Manual - Calificarea Infractiunilor.. Borodac [PDF]

Zitiervorschau

PARTEA GENERALĂ

Capitolul I NOŢIUNEA ŞI IMPORTANŢA CALIFICĂRII INFRACŢIUNILOR § 1. Noţiunea de calificare a infracţiunilor Calificarea infracţiunilor este una dintre cele mai importante noţiuni din ramura aplicării normelor juridico-penale, proprii activităţii organelor de drept. Potrivit dicţionarelor explicative ale limbii române, a califica (din lat. qualis - calitate) înseamnă a atribui unei fiinţe sau unui lucru o anumită calitate1, adică a atribui unele fenomene, evenimente, fapte, după semnele sau particularităţile lor calitative, la o categorie, specie sau gen. în domeniul dreptului a califica o faptă drept contravenţie administrativă, disciplinară, civilă etc. sau infracţiune înseamnă a alege acea normă juridică, care prevede anume fapta dată, cu alte cuvinte, a o racorda la regula generală corespunzătoare. Ţinem să precizăm că uneori atât unii teoreticieni,2 cât şi unii practicieni3 în loc de termenul calificare utilizează termenul încadrare a faptei prejudi-ciabile comise, acestea fiind interpretate drept sinonime absolute. Potrivit aceluiaşi Dicţionar, a încadra înseamnă a cuprinde într-un text de lege o faptă, un delincvent, convingându-ne încă o dată că nu este greşit să utilizăm ambele cuvinte pentru exprimarea procedurii date. în Republica Moldova, pentru prima dată, Codul penal (CP) din 2002 consacră noţiunii de calificare a infracţiunii un capitol separat - Capitolul XII. Articolul 113 CP stipulează: (1) „Se consideră calificare a infracţiunii determinarea şi constatarea juridică a corespunderii exacte între semnele faptei prejudiciabile săvârşite şi semnele componenţei infracţiunii, prevăzute de norma penală. (2) Calificarea oficială a infracţiunii se efectuează la toate etapele procedurii penale de către persoanele care efectuează urmărirea penală şi de către judecători." Avînd în vedere textul acestui articol, putem afirma că la calificarea infracţiunii distingem două trăsături principale: 1) calificarea ca proces logic, ca activitate a persoanelor ce efectuează urmărirea penală şi a judecătorilor cu scopul de a stabili la toate etapele procedurii penale corespunderea exactă a semnelor unei fapte prejudiciabile concrete comise cu semnele componenţei de infracţiune, prevăzute de legea penală şi 2) calificarea ca apreciere juridică a faptei prejudiciabile sau ca rezultat al procesului de identificare ce se exprimă prin recunoaşterea oficială şi fixarea în documentele juridice corespunzătoare (procesul-verbal privind acţiunea de urmărire penală, ordonanţa de punere sub învinuire, rechizitoriul, sentinţa de condamnare etc.) a coincidenţei semnelor faptei descoperite cu normele juridico-penale. Examinând calificarea infracţiunii şi ca proces şi ca rezultat, trebuie să avem în vedere interconexiunea acestora. Procesul alegerii normei juridico-penale se consumă odată cu stabilirea corespunderii fixate în actele juridice ale organului de urmărire penală sau instanţei de judecată. Autorii ruşi V. Kudreavţev şi B. Kurinov au observat, pe bună dreptate, că a accentua legătura şi unitatea lor este mai important decât a sublinia diferenţa dintre ele.4 Procesul calificării infracţiunii reprezintă o activitate îndelungată, determinată de legislaţia procesual penală. Conform alin. (2) art. 113 CP, calificarea oficială a infracţiunii se realizează la toate etapele procedurii penale de către persoanele care efectuează urmărirea penală şi de către judecători. Iniţial trebuie clarificat dacă fapta examinată se referă cu certitudine la grupa delictelor (încălcarea unor dispoziţii legale) sau ea constituie, pur şi simplu, o faptă imorală. Dacă fapta comisă reprezintă o încălcare a unor dispoziţii legale, urmează să fie stabilit gradul ei prejudiciabil pentru a determina dacă ea constituie o infracţiune sau un delict. Textul art. 96 din Codul de Procedură Penală (CPP) prevede că urmărirea penală şi judecarea cauzei se efectuează numai dacă este dovedită prezenţa faptelor referitoare la existenţa elementelor

infracţiunii. Potrivit art. 274 CPP, urmărirea penală se porneşte doar dacă în cuprinsul actului comis există elementele infracţiunii şi nu există vreuna dintre circumstanţele care exclud urmărirea penală. Deci deja în etapa începerii urmării penale se efectuează calificarea preliminară a infracţiunii prin stabilirea temeiului pornirii procesului şi articolului din legea penală în care se încadrează infracţiunea săvârşită. Ulterior, calificarea infracţiunii se efectuează şi se fixează în textul ordonanţei de punere sub învinuire a făptuitorului, emisă de procuror, în baza probelor acumulate de organul de urmărire penală. în conformitate cu alin. (2) art. 281 CPP, ordonanţa de punere sub învinuire trebuie să cuprindă, alături de alte momente, date despre persoana pusă sub învinuire, data, locul, mijloacele şi modul de săvârşire a infracţiunii şi consecinţele ei, indicarea articolului, alineatului şi punctului articolului din Codul penal care prevăd răspunderea pentru infracţiunea comisă. După terminarea urmăririi penale se întocmeşte actul de acuzare - rechizitoriul, care cuprinde informaţii despre fapta şi persoana în privinţa căreia s-a efectuat urmărirea penală, formularea învinuirii ce i se incriminează făptuitorului cu încadrarea juridică a acţiunilor acestuia, adică cu indicarea articolului, alineatului şi punctului articolului din Codul penal care cuprinde fapta comisă (art. 296 CPP). In fond, calificarea infracţiunilor mai este stipulată şi în alte articole din CPP: art. 297 (Trimiterea cauzei în judecată); art. 325 (Limitele judecării cauzei); art. 326 (Modificarea acuzării în şedinţa de judecată în sensul agravării ei); art. 336 (Procesul-verbal al şedinţei de judecată); art. 385 (Chestiunile pe care trebuie să le soluţioneze instanţa de judecată la adoptarea sentinţei); art. 424 (Efectul devolutiv al recursului şi limitele lui); art. 453 (Temeiurile pentru recurs în anulare) etc. O importanţă deosebită are problema calificării infracţiunii la întocmirea şi pronunţarea sentinţei, deoarece calificarea infracţiunii devine imuabilă şi definitivă numai după intrarea în vigoare a sentinţei de condamnare. Deci calificarea infracţiunii doar la prima vedere poartă un caracter static, pe când în realitate el este relativ. Vorbind despre calificarea infracţiunilor la diferitele etape ale procedurii penale, trebuie avut în vedere că posibilităţile reale pentru asigurarea unei calificări juste şi depline a infracţiunii la etapa iniţială a urmăririi penale sunt foarte limitate. De regulă, în etapa pornirii urmăririi penale calificarea infracţiunii poartă un caracter preliminar, orientativ, aproximativ, care se precizează sau chiar se modifică pe măsura acumulării datelor faptice pe parcursul desfăşurării celorlaltor etape ale procedurii penale, devenind imuabilă după intrarea în vigoare a sentinţei de condamnare, bineînţeles, dacă n-a urmat recursul ordinar (art. 427 CPP), cel în anulare (art. 453 CPP) sau revizuirea procesului penal (art. 459 CPP), în baza cărora calificarea definitivă a infracţiunii poate suferi unele modificări sau completări. A doua trăsătură a calificării infracţiunii constă în aprecierea juridică a faptei prejudiciabile ca rezultat al procesului de identificare ce se fixează în documentele procesuale menţionate. In acest sens calificarea reprezintă o evaluare juridică a infracţiunii comise de făptuitor, anume aceasta şi prevede legislaţia de procedură penală. De exemplu, art. 281 CPP obligă procurorul, la emiterea ordonanţei de punere sub învinuire a persoanei, să examineze raportul organului de urmărire penală şi a materialelor cauzei, să constate că probele acumulate sunt suficiente, cu alte cuvinte, să verifice dacă legea penală a fost aplicată just faptelor săvârşite de învinuit. O condiţie necesară pentru aprecierea juridică a faptei prejudiciabile este alegaţia (invocarea sau trimiterea) la norma penală care cuprinde fapta comisă. De exemplu, deoarece A. a însuşit pe ascuns averea victimei în valoare de 300 lei fără a-i cauza proprietarului daune în proporţii considerabile, acţiunile făptuitorului au fost calificate just potrivit alin. (1) art. 186 CP, însă nu fiecare alegaţie poate fi recunoscută drept calificare a infracţiunii. După cum am opinat anterior, elementele structurale ale normei juridico-penale sunt stipulate în diferite articole din Codul penal. Ipoteza este conţinută în articolele din Partea generală, iar dispoziţia şi sancţiunea în articolele din Partea specială.5 După cum se ştie, semnele infracţiunii sunt determinate de dispoziţia normei penale. Din acest punct de vedere, calificarea infracţiunilor înseamnă aplicarea articolelor respective din Partea specială a legislaţiei penale ca rezultat al stabilirii coincidenţei semnelor faptei prejudiciabile comise cu semnele componenţei de infracţiune, prevăzute de unul sau

mai multe articole din Partea specială a Codului penal. Privitor la aplicarea acestor articole pentru calificarea infracţiunilor facem unele precizări. Majoritatea articolelor din Partea specială pot fi aplicate atât de sine stătător în cazul săvârşirii unei singure infracţiuni, cât şi în concurs în cazul comiterii a două sau mai multor infracţiuni, însă Partea specială a Codului penal cuprinde articole care nu pot fi aplicate de sine stătător, fiindcă ele stipulează unele infracţiuni în baza cărora se săvârşesc alte infracţiuni. De exemplu, deoarece potrivit art. 351 CP, uzurparea de calităţi oficiale este penal condamnabilă numai dacă ea este însoţită de săvârşirea în această bază a altei infracţiuni, cum ar fi furtul, escrocheria, violarea de domiciliu etc, acest articol nicicând nu poate fi invocat de sine stătător la calificarea infracţiunii. Unele articole doar completează, precizează sau concretizează semnele infracţiunii, prevăzute în alte articole din Partea specială, care nu conţin sancţiuni proprii. însă conjugarea acestor articole nicidecum nu înseamnă că făptuitorul a comis două infracţiuni. Astfel, art. 393 CP (Infracţiunile săvârşite de civili) completează art. 389 - 391 CP cu un potenţial subiect al acestora. De pildă, jefuirea celor căzuţi pe câmpul de luptă comisă de un civil trebuie calificată în baza art. 389 şi 393 CP, ce prevăd doar o singură infracţiune, deşi acţiunile făptuitorului au fost încadrate în baza a două articole din Partea specială a Codului penal. Ţinând cont de faptul că articolele din Partea generală, fiecare în parte sau toate în ansamblu, stabilesc anumite condiţii, circumstanţe sau fapte, în prezenţa cărora se aplică norma penală, trebuie să menţionăm că aprecierea juridică a faptei comise ar fi incompletă fără apelarea la aceste articole, deoarece ele conţin semnele generice ale tuturor infracţiunilor din Partea specială a Codului penal. De exemplu, art. 14 CP indică semnele faptei infracţionale, art. 17 CP - vinovăţia intenţionată, art. 21 CP - vârsta răspunderii penale, art. 26 CP - pregătirea de infracţiune etc. La calificarea infracţiunii teoria dreptului penal nu exclude posibilitatea aplicării tuturor articolelor din Partea generală, deoarece fără concursul lor ar fi imposibilă calificarea justă a faptei infracţionale. în prezent practica judiciară a acceptat unanim alegaţia la calificare doar a art. 26 CP (Pregătirea de infracţiune), a art. 21 CP (Tentativa de infracţiune) şi a art. 42 CP (Participanţii), deoarece anume aceste articole arată că fapta prejudiciabilă n-a fost consumată sau a fost comisă de doi sau mai mulţi infractori. Dacă aceste articole nu sunt indicate în documentele procesuale corespunzătoare, aceasta înseamnă că a fost comisă o infracţiune consumată fără participanţi, întrucât în articolele respective din Partea specială legiuitorul prevede doar infracţiunea consumată comisă de un singur autor. Aşadar, pentru aprecierea juridică a infracţiunii comise obligator trebuie invocat unul sau mai multe articole din Partea specială, iar în cazul activităţii infracţionale neconsumate şi art. 26, art. 27 CP sau art. 42 CP, dacă este vorba de o participaţie infracţională. Susţinem opinia academicianului rus V. Kudreavţev conform căreia calificarea infracţiunii, în afară de cele două trăsături analizate mai sus, mai are şi alte aspecte. Cele mai importante dintre ele sunt aspectul psihologic şi aspectul logic. Din punctul de vedere al psihologiei, calificarea infracţiunii reprezintă un proces de gândire, legat de rezolvarea unei probleme concrete. Soluţionarea oricărei probleme presupune stabilirea relaţiilor de reciprocitate dintre condiţiile iniţiale (coincidenţa exactă dintre semnele faptei prejudiciabile săvârşite şi semnele componenţei de infracţiune, prevăzute de legea penală) şi concluzia finală (alegaţia normei juridice penale care cuprinde semnele faptei prejudiciabile săvârşite). Calificarea infracţiunii sub aspect logic presupune o operaţie anumită, înfăptuită în conformitate cu normele logice, care vor fi examinate mai detaliat în paragraful ce urmează. în acest context este binevenită părerea profesorului polonez I. Andreev expusă în lucrarea Determinarea semnelor infracţiunii: "calificarea juridică reprezintă o totalitate de procedee de cugetare, subordonate legilor logice de gândire". După cum am menţionat anterior, calificarea infracţiunii constituie o procedură particulară a stabilirii răspunderii penale. Acţiunea sau inacţiunea persoanei poate fi calificată ca delict civil, contravenţie administrativă, abatere disciplinară, infracţiune etc. însă acţiunea sau inacţiunea persoanei poate fi numai o faptă amorală. Atunci când, spre exemplu, îi spunem studentului: "Ceea ce faci în

prezent se numeşte copiere de la coleg" - noi totodată calificăm fapta, însă în acest caz aplicăm o normă morală şi nu una juridică. Pentru calificarea juridică este obligatorie alegaţia la o normă juridică a unui act normativ. Specificul aplicării normelor juridice constă în faptul ca în fiecare caz concret trebuie să descoperim semnele cele mai importante, esenţiale şi tipice, care formează esenţa acestui fenomen, şi să le comparăm cu semnele indicate în actul normativ, pentru adoptarea deciziei despre faptul că legiuitorul a avut în vedere anume acest caz, elaborând şi adoptând acest act normativ. Dacă ajunge la concluzia că este vorba despre un fapt ilicit, persoana ce efectuează calificarea juridică trebuie să stabilească categoria delincventei la care să atribuie acest caz: delict civil, contravenţie administrativă, abatere disciplinară sau constituie o infracţiune. Comun pentru toate delictele este că toate faptele ilicite încalcă prevederile unor norme juridice. Semnul comun al tuturor faptelor ilicite este gradul lor prejudiciabil pentru persoană, societate şi stat. Considerăm complet greşită opinia6 potrivit căreia numai infracţiunea este prejudiciabilă. După caracterul şi gradul prejudiciabil, infracţiunile întotdeauna se deosebesc printr-o daună, vătămare sau prin altă consecinţă prejudiciabilă sporită în comparaţie cu alte fapte ilicite care de asemenea posedă o anumită măsură de gravitate prejudiciabilă. Pe lângă condiţiile egale, infracţiunea întotdeauna cauzează un prejudiciu mai mare, actul făptuitorului este mai periculos, motivarea este mai josnică, iar acţiunea sau inacţiunea ilegală sunt mai impertinente. Stabilind consecinţele prejudiciabile ale infracţiunilor, legiuitorul utilizează diferite noţiuni. Referitor la urmările atentatelor contra vieţii şi sănătăţii se utilizează termenii vătămare, deces, iar la consecinţele materiale - daune de un anumit grad: în proporţii esenţiale, considerabile, mari sau deosebit de mari, a căror valoare este determinată în textul legii penale. în cazurile în care prejudiciul are un caracter complex, legiuitorul utilizează termenul urmări grave, care deseori este atestat mai întâi de legea penală. Din textul alin. (2) art. 14 CP rezultă că, pentru existenţa unei fapte ce nu constituie infracţiune, adică eventual a unei fapte ilicite, sunt necesare două condiţii: a) fapta comisă aduce o atingere minimă, neînsemnată, mică valorilor ocrotite de legea penală; b) fapta comisă nu prezintă gradul prejudiciabil al unei infracţiuni, adică fapta nu produce şi nici nu creează primejdia cauzării unor daune expres prevăzute de legea penală. Alt criteriu de delimitare a infracţiunii de alte fapte ilicite în procesul calificării juridice este obiectul atentării. Enumerarea valorilor sociale ocrotite de legea penală este expusă în alin. (1) art. 2 CP. Lista obiectelor de atentare a faptelor ilicite civile, administrative, familiale, disciplinare, materiale este cu mult mai largă. Dacă însă obiectul de atentare al unei infracţiuni coincide cu obiectul de atentare al altor fapte ilicite, delimitarea acestora trebuie efectuată şi potrivit caracterului şi gradului prejudiciabil ale faptei comise, analizate mai sus. în procesul calificării juridice, la evaluarea conduitei persoanei în calitate de faptă infracţională sau neinfracţională trebuie să ţinem cont de cauzele care înlătură caracterul penal al faptei: legitima apărare, reţinerea infractorului, starea de extremă necesitate, constrângerea fizică sau psihică, riscul întemeiat. Prezenţa cauzelor care înlătură caracterul penal al faptei dovedeşte că, în aparenţă, conduita persoanei doar aparent este asemănătoare cu faptele prevăzute de legea penală, pe când în virtutea lipsei vinovăţiei ele nu se consideră infracţiuni. La calificarea infracţiunilor trebuie să avem în vedere temeiurile liberării de răspundere penală, stipulate în art. 53 CP, în cazurile: minorilor, tragerii la răspundere administrativă, renunţării de bună voie la săvârşirea infracţiunii, căinţei active, schimbării situaţiei, liberării condiţionate, prescripţiei de tragere la răspundere penală. Răspunderii penale este supusă numai persoana care a comis o faptă prejudiciabilă, prevăzută expres de un articol din Partea specială a Codului penal. De exemplu, dacă în procesul calificării unei fapte comise se va stabili că persoana: a) a săvârşit un atentat la viaţa victimei; b) atentatul consta dintr-o acţiune ilegală îndreptată nemijlocit la lipsirea ei de viaţă şi a cauzat decesul victimei; c) persoana a acţionat cu intenţie directă de a lipsi victima de viaţă din motive de gelozie; d) ea era responsabilă şi a atins vârsta de 14 ani - cele comise

constituie componenţa de infracţiune de omor intenţionat şi vor fi calificate potrivit alin. (1) art. 145 CP. Pentru calificarea justă a infracţiunii trebuie respectate următoarele condiţii: 1. Stabilirea grupului de relaţii sociale de aceeaşi natură, asupra cărora a fost îndreptată infracţiunea, adică să stabilim obiectul generic şi nemijlocit al atentării. De exemplu, obiectul generic al omorului este persoana ca ansamblu de relaţii sociale, iar obiectul nemijlocit al acestuia este viaţa persoanei. Determinarea obiectului generic şi nemijlocit al infracţiunii permite elucidarea în linii generale a caracterului şi gradului prejudiciabil al faptei comise. Aceasta ne dă şi posibilitatea de a răspunde la întrebarea în care capitol al Părţii speciale a Codului penal trebuie căutată norma ce pre vede fapta săvârşită. Obiectul nemijlocit al infracţiunii permite aplicarea normei penale necesare din categoria celora care prevăd atentarea la acest obiect. Astfel, în funcţie de faptul care este obiectul nemijlocit al atentatului - viaţa sau sănătatea victimei, se va apela la art. 145-150 CP sau la art. 151154, 156 şi 157 CP, iar dacă se va constata că atentatul pune în pericol atât viaţa, cât şi sănătatea victimei, se va recurge la art. 155, 158-163 CP. 2. A se preciza dacă semnele faptei săvârşite corespund în întregime semnelor descrise în articolul invocat din Partea specială. Coincidenţa deplină presupune identitatea acţiunii sau inacţiunii comise cu cea descrisă în legea penală. De exemplu, legea (art. 186 CP) defineşte furtul ca sustragere pe ascuns a bunurilor altei persoane. Aici trebuie să fim foarte atenţi ce fel de sustragere avem, fiindcă nu orişice sustragere poate fi calificată drept furt/ Astfel, sustragerea care este săvârşită în mod deschis şi aceasta e vădit şi pentru făptuitor, şi pentru persoanele prezente nu poate fi calificată ca furt, fiindcă ea cuprinde semnele jafului. Sau art. 188 CP defineşte tâlhăria ca atac săvârşit asupra unei persoane în scopul sustragerii bunurilor, însoţit de violenţă periculoasă pentru viaţa sau sănătatea persoanei agresate ori de ameninţarea cu aplicarea unei asemenea violenţe. De aceea, dacă sustragerea averii cu aplicarea violenţei sau ameninţării nu prezintă pericol pentru viaţa sau sănătatea persoanei, fapta nu poate fi calificată ca tâlhărie, pentru că aceasta conţine unul dintre semnele distinctive ale jafului. Corespundere exactă şi deplină mai înseamnă că toate semnele elementelor infracţiunii (obiectul, latura obiectivă, subiectul şi latura subiectivă) comise coincid cu semnele descrise de norma penală. 3. Stabilirea coincidenţei exacte a tuturor semnelor faptei prejudiciabiile, fără nici o excepţie, descrise în articolul concret din Partea specială a Codului penal. Cu alte cuvinte necorespunderea fie doar a unei circumstanţe prezente în situaţia dată celei stipulate de lege atrage după sine o calificare incorectă. De exemplu, art. 366 CP indică în calitate de semn obligatoriu al laturii obiective a insultării militarului faptul că insulta trebuie să fie adusă în timpul îndeplinirii obligaţiilor legate de serviciul militar. Deci, în acest caz, e in suficientă doar stabilirea semnelor actului insultei ca lezare intenţionată a onoarei şi demnităţii unei persoane prin diferite acţiuni, verbal sau în scris. Trebuie neapărat să stabilim că ea a fost adusă anume în timpul îndeplinirii obligaţiilor legate de serviciul militar, dar nu, De exemplu, în timpul îndeplinirii sau neîndeplinirii unor rugăminţi personale ale şefului. 4. Stabilirea dacă a fost comisă o faptă consumată sau o activitate infracţională neconsumată, în cazul în care se va conchide că făptuitorul a comis numai o pregătire sau o tentativă de infracţiune, calificarea justă cere invocarea obligatorie nu numai a articolului respectiv din Partea specială, dar şi a art. 26 sau 27 din Partea generală a Codului penal. 5. Trebuie ţinut cont de faptul că, potrivit alin. (2) art. 26 CP, răspunderea penală pentru pregătirea unei infracţiuni uşoare se exclude şi deci în aceste cazuri nu poate fi vorba de calificarea unei infracţiuni, ci a unei fapte ilicite. 6. Precizarea dacă fapta prejudiciabilă este comisă de o singură persoană sau de o pluralitate de infractori. Dacă infracţiunea este comisă de un grup de infractori, calificarea justă cere, pe lângă articolul respectiv din Partea specială, să fie invocat şi art. 42 din Partea generală a Codului penal.

7. Verificarea dacă la comiterea faptei infracţionale există cauzele care înlătură caracterul penal al faptei, prevăzute în art. 35 CP, deoarece prezenţa lor exclude calificarea juridico-penală a faptelor comise. 8. în procesul calificării infracţiunilor, organele de drept de fiecare dată trebuie să hotărască dacă acţiunea sau sistemul de acţiuni comise alcătuiesc o infracţiune unică sau o pluralitate de infracţiuni. în funcţie de aceasta, faptele infracţionale trebuie calificate conform unuia sau mai multor articoledin legea penală. De obicei, pluralitate de infracţiuni există arunci când acţiunea sau sistemul de acţiuni comise încalcă dispoziţiile a două sau mai multor articole din Partea specială şi nici unul dintre aceste articole nu este suficient pentru încadrarea juridică deplină a celor comise. De exemplu, o persoană a dat foc casei vecinului cu scopul de a-1 lipsi de viaţă. Acestei acţiuni infracţionale i se poate aplica o calificare juridico-penală justă numai prin aplicarea conjugată a art. 145 CP (Omor intenţionat) cu art. 197 CP (Distragerea sau deteriorarea intenţionată a bunurilor). 9. Soluţionarea problemei privind concurenţa normelor juridico-penale. Ca şi în cazul concursului de infracţiuni, această situaţie apare atunci când cele comise cad sub incidenţa a două sau mai multor articole din Partea specială a Codului penal, dar cele comise pot fi cuprinse pe deplin doar de una dintre aceste norme. Deci este vorba de o singură infracţiune şi calificarea acesteia se efectuează doar în baza unei singure norme penale. Potrivit alin. (2) art. 115 CP. alegerea uneia dintre normele concurente care reflectă cel mai exact natura juridică a faptei prejudiciabile comise se efectuează în condiţiile art. 116-118 CP. De exemplu, primirea de către o persoană cu funcţie de răspundere a unei retribuţii ilicite cu folosirea intenţionată a situaţiei de serviciu conţine semnele abuzului de putere sau abuzului de serviciu (art. 327 CP), precum şi semnele coruperii pasive (art. 324 CP). Potrivit art. 116 CP, în acest caz trebuie aplicat numai art. 324 CP, care prevede un caz special de abuz de serviciu. 10. La calificarea faptelor prejudiciabile de verificat dacă există circumstanţe ce exclud urmărirea penală, prevăzute de art. 275 CPP. De exemplu, conform art. 276 CPP, urmărirea penală se porneşte în baza plângerii prea 0labile prevăzute în articolele: 152alin. (1), 153,155,157alin.(l), 161,170, 177, 179 alin. (1) şi (2), 193, 194, 197 alin. (1), 198 alin. (1), 200, 202, 203, 204 alin. (1), 274 din Codul penal, precum şi în cazul furtului avutului prop rietarului săvârşit de soţ, aide în paguba tutorelui, ori de persoana care lo cuieşte împreună cu victima sau este găzduită de aceasta. La împăcarea părţii vătămate cu bănuitul, învinuitul, inculpatul în cazurile menţionate urmărirea penală încetează. 11. Calificarea juridico-penală în cazuri le prezenţei temeiurilor liberării de răspundere penală, fixate în art. 53 CP, deoarece modalităţile liberării de răspundere penală, cu excepţia prescripţiei de tragere la răspundere penală, pot fi aplicate numai la decizia instanţei de judecată. 12. Calificarea infracţiunilor în cauzele ce înlătură răspunderea penală, stipulate în art. 107-108 CP: amnistia, graţierea şi împăcarea. 14

Respectarea rigidă a tuturor regulilor generale şi speciale de calificare a infracţiunilor, analizate mai sus, precum şi a condiţiilor specifice modalităţilor de calificare, pe care le vom analiza ulterior, ne va permite să efectuăm o calificare justă a tuturor faptelor prejudiciabile comise. § 2. Locul calificării în procesul aplicării normelor juridice

Pentru dezvăluirea deplină a definiţiei calificării infracţiunii, e necesară determinarea locului calificării infracţiunii în procesul aplicării normelor juridice, aceasta fiind doar o formă de realizare a dreptului. Prin realizarea dreptului se înţelege procesul transpunerii în viaţă a conţinutului normelor juridice, în cadrul căruia cetăţenii ca subiecte de drept respectă şi execută dispoziţiile normative, iar organele de stat aplică dreptul în temeiul competenţei lor. Realizarea dreptului se efectuează prin două mari forme: 1) respectarea şi executarea benevolă a dispoziţiilor legale de către cetăţeni şi 2) aplicarea forţată a normelor juridice de către organele de stat şi de alte organisme sociale. Normele juridico-penale, ca norme de interdicţie (prohibitive), se realizează, mai întâi de toate, prin respectarea benevolă de către cetăţeni a interdicţiilor pe care le conţin acestea. Pentru a asigura respectarea normelor prohibitive şi a altor acte normative, statul şi societatea iau măsurile corespunzătoare, organizează sistemele de apărare, control, inspecţie, supraveghere necesare urmăririi modului în care ele sunt traduse în viaţă. Realizarea acestei forme este mai simplă şi se poate desfăşura fără încheierea unui act scris, îndeplinirea unor condiţii de formă sau speciale de către organismele vizate. Bineînţeles, traducerea în viaţă a dispoziţiilor legale pe această cale se consumă fără aplicarea sancţiunilor penale. Dar esenţa normelor juridico-penale nu se limitează la declararea anumitor interdicţii. Norma juridico-penală, pe lângă interdicţiile pentru destinatarii ei, stabileşte, de asemenea, dreptul şi obligaţiunea judecătoriei de a aplica pedeapsa penală în cazul săvârşirii infracţiunii. Această funcţie a normei juridico-penale se înfăptuieşte numai prin a doua formă de realizare a dreptului: aplicarea normelor juridico-penale de către organele de stat. Aplicarea dreptului constă în elaborarea şi realizarea unui sistem de acţiuni statale în vederea transpunerii în practică a dispoziţiilor şi sancţiunilor normelor de drept. Aplicarea normei juridice penale, privită ca proces complex, se desfăşoară cu respectarea unor cerinţe, legate atât de necesitatea stabilirii corecte a împrejurărilor de fapt, adică a acţiunilor sau inacţiunilor 15

ilicite de încălcare a cerinţelor legii penale, cât şi de necesitatea aplicării corecte a dispoziţiilor şi sancţiunilor normei juridice. în literatura juridică există opinia unanimă precum că aplicarea dreptului cunoaşte diferite faze, părerile diversificându-se însă în privinţa nominalizării lor. De exemplu, profesorul rus K. Aleexeev susţine că aplicarea normelor juridice cunoaşte trei faze: 1) stabilirea circumstanţelor cauzei respective; 2) alegerea şi analiza normei juridice; 3) elaborarea şi adoptarea actului de aplicare. Academicianul rus V. Kudreavţev consideră că noţiunea aplicării normei juridice include: 1) stabilirea circumstanţelor faptice; 2) alegerea normei juridice; 3) recunoaşterea autenticităţii textului normei juridice şi stabilirea puterii ei de acţiune; 4) elucidarea sensului şi conţinutului normei; 5) interpretarea normei; 6) adoptarea actului de aplicare. Profesorul român N. Popa afirmă că aplicarea dreptului cunoaşte fazele: 1) stabilirea stării de fapt; 2) alegerea normei de drept; 3) interpretarea normelor juridice; 4) elaborarea actului de aplicare. Există şi alte opinii similare. Considerăm că autorii vizaţi nu indică o etapă deosebit de importantă a aplicării (realizării) normei juridice penale: activitatea organelor penitenciare în vederea executării pedepsei penale. De aceea, în ceea ce ne priveşte, credem că în cazul săvârşirii unei infracţiuni aplicarea normei juridice penale are următoarele faze: 1) stabilirea, verificarea şi clarificarea circumstanţelor faptice ale cauzei penale; 2) alegerea şi interpretarea normei penale; 3) elaborarea şi adoptarea actului de aplicare a normei juridice penale; 4) activitatea organelor penitenciare în vederea executării pedepsei penale. Stabilirea, verificarea şi clarificarea circumstanţelor faptice ale cauzei penale în lumina ipotezei unei norme juridice penale presupune selectarea unor surse reale de informaţii capabile să contureze circumstanţele cauzei, să creeze convingeri ferme în legătură cu situaţia de fapt şi să înlăture dubiile şi neclarităţile. în acest scop, organul de aplicare va consulta documente oficiale, date faptice, va asculta martori, va proceda la reconstituiri, va utiliza rezultatele unor cercetări, revizii, expertize, va examina amprente etc. Alegerea şi interpretarea normei juridice penale constă atât în selectarea normei penale, care prevede circumstanţele cauzei penale, cât şi în nominalizarea normei juridice, verificarea autenticităţii şi acţiunii forţei juridice, adică probarea dacă norma respectivă mai este în vigoare, dacă este aplicabilă persoanei respective, avându-se în vedere spaţiul în care s-a produs fapta prejudiciabilă şi calităţile persoanei (cetăţean străin, apatrid), determinarea conţinutului exact al normei (interpretarea ei), concordanţa normei alese cu alte norme etc.

