderea regim ului com unist, în 1989, şi concom itenta dispariţie a cenzurii, s-a observat cu destulă stupoare că antisem itism ul n u a m urit în Rom ânia, cum , de altfel, nu a m u rit nici în celelalte state ex-com uniste din Europa de Est. D ar nu este vorba atît despre un sentim ent obscur, popular, cît despre o atitudine politică conştientă, bine organizată, susţinută de partide şi g ru p u ri ce d isp u n de ziare, reviste şi de deputaţi în Parlam ent. Fenom enul răm îne la prim a vedere cel puţin curios, chiar paradoxal; de fapt, el este dublu paradoxal, căci asistăm, în chip

surprinzător, la un antisemitism „fără evrei" p e de-o parte, şi „fără antisemiţi" p e de alta. 2. în tr-adevăr, dintr-o populaţie de cca 22 m ilioane de locuitori, trăiesc, în R om ânia de azi, cel m ult 20.000 de evrei. Faţă de cele peste 400.000 de p ersoane cît cuprindea această m inoritate la sfîrşitul războiului, cifra actuală - rezultatul unei m asive em igraţii - este insignifiantă. în consecinţă, ar fi fost de aşteptat ca „problem a evreiască" - sub aspectele ei sociale, economice, politice, culturale - să d ispară p u r şi sim plu, din pricina quasi-extincţiei subiecţilor dram ei. Şi totuşi, referirile antisem ite din presă p ar a fi luat prea p u ţin notă de această realitate dem ografică, aşa cum se poate observa din lectura u n o r publicaţii - p rin excelenţă extrem iste şi xenofobe - precum „E uropa", „R om ânia M are", „Politica", „U niversul Bucureştilor", „Spionaj-C ontraspionaj". Deşi în ansam blul presei rom âneşti num ărul acestor reviste răm îne red u s şi deşi, spre onoarea lor, foarte m ulte publicaţii atacă cu regularitate revistele sus-m enţionate şi persoanele care le conduc, 105

aceste te n d in ţe n eg a tiv e d is p u n d e o in flu en ţă considerabilă. Intr-adevăr, actualul guvern m in o rita r FDSN n u se poate m enţine la putere fără sprijinul p artid e lo r extrem iste şi şovine, precum PRM, PSM şi PUNR, de u n d e şi concesiile pe care el se vede nevoit să le facă. Aşa se explică probabil şi in terv iu rile acordate la începutul anului de preşedintele Uiescu şi de m in istru l d e Externe, Teodor M eleşcanu, revistei „E u ro p a", in te rv iu ri ce, deşi „n e u tre" în sine, conferă respectabilitate celei m ai antisem ite publicaţii din Rom ânia. Faptul că evreii sînt p u ţin num eroşi nu-i îm piedică, deci, pe antisem iţi să se m anifeste d in plin. C heia p a rad o x u lu i este că antisem iţii noştri au o definiţie extrem de largă a „evreului", valabilă p en tru oricine, indiferent d e originea sa. Astfel, ne-evrei precum A drian Severin, Gelu Voican Voiculescu, R ăzvan Theodorescu au fost d en u n ţaţi în publicaţiile m enţionate ca „evrei". Dacă dl. Petre Rom an este pe jum ătate evreu - deşi botezat dl. T heodor Stolojan nu e deloc. Totuşi, „R om ânia M are" califica guvernul condus de acesta d rept „guvernul n o stru evreiesc" (112/28.08.1992). Cine este atunci „evreu", d u p ă criteriile acestor publicaţii? în esenţă, cam toţi cei care nu le sînt pe plac. Foarte adesea, sub această etichetă cad dem ocraţii, partizanii unei rapide occidentalizări a ţării, p ro m o to rii econom iei d e p ia ţă şi ai in teg rării în organism ele internaţionale - pe scurt, intelectualii, „capitaliştii" şi, în general, cei asociaţi într-un fel sau într-altul cu actuala O poziţie. C hiar Regele M ihai este socotit a fi un „agent al sionism ului m ondial agresiv" („Europa", 91/01.07.1992). La limită, dacă aproape oricine poate fi „evreu", apro ape orice evenim ent ori desfăşurare istorică poate fi caracterizată ca fiind de sorginte „evreiască", iar actorii săi m ăcar „evrei prin delegaţie", dacă nu prin sînge. D upă dl. Paul Everac directo ru l

R ad io telev iziu n ii

şi

au to ru l

Reacţionarul, Ed. R om ânul, 1992, pp. 115-124

u n u i eseu in titu lat m ajoritatea m arilor

evenim ente ale lum ii m oderne sînt fructul conspiraţiei evreieşti: în particular, evreii sînt cei care au creat com unism ul, ei sînt cei care l-au 106

nim icit şi, desigur, tot ei sînt cei care l-au ră stu rn at pe Ceauşescu, d u p ă ce, m ai înainte, l-au susţinut. Iată de ce, pen tru dl. Everac, m icim ea com unităţii evreieşti dm R om ânia nu este relevantă. P entru el, evreii n u sînt o „m inoritate", ci o „diasporă" - citeşte, u n fel de „coloană a cincea". Astfel stînd lucrurile, afirm aţiile contributorilor la „Rom ânia M are" - potrivit cu care revistele independente sau critice la adresa Puterii nu sînt decît „valurile de asalt cum părate de Soros" („Rom ânia M are", 115/24.09.1992), ce participă la „giganticul com plot îm potriva lum ii creştine" - p ar în ordinea firească a acestei logici nefireşti. Pînă la urm ă, străinul însuşi este p ercep u t ca „evreu". U n recent am endam ent la Legea investiţiilor străine, p rin care se perm ite firm elor cu capital străin să cum pere terenuri în Rom ânia, s-a izbit în Parlam ent de opoziţia partidelor naţionaliste. R eprezentanţii acestora au susţinut că dacă legea este votată, străinii vor putea cum păra bucată cu bucată toată ţara, exact la fel cum au făcut evreii în Palestina. P otrivit cu fantasm ele acestor oam eni, „evreul" este, p rin urm are, pretutindeni, este oricine şi se arată capabil de cele mai

extraordinare, dar şi m ai contradictorii acţiuni. Parcă pentru a verifica faim oasa definiţie a evreului a lui Sartre, dacă a fi născut evreu este o raritate în R om ânia de azi, a deveni „evreu" - fiindcă aşa o doresc unii - pare să fi ajuns, în schimb, de dom eniul unei relative banalităţi. Atît tim p cît m inoritatea evreiască d in R om ânia era im portantă, antisem itism ul dispunea de o ţintă clară, relativ bine definită şi, să spunem , obiectivă. Evreul exista în carne şi oase, încă existau cartiere, străzi p o p u late de evrei. U n an u m it p artic u la rism - rezultatul segregării de veacuri în ghetou - răm înea vizibil, iar caracterul parţial al asim ilării explica, dacă n u justifica, n e n u m ă ra te anecdote. T ratam entul discrim inatoriu şi antisem itism ul se bizuiau atunci pe o realitate concretă, chiar dacă n u au lipsit niciodată nici ne-evreii dem ascaţi că ar fi „jidoviţi". Or, iată că tocm ai această realitate concretă a d isp ăru t acum. Oricine, cu condiţia să se pronunţe decis 107

p en tru reform ă, devine, în ochii an tisem iţilor de azi, suspect de evreitate, sau - ceea ce este acelaşi lucru - agent al sionism ului internaţional, al M ossacf-ului, sim b riaş al „com plotului m ondial iudeo-m asonic". A ntisem itism ul „fără evrei" devine u n antisem itism „fără m argini". Iată prim ul paradox d esp re care vorbeam adineauri. 3.

Dacă evreii p ar greu de găsit, acelaşi lucru se poate spune şi

despre antisem iţii de astăzi, astfel încît se p are că atacurile şi calomniile respective sînt p ro d u su l u n o r fantom e. înainte de război, şi din acest p u n ct de vedere, situaţia era diferită. A ntisem iţi notorii - ca de exem plu A.C. C uza, C.Z. C odreanu - îşi recunoşteau deschis şi chiar cu m îndrie angajam entul antisem it, ba chiar, precum A.C. Cuza, revendicau o prioritate internaţională în m aterie, fiind preocupaţi să-şi facă recunoscut - ar spune unii astăzi - „protocronism ul". De altm interi, ei, ca şi partizanii lor, obscuri sau celebri, nu făceau un secret din adversitatea lor faţă de dem ocraţia parlam entară şi din entuziasm ul p entru totalitarism . D im potrivă, antisem iţii de astăzi se consideră calom niaţi atunci cînd sînt acuzaţi de a fi ceea ce ei în fap t sînt. Ilie N eacşu, directorul revistei Europa, a negat într-o convorbire televizată că ar fi antisem it. Ceea ce n u îl îm piedică să-i am eninţe, în revista sa, p e evrei, afirm înd că „leg io n arii au

fost m iei b lîn zi

faţă

de

n o i"

(„E uropa",

108/12.01.1993). Cît despre legionari, deveniţi m odel nesatisfăcător, aceştia se pricepeau bine la pogrom uri, d ar cel p u ţin nu pretindeau că n-ar fi antisem iţi sau că ar crede în dem ocraţie. La fel, la recentul său congres, P artidul R om ânia M are şi liderul său, C.V. Tudor, au negat în chip form al că ar p ropaga o ideologie antisem ită, şovină şi extrem istă, ideologie p re zen tă to tu şi în fiecare d in tre n u m e re le am intitei publicaţii. Cazul cel m ai sem nificativ răm îne totuşi poate cel al d-lui Everac, care, în articolul am intit, susţine că, avînd în vedere forţa internaţională a evreilor, antisem itism ul ar deveni o naivitate. Acum, ori dl. Everac crede în această forţă internaţională şi atunci ar trebui să 108

fie îngrijorat cu p rivire la securitatea persoanei sale, ori - m ult m ai probabil - nu crede. D ar atunci nu se poate să nu-şi dea seam a că elucubraţiile p rivitoare la evrei sînt instigatoare, putîn d provoca resentim ente şi team ă - uşor de transform at în ură - în rîndurile ne-evreilor. 4.

Prim ul paradox - cînd nu este p u r şi sim plu expresia unei

form e m ascate de paranoia - se explică uşor printr-o nevoie de diversiune, nevoie atît de im perioasă încît ea trece chiar peste nu m ăru l redus al evreilor din România. în ceea ce priveşte cel de-al doilea paradox, ar trebui făcute urm ătoarele remarci: Ideologia antisem ită, ca şi antidem ocratism ul sînt devalorizate în zilele noastre. Spre deosebire de ceea ce se întîm pla înainte de război, ele nu m ai d isp u n de o acoperire ideologică p e m ăsură şi sînt greu de ap ărat şi de justificat. E m ult m ai sim plu să te declari dem ocrat - ca toată lum ea -, dar să practici cu ardoare discursul antisem it şi antidem ocratic. Să-i urăşti pe evrei fără să trebuiască să invoci justificări ideologice - iată o com odă inovaţie postm odernă. Este, pe de altă parte, şi o inovaţie ce te poate pu n e la adăpost. F orm al, C o n stitu ţia şi C odul Penal interzic antisem itism ul şi şovinism ul. Partidele şi persoanele antisem ite încearcă atunci să se protejeze, susţinînd actualul guvern. Obţin, de aici, n u doar beneficii m ateriale, dar şi u n fel de im punitate de fapt, posibilă şi datorită slăbiciunii judiciarului. Situaţia lor răm îne totuşi instabilă, lucru de care îşi dau, desigur, seama. Căci dificila situaţie economică a ţării im pune guvernului să dobîndească credibilitate internaţională, credite şi investiţii de capital străin. Or, îndată ce toleranţa inadm isibilă a guvernului faţă de extrem işti şi antisem iţi ar fi rem arcată în afara graniţelor, toate acestea ar deveni problem atice. Iată de ce este preferabil să nu te declari antisem it pe faţă: ar fi foarte greu pentru guvernul rom ân ca, în 109

această eventualitate, să răm înă la fel de pasiv, iar atunci propria im punitate a antisem iţilor a r ajunge în pericol. 5.

Definit prin aceste două paradoxuri, antisem itism ul actual

din R om ânia este înşelător, ascuns. Spre a-1 com bate cu o oarecare eficacitate, el ar trebui m ai întîi de toate dem ascat şi prezentat drept ceea ce el este. Este im p o rtan t de făcut în aşa fel încît antisem iţii şi, în general, extrem iştii să nu m ai poată trece drept dem ocraţi şi pentru ca orice alianţă cu ei să apară d re p t p u r şi sim plu contrară intereselor naţionale. Lucrurile - în definitiv - trebuie num ite cu adevăratul lor

nume: smochina - smochină, iar antisemitul - antisemit. Şi aici, ca şi în atîtea situaţii, m area problem ă este de a destrăm a plasa confuziei. „22" nr. 14, 15 aprilie 1993

110

Prin cenuşa birocraţiei

Întîiul prim-m inistru al României post-com uniste a fost un entuziast al reformei. Un entuziast, e drept, nu rareori atins de aroganţă, de em fază, de dem agogie. Şi totuşi entuziasm ul său era contagios, ţinea cu sufletul la gură m ai ales „p arad ig m a fem inină a electoratului", ca să-l parafrazăm pe G abriel Liiceanu.

Cel de-al doilea prim -m inistru al României post-comuniste a fost un fanatic al reformei. Spusele sale - nu im portă acum cit de corecte în to td e a u n a - p ro d u c eau fiorii necesităţii şi evocau im placabilul ce trebuie îndurat, dacă n u cu exaltare, m ăcar cu bărbăţie. Am bii - şi entuziastul şi fanaticul - credeau în spusa şi fapta lor; ei se identificaseră nu num ai cu fotoliul p e care îl ocupau, dar şi cu m enirea ce le fusese încredinţată. Iată de ce, asupră-le, soseau din belşug n u d o ar lauda sau critica, ci şi adm iraţia, hula, iubirea sau ura; şi cîte sentim ente şi resentim ente violente nu au creat şi creează încă d-nii Rom an şi Stolojan! în orice caz, tractată la rem orca celor doi, reform a în R om ânia avea cel p u ţin u n chip - sim patic sau antipatic, d ar un chip distinct şi um an. Se vorbea şi se vorbeşte în continuare despre o „reform ă Rom an" sau o „reform ă Stolojan" ca şi cum s-ar avea în vedere două persoane. U nii i-au asociat, sp u n în d „reform a Rom an-Stolojan". Şi pe drept, căci fanaticul şi en tu ziastu l au ceva în com un: implicarea totală, făcută la cald sau la rece, într-o cauză. N u poţi, în schim b, vorbi despre „reform a Văcăroiu". Poţi, cel m ult, evoca „Strategia program ului de reform ă...", d ar este ca şi cînd, în loc să oferi fotografia unui obraz, ai p u n e pe m asă o listă lungă de sem n alm en te confuze. A ctualul şef al g u v e rn u lu i, m ajoritatea m iniştrilor şi a funcţionarilor pe care el îi conduce nu m ai pot deştepta nici adm iraţie, nici fiori, nici uri, nici mînie. Ei nu au chip, nu au

111

personalitate, nu au distincţie, nici individualitate. Vorbesc m ult şi rebarbativ, se poticnesc în propriile hîrtii şi se p ierd în propriile dosare. Reforma, p en tru ei, nu e un ideal sau o cauză, ci o „sarcină de p artid " sau „de serviciu". Trebuie să reform eze fiindcă „aşa se doreşte". Ei nu dau im presia că ar crede ceea ce spun şi că ar face corp com un cu ceea ce întreprind. Fiind însă funcţionari şi birocraţi cum inţi, grijulii pentru viitorul p ro p riu şi al familiei, ei „traduc în viaţă" şi p u n în aplicare cum se pricep m ai bine. Fireşte, instinctele şi obişnuinţele lor de funcţionari sînt perfect opuse spiritului reformei, iar incapacitatea lor de a crede în ceea ce fac le răpeşte orice d re p t de a p retin d e de la ceilalţi înţelegere şi respect. A duşi parcă cu forţa din birourile lor înaintea cam erelor de luat vederi, atunci cînd este nevoie să se adreseze opiniei publice prin televiziune, clipind dezordonat înaintea reflectoarelor, ei obişnuiesc să vocifereze fără relief, invocînd m ereu cifre şi date - noian de date -, de parcă ar fi găsit în ele un universal colac de salvare. P entru Petre Rom an, cifrele nu prea existau; b u n ă sau rea, siguranţa sa nezdruncinată d ădea im presia că este capabilă să le ignore. P entru Theodor Stolojan, cifrele păreau a însem na Absolutul, iar contabilizarea lor - un fel de liturghie. Pentru Nicolae Văcăroiu şi subalternii săi, cifrele sînt elem entele u n u i raport de activitate cu care ei se străduiesc să descum pănească întrebările inoportune. E ntuziaştii şi fanaticii nu m ai sînt, deci, de actualitate. în urm a lor, ca efect al com bustiei politice prea intense, a răm as d o ar cenuşa birocraţiei. Al treilea prim -m inistru al Rom âniei post-com uniste e şi el, desigur, u n reform ist, întocm ai ca şi cei doi predecesori ai săi. N um ai că el este reform ist prin „hotărîre de sus": un activist al reformei.

„22", nr. 16, 29 aprilie 1993

112

Deştepţii

Problem a actualilor noştri conducători (preşedinte, consilieri prezidenţiali, şefii p a rtid u lu i m ajoritar etc.) nu este că ar fi proşti, ci că sînt deştepţi. D acă ar fi p roşti, atunci, in cap ab ili să facă faţă provocărilor de orice fel, şi-ar fi pierdut încă de dem ult scaunele şi ar fi fost înlocuiţi. Ei însă sînt deştepţi şi se descurcă, ieşind m ereu la lim an cu abilitate. O privatizare accelerată nu este în interesul lor, dar le este cerută de creditorii internaţionali. N u-i nimic, „o lăm uresc" ai noştri, pînă una-alta. M im ează privatizarea, fac prom isiuni, trag de timp, discută. D eocam dată merge. D em ocratizarea e o condiţie pentru intrarea în Consiliul E uropei, or, atunci cînd gu v ern u l e susţinut de p artide extrem iste, şovine şi naţional-com uniste, porţile Europei se deschid cu greu. „Băieţii" n o ştri cei deştepţi nu se pierd însă cu firea. Iarăşi prom it, iarăşi discută, m ai fac o rotaţie de cadre, m ai se plîng că sîntem persecutaţi cui vrea să audă. Parcă merge şi aşa. Sau „ţine", fiindcă sînt d eştepţi şi îi păcălesc ei pînă la urm ă pe „ăia". Şi ce dacă Paul Everac răm îne directorul televiziunii naţionale, de care se serveşte săptăm înal ca de postul său privat? Şi ce dacă Titus Raveica, p re şed in te le C o n siliu lu i N aţio n al al A u d io v izu alu lu i, scrie la „Rom ânia M are"? D reptul la opinie e sacru - susţin deştepţii deveniţi dem ocraţi. Se profilează cum va am eninţător u n scandal al corupţiei? N u-i nimic, băieţii cei deştep ţi se descurcă iarăşi. Ba susţin că cei care incrim inează înalţi d em n itari p roduc „destabilizare", ba se jură că vor lupta contra „fenom enului-corupţie", care n-ar avea „apartenenţă politică" - de parcă în cauză este necinstea u n u i oarecare im piegat CFR. Ba îl îm ping înainte p e C.V. Tudor să facă scandal şi să sară la bătaie în Parlam ent. M ai trece tim pul cu o polem ică, cu o păruială;

113

iarăşi discutăm , iarăşi prom item . în final, „fenom enul-corupţie" tinde să aibă soarta „fenom enului-terorişti" sau al „fenom enului-procesul com unism ului" - adică „lada de gunoi" a tranziţiei. M izînd pe oboseala, pe in d iferen ţa, p e d ez in te resu l ori chiar p e p ro stia adversarilor, deşteptul rezolvă, „se învîrteşte", se pricopseşte, trage sforile, scapă basm a curată - p e scurt, m ereu se descurcă. Iar im perativul său categoric - „m erge şi aşa" - pare să se im pună victorios, dacă n u chiar ca m axim ă universală, m ăcar ca deviză naţional-carpatină. Este deşteptăciunea un viciu? N u chiar. Ea este doar versantul întunecat al unei virtuţi: inteligenţa, tot aşa cum tem eritatea, de exem plu, este versantul întunecat al curajului. Iată de ce deşteptul vede cu uşu rin ţă ce se află „în vale": pe proşti, d ar şi ceea ce se află alături: alţi deştepţi. Pe p rim ii îi păcăleşte, iar cu ceilalţi cade la învoială conform zicalei „hai să trăim şi noi, şi-ai noştri". Şi chiar trăiesc „ai noştri" - o vrem e. Ce nu vede deşteptul este ceea ce se ascunde dincolo de culm e, în lum ină, de partea „cealaltă": inteligenţa. N evăzînd-o, deşteptul m erge înainte, crede în continuare că totul „ţine", pînă cînd se poticneşte, cade, îşi fringe genunchii şi pierde tot. A tunci se întîm plă să-şi dea cu p u m n ii în cap, căinîndu-şi prostia. N u ştie nenorocitul că nu prostia e cea care l-a pierdut, ci tocm ai deşteptăciunea. „22" nr. 21, 3 iunie 1993

114

Despre pragmatism

U n m inistru, cu im portante responsabilităţi în dezvoltarea ţării, susţine un am endam ent fundam ental la o lege. D upă m ulte discuţii, a m e n d a m en tu l

este

resp in s

chiar

de

către

m ajoritatea

guvernam entală. D ar nici m inistrul nostru - susţinător cîndva al am endam entului în cauză

nici prim ul-m inistru nu dau sem ne de

nelinişte. N u se au d e ca p rim u l să-şi prezinte dem isia sau ca al doilea, so lid ar

cu

m em b rii

cab in etu lu i

ce

conduce,

să-şi

angajeze

responsabilitatea. Un lider de p artid din Opoziţie îşi m ăreşte g ru p u l parlam entar acceptînd cîţiva transfugi sosiţi de la u n alt partid. Acesta din urm ă este însă u n aliat, o form aţiune prietenă. Te-ai fi aşteptat ca liderul respectiv să aibă ezitări, să nu dorească a lovi în prestigiul un u i asociat, să nu se folosească de greşelile acestuia. D im potrivă, nu n u m ai că transfugii sînt acceptaţi cu entuziasm , d ar sînt îndem naţi şi alţii să repete gestul. Aceşti oam eni sînt nişte pragm atici - se va spune. Ei fac

Realpolitik şi îşi urm ăresc, în chip firesc, raţional, interesele. Politica nu este şi nu a fost niciodată un dom eniu al sentim entalism ului, al rom antism ului. Iar cînd, totuşi, acestea au p ătru n s în respectivul dom eniu, dezastrele s-au ţin u t lanţ. A u rm ări interesele propriului grup, p ro p riu lu i p artid, propriei naţiuni este legitim , iar exerciţiile de filantropie şi de dezinteres trebuie lăsate p e seam a bisericilor şi a organizaţiilor caritabile. A vedea altfel lucrurile înseam nă a trăi într-o păgubitoare iluzie ori, p u r şi sim plu, a face p ro p a g an d ă ceva m ai subtilă cauzei adverse. Să în lăturăm atunci idealism ul şi să privim felul în care pragm atism ul se descurcă p e propriul teren: cel al acţiunii eficiente, aducătoare de folos propriei cauze. Or, m i se p are că trebuie făcută o

115

observaţie: dacă politica a r fi o ştiinţă, dacă expertiza corectă şi studiile ap ro fu n d ate ar duce în to td e a u n a la succes, dacă problem ele politice ar com porta soluţii o p tim e unice de tip m anagerial şi adm inistrativ, n-ai avea ce să le obiectezi pragm aticilor. N um ai că politica nu e o ştiinţă, expertiza se d o v ed eşte ad esea insuficientă şi lim itată. Nu există soluţii unice, iar u rm ărirea ra ţio n a lă a propriilor interese se izbeşte adesea de n aţionalitatea de fo n d a acestor interese. Apoi, istoria, viaţa sînt im previzibile şi am biţia de a face prognoze de oarecare eficacitate şi de oarecare an v erg u ră p a re u n vis deşert. Ce experţi au p rev ăzu t în 1985 situaţia E uropei d in 1990 şi ce Realpolitiker-i au anticipat în 1990 situaţia din 1993? Or, dacă nu po t fi anticipate revoluţiile, războaiele, apariţiile sau dispariţiile u n o r state -, ce titluri de glorie m ai poate p retin d e p ragm atism ul? P en tru că politica n u este o ştiinţă, pretenţia pragm aticului de a se în stăp în i p e realitate cu ajutorul unei raţiuni reci şi aplicate devine o in ep ţie şi, uneori, n a şte n eîn ch ip u ite p ierd e ri. D a la d ie r şi C ham berlain au fost, n u -i aşa?, pragm atici, iar pragm atism ul lor şi-a av u t contribuţia la u n război m ondial. C hurchill a fost şi el pragm atic la Ialta, cînd a îm părţit E uropa cu Stalin, ceea ce a costat, poate, u n război rece şi atîtea suferinţe, p en tru a nu m ai vorbi despre bani. Tot p rag m atic cred că s-a crezu t şi H ans-D ietrich G enscher cînd a încurajat pretenţiile secesioniste ale republicilor iugoslave. A urm ărit, p resu p u n , raţional şi cu răceală prom ovarea intereselor germ ane în zonă. R ezultatul? C atastrofa p e care o ştim cu toţii şi Ia care în general prag m atism u l cancelariilor europene şi-a adus o contribuţie deloc neglijabilă. Ce ar trebui să facă atunci om ul politic? Pe ce cale să o ia? E bine, fireşte, să calculeze, să raţioneze, să întrebuinţeze cele m ai b u n e şi m ai credibile expertize. Este, p e de altă parte, norm al ca el să urm ărească interesele g ru p u lu i pe care îl reprezintă şi să o facă adesea fără gesturi filantropice. Dar om ul politic ar trebui să fie conştient şi de im p red ictib ilitatea 116

istoriei,

de

iraţio n alitatea

o am en ilo r

şi

a

atitudinilor. N u s-ar cădea ca el să uite cit de fragile sînt alianţele, cit de nesigure prieteniile, cît de schim bătoare interesele. Să ştie că e singur şi că orbecăie p rin ceaţă, în pofida tu tu ro r expertizelor. Şi atunci? Atunci, fiindcă oricum e pîndit oricînd de eşec, fiindcă înfrîn g erea p o ate sosi în u rm a calculelor celor m ai probabile anticipînd victoria, de ce să n u se bizuie şi pe cîteva valori m odeste, pesem ne, dar sigure? Să se arate deci preocupat şi de propriile angajam ente, şi de cuvîntul dat, şi de solidaritatea făgăduită sau necesară. Să-şi respecte public propriile idei, înainte d e a cere altora să i le respecte. Să m intă cît m ai puţin şi, dacă a fost su rp rin s m inţind, să o recunoască. Pe scurt, să aibă sim ţul demnităţii. Pe scurt, să fie om de

onoare. Iar dacă acestea - demnitatea şi onoarea - absentează fatal din plăm ada sa sufletească, m ăcar să nu le arate d isp reţ în num ele pragm atism ului. Să se străduiască cel p uţin să le m im eze, gîndindu-se că s-ar p u tea să fie răsplătit pe term en m ai lung. Totul fiind nesigur, de ce n u ar investi şi în dem nitate, nu num ai în cinism? C înd rezultatele răm în oricum am bigue şi incalculabile, de ce ar alege n ea p ăra t tu rp itu d in e a „eficace"? C înd nu există certitu d in e a succesului, de ce s-ar echipa n um ai pentru p ierdere în dezonoare? Intr-o lum e instabilă şi fluidă, de ce ar opta num ai pentru urm ărirea lucrului cel m ai instabil şi m ai fluid - interesul de m om ent? In esenţă, cred că om ul politic ar trebui să ştie că a cenzura din tim p în tim p p ragm atism ul produce, paradoxal, cea m ai bună specie de pragm atism . Sau m ăcar p e cea mai puţin mioapă. „22" nr. 27, 15 iulie 1993

117

Cine guvernează România?