16

Elaborarea şi adoptarea actului de aplicare a normei juridice penale, sau pronunţarea unei soluţii, înseamnă stabilirea firească a circumstanţelor reale şi alegerea normei corespunzătoare de executare. în această fază de aplicare a legii penale, hotărârea judecătorească prevede şi pedeapsa penală ce va fi executată de cel care a săvârşit infracţiunea. Activitatea organelor penitenciare în vederea executării pedepsei penale constituie faza finală a procesului de aplicare a normei juridice penale, cu respectarea cerinţelor Codului execuţional. Primele trei faze ale aplicării normei juridice se mai numesc şi calificarea infracţiunii ca instituţie specifică a dreptului penal, utilizată pe larg în activitatea practică a organelor de drept. Existenţa acestor faze nu înseamnă, în nici un caz, o ordine strictă a desfăşurării lor. în activitatea organelor de drept aceste faze se împletesc strâns, uneori se produc simultan ori se repetă, iar câteodată se prelungesc un timp îndelungat. în literatura de specialitate a fost înaintată opinia, potrivit căreia "procesul calificării infracţiunii comise de către condamnat reprezintă aplicarea legii penale la un caz concret",8 adică noţiunile "calificarea infracţiunilor" şi "aplicarea legii penale" sunt identice. însă această opinie a fost, pe bună dreptate, combătută de majoritatea criminaliştilor. Conform afirmaţiilor lui V. Kud-reavţev, I. Farber, P. Nedbailov ş. a.9, calificarea infracţiunilor cuprinde numai acea parte a procesului de aplicare a normelor juridice, care constă în alegerea normei juridice penale ce prevede fapta prejudiciabilă dată şi fixarea acestei alegeri în actul de aplicare (hotărâre, decizie, ordonanţă, sentinţă etc). Deci calificarea infracţiunii cuprinde în întregime prima şi a doua fază ale aplicării normei penale, analizate mai sus şi parţial faza a treia - fixarea în actul de aplicare a normei penale selectate, ce cuprinde fapta prejudiciabilă comisă. Astfel, calificarea infracţiunii nu cuprinde procesul stabilirii şi fixării în actul de aplicare a pedepsei penale din faza a treia şi executarea pedepsei penale din faza a patra ale procesului de aplicare a normei juridice penale. Nu trebuie confundate fazele aplicării normelor juridice, precum nici cele ale calificării infracţiunii cu etapele procedurii penale. In practica or' A. . niioHTKOBCKHH, B. B. MeHbwarHH. Kypc coeemcKoeo yeojiosHoeo npaaa. Hacmb ocoâeHHan. T. 1. M., 1955, p. 37. ' B. H. KyapîiBueB. Op. cit., p. 16. 17

ganelor de drept fazele aplicării normelor juridice reprezintă un proces îndelungat, pe parcursul căruia trebuie să apelăm când la una, când la alta. Totodată, în fiecare etapă a procedurii penale (pornirea urmăririi penale, desfăşurarea urmăririi penale, terminarea urmăririi penale şi trimiterea cauzei în judecată, cercetarea judecătorească şi pronunţarea sentinţei etc.) se rezolvă chestiuni privind aplicarea normelor juridice, mai ales a tuturor fazelor analizate mai sus, a calificării infracţiunilor. Desigur, cel mai important act al aplicării normei juridice şi al calificării infracţiunii este sentinţa instanţelor de judecată, care apreciază definitiv fapta comisă. § 3. Bazele metodologice ale calificării infracţiunilor Calificarea infracţiunilor se bazează pe principiile formulate în lege, elaborate de doctrina penală, pe care le vom analiza în capitolul următor, care, la rândul lor, se întemeiază pe metodologia filozofiei, ca o concepţie generală despre lume şi viaţă, în special pe aşa categorii ale dialecticii ca singularul şi generalul, concretul şi abstractul, adevărul obiectiv. La calificarea infracţiunilor pe larg se utilizează, de asemenea, legile şi categoriile logicii formale. Potrivit filozofiei, singularul şi generalul reprezintă categorii care reflectă realitatea obiectivă. Singularul prezintă obiectul, fenomenul sau procesul cu toate însuşirile ce îi sunt proprii, deosebindu-1 de celelalte lucruri, fenomene sau procese din aceeaşi clasă. Cu fenomene singulare fapte concrete în domeniul dreptului - ne confruntăm permanent. De exemplu, un oarecare A., pe data de 6 aprilie 2006, în Soroca, a furat automobilul cetăţeanului B. Această faptă a realităţii obiective constituie un fenomen singular. în dreptul penal astfel de fenomen, de obicei, se consideră infracţiune concretă. Fenomenul singularului are o mulţime de însuşiri. Fiecare infracţiune concretă poate fi caracterizată printr-o totalitate de semne ce se referă atât la persoana care a comis-o (De exemplu, datele biografice, aspectul exterior, trăsăturile de caracter etc), cât şi la însăşi fapta săvârşită (metoda, locul, timpul, împrejurările săvârşirii acţiunii, consecinţele etc). în procesul urmăririi penale şi soluţionării cauzei penale pe noi ne interesează doar acele semne care au importanţă juridico-penală, crimino-logică, procesuală sau altă importanţă juridică. Pentru calificarea infracţiunii menţionate, De exemplu, nu este necesară cunoaşterea unor caracteristici ale persoanei care a săvârşit-o (de pildă, culoarea părului etc), timpul pro-

ducerii ei sau particularităţile îmbrăcămintei rutiere pe care a mers făptuitorul cu automobilul etc. însă e posibil totuşi ca aceste circumstanţe să aibă importanţă în cazul în care făptuitorul este declarat persoană căutată, adică trebuie să fie găsită şi identificată. Deci, referitor la infracţiunea concretă, putem evidenţia cel puţin cinci varietăţi de semne de importanţă diferită: 1) semnele faptei date care atât teoretic, cât şi practic sunt incalculabile; 2) de importanţă juridică; 3) de importanţă criminologică; 4) de importanţă procesuală; 5) importante pentru calificarea infracţiunii. însă pentru calificarea infracţiunii nu e de ajuns stabilirea semnelor ei. Trebuie, de asemenea, să se determine, dacă actul comis e prevăzut de legea penală, adică de un articol din Partea specială a Codului penal, fapt ce reclamă compararea semnelor acestuia cu semnele care sunt descrise în norma juridică penală. Norma juridică penală, analizată din punctul de vedere al categoriilor filozofice, constituie o noţiune a generalului. Generalul în filozofie reflectă proprietăţi comune, repetabile pentru toate obiectele, fenomenele, procesele din aceeaşi clasă sau pentru un grup întreg de obiecte, fenomene, procese omogene, evidenţiind astfel esenţialul şi caracteristicile lor. îmbinarea dialectică a singularului cu generalul în procesul cunoaşterii face posibilă pătrunderea în esenţa obiectelor, fenomenelor, proceselor, şi generalizarea lor justă. Generalul nu există de sine stătător sau independent, dar real şi anume în fenomene, fapte singulare concrete. Fiecare general este o parte sau esenţa singularului. Când se formulează o normă penală, care prevede semnele unei infracţiuni (De exemplu, furtul), în ea se fixează într-o formă generalizată cele mai esenţiale semne ale tuturor faptelor prejudiciabile din această clasă. Ca rezultat, definiţia furtului ca "sustragere pe ascuns a bunurilor altei persoane" se extinde şi asupra oricărei fapte prejudiciabile ce posedă semnele furtului, prevăzute în art. 186 CP. Dacă din acest punct de vedere examinăm norma penală, constatăm că semnele fixate în ea sunt reale, dar în viaţă ele nu se manifestă de sine stătător, independent, ci numai ca semne ale unor infracţiuni concrete. Nu există, De exemplu, furt ca atare, dar există diverse cazuri de furt, comise în diferite condiţii, locuri etc. Corelaţia dintre infracţiunea concretă şi norma penală poate fi caracterizată şi cu ajutorul altor categorii filozofice, bunăoară concretul şi abstractul. Concretul, în calitate de categorie filozofică opusă abstractului, desemnează latura palpabilă, vizibilă a fenomenelor sau ansamblul desfăşurării 19

lor în timp şi în spaţiu. în dreptul penal astfel de fenomen se consideră infracţiunea concretă. Abstracţia constă în înlăturarea mintală a însuşirilor sau legăturilor secundare ale obiectului sau fenomenului în studiu şi în evidenţierea proprietăţilor şi a relaţiilor lui esenţiale. Abstracţia redă esenţa lucrurilor prin noţiuni generale (De exemplu, în dreptul penal - normă penală), ajutând la pătrunderea în "adâncul" lor şi la însuşirea legilor generale ale dezvoltării. Fără abstracţie ştiinţifică sunt de neconceput gândirea logică, cunoaşterea legilor de dezvoltare a naturii şi societăţii. Norma juridică penală nu poate să conţină (şi nici nu conţine) toată multitudinea de semne, caracteristice fiecărei infracţiuni concrete. Ea prevede numai unele semne ale infracţiunii corespunzătoare, obligatorii pentru calificare, făcând abstracţie, debarasându-se de alte semne şi însuşiri. De exemplu, art. 186 CP nu vorbeşte nici de caracteristicile infractorului, nici chiar de unele circumstanţe, care au importanţă juridică (personalitatea infractorului, locul, timpul săvârşirii infracţiunii etc). însă aceasta nicidecum nu înseamnă că noţiunea generală este mai superficială decât cea singulară, concretă. Problema constă în aceea că ea conţine nu o selectare întâmplătoare de semne, ci le evidenţiază numai pe acelea care dezvăluie esenţa fenomenului, făcând posibilă depistarea legităţii realităţii obiective. Studierea profundă a practicii judiciare, a fiecărei infracţiuni concrete ne oferă posibilitatea să scoatem la iveală procesele şi fenomenele prejudi-ciabile, să prevedem măsuri de combatere a lor, printre care şi prin fondarea normelor legislaţiei penale. Axioma conform căreia generalul există în singular, abstractul există în concret constituie baza metodologică pentru determinarea coincidenţei semnelor corespunzătoare la aplicarea legii penale în fiecare caz concret. Astfel se explică conţinutul procesului calificării, ce constă în compararea singularului cu generalul, concretului cu abstractul, adică circumstanţele reale ale faptei prejudiciabile comise şi norma juridică penală, astfel stabilind care normă penală prevede cazul concret. Activitatea organelor de urmărire penală şi a instanţelor judecătoreşti la cercetarea şi soluţionarea cauzei penale presupune stabilirea adevărului obiectiv, or, aprecierea juridică (calificarea) trebuie să fie singura hotărâre corectă ce exclude orice alternativă. Adevărul obiectiv reprezintă conţinutul real al reprezentărilor omului, care corespunde realităţii, lumii obiective, independent de subiectul cunoscător. Adevărul obiectiv constituie un postulat de bază al filozofiei, care oglindeşte 20

cunoştinţele al căror conţinut nu depinde nici de om, nici de omenire şi apare în procesul cunoaşterii sub formă de adevăr relativ sau adevăr absolut. Adevărul absolut reflectă complet realitatea obiectivă, este confirmat de practică şi nu poate fi negat. Adevărul relativ cuprinde cunoştinţe aproximativ exacte, limitate ale realităţii, care în procesul cunoaşterii se completează, se precizează şi se corectează mereu. Adevărul absolut se formează prin acumularea adevărului relativ. Fiecare adevăr relativ conţine un grăunte de adevăr absolut şi constituie o treaptă a cunoaşterii lui. Din acest punct de vedere, calificarea infracţiunii la etapa pornirii urmăririi penale poartă un caracter de adevăr relativ. Către etapa consumării urmăririi penale şi soluţionării cauzei penale de către instanţa de judecată, completând mereu, precizând şi corectând datele reale acumulate, stabilim deja adevărul absolut, ce exclude orice alternativă. Aceste teze sunt unanim acceptate în literatura juridică. Pe de altă parte, există divergenţe de păreri în privinţa conţinutului noţiunii de adevăr obiectiv, care se stabileşte de cauza penală. Profesorul rus M. Strogovici menţiona că noţiunea de adevăr obiectiv se referă numai la stabilirea faptelor, circumstanţelor cauzei penale, dar nu şi la aprecierea juridică, la calificarea lor.10 E greu de susţinut această opinie, cel puţin din cauza caracterului ei contradictoriu. Aceasta ar însemna că una şi aceeaşi faptă poate fi calificată diferit de doi judecători, şi ambele hotărâri să fie corecte. După cum s-a menţionat mai sus, stabilirea adevărului obiectiv al cauzei penale se finalizează anume în procesul calificării infracţiunii. în ceea ce ne priveşte, susţinem părerea academicianului rus V. Kud-reavţev, potrivit căreia adevărul obiectiv în procesul calificării infracţiunii se formează din trei elemente: 1) informaţiile (imaginaţiile) despre circumstanţele faptei comise; 2) informaţiile despre conţinutul normei juridice penale şi 3) informaţiile despre raportul dintre circumstanţele faptei comise şi semnele prevăzute de norma juridică penală." Primele două elemente reflectă condiţiile necesare pentru calificarea infracţiunii. Fără îndoială, legea nu poate fi aplicată corect dacă circum-

10

M. C. CrporoBiiH. MamepuwibHax ucnnma u cyâefmbie doKO3amejibcmea e

coeemcxoM yzoROBHOM npoijecce. M., 1955, p. 65. 11 B. H. KynpjiBueB. Opxit., p. 51. 21

stanţele faptei nu sunt stabilite sau sunt evaluate eronat. Concluzia juristului despre circumstanţele cauzei este adevărată dacă ea reflectă exact fapta comisă. La această concluzie se ajunge cu ajutorul aşa-zisei teze descriptive, De exemplu: "A. a sustras pe ascuns bunurile statului în valoare de o mie de lei". Tot aşa şi concluzia juristului dezvăluie conţinutul normei juridice penale, doar că în acest caz ne interesează nu veridicitatea normei, dar concepţia juristului despre conţinutul ei. Această concluzie, care este şi ea o teză descriptivă, poate fi exprimată astfel: "Articolul 186 CP al RJVI prevede că prin furt se înţelege sustragerea pe ascuns a bunurilor altei persoane". însă elucidarea conţinutului normei juridice încă nu constituie calificarea infracţiunii, dar numai a doua premisă a ei. Calificarea infracţiunii se reflectă în concepţia juristului despre caracterul legăturii dintre circumstanţele faptei şi semnele normei juridice penale. Din punct de vedere filozofic această legătură nu este altceva decât raportul dintre singular şi general sau concret şi abstract. Dacă raportul dintre faptă şi normă este conceput corect, putem conchide că la calificarea infracţiunii s-a stabilit adevărul obiectiv, care în exemplul nostru poate fi exprimat prin următoarea teză descriptivă: "A. a sustras pe ascuns bunurile statului în valoare de o mie de lei, prin urmare, el a comis un furt, prevăzut în alin. (1) art. 186 CP". Deci dacă noţiunea de adevăr obiectiv nu s-ar referi şi la calificarea infracţiunii, atunci fiecare judecător ar judeca persoanele samavolnic, iar concluziile sale nu ar putea fi controlate, nici corectate, pe când în fiecare cauză penală poate exista doar o singură hotărâre exactă, toate celelalte fiind greşite. în sfârşit, deoarece norma juridică penală reflectă, de obicei, etapa infracţiunii consumate, adică evoluţia faptei prejudiciabile într-o perioadă de timp determinată (static), în afară de legile şi categoriile dialecticii, la calificarea infracţiunii pe larg sunt folosite şi legile, şi categoriile logicii formale. Logica formală este ştiinţa demonstraţiei, al cărei obiect reprezintă stabilirea condiţiilor corectitudinii gândirii, a formelor şi a legilor generale ale raţionării corecte. Prin raţionamente se înţelege un şir de argumente de care se serveşte cineva în judecarea unei chestiuni sau pentru a-şi susţine punctul de vedere. Raţionamentele logice, respectarea strictă a legilor cugetării juste la cercetarea şi soluţionarea cauzei penale (calificarea infracţiunii) constituie o cerinţă elementară şi necesară pentru fiecare jurist. în jurisprudenţă logica formală permite legarea noţiunilor în judecăţi şi a judecăţilor în raţionamente pentru a obţine cunoştinţe adevărate. 22

11 a

Forma tipică a raţionamentului deductiv, folosit la calificarea infracţiunilor, este silogismul simplu. Silogismul simplu constituie un raţionament deductiv format din trei judecăţi legate între ele astfel încât cea de-a treia judecată, care reprezintă o concluzie, să decurgă din cea dintâi prin intermediul celei de-a doua.12 Ştiind, De exemplu, că orice sustragere pe ascuns a bunurilor altei persoane în proporţii esenţiale constituie un furt, prevăzut în alin. (1) art. 186 CP şi că A. pe data de 10 aprilie 2006 a sustras pe ascuns bunurile starului în valoare de o mie de lei, adică în proporţii esenţiale, putem construi următorul silogism: Alin. (1) art. 186 CP stipulează că prin furt înţelegem sustragerea pe ascuns a bunurilor altei persoane în proporţii esenţiale (deşi proporţia esenţială nu este direct nominalizată în acest alineat, ea se deduce prin interpretarea sistematică). A. a sustras pe ascuns bunuri ale statului în valoare de o mie de lei, ce constituie furt în proporţii esenţiale. Deci A. a comis un furt prevăzut în alin. (1) art. 186 CP. Această concluzie este adevărată, fiindcă se bazează pe două judecăţi adevărate, fiecare construită cu respectarea celor şapte reguli ale silogismului categoric simplu, determinate de logica formală, pe care nicicând nu trebuie să le uităm. De aceea nu orice îmbinare de judecăţi adevărate permite tragerea unei concluzii juste. Pentru ca ea să fie justă, trebuie să se respecte regulile silogismului de îmbinare a lor. De exemplu, din judecăţile adevărate: Art. 186 CP prevede că prin furt înţelegem sustragerea pe ascuns a bunurilor altei persoane. A. a sustras pe ascuns bunuri ale statului în valoare de unsprezece mii de leu Ar rezulta: A. a comis un furt prevăzut în art. 186 CP. Această concluzie este incorectă, deoarece în silogismul dat se încalcă legea identităţii. Art. 186 CP presupune sustragerea pe ascuns a bunurilor altei persoane numai în proporţii esenţiale şi considerabile, a căror valoare nu depăşeşte zece mii de lei, iar A. a sustras averea statului în valoare de unsprezece mii de lei, ceea ce corespunde noţiunii de furt în proporţii mari, prevăzute în alin. (1) art. 195 CP. De fiecare dată trebuie respectate toate - Dicţionarul explicativ al limbii române. Bucureşti, 1998.

23

regulile silogismului categoric simplu, fiind necesară atât elucidarea aprofundată a conţinutului normei juridice, cât şi determinarea corectă a circumstanţelor faptei prejudiciabile. Principala dificultate la calificarea infracţiunii constă nu în faptul ca din două judecăţi adevărate să deducem o concluzie justă, ci în faptul care anume raţionament trebuie găsit pentru construirea silogismului. Să ne imaginăm că organul de urmărire penală a constatat vinovăţia lui A. în aplicarea unor acte intenţionate de violenţă cetăţeanului B. într-un loc public. Toate circumstanţele faptei prejudiciabile sunt clare, ofiţerul de urmărire penală, procurorul şi judecătorul cunosc bine legislaţia penală în vigoare şi totuşi construirea "silogismului calificării" poate prezenta dificultăţi. Astfel, în funcţie de circumstanţele faptei prejudiciabile, fapta descrisă poate cădea sub incidenţa diferitelor articole din Codul penal: maltratarea intenţionată sau alte acte de violenţă (art. 154 CP), vătămarea intenţionată uşoară a integrităţii corporale sau a sănătăţii (art. 153 CP), vătămarea intenţionată medie a integrităţii corporale sau a sănătăţii (art. 152 CP), vătămarea intenţionată gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii (art. 151 CP), huliganism (art. 287 CP), ameninţarea sau violenţa săvârşită asupra unei persoane cu funcţie de răspundere sau a unei persoane care îşi îndeplineşte datoria obştească (art. 349 CP), atentarea la viaţa colaboratorului poliţiei (art. 350 CP) etc. Pentru construirea silogismului calificării infracţiunea comisă se divizează imaginar în semne aparte, care apoi se compară într-o anumită consecutivitate cu semnele generalizate conţinute în una sau mai multe norme penale. Stabilind identitatea semnelor confruntate, putem conchide care normă penală poate fi aplicată în fiecare caz concret. Bineînţeles, juriştii, la calificarea infracţiunii, nu întotdeauna conştientizează faptul că procesul de gândire decurge cu utilizarea unor procedee juridico-logice cunoscute (categoriile filozofiei şi legile logicii, analizate mai sus), ceea ce este normal şi explicabil, deoarece aceasta, într-o oarecare măsură, depinde de pregătirea profesională, în cadrul căreia ele au fost studiate, şi de experienţa lor de lucru. Procesul de formare a gândirii juristului calificat se realizează treptat în baza studierii disciplinelor socioumane şi juridice speciale, experienţei de viaţă şi profesionale. O anumită importanţă în acest sens are, după părerea noastră, şi prezentul curs special "Calificarea infracţiunilor". 24

§ 4. Importanţa calificării corecte a infracţiunilor Potrivit art. 114 din Constituţia Republicii Moldova şi art. 8 CPP, nimeni nu poate fi declarat vinovat de săvârşirea unei infracţiuni şi supus unei pedepse penale decât în baza unei sentinţe judecătoreşti şi în conformitate cu legea. Cerinţa invocării articolului din legea penală în care se încadrează infracţiunea o conţine un şir de articole din codul de procedură penală (vezi, De exemplu, art. 274, 281, 393 ş.a.). în conformitate cu dispoziţiile menţionate, persoana acuzată de săvârşirea unei infracţiuni este prezumată nevinovată atâta timp cât vinovăţia sa nu este dovedită. Faptul săvârşirii unei infracţiuni este posibil numai printr-o calificare corectă a acesteia. Calificarea corectă a infracţiuniiÎnseamnă a stabili că fapta prejudicia-bilă examinată conţine toate semnele prevăzute de legislator, de un anumit articol, alineat ori punct al unui articol sau de un cumul de articole, în care se încadrează infracţiunea comisă. Ea constituie unica variantă posibilă de apreciere juridico-penală a faptei prejudiciabile, reprezintă aplicarea deplină, completă a legii penale ce o cuprinde. Promulgând legea penală, legiuitorul apreciază multilateral caracterul şi gradul prejudiciabil al tuturor faptelor infracţionale, alege măsurile de pedeapsă penală corespunzătoare. Legea penală în vigoare conţine aprecierea socială negativă corespunzătoare a tuturor infracţiunilor. Numai calificândo corect, organul de urmărire penală şi instanţa de judecată realizează aprecierea social-juridică negativă consfinţită de stat, chemându-i şi pe cetăţeni să aibă o asemenea atitudine faţă de infracţiuni. Iată de ce calificarea corectă a infracţiunii are o mare importanţă atât juridică, cât şi socială. Calificarea corectă a infracţiunii: - asigură realizarea principiilor dreptului penal şi mai întâi de toate a principiului legalităţii. Calificarea incorectă încalcă atât principiul legalităţii, cât şi principiul caracterului personal al răspunderii penale, precum şi al individualizării răspunderii penale şi pedepsei penale. Eroarea în calificare atrage după sine o pedeapsă neechitabilă, De exemplu, aplicarea unei măsuri neîntemeiate aspre de pedeapsă. Astfel, dacă persoana din motive personale ostile a cauzat victimei o vătămare uşoară integrităţii corporale sau sănătăţii cu aplicarea unui cuţit, iar acţiunile ei au fost greşit calificate drept huliganism agravat potrivit alin. (3) art. 287 CP, atunci făptuitorul poate fi pedepsit cu închisoare pe un termen de la 4 pînă la 8 ani, în timp ce sancţiunea pentru fapta real comisă (art. 153 CP) este pedeapsa închisorii de până la un an sau aplicarea altor pedepse neprivative de libertate. 25

constituie garanţia respectării drepturilor persoanei, care a comis o infracţiune. Aplicarea incorectă a articolelor din Partea specială a Codului penal atrage după sine nu numai aplicarea unei pedepse neechitabile, ci şi alte consecinţe negative. Evaluarea greşită a acţiunii făptuitorului ca huli ganism agravat (alin. (3) art. 287 CP), care potrivit alin. (4) art. 16 CP re prezintă o infracţiune gravă, înseamnă, de obicei, neaplicarea unor modalităţi de liberare de răspundere penală (art. 54-59 CP), de condamnare cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei (alin. (4) art. 90 CP), sporirea termenelor după care poate fi aplicată liberarea condiţionată de pedeapsă înainte de termen (lit. b) alin. (4) art. 91 CP), termenelor prescripţiei tragerii la răspundere penală (lit. c) alin. (1) art. 60 CP) etc; dă naştere unor anumite raporturi juridico-penale, în temeiul cărora statul obţine dreptul de a-1 trage pe vinovat la răspunderea penală respectivă, de a aplica cu stricteţe forma de procedură penală prevăzute de lege etc. Raporturile juridico-penale pot fi fapte juridice incontestabile pentru apariţia altor raporturi juridice: administrative, disciplinare, civile, penitenciare, familiale, financiare etc. De exemplu, conform Codului muncii, dacă paguba a fost cauzată de către muncitori şi funcţionari, prin acţiuni pasibile de pe deapsă penală, aceştia poartă răspundere materială în mărimea deplină a pagubei, cauzate întreprinderii din vina lor; constituie temeiul statisticii judiciare obiective şi precise. Ea permite aprecierea corectă a stării, structurii şi dinamicii infractionalitătii. Calificarea eronată denaturează situaţia reală a infractionalitătii şi influenţează elaborarea măsurilor preventive şi de combatere a infracţiunilor; are o mare importanţă pentru aplicarea unui şir de acţiuni procesuale penale: jurisdicţia dosarului penal, măsurile procesuale de constrângere, măsurile preventive etc; de calificarea corectă a infracţiunii depinde momentul apariţiei ante cedentelor penale şi termenul stingerii lor. De exemplu, potrivit lit. a)-f) alin. (1) art. 111 CP, persoana care a săvârşit infracţiunea în condiţiile cir cumstanţelor indicate aici, se consideră că nu au antecedente penale, iar în lit. g)-j) alin. (1) al aceluiaşi articol sunt stabilite diferite termene de stingere a antecedentelor penale. Deşi calificarea infracţiunilor se efectuează conform prevederilor legislaţiei, totuşi se comit anumite greşeli. După datele mai multor cercetători, anual, aproximativ 10-15% de sentinţe sunt supuse modificării sau anulate din cauza calificării incorecte a infracţiunilor. De aceea pentru alegerea normei juridico-penale adecvate în fiecare caz concret este necesară publi26

carea sistematică a actelor noi legislative, ridicarea nivelului de calificare profesională a juriştilor, promovarea ofiţerilor de urmărire penală, procurorilor şi judecătorilor competenţi, cu un înalt nivel profesional şi cu simţul dreptăţii, care să respecte cerinţele legii, să poată rezolva din punctul de vedere al ştiinţei problemele dreptului penal. Aceasta necesită nu numai recomandări concrete privitor la aplicarea unei sau altei norme penale, dar r. elaborarea deciziilor pe fiecare dosar penal. Se cere clarificarea unui şir de probleme ce ţin de teoria generală a calificării infracţiunilor, crearea unor mumite condiţii social-politice care să asigure independenţa organelor ^•diciare, de urmărire penală şi procuraturii, care în activitatea lor să se conducă doar de buchea legii. § 5- Modul de calificare a infracţiunilor Doctrina dreptului penal cunoaşte două temeiuri de clasificare a modalităţilor de calificare a infracţiunilor: 1) după subiectul calificării; îpă obiectul calificări. în funcţie de subiectul care efectuează calificarea, deosebim două modalităţi de calificare a infracţiunilor: 1) oficială (legală); octrinală (neoficială). Calificarea oficială reprezintă evaluarea juridico-penală a infracţiunii efectuate asupra fiecărui dosar penal aparte de reprezentanţii autorităţilor ■rane împuterniciţi. Conform alin. (2) art. 113 CP, calificarea oficială a facţiunii se efectuează în toate fazele procedurii penale de către persoanele ore înfăptuiesc urmărirea penală şi de către judecători. Potrivit art. 253 ?P. urmărirea penală se efectuează de către procuror şi de către ofiţerii de ■mărire penală ai Ministerului Afacerilor Interne, ai Serviciului de Informaţii Securitate, ai Departamentului Vamal şi Centrului pentru Combaterea Crimelor Economice şi Corupţiei. Calificarea doctinală este aprecierea juridică corespunzătoare a faptei jwejudiciabile efectuate de diferite persoane: savanţi, autori de manuale, sacii! monografice, articole şi materiale didactice, de studenţii care cercetează ! dosare penale în cadrul instruirii lor etc. >avanţi-jurişti consideră că întrucât calificarea juridico-penală con-.* o modalitate a activităţii de aplicare a legislaţiei penale, orice calificare ifiacţiunii poate fi efectuată numai de organele statale împuternicite spe-L Noi considerăm că această afirmaţie e justă doar în privinţa calificării