D ouă în trep rin d e ri - una de stat, cealaltă privată. Prim a falim entară, a doua - prosperă. Iată un lucru, s-ar zice, norm al şi chiar îm bucurător. N um ai că patro n u l uneia este - şi n u întîm plător director, contabil-şef, inginer-şef la întreprinderea de stat, ale cărei surse sau p ro d u se sînt drenate astfel în folosul întreprinderii private. Caz tipic în Rom ânia de azi. Deloc îm bucurător. A lt caz, tot tipic: o oarecare societate privată într-un oraş de provincie. A provizionarea se face - şi nici m ăcar foarte rar - cu m aşina Poliţiei. Firesc - şeful Poliţiei şi patro n u l sînt cum naţi, veri, asociaţi sau amici. La recenta C onferinţă N aţională a FDSN (PDSR), senatorul D um itraşcu a spus: „N oi sîntem prim arii şi prefecţii, P arlam entul, guvernul, directorii de întreprinderi şi de instituţii". Corect. D ar ar fi încă şi m ai corect dacă ar fi p u s p e p rim u l Ioc directorii de

întreprinderi şi dacă ar fi ad ă u g at că m ulţi dintre aceştia sînt şi patroni prosperi. Iar dacă ar fi adm is că aceşti directori-patroni, aceşti

directocraţi, dacă m i se perm ite barbarism ul, prin influenţa pe care o au, p rin relaţiile şi controlul pe care îl exercită, reprezintă adevărata Putere din Rom ânia - ar fi form ulat un adevăr greu de contestat, pe cîte cred. Ce sînt directocraţii? Ei sînt, p rin u rm are, d irecto ri de în trep rin d eri de stat, deveniţi p atro n i sau acţionari principali, ori avînd interese esenţiale de afaceri în societăţi private, aflate adesea în concurenţă cu întreprinderile de stat respective. Ce fac directocraţii? D istru g sau

m ăcar

an em iază

în treprinderile de stat în folosul firm elor private. Acestea n u trăiesc, desigur, pe propriile picioare, ci beneficiază de m arile avantaje ce decurg d in situaţia lor. Ele parazitează întreprinderile de stat, unde

118

patro n ii sînt şefi, şi fac concurenţă neloială adevăratelor firm e private, cele care sînt autonom e şi în fapt. Cum sînt directocraţii? Sînt fiinţe amfibii, ce respiră, se nutresc şi se reproduc atît în m ediul etatist, cît şi în cel privat. Aceşti batracieni

ai tranziţiei nu p o t supravieţui decît prelungind la nesffrşit durata tranziţiei. O privatizare rapidă a m arilor unităţi econom ice i-ar arunca p e uscatul econom iei p riv a te şi ar pieri p rin su p ra o x ig e n are concurenţială; o eventuală reim ersiune în econom ia planificată, de tip socialist, i-ar asfixia p rin tr-u n infarct al veniturilor. Acolo unde interesele lor sînt dom inante, directocraţii acceptă capitalul străin d o ar cu picătura; xenofobia lor e u n efect al tem erii că integrarea ţării în structurile europene va nim ici feericul lor P urgatoriu am bigen. Ca investitorii străini să cum pere terenurile pe care îşi vor construi în treprinderile nu convine directocraţilor, căci ştiu că n u m ai astfel investiţiile de capital au şansa să devină im portante. Directocraţii adoră haosul legislativ, slăbiciunea statu lu i de drept, tolerarea corupţiei. C onfuzia proprietăţii, a patrim oniilor, d ar şi a v alo rilo r re p rez in tă m e d iu l electiv re p ro d u c tiv al fă p tu rilo r directo crate. N işa lor ecologică este in term ed iarita te a, stra tu l germ inativ proprice e dat de spaţiile interstiţiale. Etologic, ei afişează indecizia, dedublările, sciziunile dintre „m oderaţi" şi „conservatori", în tr-o zi, directocraţii sînt naţionalişti; a doua zi, ei fac concesii inadm isibile unor străini cu credit îndoielnic; azi, ei sînt de stînga; m îine virează la dreapta. „N u-şi vînd ţara", dar în schim b v în d flota ţării, dacă interesele lor de specim ene am bigue o cer. Ei n u au principii, nici proiecte de ansam blu, nici viziuni de perspectivă. Au n u m ai tropisme. în fapt, această specie am fibiană este decisă să persevereze la n esfîrşit cu b aletu l său p rin m ed ii biotice incom patibile. Şi, deocam dată, reuşeşte. Se vorbea cîndva despre „o a treia cale" - nici capitalism , nici socialism -, pe care utopiştii o vedeau ca pe o form ulă conciliatoare şi 119

capabilă să profite de avantajele am belor sisteme, fără a le p relu a şi defectele. Directocraţia a transform at utopia în realitate. „A treia cale“

există şi noi păşim p e ea zilnic ; num ind-o tranziţie şi crezînd-o caducă. F ap tu l că n u

are avantajele, ci cu su ru rile ca p ita lism u lu i şi

socialism ului - nu e decît încă o dovadă a inanităţii utopism ului. Iar îm prejurarea că îi postulăm cu prea m ultă uşurinţă caducitatea spune ceva desp re optim ism ul nostru irem ediabil.

„22", nr. 28, 22 iulie 1993

120

„Unde sînt grandomanii noştri?"

Prin urm are - ne-a spus dl. Everac, directorul Televiziunii -

Notre Dame este o expresie a grandom aniei; grandom anie întîlneşti şi la Versailles, d ar şi, negreşit, la palatele veneţiene sau florentine ale Renaşterii. Un m ileniu de artă creştină, dar şi cîteva sute de ani de artă profană eu ro p eană - m ii de capodopere, realizate de genii ale arhitecturii, sculpturii şi p ic tu rii-, totul, pentru dl. Everac, sună fals şi nu ar reprezenta decît sforţare vanitoasă, pretenţie descreierată, am biţie fără sens. E ntuziasm ul şi credinţa m onahilor occidentali:

grandomanie; fervoarea, am biţia oraşelor libere: grandom anie ; orgoliul şi m ajestatea p rinţilor sau ale republicilor: grandomanie iarăşi. De la Michelangelo la Brâncuşi - m ereu num ai o u n d ă de grandom anie! Prin urm are - ne-a spus dl. Everac -, între Versailles şi Casa Poporului diferenţa nu ar fi decît că prim ul edificiu este încheiat şi al doilea nu, cît şi că prim ul edificiu este, printr-un fel de com plicitate universală, lăudat, în tim p ce al doilea este calom niat şi depreciat. Ceauşescu şi Ludovic al XlV-lea, Ceauşescu şi Lorenzo Magnificul -

unde e diferenţa între grandomaniile tuturor acestora, se întreabă abia implicit dl. Everac? Ce să-i răspunzi d-lui Everac? Că ignoră sensul cuvintelor? Că n u ştie să deosebească grandomania de grandoare ? M eschinăria fu d u lă de autentica m ăreţie? Z gom otoasa trufie a veneticului de orgoliul nobleţei? Sau să-i declari că dovedeşte cea m ai crasă opacitate la valorile spiritului, la caracterul, pînă la u n punct, dezinteresat al artei, la gratuitatea anum itor gesturi culturale? Dacă ar fi num ai atît, n-ar fi totuşi foarte grav; ar răm îne problem a personală a d-lui Everac. El ar fi asem enea acelui contradictor al lui Platon care, obiectîndu-i filosofului că el unul n u a văzut decît oam eni şi niciodată pe O m ul în

121

sine, a p rim it de la Platon răspunsul: „A i ochi să vezi oameni, d ar nu ai ochi să vezi O m ul". N u m ai că dl. Everac este şi directorul Televiziunii; cînd iasă să se înţeleagă că între Casa P oporului şi Versailles nu e nici o diferenţă de n atură, el transm ite această ineptă şi m incinoasă judecată de valoare m ilioanelor de telespectatori care nu au văzut nici Versailles, nici Notre Dame, nici Palatul Dogilor, nici San Pietro şi care, fără vina lor, n u au mijloacele practice să-şi dea seam a că gigantism ul m aterial n u este deloc totuna cu m ăreţia, iar im ensitatea mijloacelor băneşti în tre b u in ţa te n u conferă, sin g u re, nici o u m b ră de ad e v ăra tă m o n u m en talita te. Iată d e ce accepţia p eio ra tiv ă a ad jectiv u lu i „faraonic" atribuit uneori Casei P oporului m i se p are o insultă, d ar nu la adresa edificiului ceauşist, cum crede Paul Everac, ci la adresa piram idelor: nu m asa uriaşă de p iatră atribuie acestora o neasem uită valoare, ci form a desăvîrşită, sim bol m atem atic al arhitecturii cosmice, p rin care respiri eternitatea. D ar, de fapt, g ra n d o m a n ia n u a p a rţin e capodoperelor şi m ecenaţilor pe care dl. Everac îi enum eră, ci chiar directorului T eleviziunii în persoană, cît şi celor care îl su sţin în acest post. Roşi de com plexe de inferioritate, ob sed aţi d e p ro p ria lor caducitate şi m eschinărie, aceşti oam eni care, vai, conduc vrem elnic R om ânia de astăzi convertesc m izeria lăuntrică ce-i caracterizează în obscurantism şi şovinism , în dispreţ îngîm fat p en tru naţiunile m ai civilizate, într-o viclenie derizorie şi laşă. G random ani sînt, spre pildă, cei care şi-au în chipuit că pot să tragă pe sfoară FMI, să „um fle" banii instituţiilor internaţionale de credit fără să aplice ceruta reform ă economică de substanţă. G random ani sînt cei care cred că vor convinge Occidentul de in ten ţiile reform iste ale u n u i g u v e rn su sţin u t de extrem işti, ceauşişti şi antisem iţi. G random ani sînt, în general, cei care îşi închipuie că, m ereu păcălind şi ţinîndu-se de găinării, vor ajunge, ca răsplată a talentelor lor, com plici şi cu istoria, şi cu posteritatea. P arafrazînd celebrul loc din C aragiale, dl. Everac ne îndeam nă 122

„să avem şi noi grandom anii noştri". I-am avut. Nici V odă H angerli, nici C eauşescu n u au aşteptat îndem nul graţios al d-lui Paul Everac. D ar dl. Everac ar dori să-i şi adm irăm pe grandom ani, să-i aşezăm în p ritan eu . El ar dori pesem ne să se scrie m onografii entuziaste despre Casa Poporului, care să apară însem nată în ghidurile turistice cu tot atîtea stele cît Signoria florentină sau Partenonul atenian. Totuşi, dl. Everac şi toţi cei aidom a lui n u ar trebui să se obişnuiască aşa uşor cu gîndul că Ceauşescu a fost îm puşcat doar fiindcă a stat cu ochii aţintiţi n u m ai la Lorenzo M agnificul sau la Pericle. Şi nici fiindcă i-ar fi em ulat cu prea m ultă fidelitate! „22" nr. 29, 29 iulie 1993

123

„Insulă de stabilitate" România?

1.

Un vechi loc com un al autoreprezentării naţionale năzuia să

înfăţişeze R om ânia ca pe „o insulă de latinitate într-o m are slavă". Era, fireşte, în această sin tag m ă n u d o ar o constatare istorică sau etnolingvistică, ci şi o mitologizare a datelor concrete cu rostul autom ăgulirii orgoliului naţional. Pe de altă parte, se ascundea aici şi o clară im plicaţie politică: „m area slavă" era Rusia cu pretenţiile ei de a ajunge la „Ţ arigrad", iar noi, fiind „latini", adică „europeni", eram în d rep tăţiţi să cerem sprijinul m ai întîi Franţei, „sora latină m ai m are", ap o i şi celorlalte p u te ri ap u sen e, civilizatoare a Romei.

m o şten ito are

ale

tra d iţie i

Sentim entul insularităţii a hrănit aşadar, ca un ingredient esenţial, conştiinţa naţională şi este, cred, de datoria istoricilor, a sociologilor şi, în general, a intelectualilor să-i înţeleagă resorturile, să-i constate evoluţia şi să-i aproxim eze riscurile. Să am intim , în această privinţă, că şi Ceauşescu dezvoltase cu succes im aginea unei Rom ânii - „insulă antisovietică în centrul «mării» P actului de la V arşovia", im agine ce exaltase un tim p atît am orul p ro p riu naţional, cît şi interesul occidental. Ceea ce însă ne interesează acum este să observăm că, în ultim ul tim p, „insularitatea" prezum ată a spaţiului rom ânesc s-a îm bogăţit cu o nouă nuanţă: ideologia oficială şi

oficioasă prezintă tot m ai des România post-com unistă ca pe o „msulă de stabilitate într-un ocean de anarhie şi război ". Desigur, ca şi în cazul „insulei de latinitate" sau al „insulei de antisovietism ", şi în cazul „insulei de stabilitate" se porneşte de la u n fapt greu de contestat: răzb o iu l d in fosta Iugoslavie şi anarhia d in sp aţiu l ex-sovietic. Să observăm însă im ed iat că form ula in su larităţii generalizează şi radicalizează, aproape maniheistic, o situaţie m ult m ai p u ţin netă: atît U ngaria, cît şi Bulgaria sînt ţări cu nim ic m ai

124

instabile politic şi social decit Rom ânia, poate chiar dim potrivă. O ju m ătate de ad ev ăr capătă astfel au to ritatea ad e v ăru lu i întreg, incontestabil, inatacabil. 2.

Lăsînd deoparte chestiunea reînnoitei m itologizări, fie şi în

alţi termeni, ai „insularităţii" noastre, m ă voi referi în continuare la implicaţiile de politică actuală ale reprezentării. Trebuie observat m ai întîi că „insula de stabilitate", la fel ca odinioară „insula de latinitate" sau „insula de antisovietism ", este m enită să atragă atenţia şi interesul „continentului", adică al Vestului. în particular, stabilitatea, ca şi „latinitatea" ar însem na dom nia legii, a ordinii, a raţiunii. Iar dacă în cazul latinităţii se m iza m ai cu seam ă pe efecte sentim entale şi sim bolice, im aginea „in su lei de stab ilita te " ca şi a celei de „antisovietism " se doreşte pragm atică: o ţară stabilă este favorabilă in v estito rilo r străini.

„In su la" este însă, în p rin cip iu , m ereu

am eninţată să fie asaltată d e „m area înfuriată" din ju r şi, de aceea, ea s-ar voi apărată de către congenerii săi. De aici curtea destul de insistentă făcută de oficialităţile rom âneşti pe lîngă NATO. In fond, lucrurile m erg îm preună: o ţară intrată în orbita NATO devine „sigură" în ochii investitorilor străini. Invers, NATO ar trebui să aibă tot interesul - se crede la B ucureşti - să se extindă, consolidînd „insula de stabilitate" de la porţile Balcanilor şi ale Rusiei. Pe de altă parte, cum prea bine se ştie, guvernul R om âniei a arătat, m ai ales în ultim ele luni, m ult prea puţine disponibilităţi p en tru o reform ă rapidă şi decisivă a economiei, iar alianţa cu p artid e le n aţio n al-co m u n iste a re p rez en tat, pînă acum , o frînă serioasă în intenţia guvernanţilor de la Bucureşti de a-şi crea o im agine favorabilă în lum e. Or, formula „insulei de stabilitate"poate servi tocmai ca un „corector de im agine ": prin interm ediul ei sînt, m ai întîi, relativizate insuficienţele rom âneşti; com parate cu dezastrele din ex-Iugoslavia sau ex-URSS, păcatele antidem ocratice de la B ucureşti devin veniale. O „insulă de stabilitate" înseam nă, de fapt, n u m ai o

125

stabilitate relativă în raport cu ceea ce se află în jur. D ar insularitatea ei o face cu atît m ai preţioasă cu cît ea p are că se abate de la regula locului şi deci îi conferă u n fel de v aloare absolută. Tocmai raritatea ei în context o face - se crede - foarte interesantă şi dezirabilă. Apoi se sugerează dificultatea circum stanţelor în care ne aflăm, ceea ce ar justifica şi ar scuza m odestia rezultatelor. în sfîrşit, „insula" este, prin definiţie, o lum e încercuită, asediată, de u n d e şi im plicaţia precarităţii şi a fragilităţii sale. S-ar cuveni deci - se spune - ca O ccidentul să fie m ai p u ţin n ăzu ros şi pretenţios atunci cînd com pară Rom ânia cu alte state vecine. El ar trebui să se arate m ai înţelegător şi m ai cooperant. Acceptarea în Consiliul Europei, în NATO, prim irea „clauzei" tind să devină, în felul acesta, nu gratificaţii, n u daruri, ci un fel de obligaţii ale O ccidentului, vechi „datorii de fam ilie" ale acestuia faţă de noi. 3.

Există şi im portante im plicaţii de politică internă pe care acest

„corector de im agine" le introduce: O poziţia, presa, scandalurile, grevele d ev in tot atîţia factori ce po t p u n e la îndoială validitatea „insulei d e stabilitate". Aşa cum, p e vrem uri, ingredientele slave din limba ro m ân ă îi exasperau pe intelectualii latinişti, ce doreau să le elim ine p en tru a întări im aginea unei latinităţi perfect diferenţiate de „m area slav ă", tot aşa actuala P u te re ar do ri divergenţele din societatea rom ânească dacă nu elim inate, m ăcar reduse la concertul cît m ai p u ţin diso n ant al „consensului naţional". Stabilitatea ar apărea atunci garantată, iar „insula" s-ar distinge încă m ai net de oceanul „barbar" din jur. Cît de artificial şi chiar de im posibil este u n astfel de „consens" - a cărui expresie politică ar fi gu v ern u l de uniune naţională, d u p ă care tînjeşte preşedintele Iliescu - n u m ai trebuie arătat. D estul d o ar a ream inti, spre a ne m enţine în cadrele acestei com paraţii, eşecul de odinioară al latiniştilor, atît în privinţa încercării de a expurga vocabularul lim bii rom âne, cît şi în cea a etim ologizării ortografiei. Or, u n consens naţional p ro d u s artificial, prin injoncţiuni sau m an ev re politice, e la fel de im posibil ca şi o lim bă naţională

126

„purificată". în particular, ne putem întreba acum care este efectul p ro d u s asu p ra acestui „corector de im agine" - „insula de stabilitate" - de către recenta grevă naţională a m ecanicilor de locom otivă. C um se ştie, această grevă a cîtorva m ii de mecanici, ce a în treru p t ap ro ap e întreg traficul feroviar naţional tim p de m ai m ulte zile, a avut şi un efect internaţional: Bulgaria s-a văzut aproape izolată de centrul E uropei şi, în general, circulaţia trenurilor spre şi dinspre Balcani a fost sever perturbată. Se m ai poate atunci vorbi despre R om ânia ca despre o „insulă de stabilitate" în acest caz, cînd neînţelegerile dintre ad m inistraţia SNCFR şi cîteva m ii de mecanici paralizează traficul m ai m u lto r ţări? C red că se poate spune că asem enea evenim ente p u n în evidenţă puternica com ponentă ideologică şi m itologică a im aginii „insulei de stabilitate", firava sa im plantare în cîm pul realităţii. Poate conştientă de aceasta, P uterea s-a decis, p rin com pensaţie, să facă u n p as în favoarea m inorităţilor. Decizia de săptăm îna trecută a C onsiliului M inorităţilor N aţionale de a accepta inscripţionarea bilingvă în zonele cu m inorităţi naţionale este (dacă va fi aplicată)* nu d o ar o norm ală şi cuvenită m ăsură în favoarea aplanării tensiunilor interetnice. Există aici, desigur, şi intenţia de a dem onstra, în tr-u n m om ent cînd şansele păcii din Iugoslavia răm în cu totul fragile, că R om ânia este „cu totul altceva", că im aginea „insulei" răm îne valabilă, în pofida grevelor. C ulm ea este că acest pas a fost vehem ent d en u n ţat de către aliaţii Puterii •- PUNR şi PRM. U ltim ul a pretins chiar că „fapta" C onsiliului M inorităţilor se explică prin aceea că p re şed in te le său şi secretarul general al guv ern u lu i, dl. Viorel H rebenciuc, ar fi „evreu ucrainean". Cu asem enea p artid e drept su sţin ă to ri ai g uvernului, „consensul naţional", ca şi latinitatea ex purgată de adaosuri, în consens etim ologic şi cultural cu ea însăşi,

*Măsura a fost în fapt extrem de parţial aplicată.

127

răm îne o înşelătoare şi chiar riscantă utopie. 4.

M itologizarea p re z u m tiv e i „ in su larităţi"

ro m ân eşti -

calificată în chip divers în funcţie de îm prejurările istorice şi de context - a funcţionat, încă dem ult, ca u n im portant instrum ent al diplom aţiei noastre. Ca atare, ea are avantajele şi m eritele sale. Im aginea răm îne însă periculoasă, dacă nu este folosită cu prudenţă. Intr-adevăr, ea a fost, n u o dată, utilizată şi spre a se aplana forţat şi factice, cînd nu chiar brutal, tensiunile interne, contradicţiile din sînul societăţii (ori al limbii), prin im punerea unei surdine artificiale şi fals-consensuale. Pe de altă parte, im aginea „insularităţii" a stim ulat o hiperreactivitate negativă faţă de vecinii „ce stau să ne înghită", ca şi un adînc sentim ent de frustrare atunci cînd O ccidentul n u s-a grăbit să ne iasă în întîm pinare la fel de repede pe cît ne-am fi dorit-o. Obsesia încercuirii, cît şi fantasm a „copilului abandonat", răsad u ri im ediate ale cu ltiv ării m etodice a „insularităţii", au accentuat u n trufaş sim ţăm înt al inutilităţii şi neputinţei. Iar „insula de latinitate, ori de antisovietism , ori de stabilitate" ce s-a voit a fi Rom ânia a devenit, în fapt, p en tru m u lţi rom âni, u n loc al restriştii, de unde se cere cu orice risc să fugi, să scapi înotînd - pe scurt, o insulă a dezolării.

„22", nr. 33, 1 septembrie 1993

128

Telefonul de după-amiază

Cine sînt cei care, refuzîndu-şi tihna unei după-am ieze, se decid să p u n ă m ina pe telefon, sunînd la T eleviziune spre a-şi exprim a opiniile în tim pul unei em isiuni în direct? Ce fel de oam eni formează cu insistenţă u n u l sau două num ere d e telefon, grăbindu-se să com enteze cele discutate, să p u n ă note invitaţilor, să-i felicite sau să-i acopere cu noroi? Şi ce poţi afla din p u n ct de vedere sociologic, psihologic, tehnic sau, sim plu, om enesc, reluînd apoi, pe îndelete, transcrierea m esajelor recepţionate în tim pul u nei emisiuni? Luni 1 noiem brie, cîţiva m em bri ai G rupului p en tru Dialog Social - M ihai Sora, Sorin A ntohi, M ircea D iaconu, T hom as K leininger, R adu Filipescu, Gabriel A ndreescu, A ndrei C ornea - s-au străduit să lege u n dialog în com pania d-lui Tatulici, vajnicul realizator al program ului „Veniţi cu noi p e program ul doi". Tema, incom odă la culme: să vorbeşti despre tine însuţi - despre intelectuali şi despre GDS. Or, se ştie: le m oi est haissable. V orbitorii au fost, în consecinţă, prinşi între nevoia de a explica ce au făcut sau ce cred că au făcut pozitiv, util, im portant şi jena de a nu părea prezum ţioşi, plini de jactanţă, de o gravă solem nitate. A ieşit ceva m ai degrabă m ediocru, neechilibrat, insuficient de clar. Judecind însă d u p ă m esajele sosite valuri începînd cu p rim ul m in u t al em isiunii, efectul a fost m asiv, teribil, chiar devastator p en tru unii privitori: „De ce se consideră acest grup m ai intelectuali decît ceilalţi?" întrebă indignată d-na A.C. „Cine i-a ales p e oaspeţii d-lui Tatulici ca re p rez en tan ţi ai intelectualităţii?" - v rea să ştie dl. V.P., care raţionează, cu acerbă logică dem ocratică: „Ca să reprezinţi o anum ită categorie trebuie să fii ales". Dl. M.N. ştie bine că „dom nii din em isie sînt pseu dointelectu aii", d ar totuşi ar vrea să le le mai dea o şansă: „Cum îl consideră pe N. Bălcescu? Este sau n u intelectual?".

129

Ieşirea celor din GDS p e p o st a p ă ru t m ultora d re p t o jignire personală: „Se discută m ai m u lt despre GDS decît desp re intelectualii rom âni care sînt m arginalizaţi" - susţine O.D., care se sim te, desigur, şi intelectual şi m arginalizat. D-na C.R. este m ai specifică: „A m 35 de ani şi m ă sim t frustrată. înainte de '89 n u am p u tu t să m ă afirm pentru că nu aveam ru d e în p artid. A cum nu am o atitudine politică. De ce nu au ap ăru t M ircea D ruc, Leonida Lari, Vieru (nu Sorin, fireşte, n.m.)? De ce nu au ap ă ru t oam eni intelectuali sim pli?". Şi apoi do am n a cea frustrată şi fără atitu d in e politică încheie cu o logică despletită: „De ce n u a ap ăru t Ştefan A ndrei, care este u n intelectual?!". M ulţi d intre cei care au telefonat îi văd p e cei d in GDS în culori sum bre: M.E. declară: „GDS nu a încurajat decît snobism ul, nu a fost alături de popor. A u ţin u t seam a n u m ai de interesele lor!". în schimb, dl. Tatulici are parte de „toată stima"! M itul intelectualului care m erge în m ase şi lum inează noroadele obsedează m ultă lum e, d eşi acum, în epoca m ediilor electronice, el nu m ai are (dacă a avut v reodată) nici un sens. Dl. D.I. înţelege bine care trebuie să fie rap o rtu rile ontologice dintre intelectuali şi societate şi, în consecinţă, grăieşte sapienţial: „Intelectualul există pentru societate, şi nu societatea p en tru el". La fel S.T., dar foarte indignat: „C redeţi că m uncitorii şi ţăranii po t fi m arginalizaţi în acest fel?". (Care fel?) U rm ează iarăşi felicitări pentru dl. Tatulici. D-na F.P. este, însă, m ai critică la adresa d-lui Tatulici, m ai ales fiindcă nefericiţii de invitaţi ai em isiunii „n-au d at o definiţie a intelectualului cît de cît apropiată d e cea din DEX". U rm ează o caracteriologie dem nă de un T heophrast al tranziţiei: „GDS este un g ru p închis, de preţioşi anoşti, angoasaţi, lipsiţi de carism ă şi care nu-şi dau seam a că insuccesul g ru p u lu i se datorează acestor defecte, şi n u n ep utinţei publicului de a-i percepe". Interesant, m ulţi abonaţi TVR ştiu că GDS este u n insucces, iar prezen ţa pe post, ce pare, fie şi în parte, a-i dezm inţi, li se înfăţişează unora ca avînd o explicaţie ocultă. D-na I.N. o cunoaşte şi vrea să afle n u m ai latu ra cantitativă: 130

„Cît îi plăteşte GDS d-lui Tatulici pen tru em isiune?". Ocultism ul p reocupă şi pe alţii: dl. N.T. are cunoştinţe excepţionale despre m asonerie, ştie că GDS e parte com ponentă şi vrea, în consecinţă, să i se clarifice d o ar cîteva m inore detalii: „în care dintre Cele trei loji m aso n ice se în cad reaz ă GDS: loja m asonică atee-com unistă Iliescu-G orbaciov-L i Peng; loja m asonică grecească; loja m asonică evreiască?". M ai ad au g ă asertoric: «H um anitas şi „Rom ânia liberă" sînt loji m asonice». N u ni se precizează din care tip. Oricum, cîteva voci nu m ai au ned u m eriri şi nici nu m ai cer precizări: „GDS este antinaţional şi trăd ăto r de ţară, deoarece a aruncat cu n o ro i în Rom ânia". Scurt şi cuprinzător. Alţii, dim potrivă, vor neap ărat răsp u n su ri, iar ceea ce îi preocupă insistent este „dacă pot fi n um iţi intelectuali": parlam entarii, m iniştrii, dl. Văcăroiu, dl. Iliescu. D-na D.S. este m ult m ai originală. D om nia sa voia să afle m usai, şi chiar în seara respectivă, lucruri de o m are sem nificaţie spirituală: „îl co nsideraţi pe Iisus H ristos intelectual şi ce cărţi a scris, dacă a scris?". N-aş vrea să se creadă că toate apelurile au fost de acest fel. Au fost şi destule felicitări adresate GDS. Au fost şi întrebări adevărate. Au fost şi critici serioase, întem eiate. Apoi, apelurile telefonice n u au cîtuşi de p u ţin valoarea u n u i eşantion reprezentativ. Fie-mi însă în g ăduită o rem arcă: Principiul m ineresc „noi m uncim , nu gîndim " răm îne, m i-e team ă, o m axim ă de viaţă pentru destui concetăţeni. Sau, altfel spus, dacă m unca fizică sau cea cu rezultate fizice im ediate pare a se justifica p rin sine însăşi, n u tot aşa cu gîndirea. G îndirea răm îne p en tru ei, p rin definiţie, suspectă şi/o ri inutilă, ori prim ejdioasă: i se cer dovezi de aplicabilitate, i se pretinde să „coboare"; se doreşte ca ea să fie u tiliza b ilă in stru m en tal, concretă în efecte de m om ent, m ăsurabilă şi cuantificabilă, redusă adesea la m em orizare. M odelul de reuşită Pacepa, care se antrenase din copilărie să reţină cartea de telefon, fascinează. Iar atunci cînd gîndirea îşi exercită funcţia ei 131

critică, lucrul este prim it adesea cu ostilitate şi ură. Era o vrem e cînd ceea ce se num ea via contemplativa deţinea o superioritate incontestabilă faţă de via activa şi cînd nu gîndul, ci m unca fizică avea a se justifica. Acele vrem uri au trecut, desigur, irevocabil şi poate că n u este cazul a n u tri n um ai regrete. D ar dacă ne am intim că, după Pascal, singura m ăreţie a om ului stă în gîndire şi că

bien penser reprezenta u n nobil ideal p u s înaintea om ului - „regele decăzut al C reaţiunii", ai de ce să devii melancolic. O ricum , e greu de crezut că pentru unii dintre concetăţenii noştri telefonarzi ar fi m eritat ca un Spinoza să se lase excom unicat şi ca un Socrate să bea cucuta.

„22", nr. 44, 10 noiembrie 1993

132

Maşina de fabricat fantasme

Primul e v en im e n t G uvernul p ro c ed ea ză la o rem aniere guvernam entală, dar, violînd spiritul, dacă nu litera Constituţiei, refuză cu îndîrjire să su p u n ă pe m iniştrii desem naţi votului de învestitură al P arlam entului. Lucrul pare fără sens, întrucît guvernul deţine o m ajoritate p arlam entară confortabilă, ceea ce i-ar fi perm is să obţină votul în P arlam ent oricum şi în orice condiţii.

A l doilea eveniment: La p ropunerea unor p arlam entari ai m ajorităţii, în Senat se votează m ai m ulte articole ale C odului Penal care prevăd, în fapt, o restrîngere a libertăţii de expresie. P uţini se aşteaptă totuşi ca aceste articole, chiar dacă ar fi votate în aceeaşi form ă şi de C am era D eputaţilor, să poată fi aplicate literal, avînd în vedere, nu în ultim ul rînd, presiunile internaţionale care se vor exercita cu siguranţă asupra Rom âniei în situaţia în care guvernul ar d o ri să lim iteze libertatea presei.

A l treilea eveniment: Regele M ihai doreşte să participe la festivităţile de la 1 Decem brie. M inisterul de Externe refuză să-i acorde viza pe m otiv că titlul regal apare în p aşap o rtu l său, ceea ce ar echivala cu o nerecunoaştere a C onstituţiei republicane. D ar acelaşi p aşaport fusese acceptat în aprilie 1992. Pe de altă parte, prezenţa Regelui în ţară anul trecut de Paşti nu a îm piedicat trium ful în alegeri al adversarilor săi declaraţi; dim potrivă, actuala politică plasează P uterea într-o situaţie dificilă şi ridicolă, confecţionîndu-i fostului m onarh o aură de victim ă şi m ărindu-i popularitatea. A l patrulea eveniment: M ai m ulţi lideri de frunte din PD (FSN) - Petre Roman, T raian Băsescu, A drian Severin - sînt acuzaţi de către C o rp u l de control al prim u lu i-m in istru de ab u z de serviciu şi încălcarea legii în tim pul cînd ei erau la putere. Or, este clar pentru oricine că eventualele ab u zu ri ale gu v ern u lu i FSN din 1990 nu au p u tu t implica n u m ai g ru p u l lui Petre Rom an, ci şi pe cel al lui Ion 133

lliescu, cei doi în acea vrem e form înd un cupiu aparent de nedespărţit. M ăsu ra de acum , ineficientă p e p lan practic, d u p ă toate probabilităţile, creează şi ea o aură de victim ă celor im plicaţi, care po t juca în chip avantajos pen tru ei psihodram a procesului politic intentat de către un g uvern nedem ocratic. La asem enea evenim ente - să le zicem m ajore - s-ar p u tea a d ă u g a şi m u lte altele, de m ai m ică im p o rta n ţă , d a r to tu şi sem nificative: de exem plu, în dim ineaţa de 18 noiem brie, zi în care avea să se desfăşoare un m are m iting sindical la Bucureşti, reporterii unei em isiuni m atinale de la R adio Bucureşti au încercat în z a d a r să-l contacteze telefonic p e dl. Victor Ciorbea, liderul sindicatelor ce u rm au să facă dem onstraţia. M ai tîrziu s-a aflat că la acea oră toate telefoanele din blocul u n d e locuia dl. Ciorbea încetaseră, ca din senin, să funcţioneze. Ceea ce nu a îm piedicat ca dem onstraţia sindicală să fie u n succes. Ce au în com un toate aceste întîm plări? Iraţionalul deciziei, absurditatea reacţiei, improductivă chiar şi pentru autorii săi, care pierd din vedere propriul interes. Totul pare pornit din frică, dintr-o sp aim ă irepresibilă. A tu n ci cînd deţii o solidă m ajo ritate p arlam en tară, te înspăim înţi de u n vot în Parlam ent; atunci cînd m ajo ritatea p o p u laţiei c o n tin u ă să fie re p u b lican ă, re fu zi cu încăpăţînare să accepţi prezenţa în ţară a Regelui; atunci cînd presa are atîtea cu su ru ri, îi creşti en o rm im p o rtan ţa, acţionînd sp re a-i transform a pe jurnalişti în m artiri ai libertăţii; atunci cînd fostul gu v ern R om an nu se bucură d e cine ştie ce popularitate, faci tot ce poţi spre a i-o spori printr-o am eninţare de proces. A m de m ulte ori sentim entul că foarte m ulţi dintre guvernanţi au în ceput să creadă în scornelile propriei lor propagande: ei văd p retu tin d en i com ploturi şi conspiraţii, urzite de felurite forţe obscure cu sprijinul străinătăţii; iar im posibilitatea de a-i descoperi pe făptaşi p are să devină, în baza unei logici paranoide, o dovadă pen tru existenţa pom enitelor com ploturi obscure. Frica nem ăsurată naşte 134

însă ură şi resentim ent, dorinţa de a-I nimici, de a-1 anihila cu totul pe adversarul intangibil. Fantasm ele fricii şi ale urii confecţionează acestuia o statu ră de invidiat, uneori fără raport cu realitatea; el pare cu m ult m ai puternic şi m ai valid decît este în fapt, ceea ce amplifică printr-o m işcare de răsp u n s reacţia glandelor secretoare ale fricii şi urii. A tîta vrem e cît adversarii în cîm pul acţiunii politice judecă şi acţionează raţional, şansele unui acord şi m ai ales ale un u i progres răm în reale. R aţionalul este sensibil la mesajele realităţii, ceea ce oferă de la început un cîm p com un partenerilor politici. Apoi, lupta între adversari raţionali are avantajul previzibilului; o analiză bine făcută poate anticipa m ăcar liniile esenţiale ale acţiunii celuilalt. în sfîrşit, se poate adm ite că u n advesar raţional îşi va urm ări constant şi coerent p ropriul interes, capabil fiind să-l identifice. Astfel încît şansa unui com prom is rezonabil este întotdeauna de luat în calcul în această situaţie. Din păcate, cele cîteva „evenim ente" m enţionate m ai sus sugerează o serioasă alunecare a factorilor de decizie politică din Rom ânia pe pîrtia total nesigură a iraţionalului şi imprevizibilului. în această situaţie, g u vernanţii riscă să nu-şi m ai urm ărească în m od coerent propriile interese, să abandoneze contactul cu realitatea com ună, să nu m ai poată fi solicitaţi la u n com prom is. Iată de ce m area problem ă a politicii de azi din Rom ânia n u este aceea că guvernanţii ar produce decizii politice criticabile sau detestabile. Fiindcă, dacă aceste decizii ar răm îne totuşi prinse în sfera raţionalului, ar exista m ereu un teren deschis com prom isului, oferit de casa comună a realităţii şi a interesului reciproc. M area problem ă este însă că ei tind, din frică şi resentim ent, să piardă orice control asupra maşinii de fabricat fantasme din p ropriile lor m inţi. Ceea ce face ca im previzibilul ruletei să facă astăzi regula m işcărilor politice, iar calculul temeinic al jocului de şah riscă să form eze doar m area şi rara sa excepţie. „22" nr. 46, 24 noiembrie 1993 135

Bucuria leneşului

C înd u n elev m ediocru, aproape slab, prim eşte totuşi notă de trecere, se cheam ă că profesorul îi oferă o încurajare. D ar cînd el capătă aceeaşi notă cu u n elev m u lt m ai silitor, se nasc dubii asupra com petenţei ori a echităţii dovedite de dascăl. P arteneriatul pen tru Pace a fost oferit în chip uniform Cehiei, Poloniei, Ungariei, Rom âniei sau Bulgariei etc., deşi prim ele trei dintre aceste ţări ar fi m eritat m ai m ult. Eforturile autentice făcute de aceste ţări (şi chiar de Bulgaria) în direcţia reform ei şi a apropierii de O ccident le-ar fi recom andat dacă nu p en tru o intrare neîntîrziată în NATO, atunci m ăcar p en tru ad m iterea d u p ă o scurtă am înare cu term en explicitat. N u s-a întîm plat aşa, din diferite m otive, dar, oricum , nu cred că a dom inat excesul de înţelepciune. Faptul că leneşul a prom ovat şi el nu e, în sine, foarte grav, d ar că elevi m u lt m ai bu n i decît el au prim it aceeaşi notă, abia peste lim ita inferioară, reprezintă o descurajare a efortului şi o prem iere a delăsării. Iată de ce, acum, leneşul are m otiv să jubileze. Preşedintele Iliescu, întîlnindu-se cu rep rezentantul preşedintelui Clinton, d-na Albright, n u şi-a ascuns satisfacţia p en tru distribuirea către toţi elevii din şcoala estică a dem ocraţiei şi a econom iei libere a unor părţi egale din cozonacul sărăcăcios oferit de NATO. Teza diplom aţiei rom âneşti este că, procedînd în orice alt fel, O ccidentul ar fi creat „bariere artificiale" în tre ţările fo stu lu i T ratat de la V arşovia. De fapt, O ccidentul n u ar fi creat bariere noi, ci ar fi recunoscut form al existenţa u n o r bariere reale, la rid icarea cărora m ai cu seam ă guvernarea Văcăroiu a contribuit cu o energie dem nă de o cauză m ult m ai bună. Teribila m ediocritate a guvernanţilor noştri, abili num ai în 136

a frîna orice tendinţe reform iste, pricepuţi n u m ai în a păcăli şi a am îna, nu ar fi p u tu t prim i altă răsplată decît cel m ult m odestul P arteneriat p en tru Pace. în schim b, cîtă nedreptate pen tru Polonia sau U ngaria înseam nă acelaşi parteneriat! N u-i de m irare că, în aceste condiţii, elevului leneş nici prin g înd nu-i trece să-şi dea vreo silinţă pe viitor ori să încerce să se îndrepte. în particular, atît dl. Iliescu cît şi PDSR nu au nici u n îndem n sosit din exterior să accepte sau m ăcar să discute serios oferta g u v ern u lu i de coaliţie p ro p u să de C onvenţia Dem ocratică, ceea ce ar p re su p u n e - ce oroare! — îm părţirea puterii. De ce ar face-o cînd „m erg e şi aşa"? în schim b, se va alcătui p esem n e u n cabinet PDSR-PUNR, a cărui vocaţie antireform istă se va im pune încă şi mai p reg n an t decît cea a cabinetului actual, iar restauraţia şi politica antim eritocratică n u se vor opri la directorii de teatre sau de m uzee. D esigur, situaţia econom ică tinde să se agraveze, d ar n u m ai e chiar aşa m u lt din această iarnă, iar la prim ăvară, cînd va sosi şi prim a tran şă din îm p ru m u tul FMI, m ai vedem ... Iar apoi vine vara, şi apoi toam na, iar pînă la iarna cealaltă m ai păcălim pe cineva, m ai luăm un îm p ru m u t, trecem noi iarăşi corigenţa, şi aşa am prom ovat, fie şi pe brînci, într-un alt an al reform ei, fără să fi făcut sau învăţat aproape nim ic în răstim p. Bucuria leneşului e păguboasă - va spune însă m oralistul -, căci p în ă la urm ă lucrurile se aşază la locul m eritat. „Pînă la u rm ă" - adică peste una, peste două generaţii, sau cînd anum e? P entru unii dintre noi această întrebare nu este chiar academică. „Ceea ce faci fă pentru tine, nu pentru răsplată" - se m ai spune, şi pe drept. L eneşului însă p u ţin îi pasă de asem enea nobile apoftegm e. El se sim te deocam dată în largul său şi îşi rîde în p u m n i de cei sîrguincioşi, de cei inteligenţi, de cei m erituoşi. Din cînd în cînd se m ai supără şi se răsteşte la 137

profesor. Declară că a fost trădat, v în d u t - la lalta, la M alta şi acum , iată, şi la Bruxelles. Invocă cu sîrg geopolitica şi alte ştiinţe grele, înainte d e a-şi face tem ele de bază. lâncezeala în care se com place, m izeria cu care s-a obişnuit sînt la el dublate de vanitate, de infatuare, de felurite com plexe provinciale. Pe scurt, insul e destul de antipatic şi ar m erita să-şi prim ească pedeapsa. N um ai că lum ea e prea m are, prea ocupată şi prea grăbită p en tru a se sinchisi din cale-afară de u n oarecare şcolar trîndav, ce, beneficiind de m ult prea m ultă îngăduinţă, trece corigenţele an d u p ă an, făcînd cu tifla tuturor.

„22", nr. 3, 19 ianuarie 1994

138

Exclusivismul - unde?

Vara trecută, cu ocazia unei întîlniri la C ostineşti dedicată presei, dl. H rebenciuc a fost întrebat ce părere are guvernul Rom âniei în legătură cu „lista neagră" pe care tocm ai o alcătuise C.V. T udor şi care cuprindea u n n u m ăr însem nat de personalităţi din Opoziţie. Secretarul general al g u v ern u lu i a dat un răspuns echivoc, ceea ce nu a su rprins prea m ult, d ar n u a p u tu t să nu trezească îngrijorări. Acum, cînd acelaşi C.V. T u d o r confecţionează o listă neagră cu „spioni CIA" şi „trăd ăto ri" p rin tre care se află m inistrul A părării N aţionale, generalul Spiroiu, dl. A drian N ăstase, u n n u m ăr im presionant de consilieri prezidenţiali etc., adică num ai personalităţi din nucleul „d u r" al Puterii, faptul că reacţia oficială răm îne echivocă nu doar îngrijoreză, dar ne lasă perplecşi. Iar aceasta cu atît m ai m ult cu cît PRM, cîrm uit de C.V. T udor, răm îne un aliat al actualului guvern, pe care l-a sprijinit cu consecvenţă în Parlam ent. Cine conduce, în fond, această ţară? Ce responsabilităţi are acest guvern, al cărui şef, dl. Văcăroiu, se duce la congresele P artidului Rom ânia Mare? Dl. gen. Spiroiu a trimis, ce-i drept, o scrisoare de protest Senatului, cerînd Com isiei pentru disciplină a acestuia să ia poziţie îm potriva senatorului T udor. D ar dom nia sa n u a ales totuşi, spre a se apăra, calea norm ală p en tru u n stat de drept, aceea a Justiţiei. Să ştie cum va m inistrul forţelor arm ate că Justiţia rom ână nu-i va da lui mai m ultă d rep tate decît a făcut-o în cazul fostului procuror general, dl. Robu? Iar actualul procuror general, dl. M anea-Drăgulin, cunoscînd bine întreaga istorie a proceselor lui C.V.T., se ţine grijuliu deoparte şi nu în treprinde vreo acţiune, deşi asem enea acuze ar putea leza securitatea naţională. Ce fel de conducători sînt aceştia pe care insultele şi calomniile venite dintr-o anum ită p arte nu-i tulbură prea m u lt şi a căror

139

dem nitate se înclină degrabă înaintea u n o r obscure şi m ărginite interese? în tre tim p, se fac precipitate preparative pentru intrarea în guvern a PUNR, adică a p artid u lu i condus de alt extrem ist, dl. Gh. Funar, care nu s-a sfiit să-l insulte de m ai m ulte ori chiar şi pe preşedintele Iliescu. D ar poate m ai grav este că prim arul C lujului, părtaş la veroasa afacere a C aritas-ului fie şi num ai pentru că a susţinut-o public şi sfidător, perseverează în a insulta m inoritatea m aghiară. Şi totuşi PUNR, com plice cu preşedintele său, de care n u s-a dezis niciodată oficial, responsabil deci p en tru escaladarea tensiunilor interetnice la Cluj, perceput în străinătate, şi pe bună dreptate, ca u n partid şovin şi ultranaţionalist, p are u n partener de coaliţie m ai dezirabil p en tru o g uvernare ce se p re tin d e dem ocrată, pro-europeană şi pro-N A TO , decît C onvenţia sau PD, ce deţin îm preună nu m ai puţin decît 47% d in fotoliile P arlam entului. Iar sofism ele d-lui A. N ăstase sau ale d-lui Iliescu m enite a justifica o asem enea opţiune şi a respinge oferta O poziţiei curg fără încetare, în răsp ăru l bunului-sim ţ, al interesului naţional şi al inteligenţei norm ale. în ce ţară, totuşi, trăim ? L uîndu-i săptăm îna trecută un interviu preşedintelui Iliescu, am sperat, totuşi, într-o reacţie. Ea n-a venit. Sau ea a fost nefericit de anemică, de echivocă, de p rudentă. Fireşte, nici C.V. Tudor, nici F unar nu sînt sim patizaţi la Cotroceni, d ar atacurile lor apar preşedintelui m ai degrabă ca nişte excentricităţi fără relevanţă politică specială. Iar alianţa parlam entară sau chiar guvernam entală cu ei apare aceluiaşi preşedinte al Rom âniei d re p t un „d at", aproape o fatalitate, poate dezagreabilă uneori, d ar sigur inevitabilă. Şi u n detaliu: preşedintele a răm as m ai tot tim pul interviului senin şi surîzător. S-a încruntat totuşi, la u n m om ent dat: atunci cînd şi-a „am in tit" că stă de vorbă cu cei de la GDS şi de la revista „22". Ne-a cam m u strat cu această ocazie. N e-a făcut reproşuri. Ne-a vorbit fără m enajam ente. Aici, la GDS şi în revista acestuia, există - d u p ă dom nia sa - o m ulţim e de grele păcate: spirit elitist, intoleranţă, 140

partizanat politic, mai cu seamă exclusivism. A şadar, lucrurile ar sta cam aşa: Gh. Funar, C.V. T udor, A. P ău n escu - n işte tem peram entali, ce nu treb u ie identificaţi cu p artidele ce cu onoare conduc. Paul Everac - u n m anager slab al Televiziunii şi atît. Tabletele sale, răstălm ăcite n u m ai d e răuvoitori efo rtu ri onorabile de susţinere a valorilor naţionale. M. U ngheanu la C ultură - un detaliu nesem nificativ. Dl. Văcăroiu la P alatul Victoria o încurajare pentru reform ă. Iar „Rom ânia M are" - n i s-a dat a înţelege de la cea m ai înaltă autoritate politică a ţării - e u n fel d e „22" aşezat de „partea cealaltă", poate totuşi n um ai o idee m ai agresiv!

„22", nr. 4, 26 ianuarie 1994

141

Comuniştii - constructori ai capitalismului?

1.

„Există oare o alternativă politică în faţa com uniştilor?" - se

întreba Jozef D arski într-un articol publicat în num erele 202 şi 205 ale lui „22". R ăspunsul său era dublu paradoxal: dintre cele trei forţe politice

a p ă ru te

în

ţările

ex-com uniste,

descrise

de

el

-

post-com uniştii, centrist ii (d e sp rin şi din fosta n o m en clatu ră) şi anticomuniştii (proveniţi din vechii disidenţi) ultim ii tind să fie cei m ai slabi. Cu toate acestea, revenirea la com unism ul „ p u r şi d u r" ar fi cu totul im probabilă, iar evoluţia spre capitalism inevitabilă. Fie şi sub o „form ă specifică, degenerată, capitalism ul este clădit în Europa de Est cu voia com uniştilor", scrie Darski. In esenţă, com uniştii au acaparat sau sînt pe cale să acapareze puterea economică. Ei s-au convertit la capitalism, chiar dacă la u n capitalism de tip m afiot sau latino-am erican. Prin m anipulare şi propagandă, adăugate noii lor forţe econom ice, ei şi-ar asigura o p u tere impozantă şi stabilă în noile societăţi. P unctul de vedere al lui Darski, aparent plauzibil şi raţional, p ărîn d să invite la o stoică resemnare dinaintea unei ineluctabile fatalităţi, a fost acceptat de Nicolae M anoîescu într-un editorial din „R om ânia literară" şi într-un interviu în „22". El a fost respins în schim b de Tia Şerbănescu („22", nr. 208), în num ele m ai ales al m oralei şi al curajului d e a nu consim ţi la rău, oricît de „realistă" s-ar înfăţişa consim ţirea în aparenţă. A-i vedea în genere p e anticom unişti ca „oam eni cu o m entalitate prim itivă, nişte dogm atici, incapabili să analizeze actualele procese politice şi economice" - cum susţine D arski - i se p a re Tiei Şerbănescu inacceptabil. In ceea ce m ă priveşte, cred că două sînt punctele tezei lui D arski ce se cer examinate: a. dacă sistem ul prezent actualm ente în Rom ânia, Bulgaria, Ucraina sau Rusia (m ai degrabă decît cel din

142

Polonia sau U ngaria) se află realm ente pe dru m u l capitalism ului, fie acesta oricît de „degenerat"; b. dacă sistem ul respectiv tinde să fie stabil cel p u ţin pe u n term en relativ m ai lung, ceea ce, dacă nu ar recom anda, m ăcar ar justifica resem narea stoică dinaintea afirm ării sale. 2.

Spre a putea vorbi despre capitalism , indiferent de specie,

cred că cel p u ţin două condiţii sînt necesare: 1) să existe o proprietate privată importantă, autonomă şi bine definită; 2) gestiunea economică să fie su p u să u n or restricţii financiare riguroase, aşa cum a arătat econom istul m aghiar Jănos Kornai. Or, la noi, d ar şi în alte ţări din zonă, nu n um ai că aceste condiţii n u sînt îndeplinite, d ar tendinţa de a nu fi respectate pare deja a se fi cronicizat şi sistem atizat. C u ce fel de sistem avem atunci de-a face? Sînt de acord cu D arski că sistem ul com unist, b az at pe centralism şi planificare totală, a luat sfîrşit şi că probabilitatea revenirii sale în form ele clasice este foarte mică. Şi totuşi, spre deosebire de analistul polonez, eu nu cred că ne aflăm într-un proces autentic de tranziţie spre capitalism . In ceea ce priveşte R om ânia cel p u ţin (dar nu num ai), tranziţia s-a încheiat. Ea a constat în deplasarea de la etatism ul socialist şi dom inarea politică a p artid u lu i unic la ceea ce eu m iam luat libertatea să num esc econom ia şi chiar societatea

directorate. Directocraţia este clasa la p u tere astăzi în România. Ea posedă principalele resorturi econom ice şi ea controlează cea m ai m are parte a puterii politice. Sub aspect economic, directocraţia presupune deţinerea în

aceleaşi m îini a administraţiei întreprinderilor de stat şi a celei a unor firme private. Sectorul de stat este astfel folosit drept sursă de aprovizionare, de m aterii prim e, de facilităţi de tot felul p en tru un sector priv at p arazitar sau sem iparazitar, prin interm ediul căruia însă se obţin venituri considerabile. (Există, desigur, deja şi u n sector privat in d ep en d e n t, d ar n u la acesta m ă refer aici.) D irect sau p rin 143

interm ediul p ropriilor familii, al ru d elo r etc., o m u lţim e de directori, de birocraţi din sectorul de stat d eţin firm e ori acţiu n i în sectorul p riv at,

în

acelaşi

do m en iu

de

a c tiv ita te

sau

în

dom enii

com plem entare, fiind adesea la originea unei extinse concurenţe neloiale. In acelaşi timp, prin faptul că rep rezin tă interesele statului în economie, ei au relaţii strînse cu adm inistraţia d ep artam entală, cu m inisterele ori cu adm inistraţia locală. P rin u rm are, directocraţia

presupune un trinom: pe de-o p arte o asociere, chiar o indistincţie voită în tre p roprietatea publică şi cea particulară, şi p e de altă parte protecţia statului, prin interm ediul cointeresării econom ice a unor funcţionari publici im portanţi. Se vede d e aici că p ro p rietatea privată, sau cel p u ţin u n im portant sector al ei, nu este autonomă - aşa cum ar trebui să fie în capitalism - şi nici nu tinde, din p ro p rie iniţiativă, să devină astfel. De asem enea, în îm prejurarea am intitului transfer de resurse d in sectorul public în cel particular, gestiunea societăţilor de stat nu se poate supune restricţiilor financiare rigide. N ici una dintre condiţiile m inim ale ale capitalism ului n u este, deci, îndeplinită de d irectocraţie şi nici nu p are că ea ar d o ri sau a r p u te a să le îndeplinească. 3.

O riginea directocraţiei şi a p u terii acesteia trebuie căutată în

expansiunea şi legitim area post-com uniste ale economiei paralele şi ale agenţilor acesteia din epoca com unistă, econom ie paralelă la care se referă p e larg atît Alain B esanţon în Anatomia unui spectru *, cît şi, p en tru cazul rom ânesc, B ernard P aqueteau. Slăbiciunea societăţii civile rom âneşti, enorm a dezvoltare a reţelelor de influenţă subterane şi paralele, la care participau şi activişti de p artid şi m em bri ai Securităţii, pe lîngă funcţionari, directori, specialişti etc. - dezvoltare d atorată în foarte m are m ăsură reacţiei com pensatorii la radicalism ul ideologic oficial de dinainte de 1990 -, au contribuit din plin la *ed. românească, Humanitas 1992. 144

ascensiunea post-decem bristă a directocraţiei. S-ar p utea spune că, d u p ă decem brie 1989, econom ia paralelă îm preună cu societatea „neagră" care o su sţinuse decenii la rîn d au ieşit din ilegalitate. Dar, d u p ă o serie de tribulaţii, de-abia anul 1993 reprezintă m om entul afirm ării depline a acestei noi clase, iar guvernarea Văcăroiu îi exprim ă cu pregnanţă interesele fundam entale. 4.

Esenţa directocraţiei se regăseşte în ambivalenţa intereselor ei

economice fundamentale: pe de-o parte, ea trebuie să prom oveze interesele structurilor etatizate, deoarece în absenţa un u i sector de stat im p o rtan t ea nu are de u n d e d ispune de resurse pentru transfer în dom eniul privat. Pe de altă parte, ea susţine în anum ite lim ite p riv atiza rea , d eo arece totala an em iere a secto ru lu i p riv a t ar confrunta-o cu u n infarct al veniturilor. Or, de cele m ai m ulte ori p u ţin rentabile structural, în plus păgubite de adm inistratorii ei directocraţi în folosul firm elor personale, societăţile de stat ar înregistra u n colaps în scurtă vreme, dacă directocraţia n u ar interveni radical, spre a le m enţine în viaţă p rin diferite form e de subvenţionare. A ceastă o p eraţie s-a făcut şi se face d eo c am d ată cel p u ţin p rin d o u ă m ecanism e financiare esenţiale: menţinerea cursului valutar dublu şi

practica dobmzilor real negative, ceea ce înseam nă o subvenţionare m ascată a în treprinderilor de stat. Pe de altă parte, încetineala procesului legislativ, m ai cu seam ă în dom eniul econom icului, devine de înţeles: o legislaţie econom ică şi fiscală riguroasă ar stopa sau ar în g reu n a m u lt procedeele directocrate de a utiliza facilităţile sectorului public în folosul unor firme private aflate la dispoziţia directorilor. De asem enea, poate fi explicată astfel nu d o ar prezenţa endem ică şi structurală a corupţiei, dar şi înţeles răspunsul total anem ic dat de autorităţi acestui fenomen. în absenţa corupţiei funcţionarilor de stat, principalele m ecanism e directocratice - transferarea ilicită a fondurilor şi a resurselor în dom eniul privat, susţinerea artificială a sectorului de stat neproductiv - s-ar bloca în 145

scurtă vrem e. Consecinţa econom ică a tu tu ro r acestora a fost în 1993, fireşte, o inflaţie de p este 300%, u n m are deficit b u g e ta r şi astronom icul blocaj financiar de peste 4.000 m iliarde lei. Trebuie observat că aceste „neajunsuri" n u se datorează inerentelor problem e puse d e tran ziţia spre capitalism , aşa cum se susţine de către oficialităţi (cu care Darski tinde să fie de acord), ci sînt p ro d u su l stopării tranziţiei în faza directocrată, ceea ce transform ă am intitele neajunsuri din incidente de parcurs în caracteristici de sistem. C red că am arătat de ce sistem ul actual din R om ânia n u m i se pare nici capitalist in nuce, nici tinzînd de la sine către acest sistem. M ai m ult, susţin că acest sistem , în pofida trium fului p u r politic de m om ent, n u oferă cîtuşi de puţin garanţia solidităţii şi a stabilităţii. 5.

O poziţia structurală dintre econom ia privată şi cea de stat pe

care directocraţia se străduieşte să le ţină laolaltă sub o autoritate unitară, spre a beneficia de avantajele am belor, conferă caracterul

contradictoriu, ambivalent al politicilor adoptate, de un d e provine o slăbiciune inerentă a regim ului actual. S p re exem plu, d irecto craţia v a pro m o v a, p e de-o p arte,

naţionalismul economic şi politic. O integrare solidă şi reală în structurile europene ar duce la dispariţia acestei clase. Intr-adevăr, integrarea ar duce la absorbţia econom iei rom âneşti în sistem ul pieţei libere e u ro p en e, la o p re d o m in a n ţă a ca p ita lu lu i p riv at, la generalizarea unor m etode de m anagem ent economic capitaliste, ostile principiilor directocratice. Totuşi, o anum ită deschidere către exterior, şi în special către capitalul străin, este inevitabilă - şi aceasta, m i se pare, din două m otive principale. Mai întîi, marele deficit

bugetar p e care se bazează economia directocratică presupune recursul la surse de finanţare externe. Apoi, sectorul p riv at al econom iei directocratice n u se p o ate dezvolta coresp u n zăto r şi p ro d u c e v en it fără o co lab o rare sensibilă a ca p ita lu lu i străin. C onsecinţa este că econom ia directocrată este dependentă în m od 146

cronic şi structural de ajutorul financiar occidental, în tim p ce d irecto craţia practică d iscu rsu l naţionalist, ostil O ccidentului. Ipocrizia şi du b lu l limbaj devin vicii obligatorii ale re g im u lu i d irectocratic, ceea ce n u

p o ate conduce decît la p ră b u şire a

cred ib ilităţii in tern aţionale a ţării, în pofida tu tu ro r eforturilor contrare. 6.