27

oficiale. într-adevăr, astfel de calificare are o deosebită importanţă juridică, se fixează în anumite acte publice şi produce anumite consecinţe juridice: serveşte temei pentru urmărirea penală, punerea sub acuzaţie, trimiterea în judecată, pronunţarea sentinţei etc. Calificarea neoficială nu are importanţă juridică şi, bineînţeles, nu produce consecinţele juridice ale calificării legale, reflectând numai opiniile juridice ale unor cetăţeni, astfel neavând putere obligatorie pentru organele ce aplică legea penală. Cu toate acestea, ea are o însemnătate deosebită pentru dezvoltarea ştiinţei dreptului penal, studierea jurisprudenţei, elaborarea proiectelor de lege, dezvoltarea conştiinţei juridice a cetăţenilor etc. însă atât calificarea legală, cât şi cea neoficială se desting prin anumite particularităţi. De exemplu, la calificarea ambelor se efectuează selectarea şi compararea semnelor normei juridice penale cu un caz concret din viaţă. Anume de aceea în unele hotărâri ale Curţii Supreme de Justiţie nu este utilizat just termenul "calificarea infracţiunilor", fiindcă ele nu conţin procesul calificării faptei prejudiciabile, adică nu stabilesc coincidenţa dintre circumstanţele unei fapte concrete din viaţă cu o normă juridico-penală, cu excepţia când Plenul Curţii acţionează în calitate de instanţă de judecată pe un caz concret. Utilizarea incorectă a termenului "calificarea infracţiunilor" este posibilă şi în cazul interpretării legii penale de către savanţi, practicieni, studenţi etc. în funcţie de obiect, teoria dreptului penal evidenţiază calificările: 1) activităţii infracţionale neconsumate; 2) participaţiei penale; 3) unei pluralităţi de infracţiuni; 4) concurenţei normelor penale; 5) implicării la infracţiune; 6) unui grup de infracţiuni; 7) unui subgrup de infracţiuni; 8) infracţiunii unice concrete. Calificarea activităţii infracţionale neconsumate reflectă gradul neconsumat al activităţii infracţionale, adică al unei pregătiri sau tentative de infracţiune. Calificarea participaţiei penale se efectuează în cazul în care infracţiunea este comisă de doi sau mai mulţi infractori prin evaluarea naturii juridice a activităţii infracţionale a fiecărui participant la săvârşirea infracţiunii. Calificarea pluralităţii de infracţiune se efectuează în cazul în care acţiunile unui sau mai multor infractori conţin un concurs de infracţiuni sau o recidiva. Calificarea concurenţei normelor penale presupune aprecierea juridico28

penală a săvârşirii de către o persoană sau de către un grup de persoane a unei fapte prejudiciabile, cuprinse în întregime de dispoziţiile a două sau mai multor norme penale, care constituie o singură infracţiune. Calificarea implicării la infracţiune reprezintă aprecierea juridică a activităţii infracţionale care n-a contribuit la săvârşirea unei infracţiuni, dar este legată de comiterea ei. Calificarea unui grup de infracţiuni presupune calificarea infracţiunilor prevăzute de un singur capitol din Partea specială a Codului penal, De exemplu, calificarea infracţiunilor economice. Calificarea unuisubgrup de infracţiuni înseamnă calificarea unui subgrup de infracţiuni omogene, prevăzute într-un capitol din Partea specială a Codului penal, De exemplu, calificarea infracţiunilor contra vieţii. Calificarea unei infracţiuni unice concrete presupune calificarea unei infracţiuni concrete descrise într-un singur articol din Partea specială a Codului penal, De exemplu, calificarea huliganismului. Ţinând cont de faptul că la calificarea infracţiunilor se efectuează confruntarea circumstanţelor faptei reale comise cu circumstanţele tipice cuprinse în norma juridică penală, despre calificarea modalităţilor de calificare după obiect va fi vorba numai în cazul în care se vor analiza metodele şi procedeele de stabilire a acestor circumstanţe cu demostrarea unor exemple concrete din practica

judiciară. Dacă la analiza acestor activităţi infracţionale se va vorbi numai de interpretarea unor termeni juridici ai normelor penale, atunci aceste analize vor constitui numai un comentariu al legii penale. § 6. Teoria calificării infracţiunilor în sistemul doctrinei penale Pentru ca doctrina juridică să contribuie cu succes la rezolvarea chestiunilor ce stau în faţa organelor justiţiei, să acorde un ajutor real în lupta cu infracţionalitatea, e necesară cercetarea atât a problemelor cu caracter individual, cât şi ale celor generale ale dreptului şi ramurilor sale, fiindcă anume in baza ultimelor pot fi soluţionate corect problemele concrete ale practicii judiciare. Elaborările multilaterale ale principiilor generale ale dreptului asigură uniformitatea şi stabilitatea aplicării legilor, invariabilitatea practicii judiciare. De problemele generale ale dreptului penal ţine şi cea a calificării infracţiunilor. In doctrina noastră penală, problemele calificării infracţiunilor se elaborează doar pentru unele categorii de infracţiuni. De exemplu, unele probleme ce ţin de calificarea infracţiunilor contra proprietăţii şi a infracţiunilor con29

tra vieţii şi sănătăţii au devenit obiect de studiu monografic al lui S. Brânza, calificarea escrocheriei - I. Larii, a huliganismului - A. Borodac şi M. Gherman, a unor infracţiuni economice V. Berliba etc. Deşi unele aspecte ale calificării infracţiunilor se examinează pe larg în manualele de drept penal editate de A. Borodac, I. Macari şi S. Brânza, totuşi chestiunea calificării în ansamblu depăşeşte limitele acestor investigaţii. O contribuţie deosebită la studierea şi cercetarea principiilor generale ale calificării infracţiunii au adus-o profesorii ruşi A. Gherţenzon, V. Kud-reavţev, B. Kurinov, ale căror idei au fost utilizate de noi la elaborarea primei ediţii a acestei lucrări din 1996. După aceasta în baza practicii predării acestui curs la Academia de Poliţie „Ştefan cel Mare", a noilor investigaţii ştiinţifice ale profesorilor ucraineni M.I. Korjanski şi S.A. Tararuhin, recent editate, pe care le-am menţionat anterior, precum şi a noii legislaţii penale şi procesual penale, am hotărât să elaborăm a doua ediţie pe problemele calificării infracţiunilor. Absenţa unui număr suficient de investigaţii generalizate în problemele calificării infracţiunilor, mai ales la noi în ţară, se răsfrânge negativ asupra practicii judiciare, cauzează anumite divergenţe la calificarea infracţiunilor asemănătoare după construcţia lor juridică, iar uneori chiar şi la aplicarea incorectă a legii penale. Această lacună este caracteristică şi pentru unele hotărâri ale Plenului Curţii Supreme de Justiţie. Aducem doar un exemplu. Potrivit pct. 25 al Hotărârii nr. 23 din 28 iunie 2004 Cu privire la practica judiciară în procesele penale despre sustragerea bunurilor, "săvârşirea sustragerii de către o persoană, care întruneşte semnele subiectului infracţiunii, în comun cu una sau mai multe persoane care nu întrunesc aceste semne, intră sub incidenţa circumstanţei agravante de două sau mai multe persoane". Această interpretare contravine dispoziţiei din alin. (6) art. 42 CP, potrivit căreia participatia poate exista doar în cazul când participanţii întrunesc semnele subiectului infracţiunii. Dacă din două sau mai multe persoane care au săvârşit infracţiunea numai una întruneşte semnele subiectului nu poate exista circumstanţa agravantă indicată de Plen. Unii practicieni susţin că nu există şi nu pot exista reguli generale de aplicare a legii penale, fiindcă pentru orice faptă individuală, în fiecare caz concret legea trebuie aplicată altfel. Poate prin aceasta şi se explică absenţa literaturii juridice penale despre bazele ştiinţifice ale calificării infracţiunilor. Considerăm că este necesară atât elaborarea principiilor teoretice generale ale calificării infracţiunilor, cât şi ale calificării unor categorii aparte de infracţiuni. De aceea susţinem opinia potrivit căreia cursul „Calificarea 30

infracţiunilor" trebuie să fie structurat în două părţi: Partea generală şi Partea specială, care să reflecte problemele indicate13, ceea ce am şi încercat să facem în ediţia de faţă a acestei lucrări. Teoria generală a calificării infracţiunii, după conţinutul său, fără îndoială, este o problemă a Părţii generale a doctrinei penale. Calificarea unor categorii aparte de infracţiuni, evident, trebuie făcută în Partea specială a dreptului penal odată cu analiza juridică a fiecărei componenţe concrete de infracţiune. însă problemele calificării infracţiunilor nu pot fi complet studiate şi examinate numai în Partea generală şi Partea specială ale doctrinei penale, de aceea considerăm că dreptul penal trebuie studiat în trei etape: 1) Drept penal. Partea generală. 2) Drept penal. Partea specială. 3) Calificarea infracţiunilor. Primele două etape vor reprezenta cursurile de bază, iar a treia - un curs special. Pentru aprofundarea cunoştinţelor studenţilor în cadrul specializării lor, Academia de Poliţie „Ştefan cel Mare" a introdus şi a patra etapă de studiere a dreptului penal - un sistem de seminare speciale în problemele calificării categoriilor concrete de infracţiuni mai des întâlnite ulterior în practica lor de lucru. 13

M. H. KopjKaHCbKHÎi. Op, cit. 31

Aplicaţii 1. Formulaţi definiţia calificării infracţiunilor. a) Se poate considera calificare a infracţiunii indicarea articolului din Codul penal conţinut în ordonanţa procurorului despre clasarea cauzei penale din cauza că fapta comisă nu este prevăzută de legea penală ca infracţiune, în sentinţa de achitare, pronunţată în această bază, în sentinţa de achitare, pronunţată din cauza lipsei de probe? b) Reprezintă calificare a infracţiunii invocarea articolului din Codul penal conţinut în actul care a fost formulat după ce sentinţa a devenit definitivă, de exemplu, în recursul procurorului, hotărârii judecătoriei despre liberarea condiţionată înainte de termen de pedeapsă, în decretul despre graţierea persoanei date etc? 2. Pe data de 10 aprilie 2006 cetăţeanul Ciobanu s-a înţeles cu soţia saNina să prade apartamentul cetăţenei Moşanu, de la etajul zece, care era invalidă de război şi locuia singură. Cu instrumente pregătite în prealabil, ei au spart uşa şi au luat haine, dar n-au reuşit să dispară, pentru că a apărut stăpâna casei, care a început să cheme în ajutor. Infractorii, fugind cu instrumentele şi lucrurile furate, pe scară s-au întâlnit cu elevul liceului nr. 1 Tataru, de constituţie fizică firavă, care a încercat să-i reţină. însă Ciobanu 1-a îmbrâncit şi el a căzut, căpătând vătămări uşoare ale integrităţii corporale. în procesul urmării penale s-a stabilit că Ciobanu pe data de 6 februarie 2006 a mai comis un furt. a) Calificaţi acţiunile infractorilor. b) Care semne ale faptei comise au importanţă pentru calificare? a) Care semne au importanţă procesual penală, criminologică, criminalis tică, operativă socială sau o altă semnificaţie juridico-penală? Dacă nu puteţi constata astfel de semne, completaţi cauza penală descrisă cu alt tip de semne. b) Numiţi circumstanţele faptei date care n-au nici o importanţă juridică ori completaţi-o cu astfel de circumstanţe. 3. Pornind de la faptul că generalul există numai în singular, cum aţi ex plica acest fenomen în cazul când este adoptată o nouă lege penală, iar in fracţiunile prevăzute de ea încă nu s-au comis. Generalizarea căror fapte sin gulare formează această normă? 4. Enumeraţi şi explicaţi toate normele Codului de procedură penală, în care se vorbeşte de calificarea infracţiunilor. 5. Luaţi cunoştinţă de următorul silogism: Jaful constă în sustragerea deschisă a bunurilor altei persoane (alin. (1) art. 187 CP). Cetăţeanul Popa a sustras deschis avutul cetăţeanului Cojocaru prin violenţă nepericuloasă pentru viaţă şi sănătate. 32

Deci fapta comisă de Popa nu este un jaf. a) Este corect acest silogism? a) Dacă nu, de ce? Modificaţi judecăţile şi concluzia acestui silogism ca să obţinem un silogism corect. 6. Numiţi cel puţin trei noţiuni diferite de abstracţii din legea penală ce reflectă definiţia furtului. 7. Calificaţi, potrivit articolelor din Codul penal, pregătirea pentru coope rarea intenţionată la săvârşirea unei tâlhării şi participaţia la pregătirea unei tâlhării. Există vreo diferenţă între aceste calificări? 8. Numiţi toate articolele din Partea specială a Codului penal în vigoare, care nu pot fi aplicate de sine stătător la calificarea infracţiunilor. Motivaţi-vă opinia. 9. Care este semnificaţia filozofică şi juridică a următorului text: „Luată în general, dreptatea este aceeaşi pentru toţi, anume ca mijloc găsit util pentru relaţiile reciproce, dar, în aplicarea ei în cazurile particulare, nu toţi găsesc acelaşi lucru ca fiind drept" (Epicur). Ce intră în noţiunea adevărului obiectiv, care se stabileşte pe cauza penală? Numiţi formele adevărului obiectiv şi lămuriţi cum apar ele la diferite faze ale calificării infracţiunilor? 10. Poate oare calificarea incorectă să atragă după sine o hotărâre judiciară greşită referitor !a acţiunea civilă care rezultă din dosarul penal examinat? Exemple. 11. Determinaţi locul calificării infracţiunilor în procesul realizării normelor juridico-penale. 12. Care este importanţa calificării corecte a infracţiunilor? 13. Ce condiţii trebuie respectate la calificarea corectă a infracţiunilor? 14. Numiţi modalităţile calificării infracţiunilor în funcţie de obiectul calificării infracţiunilor. 15. Care este locul cursului „Calificarea infracţiunilor" în doctrina drep tului penal? Motivaţi opinia expusă. 33

Capitolul II BAZA JURIDICĂ A CALIFICĂRII INFRACŢIUNILOR § 1. Generalităţi

Din textul alin. (2) art. 52 CP rezultă că baza juridică a calificării infracţiunilor o constituie legea penală, fiindcă în procesul calificării se efectuează compararea şi determinarea identităţii nu cu o oarecare definiţie ştiinţifică a infracţiunii sau cu o definiţie formată în practica judiciară, ci numai cu construcţia legislativă (modelul) a categoriei de infracţiuni (cu componenţa de infracţiune), prevăzută numai de legea penală. Anume legea penală fixează principiile şi dispoziţiile generale şi speciale ale dreptului penal, stabileşte faptele ce constituie infracţiuni şi prevede pedepsele ce se aplică infractorilor (alin. (2) art. 1 CP). Anume legea penală aduce definiţia generală a infracţiunii (art. 14 CP) şi a componenţei de infracţiune (art. 52 CP), definiţia concretă a fiecărei infracţiuni consumate (dispoziţiile articolelor din Partea specială a Codului penal), dezvăluie definiţia noţiunilor de activitate infracţională neconsumată (art. 26 şi 27 CP), participaţiei şi participanţilor (art. 41 şi 42 CP), pluralitate de infracţiuni (art.32, 33 şi 34 CP), concurenţei normelor penale (art. 115-118 CP) şi un şir de alte definiţii importante fără a căror utilizare este imposibilă calificarea faptei prejudiciabile comise. Pentru calificarea infracţiunilor este foarte importantă şi clarificarea corelaţiei dintre înseşi noţiunile de bază ale legii penale utilizate la calificare: norma penală, articolul legii penale, infracţiunea şi componenţa infracţiunii, la care vom reveni în paragrafele următoare. în conformitate cu alin. (1) art. 1 CP, unica lege penală a Republicii Moldova este Codul penal în vigoare, care, de regulă, întrupează prevederile Constituţiei Republicii Moldova şi ale actelor internaţionale la care Republica Moldova este parte. Dacă există neconcordanţe cu actele internaţionale privind drepturile fundamentale ale omului, au prioritate şi se aplică direct reglementările internaţionale. Deci, baza juridică a calificării infracţiunilor o constituie: 1. Dispoziţiile Codului penal al Republicii Moldova. 2. Prevederile Constituţiei Republicii Moldova. 3. Prevederile actelor internaţionale la care Republica Moldova este parte.

34

§ 2. Legea penală - bază juridică a calificării infracţiunilor 2.1. Importanţa legii penale pentru calificarea infracţiunilor Legea penală, potrivit art. (1) CP, constituie actul legislativ care cuprinde norme de drept ce stabilesc principiile şi dispoziţiile generale şi speciale ale dreptului penal, stabileşte faptele ce constituie infracţiuni şi prevede pedepsele ce se aplică infractorilor. Importanţa legii penale pentru calificarea infracţiunilor decurge din principiile şi caracterele ei. Din conţinutul legii penale rezultă un şir de principii şi caractere ale ei: Legea penală este un act normativ executoriu, adoptat numai de către Parlamentul Republicii Moldova. Având menirea de a ordona, interzice, a pedepsi, legea penală împreună cu raporturile juridice generate de săvârşirea infracţiunilor alcătuiesc o parte importantă a ordinii de drept, o parte componentă a ordinii sociale. Fiind destinate să stabilească în societate o anumită ordine de drept, normele de drept trebuie să poarte un caracter obli gatoriu. Indiferent de nuanţa pe care ar căpăta-o normele juridico-penale, ele sunt, în ultimă instanţă, un regulament impus de puterea publică, a cărui respectare este obligatorie, aceste norme fiind, de regulă, de interdicţie, iar în unele cazuri şi de prescripţie. Legea penală nu conţine norme juridice de permitere. în viaţa cotidiană conduita cetăţenilor este foarte diferită, de aceea nu este uşor s-o apreciezi corect şi s-o încadrezi în situaţia prevăzută de legea penală, în "modelul" oferit de ea. Acesta şi este motivul pentru înţele gerea justă a rolului legii penale în procesul calificării infracţiunilor. Doar legea penală prevede temeiurile răspunderii penale. Potrivit art. 51 CP, temeiul real (defacto) al răspunderii penale îl constituie fapta prejudiciabilă săvârşită, iar componenţa de infracţiune, stipulată în legea penală, reprezintă temeiul juridic (de jure) al răspunderii penale. Astfel, în procesul calificării infracţiunilor distingem două extremităţi: pe de o parte, normele legii penale, care conţin modelul legislativ al unei anumite categorii de infracţiuni, adică componenţa de infracţiune, pe de altă parte, un caz concret din viaţă, adică fapta infracţională comisă. Anume în procesul calificării infracţiunii trebuie să stabilim dacă în componenţa de infracţiune, descrisă de legea penală, se încadrează cele patru semne ale infracţiunii (gravitatea prcfuurUmoViUp tiUganUtniap^a^uAj-fi're^c'i.idooizătjf^s^nasihilfl âet nedeansă penală) prevăzute în alin. (1) art. 14 CP, şi cele patru grupe de semne ale componenţei de infracţiune concrete, care caracterizează cele patru elemente ale infracţiunii comise (obiectul, latura obiectivă, subiectul şi latura subiec-

35

tivă), specificate în art. 15 CP. Prin urmare, numai legea penală poate stabili caracterul condamnabil al unei fapte, precum şi trăsăturile componenţei de infracţiune, astfel numai legea penală constituie baza juridică a calificării infracţiunilor. Importanţa legii penale pentru calificarea infracţiunilor decurge din faptul că ea conţine lista exclusivă a faptelor infracţionale. în dreptul pe nal este interzisă aplicarea legii penale prin analogie, care există în actele normative ale altor ramuri de drept, De exemplu, în dreptul civil. Dacă, pe parcurs, apar noi fapte prejudiciabile, ele trebuie incluse de către legiuitor în legea penală şi nicidecum pedepsite potrivit unei norme penale existente, asemănătoare cu acestea. Pentru calificarea infracţiunilor o mare importanţă are caracterul gen eral şi impersonal al legii penale. In acest proces conduita generală, tipică, prevăzută de legea penală, se va aplica în condiţiile prescrise unor cazuri nelimitate atâta timp cât legea penală este în vigoare. Ea se aplică de fiecare dată când există condiţiile prevăzute în dispoziţia ei. Dacă aceste condiţii lipsesc, deşi norma penală există, material este consfinţită într-un act nor mativ, ea nu este viabilă, pentru că nu poate fi aplicată. Caracterul imper sonal al legii penale decurge din faptul că aceasta nu se referă numai la o anumită persoană, ci la fiecare individ care se află în situaţia descrisă de ea. Deci legea penală în procesul calificării trebuie privită ca o regulă de conduită tipică. Caracterul impersonal nu înseamnă însă că fiecare normă juridică penală se referă întotdeauna la toată populaţia, unele vizează doar o anumită categorie de persoane cu un anumit statut social, De exemplu, apatrizii, mi litarii, persoanele cu funcţii de răspundere, persoanele care execută pedeapsa cu închisoarea în penitenciare, cetăţenii străini, medicii etc. Legea penală constituie singurul izvor al dreptului penal. Nu pot fi considerate izvor de drept penal unele reglementări penale din alte acte nor mative, De exemplu, definiţia contrabandei penal condamnabile din Codul vamal al RM, împiedicarea exercitării libere a dreptului electoral sau a ac tivităţii organelor electorale din Codul electoral al RM etc. Totodată, potrivit art. 4 şi 7 din Constituţia RM, în'cazurile când există neconcordanţe între legea penală şi prevederile constituţionale şi tratatele internaţionale la care Republica Moldova este parte, izvor direct al dreptului penal devin preve derile constituţionale şi prescripţiile internaţionale. La calificarea infracţiunilor organele de urmărire penală, judecătorii trebuie să aplice numai acea apreciere moral-politică, socială şi juridică, pe care legislatorul anticipat (apriori) a dat-o tuturor faptelor prejudiciabile 36

similare în dispoziţiile normelor penale. De aceea, pentru calificarea infracţiunilor o mare importanţă are dezvăluirea multilaterală şi profundă a conţinutului legii penale şi elucidarea veridicităţii acestui conţinut. Din acest punct de vedere, calificarea infracţiunilor înseamnă aplicarea aprecierii juri-dico-statale a infracţiunilor descrise în legea penală asupra unui caz concret din viaţă, unei fapte prejudiciabile interzise sau prescrise de norma penală. 2.2. Structura normelor juridico-penale şi calificarea infracţiunilor Procesul calificării infracţiunii se finalizează prin concluzia privind norma juridico-penală cuprinsă în fapta prejudiciabilă examinată. Deci acest proces presupune invocarea unei sau mai multor norme concrete ale legii penale. Ce norme penale trebuie aplicate în fiecare caz concret? Pentru a răspunde la această întrebare, mai întâi este necesară examinarea sistemului şi structurii normelor juridico-penale aplicate la calificarea infracţiunilor. Dreptul penal este alcătuit dintr-un ansamblu de norme constituite într-un sistem unitar Codul penal al Republicii Moldova în vigoare, care se împarte în două părţi: Partea generală şi Partea specială. în Partea generală sunt expuse: principiile şi dispoziţiile generale ale dreptului penal; temeiurile şi condiţiile răspunderii penale; scopurile pedepsei şi categoriile ei; ordinea de aplicare a acesteia şi de liberare de răspundere penală şi pedeapsa penală; alte probleme referitor la lupta contra infracţio-nalităţii. Totodată, din punctul de vedere al calificării infracţiunilor, principiile şi dispoziţiile Părţii generale reprezintă nişte condiţii, împrejurări sau fapte în prezenţa cărora se aplică dispoziţiile Părţii speciale a legii penale. In Partea specială sunt expuse aparte categoriile concrete de infracţiuni şi indicate pedepsele pentru comiterea lor. Atât Partea generală, cât şi Partea specială ale Codului penal se împart în articole, fiecare conţinând o cerinţă anumită faţă de o chestiune concretă. Multe articole din ambele părţi se împart în alineate, litere, care au importanţă de sine stătătoare. Părţile generală şi specială ale Codului penal sunt interdependente, iar articolele lor nu pot fi aplicate izolat. Misiunea articolelor din Partea generală constă în "deservirea" articolelor din Partea specială prin instituirea principiilor şi dispoziţiilor generale, valabile pentru fiecare articol concret din Partea specială sau pentru ansamblul lor. Celula de bază a dreptului penal o constituie norma juridico-penală ca regulă de conduită, instituită de puterea publică, a cărei respectare este asigurată, la nevoie, prin forţa coercitivă a statului.

Care este structura normei juridice penale şi corelaţia ei cu articolele, alineatele sau punctele (literele) articolelor din legea penală?

37

Structura normei juridice penale are două aspecte - intern şi extern. Primul aspect vizează structura logico-juridică a normei, cel de-al doilea -construcţia externă, tehnico-juridică, adică modul ei de expunere în articolele din Codul penal. Majoritatea teoreticienilor dreptului penal opinează că structura logico-juridică a normei penale e constituită din trei elemente: ipoteza, dispoziţia şi sancţiunea. Ipoteza descrie împrejurările, condiţiile sau faptele, în prezenţa cărora se aplică norma penală. Dispoziţia este partea normei ce prescrie sau interzice un comportament pentru persoanele care se află în condiţiile prevăzute de ipoteză. Sancţiunea este partea normei penale ce stabileşte tipurile de pedepse pentru fapta săvârşită descrisă în dispoziţie. Orice normă juridică, prescriind o anumită conduită - dispoziţia - trebuie totodată să indice ipoteza în care se desfăşoară această conduită, precum şi consecinţele nerespectării ei, adică sancţiunea. Din acest punct de vedere, norma juridică penală privind răspunderea penală pentru furt, De exemplu, ar avea aproximativ următorul conţinut: "Dacă un cetăţean al Republicii Moldova, un apatrid sau un cetăţean străin, responsabili, care la momentul săvârşirii infracţiunii aveau vârsta de paisprezece ani, îşi dădeau seama de ilegalitatea şi caracterul prejudiciabil al acţiunii şi de urmările ei şi le-au dorit, sustrăgând intenţionat pe ascuns bunurile altei persoane în proporţii esenţiale, valoarea cărora este de la o sută până la zece mii de lei, pentru a căpăta foloase materiale, atunci acţiunile lor se pedepsesc cu amendă în mărime de până la 300 de unităţi convenţionale sau cu muncă neremunerată în folosul comunităţii de la 120 pînă la 240 de ore, cu închisoare de până la 3 ani". Bineînţeles că noi în această normă penală am introdus numai un minimum de condiţii, în prezenţa cărora furtul este penal condamnabil, pe când această normă penală ar putea stipula şi un şir de alte principii, împrejurări, determinate de articolele din Partea generală şi care au importanţă pentru calificare, De exemplu intenţia, motivul, cauzele care înlătură răspunderea penală sau caracterul penal al faptei etc. Dacă articolele din Codul penal ar fi descrise potrivit variantei indicate, ele ar coincide întru totul cu normele juridice penale: şi unele, şi altele conţin ipoteza, dispoziţia şi sancţiunea normei penale. însă legiuitorul n-a mers pe această cale. Indicarea condiţiilor sau a faptelor în prezenţa cărora se aplică norma penală, care, de regulă, sunt comune pentru toate componenţele de infracţiuni, în fiecare articol din Partea specială a Codului penal 38

ar duce la supraîncărcarea lor cu informaţii de prisos, construcţia legislativă devenind extrem de voluminoasă şi incomodă pentru aplicarea în practică. Aşadar, în dreptul penal articolele nu pot coincide pe deplin cu normele juridice penale. Din aceste motive obiective, normele juridice penale nu sunt elaborate aparte, ele fiind cuprinse într-un act normativ - Codul penal. Acest act, la rândul său, este structurat în Partea generală şi Partea specială, fiecare divizate în capitole, articole, alineate sau puncte, ce alcătuiesc structura tehnico-legislativă a normei juridice penale. Cu alte cuvinte, structura tehnico-legislativă vizează modul de descriere a elementelor structurale logice juridice în conţinutul legii penale. Articolul, alineatul sau punctul acestuia este elementul structural de bază al Codului penal, care conţine, în principiu, prevederi concrete de sine stătătoare, însă cum s-a menţionat, atât articolele din Partea generală, cât şi cele din Partea specială nu coincid cu o normă penală, ce are construcţia logico-juridică trihotomică descrisă mai sus (ipoteza, dispoziţia şi sancţiunea). De obicei, articolele din Partea specială conţin două elemente ale normei penale (dispoziţia şi sancţiunea), iar cele din Partea generală, luate în ansamblu sau fiecare în parte, numai una, ipoteza - împrejurările, condiţiile sau faptele în prezenţa cărora se aplică norma penală. De aceea, pentru a stabili conţinutul normei penale cu toate elementele sale logico-juridice, trebuie să confruntăm texte din diferite articole ale Codului penal. Aşadar, prin structura tehnico-juridică se are în vedere aspectul normativ, modul în care sunt enunţate normele juridice în actele normative. Un articol al legii penale poate să cuprindă mai multe reguli de conduită sau, dimpotrivă, doar un singur element al normei. Prin urmare, separarea ipotezei în articolele din Partea generală a Codului penal reprezintă numai un procedeu legislativ specific, care nicidecum nu presupune excepţionalitatea structurii normelor juridice penale. Confundarea sau neînţelegerea structurii interne (logico-juridice) a normei penale cu structura externă (tehnico-juridică) şi, prin urmare, a articolului cu norma penală ca elemente structurale ale legii penale a generat alte opinii. De exemplu, D. Baltag susţine afirmaţia profesoarei din România Genoveva Vrabie precum că trebuie să distingem norme-principii, norme-definiţii, norme-sarcini, normegenerale, norme-speciale etc.1 Desigur, Partea generală a Codului penal conţine un şir de principii, definiţii, sarcini obligatorii pentru 1 D. Baltag. Teoria generală a dreptului. Cimişlia, 1996, p. 135-136. 39

calificarea infracţiunilor, însă acestea nu pot fi nominalizate ca norme juridice penale, ci numai ca ipoteze ale lor, stabilite în articole aparte ale legii penale. Profesorul rus I. Brainin şi profesorul român C. Bulai2 consideră că normele de drept penal au o structură dihotomică, ele conţinând doar dispoziţia şi sancţiunea. Dispoziţia constă în interzicerea unei anumite conduite, iar sancţiunea reprezintă pedeapsa ce se aplică în cazul nerespectării dispoziţiei. Mai există şi autori care susţin că norma penală conţine numai ipoteza şi sancţiunea,3 sau numai ipoteza şi dispoziţia, opinii criticate pe bună dreptate în literatura de specialitate.4 Considerăm că aceste opinii nu ţin cont de cele două perspective ale analizei structurii normelor juridice: structura logică şi structura tehnico-legislativă. Nu se poate pedepsi (sancţiona) o conduită interzisă de dispoziţia legii penale, fără a stabili condiţiile în prezenţa cărora (ipoteza) intră în acţiune norma penală. Anume în aceasta constă deosebirea dintre normele juridice şi regulile de conduită care nu posedă un caracter juridic. Ar fi greu de imaginat realizarea unei norme juridice, dacă aceasta nu ar conţine o sancţiune pentru