D om inaţia directocraţiei se loveşte în consecinţă de m ari

dificultăţi: cea dintîi este că, funcţionînd inflaţionist şi producînd blocaje financiare, ea nu reuşeşte să asigure o econom ie prosperă. Mai m ult, în absenţa u n o r m asive credite externe, pe care nu va fi niciodată în stare să le ram burseze, econom ia directocrată se năruie. Aceasta im pune, în plus, o orientare insuportabilă p entru versantul naţionalist al directocraţiei, de u n d e conflicte interne în sînul guvernanţilor. Apoi, accentul pus pe solidaritatea de clasă, de clan conduce trep tat la scăd erea calitativă a com p eten ţei m an ag e rilo r şi în general a politicienilor, care tind să acum uleze erori. C orupţia structurală şi aspectul de lum e interlopă legalizată pe care adesea îl ia dom inaţia directocraţiei o fac tot m ai antipatizată şi lipsită de o legitim izare m orală. C red, aşadar, că J. D arski nu are d rep tate în analiza sa. „T ranziţia" în R om ânia (dar n u n um ai aici) nu a condus la u n em brion de capitalism p ro d u s de „post-com unişti" şi de „centrişti", ci la dom inaţia „directocraţiei", dezvoltată din fostul sector „negru" al econom iei socialiste. D arski a observat unele caracteristici m afiote ale regim urilor din E uropa de Est, dar, d u p ă opinia m ea, el nu a apreciat corect sem nificaţia acestor practici, tinzînd să le vadă m ai curînd ca pe nişte „accidente de parcurs". Foştii com unişti nu s-au convertit la capitalism , ci şi-au legalizat m ai vechile procedee şi activităţi. Ei nu au sch im b at p u te re a politică p e cea econom ică, ci au a d a p ta t su p rastru ctu ra politică dem ocratică la o putere econom ică pe care au avut-o întotdeauna. A nticom uniştii, în m ăsura în care ei doresc un 147

regim capitalist şi o societate deschisă, sînt justificaţi să se opună acestui regim

şi aceasta n u

doar

din

co n siderente

m orale.

Directocraţia n u anunţă capitalism ul, p e care nici nu-1 doreşte, nici nu-1 poate realiza. Ea tinde să edifice o econom ie şi chiar o societate diferite structural n u doar de socialism, d ar şi de capitalism . Este o econom ie p ro fu n d parazitară, creatoare de inflaţie şi blocaje, plină de confuzii şi de conflicte acute, incapabilă să asigure prosperitatea u nei naţiuni. Şi cum ar putea fi altfel? Directocraţia este m utantul vechii

lum i interlope, m utant ce, în condiţii ecologic avantajoase, a proliferat nestăvilit. D om inaţia directocratică este sortită, m ai devrem e sau m ai tîrziu , eşecului. S ingura întrebare cu ad e v ăra t gravă este dacă exifus-ul directocraţiei se va înfăptui paşnic, p e cale democratică, sau

prin violenţe şi forme convulsive de agonie. O ricum ar fi însă, resem narea stoică im plicată de teoria lui Jozef D arski m i se p are nu doar inacceptabilă m oral, dar şi, pragm atic vorbind, iraţională.

„22", nr. 7,16 februarie 1994

148

Directocraţia remaniază guvernul

1.

Recenta rem aniere guvernam entală, m odul neaşteptat şi în

acelaşi tim p „pe furiş" în care ea a fost efectuată au ocazionat în ultim ul tim p num eroase speculaţii. Dincolo însă de explicaţiile de p rim ă in stanţă ale celor întîm plate, aş d o ri să arăt m ai jos că evenim entele pot căpăta u n sens m ai com plet şi m ai tem einic în lum ina ipotezei pe care o form ulam în articolul „C om uniştii co n stru c to ri ai cap italism u lu i?". S u sţin eam acolo că societatea rom ânească - dar şi alte societăţi post-com uniste - nu se află angajate cu ad ev ărat în direcţia edificării unei econom ii şi a unei lum i autentic capitaliste - fie şi una în care foştii com unişti să fi devenit prosperi oam eni de afaceri, în sensul occidental al cuvîntului. D upă părerea m ea, asistăm la instalarea sistem atică a u nei societăţi diferite atît de

cea comunistă, cit şi de cea capitalistă, p e care am num it-o „directocratică", un de p u terea reală este deţinută de birocraţia m arilor în trep rin d eri de stat, ce este, totodată, p atroană în firm e private şi p ă rta ş ă la a d m in istrare a statu lu i. E senţa d irectocraţiei stă în constituirea şi în stabilizarea u n u i trinom (ori triunghi) relaţional

ferm : o voită asociere şi indistincţie între proprietatea publică şi un sector im portant al proprietăţii particulare şi, p e de altă parte, se realizează asigurarea protecţiei statului p rin interm ediul cointeresării u n o r funcţionari publici. Tot în articolul a m in tit p u n e a m în relief d o u ă tră să tu ri fu n dam entale ale directocraţiei: 1) ambivalenţa sau ambiguitatea, legate, desigur, de dubla sa definiţie economică: pe de-o parte stă interesul său în sectorul public de u n d e se obţin resursele, pe de alta se rem arcă im portanţa pe care ea o acordă sectorului privat, de u n d e se obţin veniturile. 2) Directocraţia este urmaşa directă a vechii

societăţi economice „negre", purtătoarea economiei paralele din epoca 149

socialism ului planificat, ieşită d u p ă decem brie 1989 din ilegalitate şi afirm ată, între tim p, drept clasă dom inantă şi forţă conducătoare în stat. (Iată de ce evenim entele din decem brie 1989 reprezintă cu ad evărat o revoluţie , şi chiar în sens clasic: o clasă - directocraţia d ezv o ltată în interiorul sistem ului com unist pe care îl susţinea economic, d ar unde ea se află într-o situaţie de subordonare - a pus m ina pe p u tere cu ajutorul m aselor şi a transform at în profitul ei structura statului. Că această revoluţie a dezavantajat p e alţii şi chiar a sfidat adesea sim ţul dreptăţii este adevărat, d ar faptul în sine al existenţei unei revoluţii nu cred că trebuie contestat.) 2.

Aşa stînd lucrurile, să vedem în ce constă „stilul" politic al

directocraţiei şi în ce m ăsură acesta se poate regăsi, în particular, în îm prejurările asociate ultim ei rem anieri guvernam entale. Din acest punct de vedere, să observăm că rem anierea s-a făcut:

a) neaşteptat; b) pe furiş (dum inica); c) nu a m u lţum it com plet pe aliaţii PDSR (PUNR, PRM, PSM), d ar le-a oferit totuşi unele satisfacţii (înlocuirea generalului Spiroiu); d) ca şi rem anierea trecută, şi aceasta s-a sustras controlului Parlam entului, deoarece noii m iniştri nu au fost au d iaţi de comisiile de specialitate ale C am erelor şi nici nu există cel m ai m ic indiciu că s-ar avea în vedere o astfel de audiere sau confirm are. Se v ed e im ediat că punctul c) e o consecinţă a profundei

am bivalenţe ce caracterizează directocraţia. A ceasta este m ereu ob lig ată să u tilizeze d eo p o triv ă „reform işti" şi „co n serv ato ri", deoarece interesele sale fundam entale sînt duble: proprietatea de stat, caracteristică socialism ului, d ar şi proprietatea privată. Or, nu se poate în g ăd u i nici unora, nici celorlalţi să încline prea m ult balanţa în favoarea lor. De aceea, o m ăsură reform atoare, cum ar fi cea a instalării u n o r m iniştri civili la A părare şi la Interne, trebuie im ediat contrabalansată de o acţiune conservatoare: înlocuirea generalului 150

Spiroiu tocm ai în tr-u n m om ent cînd el a fost vehem ent atacat şi in su ltat în presa PRM este de n a tu ră a da oarecare satisfacţie conservatorilor şi naţionaliştilor, al căror acces direct la guvernare tocm ai fusese contram andat. Stă în n atu ra însăşi a directocraţiei ca ea să guverneze oscilant, exprim îndu-şi funciara am bivalenţă p rin balans acrobatic şi com pensarea propriilor sale acţiuni dintr-un anum it m om ent prin contraacţiuni. Ceea ce p en tru unii apare ca lipsă de voinţă politică este, în fapt, un anum it tip, foarte caracteristic, de ferm ă voinţă politică, dirijată însă nu înspre suprim area, ci înspre susţinerea am biguităţii sale de esenţă. în particular, este m om entul să-m i exprim scepticism ul cu privire la succesul încheierii u nei coaliţii PD SR-Opoziţie, coaliţie la care, periodic, se face aluzie: scopul actualei guvernări nu este decît acela de a cîştiga tim p şi de a se folosi de celelalte forţe politice în chip alternativ, spre a-şi consolida propria poziţie. S-ar p u tea spune că o asem enea politică riscă să îngreuneze extrem de serios procesul legislativ: fără o m ajoritate clară şi stabilă, un guvern n-ar trebui să aibă capacitatea de fructificare a proiectelor şi ideilor sale. întrebarea este dacă directocraţia este m ai în profit prom ovînd legi, ori dacă nu cum va, dim potrivă, o anum ită „anem ie legislativă" nu-i oferă tocmai „nişa ecologică" şi „solul germ inativ" predilecte. 3.

Spre a înţelege acum felul obscur în care s-a p ro d u s

rem anierea - vezi punctele a), b), d) - trebuie să invocăm originea directocraţiei: ea s-a constituit, spuneam , ca o lum e ilegală, iar practicile sale esenţiale se desfăşurau dacă nu întotdeauna împotriva

legii, cel puţin alături de ea. D ar şi d u p ă ce a luat puterea, directocraţia s-a văzut obligată să continue să păstreze o m ulţim e de aspecte ale activităţii sale în afara controlului legii - şi în general al controlului o piniei publice. A ceasta deoarece n u m a i în acest fel transferul fundam ental al resurselor din sectorul public în acea parte a sectorului 151

privat d eţin u tă de directocraţie se poate înfăptui fără m ari riscuri. Or, dacă m iniştrii ar fi fost întîi desem naţi, apoi, d u p ă cîteva zile, n u m iţi de preşedinte şi im ediat su p u şi confirm ării Cam erelor, rem anierea ar fi căpătat caracterul u n u i act de drept, controlabil de legi şi p ro c ed u ri legale şi dom inat d e raporturi obiective între persoane, postu ri şi capacităţi. P rocedura ar fi creat precedent şi ar fi p u tu t fi aplicată, cu m odificările de rigoare, şi în cazul altor num iri, la alte n iv eluri (de exem plu, în sistem ul bancar sau la FPS şi FPP), iar cerinţa u n u i control public şi al luării în discuţie a raporturilor şi datelor obiective ar fi făcut treptat, cum se spune, „pată de ulei". Dar, în acest fel, directocraţia ar fi riscat să se confrunte cu proceduri legale tot m ai articulate şi m ai dezvoltate ce, la u n m om ent dat, ar fi p u s în pericol trinom ul fundam ental pe care se bizuie existenţa şi dom inaţia ei. 4.

De fapt, esenţial în practicile directocrate m i se pare rolul

exorbitant deţinut de „relaţii " în detrim entul „raporturilor". „Relaţiile" sînt „calde": ele angajează oam eni bine individualizaţi în tranzacţii de interese. C ontează foarte m u lt cine sînt partenerii, care este fam ilia lor şi care sînt toate celelalte date personale. „Relaţiile" sînt concrete: corespondentul lor com ercial este trocul, schim bul în natură. „R aporturile", dim potrivă, sînt „reci" şi abstracte: im portă n u m ai datele obiective, măsurabile întrucîtva. Analogia, de data aceasta, este dată de schim burile monetare. „R aporturile" pot fi bine reglem entate de proceduri legale, tocm ai datorită caracterului lor abstract, general şi cuantificabil, şi funcţionează norm al, la lum ina zilei. D im potrivă, „relaţiile" sînt oculte, disim ulate, fiindcă nu pornesc de la elem ente obiective, m ăsurabile cu ajutorul unui etalon general, ci au d re p t sursă aprecieri personale, subiective, com plexe personale inanalizabile, interese private sau de fam ilie necuantificabile. Or, să insistăm , trin o m u l directocratic se co n stitu ie tocm ai din jocul 152

„relaţiilor", şi nu din cel al „raporturilor": directorii d e în treprinderi, anum iţi p atro n i şi anum iţi înalţi funcţionari publici n u sînt neap ărat aceleaşi persoane: de obicei, asocierea celor trei poli se face tocm ai în b aza „relaţiilor": familie, rude, prieteni, legături b azate p e interes m u tu a l p erso n aliz at („serveşte-m ă ca să te servesc"). O am en ii respectivi nu conlucrează conform unei etalonări abstracte şi univoce, de exem plu eficienţa econom ică sau politică, ci răsp u n zîn d u n u i com plex g reu de analizat în term en i cuantificabili: su sţin e rea patro n u lu i, servicii reciproce, afirm area socială etc. 5.

Cele de m ai sus conduc la o rem arcă ce m i se p are im portantă,

privitoare la atitudinea directocraţiei faţă de lege. A tîta vrem e cît reprezenta o clasă subordonată, chiar exploatată, în statul com unist, desigur că ea tindea să fie ostilă legii. Sistem ul „relaţiilor" - aşa cum l-am descris - se opunea, pe de altă parte, şi aşa-ziselor ra p o rtu ri „principiale" sau „tovărăşeşti" ori diferitelor coduri ale „eticii şi echităţii socialiste" pe care ideologia oficială căuta să le im pună. Acum , cînd deţine puterea, această ostilitate funciară s-a m enţinut, d eo arece tocm ai un b u n

şi bine d ezvoltat sistem

legislativ,

fu n d am en tat pe principii contractuale ferme, îi poate leza interesele.

Soluţia este ca sistemul legislativ să nu fie nici bun (în sens de eficace), nici bine dezvoltat. N u întîm plător C onstituţia noastră are lacune im portante, ce perm it interpretări contradictorii, proiectele de legi sînt votate cu o extrem ă dificultate, ce nu poate fi explicată adesea decît prm tr-o voinţă de tergiversare, şi iarăşi, nu întîm plător se evită a n u m ite

p ro c e d u ri de control, de legitim izare obiectivă,

de

„transform are a relaţiei în raport", cum este şi cea a num irii unor m iniştri. Se alunecă în acest fel spre o dictatură? Ar fi, poate, o exagerare să se afirm e aşa ceva. N -ar fi însă deloc o exagerare să se susţină că un sistem legislativ „subdezvoltat" (la care se adaugă o m ag istratu ră lipsită în general de conştiinţa dem nităţii funcţiei sale) 153

reprezintă o m odalitate eficace de a asigura p rep o n d eran ţa „relaţiilor" asu p ra „rap o rturilor". Sau de a consolida victoria m ai veche a directocraţiei asupra com unism ului, ajutînd-o acum să evite cit m ai m ult tim p, deopotrivă, o evoluţie capitalistă şi u n sistem de control p arlam en tar şi juridic eficace şi bazat pe reguli explicite. Or, atîta tim p cit societatea rom ânească nu va ieşi din era „relaţiilor" în favoarea „rap o rtu rilo r", orice pretenţie de a se îndrepta înspre o societate de tip capitalist şi occidental va fi clădită pe cea m ai desăvîrşită iluzie. „22", nr. 11, 16 martie 1994

154

Miracolul

Ceea ce m ă uluieşte de m ulte ori n u sînt diferitele infringed şi reculuri ale spiritului liberal şi tolerant, ci succesivele şi im portantele sale victorii de-a lungul tim pului. Căci nim ic n u m i se pare m ai im probabil, m ai paradoxal, m ai iraţional ori m ai neaşteptat decît fie şi cel m ai m o d est cîştig al acestui sp irit asu p ra tribalism ului, colectivism ului sau conform ism ului d e m asă. Intr-adevăr, să-ţi iubeşti penaţii, familia, neam ul, ţara e firesc şi la îndem îna orişicui. (Ceea ce nu înseam nă că ar fi rău să o faci.) De aceea, cel ce predică necesitatea ap ărării altarelor dom estice sau a cim itirelor d in v atra satu lu i străm oşesc se face im ediat şi fără dificultăţi ascultat şi urm at. Socrate observa că a-i vorbi de bine pe atenieni înaintea atenienilor şi pe sp artan i înaintea spartanilor nu cere decît abilităţile un ui retor m ediocru, deşi publicul se simte pe dată tran sp o rtat în Insulele Fericiţilor, oricît de m ari şi grosolane ar fi m inciunile ce i s-ar debita. Problem a grea este să-i lauzi pe spartani înaintea atenienilor sau invers şi să scapi cu viaţă, ba chiar să strîngi şi adepţi. Să convingi pe cineva că zeul lui e cel m ai puternic, cerul patriei sale cel m ai albastru, fetele din cantonul său cele m ai frum oase, copiii lui cei m ai dotaţi e totuna cu a lopăta entuziast în direcţia curentului şi cu un vînt b u n în spate. Iar unii, culmea, se m ai şi grozăvesc cu viteza ce au dobîndit! A-i u rî p e străini, pe cei diferiţi, a-i considera sub-oam eni p e cei ce n u sînt aidom a ţie, a dori să-i striveşti ca p e vierm i sau să-i înlături ca pe pu treg ai e firesc, e fam iliar şi în ordinea lucrurilor. N u cere nici m ăcar coeficient intelectual major, şcolaritate încheiată, aptitudini de olim pidă. De ura pentru celălalt sînt capabili - vorba lui Iisus - „şi păgînii". Iar „păgîni" tindem , fără efort, fără zbatere, urm înd panta 155

naturii, să fim cu toţii, indiferent de confesiune. C urios şi neobişnuit în schim b este ca cineva, precum autorul D euteronom ului, să ceară ca străinii - „m inoritarii", am spune azi - să fie n u doar cruţaţi, d ar şi bine trataţi. M ai m ult, el are pretenţia ca, atunci cînd se odihneşte stăpînul - în fiecare a şaptea zi

„să răsufle şi sluga, şi boul, şi asinul,

şi m ăgarul". Şi încă mai mult: asem enea idei absolut îm potriva naturii au prins, n u au răm as închise în m intea excentrică unde s-au născut, cum ar fi fost norm al, ci s-au difuzat, au fost reluate şi chiar au urnit din loc lum ea. C înd un u l iese din rînd, plesneşte-1! - iată porunca firii şi orice căprar e b u n la aşa ceva. C înd gărzile roşii ale lui M ao taie degetele pianiştilor, cînd fundam entaliştii, în Bosnia sau la H ebron, îşi descarcă m itralierele în m ulţim e, ei procedează întocm ai ca orice prăd ăto r care îşi sfîşie adversarul: nimic m ai previzibil şi m ai elem entar. D ar faptul că pianele obţin şi ele, fie şi din cînd în cînd, biruinţa lor asupra m itralierelor este o stranie şi neaşteptată m inune. D reyfus închis pe viaţă la ocnă - firesc. Dreyfus achitat d u p ă u n lung şi m are scandal paradox m ai m are nu se poate im agina. N aţionalism ul, tribalism ul, fundam entalism ul etc. au de partea lor îm brăţişarea generoasă a m am ei-natură, căldura instinctuală a devenirii spontane. M odelele lor - reg ru p area şi războiul speciilor ne asaltează de p retutindeni, în tem eiul apartenenţei noastre la biologic. Bizar, extraordinar este însă că se găsesc destui inşi pentru care biologicul are d re p tu ri lim itate. P en tru aceştia, spre pildă, asem ănarea d in tre fiinţa om enească şi copac se opreşte la verticalitate şi deci ei n u cred că om ul are rădăcini precum copacul ca să stea locului p rin tre congeneri, răbdînd tăcut orice viscol. Iar atunci - cum stă scris - cînd pînă şi „vulpile au vizuinile lor, iar păsările au cuiburi", nem aipom enit este că a fost urm at, chiar pentru u n scurt răstim p, Fiul O m ului, ce nu d o ar e lipsit de vizuină şi cuib, dar chiar 156

„nu are unde-şi p u n e capul". A parţine conform ism ului universal faptul că fiarele se sfîşie unele pe altele şi îngerii cîntă tot tim pul im nuri de slavă C reatorului. D ar îm prejurarea că se încăpăţînează să existe şi inşi an ap o d a ce, refuzînd ispita bestială dar şi pe cea angelică, încearcă inconfortul libertăţii - ţine de răspărul firii şi de m iracol, făcînd preţul şi gloria acestei lum i. „22" nr. 9, 2 martie 1994

157

Satisfacţie nejustificată

în m artie 1994 au fost publicate două sondaje de opinie, prim ul re alizat d e IRSOP şi com andat de F u n d aţia R om ână p en tru D em ocraţie (condusă de Emil C onstantinescu), celălalt realizat de IMAS şi co m an d a t d e F u n d aţia Soros. R ezultatele lor, foarte asem ănătoare, acolo unde, bineînţeles, şi întrebările au coincis, au p ro d u s în general plăcere în tabăra Opoziţiei. M ai m ult, Ion C ristoiu a profitat de d rep tu l de utilizare a sondajului IRSOP cu o zi înaintea concurenţilor, spre a lansa noua form ulă a „T ineretului liber", anunţînd, în acelaşi tim p, în editorialul său din „Evenim entul zilei", faptul că Ion Iliescu a cedat locul întîi în favoarea m ai vechiului său rival, Emil C onstantinescu. Satisfacţia celor din O poziţie provine, desigur, din faptul că, dacă ar avea loc acum alegeri prezidenţiale în aceeaşi form ulă ca în 1992, Emil C onstantinescu ar obţine 37%, Ion Iliescu 27%, iar Gh. F unar 10% (IRSOP). De asem enea, dacă ar avea loc acum alegeri parlam entare, CDR ar obţine 30% (33% după IMAS), PDSR 23% (24%), PD 9% (10%), PUNR 7% (6%), PRM 5% (5%), PSM 3%(5%) etc. în ansam blu, o coaliţie C D R -U D M R -PD ar înregistra 45% du p ă IRSOP şi 52% d u p ă IMAS din voturile electoratului, contra 44%, respectiv 46%, obţinute de actuala coaliţie m ajoritară. în fapt, mi se pare că sînt puţine m otive de satisfacţie din partea O poziţiei şi m ai cu seam ă a C onvenţiei Democratice, iar cei care au în cep u t să n u m ere zilele preşedintelui Iliescu sau a guvernării PDSR în baza datelo r IRSOP-IMAS se află în plină eroare. Dar, spre a vedea m ai bine cum stau lucrurile, să exam inăm şi alte rezultate ale acestor do u ă sondaje de opinie. A flăm astfel că 57% din electorat crede că în România lucrurile m erg într-o direcţie greşită, faţă de num ai 29% care vede ţara 158

în d reptîndu-se într-o direcţie bu n ă (IMAS). N e putem întreba însă care este sensul acestui m asiv „vot de cenzură": oare direcţia este „greşită" fiindcă s-a m ers prea puţin ori prea m u lt pe calea reform ei sau, altfel spus, rom ânii doresc m ai degrabă capitalismul sau

revenirea la socialismul „real'1! R ăspunsul îl aflăm constatînd că 67% dintre români doresc ca „privatizarea să se facă rapid şi să scadă cit m ai repede rolul statului în economie", contra a num ai 31% care optează p en tru o privatizarea lentă şi p en tru m enţinerea rolului statului în econom ie (IMAS). Cu alte cuvinte, m area m ajoritate a rom ânilor consideră că direcţia „justă" în care ar trebui m ers nu este socialism ul, ci capitalism ul, şi aceasta cu cît m ai repede, cu atît m ai bine. Or, atît PDSR cît şi aliaţii săi de pînă acum , d ar şi guvernarea Văcăroiu, s-au caracterizat p rin tergiversarea privatizării şi a reformei, în tim p ce O poziţia a susţinut o reformă şi o privatizare rapide. De asem enea, guvernul obţine aprecieri extrem de negative la num eroase capitole, precum corupţie, crim inalitate, nivel de trai, salarii, industrie etc. în consecinţă, ne-am aştepta ca, în m om entul exprim ării intenţiilor de vot, rap o rtu l P utere-O poziţie să nu fie atît de echilibrat, m arcînd num ai u n foarte uşor avantaj pentru O poziţie, ci m ult m ai favorabil acesteia din urm ă. Dacă aproape de două ori m ai m ulţi sînt oam enii ce cred în virtu ţiile privatizării ra p id e decît sînt cei care cred în privatizarea lentă şi în rolul dom inant al statului, de ce nu regăsim, fie şi cu aproxim aţie, acelaşi raport între voturile prezum tive obţinute de O poziţie şi Putere? De ce între acestea două raportul nu se apropie, să zicem, de 60-30% şi este doar 46-45%? Or, faptul că nu regăsim nici pe departe raportul respectiv nu se poate explica, d u p ă părerea mea, decît p rin prestaţia nesatisfăcătoare în ansam blu din ultim ii doi ani a O poziţiei şi m ai ales a CDR. Fără a intra în detalii, cred că trei au fost defectele esenţiale ale acţiunii acestei coaliţii: a.

C apacitatea redusă de a se identifica pe sine, în ochii

electoratului, cu prom otoarea hotărîtă a reform ei rapide şi eficiente şi 159

de a face ca PDSR şi guvernul Văcăroiu să fie identificaţi cu prom otorii reform ei lente şi ineficiente. O bună dovadă pen tru cele spuse o constituie şi faptul că din sondajul IMAS m ai rezultă şi că 59% din electorat crede că guvernul este m ai curînd p en tru privatizare, faţă de num ai 41% care consideră guvernul m ai degrabă ostil privatizării. Altfel spus, deşi privatizarea rapidă este dorită de m ultă lum e, o parte dintre oam enii respectivi nu-şi d au seam a d e reticenţele guvernului în privinţa privatizării, căzînd prad ă dem agogiei acestuia, iar Opoziţia face prea p u ţin pentru a le schim ba opiniile. Aş vorbi, din acest punct de vedere, despre viciul propagandistic al CDR. b. Inconsistenţa şi divizarea ap aren t irem ediabilă a mişcării liberale - p ro m o to are a de p rin cip iu a p riv a tiz ă rii ra p id e şi a dim inuării m asive a rolului statului - , ce obţine abia (incluzînd şi PAC) 10% d u p ă IRSOP şi 13% d u p ă IMAS. A vem de-a face aici cu un

viciu organizatoric. c. Scorul neaşteptat de slab al CDR în raport cu aşteptările (cu corolarul u n u i scor neaşteptat de bun, d u p ă doi ani de guvernare, al PDSR) p oate fi, desigur, asociat şi altor cauze: lipsa u n o r personalităţi suficient de credibile (prin contrast, sondajele arată popularitatea neobişnuit de b u n ă a d-lui A drian N ăstase), activitate parlam entară nu o d ată inconsistentă (P arlam entul este cea m ai im populară instituţie d u p ă IMAS), m arile problem e din adm inistraţia locală a oraşelor cu prim ari CDR precum B ucureştiul - ceea ce s-ar putea num i „efectul C rin H alaicu". Acesta este ceea ce num esc viciul de prestaţie

politică. Prin urm are, datele oferite de aceste două sondaje sugerează că, în cazul u n o r alegeri parlam entare anticipate, ce ar urma, desigur, şi

unei campanii electorale susţinute, PDSR ar avea toate şansele să recupereze m icul handicap pe care îl are în prezent şi să obţină chiar un scor m ai b u n decît la ultim ele alegeri (27%). (Să nu uităm că şi în 1992 CDR conducea în sondaje cu trei luni înainte de alegeri, avînd 30-33%.) Iar la alegerile prezidenţiale, Ion Iliescu va cîştiga, probabil, 160

la al doilea tur de scrutin, dacă la voturile sale se vor adăuga cele acordate lui Gh. Funar. D upă doi ani de reform ă ratată şi de m ari greutăţi economice, u n nou succes al guvernam entalilor poate părea uim itor. Şi totuşi, avînd în vedere cele de m ai sus, el n u este foarte neaşteptat. M ulţi oam eni, deşi su p ăraţi pe drept cuvînt pe guvern şi conştienţi de m arile insuficienţe ale guvernării PDSR şi ale preşedintelui Uiescu, observă de asem enea m arile defecte ale O poziţiei şi, făcînd sum a, tind să prefere u n rău cunoscut unui rău necunoscut. Sau, p u r şi sim plu, ei nu îşi dau seam a în ce fel dorinţele lor ar p utea fi realizate de o guvernare a Opoziţiei. Pe scurt, cele două sondaje de opinie arată u n lucru grav, pe care destui preferă să-l ignore ori să-l nege p u r şi sim plu: m ergînd în felul de pînă acum , O poziţia va pierde, şi din vina ei, viitoarele alegeri la fel cum le-a p ierd u t şi pe cele de pînă acum, şi aceasta în pofida faptului că majoritatea populaţiei favorizează o reformă rapidă. D eparte d e a fi încurajatoare, rezultatele congruente ale celor d o u ă sondaje ar treb u i să reprezinte, p en tru O poziţie, u n d u r avertism ent. „22" nr. 13, 30 martie 1994

161

Casa fără cer

Ocazia ţinerii F orum ului C rans M ontana la B ucureşti a relansat discuţia asu p ra valorii „C asei Poporului", rebotezată acum „Palatul P arlam entului". Fireşte, presa naţionalistă s-a grăbit să exulte şi să lau d e m eg aed ificiul d in toate puterile, fără să-şi d isim uleze entuziasm ul p en tru ctitor. M ai grav m i se pare însă că destui oam eni ce nu sînt neapărat ad m ira to ri ai d e fu n ctu lu i tiran tind, încet-încet, să „înghită" m onum entul, consim ţind să creadă că, Ia urm a-urm elor, el „nu e chiar atît de oribil", că are totuşi o „valoare". Alţii am intesc că e o „creaţie a întregii n aţiu n i", realizată cu preţul un u i „m are efort naţional", cum sp u n e b ro şu ra d istrib u ită p artic ip a n ţilo r la F orum , că se află înm agazinată acolo o uriaşă cantitate de m uncă înalt calificată „num ai a specialiştilor rom âni". M ulţi se sim t im presionaţi de sălile placate cu m arm ură, o ri de im ensele candelabre, de nenum ăratele coloane decorate, ori de m obilierul sculptat. în fine, nu puţini sînt cei care privesc cu coada ochiului la oaspeţii din străinătate, furîndu-le, cu o secretă plăcere, eventualele exclam aţii de uim ire, dintre care unele, ca cele ale d-lui C arteron, preşedintele F undaţiei Forum , seam ănă cu veritabile exerciţii de adulare a guvernului rom ân. Ei citesc adm irativ în broşura am in tită că edificiul dîm boviţean ocupă locul II în lum e în privinţa suprafeţei construite, du p ă Pentagon, şi locul III în privinţa volum ului construit, situîndu-se astfel între piram ida lui Q uetzalcoatl şi cea a lui Kheops. D ar este această poziţie în „Cartea recordurilor" un m otiv d e orgoliu naţional? Trei sînt însă erorile care se fac de obicei în elogiul „Casei Poporului": M ai întîi, se confundă mărimea cu măreţia. Or, clădirea, deşi, fireşte, foarte m are, n u este n um ai com plet lipsită de m ăreţie, dar e 162

de-a d re p tu l m eschină. M ărim ea ţin e de can titate, m ăreţia de proporţie, de echilibrul părţilor, de form a ansam blului. Din acest punct de vedere, a declara „C asa" u n m o num ent „faraonic" este o insultă, d ar nu Ia adresa ei, ci la cea a piram idelor. Ele prim esc m ăreţie de la form a lor desăvîrşită, pe cită vrem e „C asa" seam ănă cu un gigantic stăvilar înzorzonat, şi nu cu u n m onum ent. în zadar e im ensitatea sălilor u n d e osteneşti voind să le străbaţi, în zadar se înalţă stîlpii enorm i, arhitravele colosale; în lipsa bolţilor, a unei cupole care să-ţi p oarte privirea spre înalt, plafoanele drepte sau abia uşor concave, din care atîrnă dizgraţios candelabrele, în chipul unor m o n stru o ase m am eloane, te sufocă şi fac sp a ţiu l insuficient, irespirabil, asem ănător celui subpăm întean al unei cripte. M area dram ă a acestor săli este că au n u m ai tavan, d ar nu şi cer, aidom a odăilor noastre de bloc „confort sporit". N u au rom ânii atunci simţul m onum entalului? Ba îi au, d ar el nu trebuie căutat aici, ci, de pildă, Ia D ragom irna sau la Suceviţa. Acelea sînt m ult m ai scunde, dar au m ăreţie, şi nu sînt foarte înalte, dar au altitudine. A do u a m are confuzie este cea dintre efort şi creaţie. N im eni nu contestă im ensitatea m uncii depuse, nim en i n u neagă calitatea m eşterilor sau a inginerilor. D ar m ilioanele d e tone de cim ent nu înseam nă creaţie, aşa cum kilogram ele un u i tru p nu înseam nă spirit. O suprafaţă arhitectonică nu devine o operă de artă doar fiindcă este bogat decorată, ci doar prin justeţea şi sensul decorului. A m eţitorul eclectism stilistic, aşternut diluvian, fără logică şi sens, dă nu un decor, ci un fard ininteligent, fără spirit, rezultat al u n u i efort tîmp, m ai prejos chiar decît o im itaţie francă şi fără pretenţii. „Aplicaţie creatoare" din abundenţă, dar unde este creaţia? De aici derivă şi a treia confuzie, pe care, utilizînd o distincţie a lui C onstantin Noica, am form ula-o sp u n în d că cei ce laudă „Casa" nu

disting intre bunuri şi valori. M iliardele cheltuite, m ilioanele de metri cubi de cim ent, cifrele cu m ulte zerouri ale m etrilor pătraţi ai spaţiilor interioare indică d oar că s-a produs u n bun, ce p oate fi utilizat în fel şi 163

chip. N um ai că o construcţie reprezentativă a unei ţări, adăpostindu-i Parlam entul, trebuie să fie şi altceva decît u n b u n foarte costisitor. Ea trebuie să fie o valoare, ceea ce înseam nă acces la eternitate şi altfel decît prin refuzul p u r m aterial de a se n ăru i prea curînd. Piram idele pentru a reveni la ele - nu erau num ai im ense m ase de p iatră servind drept m orm inte; ele exprim au, prin form a lor, nestăvilita credinţă în posibilitatea sufletului de a birui m oartea. D ar m asa de piatră a „Casei" n u exprim ă decît am biţia vană a u n u i despot de a birui sufletele. Deşi nu este o valoare (cum poate exista valoare îm potriva sufletului?), „Casa" are o anum ită valoare: ea stă acolo, p ro p tită în deal, am eninţătoare şi inform ă, ocupînd suprafaţa u n u i întreg cartier dem olat, cu case frum oase, biserici, pom i, u n d e trăiau oam eni. E o dem onstraţie pe m ulte hectare a nesăbuinţei, a m ărginirii, a lipsei de valori şi de suflet a tiraniei. „22" nr. 17, 2 7 aprilie 1994

164

Depinde...