încălcarea prevederilor ei. Astfel de norme s-ar reduce la o simplă constatare a faptei comise. într-adevăr, analizând articolele din Partea specială a Codului penal, constatăm că este imposibil să separăm partea normei penale care conţine ipoteza, deoarece ea este prevăzută de articolele din Partea generală. Obligativitatea unei reguli de conduită este posibilă numai prin existenţa ipotezei, dispoziţiei şi sancţiunii acesteia. Susţinem, fără rezerve, concepţia potrivit căreia rolul ipotezei pentru articolele din Partea specială îl îndeplinesc toate articolele din Partea generală a Codului penal.5 La calificarea infracţiunilor, articolele din Partea specială a Codului penal trebuie aplicate numai în strânsă legătură cu cele din Partea generală, deoarece elementele normei penale le găsim, după cum am menţionat, şi la unele, şi la altele. Norma juridică penală constituie temeiul juridic la calificarea infracţiunilor, fiindcă anume ea conţine semnele componenţei de infracţiune de o anumită categorie (a se vedea mai detaliat paragraful IV al acestui capitol), 2 fl. M. BpaiinHH. yzojionHbiu 3OKOH II ezo npiLMeueHue. M., 1967, p. 40; Costică Bulai. Manual de drept penal Partea generală. Bucureşti: ALL, 2000, p. 78. 3 B, F. CMKPHOB. (PyHKifuu coeemcKoeoyzo.iomiozo npaea. JI., 1965, p. 35. 4 C. C. AjieKceeB. CoiţuajibHan ifenHocmb npaea e coeemcKOM oâufecmae. M., 1971, p. 105. s H. Jl. HypMaHOB. CoaemcKuu)vo.ioeHbiu3axoH. MFX 1967, p. 118; B. A. KypiiHOB. Haynubie ocHotibi KeamupuKatftnt npecmymemtu. MFV, p. 54. 40

adică acea caracteristică juridică care trebuie comparată ("probată") cu circumstanţele faptei prejudiciabile concrete sau a unei infracţiuni (a se vedea mai detaliat paragraful III), a cărei definiţie este prevăzută de asemenea în norma juridică penală. Care parte a normei penale conţine semnele componenţei de infracţiune? reflectă particularităţile construcţiei juridice a unei sau altei norme penale în procesul calificării infracţiunilor? Este evident că semnele componenţei de infracţiune, utilizate la calificarea infracţiunilor, se află în ipoteză şi dispoziţie şi nici un semn al componenţei de infracţiune nu se găseşte în acea parte a normei penale în care se prevede sancţiunea. Cele mai substanţiale şi tipice semne ale faptei prejudiciabile se află în dispoziţia normei penale. După natura şi importanţa sa dispoziţia este nentul esenţial (nucleul) al normei penale, deoarece prevede conduita ce mie urmată, iar absenţa ei va lipsi de conţinut norma penală. Anume în dispoziţie sunt indicate semnele specifice ale faptei prejudiciabile, caracteristice doar infracţiunilor categoriei date. De exemplu, în art. 171 CP se indică semnele componenţei violului, ale cărui particularităţi specifice ce îl deosebesc de alte infracţiuni sexuale sunt: raportul sexual se efectuează "prin constrângere fizică sau psihică a persoanei sau profitând de imposibilitatea acesteia de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa". Dar, totodată, este de observat că această caracteristică a violului nu conţine, mai bine zis nu nominalizează toate semnele componenţei de infracţiune, deoarece în art. 171 CP nu se spune nimic despre vârsta subiectului infracţiunii, responsabilitate, nu se dezvăluie complet latura subiectivă a infracţiunii etc. Această lacună nu minimalizează, totuşi, importanţa articolului, deoarece în el se constată cificul faptei prejudiciabile, ce permite a o identifica, distinge de alte infracţiuni sexuale, fapte infracţionale. Aşa semne ale componenţei de infracţiune ca, De exemplu, vârsta, responsabilitatea etc. le stabilim cu ajutorul art. 21, 22 şi 23 CP, iar astfel de semne cum ar fi forma vinovăţiei, motivul, momentul consumării infracţiunii, consecinţele ei etc. trebuie clasificate prin interpretarea legii penale, despre care vom vorbi în continuare. Legea penală cunoaşte cinci tipuri de dispoziţie: simplă, descriptivă, de blanchetă, de trimitere şi combinată. Este deosebit de important să reţinem procedeele de determinare a semnelor componenţei de infracţiune pentru .are tip de dispoziţie. Dispoziţia simplă doar numeşte acţiunea infracţională cu un termen sau xpresii unanim acceptate şi înţelese, fără a dezvălui semnele ei. De exemplu, art. 145 CP nu fixează semnele omorului, iar art. 164 CP - pe cele ale

răpirii unei persoane. Art. 334 CP doar numeşte fapta infracţională - darea de mită, iar art. 166 CP - privaţiunea ilegală de libertate a unei persoane etc. Aceste dispoziţii se aplică în acele cazuri în care sensul acţiunii infracţionale, în linii generale, e destul de clar şi nu necesită o descriere amănunţită. Dispoziţii simple sunt foarte puţine, deoarece, De exemplu, fiecare ştie că omorul este lipsirea ilegală de viaţă a altei persoane. în aceste cazuri persoanele care efectuează calificarea infracţiunii, pe lângă semnele specifice care rezultă din esenţa ei şi determină, de obicei, latura obiectivă a infracţiunii, trebuie să stabilească şi semnele care determină obiectul infracţiunii, subiectul şi latura subiectivă. De regulă, pentru a defini semnele date trebuie să apelăm la articolele din Partea generală a Codului penal. De exemplu, art. 21 CP stipulează că pentru "răpirea unei persoane" sunt supuse răspunderii penale persoanele care în momentul săvârşirii infracţiunii au împlinit vârsta de paisprezece ani. Deoarece răpirea unei persoane presupune capturarea ei, contrar dorinţei sau voinţei sale, însoţită de schimbarea locului de reşedinţă ori de aflarea temporară în alt loc şi de privarea ei de libertate, această activitate întotdeauna are un caracter volitiv, conştient, fiind îndreptată spre un anumit scop. De aceea, consultând art. 17-20 CP, în care legiuitorul dezvăluie formele de vinovăţie sau fapta săvârşită fără vinovăţie, putem uşor conchide că activitatea menţionată se caracterizează în exclusivitate prin intenţie directă. Şi, în sfârşit, analizând art. 2 şi 14 CP şi cunoscând locul răpirii unei persoane în sistemul Părţii speciale a Codului penal, determinăm obiectul infracţiunii - libertatea persoanei. Dispoziţia descriptivă conţine enumerarea generalizată a semnelor principale ale unei categorii aparte de infracţiuni. Majoritatea absolută a dispoziţiilor normei penale sunt anume descriptive, ceea ce contribuie la aplicarea mai corectă a legii penale. De exemplu, tipic descriptivă este dispoziţia alin. (1) art. 186 CP: "Furtul, adică sustragerea pe ascuns a bunurilor altei persoane", sau cea din alin. (1) art. 278 CP: "Terorismul, adică provocarea unor explozii, incendii sau săvârşirea altor acţiuni care periclitează viaţa oamenilor, cauzează daune materiale, în proporţii mari, sau provoacă alte urmări grave, dacă acestea sunt săvârşite în scopul de a submina securitatea publică, de a intimida populaţia sau de a impune autorităţilor publice sau persoanelor fizice anumite decizii, precum şi ameninţarea cu săvârşirea unor astfel de acţiuni în aceleaşi scopuri" etc. Deşi dispoziţiile descriptive determină clar esenţa acţiunii infracţionale, contribuind, prin aceasta, la aplicarea corectă şi uniformă a legii penale, este de observat că ele conţin un şir de termeni şi expresii care trebuie inter42

pretate prin prisma sensului introdus de legiuitor în textul legii. De aceea, în toate cazurile de aplicare a dispoziţiilor descriptive e necesară, mai întâi, dezvăluirea profundă şi multilaterală a conţinutului termenilor interpretaţi de însăşi legea penală sau de însuşi Plenul Curţii Supreme de Justiţie (CSJ), sau de practica judiciară. De exemplu, conform art. 132 CP, prin mijloace de transport se desemnează toate tipurile de automobile, tractoare şi maşini autopropulsate, tramvaie şi troleibuze, motociclete şi alte maşini de transport mecanice, iar potrivit pct. 2 al Hotărârii Plenului CSJ „Despre practica judiciară cu privire la aplicarea legislaţiei în cadrul examinării cauzelor referitor la încălcarea regulilor de securitate a circulaţiei şi de exploatare a mijloacelor ransport" din 8 iulie 1999, prin alte maşini autopropulsate se înţelege transportul care circulă în mod ocazional pe drumurile publice, fiind destinat unor lucrări de construcţie, agricole, silvice sau altor activităţi (macarale, excavatoare, combine de recoltare etc), iar prin alte mijloace de transport mecanice înţelegem orice mecanism pus în mişcare cu ajutorul unui motor cu volumul de lucru nu mai mic de 50 cm3 care este subiect al regulilor de securitate eulaţiei rutiere şi de exploatare a mijloacelor de transport. După interpretarea corectă a termenilor juridici ai acestor dispoziţii, pentru a fixa semnele care să precizeze obiectul, subiectul şi latura subiectivă ale infracţiunii, ce nu sunt direct nominalizate în astfel de dispoziţii, dar sunt obligatorii pentru calificare, potrivit articolelor Codului penal cu dispoziţii descriptive, calificarea faptelor infracţionale se efectuează prin aceleaşi metode, legităţi ca şi în cazul dispoziţiilor simple. Dispoziţia de blanchetă ne trimite la acte normative din alte ramuri de drept pe care nu le conţine legea penală: hotărâri şi dispoziţii ale guvernului, reguli, instrucţiuni, regulamente şi ordine ale ministerelor şi departamentelor, hotărâri ale organelor administraţiei publice locale, Codul de procedură penală etc. De blanchetă este, bunăoară, dispoziţia art. 264 CP, ce stabileşte răspunderea penală pentru încălcarea regulilor de securitate a circulaţiei sau de exploatare a mijloacelor de transport de către persoana care conduce mijlocul de transport, precum şi dispoziţiile art. 183, 252, 253, 308 CP etc. Semnele unor astfel de infracţiuni sunt, de regulă, multilaterale şi variabile le aceea repetarea lor în legea penală ar face-o voluminoasă, incomodă pentru utilizare şi ar necesita schimbarea ei ori de câte ori ar fi modificate normele la care se face trimitere. De exemplu, Regulamentul circulaţiei rutiere la care făcea trimitere art. 177 CP din 1961 (în prezent art. 264 CP) a fost modificat de multe ori, pe când legea penală a rămas neschimbată. Calificarea infracţiunilor cu dispoziţii de blanchetă se efectuează, în

43

primul rând, prin elucidarea semnelor care sunt direct indicate în actele normative din alte ramuri de drept la care se fac trimiterile. într-un caz acestea pot fi norme constituţionale, în altul -norme din dreptul civil, dreptul muncii, dreptul funciar, norme ale procedurii penale, norme din dreptul ecologic, administrativ, norme ale tratatelor internaţionale la care Republica Moldova este parte etc. în rândul al doilea, calificarea acestor infracţiuni se efectuează prin aceleaşi metode, legităţi ca şi în cazul dispoziţiilor simple şi descriptive. Dispoziţia de trimitere nu conţine descrierea semnelor infracţiunii, dar face trimitere la alt articol al legii penale. De exemplu, art. 152 CP face trimitere la art. 151 CP, iar art. 268 CP ne trimite la dispoziţiile art. 263 şi 264 CP. Dispoziţiile de trimitere se aplică pentru a evita repetările în textul legii penale. Pentru aplicarea articolelor cu dispoziţii de trimitere trebuie să elucidăm semnele componenţei de infracţiune nu doar în baza acestor articole, dar şi în baza articolelor legii penale la care ne trimit aceste dispoziţii, utilizând aceleaşi procedee ca şi în cazul dispoziţiilor simple şi descriptive. Dispoziţia combinată conţine elemente aparţinând diferitelor tipuri de dispoziţii enumerate mai sus. De exemplu, alin. (1) art. 344 CP (Divulgarea secretului de stat) conţine corelaţia dintre elementele dispoziţiei descriptive (divulgarea informaţiilor ce constituie secret de stat de către o persoană căreia aceste informaţii i-au fost încredinţate sau i-au devenit cunoscute în legătură cu serviciul sau munca sa) şi ale dispoziţiei de trimitere (dacă nu constituie trădare de Patrie sau spionaj). Calificarea infracţiunilor cu dispoziţii combinate se efectuează deci prin aceleaşi metode şi legităţi ca şi în cazul dispoziţiilor simple, descriptive, de blanchetă şi de trimitere, în special a tipurilor de dispoziţii ce au fost combinate la descrierea componenţei de infracţiune concretă. 2.3. Interpretarea legii penale în procesul calificării infracţiunilor După cum s-a menţionat, transpunerea în viaţă a dispoziţiilor legale ale legii penale se realizează, în primul rând, prin respectarea de bună voie a obligaţiei de conformare faţă de comandamentul normei juridico-penale, iar în caz de nerespectare a acestei obligaţii şi de săvârşire a faptei interzise, prin aplicarea normelor penale de către organele de stat corespunzătoare. Organul care aplică legea penală întotdeauna este obligat să dezvăluie sensul real al normei juridico-penale. Scopul interpretării legii penale este descoperirea voinţei legislatorului exprimată în normele penale ce o formează, constatarea înţelesului dispoziţiilor de drept penal pentru a putea stabili dacă şi în ce limite norma penală îşi găseşte aplicare în cazul concret. Interpretarea normelor de drept penal în procesul calificării infracţiunilor 44

este o necesitate, fiindcă oricât de clar ar fi formulate, din cauza că ele se referă la fapte tipice, în timp ce trebuie aplicate la fapte concrete cu trăsături proprii, trebuie neapărat să se stabilească, de fiecare dată, dacă sunt aplicabile la calificarea infracţiunii concrete. Varietatea cazurilor infracţionale concrete şi multitudinea aspectelor particulare, care pun la îndoială aplicabilitatea normei penale, explică necesitatea, în toate cazurile, a interpretării cât mai adecvate a legii penale. Aceasta se explică şi prin faptul că unele texte ale legii reclamă o redactare mai substanţială, fiindcă ele nu sunt destul de clare, conţin termeni cu sensuri multiple, ceea ce trezeşte anumite îndoieli privitor la conţinutul dispoziţiilor legale, creează dificultăţi la utilizarea dispoziţiilor de blanchetă şi de trimitere etc. Interpretarea legii penale este o operaţiune logico-raţională care se efectuează cu ocazia şi în vederea aplicării normelor juridico-penale şi care are drept scop descoperirea voinţei legislatorului, adică acea apreciere morală, politică, socială şi juridică pe care el apriori a dat-o tuturor faptelor prejudi-ciabile similare în dispoziţiile normelor penale. De aceea, o mare importanţă are dezvăluirea multiaspectuală şi profundă a conţinutului legii penale, elucidarea veridicităţii acestui conţinut, cunoaşterea înţelesului termenilor juridici şi al altor noţiuni, sintagme sau expresii, utilizate de legislator la formularea dispoziţiilor normelor penale. Deosebim următoarele moduri de interpretare a legii penale: 1) interpretarea după subiect, subiectul fiind cel ce interpretează legea; 2) interpretarea după metodă, adică cum are loc interpretarea; 3) interpretarea după volum, adică asupra căror fapte se extinde acţiunea legii penale. După subiect, interpretarea poate fi oficială, când este efectuată de organele sau de subiectele oficiale sesizate să aplice legea penală, sau neoficială, dacă este realizată de oameni de ştiinţă sau de orice altă persoană competentă. La rândul său, interpretarea oficială poate fi autentică (legală), când se face de către organul care a emis norma interpretată, De exemplu de Parlamentul Republicii Moldova, sau judiciară (cauzală), dacă se efectuează de organele judiciare obligate să aplice legea penală. Interpretarea autentică (legală) poate fi contextuală, când este făcută de legiuitor odată cu adoptarea normei interpretative şi în cuprinsul aceleiaşi legi, De exemplu, Capitolul XIII al Codului penal (înţelesul unor termeni sau expresii în prezentul cod) din 2002, sau posterioară, când este făcută ulterior adoptării legii interpretate printr-un act normativ separat. Legea penală în vigoare nu cunoaşte astfel de interpretări, însă în Codului penal din 1961 ele au existat.

45

Interpretarea judiciară (cauzală) se realizează de către organele judiciare la examinarea cauzelor penale şi este de două tipuri. La primul tip se referă interpretarea cauzală reflectată în sentinţe, decizii şi ordonanţe semnate de toate judecătoriile, inclusiv Plenul CSJ vizând cazurile concrete. Al doilea tip îl constituie explicaţiile călăuzitoare (îndrumătoare) ale Plenului CSJ adoptate în urma studierii şi sistematizării practicii judiciare în vederea unificării aplicării legii penale. Problema interpretării cauzale cel mai frecvent apare în faţa instanţei de judecată, când aceasta trebuie să aplice legea la cazuri concrete. Normele juridice au un caracter general, referindu-se la cazuri ipotetice, posedă o serie de semne (termeni, noţiuni, sintagme) variabile şi definitorii (De exemplu, proporţia avutului sustras depinde de valoarea unităţii convenţionale de amendă, care mereu se poate schimba), ceea ce îl obligă pe judecător întotdeauna să analizeze faptele sub toate aspectele, pentru a realiza o corectă încadrare a acestora în lege. Necesitatea interpretării legii penale pentru cazuri concrete este impusă din următoarele considerente: a) legiuitorul nu poate să prevadă, în cadrul normelor penale, toate situ aţiile ce pot apărea la aplicarea acestora, el fiind obligat să se menţină la un nivel de generalitate; b) nivelul de generalizare al normelor penale îl impune pe legiuitor să concentreze la maximum ideile pe care vrea să le exprime. De aici decurge sarcina organelor judiciare de a dezvălui, în procesul calificării infracţiunilor, conţinutul real al normei penale, întreaga gamă de situaţii pe care le-a avut în vedere la redactarea ei; c) în perioada valabilităţii normei penale se pot schimba normele juridice din alte ramuri ale dreptului la care legea penală face trimitere. De exemplu, regulile de exploatare a obiectivelor energetice, la care ne trimite dispoziţia art. 298 CP, pot fi permanent modificate. în fiecare caz concret, aplicând normele penale cu dispoziţii de blanchetă, persoana care efectuează califi carea infracţiunii este obligată să interpreteze norma juridică la care face trimitere legea penală, indicând atât denumirea, cât şi punctul, alineatul sau articolul ei. Nu este acceptabilă trimiterea formală doar la denumirea actului normativ. d) în textul legii penale deseori sunt utilizaţi anumiţi termeni al căror sens diferă de cel obişnuit. De exemplu, în Dicţionarul explicativ al limbii române şi în dicţionarele ruse, cuvântul intenţie semnifică dorinţa de a înfăptui o acţiune. Această interpretare i-a determinat chiar pe unii savanţi 46

cu renume6 să susţină că dorinţa conducătorilor de autovehicule de a încălca regulile de circulaţie rutieră, bunăoară, prin intenţia de a trece pe roşu se caracterizează prin vinovăţie intenţionată. Dar intenţie, utilizat ca termen juridic, conform art. 17 CP, arată că persoana care a săvârşit infracţiunea îşi dădea seama de caracterulprejudiciabil al acţiunii sau inacţiunii sale, a prevăzut urmările ei prejudiciabile pentru societate şi le-a dorit sau admis, în mod conştient survenirea lor. Numai unitatea acestor trei elemente, evidenţiate de noi, ce stabilesc atitudinea psihică a persoanei faţă de acţiune sau inacţiune şi, concomitent, faţă de consecinţe, dezvăluie noţiunea penal-ju-ridică a intenţiei interpretate chiar de legiuitor. Aşadar, dorinţa de a trece pe semnalul roşu, alături de consideraţia uşuratică a vinovatului că va evita consecinţele prejudiciabile, care, de obicei, survin în asemenea cazuri, poate fi numită o activitate infracţională conştientă, dar care corespunde noţiunii de imprudenţă, prevăzută în art. 18 CP şi nicidecum nu este activitate intenţionată. Prin urmare, trebuie să se ţină cont şi de faptul că uneori cuvintele utilizate ca termeni juridici pot avea şi sensuri diferite de cele obişnuite. Este de observat că în Codul penal chiar unul şi acelaşi termen poate avea sensuri diferite. De exemplu, o circumstanţă calificativă a multor infracţiuni poate fi numită urmări grave. înseamnă oare că semnificaţia acestui termen juridic este adecvată pentru toate infracţiunile, la a căror descriere el se utilizează? Trebuie avut în vedere că noţiunea definitorie a termenului juridic urmări grave reiese din urmările prejudiciabile care le precedă pe acestea, în special, din cele ale componenţei de bază. De aceea, pornind de la cele menţionate, prin urmări grave se înţelege distrugerea sau deteriorarea intenţionată a bunurilor (alin. (1) art. 197 CP), dar şi aceleaşi acţiuni soldate cu decesul persoanei (alin. (2) art. 197 CP), lăsarea fără locuinţe a unui număr considerabil de oameni, daune materiale în proporţii deosebit de mari etc; prin urmări grave ale proxenetismului (lit. c) alin. (2) art. 220 CP) se mai înţelege molipsirea victimelor de o boală venerică, de maladia SIDA sau de alte boli contagioase etc. în ceea ce priveşte forţa juridică, interpretarea cauzală este obligatorie numai pentru speţa care se judecă. Aceasta înseamnă că alte instanţe, nici chiar cele inferioare, nu sunt obligate să exprime acelaşi punct de vedere. 1 E. A. KypHHOB. Keajiu/puKaifiiH mpciHcnopmHbix npecmywienuu. M., 1965, p. 142172; n. C. Harem., J\. ÎL KOTOB. CyâbexmueHafi crnopoua npecmynnemist u ezo ycmtiHoejieHue. , 1974. p. 158-177. 47

—.

Dar dacă interpretarea dată de o instanţă este justă, întemeiată, ea poate fi folosită şi de alte instanţe. Când interpretarea dată de organelejudiciare privitor la unele situaţii este diferită, se consideră că practica judiciară este instabilă, ceea ce constituie un fenomen negativ în activitatea de aplicare a legii penale, în cazul dat se fac propuneri de a perfecţiona şi modifica legea sau, cel puţin, de a i se da o interpretare autentică ce ar unifica practica judiciară. în interpretarea legilor penale un rol important îi revine Curţii Supreme de Justiţie, care, prin deciziile Plenului său, îndrumează permanent practicienii, contribuind astfel la unificarea interpretării şi aplicării legii penale. însemnătatea interpretării judiciare, conţinute în explicaţiile Plenului CSJ, constau, în primul rând, în faptul că ea explică nu numai cauza penală concretă,'ci toate cauzele penale, legate de o anumită categorie de infracţiuni, în rândul al doilea, că ea, potrivit Legii despre Curtea Supremă de Justiţie a RM are caracter de recomandare, spre deosebire de indicaţiile fostei Judecătorii Supreme a RM care erau executorii atât pentru judecători, cât şi pentru organele de urmărire penală. Neoficială se consideră interpretarea dată de instituţiile de cercetări ştiinţifice, de savanţii jurişti, de lucrătorii practicieni, studenţi etc. Aşa sunt, De exemplu, interpretările din manuale, monografii, prelegeri, comentarii la lege, articole discursuri publice etc. Acest tip de interpretare nu are putere obligatorie pentru organele ce aplică legea penală, dar are o mare importanţă pentru dezvoltarea ştiinţei dreptului penal, studierea jurisprudenţei, elaborarea proiectelor de lege, dezvoltarea conştiinţei juridice a cetăţenilor şi pregătirea profesională a persoanelor ce aplică legea penală. După metodă, interpretarea poate fi: gramaticală, logică, sistematică şi istorică. Interpretarea gramaticală constă în căutarea sensului normei de drept penal în textul prin care ea a fost exprimată. în acest scop, conţinutul textual al dispoziţiei legale trebuie să fie analizat atât din punct de vedere etimologic, pentru a determina sensul cuvintelor folosite, cât şi sintactico-stilistic. S-a statornicit teza precum că legea penală trebuie să folosească cuvintele cu sensul lor obişnuit, deoarece se adresează tuturor membrilor societăţii, iar semnificaţia cuvintelor utilizate la interpretarea legii penale să fie stabilită cu ajutorul dicţionarelor explicative ale limbii române. Opinie eronată, fiindcă noţiunile utilizate ca termeni juridici pot avea şi sensuri diferite de cele obişnuite, deoarece însuşi legiuitorul le interpretează astfel. De exemplu, cum am exemplificat mai sus, legiuitorul în art. 17 CP interpretează noţiunea intenţie diferit de explicaţiile dicţionarelor limbii române. 48

ate fi ivitor ibilă, nale. mţin, ne de ienii, nului snală ţiuni, iţie a bstei cât şi :etări sunt, iriila utere tanţă labo-lor şi ică şi drept xtual ogic, :. S-a le cu ii, iar bilită indcă cele nplu, iunea

înţelesul dispoziţiilor legale poate fi descoperit şi prin analiza morfologică a textului, adică prin cercetarea modului de folosire a cuvintelor în textul respectiv. Acest proces se va realiza în baza următoarelor reguli: dacă substantivele se utilizează împreună cu adjectivele, iar verbele - cu adverbele, atunci acestea trebuie să fie examinate şi interpretate împreună. De exemplu, "sustragerea deschisă", art. 187 CP; "rea-voinţă", art. 202 CP; "arestarea ilegală", art. 308 CP etc. De obicei, folosirea singularului unui cuvânt sugerează pluralul acestuia, dacă în alineatele ulterioare nu se determină calificativul acestuia - grup de persoane. De exemplu, textul "divulgarea informaţiilor ce constituie secret de stat de către o persoană căreia aceste informaţii i-au fost încredinţate" din alin. (1) art. 344 CP, fiind folosit la singular, poate fi interpretat pentru plural (un grup de persoane). Şi numai în art. 286 CP e stipulată o excepţie "persoanele care, executând pedeapsa cu închisoare...", potrivit căreia pluralul poate fi interpretat şi pentru singular, fapt ce decurge din textul de mai departe al dispoziţiei acestui articol, pe când, de regulă, pluralul nu poate fi interpretat şi ca singular. Folosirea unui cuvânt la genul masculin presupune, de regulă, şi femininul. De exemplu, minor, art. 145 CP; medic, art. 160 CP; martor, partea vătămată, specialist, expert, traducător, art. 312 CP; colaborator, art. 350 CP etc. Pentru interpretarea corectă a legii, se va ţine seama şi de sensul cuvintelor din cadrul propoziţiei. De exemplu, cuvântul drept în îmbinarea "legea penală apără, împotriva infracţiunilor, persoana, drepturile şi libertăţile acesteia..." (art. 2 CP), înseamnă totalitatea atât a drepturilor, cât şi a obligaţiunilor subiectelor relaţiilor juridice. Totodată, acelaşi termen în îmbinarea "privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate" din art. 65 CP este utilizat pentru a indica doar drepturile persoanelor, nu şi obligaţiunile lor. Interpretarea logică constă în folosirea raţionamentelor pentru a descoperi adevărata voinţă a legiuitorului. La ea se apelează atunci când nu s-a reuşit să se descopere sensul normei de drept cu ajutorul metodei gramaticale. Descoperirea, pe cale de raţionament, a înţelesului normelor de drept penal presupune cunoaşterea scopului legii penale, a principiilor politicii penale, a necesităţilor obiective care au impus adoptarea şi care şi-au găsit expresie în ea. Cunoscând aceste aspecte esenţiale ale legii, se poate deduce, pe cale de raţionament, voinţa reală a legiuitorului deci şi adevăratul sens al normei interpretate. De exemplu, după cum decurge din dispoziţiile alin. (1) art. 126 CP şi a lit. d) alin. (2) art. 186 CP, prin sustragerea pe 49

ascuns a bunurilor altei persoane din alin. (1) art. 186 CP se subînţelege sustragerea pe ascuns a bunurilor altei persoane în proporţii esenţiale, a căror valoare, exprimată în bani, constituie de la o sută pînă la zece mii de lei. Interpretarea sistematică este o variantă a metodei logice şi constă în stabilirea sensului unei norme de drept penal pornind de la corelaţia existentă dintre această normă şi celelalte norme din aceeaşi lege sau alte acte normative din sistemul dreptului. De exemplu^ compararea dispoiiţtei OTt. \&6C? "Sustragerea pe ascuns a bunurilor altei persoane" cu cea a art. 273 CP "Răpirea mijlocului de transport fără scop de însuşire", reclamă concluzia că furtul presupune numai vinovăţie sub formă de intenţie cu scop de profit, pe când răpirea nu urmăreşte acest scop. Pentru explicarea sensului art. 312 CP, ce prevede răspunderea penală pentru declaraţie mincinoasă, concluzie falsă sau traducere incorectă, e necesar să ne adresăm normelor corespunzătoare ale Codului de procedură penală şi Codului de procedură civilă, în care sunt dezvăluite noţiunile de martor, expert, specialist, parte vătămată şi traducător. Interpretarea istorică constă în căutarea sensului normei de drept penal, studiind datele de ordin politic, economic şi juridic ce caracterizează condiţiile în care a fost adoptată norma interpretată. Aceasta cere familiarizarea cu toate materialele referitoare la adoptarea legii, expunerile de motive, dezbaterile publice sau parlamentare, notiţele explicative, precedentele legislative, elementele de legislaţie penală comparată care au servit la elaborarea legii etc. De exemplu, în legislaţia penală anterioară Codurilor penale din 1961 şi 2002, tâlhăria era definită ca "atac deschis săvârşit în scopul însuşirii avutului proprietarului". în Codurile penale din 1961 şi 2002 din această definiţie a fost omis cuvântul "deschis". Prin urmare, la stabilirea semnelor laturii obiective a tâlhăriei trebuie să recunoaştem că agresiunea violentă în actul tâlhăriei poate fi săvârşită atât deschis, cât şi pe ascuns (prin surprindere de după colţ, din ambuscadă etc). După volum, interpretarea legii penale poate fi extensivă şi restrictivă. Atât interpretarea extensivă, cât şi cea restrictivă reprezintă consecinţe ale unei nepotriviri între voinţa legiuitorului şi modul în care acesta s-a exprimat în norma interpretată. în ambele cazuri însă extinderea sau restrângerea sensului textului legii nu constituie o încălcare a principiului legalităţii, deoarece înţelesul stabilit prin interpretare este conform voinţei reale a legiuitorului, precizat prin aceasta. Legea penală aplicată în procesul calificării infracţiunilor trebuie să corespundă sensului ei. în unele cazuri însă conţinutul legii se dovedeşte a fi mai larg sau mai îngust faţă de ceea ce decurge din textul ei, de aceea şi este justificată apelarea la astfel de interpretări. 50

Interpretarea extensivă presupune că legiuitorul a vrut să spună mai mult decât rezultă din felul cum s-a exprimat. în acest caz, este firesc ca, prin interpretare, înţelesul normei să fie extins pentru a corespunde voinţei reale a legiuitorului. Interpretării extensive, De exemplu, poate fi supus cuvântul părinţi din conţinutul art. 202 CP, care stabileşte răspunderea penală pentru eschivarea cu rea-voinţă de la plata pensiei alimentare. Părinţi în cazul dat, conform legii, trebuie consideraţi nu numai părinţii biologici ai copilului, ci şi persoanele care l-au înfiat. Interpretarea restrictivă presupune că legii i se atribuie un sens mai îngust. Exemplu de interpretare restrictivă pot servi explicaţiile momentului consumării furtului, jafului, escrocheriei şi delapidării, date în Hotărârea Plenului CSJ „Cu privire la practica judiciară în procesele penale despre sustragerea bunurilor" nr. 23 din 28 iunie 2004, potrivit căreia, furtul, jaful, escrocheria şi delapidarea averii străine se consideră consumate din momentul în care făptuitorul, intrând în posesia ilegală a bunurilor altei persoane, obţine posibilitatea reală de a le folosi şi dispune de acestea la dorinţa sa. Unii savanţi neagă existenţa interpretărilor extensive şi restrictive, deoarece, în opinia lor, astfel de interpretări conduc la subiectivism în aprecierea dispoziţiilor legii şi, în fond, la corectarea legii. Interpretarea legii trebuie să corespundă textului şi sensului ei şi să nu permită extinderea sau restrângerea acţiunii legii prin interpretare.7 Unii autori români opinează că mai există şi interpretarea legii penale prin analogie, adică prin precizarea sensului unei norme penale cu ajutorul alteia care prevede un caz asemănător şi care este mai clară.8 Nu putem fi de acord cu aceste păreri, deoarece, după cum se ştie, legea noastră penală exclude complet aplicarea ei prin analogie, iar în privinţa volumului interpretării noi am vorbit mai sus.