Se spune, m ai în glum ă m ai în serios, că în Anglia e permis ceea ce nu este interzis, în F ranţa e permis şi ceea ce e interzis, în tim p ce în R usia e interzis tocm ai ceea ce e perm is. D ar în Rom ânia? O riginalitatea noastră se afirm ă aici imbatabil: cel m ai adesea, la noi n u se prea ştie nici ce este interzis, nici ce nu este. P uzderie de legi, h o tărîri de guvern, decrete ceauşiste sau revoluţionare, ordonanţe şi reveniri la o rd o n an ţe - toate creează o dezordine legislativă care face n u o dată ca lim ita dintre interzis şi adm is, dintre legal şi ilegal să se şteargă. Pe aici nim ic n u e nici cu totul perm is, nici cu desăvîrşire interzis, fiind, în chip m ioritic, m ai curînd deal-vale, ba se poate - ba n u se poate, în sfîrşit, e... „depinde"! D epinde de ce? D epinde m ai întîi de cine eşti şi de cu cine ai de-a face. La noi legea nu e inflexibilă, universală, precum la cei cu m entalitate, ch ip u rile, p ro te s ta n tă ori catolică. Aici legile sînt „stihii" vii, o rg an ism e asem enea o m u lu i şi nu fo rm u le abstracte, reci, im personale. T răind în tr-u n regn al organicului, ele se adaptează pe n erăsu flate la îm p reju ră ri, conform u n u i fel de p rin cip iu al com pensaţiei: spre pildă, cei m ari şi puternici, cei bogaţi în relaţii şi în bani au parte de o lege brusc tim idă, feminizată, înfricoşată. înaintea celor m ici şi slabi, în schim b, legea devine bărbătoasă şi solemnă. „D epinde" stă apoi d u p ă situaţiune şi îm prejurări: în tradiţia noastră, legea fiind vie, ea refuză inexorabilul cu care e învestită în alte părţi. Im portant m i se p are de subliniat om enescul profund care, la noi, caracterizează fiinţa legilor: aceasta creşte şi scade aidom a om ului şi îm preună cu om ul. (D epinde şi de care om ...) Aşa stînd lucrurile şi fiind „ca om u"', legea, la noi, are nevoie de sprijin; ei nu-i place să stea singură şi izolată într-o independenţă frigidă. O am enii se bizuie la nevoie pe prieteni, cum naţi, veri, fini, naşi şi alte rude, legile - pe instrucţiuni, circulare, regulam ente de ordine internă, norm ative, dispoziţii de aplicare şi alte acte. Oam enii nu izbutesc nim ic fără ajutorul familiei şi al amicilor; legile, la noi, nu 165

au p u tere fără co m p letările am icale ale n o rm ativ elo r. Pe alte m eleaguri, dom neşte o ordine ierarhică rigidă, am zice, aproape artificială: C onstituţia are precedenţă asupra legilor obişnuite, acestea au precedenţă asupra hotărîrilor de guvern şi aşa m ai departe. Iar scrisul, adică ceea ce este m ort, îngheţat, artefactul, are, la ei, precedenţă asu p ra oralului. La noi, dim potrivă, dom ină organicul, im ediatitatea, viaţa în ce are ea spontan, ceea ce, în cazul în speţă, înseam nă telefonul şefului. (Cînd acesta este însoţit de răcnete, elem entul spontan-vital este, desigur, intensificat.) Şi, în general, pe aici instrucţiunea bate hotărîrea de guvern, aceasta bate legea, iar C onstituţia vine abia la urm ă, bine bătută. Aţi văzut vreu n funcţionar public, de la am ploaiat la m inistru, preocupat că nu ar respecta Constituţia, ca să nu m ai vorbim despre convenţiile internaţionale, străine - zic unii p atrioţi - spiritului acestui popor? Legea, la noi, asem enea u n u i copac falnic, stă cu rădăcinile adînc înfipte în păm întul u d a t de sîngele străm oşilor. Ca dovadă - legea fără „obiceiul păm întului" (ce se exprim ă, tot mioritic, prin darurile generoase ale p ăm în tu lu i - d am igeana cu vin, m ioară, orătanie etc.) n-are m are trecere. C um stăm totuşi cu raportul dintre ceea ce e interzis şi ceea ce e perm is? Ceea ce nu e explicit p u s sub interdicţie legală e adm is ori nu? In Vest, o uşă e ori închisă, ori deschisă. Da sau nu. Pe aici, cum observă C. Noica, noi îl avem n u doar pe „da" sau „nu", ca restul neam urilor, ci şi pe „ba". De fapt, îl avem şi pe „deh", pe „îhî", pe „m da" şi, „de b u n ă seam ă", avem şi ridicarea din um eri, sughiţul, scărpinatul în creştet, p au za de m asă prelungită, răspunsurile în doi peri şi două ore, toate m enite să ne sm ulgă de sub odioasa tiranie aristotelică a logicii binare. D ar cel m ai preţios conector logic al organicei noastre civilizaţii a statului de drept răm îne „depinde". Şi u n „d epinde" subcontextual, p ro n u n ţat scăzut, cu privirea dusă pe g înduri, în so ţit de o că u tă tu ră com plice, p aro d ic-p o stm o d ern ă.

Depinde... „22", nr. 20, 18 mai 1994 166

Prestudenţii

D rept reflex a num eroase frustrări, rom ânilor le place adesea să-şi afle com pensaţii. Tema uneia dintre cele m ai caracteristice, foarte des reluată în ultim ii p atru ani şi îm brăţişată indiscrim inat atît de „Putere" cît şi de „O poziţie", se referă la autom ăgulirea cu privire la învăţăm întul rom ânesc. R edusă la esenţa ei, atitudinea în cauză se exprim ă p rin u rm ătoarea frază: Deşi sîntem săraci, în tranziţie etc.,

avem totuşi un învăţăm înt de înaltă valoare, com petitiv p e plan internaţional etc. Frază, după părerea m ea, discutabilă - cum voi încerca să sugerez pe scurt şi restîngîndu-m ă d o ar la învăţăm întul

primar şi secundar. M ai întîi, însuşi felul cum acest tip de învăţăm înt este denum it oficial, „învăţăm înt preuniversitar", m i se p are sem nificativ: din clasa I şi pînă într-a XH-a, copilul este v ăzu t ca u n „prestudent". Or, deoarece m ajoritatea elevilor nu vor ajunge niciodată studenţi - lucru firesc -, înseam nă că învăţăm întul rom ânesc, prin apelaţiunea cu care atît de em fatic se autogratifică, declară explicit că pro d u ce planificat reb u tu ri. O ricum , re zu ltă că ceea ce „ p re stu d e n tu l" învaţă nu reprezintă o finalitate în sine - cultura generală, pe baza căreia el să poată eventual aborda o specializare, ci o sim plă etapă în vederea unei

performanţe: adm iterea la universitate. Şi, cum „prestudenţii" dintr-a Il-a sau a Vil-a nu ştiu de obicei unde „vor da", şcoala se pretinde o „preuniversitate" fără limite. De aici o enorm ă încărcătură de materie, o cu totul d isproporţionată accentuare a cantitativului în dauna formării. De fapt, cred că cca 80% din cantitatea de cunoştinţe acum ulată în asm enea circum stanţe se uită de îndată sau repede, ceea ce pu n e sub sem nul întrebării însăşi utilitatea de a fi învăţat. în schimb, ceea ce nu se uită - ştiinţa de a învăţa, abilitatea de a înţelege

şi de a exprima stau într-un grav deficit, fiind neglijate. Iată de ce atît 167

de m u lţi foşti „ p re stu d e n ţi" vorbesc incorect, scriu inept, sînt incapabili să analizeze logic un text, sînt inculţi şi, în general, se află în com pletă neajutorare de îndată ce ies din specialitatea lor. D ar învăţăm întul nostru nu este num ai „preuniversitar", ci şi „preolim pic". N u d o ar perform anţa adm iterii la facultate, ci şi p e rfo rm an ţa p u r tehnică, v id ă de sens fo rm ativ tem einic, a

olim piadelor naţionale şi m ai ales internaţionale co n stitu ie o preocupare a sa de căpetenie. Din acest p u n ct de vedere, învăţăm întul este inclus p rin tre mijloacele de p ropagare a im aginii Rom âniei, iar un succes de tip sportiv al cîtorva zeci de copii pare preferabil asigurării u n u i nivel cultural satisfăcător pentru m ilioane. D isproporţionata glorificare oficială a olim picilor este, de aceea, extrem de păgubitoare: p rin em ulaţie şi exem plu, copiii dotaţi văd în prem iile la olim piade o potenţială realizare suprem ă a şcolarităţii lor, ceea ce riscă să-i m etam orfozeze în stocuri vii de inform aţii şi în unelte de rezolvat problem e-tip. Se scapă cu totul din vedere că aptitu d in ea cea m ai de p reţ a m inţii om eneşti - creaţia - nu este cuantificabilă în lim itele unui exerciţiu com petiţional. O bsedat de cantitativ şi de perform anţă, nu este de m irare că învăţăm întul rom ânesc este adesea şi profund ipocrit. Un copil norm al n u poate, în principiu, obţine ceea ce i se cere la un nivel acceptabil n u m ai prin forţele sale şi ale şcolii. Părinţii sînt p u şi şi ei în com petiţie, iar lor li se adaugă o veritabilă industrie naţională a meditatorilor. N ivelul atît de coborît al salariilor din învăţăm înt contribuie şi el la această situaţie: pentru a supravieţui, profesorii dau m editaţii; de aceea, interesul global al categoriei (excepţiile nu intră acum în discuţie) este ca lucrurile să continue ca şi pînă acum: m aterie m u ltă şi indigestă, astfel încît copiii n u se pot bizui pe ei înşişi şi pe şcoală, iar părinţii, în disperare, apelează la m editatori plătiţi cu greu. Se vorbeşte m ult despre reform ă în învăţăm înt. D ar dacă banii alocaţi de la b u get sau sosiţi de la Banca M ondială nu vor afecta n atu ra finalităţii şcolii rom âneşti, va fi degeaba. Vom avea în continuare 168

producţie m asivă d e „prestudenţi" şi „preolim pici", vom avea fabrici de m editaţii; vom avea concursuri în loc de form aţie, m em orizare în loc înţelegere, rep etare în loc de analiză. Vom fi m ai ales bogaţi în analfabeţi cu şcolaritatea satisfăcută şi în sem idocţi cu diplom ă la dosar, gata să se fălească fără tem ei cu o m ulţim e de lucruri, dar îndeosebi cu faptul că învăţăm întul rom ânesc este printre cele m ai bune din Univers. „22" nr. 39, 28 septembrie 1994

169

CDR în criză

în tim pul evenim entelor d in m ai '68 de la Paris, o personalitate oficială a comis im p ru d en ţa să-l califice pe Daniel Cohn-Bendit, liderul m işcărilor studenţeşti, d re p t „evreu germ an". Im ediat, străzile P arisului s-au u m p lu t de dem o n stran ţi care scandau: „Toţi sîntem evrei germ ani!". în

1990,

Ion

Iliescu

s-a

p re c ip ita t

să-i

n u m ească

pe

dem onstranţii din Piaţa U niversităţii „golani". îndată, un m are num ăr de oam eni, p rin tre care artişti, scriitori, profesori de prestigiu, şi-au făcut u n p u nct de onoare în a se declara „golani", ceea ce l-a determ inat pe Ion Iliescu să-şi ceară public scuze pentru term enul injurios folosit. Astăzi, p en tru a n u ştiu cîta oară, C.V. Tudor, A drian Păunescu etc. îi sfidează pe cei ce au în d răzn it să se îm potrivească cîndva, în decem brie 1989, pe faţă p atro n u lu i lor, Ceauşescu, m ai adău g in d şi p resu p u sa dezvăluire a u n u i com plot al revoluţionarilor conduşi de Petre Rom an m enit să-l asasineze pe preşedintele Iliescu. Ca replică, m ai m u lte o rganizaţii ale re v o lu ţio n arilo r d em onstrează în faţa S enatului sau a P arch etu lu i G eneral, cerînd ridicarea im unităţii parlam entare a celor vinovaţi de n en u m ărate ultragii şi insulte. Şi ce se m ai întîm plă? Se u m plu străzile de lum e, chem ată de principalele p artid e ale Opoziţiei, să protesteze nu d o ar îm potriva a doi sau trei calom niatori de serviciu, d a r în general îm potriva extrem ism ului politic? N u. Ce fac A lianţa Civică ori CDR? Sînt inerte. Pe 8 iunie, la Cluj, m ai m ulte m ii de persoane dem onstrează în Piaţa U nirii îm potriva intenţiilor prim arului F unar de a deplasa statuia lui M atei C orvin pe m otiv că s-ar afla situată pe u n sit arheologic. Im portant: m anifestaţia este organizată de G rupul pentru Dialog Interetnic, condus de O ctavian Buracu, iar la m iting participă 170

şi vorbesc n u doar m aghiari, ci şi rom âni, precum O ctavian Buracu sau Doina Cornea. Ce a făcut, totuşi, O poziţia? Le-a cerut cum va rom ânilor din Cluj să dem onstreze strigînd „Şi noi sîntem m aghiari!"? Nici pom eneală. Le-a cerut m ăcar să protesteze alături de m aghiari, aliaţii lor în CDR, îm potriva u n u i p rim ar nu doar abuziv şi şovin, dar p atro n al intensei escrocherii num ite Caritas? N u. Tăcere. N u chiar tăcere. Mai sînt şi declaraţii de presă: a d-iui Coposu, d ar cu privire la intenţiile PNŢCD de a reintroduce m onarhia; ale d-lui Patriciu, dar privitoare la nevoia de a transform a CDR în tr-u n partid, a d-lui M anolescu, privitoare la oportunitatea excluderii din CDR a organizaţiilor nepartidice, a d-lui Cunescu relativă la utilitatea ca fiecare p artid să conducă pe rînd C onvenţia. Puse îm preună aceste declaraţii nu dovedesc decît existenţa unei nem ăsurate lipse de unitate şi de solidaritate în interiorul CDR. Să ne m ai m irăm atunci că cei ce n u ştiu să se solidarizeze între ei nu ştiu şi nu vor să-i solidarizeze şi pe alţii în num ele unei cauze ? Sau poate tocm ai aceasta este problem a? O poziţia, CDR în particular, pare să nu aibă o cauză, în schim b are o m ultitudine de scopuri, d u p ă p artid e şi lideri. Căci a face continuu declaraţii de anticom unism nu m ai este astăzi o cauză (o face şi p artid u l de guvernăm înt). Ce vrea, în definitiv, O poziţia, ce ar trebui să vrea? Fireşte, să ajungă la p u tere spre a realiza schimbarea de care guvernanţii n u sînt

capabili. Iată cauza. Or, accederea la p utere se poate face pe două căi: fie printr-o coaliţie cu PDSR, fie cîştigînd viitoarele alegeri. Acum, dacă O poziţia ar opta pentru prim a cale (pe care păruse un m om ent, la începutul anului, să o ia în considerare), ar trebui să fie gata la unele com prom isuri cu partidul de guvernăm înt. Printre acestea, cel privitor la form a de stat pare a fi decisiv: în schim bul renunţării la obsesiile m onarhiste, CDR ar trebui să p ro p u n ă PDSR ren unţarea la aliaţii săi - PUNR, PRM, PSM, PDAR. M erită acest com prom is, pe care l-aş califica d rept „istoric"? Unii, din cadrul 171

O poziţiei, ar zice cu siguranţă că m erită, alţii, în schimb, ar prefera să nu răsp u n d ă. Această ultim ă reacţie, plauzibilă m ai ales din partea liderilor ţărănişti, m i se înfăţişează gravă: căci oricît de atrăgătoare ar p ărea refacerea m onarhiei constituţionale în Rom ânia, aceasta nu poate reprezenta decît un scop şi nu o cauză, altfel decît excluderea extrem iştilor de la guvernare. Iată ce m ă face să fac afirm aţia că CDR n u are, cu adevărat, o cauză. D ar PDSR este capabil de un astfel de com prom is? P entru a decide, com prom isul trebuie m ăcar form ulat şi p ro p u s cu claritate, ceea ce n u s-a întîm plat pînă acum. Pe de altă parte, dacă CDR este în tr-ad ev ăr prom otoarea şi apărătoarea dem ocraţiei în Rom ânia, ea are dato ria să se m obilizeze m asiv îm potriva extrem ism ului şi să se solidarizeze prin toate m ijloacele legale cu cei care îl d en u n ţă. Principială şi intransigentă cu asupra de m ăsură în m aterie de scopuri, CDR este straniu de tolerantă în ceea ce priveşte devoţiunea faţă de

cauză. D ar să presupunem că CDR vrea să ajungă la p utere p rin alegeri, fără com prom isuri. A tunci, ea ar trebui să se com porte ca o fo rm aţiu n e decisă să cîştige alegerile - ceea ce n u este deloc cazul. Cel m ai p u tern ic partid al ei, PNŢCD, continuă să fie unul al senectuţii, condus de oam eni venerabili, d ar încrem eniţi în propria lor istorie şi suferinţă şi incapabili, s-ar părea, de înnoire, fie ea conceptuală ori de cadre. D ovadă şi declaraţia explozivă şi contraproductivă a PNŢCD cu p riv ire la începerea procedurii de destituire a preşedintelui Iliescu. PL '93 practică un activism zgom otos şi im popular, PAC n u şi-a revenit încă d u p ă dezertarea G ru p u lu i Civic-Liberal, iar în rest... nimic! Ce activitate ecologică a desfăşurat PER în doi ani de la alegeri, p rin ce se rem arcă influenţa PSDR în sindicate? Iar dacă scorul acestor fo rm aţiu n i este nul, atunci ce rost au ele în Convenţie, în afara aceluia de a servi d rep t partide-satelit pentru u n partener m ult m ai p uternic PNŢCD? Să spunem un adevăr ştiut de toată lum ea, d ar trecut sub tăcere cu pudoare: O poziţia rom ână are doar două p artid e eficiente: 172

maghiarii şi feseniştii. în am bele alternative de preluare dem ocratică a puterii, CDR trebuie să fie tare. In am bele ipoteze, confundînd scopurile cu cauza, incapabilă de solidaritate autentică şi de o acţiune pragm atică şi raţională, CDR îşi arată slăbiciunea, riscând să fie dispreţuită de adversari şi desconsiderată de electorat. Sau cum va unii n u doresc să ajungă la putere, ci îşi închipuie că p u terea va descinde asupră-le instantaneu, în urm a unei catastrofe a actualului regim ? Ei nu văd pesem ne stabilizarea tot m ai accentuată a guvernării, anem ia sindicală, apatia sau dezinteresul politic ale m ajorităţii populaţiei, consim ţăm întul tot m ai vizibil al străinătăţii. Ei p ar să ignore că nici o revoluţie nu se întrevede la orizont, în schimb că restauraţia ce se bazează p e alianţa condusă acum de PDSR e plină de sănătate. Oricum, CDR se află cufundată într-o criză profundă. Şi aş dori m u lt să fie vorba n u m ai despre o criză de creştere! „22", nr. 24, 15 iunie 1994

173

împotrivirea la istorie

C am toată lum ea este de acord că vrem urile pe care le trăim sînt „istorice". D ar dacă şi cum se poate scrie istoria lor, d ar şi cea a perioadelor precedente - iată aspecte asu p ra cărora consensul dispare. Există chiar destule voci ce susţin diferite form e de agnosticism sau m ăcar de scepticism istoric, voci cărora, din păcate, prea rar li se răspunde. Există, mai întîi, ceea ce aş n u m i agnosticism ul în d rep tat îm potriva istoriei recente. Se afirm ă de către foarte m ulţi că nu se poate scrie obiectiv şi im parţial decît istoria tim purilor de m ult trecute; că dublul rol de actor şi de spectator caracteristic perioadelor trăite ar fi incom patibil cu faim osul dicton sine ira et studio ; în fine că docum entele esenţiale nu ies la lum ină decît m ultă vrem e după dispariţia em itenţilor lor. O biecţiile mi se p ar neîntem eiate. De niciunde nu reiese că Tucidide, care a scris despre lucruri trăite de el însuşi, a fost un istoric m ai rău decît Titus Livius, a cărui istorie se referă la perioade m u lt anterioare vieţii sale. în fapt, Tucidide este m ult m ai „istoric" decît Titus Livius. D epărtarea de subiect aduce, ce-i drept, unele avantaje de perspectivă, d ar privează de capacitatea plasării corecte în context. în an u m ite limite, calitatea de m artor conferă forţă şi adevăr relatării - desigur, dacă ea se cuplează cu utilizarea adecvată a instrum entelor şi a m etodelor istoricului. Unele docum ente, într-adevăr, apar la lum ină în timp, d ar un num ăr m ult mai m are dispar datorită trecerii aceluiaşi tim p. Pe de altă parte, a studia n u m ai evenim ente vechi nu este deloc, în sine, o garanţie de obiectivitate. Un secol şi m ai bine s-a scris în chip partizan, în Franţa, despre revoluţia franceză, din pricina intereselor şi a patim ilor politice co n tem p o ran e istoricilor. La noi, analiza ro lu lu i m o n arh ie i constituţionale ori justa apreciere a rolului m areşalului A ntonescu sînt

174

ad esea

p retex te p en tru

în fru n tă ri violente în tre

O p o ziţie

şi

guvernanţi. D ar chiar şi despre Gelu şi M enum orut cîţi p o t scrie cu obiectivitate în România, ca şi în Ungaria? O altă formă, extrem d e obişnuită, de scepticism - de fapt, chiar de agnosticism istoric - porneşte de la observaţia corectă că istoricii şi teoriile istorice sînt adesea în contradicţie asupra aceloraşi m ari chestiuni; de aici, ei deduc că istoria, m ai nouă sau m ai veche, este u n veşnic proces de rescriere şi reinterpretare, de unde orice certitudine şi sig uranţă lipsesc. Istoria nu ar fi, aşadar, o ştiinţă, ci o suită, fie şi agreabilă şi fascinantă, de opinii m ai m ult sau m ai p u ţin probabile, ce trebuie, toate, privite cu scepticism şi condescendenţă. N u sînt de acord nici cu acest punct de vedere, deoarece el tinde să anuleze distincţia dintre fapt şi interpretare. Oricît de im precisă ar fi lim ita dintre cele două, oricît de m ult s-ar strecura fie şi în cel m ai „obiectiv" fapt un anum it procent de interpretare, distincţia ca atare d in tre cele două nu poate fi anulafă. Oricît de îndelungat s-ar p utea discuta asupra naturii, cauzei şi urm ărilor unei suferinţe, de pildă, faptul suferinţei răm îne indiscutabil şi esenţial. C înd un om este lovit de o săgeată - se spune într-o parabolă bu d istă -, a afla num ele, p ărin ţii sau casta arcaşului nu e im portant; im portant este că om ul trag e să m oară în urm a rănii. Este fals că istoria e în întregim e incertă. Prin jocul m ărturiilor, al confruntării celor m ai diverse docum ente, aplicînd diverse m etode critice, foarte m ulte lucruri p o t fi stabilite cu m are siguranţă. De ce exact au fost m asacraţi la un m om ent d at un m are n u m ăr de oam eni răm îne subiect de discuţie şi de controversă, d ar faptul că u n num ăr de oam eni au fost ucişi şi că alţii au ucis, o dată stabilit p rin m ărturii şi docum ente suficiente, nu m ai poate fi p u s la îndoială. Faptul crimei este cu adevărat im portant, iar el poate fi stabilit dincolo de controverse. Diferenţa dintre istoria adevărată şi ideologie tocmai aceasta este: istoria rescrie interpretări, în tim p ce

ideologia rescrie fapte. D ar a confunda istoria cu ideologia, cînd nu este o naivitate, e - m ă tem - încă o specie de ideologie.