§ 3. Temeiul real al răspunderii penale 3.1. Noţiunea de infracţiune Legea penală constituie baza juridică a calificării infracţiunilor, în special, prin faptul că ea stabileşte temeiul real şi temeiul juridic ale răspunderii penale. Potrivit alin. (1) art. 51 CP, temeiul real al răspunderii penale îl constituie fapta prejudiciabilă săvârşită. 7 yeo.ioerwe npaeo Poccuu. O6ufcm nacnib. TOM 1. ITofl peaaKUHeH A. H. HrHaTOBa H K). A. KpacHKOBa. M.: Hop.\ia-HHcj)pa, 1999, p. 49-50. "Costică Bulai. Op. cit., p. 87. 51

Fapta prejudiciabilă săvârşită reprezintă o relaţie socială ilegală, incorectă, nepermisă sub ameninţarea răspunderii penale a unor oameni faţă de alţii, deci este o relaţie juridică interzisă. Legea penală defineşte noţiunea infracţiunii în general (art. 14 CP), noţiunea componenţei de infracţiune în general (art. 52 CP), precum şi aduce definiţia infracţiunilor concrete (furt, jaf, viol, huliganism etc.) în articolele respective din Partea specială a Codului penal, prin abstractizarea trăsăturilor caracteristice esenţiale şi comune ale faptelor prejudiciabile concrete, care au fost săvârşite cândva şi care trebuie să fie incriminate şi sancţionate pentru a se împiedica repetarea lor. Conform doctrinei penale, acestea constituie componenţa concretă a fiecărei infracţiuni, eventual săvârşită. Baza corelaţiei dintre aceste patru noţiuni o constituie dialectica dintre legătura esenţei cu fenomenul şi a conţinutului cu forma. Definiţiile generale a infracţiunii şi a componenţei infracţiunii sunt necesare pentru înţelegerea mai profundă a esenţei infracţiunilor concrete şi a componenţelor infracţiunilor concrete. în lumea obiectivă real se săvârşesc fapte prejudiciabile penal condamnabile concrete, adică infracţiuni. De exemplu, un adolescent a furat de lângă casa vecinului o bicicletă, lăsată fără supraveghere; un cetăţean fără anumite ocupaţii a intrat în depozitul unei întreprinderi şi a sustras bunuri materiale în cantităţi considerabile. S-ar putea descrie mai detaliat fiecare caz de furt menţionate, indicând timpul şi locul concret, împrejurările, datele despre hoţ şi victimă etc. După cum se vede din cele expuse, avem două cazuri de furt care la prima vedere nu seamănă unul cu altul, dar pe de altă parte, au ceva comun: în ambele cazuri o persoană a sustras pe ascuns bunurile victimei. Prezenţa acestor semne comune ne permite să conchidem că în ambele cazuri e comisă o infracţiune de furt, prevăzută drept componenţă de infracţiune în art. 186 CP. Deci, componenţa de infracţiune concretă reprezintă totalitatea semnelor incluse de legiuitor în construcţia legislativă a infracţiunilor de o anumită categorie. Cunoaşterea corelaţiei dintre noţiunea infracţiunii în general şi cea a componenţei de infracţiune în special, dintre noţiunea infracţiunii concrete şi a componenţei de infracţiune concrete are o importanţă deosebită în procesul cercetării şi soluţionării cauzelor penale. Pornind de la aceste noţiuni, precum şi de la scopul legii penale, în procesul cercetării şi soluţionării fiecărei fapte infracţionale concrete trebuie să deosebim, în primul rând, faptele reale necesare pentru tragerea făptuitorului la răspundere penală şi calificarea infracţiunii concrete săvârşite, adică semnele componenţei in52

•

fracţiunii concrete, care să includă şi semnele infracţiunii în general, în rândul a?rm rea :i şi ssui ■eşi licat arce ;ant. însă Frac-biec-

16. Enumeraţi semnele obligatorii ale următoarelor componenţe de infrac ţiune: tâlhărie simplă (alin. (1) art. 188 CP), încălcarea regulilor de protecţie contra incendiilor (art. 296 CP). Indicaţi de unde aţi cules informaţii despre obiect, subiect, latura obiectivă şi latura subiectivă ale acestor infracţiuni. 17. Câte componenţe de infracţiune sunt descrise în art. 145 CP (Omorul intenţionat), art. 151 CP (Vătămarea intenţionată gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii), art. 287 CP (Huliganismul)? Motivaţi răspunsurile. 18. Arătaţi care semne ale componenţei de infracţiune prevăzute în art. 298 CP (încălcarea regulilor de exploatare a obiectivelor energetice) stabilesc ca racterul şi gradul prejudiciabil al faptei şi care semne stabilesc vinovăţia per soanei. Care dintre aceste semne sunt constante, variabile, de blanchetă sau definitorii? Conţine acest articol semne negative? Derivă unele semne ale componenţei date din altele. 19. Explicaţi conţinutul următoarelor semne, dezvăluindu-le maximal: "păs trarea neglijentă" a armelor de foc (art. 291 CP), "mijloace de transport" men ţionate în art. 264 şi art. 273 CP. La care norme juridice puteţi face trimitere pentru a vă confirma opinia? 20. Fără a schimba conţinutul normei juridico-penale, încercaţi să înlocuiţi semnele negative prin semne pozitive: "dacă în esenţă nu constituie trădare de Patrie sau spionaj" (art. 344 CP), "fără studii medicale superioare speciale" (art. 159 CP), "fără necesitate" (art. 270 CP). Arătaţi semnele negative din com ponenţele date şi din alte componenţe de infracţiuni care nu pot fi substituite cu semne pozitive fără a denatura conţinutul legii. 21. în care cazuri la calificarea infracţiunilor se aplică legislaţia ţărilor străine? 22. în ce constă procedura de recunoaştere a hotărârilor instanţelor străine? ) art. inele ubieăele° ţeide îăşire rin ::

SI

Capitolul III PROCESUL DE CALIFICARE A INFRACŢIUNILOR § 1. Esenţa şi fazele procesului de calificare a infracţiunilor mîrac'ţTcnre ÎTiseamnă a-i âa îapte'i prejud'iciabile aprecierea juridică adecvată, alegând norma juridică penală, care cuprinde semnele faptei comise, invocând în documentele juridice corespunzătoare articolele din Codul penal ce prevăd fapta dată. Deci, după cum s-a menţionat, definiţia calificării infracţiunilor abordează două aspecte: 1) procesul alegerii normei juridice penale, care cuprinde fapta prejudiciabilă săvârşită şi 2) fixarea în documentele juridice corespunzătoare a coincidenţei semnelor faptei prejudiciabile descoperite prin normele juridice penale ce o preconizează. Din alt punct de vedere, în activitatea ofiţerilor de urmărire penală, procurorului, instanţei de judecată, care efectuează calificarea juridico-penală a unei fapte prejudiciabile concrete se întrezăresc două direcţii: pe de o parte, aceste persoane treptat, pe etape, configurează circumstanţele reale ale infracţiunii, pe de altă parte ele efectuează analiza legii penale. Astfel se creează premise pentru înfăptuirea procesului calificării juridico-penale a infracţiunii. Totodată, trebuie să ţinem minte că persoana care efectuează calificarea juridico-penală îşi structurează acţiunile sale într-o anumită ordine, în strictă consecvenţă. Prin urmare, calificarea infracţiunilor constituie un proces ce rezolvă o anumită problemă cu mai multe operaţii. Conform legilor gândirii creatoare, soluţionarea oricărei probleme presupune stabilirea relaţiilor de reciprocitate dintre condiţiile iniţiale şi concluzia finală. în dreptul penal problema calificării unei infracţiuni stipulează constatarea raporturilor de reciprocitate dintre condiţiile iniţiale, adică stabilirea corespunderii exacte dintre semnele faptei prejudiciabile săvârşite şi semnele componenţei de infracţiune, prevăzute de legea penală, precum şi concluzia finală sau rezultatul acestui proces: invocarea normei juridice penale care cuprinde semnele faptei prejudiciabile săvârşite. Această ordine caracterizează toate cazurile de calificare a infracţiunilor, chiar dacă persoana care efectuează acest proces nu conştientizează că 82

parcurge o cale de meditaţie. Procesul de calificare reprezintă nu numai o identificare simplă a unui fenomen, el se caracterizează şi printr-o activitate de gândire complicată, ce decurge după anumite legi logice. Persoana care efectuează calificarea infracţiunilor, practic în toate cazurile, chiar după identificarea într-o clipită a normei penale ce cuprinde fapta infracţională comisă, în mod consecvent, verifică cazul identificat (fapta prejudiciabilă comisă) cu modelul legislativ al infracţiunii (componenţa infracţiunii), descrise de legea penală. Procesul de calificare a infracţiunii constă din trei faze (după cum s-a menţionat în Capitolul I, acestea-s primele trei etape ale procesului de aplicare a normei juridico-penale): 1) stabilirea, verificarea şi clarificarea circumstanţelor reale ale cauzei penale în lumina prevederilor normei juridice; 2) alegerea şi interpretarea normei juridice; 3) elaborarea, adoptarea şi fixarea în documentele procesual-juridice a coincidenţei semnelor faptei prejudiciabile descoperite cu semnele componenţei de infracţiune care o încadrează. In etapa iniţială trebuie, mai întâi, să apreciem dacă fapta comisă constituie o infracţiune (art. 14 CP), dacă ea conţine semnele unei componenţe concrete de infracţiune (art. 52 CP), adică dacă a apărut un raport juridic penal. în acest scop organul de urmărire penală va examina sursele reale de informaţii, în stare să contureze circumstanţele cauzei: documente oficiale, date faptice, va asculta martori, va proceda la reconstruiri, va utiliza rezultatele unor cercetări, revizii, expertize, amprente etc. în cazul descoperirii relaţiei juridico-penale - prezenţa în fapta vinovatului a semnelor infracţiunii -procesul calificării trece la etapa a doua. Etapa a doua constă în alegerea şi interpretarea normei juridico-penală, care încadrează fapta comisă. Pentru a stabili corect norma juridico-penală, trebuie să constatăm dacă fapta săvârşită reprezintă o infracţiune unică sau o pluralitate de infracţiuni, sau o concurenţă a normelor juridico-penale precum şi dacă avem o infracţiune consumată, o pregătire, o tentativă de infracţiune sau o participaţie penală. Nominalizând norma sau normele juridico-penale alese, trebuie să verificăm autenticitatea şi forţa juridică a acestora, dacă sunt aplicabile persoanei respective. Alegerea normei juridice penale, la rândul său, presupune un şir de etape, consacrate în paragraful următor al acestui capitol. Etapa a treia constă în elaborarea şi adoptarea documentelor procesual-juridice în care se fixează norma sau normele juridico-penale, care încadrează cele săvârşite. 83

Toate aceste trei etape ale calificării infracţiunilor se află în relaţii de reciprocitate. De exemplu, ofiţerul de urmărire penală nu se poate limita doar la concluzia generală că fapta săvârşită este o infracţiune. Pentru tragerea făptuitorului la răspundere penală trebuie efectuat tot procesul de calificare a infracţiunilor: stabilirea vinovăţiei persoanei în comiterea faptei prejudiciabile, prevăzută de vreun articol din Partea specială a Codului penal. Calificarea infracţiunii înseamnă confruntarea şi descoperirea coincidenţei dintre semnele faptei prejudiciabile comise şi semnele infracţiunii, prevăzute de un articol concret din Partea specială a Codului penal. Apare întrebarea: de la care semne ale componenţei de infracţiune şi de la care elemente ale faptei infracţionale trebuie începută stabilirea coincidenţei menţionate? In doctrina penală şi în practica urmăririi şi soluţionării cauzelor penale s-a format opinia, potrivit căreia calificarea infracţiunilor se efectuează după elementele infracţiunii şi semnele componenţei de infracţiune ce le caracterizează, începând în mod consecvent de la obiect, latura obiectivă, subiect şi latura subiectivă (temă căreia îi consacram capitolul următor al acestei lucrări). Uneori se propune altă schemă: obiect, latura obiectivă, latura subiectivă şi subiect.1 în ambele cazuri se propune, pe bună dreptate, de început procesul calificării infracţiunilor cu stabilirea obiectului, adică a valorii sociale ocrotite de legea penală, căreia i se cauzează daunele vizate de legea penală, pe urmă a semnelor laturii obiective, adică cel puţin a acţiunilor sau inacţiunilor ilegale care au produs prejudiciu obiectului de atentare, iar dacă latura obiectivă este descrisă şi cu alte semne ale sale, atunci trebuie identificate şi acestea. Mai departe, după opinia noastră, până la stabilirea atitudinii psihice a persoanei faţă de fapta comisă (latura subiectivă), trebuie să precizăm vârsta şi responsabilitatea subiectului, iar dacă se cere şi semnele subiectului special. Calificarea acestor semne ale subiectului în mare măsură poate predetermina şi hotărârea despre semnele laturii subiective. De exemplu, dacă fapta prejudiciabilă este comisă de o persoană iresponsabilă, aceasta exclude necesitatea elucidării atitudinii psihice a persoanei faţă de cele comise. în procesul calificării infracţiunilor, la stabilirea relaţiilor de reciprocitate dintre condiţiile iniţiale şi concluzia finală, pot să apară unele probleme: 1) nu sunt determinate nici condiţiile iniţiale, nici concluzia finală, adică nu se cunosc nici semnele faptei prejudiciabile săvârşite, nici semnele comB. A. KypHHOB. Op. cit., p. 70. 84

ponenţei de infracţiune ce ar cuprinde fapta comisă şi, prin urmare, nici care normă juridicopenală ar putea fi invocată în documentele procesual-juridice corespunzătoare. Problemele de acest gen apar şi se rezolvă, mai ales, în etapa iniţială a urmăririi penale, când nu sunt stabilite toate circumstanţele faptei săvârşite. Adesea întâlnim cazuri când nu se ştie dacă în general există temeiul răspunderii penale; e foarte posibil ca acţiunile persoanei să nu conţină semnele componenţei de infracţiune; 2) sunt determinate clar condiţiile iniţiale, dar nu este cunoscută concluzia finală. în acest caz fabula cauzei penale este studiată integral, sunt acumulate toate probele, dar fapta prejudiciabilă comisă nu e calificată. Astfel de probleme apar şi se soluţionează în procesul instruirii studenţilor-jurişti (rezolvarea aplicaţiilor la Partea specială a dreptului penal în cadrul orelor practice), precum şi în cazul în care practicianul începător ia consultaţii de la savanţi sau de la jurişti cu experienţă. Ofiţerii de urmărire penală se con fruntă rareori cu asemenea probleme, fiindcă în majoritatea cazurilor la fina lizarea procesului de acumulare a probelor calificarea acestei infracţiuni este deja cunoscută, fie şi în formă de versiuni; 3) sunt stabilite atât condiţiile iniţiale, cât şi concluzia finală, însă veridici tatea rezolvării acestei probleme mai necesită verificări, se va controla dacă calificarea propusă este exactă sau se va găsi altă soluţie. Probleme de acest tip se rezolvă de către instanţa de judecată de gradul întâi, Curtea de apel, Curtea Supremă de Justiţie, când calificarea infracţiunii este deja propusă. Bineînţeles, aceste trei genuri de probleme care apar în procesul calificării infracţiunilor sunt cele mai tipice, dar mai există şi un şir de alte probleme, adesea întâlnite în practică. Calificarea infracţiunii reclamă un proces de gândire complicat, care decurge într-o anumită consecutivitate, trece anumite etape şi se bazează pe anumite principii. După cum am menţionat anterior, calificarea infracţiunii se bazează pe principiile formulate de lege şi pe cele elaborate de teoria dreptului penal, pe practica judiciară, pe temelia metodologică a filozofiei (singularul şi generalul, concretul şi abstractul, adevărul absolut şi relativ), pe legile şi categoriile logicii formale. Fazele procesului de calificare a infracţiunilor nu trebuie confundate cu etapele alegerii normei juridico-penale, temă căreia îi consacram paragraful următor, şi cu etapele procedurii penale pe parcursul cărora se efectuează procesul calificării infracţiunilor, temă căreia îi dedicăm paragraful trei al acestui capitol. 85

§ 2. Alegerea normei juridico-penale la calificarea infracţiunilor Condiţia principală pentru calificarea justă a infracţiunilor este analiza minuţioasă a tuturor circumstanţelor faptei infracţionale comise şi alegerea exactă a normei juridico-penale în baza legii penale. Alegerea "clasică" a normei juridico-penale presupune căutarea acesteia în câteva etape consecutive. Prima etapă constă în sistematizarea faptelor evidente şi distingerea semnelor de natură juridică. Această procedură are un caracter complex, deoarece adesea nu este stabilit obiectul ce trebuie clarificat, nu se ştie care fapte vor avea ulterior semnificaţii juridico-penale şi, prin urmare, se cere descoperirea unor surse reale de informaţii în stare să contureze circumstanţele cauzei, să creeze convingeri ferme în legătură cu situaţia de fapt şi să înlăture dubiile şi neclarităţile. în acest scop, organul de aplicare a legii va consulta documentele oficiale, datele faptice, va asculta martorii, victimele, va proceda la reconstruiri (la operaţii de identificare a fazelor anterioare de evoluţie), va utiliza rezultatele unor cercetări, revizii, expertize, va examina amprentele etc. Selectarea şi sistematizarea faptelor importante pentru calificare, iniţial trebuie efectuate conform grupurilor de semne caracteristice oricărei infracţiuni, adică potrivit obiectului, laturii obiective, subiectului şi laturii subiective ale infracţiunii. Din acest punct de vedere, faptele selectate trebuie să cuprindă informaţii despre valorile sociale care au suferit în urma săvârşirii actului infracţional, despre modul şi mijloacele acţiunii, despre consecinţele survenite şi alte consecinţe posibile în viitor, despre vârsta şi situaţia de serviciu ale subiectului, despre motivul şi scopurile sale etc. A doua etapă constă în evidenţierea tuturor componenţelor infracţiunii, în baza cărora pot fi calificate circumstanţele faptice adunate, evaluate şi sistematizate în modul corespunzător. în această etapă începe determinarea cercului de norme penale care ar putea încadra fapta comisă. De exemplu, decesul unei persoane poate fi încadrat de orice normă penală care prevede astfel de consecinţe: omor intenţionat, lipsirea de viaţă din imprudenţă, vătămarea intenţionată gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii care au provocat decesul victimei, viol care a provocat decesul victimei, poluarea solului, apei, aerului care a provocat decesul persoanei, încălcarea regulilor de securitate a circulaţiei sau de exploatare a transportului, acte de terorism, banditism, atentarea la viaţa lucrătorului poliţiei, luarea de ostatici săvârşită cu provocarea decesului victimei etc. Evidenţierea acestor norme ne apropie esenţial de descoperirea normei

de aplicare, deoarece aceasta limitează cercul normelor penale ce urmează să fie consultate conform materialelor adunate la prima etapă. Tot în această etapă se verifică autenticitatea normei, textul ei oficial, acţiunea ei în timp şi în spaţiu, efectul neretroactivi taţii, ultraactivităţii şi retroactivităţii ei etc. La a treia etapă se evidenţiază grupul de infracţiuni înrudite, care corespund materialelor adunate de noi, materiale ce pot include două sau mai multe componenţe de infracţiuni înrudite. De obicei, infracţiunile înrudite au toate semnele comune, cu excepţia unuia. De exemplu, furtul se deosebeşte de jaf numai prin modul de acţiune etc. La etapa a patra are loc alegerea din acest grup a unei componenţe de infracţiune ale cărei semne distinctive corespund faptei săvârşite. Acum se efectuează compararea, confruntarea circumstanţelor faptei prejudiciabile comise cu semnele componenţei de infracţiune, descrise în norma penală aleasă de noi. De regulă, se compară, mai întâi, semnele care caracterizează obiectul şi latura obiectivă, apoi circumstanţele şi semnele ce caracterizează subiectul infracţiunii şi, în sfârşit, pe cele ale laturii subiective a infracţiunii. Etapa în cauză e strâns legată de delimitarea infracţiunilor după semnele lor caracteristice. După numărul de semne care le disting, componenţele pot fi clasificate în trei tipuri principale: -fără nici un semn comun. Delimitarea lor nu prezintă mari dificultăţi. De exemplu, semnele obiectului, laturii obiective şi celei subiective ale violului (art. 171 CP) şi ale neglijenţei în serviciu (art. 327 CP) sunt cu totul diferite, iar semnele subiectului (vârsta şi responsabilitatea) coincid parţial; cu unele semne comune, De exemplu, răpirea avutului unui proprietar (art. 187 CP) şi răpirea unei persoane (art. 164 CP). Obiectele unor astfel de infracţiuni sunt diferite (corespunzător, proprietatea şi libertatea persoanei). Parţial coincide modul de săvârşire a infracţiunii - răpirea şi forma vinovăţiei - intenţia. Şi în asemenea cazuri, delimitarea infracţiunilor nu este complicată, deoarece există un şir de semne care le diferenţiază; cu toate semnele comune, cu excepţia unuia. Atare infracţiuni, în ade văratul sens al cuvântului, pot fi numite înrudite. De exemplu , furtul se deosebeşte de jaf numai prin modul de sustragere a bunurilor altei persoane, în primul caz se efectuează pe ascuns, în al doilea - în mod deschis. Anume în asemenea cazuri apar mari dificultăţi la calificarea infracţiunilor, mai ales atunci când semnele lor sunt insuficient stabilite. Pentru a delimita infracţiunile din grupul nominalizat după semnele lor 87

caracteristice şi alegerea din el a unei componenţe ale cărei semne corespund faptei săvârşite, ar fi binevenită construirea unei scheme logice (o programă) de delimitare după cele patru elemente ale infracţiunii. Programul delimitării infracţiunilor înrudite conform celor patru părţi componente ne ajută, în primul rând, să formulăm exact toate întrebările la care trebuie să căutăm răspuns în materialele examinate şi sistemstizate în prima etapă a calificării; în rândul al doilea, ne permite să controlăm cu stricteţe ca să nu fie scăpat din vedere nici un semn important pentru calificarea infracţiunii. Dacă programul unic este prea voluminos şi complicat, ar fi bine să construim câte un astfel de program pentru fiecare element al infracţiunii. Aceste patru etape reflectă obiectiv acţiunea persoanelor care efectuează alegerea normei juridicopenale pentru calificarea faptelor prejudiciabile comise. Este de reţinut însă că, în pofida ispitei de a califica "într-o clipită" infracţiunea comisă, juristului, mai ales la începutul activităţii sale profesionale, i se recomandă parcurgerea consecutivă atât a tuturor etapelor procesului calificării, cât şi a etapelor selectării normei penale pentru calificare. § 3- Fazele procesului de calificare a infracţiunilor pe parcursul fiecărei etape a procedurii penale Pe parcursul fiecărei etape a procedurii penale, de regulă, se soluţionează probleme impuse de fazele procesului de calificare a infracţiunilor, analizate mai sus, apelând când la una, când la alta. în fiecare act procesual (rezoluţia sau procesul-verbal de începere a urmăririi penale, ordonanţa de punere sub învinuire a făptuitorului, rechizitoriul prin care se formulează învinuirea şi se dispune trimiterea cauzei în judecată, sentinţa de condamnare) care consumă o etapă "clasică" a procedurii penale se fixează obligatoriu numărul articolului, alineatului şi litera articolului din Codul penal care prevăd răspunderea penală pentru infracţiunea comisă (condiţiile fazei a treia a procesului de calificare a infracţiunilor). Bineînţeles, această concluzie finală este imposibilă fără constatarea circumstanţelor reale ale unei fapte prejudiciabile comise în lumina prevederilor unei norme penale (condiţiile primei faze a procesului de calificare juridico-penală a infracţiunii) şi fără selectarea normei penale care cuprinde fapta infracţională săvârşită (condiţiile fazei a doua a procesului de calificare a infracţiunilor). Cu alte cuvinte, în fiecare etapă a procedurii penale se apelează la toate fazele procesului de calificare juridicăpenală a infracţiunilor. în activitatea practică a organelor judiciare fazele procesului de calificare reprezintă o acţiune îndelungată, pe parcursul căreia trebuie să apelăm când la o fază, când la 88

alta, uneori ele se intersectează, se repetă, se verifică şi se prelungesc pe diferite durate de timp şi nu întotdeauna consecutivitatea lor e obligatorie. Procedura penală cunoaşte patru etape "clasice" de măsuri procesuale: 1. Pornirea urmăririi penale. 2. Desfăşurarea urmăririi penale. 3. Terminarea urmăririi penale şi trimiterea cauzei în judecată. 4. Judecarea cauzei. In afară de aceste etape, procedura penală cunoaşte şi alte etape procesuale, cum ar fi: căile ordinare de atac (art. 400 - 451 CPP), căile extraordinare de atac (art. 452 - 473 CPP), precum şi un şir de proceduri speciale, determinate în Titlul III al Codului de procedură penală. Pentru o calificare corectă a infracţiunii este obligatoriu să cunoaştem sarcinile fiecărei faze a procesului de calificare a infracţiunilor, precum şi sarcinile fiecărei etape a procedurii penale pe care urmează să le îmbinăm corect şi să le aplicăm la calificarea infracţiunilor. Prima etapă a procedurii penale, denumită pornirea urmăririi penale, începe cu sesizarea organului de urmărire penală despre săvârşirea sau pregătirea unei infracţiuni prevăzute de Codul penal prin: plângere, denunţ, autodenunţ, depistarea infracţiunii nemijlocit de către colaboratorii organului de urmărire penală (art. 262 CPP) sau în urma acţiunilor efectuate de alte organe de constatare (art. 273 CPP) şi durează până la emiterea rezoluţiei sau, după caz, procesului-verbal de începere a urmăririi penale. Sarcinile primei etape a procedurii penale decurg din prevederile art. 274-278 CPP. De exemplu, art. 274 CPP prevede că începerea urmăririi penale se efectuează în cazul în care, din cuprinsul actului de sesizare sau al actelor de constatare, rezultă elementele infracţiunii şi nu există vreuna din circumstanţele care exclud urmărirea penală. Deci pentru a ajunge la aceste concluzii cerute de legislaţia de procedură penală, organul de urmărire penală trebuie să înainteze şi să formuleze diferite ipoteze sau versiuni referitor la aprecierea juridică a faptei comise, ce decurg din actele de sesizare sau din actele de constatare, verificând materialele acestora. Fireşte, calificarea dată este elementară. în fond ea constituie doar o ipoteză ce trebuie verificată referitor la caracterul infracţiunii comise. Calificarea corectă întotdeauna necesită cunoaşterea excelentă a legii penale şi stabilirea exactă a faptei comise. Dar la momentul pornirii urmăririi penale, de obicei, nu există date suficiente despre aceasta. Persoana care începe urmărirea penală cunoaşte doar unele circumstanţe, uneori fragmentare, răzleţe, ce indică semnele infracţiunii, care totuşi permit alcătuirea unei versiuni a faptei comise.