175

Suspectez că nu o dată în spatele acestor form e de agnosticism stă o bine m otivată team ă. O am eni, adesea sus-puşi, categorii, clase, d ar chiar com unităţi întregi preferă ca „tribunalul istoriei" să-i judece peste una sau două sute de ani. Aceasta nu fiindcă ar m iza pe obiectivitatea, chipurile, dată de distanţa în tim p, ci p e inevitabila lor absenţă de la proces. Or, spre a fugi de o confruntare directă Ia judecată, nim ic nu e m ai elem entar decît a-i discredita d in tim p pe judecători! „22", nr. 30, 27 iulie 1994

176

De import

Inconsecvenţa oam enilor, socotite îndeobeşte fiinţe raţionale, este adesea uim itoare. Toată lum ea pe la noi, d ar şi p e aiurea, este de acord că autom obilele, com puterele, m edicam entele etc. trebuie aduse din ţările care le-au inventat şi că se cuvine ca ele să fie folosite şi pe „acest păm înt" în chipul cel m ai firesc. De asem enea, nu s-a văzut încă ici un guvern care să respingă ideea de a im porta d in O ccident cele m ai perfecţionate tancuri şi avioane - dacă îşi îngăduie financiar s-o facă. Atunci însă cînd se p u n e problem a im portului unor constituţii dem ocratice, a unor reglem entări ce favorizează pe individ în contra statului şi pe m inorităţi în contra m ajorităţii, deodată se invocă u n p resu p u s specific naţional, u n spirit al locului ce, chipurile, se vede contrariat de idei „străine", „necoform e cu fiinţa" naţiunii respective. Spre pildă, egalitatea sexelor nu e asim ilabilă învăţăturii C oranului susţin fundam entaliştii islamici; d ar de ce este asim ilabil curentul electric? Avortul este interzis de num eroase tradiţii, inclusiv de cea catolică; dar de ce utilizarea arm elor de foc e de sute de ani perfect licită pentru toate tradiţiile? Faim osul articol 200 din C odul Penal (ce pedepseşte relaţiile hom osexuale) a fost p ăstra t într-o form ă represivă de m ajoritatea m em brilor P arlam entului Rom âniei, inclusiv p rin votul a destui p arlam en tari ai CDR. H om osexualitatea - au susţinut cu această ocazie unii rep rezentanţi ai n aţiunii - nu e „în spiritul poporului n ostru creştin şi ortodox". D ar „spaţiul m ioritic" - pe cîte ştim - era p arcurs „în spirit ortodox şi creştin" num ai de carul cu boi si nu de M ercedes-urile şi O pel-urile dem nitarilor noştri. Tot o m ajoritate a parlam entarilor ro m âni se pregăteşte să introducă pedepse grele cu închisoarea p en tru jurnaliştii care „denigrează naţiunea şi poporul rom ân" ori atentează la „onoarea preşedintelui Rom âniei". în SUA

177

este perm isă distrugerea drap elu lu i am erican în public. Ceva sim ilar ar fi o oroare in Rom ânia, căci, fireşte, „tradiţia noastră naţională" se opune. De ce atunci sîntem gata să acceptăm capital am erican sau Coca-Cola sau M cD onald's şi n u invocăm şi în cazul lor tradiţia naţională, alungîndu-le p e toate acestea cu o sfîntă indignare de p e păm întul „u d a t de sîngele străm oşilor"? Se susţine adesea că tehnologia sau ştiinţa sînt „neutre", ele acceptînd să fie introduse în cele m ai diferite societăţi ori utilizate în toate sensurile şi cu toate m otivaţiile. Electrificarea poate fi luată de la capitalişti - credea Lenin - , d ar capitalism ul şi parlam entarism ul trebuie înlocuite cu P uterea Sovietelor. Ideea - foarte răspîndită - nu e m ai p u ţin contestabilă. M arshall M cLuhan a arătat că the m edium is

the message - m ediile tehnologice poartă, p rin sine, u n anum it mesaj ideologic, filosofic etc., „neutralitatea" lor fiind ipotetică. Desigur, p luralism ul politic nu stă direct în spatele televiziunii prin cablu, dar, indirect, p u tin ţa de a opta între num eroase canale capătă u n sens n u m a i atu n ci cînd in fo rm aţia p o a te circula n e în g ră d it şi cînd principiul u n o r alternative politice funcţionează din plin. japonia n u a prelu at d o ar tehnologia occidentală, ci şi sistem ul constituţional, im pus de generalul am erican M cA rthur. Trebuie să fie lim pede: nici televiziunea, nici avionul, nici telefonul n u s-au născut la M untele A thos ori la Tism ana; spiritul inventiv, activ, individualist care i-a m otivat pe inventatorii respectivi nu are nim ic de-a face nici cu isihasm ul, nici cu „spaţiul m ioritic". D ar dacă şi la noi, ca şi pretutindeni, aceste născociri, ca şi m ulte altele, au fost prim ite cu entuziasm , n u este adm isibil să trîntim uşa înaintea form elor m entale p rin care ele au devenit cu putinţă. C ulm ea, naţionalismul, fala „adevăraţilor rom âni", n u e nici el m ăcar au to h to n şi neaoş, garantat de brevetul de inventator al lui Decebal sau M ihai Viteazul. A venit şi el la noi, îm preună cu ideea de „naţiune", ca o inovaţie occidentală tîrzie, m ai exact franco-germ ană, ap ăru tă p e u rm a revoluţiei franceze şi a războaielor napoleoniene. 178

N aţionaliştii, ortodoxiştii, protocroniştii şi alţii eiusdem farinae sînt, cu adevărat, de plîns: ei care, din devoţiune patriotică, urăsc ce-i străin, resping „amestecul celor din afară", exaltă spiritul naţional, lu p tă îm potriva „trădătorilor de ţară" ignoră un detaliu: ideea de a exalta spiritul naţional, ca şi ideea însăşi de spirit naţional nu sînt naţionale, ci sosite cîndva, aidom a d rum ului de fier sau a telegrafului, „d in neagra străinătate". A devăratul naţionalist ar trebui, deci, să fugă de naţionalism , fiindcă acesta e şi el, văi, de import1

„22", nr. 44, 28 octombrie 1994

179

O retorică de stingă

1. N u dem ult, m ai m u lte cotidiane bucureştene au reluat interviul acordat de R ichard Schifter, asistentul special p en tru Europa al preşedintelui C linton, lui N estor Rateş. C itind acest text, te trec fiori de ghiaţă: aprecierile neaşteptat de pozitive la adresa preşedintelui Iliescu şi a politicii sale, refuzul de a consem na ca serioasă absenţa unor progrese de substanţă ale reform ei econom ice şi politice din ultim ul an de g u vernare V ăcăroiu, lipsa de interes p en tru elem entele naţionalist-extrem iste din guvernul rom ân sau din jurul acestuia (fraza „avem alte griji decît să luăm în seam ă ce face PUNR" este tipică), d ar şi ignorarea sau dezinteresul pentru restauraţia tot m ai brutală şi în toate dom eniile - toate deşteaptă am intiri triste şi stîrnesc p rem o n iţii su m b re. M u lţi v o r v o rb i d esp re o a treia „ tră d are am ericană", p rim a fiind la Ialta, iar a doua în vrem ea lui Ceauşescu, cînd acesta se întîlnea cordial cu N ixon şi Carter. în realitate, această a titu d in e excesiv de b in ev o ito are a adm inistraţiei C linton faţă d e regim ul Iliescu este concluzia unei analize politice depasionalizate. U nul dintre rezultatele cele m ai notabile ale acesteia trebuie să fi fost prezum ţia că, într-un viitor previzibil, sin g u rul p arte n er politic rom ân im portant al guvernului am erican va răm îne actuala P utere de la Bucureşti. N u num ai, deci, că Opoziţia n u este acceptată ca actual interlocutor - ceea ce este pînă la u n p u nct firesc, d e vrem e ce ea n u se află la guvernare -, d ar ea nu este creditată nici m ăcar ca viitor interlocutor, ceea ce înseam nă că şansele ce i se acordă p en tru a cîştiga viitoarele alegeri sînt reduse. O ricît de antipatică ar fi, această analiză m i se pare, în datele ei esenţiale, corectă. Eu însum i am scris destul p e această tem ă, susţinînd că O poziţia n u ar trebui să se lase sedusă de unele sp o ru ri m odeste în p opularitate sugerate de sondajele de opinie IMAS şi IRSOP şi că, în particular, politica CDR este viciată de m ari erori tactice şi strategice, de o slabă organizare, de o politică de personal dezastruoasă. Am fost, 180

în replică, acuzat (şi de u n d e m ă aşteptam m ai p u ţin ) că slăbesc CDR p rin asem enea critici, că „răpesc oam enilor ultim a speranţă", că am înverşunări nelalocul lor ori că practic o politică jurnalistică de „stînga". A sem enea reacţii (şi nu sînt singurul a le fi suportat) sînt un sim ptom al gravităţii bolii: în locul dialogului se preferă discursul encomiastic, ori eticheta com prom iţătoare, în locul lucidităţii sînt distribuite „m ici în d rep ta re" de political correctness. Şi această dezesp eran tă ascundere cu capul în nisip se petrece tocm ai în m om entul cînd tot m ai m ulţi prim ari ai O poziţiei sînt destituiţi sau chiar arestaţi, cînd foştii secretari judeţeni PCR revin prin alegeri libere în adm inistraţia locală şi cînd noul C od P enal va condam na la m ulţi ani de închisoare pe cel, chipurile, vinovat de „ofensă adusă onoarei Preşedintelui". 2. A sum că problem a de bază a oricărui om cu convingeri dem ocratice din R om ânia este ca Opoziţia (CDR şi PD) să ciştige viitoarele alegeri generale (dacă nu şi p e cele prezidenţiale) cu o marjă puternică de siguranţă, spre a anihila viitoarele încercări de fraudă electorală. Scopul principal al acestei victorii trebuie să fie, d u p ă părerea m ea, distrugerea a ceea ce am num it in alte articole economia directocratică (o com binaţie de p ro p rie ta te d e stat şi privată, încuviinţată de autorităţi) ce paralizează reform a în Rom ânia şi anihilarea pe cale legală, juridică, dar şi adm inistrativă (răm înînd însă cu stricteţe în tre lim itele co n stitu ţio n ale ale dem ocraţiei) a rezistenţelor din partea noii clase a directocraţilor. C um se p oate însă ajunge la victoria în alegeri, atunci cînd situaţia actuală se caracterizează p rin m ultă ineficienţă din partea Opoziţiei, prin apatie şi resem nare din partea populaţiei, printr-o tot m ai brutală ofensivă din partea Puterii şi p rin acceptare cel puţin tacită a regim ului Iliescu din partea p uterilor occidentale? în o p in ia m ea, este nev o ie d e o re fo rm u la re rad icală a strateg ie i electo rale a O p o ziţiei (a CDR, în p a rtic u la r), m an ife sta tă în p a tru d o m e n ii p rin cip ale: a) re fo rm u la re a d isc u rsu lu i politic; 181

b) re fo rm u la re a tip u lu i de acţiu n e; c) re fo rrn u la re a p o litic ii de cadre; d) re fo rm u la re a o rg a n iz ato rică . în artic o lu l d e fa ţă m ă voi referi, fo arte p e scurt, la p rim u l, d ar şi cel m ai im p o rta n t p u n ct. 3. N u proclam o noutate afirm înd că O poziţia se află înaintea a două tip u ri de electorat: electoratul său „tradiţional", pe care se poate în principiu baza, d ar care este insuficient p en tru a-i asigura victoria în alegeri, şi u n electorat „pasiv" şi apatic, dezam ăgit de actuala guvernare, dar care nu se decide nici să-şi dea votul celeilalte părţi. Or, este evident că discursul politic principal al Opoziţiei (şi m ai ales al CDR) trebuie să se adreseze tocm ai acestui ultim electorat. Acest fapt nu a fost pînă acum înţeles. Fireşte, nu înseam nă că O poziţia trebuie să-şi neglijeze vechiul său electorat, dar cu u n discurs adecvat, deşi subsidiar în econom ia generală a strategiei electorale, ea îl va putea m obiliza şi pe acesta. D iscursul principal, în d rep tat spre om ul obosit de o reform ă pe care n u o înţelege, apăsat de g reutăţi economice insurm ontabile şi de corupţie, nu se poate construi decît îm prum utînd substanţial dintr-o retorică de stingă democratică. Iată o afirm aţie care va şoca p ro fu n d p e acei sim patizanţi ai O poziţiei pentru care între stînga dem ocratică şi cea bolşevică n u există decît o diferenţă de grad şi nu u n a de substanţă. N u vreau să susţin că O poziţia ar trebui să devină „de stînga", iar aceasta p u r şi sim plu deoarece conceptele tradiţionale de „stîn g a" şi „ d reap ta" sînt p ro fu n d n ead ecv ate actualei realităţi rom âneşti. A firm doar că discursul politic şi m ai ales cel electoral trebuie, dacă doreşte să seducă electoratul „pasiv", să ad o p te o retorică de stînga. Iată şi cîteva motive: a) M ajoritatea po p o ru lu i rom ân vede în reform ă apariţia unor im ense inegalităţi econom ice şi sociale ce, spre deosebire de cele din trecutul com unist, sînt „la vedere" şi de aceea m ult m ai insultătoare. b) P en tru lucrătorii industriali, o p roblem ă fu n d am en tală răm îne şom ajul şi frica de privatizare. c) în m od tradiţional (efectul anilor de com unism , d a r şi al 182

culturii de tip ortodox), rom ânii tind să vadă în avere, şi m ai ales în cea obţinută rapid, un păcat şi chiar u n furt. d) Idealul foarte m u lto r rom âni pare să fie o m ică proprietate im obiliară şi o slujbă cu rem uneraţie fixă care să asigure u n trai decent, fără v re u n efort exagerat. R om ânul p referă să trăiască m ediocru, d ar „boem ", decît să m uncească intens p en tru un venit m ult m ai substanţial. e) M ulţi rom âni îi privesc p e străini cu suspiciune, ceea ce nu-i îm piedică însă să fie extrem de interesaţi de p ro p ria lor b u n ă im agine în ochii acestora. Că asem enea particularităţi ale electoratului se asociază m ai bine cu o retorică generală de stînga decît cu una de dreapta, de tip neoliberal, şi m ai ales că n u se îm pacă deloc cu im ensa nehotărîre ce ţine astăzi loc de retorică a Opoziţiei, m i se p are evident. Foarte im portant este însă faptul că, luînd în calcul particularităţile vieţii economice rom âneşti, d ar şi m oralitatea necesară, spre a nu eşua intr-un p o pulism ieftin şi contraproductiv, un asem enea discurs ar trebui construit n eap ărat p e două axe: P rim a d in tre aceste axe ar căuta să im p u n ă opoziţia fundam entală „bogaţi" - săraci", „cei puţini şi privilegiaţi" - cei m ulţi şi m izerabili" etc., reactivând, fără reţinere, anum iţi term eni consacraţi ai p ro p ag an d ei de stînga, precum „exploatare", „asuprire", „alienare" etc. Practic, acest tip de discurs ar trebui să exproprieze Puterea de privilegiul deloc neglijabil d e a apărea apărătoarea „celor m ulţi". Potrivit celei de-a d o u a axe, s-ar căuta im punerea opoziţiei dintre „directocraţi" şi „bunii patroni". Ar trebui construite polarităţi de tipul: „îm bogăţiţii p este no ap te" - „întreprinzătorii oneşti", „cei care fură m unca oam enilor" - „cei care dau de lucru", „cei ce vor să vîndă ţara, flota, indu stria străinilor" - „cei ce vor să aducă în ţară bani" etc. Cele două axe, a căror b u n ă echilibrare este esenţială, trebuie să se întxlnească în vehementa denunţare a injustiţiei, care-i um ileşte şi degradează atît pe pensionarii aduşi la m izerie, p e m uncitori, pe ţăranii fără mijloace de a lucra, cit şi pe patronii lipsiţi de protecţie 183

ocultă, de tip directocratic. Im portant este ca discursul să m anevreze flexibil de-a lungul celor două axe, ceea ce îi va perm ite să convingă, pe de-o parte, electoratul „pasiv" că O poziţia este de partea sa, că îi cunoaşte şi înţelege suferinţele, iar p e de altă parte să com unice „vechiului" electorat că O poziţia n u a abandonat lupta îm potriva foştilor activişti PCR şi securişti deveniţi azi „directocraţi" şi că ea doreşte u n capitalism „norm al". P unctul central ar discursului este că atîta vrem e cît injustiţia, şi m ai cu seam ă cea economică, se m enţine şi se amplifică, libertăţile obţinute în 1989 nu au relevanţă pentru m ajoritatea rom ânilor, ci doar pentru o m ică m inoritate de îm bogăţiţi neoneşti. întrebarea, d in punctul m eu de vedere, este dacă Opoziţia (CDR m ai cu seam ă, căci PD îşi spune p artid de stînga) va avea curajul de a im agina şi proiecta un discurs politic dom inat de o retorică de stînga, bazată pe cele două axe la care m -am referit. A tunci cînd PSDR era pe punctul de a fi fost su sp en d at din CDR, cînd PL '93 im aginează C onvenţia ca o „coaliţie de d reap ta", cînd PAC este m ereu acuzat de a fi în „lesa socialism ului francez", cînd PNŢCD se im aginează ca un p artid de centru-dreapta, uitînd de radicalism ul său interbelic de centru-stînga, cînd, m ai ales, a fi considerat pe d rep t sau n u „m ai la stînga" este, în m ediile sim patizanţilor Convenţiei, com prom iţător, ba chiar o insultă, o asem enea schim bare m i se pare greu de p u s în operă. D ar dacă în tr-adevăr m ajoritatea liderilor Opoziţiei vrea să cîştige u rm ăto arele alegeri, eu cred că ea va găsi atît curajul, cît şi determ inarea necesare. O retorică de stînga, „biaxială", centrată pe tem a injustiţiei n u ar reprezenta o „trădare", ci o îm plinire a valorilor Opoziţiei noastre şi, poate, chiar prem isa necesară p en tru infirm area diagnosticului sum bru, subiacent în interviul dem nitarului am erican.

„22", nr. 43, 26 octombrie 1994

184

De la ipocrizie la cinism

PUNR-ul a devenit, în chip nemijlocit, p artid de guvernăm înt. PRM cere insistent şi el fotolii m inisteriale. PDSR-ul şi preşedintele Iliescu p ar să fi ab andonat ipocrizia practicată pînă acum , aceea că nu au de-a face cu p artidele extrem iste şi naţionaliste decît forţat şi că fac orice cu p u tin ţă p en tru a le ţine departe de guvernarea propriu-zisă. Ştiu că se pot găsi (şi s-au găsit deja) num eroase explicaţii p rin care acestă cooptare la guvernare tinde să apară ca o m anevră politică abilă p rin care PDSR şi-ar consolida poziţia şi şi-ar realiza m ai bine politica. Prefer însă să văd în acest m om ent num ai ceea ce se vede - faptul brut, necircum stanţiat şi nerelativizat de pletora analizelor -, prefer să înregistrez n um ai directul, brutalul şi cinicul său mesaj: Prin urm are, PDSR, ce se pretinde u n p artid social-dem ocrat, cheam ă la guvernare o form aţiune p rofund şovină, condusă de un m egalom an şi u n instigator la conflict interetnic. N u e o sfidare la adresa principiilor afirm ate de PDSR, o renunţare tacită, d ar explicită la ele? Iar cooptarea se în tîm p lă exact în m o m en tu l p ră b u şirii C aristas-ului şi a arestării escrocului loan Stoica, om ul susţinut din plin şi în public d e Gh. Funar, pe care p artid u l n u l-a d ezav u at oficial niciodată. Sfidare m ai m are la adresa publicului nici că se poate! Se vorbeşte inistent despre dorinţa guv ern u lu i rom ân de a face eforturi pentru încheierea tratatului cu U ngaria. N u este o dovadă de cinism şi o sfidare la adresa opiniei publice m aghiare a p retin d e că un p artid ai cărui reprezentanţi i-au expediat nu o dată pe u n g u ri în Asia cu rem arci rasiste este calificat să p articip e la încheierea şi la garantarea u nui tratat de prietenie cu aceiaşi unguri? Dar PUNR nu are doar doi m iniştri în g uvernul V ăcăroiu, ci (cel p u ţin) trei: dl. C hiuzbaian, m inistrul Justiţiei, pretinsul in dependent la

185

învestitură, a fost acum p rezen tat ca p u rtăto r de carnet. M inistrul Justiţiei din Rom ânia a in trat în guvern prin fraudă, nedeclarîndu-şi identitatea politică. N u reprezintă acest gest u n act de insolenţă publică, o declaraţie de fapt că P uterea n u doar se poartă rău, d ar că ea a abandonat m ai vechea pretenţie de a se p u rta bine? O veche teorie p re tin d e că virtutea este ipocrizie. Lucrurile n u stau, desigur, aşa. V irtutea n u este ipocrizie; m ai m ult, ipocrizia nu este niciodată o virtute. Şi totuşi se întîm plă să vină m om ente cînd ipocrizia îţi apare în culorile relativ benigne ale u n u i viciu pasabil, venial. Ea reflectă cel p u ţin conştiinţa insului că există o fie şi antipatică cuviinţă, că n u orice se poate spune şi face în orice condiţii, că există şi altfel de lim ite decît cele stabilite de pum n, chiar dacă situate în exterioritatea fiinţei. Cinicul, dim potrivă, nu m ai ştie de reguli şi limite, iar cosm etica m inciunii onorabile nu-1 m ai preocupă. Ipocritul p u tea com ite răul, dar, fiindcă se disim ula sub justificări credibile, plătea încă u n trib u t binelui. Cinicul însă se făleşte cu răul şi a extirpat scru p ulul justificărilor. Pe el nu-1 m ai poţi confrunta pe terenul inconsecvenţelor dintre vorbe şi fapte. P entru cinic, răul nu m ai trebuie fard at sub pretextele binelui: el afirmă, p u r şi sim plu, că răul este bine. Sau nici m ăcar n u m ai afirmă. D upă ce au fost văzute d rep t capabile să p o arte ipocrizii, vorbele, la el, devin ele însele o unică ipocrizie şi sînt renegate în bloc. Iar între oam eni nu m ai răm în decît fapta n u d ă şi accesoriile: bîta şi m itraliera

„22", nr. 37, 14 septembrie 1994

186

Duplicitate sinucigaşă

Nefericirile econom ice se pot îndura, dacă există speranţa unei am eliorări; şi, apoi, om ul este adaptabil. Incom petenţa, veleitarism ul în viaţa publică ar putea fi, u n tim p, scuzate; la urm a-urm elor, oricine are cusururi. Sub aspect m oral, severitatea faţă de lipsurile de caracter e firească, dar, dacă recunoşti în acţiunile politicianului ceea ce se num eşte Realpolitik, este cu putinţă dacă n u să ierţi com plet, m ăcar să înţelegi. D ar dacă nici m ăcar nu m ai p o ţi să înţelegi? Politica rom ânească are, desigur, m ulte defecte, d ar nici un u l n u m i se pare m ai d ezastru o s, m ai deficient m oral, d a r m ai ales m ai

incomprehensibil astăzi decît dublul limbaj, dubla acţiune, pe scurt, decît duplicitatea. D uplicitatea este, fireşte, un defect m oral, u n viciu de caracter; d ar trebuie adm is că există m om ente şi perioade istorice cînd ea poate fi justificată ca politică a unei naţiuni m ici şi slabe, d ar care doreşte să supravieţuiască, co nfruntată cu interesele m arilor puteri. Şerban Cantacuzino, aliatul turcilor la asediul Vienei, transm ite inform aţii în secret austriecilor: duplicitate, desigur, d ar scuzabilă. R uperea alianţei cu Puterile C entrale în 1914, decisă la C onsiliul d e C oroană de ia Sinaia, şi care a otrăvit ultim ii ani ai lui C arol 1 - duplicitate şi aceasta, d ar interesul naţional poate fi invocat în favoarea ei. C înd Antonescu, aliat cu germ anii în al doilea război m ondial, îşi trim itea in secret em isari la Stockholm să negocieze cu ruşii, ori perm itea Opoziţiei să trateze cu anglo-am ericanii la Cairo, practica şi ei duplicitatea, dar e greu să nu-i afli scuze. în fine, cînd C eauşescu, voind să slăbească influenţa sovietică asupra României, se folosea de chinezi, iugoslavi şi de occidentali, era şi el practicant al jocului dublu, ori triplu, d ar nu a fost acesta, desigur, cel m ai m are defect al dictatorului. Straniu şi, m ai ales, teribil de îngrijorător este ceea ce se

187

în tîm p lă

astăzi:

d u p licitatea

continuă

să

ră m în ă

practica

fundam entală a statului rom ân, d ar utilitatea naţională reală a acestei politici p are să fi dispărut. Sem năm u n acord de asociere cu U niunea E uropeană, care şi intră în vigoare la 1 februarie 1995; pe de altă parte, principalul partid de g u v ernăm înt sem nează u n protocol cu cele m ai antioccidentale şi m ai a n tie u ro p e n e forţe din R om ânia. Iscălim , la S trasbourg, C o n v en ţia-cad ru p riv in d p ro tecţia m in o rită ţilo r n aţionale; concom itent, PUNR, p artid de guvernăm înt, declanşează o cam panie de atacuri fără precedent îm potriva m inorităţii m aghiare, cam panie de u n d e nu lipsesc unele accente de-a d reptul fasciste. Prom item că vom prom ova in dependenţa Justiţiei, d ar C urtea Suprem ă cedează p resiu n ilo r politice, decizînd că tribunalele nu vor m ai accepta procese de revendicare a caselor naţionalizate. O asem enea politică nu poate fi explicată, precum în econom ie, de dificultăţi inerente, obiective; ea este o politică de stat, decisă o dată cu form area g u v ernului V ăcăroiu şi continuată m etodic, pas cu pas. O dinioară cel puţin, duplicitatea avea o legitim itate în politica rom ânească. D ar astăzi ce legitim itate m ai poate ea avea? Pe cine vrem să înşelăm ? U niunea E uropeană? Dar, dacă pretindem că vrem să devenim parte a ei, vom sfîrşi p rin a ne înşela pe noi înşine. V rem să păcălim NATO? Sîntem naivi. Un partener suspect d e duplicitate nu va fi niciodată acceptat într-o asem enea alianţă m ilitară. Voim să contrabalansăm influenţa occidentală m izînd pe Rusia, ori Libia, ori Irak? D ar susţinem că sîntem europeni şi că vrem „integrarea în E uropa" ca un d rept ce ni se cuvine de secole. C redem că duplicitatea va poziţiona m ai bine Rom ânia, că o va face m ai atractivă p en tru capitalul străin? Că şm echeria ne va m ări credibilitatea, că m iticism ele de m ahala ne vor face m ai respectabili? Poate ar fi aşa dacă am dorm i pe o m are de petrol sau dacă am fi cel m ai m are p ro d u căto r de d iam an te d in lum e. O ricum , este ev id en t că, d u p ă încheierea războiului rece, nu ne m ai putem negocia poziţia ca p e tim puri, chiar 188

dacă am dori să o facem, căci înaintea O ccidentului nu m ai există forţe echivalente. Pînă acum cîţiva ani existau încă m ai m ulte cărţi pe care se p u tea juca cu şanse de cîştig. Astăzi, ştim bine că n u m ai una singură este cîştigătoare. A tunci de ce nu pu n em întreaga m iză pe ea? Biologii descriu specii foarte bine adaptate la un m ediu dificil şi care, dezvoltîndu-şi ap titu d in i aparte, au reuşit să supravieţuiască acolo u n d e altele au pierit. D eodată însă m ediul se schim bă, iar m ecanism ele de adaptare, din utile, devin, tot atîtea piedici. Specia dispare. D uplicitatea politicii rom âneşti este u n astfel de m ecanism, cîndva m ăcar folositor, dacă nu lăudabil. Iată însă că „nişa ecologică" în care s-a arătat m ultă vrem e productivă, astăzi nu m ai există. Ce vom face? Vom conserva u n com portam ent, nu n um ai blam abil, dar şi, pe term en ceva m ai lung, de-a dreptul sinucigaş? D esigur, „fiecare pasăre pre lim ba ei piere". N u m ai că, spre deosebire de păsări, naţiunile n u sînt sup u se unei fatalităţi ineluctabile. Ele se m ai pot schim ba. Totul este s-o dorească. E acesta şi cazul României? „22", nr. 6, 8 februarie 1995

189

UDMR - la stîlpul infamiei?

1.

Suspectez unanim ităţile. în m o d norm al, oam enii sînt prea

diferiţi între ei pentru ca să cadă de acord spontan, atunci cînd nu m ăru l lor e suficient de m are. Cînd u n acord prea m asiv nu a fost sm uls nici p rin forţă, nici obţinut p rin deliberare şi negocieri, avem de-a face de obicei cu pasiuni necontrolate, cu tropism e gregare, necenzurate d e reflecţie. De toate acestea p a r a-şi fi d a t seama, într-un tîrziu, liderii CDR, luni 30 ianuarie 1995, acceptînd răm înerea UDMR în alianţa Opoziţiei. Tim p d e două săptăm îni p ăru se însă că s-ar fi putut întîm pla altceva. O nefericită unanim itate antim aghiară invadase scena publică rom ânească. Or, nim ic nu ar fi trebuit să aducă alături declaraţii ale lui Funar sau C.V. T udor de declaraţii ale p artid elo r de opoziţie, articole din „R om ânia M are" de texte din „R om ânia liberă"; foarte rar s-a obţinut atîta „consens" (dincolo de unele diferenţe de ton, ce n u schim bă esen ţa) în tre fo rm u lările g u v e rn u lu i V ăcăroiu, preşedintelui Iliescu şi cele ale principalelor p artid e din CDR.

ale

Că F unar, Gavra, Ion Iliescu etc. au condam nat vehem ent UDMR, că PUNR şi m inistrul Justiţiei, dl. C hiuzbaian, s-au repezit să ceară scoaterea U niunii m aghiarilor în afara legii (ceea ce a creat deja necazuri diplom atice, astfel încît dl. N ăstase şi PDSR s-au văzut obligaţi să b ată în retragere, am eninţîndu-1 p e aceaşi m inistru cu dem iterea), n u m ă uim eşte prea m ult. Se p u tea cineva în chip rezonabil aştep ta la o altfel de atitu d in e de la cei care tocm ai au sem nat nefastul protocol PD SR-PU N R-PRM -PSM ? M area tristeţe, în ceea ce m ă priveşte, era că şi O poziţia păruse a fi cedat valu lui de naţionalism . PAC, în chip su rp rin zăto r şi penibil, s-a grăbit în m ai m ulte rîn d u ri să condam ne UDMR, fiind urm at îndată de PNŢCD. între tim p, au curs în gazetele O poziţiei articolele 190

care „înfierau": „N e-aţi trădat" - spuneau în esenţă aceste articole şi aceste declaraţii; „Faceţi jocul lui F unar-V adim "; „N u vom accepta niciodată autonom ia regională"; „V reţi să reconstituiţi R egiunea M ureş-A utonom ă M aghiară, înfiinţată de Dej la ordinele M oscovei" etc. 2.

D ar ce vrea, de fapt, UDMR? M ai întîi, n u vrea ceva nou. încă

d in octom brie 1992, p rin Declaraţia de la Cluj, ea lansa conceptul de „au to d eterm in are internă", concept reluat şi dezvoltat în 1993 la C ongresul UDM R de la Braşov. înfiinţarea la 14 ianuarie a.c. a

„consiliului reprezentanţilor" - ceea ce a declanşat scandalul - e o consecinţă directă a unei politici deja destul de vechi. în al doilea rînd, este foarte im p o rtan t de am intit că UDMR a înaintat de peste u n an u n proiect de lege p riv in d m inorităţile naţionale, proiect bazat pe principiul autonom iilor locale şi regionale. Cu alte cuvinte: avansînd

un proiect de lege, UDMR acţionează în cadrul legal trasat de Constituţie. Este acest lucru blam abil? C îtuşi d e p u ţin . Fireşte, P arlam entul are autoritatea suverană de a respinge acest proiect, aşa cum şi CDR p oate să form uleze obiecţii faţă de poziţia u n u i aliat. D ar P arlam entul a evitat de peste u n an să ia în discuţie proiectul, iar CDR nu a discutat niciodată serios problem a m inorităţilor din Rom ânia. în program ele p artid elo r com ponente n u există decît fraze generale şi generoase, d ar fără prea m ultă acoperire în legătură cu acest subiect. Şi totuşi, dacă în u rm a alegerilor din 1996 CDR ar accede la guvernare, ce va face aceasta pentru m inorităţile naţionale mai m ult decît face g u v ernul V ăcăroiu sprijinit de forţele naţionaliste şi şovine? Sau nu va

face nim ic m ai m ult ? Oricum , UDMR, im portant partener de coaliţie p en tru CDR, are îndreptăţirea să ceară explicaţii şi să negocieze anum ite angajam ente. Nu afirm că CDR trebuie să ofere şi să accepte orice, d ar afirm că evitarea unor discuţii serioase nu este o atitudine nici înţeleaptă politic, nici, în definitiv, prea loială. în tre tim p, ştiind bine că proiectul său d e lege nu are şanse să 191

fie adoptat, UDMR a înfiinţat „consiliul reprezentanţilor". De ce? O spune dl. M arko Bela cu această ocazie: „o com unitate naţională trebuie să caute drum ul spre exprim area şi valorificarea autonom iei sale şi în lipsa cadrului juridic aferent". De asem enea: „în tim p ce fără com petenţe - ce urm ează să fie cedate d e către stat - m ultora le pare un experim ent sterp, noi sîntem convinşi că această structură încă de pe acum este aptă să pu n ă în valoare o anum ită, încă parţială, autonom ie personală". Aşadar, cu u n proiect de lege ce nu are m ulte şanse să fie prim it, d ar cu speranţa că el va fi totuşi, cîndva, votat într-o form ă acceptabilă, lipsit pînă atunci de competenţe legale

adm inistrative, „consiliul re p re z e n ta n ţilo r" răm în e în fapt, în m om entul de faţă, u n sim plu organ consultativ al UDMR. M ulţi desigur din UDM R - m ai spune M arko Bela - afirm ă chiar că el este „un experim ent sterp", fiindcă e lipsit de putere reală. Nici vorbă despre „acţiuni concrete de organizare a unei zone de autoderm inare m aghiare în interiorul statului u n itar rom ânesc" - cum scrie în „Rom ânia liberă", la 25 ianuarie 1995, A nton Uncu. Preşedintele UDMR crede totuşi că, aşa lipsit de p u tere reală, „consiliul" poate fi de folos deocam dată m ăcar p en tru asigurarea a ceea ce el num eşte „autonom ie personală". Cu alte cuvinte, dacă u n m aghiar vrea să ştie mai m ulte desp re cultura m aghiară, el ar p u tea eventual să aibă o alternativă la învăţăm întul de stat în lim ba m aghiară, alternativă înlesnită de „consiliu". Sînt toate acestea încălcări ale Constituţiei, acte an tiro m ân eşti, care să ceară p e dată, d re p t sancţiune, m ăcar desfiinţarea urg entă a „consiliului reprezentanţilor"? Şi totuşi „acest experim ent sterp", lipsit de com petenţe efective, aflat în aşteptarea indefinită a u n u i cadru legislativ, îi sm ulge aceluiaşi A nton U ncu exclam aţia că UDMR „vrea să pu n ă şaua pe cal, să dea fuga în T ransilvania şi să pretindă hotare, ca pe vrem ea lui M enum orut"! N u m ai că - vor spune unii - UDM R contestă caracterul naţional al statului ro m ân (dar, nota bene, n u şi caracterul unitar). Or, term enul „naţiune" are, de m ult tim p, două sensuri sau două accepţiuni 192

fundam entale. El poate fi înţeles, în sensul „civic", dat de E. Renan, ca o asociaţie liberă de oameni, uniţi printr-o viaţă com ună, o istorie com ună şi aspiraţii com une; sau poate fi înţeles, în sensul lui H erder,

ca o etnie, u n neam , structurat politic. Dacă ne oprim la „naţiunea civică", şi considerăm Rom ânia un stat naţional în acest sens, atunci m aghiarii din Rom ânia, conservîndu-şi „diferenţa", îi vor aparţine d eo p otrivă cu rom ânii şi cu tot atîta îndreptăţire ca şi aceştia din urm ă. D acă d im p o triv ă , acordăm n aţiu n ii o accepţiune etnică, atunci m aghiarii v o r reprezenta o altă naţiu n e decît rom ânii, iar statul „naţional" rom ân nu va fi şi al lor. 3.

D ar să facem u n pas m ai înainte şi să exam inăm şi dintr-o altă

perspectivă chestiunea „autoadm inistraţiei", o veritabilă Gorgona M edusa p en tru rom âni. N o i toţi cei din „V echiul R egat" adm item - deşi nu o recunoaştem uşor în public - că A rdealul este partea cea m ai civilizată a ţării. N oi ştim prea bine - oricît de delicat ar fi pentru orgoliul naţional - că m eritul aparţine în cea m ai m are parte regatului Sfîntului Ştefan în Evul M ediu, cît şi Im periului A ustro-U ngar în epoca m odernă, p u rtăto ri ai civilizaţiei occidentale. Rom ânii au dat destule m ari talente sau chiar genii în literatură, în artă ca şi în filosofie, iar cultura m ultora dintre ei este rem arcabilă. D ar dacă rom ânul „se naşte poet", cu siguranţă că el nu se naşte adm inistrator; avem cărţi şi opere cu care să ne m îndrim , dar nu ştim să îngrijim oraşele, să m ăturăm străzile; am d ispus şi dispunem de spirite profunde şi puternice, dar trenurile n oastre răm în m izerabile, W C-urile publice dezgustătoare, b iro craţia n o astră coruptă, n ed e sp rin să încă de Fanar. A vem „d u m in ici" adm irabile, chem ate Em inescu, C aragiale, Eîiade, Brâncuşi sau Cioran, dar ne este greu să păstrăm o m ediocritate decentă, o onestitate şi o punctualitate de „zi lucrătoare". N u avem voie, de aceea, să negăm rolul civilizator al m aghiarilor şi al saşilor în Transilvania, oricît de greu le-ar fi fost rom ânilor să trăiască acolo în

193

acele tim puri. Şi e penibil că generaţii d e copii (dar şi de copii m aghiari) află în continuare la şcoală, de pildă din m anualul de istorie a rom ânilor în u z p en tru clasa a Vil-a, scris într-o lim bă de lem n, că „m aghiarii şi secuii, integrîndu-se civilizaţiei existente, vor contribui alături de rom âni la sporirea acesteia..." sau că „saşii s-au integrat de la în cep u t civilizaţiei noii lor p atrii, co n trib u in d substanţial la creşterea m ateria lă şi sp iritu ală". în fapt, era vorba d esp re introducerea în A rdeal a unei civilizaţii - de tip u rb a n şi catolic p ro fu n d diferite de cea a autohtonilor. Iar dacă aşa stau lucrurile, de ce am refuza să le acordăm m aghiarilor din cele două judeţe un d e sînt m ajoritari posibilitatea de a se ad m in istra singuri, poate m ai bine, în loc să fie adm inistraţi, sigur m ai rău, de la B ucureşti? Dacă ei sînt, p rin felul de viaţă, ceva m ai apro ap e de E u ro p a în care p re tin d e m în vorbe cu toţii să ne „integrăm ", de ce am trata cu oroare această lim itată integrare de fond? N e e frică, fiindcă s-ar vorbi acolo m ai m ult în ungureşte? D ar se vorbeşte şi aşa. N e tem em că autorităţile locale n i se vor adresa tot în ungureşte? Le vom da în judecată şi ne vom îm bogăţi din daunele prim ite. N e tem em ca n u cum va m inorităţile rom âneşti din cele două judeţe să fie persecutate? Le vom proteja p rin legi şi-i vom ped ep si sever pe transgresori. Sîntem îngroziţi, în fine, de gîndul că această mică zonă să n u fie o Krajina a Rom îniei p retinzînd alipirea la U ngaria şi u n „coridor" cu extrateritorialitate? D ar o dată cu rezolvarea „chestiunii m aghiare" n u vor m ai exista m otive p en tru U ngaria de a nu sem na tratatu l care ne v a garanta frontierele; şi apoi, Serbia ar m ai fi in v ad at C roaţia dacă aceasta din urm ă era de două ori m ai p o pulată decît prim a şi n u invers? în 1918, lu liu M aniu, de al cărui patriotism rom ânesc nu se poate n im eni îndoi, voise ca unirea A rdealului cu Rom ânia să se facă cu păstrarea u n ei anum ite autonom ii, deoarece nu avea încredere în capacităţile ad m in istraţiei „regăţene". Scrie cu iritare I.G. Duca, în Memorii, desp re M aniu şi alţi fruntaşi ardeleni că „fuseseră crescuţi 194

într-o atm osferă ungurească ostilă V echiului Regat" şi că „nu le convenea am estecul V echiului Regat în treburile A rdealului". Şi totuşi ce dorea m arele M aniu la 1918 p en tru întregul A rdeal nu s-ar putea îm plini la sfîrşit de secol p en tru o m ică p o rţiu n e a acestuia, fie ea şi m ajoritar ungurească? 4.

în ultim ul m om ent, d u p ă discuţii dificile, s-a ajuns, totuşi, în

cadrul CDR la un com prom is. D intr-o declaraţie ado p tată prin consens şi citită de dl. Emil C onstantinescu înţelegem că UDMR acceptă caracterul u nitar al statului rom ân şi ideea că autonom iile locale trebuie să fie extinse în toată ţara. CDR, în schimb, acceptă că „consiliul reprezentanţilor" este o structură internă a UDMR şi că nu violează C onstituţia. Cel m ai im portant m i se pare că se acceptă ca bază p en tru rezolvarea problem elor m inorităţii m aghiare „Declaraţia de la Alba Iulia" din 1918, care n u a fost niciodată respectată de statul rom ân d u p ă U nire şi care acorda m inorităţilor naţionale d rep tu ri nu foarte diferite de cele cerute astăzi de UDMR (de ex. justiţie şi adm inistraţie şi în lim ba m aghiară). C o m p ro m isu l răm în e fragil, m o d est, d ar im p o rtan t; pe m om ent, unanim itatea reflexului naţionalist, ce păruse a fi luat în stăpînire întreaga lum e politică rom ânească, a fost spartă. Ruşinea care ne cuprinsese la un m om ent dat văzînd că limbajul Convenţiei Dem ocratice şi cel al PUNR se apropiaseră nefiresc de m ult s-a mai dus. Putem respira!* „22", nr. 5, 1 februarie 1995

*Din păcate, compromisul nu a rezistat decît cîteva zile. La scurt timp UDMR a ieşit din CDR, iar campania anti-UDMR din partea Opoziţiei a fost reluată.. 195

„Conservatori" şi „moderni"

Periodicele şi tot m ai puternicele divergenţe din CDR (ultim a soldată cu neinvitarea la lucrările C om itetului Executiv CDR a patru partide: PAC, PL '93, PSDR şi UDMR) sînt prezentate de m ulţi jurnalişti, unii cu m ari pretenţii de analişti politici, d ar şi de destui lideri ai Opoziţiei, ca provocate fie de insuportabilele orgolii personale ale celor excluşi, fie de lucrături oculte ale Puterii. Alţii, m ai ales susţinători ori m em bri ai partidelor disidente, invocă adesea diferenţe doctrinare „clasice" (liberali, creştin-dem ocraţi, social-dem ocraţi) între diferitele form aţiuni ale CDR, ceea ce ar im pune o separare între ele. La aceasta, oponenţii lor răspund că publicul rom ânesc nu are în acest m om ent capacitatea de a distinge între doctrine şi că nici nu este interesat de ele. Nu contest existenţa orgoliilor şi a „problem elor u m an e" în disfuncţiile alianţei O poziţiei; de asem enea, nici diferenţele doctrinare p u re nu pot fi în totdeauna neglijate. Totuşi, d u p ă părerea m ea, nu acestea reprezintă principala cauză a rupturii în CDR. Principala linie de fractură în O poziţie (şi care corespunde unei m ari fracturi a ansam blului societăţii rom âneşti) se m anifestă între ceea ce eu num esc „conservatorism " şi „m odernism ". D iferenţa se reg ăseşte la n iv elu l p erso n alită ţilo r politice, d a r şi la n iv elu l electoratului. Ea constă în m odelul diferit de societate im aginat ca optim pentru Rom ânia în acest m om ent, în sursa diferită de inspiraţie, poate chiar în m odalităţile de realizare practică a acestui m odel. P entru „conservatori", idealul răm îne R om ânia interbelică sau,

m ai

deg rabă,

im ag in ea

tran sm isă

a

acelei

societăţi.

„C onservatorii" n u sînt n eap ărat num ai persoane de vîrsta a treia, dar influenţa u n o r astfel de persoane asupra unor oam eni m ai tineri a fost 196

decisivă,

d e te rm in în d u -i

să

îm părtăşească

aceleaşi

idei.

„C onservatorii" sînt, de regulă, m onarhişti, acordă u n rol im portant religiei în viaţa socială şi de stat, cred că redresarea Rom âniei este strict

d ep e n d e n tă

de

o

reg en erare

m orală,

sînt

ideologic

anticom unişti, sînt tentaţi să utilizeze un discurs cu accente mesianice, naţionaliste, ce am intesc de retorica prim ei jum ătăţi a secolului al XX-lea. „M odernii" au d rep t m odel (mai m ult sau m ai p u ţin distinct) societăţile occidentale contem porane. Ei tind să fie republicani ori cel puţin acordă o im portanţă secundară problem ei m onarhiei, cred în secularism , sînt pragm atici în economie şi preferă să renunţe la anticom unism ul p rogram at în favoarea unuia aplicat. Semnificativ este că limbajul acestor oam eni este profund diferit, chiar şi la m odul stilistic, faţă de limbajul şi stilul prim ilor. „M odernism ul" unora dintre partidele din CDR (PAC şi PL '93, dar şi, parţial cel puţin, UDMR) nu este foarte deosebit, în ton, de „m odernism ul" u n u i alt p artid - PD (FSN); în schim b, există unele apropieri între „conservatorism ul" aflat acum în O poziţie, propriu în p rim ul rînd p en tru PNŢCD şi aliaţii săi apropiaţi, AC, PER dar şi PNL, pe de-o parte, şi „conservatorism ul" de la putere, m ai ales al celor din PDSR şi chiar din unele cercuri ale PUNR, p e de altă parte. Există, în sp ectru l p o litic rom ânesc, n u d o ar o confruntare antitetică P u te re-O p o ziţie - d a r şi o confruntare antinom ică - „conserv ato ri"-„m o d ern i" -, iar liniile de ru p tu ră ale celor două confruntări nu se su p ra p u n cîtuşi de puţin. A şadar, între PNŢCD şi PAC, să zicem, există acordul că actuala guvernare trebuie înlocuită, dar nu există decît puţine analogii privitoare la felul în care va arăta societatea p ro p u să (confruntare

antinomică). D im potrivă, între PNŢCD şi PNL, caracterizate printr-o com ună inspiraţie din trecutul interbelic, există m ulte puncte de acord 197

im plicit ce acoperă ap ro ap e com plet presupusele diferenţe doctrinare. S-ar m ai putea exam ina şi alte apropieri şi deosebiri „în diagonală". De exem plu, PNŢCD şi PDSR se apropie prin „conservatorism ", prin reticenţa

faţă

de

ra p id a

in teg ra re

a

R om âniei

în

lum ea

„postm odernă"; ele se opun, desigur, între ele prin plasarea lor diferită faţă de P utere (confruntare antitetică). R om ânia, la cinci an i de la rev o lu ţia din 1989, răm îne, p red o m in an t, o ţară cu m en talitate conservatoare. U rbanizarea recentă şi antim odernism ul funciar al regim ului com unist ceauşist cred că au jucat u n rol im portant în m enţinerea unui Weltanschauung conservator. Acesta, chiar dacă în form e diferite, se regăseşte nu doar în electoratul Puterii, d ar şi în cel al Opoziţiei, reprezentat p rin PNŢCD şi aliaţii săi. N orm ală ar fi, în această situaţie, alcătuirea unei reg ru p ări fundate pe „m odernism ", ce ar reuni PAC, PL '93, PD. Din nefericire, între prim ele d o u ă p artid e există o com petiţie şi o rivalitate „la vîrf", în tim p ce între prim ele, pe de-o parte, şi PD, p e de alta, există o veche neîncredere „la bază", datînd din 1990. D iferenţierea d in tre „conservatori" şi „m oderni" din interiorul O poziţiei şi al CDR este, deci, inevitabilă şi, în acelaşi tim p, esenţială în perspectiva alegerilor din 1996. Căci ar fi pueril să se spună - aşa cum citim în presa de O poziţie nu o dată - că im portant este „să fim uniţi" acum p en tru a-i înfrînge pe „neocom unişti", iar apoi „ne vom despărţi d u p ă doctrine politice". Alegerile se cîştigă pentru a guverna într-un anum it fel, iar o coaliţie eventuală dintre „conservatorii" şi „m odernii" d in O poziţie va fi, cu siguranţă, m ăcinată de divergenţe grave. Este de aceea preferabil, cred eu, să „ne despărţim " înainte de alegeri, pentru a d a electoratului posibilitatea nu doar, eventual, să înlocuiască actuala P utere, d ar şi să decidă dacă p referă să o înlocuiască cu o guvernare ce ar privi, în căutare de inspiraţie, în trecutul Rom âniei interbelice sau cu o alta preocupată m ai degrabă de

198

prezentul sfîrşitului de secol şi m ileniu. D ar vor p utea fi cîştigate alegerile fără CDR sau cu u n CDR divizat? N u cred că m enţinerea unei unităţi factice şi form ale ce vrea să „reprim e" contradicţia antinom ică poate servi la altceva decît la sporirea confuziei. Iar cine crede că „punînd um ărul îm preună", în p o fid a confuziei, se p o ate cîştiga d o v ed e şte o im p ard o n a b ilă capacitate de autoamăgire.*

„22"

n r. 9, 1 m a r tie 1995

* La începutul lui martie 1995, PAC, PL 93, PSDR şi UDMR ies din Convenţia Democratică. Cîţiva membri ai primelor două partide, printre care parlamentari, aleg să rămînă în cadrl CDR, sub forma unui grup liberal cu statut incert. 199

Mentalitatea „locatarului principal"

1. Pe cînd locuiam încă în casa părinţilor mei, figuram în actele im obiliare prin sintagm a lacunară: „tolerat părinţi". Cu alte cuvinte, oricît de b u n ă ar fi fost practic condiţia m ea (şi era destul de bună), ea era, legal vorbind, lipsită de autonom ie. N u eram eu locatarul

principal, n u eu aveam autoritatea de a trata cu p ro p rietaru l (statul). Beneficiam n u m ai de un fel de dispensă de a locui legal u n spaţiu. Aveam avantaje, aveam drepturi, d ar nici un contract încheiat de m ine n u era legitim. Toleranţa, în acest caz, ţinea, la lim ită desigur, de răbdarea părinţilor m ei de a m ă m ai suporta. Iată ceea ce num esc sensul slab al noţiunii de „toleranţă". în sensul slab, aşadar, toleranţa este aproape sinonim ă cu „consim ţirea", cu o acceptare voioasă, calmă ori resem nată, dar oricum cu o acceptare. Tolerezi înseam nă aici „te în d u ri" şi de celălalt, îl laşi, d u p ă caz, să trăiască, ori să trăiască alături, ori să beneficieze de anum ite privilegii, uneori însem nate. D ar nu-1 faci şi nu-1 consideri eg alu l tău. A consimţi în seam nă să ai latitudinea, m ai precis, autoritatea de a o face: tu eşti „chiriaşul principal", tu eşti proprietarul cu titlu, tu eşti regele de d rep t divin şi m agnanim (sau care vrea să p ară astfel), tu eşti, pe scurt, singura autoritate legitim ă ce p oate consim ţi, ce poate adm ite o restrîngere a propriilor drepturi, privilegii sau capacităţi. „Tolerantul" răm îne posesorul discursului legitim , învestit cu autoritate, ce poate elibera sau retrage dispense. D esigur, în practică se întîm plă nu o dată ca „toleratul" să fie m ai p uternic şi m ai bogat. V asalii prim ilor capeţieni erau m ai puternici decît regele; totuşi acesta era „u n su l D om nului", el răm înea singura autoritate legitim ă, discursul său era singurul „plin", saturat de Fiinţă, dispensator de privilegii. în ultim ă instanţă, D um nezeu, creatorul lum ii şi cel care o lasă p e aceasta să existe, este „M arele Tolerant", iar noi, m uritorii, sîntem toleraţi, răbdaţi - ar zice unii, în pofida consiliilor contrare, de 200

bun-sim ţ, ale sfatului angelic. Prin urm are, în această accepţie, diferenţa dintre tolerant şi tolerat, nu stă în în p u terea sau în întinderea privilegiilor celor doi, ci în inegalitatea au to rităţilo r de care ei dispun: tolerantul deţine discursul legitim, care are autoritate şi este saturat de Fiinţă; toleratul - nu, sau, cel m ult, îl deţine într-o m ăsură dim inuată, restrînsă. 2.

In zilele noastre se vorbeşte m ult despre toleranţă, m ai cu

seam ă despre to leranţa faţă de m inorităţile naţionale, religioase, politice, sexuale, culturale, ca despre o condiţie a dem ocraţiei; 1995 a fost chiar decretat de către N aţiunile U nite drept „anul internaţional al toleranţei". Şi totuşi, m ă îndoiesc că vreo m inoritate, indiferent de n atu ra ei, şi, în general, vreu n cetăţean, oricare ar fi el, s-ar m ulţum i să se ştie „toleraţi" în societatea în care trăiesc. Paradoxal, propunem

toleranţa ca m odel, organizăm colocvii despre ea, şi criticăm pe intoleranţi, d ar nim eni n-ar prim i să fie „tolerat". P arad o x u l se explică p rin aceea că accep ţiu n ea slabă a cuvîntului „toleranţă" nu este şi singura şi că, alături de ea, m ai există şi o accepţiune tare. C erinţele dem ocraţiei m oderne tocm ai p e aceasta din u rm ă o au în vedere. Or, participiul „tolerat", spre deosebire de substantiv, nu poate fi folosit decît în accepţiunea slabă. Am văzut că, în această accepţiune slabă, „toleranţă" e un ap ro x im ativ sin onim p e n tru „în g ăd u in ţă". In sensul tare însă, cuvîntul înseam nă altceva: să acorzi celuilalt o egală îndreptăţire cu a ta, să consim ţi că discursul său poate avea, ca principiu, aceeaşi legitim itate cu discursul tău, că om ul respectiv este n u d o ar justificat în a avea anum ite b u n u ri şi avantaje, dar şi în a avea autoritate. Afirm că dem ocraţia au ten tică p re su p u n e n ea p ăra t acest sens tare: într-adevăr, dem ocraţia cere nu doar egalitatea în faţa legii, ci şi egalitatea şanselor. Or, acest deziderat este realizabil num ai dacă nu

există nici o îngrădire de principiu pentru ca cineva, indiferent cine, să aibă legitimitate deplină. Problem a nu m ai este de a perm ite cuiva să 201

vorbească în public, ci de a adm ite că singura legitim itate posibilă a discursului respectiv se poate găsi în discursul însuşi. 3.

C are este situaţia „toleranţei" în Rom ânia? Foarte m uiţi

rom âni se consideră o n aţiu n e „tolerantă" şi se arată indignaţi atunci cînd cineva le reproşează naţionalism ul sau intoleranţa. Pe de altă parte, susţinerile UDMR relative la u n „genocid cultural" de care ar fi am eninţaţi m aghiarii din R om ânia au dezlănţuit u n cor de proteste vehem ente în presa rom ânească şi p rin tre politicieni, şi - aş zice - pe bună dreptate. Intr-adevăr, existenţa ca atare a m aghiarilor şi a culturii lor în R om ânia n u p o a t e fi c o n s id e r a t ă s u b n ic i o fo r m ă p u s ă în p e r i c o l în m o m e n t u l d e fa ţă . D ispunînd de un învăţăm înt în lim ba lor, de

publicaţii, de teatru, de o organizaţie-partid, nu văd cum m aghiarii ar fi p redispuşi unei asim ilări m asive. F orm ula „genocid cultural" este, d u p ă p ărerea mea, p u ră propagandă. întrebarea care se poate p u n e însă este dacă m aghiarii şi, în general, m inorităţile naţionale, religioase, politice, sexuale răm în la noi d o ar „tolerate" sau dacă există Ia noi şi to le r a n ţă în s e n s ta re. A şadar, problem a n u este de a invoca în sprijinul aproape m itologicei „toleranţe a p o p o ru lu i rom ân" egalitatea form ală în faţa legii, ci şi eventuala egală în d rep tăţire şi autoritate a diferitelor discursuri m inoritare. Atunci, răsp u n su l la întrebare m i se pare a fi acesta: la n o i to le r a n ţa e s t e d e o b ic e i î n ţe le a s ă n u m a i în s e n s s la b , d e „ î n g ă d u i n ţ ă ", c î n d n u c h ia r d e „r ă b d a r e " fa ţă d e m in o r it ă ţi.

Intr-un n u m ăr din „22", C arm en Bendovski descria anum ite ap elu ri telefonice prim ite în tim pul sau d u p ă anum ite em isiuni de televiziune m ai îndrăzneţe la postul privat TELE 7abc în care se sugera, p ornindu-se de la considerente onom astice, că ea ca şi invitaţii săi (de exem plu H.-R. Patapievici) nu ar fi „buni rom âni". C azul nu este sing u lar: v icep reşed in tele A sociaţiei ch iriaşilor d in casele naţionalizate, m em bru şi p arlam en tar PDSR, a refuzat să participe la o em isiune la TELE 7abc sub acelaşi pretext, că realizatorii (printre 202

care se n u m ăra şi subsem natul) n u ar fi „buni rom âni". U nui prieten, specialist în m edii electronice, i s-a cerut m ai de d em u lt o expertiză în dom eniu de către George Păunescu, fiind ales deoarece, pesem ne, „era b u n specialist şi b u n rom ân". Există, aşadar, la noi - cred unii nu n um ai rom âni, ci şi „buni rom âni". N um ai discursul ultim ilor este p e d eplin autoritativ, num ai el are deplină legitim itate, m ai ales în chestiunile de im portanţă naţională. Ceilalţi - iar ei p o t fi unguri, evrei, ruşi, turci, catolici etc. sau p u r şi sim plu po t dispune de n u m e cu term inaţii neneaoşe - sînt doar rom âni, adică sînt „răbdaţi", sînt toleraţi, d ar sînt m ai p u ţin crezuţi, legitim itatea discursurilor şi a acţiunilor lor este mai m ică sau nulă. Trebuie rem arcat că, uneori, m inoritarii înşişi p ar să consim tă la o astfel de situaţie de „toleraţi": acu m cîţiva ani, fostul Rabin-Şef, M oses R osen, altm in teri u n v eh e m e n t

ac u zato r

al

an tisem itism u lu i,

m ulţum ea

p u b lic

p re şe d in te lu i lliescu p e n tru d re p tu rile d e ţin u te de ev reii d in România! Din păcate, asem enea inegalităţi în şansele d e legitim are sînt create nu d o ar de m entalitatea cititorilor „Rom âniei M ari". Există, de exem plu, o opinie foarte răspîndită la noi şi difuzată insistent de televiziunea naţională că „ungurii n u ştiu sau nu vor să vorbească rom âneşte" sau că „ţiganii fură". Un m aghiar care face greşeli de gram atică rom ână pare m ultora că sfidează naţiunea, dar flagrantele incorectitudini de exprim are ale prim ului-m inistru, ori faptul că m in istru l Învăţăm întului accentuează, într-o em isiune de televiziune, „prevederi" nu p ar altceva decît erori regretabile. U n ţigan care a furat e adesea p rezentat în m ass-m edia ca o dovadă că ţiganii fură; un rom ân care a furat e cel m u lt o dovadă că „m ai sînt şi neajunsuri". In tr-u n reportaj al televiziunii naţionale, m ai m u lţi adolescenţi m aghiari din judeţul H arghita erau întrebaţi dacă ştiu „u n d e se află P odişul Getic" şi „în ce an a m u rit C onstantin B rîncoveanu". F aptul că ei n u au p u tu t răspunde l-a um plut de o sfîntă indignare patriotică pe reporter, care a tras im ediat concluzia că m aghiarii nu vor să înveţe 203

geografia şi istoria patriei. Că 98% dintre adolescenţii rom âni ar fi m ărtu risit aceeaşi ignoranţă nu părea să-l preocupe p e reporter. Înţelegem de aici că ungurii, evreii etc. nu au dreptul la o ignoranţă ce este un păcat venial pentru rom âni, sau m ai exact pen tru „bunii rom âni". N u doar că ceea ce ei sp u n are m ai puţină autoritate decît ceea ce sp u n ceilalţi, d ar chiar tăcerea lor este vinovată. D iscursul lor are o legitim itate dim inuată nu doar în pozitivitatea, d a r chiar şi în negativitatea sa. 4.