Să examinăm calificarea unei cauze penale concrete, parcurgând toate fazele procedurii penale, expusă în monografia academicianului rus V. Kud-reavţev, menţionată anterior, substituind trimiterile la legislaţia Federaţiei Ruse prin legislaţia penală în vigoare a Republicii Moldova. în pădure fusese depistat cadavrul unei persoane cu o leziune la cap produsă de glonte. Documente, bani sau alte lucruri, în afară de haine, n-au fost descoperite. Cadavrul s-a dovedit a fi al brigadierului asociaţiei agricole B. Aceste informaţii mărturisesc săvârşirea unei infracţiuni, dar şi eventualitatea unui accident, o sinucidere sau o lipsire de viaţă în condiţiile legitimei apărări. Dacă am accepta comiterea unei infracţiuni, atunci am avea câteva versiuni: omor intenţionat fără circumstanţe agravante sau atenuante (alin. (1) art. 145 CP), omor intenţionat săvârşit din interes material (lit. b) alin. (2) art. 145 CP) sau săvârşit cu alte agravante (alin. (2) sau (3) art. 145 CP, omor săvârşit în stare de afect (art. 146 CP), lipsirea de viaţă la dorinţa persoanei (art. 148 CP), lipsirea de viaţă din imprudenţă (art. 149 CP), determinarea la sinucidere (art. 150 CP), vătămarea intenţionată gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii, care au provocat decesul victimei (alin. (4) art. 151 CP), tâlhăria (art. 188 CP), banditism (art. 283 CP) şi alte infracţiuni care prevăd posibilitatea decesului victimei prin împuşcare. Deci chiar la început se conturează un grup de componenţe de infracţiuni, al căror semn comun este lipsirea de viaţă. Numărul de versiuni este destul de mare, dar, totodată, este şi limitat: toate au la bază un singur fapt indiscutabil stabilit - decesul unei persoane. Din punctul de vedere al calificării, acest semn indică obiectul infracţiunii, deşi fără o caracteristică completă, fiindcă atentarea la viaţa unei persoane poate fi elementul tuturor infracţiunilor enumerate mai sus. Există, de asemenea, o presupunere întemeiată - atentarea la proprietate. în ceea ce priveşte subiectul, latura obiectivă şi cea subiectivă ale infracţiunii deocamdată nu se ştie nimic. Stabilirea, fie şi cu aproximaţie, a semnelor obiectului infracţiunii şi a daunei pricinuite lui, în majoritatea cazurilor, poate constitui un motiv suficient pentru începerea urmăririi penale. Violarea obiectului infracţiunii de cele mai multe ori dovedeşte săvârşirea unei fapte infracţionale interzise de legea penală, deşi despre subiect la moment nu se ştie nimic. în acest caz acţiunea penală se intentează faţă de fapta infracţională depistată. în rezoluţia sau, după caz, în procesul-verbal de începere a urmăririi penale trebuie indicat acel articol din Codul penal, ale cărui semne cel mai adecvat corespund informaţiilor existente şi care ar înlesni desfăşurarea urmăririi penale a faptei comise. De obicei, în aceste cazuri pentru calificare 90

se invocă articolul legii penale care prevede răspunderea penală pentru un grad mediu de prejudiciu adus obiectului de atentare. în exemplul prezentat cauza penală a fost intentată potrivit semnelor alin. (1) art. 145 CP - omor intenţionat fără circumstanţe agravante şi atenuante. Este de reţinut că invocarea unui articol din Codul penal la pornirea urmăririi penale nu exclude celelalte versiuni. Ele se verifică pe parcursul desfăşurării urmăririi penale ulterioare şi adeseori conduc la schimbarea consideraţiilor iniţiale. Doar în baza verificării tuturor versiunilor se poate trage concluzia definitivă. A doua etapă a procedurii penale începe odată cu pornirea urmăririi penale şi se consumă cu luarea deciziei de punere sub învinuire, pe parcursul căreia organul de urmărire penală efectuează acţiunile de urmărire penală în strictă conformitate cu Codul de procedură penală. Sarcinile etapei de desfăşurare a urmării penale sunt determinate de art. 279-288 CPP. De exemplu, potrivit art. 280 CPP, în cazul în care există probe că infracţiunea a fost săvârşită de o anumită persoană, organul de urmărire penală întocmeşte un raport cu propunerea de a pune persoana respectivă sub învinuire. Raportul cu materialele cauzei se înaintează procurorului. Conform art. 281 CPP, dacă după examinarea raportului organului de urmărire penală şi a materialelor cauzei, procurorul consideră că probele acumulate sunt suficiente, el emite o ordonanţă de punere sub învinuire a persoanei care trebuie să cuprindă: data şi locul întocmirii, de cine a fost întocmită, numele, prenumele, ziua, luna, anul şi locul naşterii persoanei puse sub învinuire, precum şi alte date despre persoană care au importanţă juridică în cauză, formularea învinuirii indicând data, locul, mijlocul şi modul de săvârşire a infracţiunii şi consecinţele ei, caracterul vinei, motivele şi semnele calificative pentru încadrarea juridică a faptei, circumstanţele în virtutea cărora infracţiunea nu a fost consumată în cazul pregătirii sau tentativei de infracţiune, formele de participaţie, dacă infracţiunea a fost săvârşită de un grup de persoane, circumstanţele care agravează răspunderea, menţiunea despre punerea persoanei respective sub învinuire în calitate de învinuit în această cauză conform articolului, alineatului şi punctului articolului din Codul penal care prevăd răspunderea pentru infracţiunea comisă. în cazul în care învinuitul este tras la răspundere pentru săvârşirea mai multor infracţiuni ce urmează să fie încadrate juridic în baza diferitelor articole, alineate sau puncte ale articolului din Codul penal, în ordonanţă se arată care anume infracţiuni au fost săvârşite şi articolele, alineatele sau punctele articolelor care prevăd răspunderea pentru aceste infracţiuni. Cu alte cuvinte, art. 280 şi 281 CPP fixează sarcinile etapei a doua a 91

procedurii penale pentru calificarea infracţiunilor. în această etapă de acum nu este suficientă cunoaşterea doar a unui singur element al infracţiunii ca în prima etapă, ci trebuie elucidate clar semnele obiectului, laturii obiective, subiectului şi laturii subiective ale infracţiunii. Atingerea acestui obiectiv necesită stabilirea circumstanţelor ce lipseau la pornirea urmăririi penale § verificarea versiunilor, care au fost formulate pe dosarul dat la intentarea cauzei penale. în etapa desfăşurării urmăririi penale se examinează toate versiunile apărute după calificarea iniţială a infracţiunii, în baza materialelor din dosar se fac concluziile respective şi se verifică veridicitatea lor. La momentul punerii sub învinuire trebuie să fim siguri că versiunea formulată în urma calificării iniţiale este justă, iar dacă suscită dubii serioase, s-o respingem şi s-o substituim cu alta, mai exactă. Adeseori, în timpul desfăşurării urmăririi penale, organul de urmărire penală îşi schimbă părerea despre calificarea iniţială. Fiecare circumstanţă nouă poate genera o altă versiune, care, la rândul său, cere să ne referim la probele ce o confirmă sau o combat. Astfel s-a procedat şi la desfăşurarea urmăririi penale menţionate privind omorul lui B. După pornirea urmăririi penale a fost efectuată expertiza medico-legală, care a confirmat faptul morţii violente prin împuşcare. Totodată, s-a stabilit că n-a fost o împuşcătură de la distanţă mică. Deci versiunile despre legitima apărare, sinucidere şi accident din vinovăţia victimei nu erau întemeiate. Victima se afla în stare de ebrietate, iar în capul ei fusese găsit un glonte tras dintr-o armă de vânătoare. Informaţiile acumulate confirmau versiunea despre omor, dar latura subiectivă a infracţiunii şi subiectul ei încă nu erau identificate. De aceea existau motive de presupunere că acest omor putea fi atât intenţionat, precum şi din imprudenţă. Nu era exclusă nici tâlhăria. După cercetarea minuţioasă a faptei, au fost stabilite următoarele circumstanţe, în ajunul incidentului B. s-a dus la vânătoare cu S., care locuia în aceeaşi localitate. Interogat în calitate de martor, S. a declarat că într-adevăr a vânat împreună cu B., însă s-a întors acasă singur. La examinarea ţevii armei de vânătoare a lui S. s-a constatat că avea acelaşi calibru ca şi glonţul cu care a fost omorât B. Expertiza criminalistică a confirmat că focul a fost tras din arma lui S. După aceasta S. şi-a schimbat mărturiile şi a recunoscut că 1-a omorât pe B. din imprudenţă. în timpul vânătorii a căzut, arma s-a lovit de pământ şi s-a produs o împuşcătură, glonţul nimerind în B. Convingându-se că B. e mort şi temându-se de răspundere, a fugit de la locul incidentului. 92

Versiunea despre lipsirea de viaţă din imprudenţă corespundea într-o oarecare măsură cu ipotezele organului de urmărire penală. Ofiţerul de urmărire penală putea s-o aleagă anume pe aceasta, să termine urmărirea penală şi să trimită cauza penală în judecată. Insă trebuiau verificate şi alte versiuni formulate în baza depoziţiei bănuitului. Cu atât mai mult cu cât nu se ştia unde au dispărut lucrurile lui B. De aceea organul de urmărire penală a prelungit desfăşurarea urmăririi penale. Arma lui S. s-a dovedit a fi în stare bună şi posibilitatea declanşării împuşcăturii la căderea lui S. era foarte mică. Examinarea minuţioasă a locului incidentului şi reproducerea acţiunilor care au avut loc în timpul lui au demonstrat că versiunea lui S. despre lipsirea de viaţă din imprudenţă este falsă. S-a stabilit că, aflându-se în locul unde a fost găsit B., într-o adâncitură, victima nu putea fi lipsită de viaţă. în cazul dat neacceptarea unei singure versiuni ce părea să încadreze cauza penală examinată a avut o importanţă decisivă. Sub imperiul acestor probe, S. a fost nevoit să recunoască falsitatea mărturiilor sale anterioare şi săvârşirea omorului în stare de afect, survenit în urma cerţii cu victima. Faptul sustragerii lucrurilor lui B. el le-a negat. Aceste declaraţii ale lui S. consolidau versiunea despre omorul intenţionat din interes material şi tâlhărie. De aceea în modul stabilit a fost emisă ordonanţa de punere sub învinuire potrivit lit. b) alin. (2) art. 145 CP şi lit. e) alin. (2)art. 188 CP. După înaintarea acestor noi învinuiri, S. insista asupra declaraţiilor sale şi nega motivele acaparatoare. Examinarea şi percheziţionarea casei lui S. n-au dat nici un rezultat. însă unii martori au arătat că în ultimul timp B. şi S. se certau des din cauza unei oarecare P. Acest fapt a schimbat întrucâtva părerea organului de urmărire penală privitor la calificarea infracţiunii. Cu atât mai mult cu cât în curând s-a constatat că lucrurile lui B. au fost furate de altă persoană, care găsise cadavrul victimei. în urma interogării unor noi martori şi a lui R, versiunea despre gelozie, ca motiv al omorului, a devenit mai întemeiată, de aceea învinuirile potrivit lit. e) alin. (2) art. 188 CP şi potrivit lit. b) alin. (2) art. 145 CP au fost anulate. Acţiunile lui S. au fost din nou calificate potrivit alin. (1) art. 145 CP şi emisă din nou ordonanţa de punere sub învinuire potrivit alin. (1) art. 145 CP. Odată cu înaintarea acuzaţiei, care se face de către procuror în prezenţa avocatului în decurs de 48 de ore din momentul emiterii ordonanţei de punere sub învinuire, se încheie a doua fază a procedurii penale, care încadrează toate etapele procesului de calificare a infracţiunii. A treia etapă a procedurii penale constă în terminarea urmăririi penale şi trimiterea cauzei penale în judecată. 93

Sarcinile acestei etape sunt prevăzute în art. 289-297 CP. Astfel, potrivit art. 289 CPP, organul de urmărire penală, constatând că probele administrate sunt suficiente pentru a încheia urmărirea penală, înaintează procurorului dosarul însoţit de un raport, în care consemnează rezultatul urmăririi penale, ce cuprinde fapta care a servit temei pentru pornirea urmăririi penale, informaţii cu privire la persoana învinuitului, încadrarea juridică a faptei şi probele administrate etc. Conform art. 290 CPP, procurorul, în termen de 10 zile de la primirea dosarului trimis de organul de urmărire penală, verifică materialele dosarului şi acţiunile procesuale efectuate, pronunţându-se asupra acestora. El dispune una dintre următoarele soluţii: 1) dacă din materialele cauzei rezultă că fapta există, că a fost constatat făptuitorul şi că acesta poartă răspundere penală: a) pune sub învinuire făp tuitorul, dacă acesta nu a fost pus sub învinuire în cursul urmăririi penale, întocmeşte rechizitoriul prin care dispune trimiterea cauzei în judecată; b) dacă făptuitorul a fost pus sub învinuire în cursul urmăririi penale, întocmeşte rechizitoriul prin care dispune trimiterea cauzei în judecată; 2) prin ordonanţă motivată, dispune încetarea urmăririi penale, clasarea cauzei penale sau scoaterea persoanei de sub urmărire penală (art. 291 CPP). Dacă procurorul constată că urmărirea penală nu este completă sau că nu au fost respectate dispoziţiile legale la desfăşurarea urmăririi, el restituie cauza organului de urmărire penală, indicând acţiunile procesuale care trebuie efectuate sau refăcute, ale faptelor şi circumstanţelor ce urmează a fi constatate, mijloacele de probă ce vor fi utilizate şi dispune termenul pentru urmărire (art. 292 CPP). După verificarea materialelor cauzei, procurorul aduce la cunoştinţă învinuitului, reprezentantului lui legal, apărătorului, părţii vătămate, părţii civile, părţii civilmente responsabile şi reprezentanţilor lor despre terminarea urmăririi penale. Aceste persoane pot formula cereri noi în legătură cu urmărirea penală, care se soluţionează conform prevederilor art. 245-247 CPP (art. 293 CPP). Potrivit art. 296 CPP, după aducerea la cunoştinţă a materialelor de urmărire penală şi soluţionarea cererilor în legătură cu terminarea urmăririi penale, procurorul întocmeşte rechizitoriul prin care dispune trimiterea cauzei în judecată. Rechizitoriul cuprinde informaţii despre fapta şi persoana în privinţa căreia sa efectuat urmărirea penală, enumerarea probelor care confirmă fapta şi vinovăţia învinuitului, circumstanţele care atenuează sau agravează răspunderea învinuitului etc. 94

Realizarea acestor sarcini duc concomitent şi la realizarea sarcinilor etapelor procesului de calificare juri di co-penală a infracţiunilor, adică la stabilirea coincidenţei dintre semnele faptei prejudiciabile comise cu semnele componenţei de infracţiune descrise de legea penală cu invocarea articolului, alineatului sau punctului articolului din Codul penal, care încadrează cele săvârşite. A fost revizuită şi cauza lui S., deoarece s-a stabilit că organul de urmărire penală n-a luat în seamă condamnarea anterioară a lui S., antecedentele căreia n-au fost stinse. Ca rezultat, calificarea

definitivă a acţiunilor lui S. a fost efectuată conform lit. (b) art. 102 CP al Federaţiei ruse (omor intenţionat săvârşit de un recidivist deosebit de periculos). Menţionăm că această calificare nu corespunde legislaţiei penale în vigoare a Republicii Moldova, deoarece, în primul rând, aceasta nu conţine noţiunea de recidivist deosebit de periculos, iar în rândul al doilea, potrivit alin. 1 art. 4 din Protocolul nr. 7 al CEDO, nimeni nu poate fi urmărit sau pedepsit penal de către jurisdicţia aceluiaşi stat de săvârşirea unei infracţiuni pentru care a fost deja achitat sau condamnat printr-o hotărâre definitivă conform legii procedurii penale a acestui stat. însă această condamnare trebuia totuşi încadrată într-o lege, faptul având o importanţă deosebită pentru individualizarea răspunderii penale şi pedepsei penale. A patra etapă a procedurii penale la care se efectuează calificarea infracţiunilor o constituie judecarea cauzei, dacă ea se consumă cu pronunţarea sentinţei de condamnare. In această etapă se analizează şi se confruntă cât mai exact materialele adunate de organul urmăririi penale şi se constată aprecierea juridică a acestora. Sarcinile acestei etape decurg din prevederile art. 314-399 CPP. De exemplu, potrivit art. 389 CPP, sentinţa de condamnare se adoptă doar în condiţia în care, în urma cercetării judecătoreşti, vinovăţia inculpatului în săvârşirea infracţiunii a fost confirmată prin ansamblul de probe cercetate de instanţa de judecată etc. Dosarul S. de asemenea a fost examinat de judecată. Instanţa de judecată a recalificat acţiunile lui S., deoarece s-a constatat că el nu a fost recunoscut ca recidivist deosebit de periculos până la judecarea cauzei, cum cerea legislaţia, şi 1-a tras la răspundere penală potrivit alin. (1) art. 145 CP pentru omor intenţionat săvârşit din gelozie. Esenţa procedurii penale şi a procesului calificării infracţiunii pe parcursul fiecărei etape constă în faptul că ele servesc drept verigi consecutive pentru stabilirea adevărului obiectiv, mai întâi relativ, iar în final absolut. După cum s-a menţionat, nu este exclusă posibilitatea examinării cauzei 95

penale de către Curtea de Apel sau de Curtea Supremă de Justiţie în urma apelului, recursului ordinar sau recursului în anulare, care poate schimba calificarea infracţiunii, ce ar constitui o etapă ulterioară a procedurii penale. Calificarea infracţiunilor se poate efectua şi în cazul procedurilor speciale, prevăzute ui Tittai iii af Coduiui de procedură penală. Aplicaţii 1. Care sunt etapele procesului calificării infracţiunilor, etapele alegerii normei juridico-penale ale acestui proces şi etapele procedurii penale pe par cursul cărora se efectuează calificarea infracţiunii? 2. Tehnologul centrului de exploatare forestieră Sârbu, ştiind că mecaniza torul Coman se află în stare de ebrietate, i-a permis să aşeze lemnele în stivă, în timpul efectuării lucrărilor, Coman n-a observat-o pe şefa centrului de exploatare forestieră Crudu şi a strâns-o cu tractorul de stivă, aceasta decedând în urma vătămărilor corporale. Calificaţi acţiunile lui Coman, indicând etapele acestui proces de calificare. Calificaţi acţiunile lui Sârbu conform fazelor alegerii normei juridico-penale. 3. Plugaru a organizat în casa sa o petrecere cu foştii colegi de universitate cu care nu se văzuse de zece ani. în timp ce îi conducea la tren, casa lui a luat foc şi a ars definitiv. Calificaţi incidentul produs, indicând cel puţin 5 versiuni posibile şi argumentaţi-le. 4. Arătaţi corelaţia dintre procesul calificării infracţiunilor şi rezolvarea unei probleme. Ce varietăţi de bază ale rezolvării problemelor în procesul calificării infracţiunilor cunoaşteţi? 5. Construiţi o programă-schemă a delimitării infracţiunilor înrudite după obiect, latura obiectivă, subiect şi latura subiectivă, care să vă aducă răspun suri la calificarea infracţiunilor. 6. Cu ce metode de dobândire ilicită a bunurilor altei persoane prin escro cherie de către persoanele cu funcţii de răspundere v-aţi întâlnit în practică sau în literatura juridică de specialitate? Toate sunt prevăzute de dispoziţia art. 190 CP? Dacă nu, care mai trebuie incluse în dispoziţia acestui articol? 7. Daţi exemple de componenţe de infracţiuni cu un singur semn comun, de componenţe cu câteva semne comune şi componenţe având toate semnele comune cu excepţia unuia. 8. Care este consecutivitatea corectă a stabilirii elementelor infracţiunii (obiectul, subiectul, latura obiectivă şi latura subiectivă) în procesul calificării infracţiunilor? 96

Capitolul IV DETERMINAREA ELEMENTELOR INFRACŢIUNII ÎN PROCESUL CALIFICĂRII § 1. Stabilirea obiectului infracţiunii 1.1. Noţiunea şi structura obiectului infracţiunii La calificarea infracţiunilor se efectuează confruntarea circumstanţelor faptei reale cu circumstanţele tipice cuprinse în norma juridico-penală. După cum se ştie, doctrina penală a propus analiza acestor confruntări separat, conform elementelor infracţiunii: 1) obiectul infracţiunii (asupra căruia se atentează); 2) latura obiectivă (cum se exprimă obiectiv atentarea); 3) subiectul infracţiunii (cine atentează); 4) latura subiectivă (cum îşi manifestă infractorul atitudinea psihică faţă de fapta săvârşită şi consecinţele ei). In corespundere cu aceasta, semnele componenţei infracţiunii de asemenea se clasifică în patm grupe. Bineînţeles, ca orice clasificare ştiinţifică, această sistematizare poartă un caracter convenţional, deoarece toate elementele infracţiunii există doar într-o unitate indisolubilă. Studierea acestor elemente şi semne separat reprezintă un proces artificial. însă aplicarea metodei date este necesară pentru cunoaşterea mai profundă a faptelor examinate. Aceste consideraţii trebuie luate în seamă şi la calificarea potrivit elementelor infracţiunii. Stabilirea elementelor infracţiunii presupune o consecutivitate anumită. Mai întâi de toate, se constată obiectul infracţiunii, deoarece fără o daună reală produsă obiectului de atentare e greu să vorbim despre săvârşirea unei fapte prejudiciabile, apoi se clarifică latura obiectivă, adică acele urme ce se produc în lumea obiectivă la comiterea unei fapte prejudiciabile. Ulterior, neapărat se va stabili subiectul sau autorul infracţiunii, deoarece fără el nu se poate vorbi de atitudinea sa psihică faţă de fapta săvârşită, adică de latura subiectivă a infracţiunii. Obiectul infracţiunii este un element obligatoriu, inerent fiecărei infracţiuni, deoarece nu pot exista infracţiuni fără obiect de atentare. Potrivit opiniei doctrinei penale, unanim şi incontestabil recunoscută de majoritatea specialiştilor în domeniu, obiectul infracţiunii îl constituie relaţiile sociale exterioare infracţiunii, la care atentează subiectul infracţiunii, cauzându-i de fapt sau eventual o anumită daună. Stabilirea acestor relaţii sociale ser97

veste, de obicei, unicul temei în pornirea urmăririi penale, pe parcursul căreia se efectuează calificarea iniţială a infracţiunii. Doctrina penală a criticat, pe bună dreptate, opiniile apărute în literatura juridică, potrivit cărora obiect al infracţiunii pot fi numai unele elemente ale relaţiilor sociale, cum ar fi: subiectul lor1 sau bunurile materiale, ca formă materială a existenţei Te\aţ\i\ox sociale,2 sau ca o a\\ă"\>a\oaîe juridică", fără a o concretiza, însă înţeleasă ca un raport juridic3 etc, prin intermediul cărora sunt vătămate sau puse în pericol relaţiile sociale constituite în jurul acestora. în dreptul penal obiectul infracţiunii are două semnificaţii. Mai întâi, în Partea specială a oricărui Cod penal, infracţiunile formează un sistem bine conturat, adică sunt grupate după obiectul lor, fapt ce facilitează identificarea lor. în rândul al doilea, obiectul infracţiunii are o mare importanţă pentru calificarea infracţiunilor, deoarece el constituie trăsătura absolut necesară a componenţei fiecărei infracţiuni prevăzute de legea penală. Pentru soluţionarea problemelor legate de calificarea infracţiunilor după obiectele lor trebuie, mai întâi, să stabilim structura obiectului infracţiunii, în special care anume particularităţi ale obiectului infracţiunii intră în numărul semnelor componenţei de infracţiune şi au importanţă pentru calificare. Aproape fiecare infracţiune atentează la câteva relaţii sociale, ce au o structură interioară complexă. Manifestându-se prin acţiunile intrareciproce dintre oameni sau a oamenilor faţă de societate în ansamblu, relaţiile sociale reclamă unele condiţii materiale de existenţă a lor. De exemplu, premisa necesară a existenţei relaţiilor de proprietate sunt bunurile materiale, banii; a relaţiilor sociale ce apără viaţa persoanei corpul ei fizic ca totalitate de funcţii şi procese organice ce asigură viaţa etc. Bunurile materiale, banii, documentele reprezintă elemente materiale ce generează existenţa altor relaţii sociale. Astfel, relaţiile sociale formează obiectul juridic al infracţiunii, iar elementele materiale ale relaţiilor sociale constituie obiectul material al infracţiunii. Mai mult decît atît, pe lîngă relaţiile sociale "reale", care n-au nevoie de o reglementare juridică completă în cazul reglementării lor juridice, se formează o "aparenţă juridică", adică se instituie relaţii juridice care asigură o conduită anumită a participanţilor la relaţiile sociale^ precum şi apărarea acestor relaţii. De exemplu, relaţiile reale patrimoniale devin relaţii juridice de proprietate, dacă ele se desfăşoară pe cale legală, în baza legii. 1 H. H. KopjKaHCKHH. O6-beKm u npedjuem yzo.noeHo-npaeoeou oxpanhi. M, 1980, p. 248. 2 M. M. Vfoaes. Jforwjecm«eHKwe npecmymeHux. M., 1938, p. 42. 3 A. B. HayMOB. YaaweHoe npaeo. O6iu,an uacmb. Kypc jieKUHH. M., 1996, p. 147. 98

Susţinem fără rezerve opinia academicianului rus V. Kudreavţev că obiectul infracţiunii cuprinde: 1) relaţiile sociale reale dintre oameni; 2) forma lor juridică, care reglementează conduita subiectelor şi asigură ocrotirea lor; 3) premisele, condiţiile, formele (entităţile) materiale ale existenţei relaţiilor sociale.4 De exemplu, obiectul juridic al omorului îl constituie relaţiile sociale ale căror formare şi dezvoltare depind de decurgerea normală a vieţii omului. Forma juridică o alcătuiesc raporturile juridice ce asigură inviolabilitatea persoanei, iar obiectul material al omorului este corpul fizic al persoanei, ca totalitate de procese şi funcţii organice ce menţin individul în viaţă. In dispoziţiile articolelor din Codul penal foarte rar este nominalizat expres obiectul infracţiunii, fiind descris numai un element dintre cele enumerate, însă chiar în aceste cazuri în baza lor se poate constata obiectul infracţiunii. Obiectul infracţiunii este nominalizat expres, bunăoară, în art. 337 CP (Trădarea de Patrie): suveranitatea, inviolabilitatea teritorială sau securitatea de stat şi capacitatea de apărare a Republicii Moldova. în componenţele materiale ale infracţiunii obiectul juridic este stabilit prin indicarea obiectului material al infracţiunilor sau a consecinţelor prejudiciabile, ce ne apropie mult de deducerea acestuia. în componenţele formale ale infracţiunii consecinţele prejudiciabile care demonstrează schimbările produse în obiectul juridic al infracţiunii nu sunt semne constitutive ale lor. Ele, de obicei, indică un singur element al obiectului juridic al infracţiunii - forma lui juridică, adică raporturile juridice stabilite pentru apărarea valorilor sociale. Să examinăm procesul deducerii obiectului juridic al infracţiunilor atât în cazul componenţelor materiale ale infracţiunii, cât şi în cazul în care legiuitorul vede infracţiunea drept o componenţă formală de infracţiuni. în cazul componenţelor materiale de infracţiuni luăm ca exemplu omorul intenţionat, prevăzut în art. 145 CP. Obiectul juridic al omorului are următoarea structură: 1) relaţiile sociale ale căror formare şi dezvoltare depind de desfăşurarea normală a vieţii omului; 2) forma lui juridică o alcătuiesc raporturile juridice care asigură inviolabilitatea persoanei; 3) obiectul material reprezintă corpul fizic al persoanei ca totalitate de procese şi funcţii organice ce menţin individul în viaţă. Elementele enumerate ale omorului intenţionat intră în întregime în ' B. H. KyApsmueB. Op. cit, 1972, p. 151. 99

componenţa acestei infracţiuni, descrise în dispoziţia simplă a art. 145 CP -omorul unei persoane, care incontestabil înseamnă lipsirea ilegală de viaţă a altei persoane. De aceea persoana care califică o asemenea faptă prejudi-ciabilă ca omor intenţionat trebuie să stabilească următoarele: 1) a avut loc o atentare la viaţa omului consumată cu decesul acestuia sau cu primejdia reală de a deceda; 2) a fost ea ilegală, adică să stabilească dacă au fost încălcate raporturile juridice ce apără viaţa persoanei. Lipsirea intenţionată de viaţă a persoanei încă nu este motiv suficient de a-1 considera pe făptuitor vinovat de omor intenţionat, pentru că trebuie să clarificăm dacă au fost încălcate raporturile juridice ce apără viaţa persoanei, deoarece decesul victimei poate fi provocat, De exemplu, şi în condiţiile legitimei apărări. Dacă acţiunile intenţionate ale făptuitorului, îndreptate spre lipsirea de viaţă a persoanei, au fost ilegale (încălcau raporturile juridice stabilite în scopul apărării personalităţii), dar nu s-au soldat cu moartea ei, atunci fapta nu poate fi calificată drept omor consumat. Şi mai clar se poate demonstra deducerea obiectului juridic al infracţiunii de furt. Spre deosebire de dispoziţia care conţine definiţia simplă a infracţiunii de omor, menţionată mai sus, în dispoziţia alin. (1) art. 186 CP este expres nominalizat obiectul material al furtului -bunurile altei persoane. Sustrăgând pe ascuns bunurile altei persoane, făptuitorul atentează la dreptul de proprietate al acesteia, drept ce constituie o formă juridică a relaţiilor de proprietate. Deci obiectul juridic al infracţiunii de furt poate fi denumit atât dreptul de proprietate, cât şi relaţiile de proprietate care sunt reglementate şi ocrotite de dreptul de proprietate. La calificarea infracţiunilor descrise drept componenţe formale de infracţiuni, stabilirea obiectului se asigură prin determinarea raporturilor juridice, venite în apărarea valorilor sociale, adică prin confirmarea ilegalităţii faptei comise, deoarece astfel se prezumează şi pricinuirea daunei relaţiilor sociale, care în majoritatea cazurilor este incontestabilă. De exemplu, constatând ilegalitatea eschivării de la serviciul militar în termen, de la pregătirea militară obligatorie sau de la concentrările rezerviştilor (art. 353 CP), deducem că astfel se încalcă ordinea de completare a Forţelor Armate ale Republicii Moldova, fapt ce constituie obiectul juridic al infracţiunii date. Lipsa în componenţa formală a infracţiunilor a semnelor ce caracterizează consecinţele survenite nu înseamnă că aceasta nu provoacă daune obiectului atentării. Anume prezenţa consecinţelor (paguba reală sau crearea primejdiei de a pricinui o anumită daună) reprezintă semnul esenţial material al tuturor infracţiunilor în dreptul penal. Dacă în aceste cazuri organul de urmărire 100

penală sau instanţa de judecată nu este obligată să dovedească prezenţa consecinţelor prejudiciabile la calificare, deoarece ele sunt de acum apreciate de legiuitor la elaborarea normei juridico-penale (adeseori ele cu mare greu pot fi fixate prin semne concrete, din care cauză nici nu sunt descrise; într-adevăr, cum s-ar putea, De exemplu, cântări, măsura, număra etc. dauna pricinuită de calomnierea judecătorului?), atunci este necesar să se dovedească că subiectul a prevăzut consecinţele acţiunilor prejudiciabile, cel puţin în linii generale, şi le-a dorit sau le-a admis în mod conştient. Aşadar, pentru calificarea corectă a infracţiunilor după obiectele lor este necesar să cunoaştem bine structura obiectelor atât a infracţiunilor cu componenţe materiale, cât şi a celor cu componenţe formale, precum şi esenţa elementelor care le formează, deoarece, cunoscând un element din structura obiectului, le putem uşor deduce şi pe celelalte, analizate mai sus. Dacă, De exemplu, în componenţa infracţiunii este inclus obiectul material al infracţiunii, atunci se poate stabili toată structura obiectului de atentare. Astfel, art. 236 CP, ca obiect material al fabricării sau punerii în circulaţie a banilor falşi sau a titlurilor de valoare false, indică biletele Băncii Naţionale a Moldovei, monedele, valuta străină, hârtiile de valoare de stat sau a altor titluri de valoare, utilizate pentru efectuarea plăţilor. Deci obiectul juridic al infracţiunii date îl constituie relaţiile sociale ale căror formare şi dezvoltare depinde de normala activitate a sistemului ereditar şi bănesc, forma lor juridică fiind raporturile juridice ce asigură inviolabilitatea acestui sistem, adică a bazelor economiei naţionale. Prin urmare, dacă o persoană, în scopul punerii în circulaţie, va fabrica monede vechi scoase din circulaţie ce au numai o valoare numizmatică, acţiunile ei nu pot fi calificate în baza prescrierilor art. 236 CP, deoarece fapta comisă nu posedă obiectul material al infracţiunii date şi deci nu poate atenta la bazele economiei naţionale. Atare acţiuni trebuie calificate potrivit art. 190 CP ca escrocherie, fiindcă ele atentează la proprietatea persoanelor fizice sau juridice. Cu alte cuvinte, indicarea obiectului material al infracţiunii în dispoziţia normei penale are două semnificaţii. Mai întâi, el devine un semn obligatoriu al componenţei date de infracţiune, care trebuie dovedit că există în fapta prejudiciabilă comisă. în rândul al doilea, el ne permite să deducem obiectul juridic al infracţiunii examinate. Indicarea obiectului material ca semn al componenţei de infracţiune întotdeauna permite stabilirea întregii structuri a obiectului juridic al infracţiunii şi efectuarea unei calificări juste a faptelor infracţionale. De exemplu, dacă bunurile proprietarului reprezintă obiectul material al distrugerii in101

tenţionate a bunurilor oricărui proprietar, atunci obiectul juridic al infracţiunii îl constituie raporturile juridice ce asigură ocrotirea proprietăţii şi acţiunile date trebuie calificate potrivit art. 197 CP, iar dacă are loc distrugerea intenţionată a bunurilor de stat sau obşteşti în scopul slăbirii bazei economice şi a capacităţii de apărare a ţării, este vorba de obiectul material al unei diversiuni şi, corespunzător, fapta comisă trebuie calificată conform art. 343 CP. Tot aşa se pot delimita divulgarea secretului de stat (art. 337 sau 344 CP) de divulgarea datelor urmăririi penale (art. 315 CP), dezordinile de masă (art. 285 CP) de organizarea sau participarea activă la acţiuni de grup care tulbură grav ordinea publică ori care implică minorii în aceste acţiuni (art. 358 CP), lipsirea de viaţă din imprudenţă (art. 149 CP) de încălcarea regulilor de protecţie a muncii (art. 183 CP) etc. însă nu toate componenţele infracţiunii au obiecte materiale sau victime ale infracţiunii. Chiar cele ce le au uneori sunt considerate de legiuitor drept componenţe formale, care, după cum se ştie, nu descriu consecinţele preju-diciabile ce ar indica, într-un fel sau altul, obiectul material sau victima. Bineînţeles, lipsa obiectului material sau a victimei infracţiunii complică stabilirea obiectului infracţiunii şi, desigur, calificarea lui corectă. E foarte dificilă stabilirea obiectului juridic al infracţiunii în cazurile atentării la unele grupe compuse de relaţii sociale, între care există strânse legături de reciprocitate şi care se intersectează, concurează parţial una cu alta. Pentru a exemplifica, să ne referim la aşa obiecte ale infracţiunii ca viaţa şi sănătatea care au strânse legături de reciprocitate cu un şir de alte relaţii sociale ocrotite de legea penală. Viaţa şi sănătatea persoanei sunt apărate aproape de toate capitolele Părţii speciale a Codului penal. Normele juridico-penale, care, alături de alte valori sociale, apără viaţa şi sănătatea persoanei, pot fi grupate în funcţie de conţinutul obiectului atentării: 1. Infracţiunile care nemijlocit atentează la viaţa şi sănătatea persoanei: a) cauzarea decesului victimei (art. 145-150 CP, alin. (4) art. 151 CP); b) cauzarea daunei sănătăţii (art. 151 - 154, 156 şi 157 CP); c) care pun în pericol viaţa şi sănătatea persoanei (art. 155,158-163 CP); 2. Infracţiunile care atentează la viaţa şi sănătatea persoanei concomitent cu atentarea la: a) pacea omenirii (art. 139, 142 CP); b) securitatea omenirii (art. 135, 136, 144 CP); c) infracţiunile de război (art. 137, 138, 141, 143 CP); d) libertatea persoanei (art. 164 - 169 CP); e) inviolabilitatea sexuală (art. 171 - 175 CP); 102

f) drepturile politice (art. 181 CP); g) dreptul la muncă (art. 183 CP); h) proprietate (art. 187, 188, 189, 197, 198 CP); i) interesele familiei (art.202 CP); j) dezvoltarea fizică şi morală normală a minorului (art. 206 - 209 CP); k) sănătatea publică (art. 211-219 CP); 1) securitatea ecologică (art. 223 - 230 CP); m) securitatea circulaţiei şi exploatării transportului (art. 262 - 272 CP); n) securitatea publică (art. 278, 280, 283, 285, 287 etc. CP); 0) activitatea normală a justiţiei (art. 305, 308, 309, 314 CP); p) activitatea normală a aparatului de stat (art.328, 329 CP); q) securitatea de stat şi capacitatea de apărare a ţării (art. 337 CP); r) sistemul politic al ţării (art. 340 CP); s) sistemul economic al ţării (art. 343 CP); t) modul de îndeplinire a serviciului militar (art. 368, 389, 390 CP etc). Cu unele dintre obiectele enumerate pot să concureze şi relaţiile sociale care asigură inviolabilitatea proprietăţii, libertăţii persoanei etc, ce ar putea fi grupate analogic. Stabilind, De exemplu, că infracţiunea a cauzat decesul persoanei sau daune considerabile sănătăţii ori proprietăţii ei etc, încă n-o putem califica definitiv, deoarece în Codul penal există multe articole care prevăd răspunderea penală pentru astfel de atentări. E mult mai uşor să calificăm o faptă prejudiciabilă, dacă, De exemplu, ştim că atentarea la viaţă a fost asociată, să zicem, concomitent cu atentarea la proprietate. Cercul normelor juridico-penale ce pot fi aplicate pentru calificare se micşorează esenţial. Poate fi vorba de banditism (art. 283 CP), diversiune (art. 343 CP), tâlhărie (art. 188 CP) sau de un concurs real de infracţiuni contra persoanei şi contra proprietăţii. Calificarea definitivă poate fi efectuată numai cu ajutorul altor elemente ale infracţiunii. Deci stabilirea obiectului faptei prejudiciabile este o măsură de alegere a grupei de componenţe înrudite, dintre care mai cu minuţiozitate trebuie (bineînţeles, cu ajutorul celorlalte elemente ale infracţiunii) să căutăm norma juridico-penală necesară. Deoarece obiectul juridic al infracţiunii îl constituie raporturile juridice, este important să stabilim structura obiectului infracţiunii şi din punctul de vedere al structurii raporturilor juridicopenale. Orice raport juridico-penal cuprinde, în structura sa, trei elemente: 1) Subiecţii raportului juridic, adică participanţii la el, care pot fi oamenii persoane fizice sau juridice, ori starul, reprezentat prin organele sale. în 103

urma săvârşirii unei infracţiuni, participanţii la raportul juridic pot deveni subiecte ale infracţiunii sau victime ale ei, ori, cum opinează doctrina juridică română, subiecte active şi subiecte pasive. 2) Conţinutul raporturilor juridice, care este format din drepturile şi obligaţiunile corelative ce revin subiectelor participante, astfel încât fiecărui drept îi corespunde o obligaţiune şi viceversa. în cadrul infracţiunii se încalcă drepturile unei părţi a raportului juridic. Deci dauna cauzată obiectului in fracţiunii se manifestă prin încălcarea drepturilor participanţilor la raporturile juridice. De exemplu, proprietarul a fost lipsit de dreptul său legitim de a poseda o cantitate anumită de avere, alegătorul a fost lipsit de dreptul său electoral, adică de a alege sau de a fi ales, cetăţenii au fost lipsiţi de dreptul de a trăi într-un mediu ecologic pur etc. 3) Obiectul raportului juridic, adică lucrurile, fenomenele şi valorile da torită cărora între participanţii raportului juridic se stabilesc drepturi şi obligaţiuni corelative. Cu alte cuvinte, la calificarea infracţiunilor trebuie să găsim raportul juridic concret apărat în urma comiterii faptei prejudiciabile: subiectul infracţiunii şi victima lui, drepturile legitime ale victimei care au fost încălcate şi, bineînţeles, bunurile, valorile şi fenomenele care au servit drept temei pentru apărarea drepturilor legitime ale victimelor infracţiunii. Pentru a delimita mai clar obiectul infracţiunii ca relaţie socială de formele materiale ale existenţei acestora, susţinem teza doctrinei juridice române, potrivit căreia acestea urmează să fie numite obiect juridic şi obiect material ale infracţiunii, ale căror categorii şi mod de stabilire le vom analiza aparte în subparagrafele următoare. 1.2. Categoriile obiectului juridic al infracţiunii Obiectul juridic al infracţiunii îl constituie relaţiile sociale, reglementate şi ocrotite de legea penală, vătămate sau ameninţate efectiv printr-o faptă prejudiciabilă comisă. în scopul analizei mai profunde a obiectului infracţiunii, doctrina penală distinge, convenţional, obiect general, obiect generic (de grup) şi obiect nemijlocit de bază sau suplimentar al infracţiunii. La baza acestei clasificări este pus un anumit cerc de relaţii sociale omogene, cuprinse de un obiect sau altul de ocrotire penală. Obiectul juridic general al infracţiunii îl constituie întreg ansamblul (sistemul) de relaţii sociale sau, conform alin. (1) art. 2 CP, întreaga ordine de drept a Republicii Moldova ocrotită de legea penală. Bineînţeles, o infracţiune sau chiar două şi mai multe nu pot cauza daune întregii ordini de

104

:m că Şi ui că iile a ÎU ui aLll 1te le :a eă ă :t i :t

drept a ţării. Menţionând că obiectul general al infracţiunii îl constituie întreaga ordine de drept a ţării, arătăm doar că orice infracţiune atentează neapărat la cel puţin o parte din componenta întregii ordini de drept, precizată de celelalte categorii ale obiectului juridic al infracţiunii. Se consideră că definiţia obiectului juridic general face posibilă atât delimitarea relaţiilor sociale ocrotite de legea penală faţă de relaţiile neocrotite de ea, precum şi stabilirea limitelor acţiunii legii penale. De exemplu, poate fi obiect material al infracţiunii atentarea la averea proprie sau e posibilă răspunderea penală pentru sinucidere era? Bineînţeles că nu, deoarece nu e posibilă formarea unor relaţii sociale între oameni şi lucruri sau numai între lucruri. Relaţiile sociale pot apărea numai între oameni în legătură cu acestea. Legea penală, utilizând metoda enumerării (alin. (1) art. 2 CP), aduce toate relaţiile sociale ocrotite de ea, chiar şi unele relaţii sociale (De exemplu, persoana, proprietatea etc.) reglementate şi de alte norme juridice (administrative, civile, de muncă etc). însă în aceste cazuri, potrivit alin. (2) art. 14 CP, dauna cauzată obiectului infracţiunii trebuie să fie în proporţii esenţiale ce permite a delimita faptele infracţionale de alte fapte ilicite, adică se stabileşte limita acţiunii legii penale. Cu alte cuvinte, precizarea obiectului general al infracţiunii se efectuează cu ajutorul alin. (1) art. 2 şi alin. (2) art. 14 CP. Totodată, obiectul juridic general al infracţiunii, stabilit în modul indicat. nu permite distingerea specificului unor grupuri de infracţiuni asemănătoare. Aşadar, teoria dreptului penal deosebeşte obiectul juridic generic (de grup) şi obiectul juridic nemijlocit al infracţiunii. Obiectul juridic (de grup) se consideră doar acea parte a obiectului juridic general care constituie un grup de relaţii sociale omogene, interdependente. Obiectul juridic generic se poate stabili după denumirea capitolelor din Partea specială a Codului penal. La baza sistematizării normelor penale în capitole, legiuitorul a pus unul sau mai multe obiecte juridice generice ale infracţiunilor. De exemplu, la baza construirii Capitolului al IV-lea (Infracţiuni privind viaţa sexuală) stă un singur obiect generic - relaţiile sociale referitoare la ocrotirea libertăţii şi inviolabilităţii sexuale ale persoanei, în timp ce infracţiunile din Capitolul al XlII-lea al Codului penal sunt unite potrivit câtorva obiecte juridice generice: securitatea publică şi ordinea publică etc. Această sistematizare are o importanţă deosebită pentru codificarea normelor juridicopenale. Adoptând legea penală, legiuitorul plasează infracţiunile în Partea specială a Codului penal într-o anumită consecutivitate, bazându-se pe obiectul juridic generic. Această consecutivitate depinde de 105

gradul importanţei relaţiilor sociale ocrotite. Spre deosebire de Codul penal al RM din 1961, care stabilea importanţa obiectelor juridice generice după triada "statul, persoana şi societatea", Codul penal al RM din 2002 stabileşte această importanţă după formula "omenirea, persoana, societatea şi statul". Cu ajutorul obiectului juridic generic se dezvăluie gradul comparativ al valorilor sociale ocrotite de legea penală, inclusiv gradul necesităţii ocrotirii lor pe cale juridico-penală; se dezvăluie caracterizarea valorilor sociale ce programează metodele posibile de pedepsire a conduitei ilegale; se stabilesc metodele posibile de atentate infracţionale etc. Concretizarea obiectului juridic general şi celui generic ale infracţiunii se efectuează cu ajutorul obiectului ei juridic nemijlocit. Obiectul juridic nemijlocit al infracţiunii îl formează valoarea socială concretă asupra căreia a atentat infractorul. Un grup de infracţiuni, conţinând un obiect juridic generic comun, include totuşi infracţiuni ce atentează la diferite obiecte, dar care reprezintă numai unele părţi ale obiectului juridic generic. De exemplu, în Capitolul al XVIII-lea din Partea specială a Codului penal sunt expuse infracţiunile ce atentează la ordinea stabilită de satisfacere a serviciului militar ca la obiect juridic generic, dar fiecare infracţiune în parte atentează la un obiect juridic nemijlocit de sine stătător, care este parte componentă a obiectului juridic generic, cum ar fi: ordinea de subordonare şi relaţiile reciproce, ordinea de executare a anumitor reguli statutare, ordinea exercitării puterii, ordinea de

satisfacere a serviciului militar, ordinea utilizării patrimoniului militar, ordinea de exploatare a tehnicii militare, ordinea de executare a serviciului militar pe timp de război. în cazul unor infracţiuni, obiectul juridic generic poate coincide cu cel nemijlocit. De exemplu, în cazul vandalismului ordinea publică constituie atât obiectul juridic generic, cât şi obiectul juridic nemijlocit al atentării. Obiectul juridic nemijlocit reprezintă o parte a obiectului juridic general şi o parte a celui generic sau, după cum s-a menţionat, coincide cu acesta. De aceea, fiecare relaţie socială ocrotită de legea penală cuprinde semnele obiectului juridic general, semnele obiectului juridic generic şi semnele obiectului juridic nemijlocit. Obiectul juridic nemijlocit are o importanţă deosebită pentru sistematizarea infracţiunilor unui capitol într-un subsistem. De exemplu, infracţiunile economice, în funcţie de obiectul juridic nemijlocit, pot fi sistematizate în următoarele grupe: infracţiuni economice cu caracter general; infracţiuni economice în domeniul finanţelor; infracţiuni economice în comerţ; infracţiuni economice în construcţii. Infracţiunile contra autorităţii publice şi a 106

securităţii de stat au fost clasificate de noi în 11 subgrupe, infracţiunile militare - în 9 subgrupe etc.5 Spre deosebire de obiectul juridic general, descris în alin. (1) art. 2 CP şi de obiectul juridic generic, nominalizat în denumirea capitolelor din Partea specială a Codului penal, obiectul juridic nemijlocit este prevăzut doar în unele articole din Partea specială a Codului penal, De exemplu, în art. 337 CP, în alte articole el se subînţelege, în altele sunt fixate doar unele elemente din structura sa. Referindu-se la acest fapt, profesoara rusăN. Kuzneţova a observat just că legiuitorul, ţinând cont de regulile tehnicii legislative şi de faptul că legea penală trebuie să fie cât mai laconică, iar după volum cât mai restrânsă, în dispoziţia normelor penale obiectul juridic nemijlocit se descrie mai frecvent prin redarea semnelor daunei prejudiciabile pricinuite, obiectelor materiale sau victimelor şi descrierea locului săvârşirii infracţiunii.6 După cum s-a arătat în subparagraful anterior, obiectul juridic nemijlocit se deduce din elementele structurale ale obiectului infracţiunii. Este necesar de menţionat că, deseori, comiterea infracţiunii cauzează daune diferitelor relaţii sociale, că, practic, nu există infracţiuni care ar cauza daune sau ar pune în pericol doar o singură relaţie socială, un singur interes al victimei. De exemplu, diversiunea are patru obiecte juridice nemijlocite: baza economică a Republicii Moldova; viaţa persoanelor; sănătatea lor; proprietatea. Luând în considerare importanţa lor pentru determinarea esenţei infracţiunii, precum şi a scopului criminalizării acesteia, doctrina penală deosebeşte două categorii de obiecte juridice nemijlocite: de bază şi facultative (suplimentare). Obiectul juridic nemijlocit de bază reprezintă relaţia socială pentru care a fost instituită infracţiunea corespunzătoare, care permite dezvăluirea naturii sociale şi juridice a acesteia, cărei i se provoacă întotdeauna daune şi fără atentarea la ea n-ar exista infracţiunea dată. Prin obiect juridic nemijlocit facultativ (suplimentar) se înţeleg asemenea relaţii sociale care, meritând o ocrotire penală de sine stătătoare, în cazul unor infracţiuni este ocrotită alături de obiectul juridic nemijlocit de bază al acestora şi cărora li se poate cauza o daună în legătură cu atentarea la obiectul juridic nemijlocit de bază. în exemplul de mai sus, ca obiecte juridice nemijlocite facultative se consideră viaţa persoanelor, sănătatea lor şi 5 A. Borodac. Manual de drept penal. Pârlea specială. Chişinău, 2004. 6 H. . Ky3HeuoBa. rtpecmywieHue u npecmynHOcmb. MfV, 1969. p. 117. 107

proprietatea, deoarece ele sunt ocrotite odată cu baza economică a statului şi infracţiunea de diversiune va exista chiar şi atunci când unui sau mai multor obiecte nemijlocite menţionate nu li se vor produce daune. La delimitarea obiectului juridic nemijlocit de bază de cel facultativ trebuie să ţinem cont de următoarele cerinţe: 1) ce relaţie socială dintre cele lezate de fapta infracţională este cea mai importantă; 2) ce relaţie socială redă esenţa infracţiunii; 3) cărei relaţii sociale i s-a cauzat un prejudiciu mai mare; 4) cărei relaţii sociale i se provoacă întotdeauna daune; 5) ce relaţie socială poate să nu fie vătămată în urma atentării. în exemplul adus, obiectul juridic nemijlocit de bază al diversiunii este baza economică a Republicii Moldova, fiindcă numai ea corespunde cerinţelor nominalizate. în legea penală există norme ce prevăd răspunderea penală pentru un atentat la două obiecte juridice nemijlocite de bază, aşa-zisele complexe. Astfel de infracţiune, prin care sunt atacate concomitent două obiecte juridice nemijlocite de bază se numeşte infracţiune cu obiect dublu. De exemplu, tâlhăria cauzează concomitent daune la două obiecte: proprietatea şi personalitatea. Unul dintre aceste obiecte (proprietatea) se consideră prioritar, deoarece această normă este amplasată în Capitolul "Infracţiuni contra patrimoniului". La tâlhărie unii autori numesc incorect personalitatea ca obiect nemijlocit suplimentar.7 Din cele expuse de noi mai sus, ambele obiecte în cazul tâlhăriei se consideră obiecte nemijlocite de bază, deoarece lipsa unuia exclude existenţa tâlhăriei ca infracţiune. Menţionăm că stabilirea, chiar şi aproximativă, a semnelor obiectului juridic al infracţiunii şi a daunei pricinuite lui, poate servi, în majoritatea cazurilor, drept temei suficient pentru pornirea urmăririi penale, ceea ce face posibilă efectuarea unui şir de acţiuni procesuale pentru stabilirea probelor cauzei penale. 1.3. Obiectul material al infracţiunii în teoria dreptului penal, prin obiect material al infracţiunii se înţeleg obiectele, bunurile şi lucrurile, ce servesc dovadă materială, condiţii sau mărturii ale existenţei anumitor relaţii sociale, iar luarea, distrugerea, modificarea sau schimbarea lor cauzează daune obiectului juridic al infracţiunii.s 7 yzojioeHoe npaao Poccuu. Oâtifan lacnih. TOM 1. Kpaci-tKOBa. M: HopMa-HHcfipa. 1999. p. 109. 8r. A. Kpiirep. Op. cit., p. 31.

peaaKUneH A. H. HraaTOBa u IO. A. 108

în timp ce obiectul juridic există în orice infracţiune, deoarece inexistenţa acestuia exclude infracţiunea, obiectul material nu este prezent în orice infracţiune, ci numai în cazurile în care relaţia socială ocrotită constă sau se exprimă într-o formă materială. Un astfel de obiect material există, De exemplu, în cazul infracţiunilor contra patrimoniului. El este format din bunul asupra căruia se îndreaptă activitatea infracţională (bunul luat ilegal, delapidat, distrus, obţinut prin escrocherie sau cerere ilegală etc), sau din corpul fizic al persoanei asupra căruia se îndreaptă acţiunea de ucidere sau vătămare (atentare la viaţă sau sănătate), din material rulant, instalaţiile de cale ferată etc. (infracţiunile în domeniul transporturilor), din flora, fauna şi populaţia naturală a acestora, precum şi din substanţele, materialele şi deşeurile radioactive, bacteriologice sau toxice, a pesticidelor, erbicidelor sau a altor substanţe chimice etc. (infracţiuni ecologice), din documente ce conţin secrete de stat, drapel, stemă, imn ale Republicii Moldova sau ale altui stat, imprimante, ştampile, sigilii, documente oficiale care acordă drepturi sau eliberează de obligaţii (infracţiuni contra autorităţilor publice şi securităţii de stat) etc. Aşadar, obiectul material este un element facultativ al relaţiilor sociale ca obiect juridic al infracţiunii. Dacă însă obiectul material al infracţiunii este indicat într-o normă penală concretă - De exemplu în art. 254 CP (Comercializarea mărfurilor de proastă calitate sau necorespunzătoare standardelor), atunci el obligatoriu trebuie demonstrat pe această cauză penală. în caz contrar, se exclude existenţa infracţiunii. Potrivit art. 285 din Codul civil în vigoare, bunuri sunt toate lucrurile de apartenenţă individuală sau colectivă şi drepturile patrimoniale. Lucruri sunt obiectele materiale în raport cu care pot exista drepturi şi obligaţiuni civile. Ele trebuie să posede un şir de trăsături specifice diferitelor grupuri de infracţiuni. Particularităţile lucrurilor ca obiecte materiale ale însuşirii avutului proprietarului sunt: să posede valoare de întrebuinţare, adică capacitatea de satisfacere a necesităţilor omului şi de punere în circuitul civil; să aibă valoare de schimb în care se materializează, într-o formă sau alta, munca omului. De aceea, flora, fauna şi populaţia naturală a acestora, de obicei, nu se consideră obiecte materiale ale infracţiunilor contra patri moniului, dar pot fi obiecte materiale ale infracţiunilor ecologice, care posedă alte trăsături specifice acestor infracţiuni; să se afle real în evidenţa proprietarului, deoarece, în caz contrar, ase menea atentate vor fi calificate în baza art. 196 CP drept cauzare de daune materiale prin înşelăciune sau abuz de încredere; 109

- făptuitorul să nu deţină dreptul de proprietate asupra acestor lucruri, adică sunt străine pentru el. De aceea, nu pot fi obiect material al însuşirii lucrurile asupra cărora proprietatea este comună. Deci drept obiect material al însuşirii bunurilor din avutul proprietarului poate fi orice lucru sau obiect care satisface o necesitate de ordin material sau cultural al oamenilor: mărfuri, materie primă, maşini, bancnote emise de Banca Naţională, titluri de valoare, înscrisuri prezentând o anumită valoare bănească, valută străină aflată în circulaţie etc. O analiză amănunţită cu evidenţierea trăsăturilor comune, asemănătoare celeia pe care am făcut-o mai sus, trebuie efectuată şi asupra obiectelor materiale ale altor infracţiuni, De exemplu, a infracţiunilor ecologice, economice etc, deoarece lipsa unei caracterizări specifice obiectului material al infracţiunii neagă existenţa infracţiunii. Prin drepturi patrimoniale, ca obiecte materiale ale infracţiunilor, se înţelege dreptul asupra unui lucru sau alte acţiuni cu caracter patrimonial. De exemplu, potrivit art. 189 CP, în calitate de obiect material al şantajului poate servi dreptul asupra unui bun (făptuitorul poate pretinde cedarea unuia sau mai multor drepturi de proprietate, fără să dorească cedarea bunului însuşit) sau alte acţiuni cu un caracter material (efectuarea gratuită a unei lucrări, prestarea unor servicii gratuite, nimicirea testamentului, refuzul la moştenire sau la cota-parte dintr-o proprietate comună etc). E de menţionat că nu toţi penaliştii recunosc dreptul la avere ca obiect material al şantajului. Profesorul rus G. N. Borzencov afirmă că, în general, dreptul la un lucru nu trebuie considerat obiect material al şantajului, deoarece obiectul material al fiecărei infracţiuni contra proprietăţii e întotdeauna material, iar dreptul la avere e o categorie nematerială ce ţine de domeniul relaţiilor sociale.9 Nu susţinem această opinie, deoarece, în primul rând, după cum am mai arătat, potrivit dreptului civil, dreptul la un lucru este o varietate a bunurilor proprietarului, iar în al doilea rând, făptuitorul nu pretinde cedarea proprietăţii, ci numai a unor împuterniciri ale proprietarului. Prin luarea, cererea, modificarea, fabricarea, distrugerea, dobândirea, organizarea unor explozii, incendierea sau alte acţiuni similare, repararea necalitativă etc, se produc daune obiectului juridic nemijlocit de bază al infracţiunii. Demonstrarea acestor caracteristici are importanţă decisivă pentru calificarea corectă a infracţiunilor. ' F. H. Bop3eHKOB. OmRemcmaeHHocmb 3a MouieHHimecmeo. MFy, 1971, p. 19. 110