Se va ră sp u n d e că, totuşi, asem enea a titu d in i nu sînt

esenţiale; explicit, poate că aşa este. D ar din păcate, an u m ite presupoziţii im plicite pe care ele se întem eiază sînt foarte curente. M ajoritatea rom ânilor se văd pe sine în chip de „locatari principali" ai ţării, lăsîn d u -i pe m inoritari într-o eternă condiţie de m in o r a t. Se afirm ă, de exem plu, că „A rd ealu l este p ăm în t rom ânesc". Or, A rdealul este m ai m ult d e c ît p ă m î n t r o m â n e s c , fiind, la fel ca întreaga ţară, p ăm în tu l tu tu ro r celor care îl locuiesc, fie ei rom âni, unguri, saşi etc., aşa cum , de altm interi, chiar C onstituţia o afirmă. Faptul că străm o şii ro m ân ilor s-au aflat în A rdeal înaintea v en irii aici a străm oşilor u n g u rilor şi saşilor este o ipoteză istorică verosim ilă. D ar chiar dacă ea ar p utea fi verificată cu rigoarea cu care verificăm legea gravitaţiei, încă nu ar rezulta de aici că legitim itatea discursului u n u i rom ân o întrece autom at pe cea a discursului unui ungur, num ai fiindcă străm oşii p rim ului au fost „acolo" dintotdeauna. Se va sp u n e însă că de chestiunea „continuităţii" depinde legitim itatea apartenenţei A rdealului la Rom ânia. Cu totul discutabil. A r d e a l u l a p a r ţ i n e h o tă r î t R o m â n i e i în v i r tu te a u n e i v e c h i r e a lită ţi d e m o g r a f ic e , l e g i t i m a t e d e tr a ta te le in te r n a ţio n a le , d ar n u în virtutea p resu p u selo r lecţii ale „istoriei" sau ale „continuităţii". N u n um ai că

arg u m en tu l „p rim u lu i venit" n u are certitudine absolută în cazul de faţă, d ar lui i se p o t opune şi alte principii de ierarhizare a legitim ităţii, de pildă cel al „contribuţiei culturale" de care pot uza ungurii. De fapt, 204

a afla „cine a fost prim ul în A rdeal" a depăşit cu m u lt cadrul unei cercetări istorice im parţiale. C hestiunea a devenit, deopotrivă pentru ro m ân i şi pentru u n g u ri (şi chiar la nivelele oficiale ale Rom âniei şi Ungariei), o m odalitate de a determ ina „cine este locatarul principal al Transilvaniei", ba chiar şi al Europei. Astfel, într-un interviu acordat Televiziunii Rom âne, şi re p ro d u s de publicaţia „Palatul C otroceni" nr. 159, preşedintele Iliescu spune: „Eu cred că conştiinţa ideii europene a rom ânilor este veche. Este poate m ai veche decît a m ultor europeni consacraţi astăzi, p entru că sîntem unul dintre popoarele băştinaşe ale acestui continent". Cu alte cuvinte, presupunerea că rom ânii sînt „băştinaşi" în E uropa (spre deosebire de alţii, precum m aghiarii, germ anii etc.) le-ar conferi acestora m ai m ultă autoritate în chestiunile europene. Din păcate, cred că o asem enea m entalitate lipsită de relevanţă istorică şi practică este îm părtăşită şi de m ulţi reprezentanţi sau sim patizanţi ai Opoziţiei. M entalitatea de „locatar principal" este nu n u m ai incom patibilă cu spiritul adevăratei cercetări ştiinţifice, transform înd p e savanţi, fie ei rom âni sau un g uri, în avocaţii unei cauze politice, d ar ea nu are nim ic de-a face cu spiritul unei autentice toleranţe, luate în sens tare. N aţiunile aflate într-o veche şi nestinsă încă vrajbă precum rom ânii şi m aghiarii, trebuie să accepte astăzi, ca preţ al îm păcării şi al „integrării europene", pe de-o parte, recunoaşterea explicită a actualelor frontiere şi, pe de altă parte, abandonul m entalităţii „locatarului principal". 5. Cel m ai grav m i se pare că această m entalitate a p ătru n s în recent votata Lege a învăţăm întului, acceptată atît de Putere, cît şi de O poziţia românească. Voi da un singur exem plu, ce mi se pare rev elator: obligaţia p e n tru m in o rita rii ce fac stu d iile prim are, gim naziale şi liceale în lim ba m aternă de a învăţa, n u doar limba rom ână

ceea ce este perfect îndreptăţit -, d ar şi istoria şi geografia

României în româneşte. De ce n eap ărat în româneşte ? - ne putem întreba. 1)ac.î geografia şi istoria Rom âniei sînt ştiinţe, precum fizica, 205

geografia şi istoria lum ii etc., ele trebuie să poată fi exprim ate în orice limbă - rom ână, m aghiară, germ ană sau chineză - fără rest. Dacă ele nu p o t fi exprim ate, respectiv trad u se fără rest, înseam nă că nu sînt ştiinţe. D ar ce sînt? Poezie, literatură, şi acestea dificil traductibile? D esigur că nu. Mai există, du p ă părerea m ea, o singură posibilitate: să adm item că ele sînt într-o m ăsu ră considerabilă discursuri rituale

autorizate. Pretenţia ca istoria şi geografia R om âniei’ să fie predate şi învăţate n u m ai în rom âneşte arată că ele sînt concepute asem ănător unor d iscu rsu ri sacre, liturgice, ce nu au legitim itate decît pronunţate într-o lim bă sau u n dialect autorizat. P entru aceste două m aterii, rom âna nu este u n limbaj substituibil cu oricare altul (aşa cum se întîm plă în cazul altor m aterii), ci se înfăţişează precum latina pen tru liturghia catolică înainte d e C onciliul V atican II: singura lim bă legitimă. A ceasta dă de înţeles că nu com unicarea unor inform aţii privitoare la istoria şi geografia R om âniei interesează, ci com uniunea cu u n p re su p u s coiţ>us mysticum naţional rom ânesc. Iată m otive ce sugerează că, în conform itate chiar cu legea rom ână, există situaţii ce nu au nim ic de-a face nici cu considerente practice, nici cu raţionalitatea intrinsecă a dom eniului, cînd lim ba rom ână este singura legitimă, doar în virtutea faptului că ea aparţine „locatarului p rin cip a l",,ce ar întreţine cu solul şi cu istoria legături privileg iate, d e tip sacru. In stitu irea lim bii rom âne ca singură autorizată în predarea geografiei şi a istoriei R om âniei introduce, în co rp u l m ateriilo r şcolare, o d istin c ţie de tip „ sa c ru -p ro fa n ", incom patibilă, n u doar cu cerinţele toleranţei în sens tare, dar şi cu cele ale u n u i stat secular. Fireşte, recenta Lege a învăţăm întului m ai ridică alte destule problem e, cum ar fi refuzul d e a se perm ite redeschiderea *

* De fapt, manualele de istorie în uz se intitulează Istoria R om ânilor, ceea ce presupune o identificare a biografiei „locatarului principal" cu istoria locuinţei. 206

u n ei universităţi în lim ba m aghiară la Cluj sau lipsa de claritate în autorizarea u n o r şcoli (şi nu doar a unor clase) în limba m aghiară; de asem enea, îngrijorează prevederea, din nou contrară caracterului secular al statului, a obligativităţii religiei (ceea ce, practic, înseam nă, în m ajoritatea cazurilor, obligativitatea religiei creştin-ortodoxe) în clasele prim are. Cred însă că nici u n alt aspect nu perm ite să se v ad ă m ai clar decît cerinţa învăţării geografiei şi a istoriei R om âniei în rom âneşte felul în care lim ba rom ână este învestită cu o autoritate liturgică. 6. Pe scurt, m i se pare de cea m ai m are urgenţă să se facă m ai în tîi b in e distin cţia d in tre cele d o u ă accepţiuni ale cu v în tu lu i „toleranţă"; urm ează, apoi, a n u n e m ai socoti m ulţum iţi cu noi înşine dacă se poate accepta că îndeplinim doar cerinţele sensului slab. N e v o r aştepta, altm interi, dezam ăgiri considerabile. într-adevăr, cel care crede că, „tolerînd" num ai în acest ultim sens, face tot ce se cuvine şi că m erită întreaga laudă, va fi adesea uim it şi chiar ofensat văzînd că „to leratu l" îl priveşte cu ostilitate şi resentim ent. Or, ceea ce ar trebui înţeles este ca astăzi, cu cinci ani înainte de sfîrşitul secolului şi în „anul internaţional al toleranţei", a fi doar „tolerat" este tot m ai m u lt resim ţit nu ca u n privilegiu, ci ca o ofensă. „22", nr. 31, 32/26 iulie-7 august 1995

20 7

Parohialismul triumf ant

M izeria justificărilor ce apelează la „adevărurile istoriei", p rin care în tîm p lări vechi de secole sau de decenii sînt interpretate eronat şi părtinitor, cu scopul afirm ării anum itor „d rep tu ri naţionale" sau al susţin erii u n o r „juste rev en d icări", a fost adesea invocată. De asem enea, circum stanţa că istoria, d ar şi istoria artei, a literaturii, a cu ltu rii se scriu d iferenţiat d u p ă p a rte a frontierei de stat sau ideologice în care se plasează istoricul a ajuns, încă de dem ult, un „fapt cotidian d e viaţă", ca să spunem aşa, m ai cu seam ă în regiunea E uropei C entrale şi de Est (dar, fireşte, nu num ai aici). A devenit uim itor, în fapt, să constaţi că anum ite spirite m ai reuşesc, totuşi, să se sustragă acestui atotputernic curent şi că naţionalitatea, etnia ori afilierea lor politică n u influenţează decisiv chiar toate textele p ro d u se de ei. D ar aceasta n u e încă totul. M ultă vrem e istoria justificativă sau istoria-alibi politic sau naţional au fost prezentate drept deviaţii ad u lterin e ale unei istorii politice sau culturale autentice. Cu alte cuvinte, se adm itea, ca principiu, că există o istorie non-partizană, obiectivă, ale cărei pretenţii şi posibilităţi erau lim itate doar de n u m ăru l şi calitatea docum entelor, cît şi de m ărginirea p u terii cunoaşterii om eneşti. Desigur, în practică lucrurile stăteau m ai rău, iar deviaţiile erau de obicei notate doar în scrierile „adversarului". Cu to ate acestea, p rin cip iu l u n iv ersa lităţii ştiin ţei se im p u sese ca acceptabil şi d o ar o lipsă de spirit autocritic, producătoare de erori era im putabilă u n o ra sau altora. Istoricii se pretindeau obiectivi, chiar fără să fie. D ar pretenţia lor p resupunea m ăcar o recunoaştere a validităţii p rin cip iu lu i obiectivitătii. Or, tocm ai principiul universalităţii ştiinţei şi al ştiinţei istorice în p articu lar a început să fie contestat în sine însuşi, ceea ce înseam nă 208

că transgresorui nu m ai are de ce să se ascundă sub justificările o b ie c tiv ită ţi,

ci d im p o triv ă ,

se cuvine

a fi p re m ia t p e n tru

transgresiunea sa. A baterile d e la obiectivitate şi im parţialitate n u m ai vor să accepte cam uflajul unei raţionalităţi universale, ci se doresc salutate d rep t tot atîtea „expresii autentice" ale u n u i Zeitgeist sau

Volksgeist. „îm potrivirea la m etodă" (spre a evoca titlul celebrei cărţi a lui P.K. Feyerabend) p are a fi singura universalitate aflată astăzi în ofensivă. Deja Julien Benda aducea exem plele unor încercări de a se edifica „viziuni specifice", de a se im pune „adevăruri" naţionale sau tribale, ceea ce im plica deîndată dispariţia principiului unicităţii istoriei şi a adevărului. M arxism ul a continuat pe aceeaşi cale: refuzînd obiectivitatea şi im parţialitatea valorilor ştiinţei, el nu doar a in tro d u s

conştient fa lsu ri

şi d efo rm ări -

aşa

ceva făcuseră

d in to td eau n a istoricii cînd şi cînd -, d ar a pretins că partizanatul său „d e clasă" este singura atitu d in e corectă şi ştiinţifică. Şi s-au aflat nu p u ţin i care să se lase im presionaţi de „sinceritatea" unei doctrine ce iată - îşi recunoştea franc o părtinire practicată, chipurile, de toată lum ea şi dintotdeauna. Ei n u voiau să rem arce că, astfel, partizanatul n u se vedea doar aplicat cu o nem aivăzută energie - ceea ce n u reprezenta decît cel m u lt o n o u tate de grad - , însă că era şi predicat ca inevitabil şi d rep t o condiţie a fericirii şi a adevărului —ceea ce m arca o im ensă şi sum bră noutate de esenţă. D ar cei ce în ultim ele decenii au contestat universalitatea istoriei, a ştiinţelor om ului în general, d ar chiar şi continuum -ul civilizaţiei şi al istoriei um anităţii ca ansam blu, au fost foarte num eroşi şi n u neap ărat asociabili m arxism ului ortodox sau m arxism ului în general. P entru B. L. W horf, spre pildă, n u există nici m ăcar u n co ntinuum spaţio-tem poral com un um anităţii, din care să se poată deriva nu do ar o istorie, d a r şi o descripţie obiectivă a lum ii. „Aşa cum 209

este posibil să avem oricîte geom etrii în afara celei euclidiene care să dea o descriere deopotrivă perfectă a configuraţiilor spaţiale - scrie el - tot aşa este posibil să existe descrieri ale U niversului toate egal valabile, care să n u conţină contrastul nostru fam iliar de tim p şi sp aţiu."

A ceasta,

W eltanschauung-ul

în

p articu lar,

unui

trib

face

-

arată

a m e rin d ia n ,

W horf

H opi,

şi

-

ca

cel

al

occidentalului m o dern să fie echivalente, nem aiputîndu-se stabili o ierarhie în tre ele, d in care să decurgă u n „sens" al istoriei şi o evoluţie privilegiată a acesteia.’ De fapt, tocm ai ideea evoluţiei, dragă secolului al XlX-lea, a ajuns anatem a p en tru secolul nostru şi n u s-a m ai văzut în ea decît un fel de justificare p entru aşa-num itul „im perialism cultural al om ului alb". în istoria religiilor, Mircea Eliade, asem ănător lui W horf în etnolingvistică, contestă existenţa u nei istorii evolutive a atitudinilor şi a concepţiilor religioase. P entru el, u n anum it n u m ăr de „hierofanii" se regăsesc în toate religiile, care îi ap ar în profunzim e echivalente între ele. Vechea reprezentare care încerca să unifice istoria religioasă a um anităţii elaborînd o evoluţie istorică de la trepte inferioare, ca anim ism ul, p în ă la deism ul filosofic, trecîn d p rin politeism , m onoteism etc., este nu doar abolită în detaliile sale, desigur, contestabile unele, dar şi ca principiu sau ca proiect. La M ichel F oucault chiar u n a şi aceeaşi cu ltu ră - cea occidentală, de exem plu - îşi p ie rd e u n ita te a şi continuitatea, segm entîndu-se pe „epistem e", ce n u po t fi judecate şi evaluate decît cu instrum entele proprii. Boala nu m ai este la el u n dat general um an, ci u n fel de „elaborare" a fiecărei epoci, care o concepe diferit şi fără p utinţă de echivalare cu ceea ce se întîm plă în altă epocă. Mai m ult, „om ul", v ăzu t m ăcar de la greci ca u n concept fundam ental şi global,

B.L. Whorf, Language, T h o u g h t a n d R ea lity, Massachusetts Ins.of Technology, 1956, „An American-Indian Model of the Universe".

210

este, p en tru Foucault, „o invenţie recentă". O m ul cultural are, de aceea, toate şansele să dispară în curînd, „precum la m arginea m ării o figură de nisip"*. în absenţa unei raţionalităţi universale care să clasifice cu şansă de obiectivitate realizările um ane ale diferitelor culturi şi perioade, nu m ai răm în decît opiniile, credinţele şi m iturile cu egal de m u ltă sau de p uţină îndreptăţire. Istoricul Paul Veyne afirm ă, de aceea, că nu este o diferenţă esenţială între credinţa rom anilor că ei s-ar trege din troieni şi cea a om ului m o d ern în teoria relativităţii a lui Einstein**. Istoria universală a literaturii şi a culturii, im aginată pînă nu dem u lt ca u n continuum de la H om er şi pînă la Joyce, este şi ea, în ultim ul tim p, contestată vehem ent, în SUA m ai ales, în num ele unor v iziu n i istorice specifice, de expresie com unitară, ale negrilor, latino-am ericanilor, femeilor sau hom osexualilor. P entru Stanley Fish, sp re exem plu, textele de orice fel, d ar m ai ales cele literare, nu au nici sens, nici v alo are „în sine" sau u n iv ersal valabilă; ele p o t fi decodificate sau înţelese num ai în cadrul unei anum ite „ c o m u n i t ă ţ i i n t e r p r e t a t i v e ", fără să p re su p u n ă „ n ic i u n f e l d e p r i v i l e g i u

de

p r i o r i t a t e s a u a u t o r i t a t e ''***. Barbara H ernstein-Sm ith susţine că „ n u e x is t ă c u n o a ş te r e , s t a n d a r d s a u o p ţ i u n e obiective''**** . D e aici este

n um ai un pas m ic pînă a se susţine - precum într-un docum ent emis de A m erican Council of Learned Societies - că „dem ocraţia nu poate fi

justificată

ca

un

sistem

de

g u v ern are

in e re n t

su p erio r

totalitarism ului. Ea este p u r şi sim plu un angajam ent ideologic pe care

* Michel Foucault, L es m o ts e t Ies choses, Paris, 1966, p.398. Paul Veyne, L es Grecs o n t-ils cru â le u rs m yth e s? , Paris 1983. *** A p u d Susan R. Suleiman, Th e R e a d e r in th e T ext. E ssa y s on A u d ie n c e a n d In terp reta tio n , Princeton Univ. Press, 1980, p. 20. "** A p u d Dinesh d'Sousa, Illiberal E d u ca tio n , The Atlantic Monthly, March 1991, p. 58.

211

Occidentul a ales să-l facă"* Clasificarea d re p t parohiale şi specifice a u n o r concepte precum drepturile o m u lu i şi statul de d rept - cu care, pînă acum, E uropa se m îndrea fiindcă le inventase şi le dăruise întregii lum i, ca valori universal u m an e - apare, într-o m anieră m ai subtilă, în faim osul eseu al lu i S am uel H u n tin g to n , The Clash o f Civilizations. D acă confruntările m o ndiale se vor duce, de acum înainte, între „civilizaţii" - cum crede acest au to r -, înseam nă, bunăoară, că tortura adm isă de unele ţări islam ice se opune sistem ului penitenciar de tip occidental n um ai ca u n fapt de civilizaţie u n u i alt fapt de civilizaţie, fără a se putea decide, în abstract şi în chip obiectiv, care dintre cele două este mai adecvat dem nităţii om ului şi inerent superior. E curios cum tunul, trenul, co m p u teru l sau doctrina statului-naţiune - toate invenţii europene - au fost adoptate cu entuziasm de întreaga lum e ca b u n u ri universal um ane, în tim p ce, să spunem , libertatea de opinie şi egalitatea juridică sînt adesea văzute d rep t valori specific occidentale, pe care „im perialism ul om ului alb" caută să le im pună unor popoare ce „au ales" diferit, adică practică poliţia gîndirii şi sistem ul unor privilegii exorbitante. Pe scurt, tim purile noastre sînt străbătute de o sofistică faţă de care cea d in tim p u l lui Socrate şi Platon pare naivă. N u doar corectitudinea u n o r rezultate tradiţionale obţinute de ştiinţele om ului este astăzi contestată; ceea ce se neagă vehem ent adesea este existenţa însăşi a u n u i universal um an, a unităţii şi a coerenţei istoriei, a posibilităţii şi a necesităţii de a depăşi parohialism ul şi specificul. N u faptul că se scriu lucrări partizane este în discuţie, ci acela că sînt destui cei care p re tin d că singurul adevăr este partizanatul. N u precaritatea d o v ed ită a unora dintre ierarhii şi com paraţii culturale şi istorice m ă intrigă, ci opinia tot m ai răspîndită că orice ierarhie şi orice *

Idem, p. 62.

212

com paraţie sînt precarităţi. C înd sensul creaţiilor um ane e dat num ai de „com unităţi interpretative", cînd - spre a oferi şi u n exem plu de la noi - d espre Fiinţa transcendentă şi universală se cutează a se vorbi în term enii etnopsihologiei ai u n u i p resu sp u s „sentim ent rom ânesc" (C. Noica), p u te m sp u n e că veacul e în p lin ă d erivă tribală. P rin com paraţie, anticele tentative de subversiune intelectuală ale unui Prodicos sau G orgias fac figură de teorie rezonabilă, pozitivă şi cu siguranţă um anistă. „ D ile m a

", n r.

2 9 /1 9 9 4

213

Frivolitatea ideii

în S p a ţ i u l m i o r i t i c , p en tru a ilu stra v iziu n ea sa asu p ra „m atricilor stilistice" în care trăiesc civilizaţiile, L ucian Blaga construieşte o antiteză spectaculoasă şi răm asă celebră: deşi, spune el, rom ânii şi saşii vieţuiesc laolaltă în acelaşi spaţiu fizic transilvănean de sute de ani, existenţa lor culturală are loc în „spaţii" spirituale incom ensurabile: „păstorul valah" trăieşte etern în spaţiul ondulat, „mioritic", „deal-vale", în tim p ce burghezul sas a transplantat în C arpaţi spaţiul său originar, de „burg" germ an. D ar o trecere prin Răşinari, sat p u r rom ânesc de oieri, satul lui Goga şi al lui Cioran, sugerează cît este uneori de greu de conciliat lum ea ideilor cu realitatea: cu case strîns lipite între ele, cu porţi m onum entale, cu grădinile invizibile din stradă, R ăşinarii arată ca o tipică aşezare „burgheză" central-europeană. Nici o urm ă din „spaţiul mioritic"! Ideea lui Blaga asupra incom ensurabilităţii de fond a civilizaţiilor se dovedeşte fragilă. „ S p a ţ i u l m i o r i t i c " n u e x is t ă î n fa p t, d a r id e e a „ s p a ţiu lu i m i o r i t i c " a d e v e n i t fa p t, a cărui „stare civilă", asem enea

unor personaje celebre, e adesea m ai evidentă decît cea a faptelor empirice. Blaga n-a exploatat politic ideea-fapt a „spaţiului m ioritic", dar alţii au făcut-o, considerînd că p o p o ru l rom ân, dacă doreşte să răm înă el însuşi, este m enit să se retragă din istorie şi să se izoleze efectiv de civilizaţia occidentală şi, de fapt, de civilizaţie p u r şi sim plu. A sem enea exem ple abundă, cum n en u m ărate sînt şi suferinţele în d u rate de u m anitate de pe urm a u n o r „idei-fapte". C onstantin Noica era de p ărere că odată cu Conciliul de la Niceea din 325, se întîm plă ceva extraordinar şi teribil totodată în istoria um anităţii: o m e n ir e a în c e p e s ă s e b a tă p e n t r u id e i: între ortodocşii partizani ai h o m o o u s i e i (aceeaşi natură a persoanelor Treim ii) şi heterodocşii

adepţi ai h o m o i o u s i e i (natură asem ănătoare) e, în greacă, o distanţă lingvistică de u n „iota", dar pentru acest „iota" şi com plicatul şi 214

abstractul său sens teologic au curs rîuri de sînge. S-a spus: „litera ucide, iar spiritul vivifică". D ar iată că uneori şi spiritul poate exploda în m asacre, pe care poate că tocm ai o atentă literalitate le-ar fi evitat. Se cunoaşte întrebarea lui Stalin: „cîte divizii are Papa?" Desigur, forţa papalităţii stă în idei şi nu în divizii blindate, dar, culm ea, într-o considerabilă m ăsură, Stalin însuşi d epindea de ideile com unism ului devenite „fapte". Ar fi răm as atîtea decenii o parte a O ccidentului într-o stare de prostraţie dinaintea U niunii Sovietice, dacă n u m ai faptele em pirice ar fi contat? Zilele acestea, Tribunalul internaţional de la H aga a decis să-i acuze pe preşedintele sîrbilor bosniaci, Karadjici, şi pe generalul său, R adko Mlădiei, de crim e îm potriva um anităţii. D ar cîţi dintre noi ştiu că ideea „Serbiei M ari" în n u m ele căreia aceştia şi-au com is asasinatele, a devenit o idee-fapt, conţinînd o teribilă sarcină, num ai o d ată cu redactarea M e m o r a n d u m - ului A cadem iei de Ştiinţe din Belgrad din 1986, m anifest belicos al naţionalism ului sîrbesc renăscut? D ar pot fi acuzaţi nişte distinşi şi paşnici academ icieni şi scriitori, p rin tre care Dobrica Cosici, viitorul preşedinte al Iugoslaviei restrînse, că anum ite idei vehiculate de ei au servit la înarm area ideologică a b ra ţu lu i ce a comis crime? U n şofer este socotit responsabil p en tru pasagerii săi, u n m edic ră sp u n d e pentru tratam entul prescris, chiar şi un politician m ai trebuie să predea la un m om ent dat conturile. D ar ce tribunal al lum ii este com petent să judece idei şi în faţa cărei instanţe devin autorii lor responsabili? I d e il e - cum spune un cîntec germ an - n u p o t f i n ic i a r e s ta te , n ic i îm p u ş c a t e . Şi e bine că este aşa. N u e x is tă , d e f a p t, a lt tr i b u n a l p e n t r u i d e i d e c ît c o n ş tiin ţa r e s p o n s a b ilită ţii. Iar fără această

conştiinţă, ideile sînt capabile de un rău m ai m are şi, cu siguranţă, m ai pervers decît bom bele şi tancurile. Intelectualii sînt calificaţi să pro d u că şi să vehiculeze idei. D ar ei se pot cu greu obişnui să se socotească responsabili p en tru ideile lor. Cum însă poţi deveni responsabil p en tru o idee? E nevoie de o 215

condiţie m inim ă: gîndind-o consecvent, radical, pînă la capăt, in toate

consecinţele sale imaginabile. Cred, de aceea, că ceea ce determ ină iresponsabilitatea u n o r intelectuali n u este, de obicei, nici absenţa inteligenţei, ori a subtilităţii, nici m ăcar cea a bunelor intenţii, ci, p u r şi sim plu, u n deficit al hotărîrii ducerii g înduîui pînă la capăt. Sau poate că le lipseşte curajul de a persevera. M ai presus de toate însă, eu cred că, paradoxal, le lipseşte seriozitatea în asum area gravităţii propriilor idei. D iferenţa dintre vrăjitor şi ucenicul său nu stă num ai în aceea că p rim ul cunoaşte descîntecul opririi m ăturii, pe care cel de-al doilea l-a uitat, ci m ai ales în faptul că, în tim p ce pen tru m aestru m agia, p rin obligaţia de a fi dusă pînă la capăt, este u n lucru cu ad evărat grav, p en tru ucenic ea a răm as încă o oarecare frivolitate.

„22", nr. 33, 16 august 1995

216

.

217

CUPRINS

Cele trei lucruri Romanul de dragoste al totalitarismului Libertatea fricii Zig-zag-urile confuziei Logica revoluţiei şi logica democraţiei „Escrava Isaura" Vechi scenarii, actori noi Legitimitatea reformelor Două feluri de legitimitate „Karma" şi „sistemul" Evenimente... evenimente Deficitul ideologic Cultură „la lumina luminării" Delir monarhic Curajul normalităţii Politici alternative • Oratori, retori şi... tăcuţi Also sprach Postelnicu „Zaiul" la români Egoism parohial Absenţii Socrate a fost un minoritar Zgarda Cele două paradoxuri ale antisemitismului de azi din România Prin cenuşa birocraţiei Deştepţii 2IH

5 9 15 20 21 26 36 44 48 53 59 60 68 75 80 82 86 88 91 93 96 99 102 105 111 113

Despre pragmatism Cine guvernează România? „Unde sînt grandomanii noştri?" „Insulă de stabilitate" România? Telefonul de după-amiază Maşina de fabricat fantasme Bucuria leneşului Exclusivismul - unde? Comuniştii - constructori ai capitalismului? Directocraţia remaniază guvernul Miracolul Satisfacţie nejustificată Casa fără cer Depinde... Prestudenţii CDR în criză împotrivirea la istorie De import O retorică de stînga De la ipocrizie la cinism Duplicitate sinucigaşă UDMR - la stîlpul infamiei? „Conservatori" şi „moderni" Mentalitatea „locatarului principal" Parohialismul triumfant Frivolitatea ideii

115 118 121 124 129 133 136 139 142 149 155 158 162 165 167 170 174 177 180 185 187 190 196 200 208 214

219

R edactori de carte: R odica Palade şi R adu D obândă T ehnoredactare: Lucian Piucă Tipografia: „A rarat"

220

ir.

if C @0

ANDREI CORNEA, născut în 1952, este absolvent al Facultăţii de Istoria şi Teoria Artei şi al Facultăţii de Studii Clasice, Este doctor în filologie clasică al Universităţii din Bucureşti. Andrei Cornea este autorul mai multor cărţi traiînd istoria artei, a culturii sau cuprinzînd eseuri de filosofie, precum; Primitivii picturii româneşti moderne (1980), Mentalităţi culturale şi forme artistice în epoca romano-bizantină (I984), Scriere şi oralitate în cultura antică (1988), Penumbra (1991). A tradus din greaca veche Republica (1988) şî Philebos (1993) de Platou, uin 1990, în calitate de editorialist şi comentator politic, eaie anul dintre creatorii şi principalii colaboratori ai revistei .,22“ . Muşina de fabricat fantasme cuprinde articole publicate, în cea ^S^iibaTTPdrleJn jl-i ^ ^ ffitr e a n | HUîWUlKl Ib& â& âu

4

j j j •' i-