Deosebirea esenţială dintre obiectul material şi cel juridic al infracţiunii constă în următoarele: 1) obiectul juridic reprezintă o totalitate de relaţii sociale ocrotite de legea penală, iar obiectul material reprezintă nişte condiţii, mărturii, forme materiale ale existenţei relaţiilor sociale prin intermediul cărora se atentează la obiectul juridic al infracţiunii; 2) obiectul juridic este un element obligatoriu al fiecărei infracţiuni, pe când obiectul material este un element obligatoriu doar al unor infracţiuni; 3) obiectul material nu întotdeauna suferă daune, schimbări, uneori chiar se menţine ori se îmbunătăţeşte, pe când obiectul juridic întotdeauna suferă daune sau există primejdia reală de a suferi daune. Şi, în sfârşit, obiectul material al infracţiunii trebuie delimitat de instrumentele şi mijloacele comiterii ei. Instrumentele şi mijloacele infracţiunii înlesnesc comiterea infracţiunii şi reprezintă o metodă de realizare a ei. De exemplu, scara pentru accelerarea furtului, instrumente la efracţie, autovehicule pentru transportarea celor furate, somnifere pentru adormirea victimei, lichide inflamabile pentru incendieri, cuţite sau arme pentru a comite omoruri sau vătămări ale integrităţii corporale etc, uneori instrumentele şi mijloacele comiterii unei infracţiuni se pot transforma în obiecte materiale ale altei infracţiuni şi viceversa. De exemplu, arma furată se poate transforma în mijloc de atac armat în cazul banditismului. Stabilirea obiectului infracţiunii reprezintă numai o fază a calificării ei şi, după cum s-a menţionat, el poate servi doar pentru efectuarea unei calificări preliminare, în baza căreia se poate porni o cauză penală. Procesul calificării infracţiunii se poate finaliza numai după precizarea şi examinarea tuturor elementelor infracţiunii. § 2. Stabilirea laturii obiective a infracţiunii 2.1. Noţiuni generale Următorul element care trebuie limpezit în procesul calificării infracţiunii este latura obiectivă a infracţiunii. Din dispoziţia art. 14 CP, care aduce definiţia infracţiunii, rezultă că infracţiune se consideră conduita prejudi-ciabilă a persoanei care corespunde anumitor semne fixate în legea penală, semne care în totalitatea lor se numesc componenţă a infracţiunii. Caracterul şi gradul prejudiciabil ale infracţiunii, descrise în lege ca o componenţă de infracţiune, depinde de caracterul obiectului la care se atentează, de caracterul laturii obiective, de particularităţile subiectului şi de caracterul laturii 111

subiective ale faptei infracţionale (art. 15 CP). Activitatea infracţională reprezintă "o totalitate de acţiuni, operaţii, conduite, îndreptate către un anumit scop".10 Latura obiectivă a infracţiunii reprezintă un proces al atentatului prejudiciabil şi ilegal asupra intereselor ocrotite de lege, un aspect exterior al acestuia, din punctul de vedere al desfăşurării consecutive a acestor fenomene şi evenimente, care încep cu acţiunea sau inacţiunea prejudiciabilă şi se consumă cu survenirea consecinţelor infracţionale." Legea penală descrie latura obiectivă a infracţiunii cu ajutorul următoarelor semne, a căror totalitate formează componenţa de infracţiune: acţiunea sau inacţiunea prejudiciabilă, consecinţele prejudiciabile, raportul cauzal dintre acţiunea sau inacţiunea săvârşită şi urmările care au survenit, precum şi timpul, locul, împrejurările, metoda şi mijloacele de săvârşire a infracţiunii. După cum se vede, latura obiectivă a infracţiunii constă din trei elemente consecutive: 1) acţiunea sau inacţiunea, comise într-un anumit timp, loc, împrejurare, prin anumite metode sau cu anumite mijloace; 2) consecinţele prejudiciabile sau primejdia reală a survenirii lor; 3) raportul cauzal dintre acţiunile sau inacţiunile prejudiciabile şi urmările lor. Doctrina penală clasifică semnele laturii obiective, ca de altfel şi semnele altor elemente ale infracţiunii, în două categorii: obligatorii (necesare) şi facultative. Purtând un caracter convenţional, această clasificare este utilă, deoarece reflectă importanţa juridică şi greutatea specifică a semnelor laturii obiective la construcţia componenţei de infracţiune concrete, contribuie la calificarea infracţiunii, precum şi la individualizarea răspunderii penale şi pedepsei penale. La semnele obligatorii ale laturii obiective legea penală referă circumstanţele incluse de legiuitor în orice componenţă de infracţiune, adică acele semne sau cel puţin un singur semn obligatoriu - acţiunea sau inacţiunea prejudiciabilă fără de care nu poate exista nici o infracţiune. Semnele obligatorii au o importanţă decisivă la calificarea infracţiunilor. în aceste cazuri, toate celelalte semne (consecinţele, raportul cauzal, locul, timpul, metoda, împrejurările şi mijloacele) se socot facultative şi trebuie luate în considerare la individualizarea răspunderii şi pedepsei penale. Facultative deci se numesc semnele ce se utilizează doar la descrierea unor infracţiuni. " B. H. KynpflBuen. Upano u noeedemte. M., 1978, p. 14. 1 B. H. KynpaBueB. O&betanumax cmnpoHa npecmywiemm. M. 1960, p. 9. 112

Este de remarcat că la descrierea categoriilor concrete de infracţiuni, legiuitorul poate utiliza fie toate semnele posibile ale laturii obiective, menţionate anterior, fie numai o parte dintre ele. în acest caz, toate semnele concrete sunt obligatorii şi ele trebuie luate în considerare la calificare. De exemplu, latura obiectivă a furtului are următoarele semne obligatorii: acţiunea, adică o sustragere, metoda, adică pe ascuns, daune materiale în proporţii esenţiale, raportul cauzal dintre sustragere şi daunele survenite; iar latura obiectivă a furtului calificat mai are şi alte semne: locul şi timpul comiterii lui stabilite de lege. Toate celelalte semne posibile ale laturii obiective pentru furt se vor considera semne facultative, care vor fi luate în considerare numai la individualizarea răspunderii penale şi pedepsei penale. Constatarea corectă a semnelor laturii obiective are o importanţă deosebită, fiindcă, adeseori, anume ea ne dă posibilitate să clarificăm definitiv semnele obiectului infracţiunii, deja apreciate preliminar, precum şi, apoi, să stabilim semnele subiectului şi ale laturii subiective ale faptei prejudiciabile. Doar unele atentate pot fi comise de un cerc restrâns de persoane, prin folosirea unui număr limitat de metode şi cu o anumită vinovăţie. De exemplu, nu poate fi săvârşită o eschivare de la plata pensiei alimentare pentru întreţinerea copiilor prin incendiere sau un furt al unui bun material printr-o denunţare calomnioasă. Stabilind corect metoda de acţiune comisă, putem, în unele cazuri, să conchidem care este obiectul atentării infracţionale, iar, uneori, şi vinovăţia făptuitorului. De exemplu, aflând despre un atac asupra unei persoane, ofiţerul de urmărire penală consultă articolele din Codul penal despre infracţiunile contra persoanei, huliganism, tâlhărie, banditism, actele de teroare, dar nu pe cele referitoare la falsificarea documentelor sau regulilor de prevenire a incendiilor; în cazul unei coruperi, se ştie că ea poate fi comisă numai de către o persoană cu funcţii de răspundere; o sustragere a bunurilor materiale poate fi comisă numai intenţionat etc. Deşi, în plan juridic, latura obiectivă are aceeaşi importanţă pentru justificarea răspunderii penale ca şi obiectul, subiectul sau latura subiectivă ale infracţiunii şi în acest sens toate elementele infracţiunii sunt echivalente, putem conchide că ea joacă un rol de cimentare a acestora. Latura obiectivă este strâns legată de obiectul atentării, deoarece consecinţele prejudiciabile, după esenţa lor, nu reprezintă altceva decât dauna cauzată obiectului ocrotit de legea penală. Latura obiectivă este legată şi de subiectul infracţiunii, deoarece ea nu reprezintă altceva decât conduita infracţională a acestuia, care s-a produs efectiv în realitatea obiectivă înconjurătoare. 113

Latura obiectivă, formându-se sub influenţa conştiinţei şi voinţei subiectului infracţiunii, fiind întruchipată în realitate, reprezintă atitudinea psihică a făptuitorului faţă de cele comise, adeseori ne poate indica scopul şi motivul activităţii infracţionale. Semnele laturii obiective au însemnătate pentru delimitarea infracţiunilor. Aceasta se efectuează, de obicei, în cazurile în care s-a stabilit că mai multe fapte atentează la una şi aceeaşi relaţie socială ocrotită de legea penală. De exemplu, furtul şi jaful se deosebesc doar după semnele laturii obiective: sustragere pe ascuns - furt; sustragere deschisă -jaf. Latura obiectivă a infracţiunii în dispoziţia articolelor din Codul penal este descrisă mai detaliat decât alte elemente ale infracţiunii, de aceea calificarea infracţiunii pare a fi simplă. însă, conform unor cercetări, erorile în urma acestor calificări ajung până la 20%. Explicaţia constă în faptul că la calificarea infracţiunilor, semnele ce caracterizează latura obiectivă se întâlnesc mai des decât celelalte, au un sens variat, adeseori sunt constituite din formaţiuni complexe şi au un caracter alternativ sau definitoriu. 2.2. Stabilirea acţiunii prejudiciabile Legislaţia penală fie interzice, sub ameninţarea pedepsei penale, comiterea unor acţiuni concrete, fie, din contra, prescrie cetăţenilor să acţioneze activ într-un anumit mod. Prin urmare, interdicţia sau prescripţia ordonate de legea penală pot fi încălcate de făptuitor atât printr-o acţiune activă, cât şi printr-o inacţiune. Acţiunea prejudiciabilă, prevăzută de legea penală, este o formă activă a conduitei omului, o comportare conştientă şi volitivă, care poate fi comisă fie printr-o mişcare a corpului (lovirea cu pumnul, cu piciorul, cu un cuţit sau cu un alt obiect, aruncarea unei pietre etc), fie prin săvârşirea unui act pe care legea îl interzice (trecerea peste frontiera vamală a Republicii Moldova a mărfurilor, obiectelor şi a altor valori în proporţii mari, eludându-se controlul vamal ori tăinuindu-le etc), fie printr-o activitate prejudiciabilă mai puţin sau mai mult îndelungată (participarea la activitatea unei bande armate sau la atacurile săvârşite de ea, sau atragerea minorilor în activităţi criminale, sau instigarea lor la săvârşirea infracţiunilor etc). Acţiunea prejudiciabilă, comisă sub orice formă indicată mai sus, este o conduită conştientă şi volitivă, de aceea, un alienat care nu conştientizează acţiunile sale sau nu poate să le dirijeze din cauza stării patologice, nu acţionează în sensul juridico-penal, orice crimă ar săvârşi şi orice daună ar cauza. Formele acţiunii prejudiciabile pot fi realizate în mod diferit. Mai des ele se manifestă prin uzul de forţă fizică asupra intereselor legale ocrotite de legea penală. 114

Acţiunea se poate realiza şi prin gesturi simbolice, De exemplu, la insultarea militarului (art. 366 CP), la înjosirea onoarei şi demnităţii naţionale (art. 346 CP) sau prin cuvinte, De exemplu, chemările publice la răsturnarea sau schimbarea prin violenţă a orânduirii constituţionale (art. 341 CP) etc. La săvârşirea acţiunilor prejudiciabile, făptuitorul poate utiliza diferite instrumente, mecanisme, procese tehnologice, animalele sau chiar alte persoane, folosindu-se de iresponsabilitatea sau de vârsta lor fragedă, fie de lipsa lor de informare despre starea reală a lucrurilor. Cazurile în care subiectul infracţiunii utilizează animalele (un câine dresat pentru a fura), alţi oameni care nu pot fi subiecţi ai infracţiunii (un copil pentru a pătrunde într-o încăpere printr-o gaură îngustă), mecanismele (o macara pentru a sustrage mărfurile de după un gard înalt) etc, în doctrina penală se numesc cauzare de daune prin intermediul cuiva sau a ceva. în asemenea cazuri, autor al infracţiunii va fi recunoscută persoana şi nu animalele, oamenii cu mecanismele folosite intenţionat pentru săvârşirea ei. Sunt posibile cazurile când, inducând în eroare o persoană care poate fi subiect al infracţiunii, făptuitorul comite infracţiunea cu ajutorul ei. în acest caz, răspunderea penală a acestor persoane este diferită. De exemplu, infractorul îi dă altei persoane bani falşi pentru ca aceasta să-i schimbe în valută străină sau, afirmând că arma este încărcată cu cartuşe de manevră (oarbe), îi propune să împuşte în glumă în cineva. în primul caz, persoana înşelată nu va purta răspundere penală, pentru că ea nu-şi dădea seama că banii sunt falşi, autor al infracţiunii se va considera persoana care a transmis banii acestei persoane. în al doilea caz, persoana înşelată va purta răspundere penală pentru lipsirea de viaţă din imprudenţă (art. 149 CP), deoarece ea putea şi trebuia să se asigure personal cu ce fel de cartuşe era încărcată arma, iar persoana care a "glumit" astfel va răspunde pentru omor intenţionat. O importanţă deosebită pentru răspunderea penală are stabilirea momentului începerii şi consumării acţiunii prejudiciabile. Aceste limite permit: delimitarea infracţiunii unice de pluralitatea de infracţiuni; infracţiunile continue şi prelungite de repetarea infracţiunii; stabilirea momentului consumării infracţiunii; deciderea aplicării amnistiei şi graţierii etc. în infracţiunile comise din imprudenţă, începutul acţiunii prejudiciabile se consideră încălcarea regulilor care creează primejdia cauzării daunelor prevăzute de lege, iar consumarea ei coincide cu momentul survenirii consecinţelor prejudiciabile. începerea şi consumarea acţiunilor prejudiciabile în cazul infracţiunilor intenţionate depinde de categoria infracţiunii. în legătură cu aceasta, în doc115

trina penală a fost propusă clasificarea infracţiunilor, pe care o susţinem, în următoarele categorii: 1) momentane; 2) multimomentane; 3) continue; 4) prelungite; 5) cu consecinţe îndepărtate.12 în infracţiunile momentane, începutul şi consumarea acţiunilor prejudiciabile coincid (insulta verbală a militarului, art. 366 CP). La infracţiunile multimomentane, începutul şi consumarea acţiunilor prejudiciabile nu coincid în timp. Acţiunea poartă un caracter de durată, De exemplu, săvârşirea operaţiunilor ilegale (spălarea) cu mijloace băneşti sau cu alte valori dobândite cu bună-ştiinţă pe cale ilegală (art. 243 CP) sau desfăşurarea pseudoactivităţii de întreprinzător, adică crearea de întreprinderi fără intenţia de a desfăşura activitatea de întreprinzător (art. 242 CP). La infracţiunea continuă, început al acţiunii se consideră actul de încălcare a legii penale, iar sfârşitul ei - încetarea activităţii infracţionale datorită autodenunţării, reţinerii infractorului sau survenirea unor evenimente care împiedică această activitate. De exemplu, evadarea din locurile de detenţie începe din momentul părăsirii fără autorizaţie a locului de deţinere şi se consumă la întoarcerea făptuitorului în acest loc, odată cu autodenunţarea acestuia organelor de drept sau din momentul reţinerii infractorului. La infracţiunile prelungite, începutul acţiunii se va considera primul act infracţional, iar ultimul act infracţional va constitui sfârşitul ei. Spre exemplu, sustragerea pe parcursul unei zile din apartament a averii este o infracţiune prelungită, al cărei început este prima scoatere a bunurilor, iar sfârşitul -scoaterea ultimei părţi de avere din încăpere. La infracţiunile cu consecinţe îndepărtate, începutul acţiunii va fi primul act infracţional, îndreptat spre cauzarea consecinţelor prejudiciabile, iar momentul consumării îl va constitui începutul survenirii consecinţelor prejudiciabile. De exemplu, dacă vinovatul trimite coletul poştal cu o cutie de bomboane otrăvite, atunci începutul acţiunii va fi umplerea coletului poştal cu bomboane otrăvite, iar consumarea acţiunii va fi folosirea bomboanelor de către destinatar.13 Pentru stabilirea corectă a acţiunilor prejudiciabile trebuie să cunoaştem procedeele tehnicojuridice, pe care legiuitorul le utilizează la descrierea lor în articolele respective din Partea specială a Codului penal. 1. Enumerarea şi caracterulprejudiciabil al acţiunilor infracţionale sunt 12

p. 44.

11

F. B. THMeiiKO. Oâiifee vnemie 06 oăheKmuHHOu cmopoiie npecmymemw. POCTOB, 1977, Vzo.ioBune npaeo Poccuu. Op. cit., p. 119-120.

descrise exact, complet şi exhaustiv în textul legii. De exemplu, art. 186 CP arată că latura obiectivă a furtului o constituie sustragerea pe ascuns a bunurilor altei persoane, iar art. 337 CP conţine enumerarea exhaustivă a acţiunilor care alcătuiesc latura obiectivă a trădării de Patrie: trecerea de partea duşmanului; spionaj; divulgare a secretului de stat unui stat străin, unei organizaţii străine sau reprezentanţilor lor; acordarea de ajutor unui stat străin la înfăptuirea activităţii duşmănoase împotriva Republicii Moldova. în atare cazuri, legiuitorul utilizează o astfel de construcţie legislativă a laturii obiective, care exclude orice posibilitate de a interpreta extensiv acţiunile indicate. Aşadar, dacă legea penală conţine descrierea unicei acţiuni G&TS fQOQQ^Ză latura obiectivă a infracţiunii date sau lista acţiunilor alternative cu caracter exhaustiv, atunci activitatea persoanelor ce efectuează calificarea juridico-penală a infracţiunilor constă în „suprapunerea simplă" a construcţiei legislative a laturii obiective cu circumstanţele stabilite ale faptei comise. însă este de observat că, mai întâi, persoana care efectuează calificarea trebuie să interpreteze just toţi termenii juridici utilizaţi de legiuitor la descrierea acţiunii infracţionale. Bunăoară, în primul exemplu trebuie să interpretăm corect noţiunea unor aşa termeni ca „sustragerea bunurilor altei persoane", precum şi „sustragerea pe ascuns a acestor bunuri" prin metodele de interpretare analizate anterior. 2. Uneori, articolele din Partea specială a Codului penal conţin dispoziţii care nu descriu exhaustiv acţiunile prejudiciabile, ceea ce nu înseamnă că există infracţiuni fără comiterea acestora. Latura obiectivă a infracţiunilor date este construită doar prin indicarea consecinţelor prejudiciabile. De exemplu, art. 151 CP nu conţine noţiunea şi caracterizarea acţiunilor prejudiciabile care provoacă vătămarea gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii, ci indică doar daunele concrete produse sănătăţii persoanei care se consideră vătăvuăvi grave ale integrităţii corporale sau ale sănătăţii, acordând doctrinei penale şi practicii judiciare dreptul de a concretiza şi dezvălui acele forme de acţiuni ale făptuitorului. în aceste cazuri, se mai spune că legiuitorul permite să considerăm acţiune prejudiciabilă orice acţiune ilegală care poate provoca consecinţele cerute de lege. De exemplu, lipsirea de viaţă, intenţionată sau din imprudenţă, nu depinde de forma concretă de acţiune comisă care provoacă decesul persoanei - prin otrăvire, împuşcare, lovirea cu degetul, cu pumnul, cu piciorul, cu un cuţit, cu o piatră, prin înecare, prin strangulare, cu ajutorul unui tractor, autovehicul sau prin alte mecanisme etc. Numai în baza cunoaşterii profunde a legilor, a practicii judiciare, a doctrinei penale şi datorită unei pregătiri profesionale, persoanele care 117

efectuează calificarea infracţiunilor vor putea stabili corect cercul de acţiuni prejudiciabile pe care le-a avut în vedere legiuitorul, formând modelul legislativ al infracţiunii analizate. Dar, bineînţeles, după clarificarea acţiunilor prejudiciabile ilegale concrete, prin care se poate realiza latura obiectivă a infracţiunii analizate, trebuie, mai întâi să le interpretăm corect, iar apoi să „suprapunem" aceste acţiuni cerute de legea penală cu acţiunile stabilite ale faptei comise. 3. în legea penală, precizarea acţiunilor prejudiciabile se realizează, uneori, prin aşa-numitele dispoziţii de blanchetă. Legea fixează răspunderea penală pentru încălcarea anumitor reguli de conduită, stabilite în domeniile tehnicii, ocrotirii sănătăţii, medicinei veterinare, pregătirii militare, industriei, tehnicii securităţii etc. Este de menţionat că, în dispoziţiile de blanchetă, legea penală, indicând categoria încălcărilor, nu dezvălue caracterul lor. De exemplu, „încălcarea din neglijenţă a regulilor şi mijloacelor de acordare a asistenţei medicale" (art. 213 CP), „insolvabilitatea intenţionată" (art. 252 CP), „încălcarea regulilor de securitate sau de exploatare a mijloacelor de transport" (art. 264 CP), „încălcarea regulilor de protecţie contra incendiilor" (art. 296 CP) etc. Aceste dispoziţii nu conţin nici o explicaţie suplimentară despre faptul care anume acţiuni trebuie considerate infracţiune. De aceea, în mod obligatoriu, trebuie să consultăm actele normative la care face trimitere legiuitorul, iar mai apoi, ca şi în primul şi în al doilea caz, e necesar să le dezvăluim astfel încât pe urmă să le confruntăm cu acţiunile stabilite ale faptei comise. Deci, numai cunoscând modul de determinare a acţiunilor prejudiciabile a diferitelor construcţii legislative a laturii obiective, putem efectua just calificarea juridico-penală a infracţiunilor comise. Şi, în sfârşit, la stabilirea acţiunilor prejudiciabile, luând în considerare că ele reprezintă o comportare conştientă şi volitivă a omului, trebuie să ţinem cont de faptul că voinţa persoanelor responsabile, care au atins vârsta răspunderii penale, poate fi paralizată parţial sau complet de diverse circumstanţe care, în mod diferit, influenţează răspunderea penală. La aceste circumstanţe se referă: 1) acţiunea forţei majore; 2) constrângerea fizică; 3) constrângerea psihică. Forţa majoră reprezintă o influenţă a cataclismelor, calamităţilor naturale, mecanismelor, sistemelor tehnice, oamenilor, animalelor, proceselor maladive din organismul omului etc, care nu permite persoanei să întreprindă liber acţiuni. De exemplu, pompierii n-au putut stinge un incendiu din lipsa de apă; medicul n-a putut sosi la timp la bolnav din lipsa mijloacelor de 18

transport; încărcătura necesară n-a fost transportată din cauza inundaţiilor care au distrus un pod etc. în prezenţa circumstanţelor forţei majore, fapta persoanei îşi pierde importanţa juridicopenală. De exemplu, în acţiunile militarului care nu s-a prezentat la serviciu, revenind din concediu sau dintr-o instituţie curativă, din cauza unei calamităţi naturale sau în legătură cu o maladie grea, lipseşte infracţiunea prevăzută de art. 371 CP (Dezertarea). însă în cazurile în care circumstanţele forţei majore puteau fi învinse, dar învingerea lor risca interese importante sau poate chiar viaţa, răspunderea penală pentru refuzul îndeplinirii anumitor acţiuni survine conform regulilor reţinerii infractorului (art. 37 CP), stării de extremă necesitate (art. 38 CP) sau riscului întemeiat (art. 40 CP). De exemplu, angajatul poliţiei nu se poate eschiva de la urmărirea şi reţinerea unui infractor înarmat, motivând că viaţa sa este pusă în pericol. Lucrătorii organelor de drept nu pot fi traşi la răspundere penală pentru îndeplinirea cerinţelor infractorilor privind predarea banilor, armelor, drogurilor, mijloacelor de transport cu scopul de a salva viaţa persoanelor capturate în calitate de ostatici. Legalitatea acestor acţiuni este justificată de regulile stării de extremă necesitate. Prin constrângere fizică se înţelege violenţa fizică aplicată unei persoane (legarea de mâini şi de picioare, chinuirea, torturarea persoanei, închiderea într-o încăpere etc.) de către altă persoană, în urma căreia victima este lipsită de posibilitatea de a acţiona liber, după voinţa sa. în acest caz, persoana nu poate fi trasă lă răspundere penală pentru prejudicierea intereselor ocrotite în alin. (l)art. 39 CP în esenţă, constrângerea fizică reprezintă o varietate a circumstanţelor forţei majore. Insă răspunderea penală pentru cauzarea daunei intereselor ocrotite de legea penală prin constrângere fizică, în urma căreia persoana menţine posibilitatea de a-şi dirija acţiunile, se stabileşte în condiţiile stării de extremă necesitate (alin. (2) art. 39 CP). Prin constrângere psihică se înţelege constrângerea persoanei la comiterea unei fapte prejudiciabile sub ameninţarea cu omor sau cu altă violenţă fizică asupra sa sau a persoanelor apropiate, cu nimicirea averii sau cu încălcarea altor drepturi importante ale victimei. în cazul constrângerii psihice, persoana are posibilitatea să execute anumite acţiuni sau, din contra, să se abţină de la comiterea lor, însă ea nu face aceasta, temându-se de o eventuală răfuială. Anume posibilitatea reală de a-şi manifesta voinţa sa, de regulă, nu exclude răspunderea penală pentru acţiunile sau inacţiunile comise sub influenţa ameninţărilor. Doar în cazuri excepţionale, în prezenţa condiţiilor stării de 119

extremă necesitate, persoana care a comis o infracţiune (de obicei, uşoară sau mai puţin gravă) poate fi liberată de răspundere penală. De exemplu, un funcţionar, sub ameninţarea cu omor sau cu aplicarea unei alte violenţe fizice, transmite formularul unei procuri a instituţiei, cu ajutorai căreia ulterior a fost comisă o însuşire ilegală a averii proprietarului. Persoana dată poate să nu fie liberată de răspundere penală, mai ales dacă însuşirea a fost în proporţii mari sau deosebit de mari. 2.3. Stabilirea inacţiunii prejudiciabile Inacţiunea constituie o formă pasivă a conduitei omului, însă, ca şi acţiunea, presupune o comportare conştientă şi volitivă. De exemplu, medicul nu-i acordă bolnavului asistenţa de urgenţă, o mamă nu-şi alăptează copilul, persoana cu funcţie de răspundere nu-şi exercită îndatoririle de serviciu etc. Inacţiunea prejudiciabilă presupune nesăvârşirea acelor acţiuni pe care persoana trebuia şi putea să le săvârşească sau neîmpiedicarea survenirii consecinţelor prejudiciabile pe care persoana era obligată să le preîntâmpine. Din această definiţie rezultă că pentru constatarea acţiunii prejudiciabile în procesul calificării infracţiunii se cere prezenţa concomitentă a două condiţii: 1) obligaţia şi 2) posibilitatea reală a persoanei de a acţiona într-un anumit mod. Obligaţia de a acţiona poate să decurgă din: 1) indicaţia expresă a legii sau a unui alt act normativ; 2) îndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau ale celor profesionale; 3) relaţiile de rudenie şi familiale; 4) activitatea anterioară a persoanei care, prin comportamentul său, a pus victima sau alte interese ocrotite de legea penală într-o situaţie primejdioasă. Astfel, art. 226 CP obligă persoanele cu funcţii de răspundere care gestionează o organizaţie comercială, obştească sau nestatală să lichideze consecinţele încălcărilor ecologice. Eschivarea de la această obligaţie constituie o infracţiune prejudiciabilă pedepsită penal, căci a provocat consecinţele prevăzute în acest articol. Codul familiei obligă părinţii să poarte grijă minorilor inapţi pentru muncă, să-i întreţină material. încălcarea acestor îndatoriri are drept urmare răspunderea penală stabilită în art. 202 CP. Regulile de circulaţie rutieră, ca act normativ subordonat legii, cer de la conducătorii mijloacelor de transport auto să acorde ajutor persoanelor care au suferit de pe urma unui accident rutier provocat de ei. Neîndeplinirea acestei obligaţii va fi pedepsită în baza reglementărilor art. 266 CP. Obligaţia de a acţiona decurge din însăşi natura serviciului şi meseriei 120

deţinute. Lucrătorii poliţiei, De exemplu, sunt datori să împiedice săvârşirea infracţiunilor; medicii - să acorde bolnavilor asistenţă urgentă; pompierii -să salveze oamenii şi bunurile în timpul incendiului. Neexccutarea acestor obligaţii atrage răspunderea penală stabilită în art. 162 CP (Neacordarea de ajutor unui bolnav) sau art. 329 CP (Neglijenţa în serviciu). Ca exemplu al obligaţiei determinată de relaţiile familiale sau de rudenie poate servi eschivarea de la acordarea ajutorului material părinţilor sau soţului (art. 203 CP). Obligaţia juridică de a acţiona rezultă şi din activitatea unei persoane implicate la generarea primejdiei pentru interesele ocrotite de lege. De exemplu, o persoană şi-a asumat obligaţia să transporte cu luntrea peste un râu victima, iar când luntrea s-a răsturnat, nu i-a acordat ajutorul necesar (art. 163 CP - Lăsarea în primejdie). Cetăţeanul care a aprins un rug în pădure este obligat să1 stingă. Persoana care benevol şi-a luat îndatorirea să supravegheze un anumit timp copilul vecinului este obligat să-şi respecte această obligaţie, în caz contrar el poate fi tras la răspundere penală pentru lăsarea în primejdie. în afară de obligaţia de a acţiona, se mai cere să clarificăm dacă făptuitorul a avut posibilitatea reală de a întreprinde acţiuni active şi de a preveni survenirea consecinţelor prejudiciabile. Limitele acestei posibilităţi sunt stabilite atât de circumstanţele obiective existente (împrejurările, timpul, inexistenţa condiţiilor de păstrare a bunurilor materiale, un volum de muncă foarte mare, neasigurarea pazei corespunzătoare, situaţia concretă etc), cât şi de posibilităţile subiective ale făptuitorului (profesionismul, studiile necesare, experienţa de lucru şi calificarea, capacitatea fizică sau intelectuală de a-şi îndeplini atribuţiile de muncă sau de serviciu etc). Ca şi în cazul comiterii acţiunilor prejudiciabile, este importantă stabilirea momentului de începere şi terminare a inacţiunilor prejudiciabile. început al inacţiunii prejudiciabile se consideră momentul apariţiei condiţiilor şi circumstanţelor în prezenţa cărora persoana trebuia şi avea posibilitatea să acţioneze, iar terminare a inacţiunii prejudiciabile se consideră, de obicei, momentul survenirii consecinţelor prejudiciabile prevăzute expres de lege. De exemplu, în cazul neglijenţei în serviciu (art. 329 CP) început al inacţiunii prejudiciabile se consideră momentul neîndeplinirii de către o persoană cu funcţii de răspundere a obligaţiilor de serviciu pe care ea trebuia şi putea să le îndeplinească, iar moment al consumării inacţiunii va fi considerat momentul cauzării daunelor în proporţii mari intereselor publice sau drepturilor şi intereselor ocrotite de lege ale persoanelor fizice sau juridice. 121

însă, uneori, moment al consumării inacţiunii prejudiciabile se consideră momentul neîndeplinirii acţiunilor pe care persoana trebuia şi putea să le înfăptuiască, indiferent de survenirea consecinţelor, în cazurile în care legiuitorul nu prevede expres survenirea acestora, ci numai le presupune. De exemplu, eschivarea cu rea-voinţă de la plata pensiei alimentare pentru întreţinerea copiilor se consideră consumată dacă ea a avut loc mai mult de trei ori, indiferent de faptul a dus aceasta sau nu la înrăutăţirea situaţiei materiale sau sănătăţii copiilor. în legătură cu aceasta, doctrina penală deosebeşte două forme de inacţiuni: 1) inacţiunea pură; 2) inacţiunea mixtă.14 Inacţiunea pură constă în neîndeplinirea acţiunilor pe care persoana trebuia şi putea să le comită, indiferent de survenirea consecinţelor: eschivarea de la serviciul militar în termen, de la pregătirea militară obligatorie sau de la concentrările rezerviştilor (art. 353 CP), eschivarea cu reavoinţă de la plata pensiei alimentare pentru întreţinerea copiilor minori (art, 202 CP), nereturnarea pe teritoriul vamal al Republicii Moldova a valorilor culturale scoase din ţară, în cazul în care întoarcerea lor este obligatorie (art. 248 CP) etc. Momentul începerii şi consumării acestor inacţiuni a fost demonstrat mai sus. Inacţiunea mixtă presupune comiterea inacţiunii de care legea penală leagă survenirea consecinţelor prejudiciabile. De cele mai multe ori, Codul penal în vigoare prevede răspunderea penală anume pentru inacţiunea mixtă. La acestea se referă infracţiunile comise prin inacţiune contra securităţii circulaţiei sau exploatării mijloacelor de transport, cele însoţite de încălcarea ordinii circulaţiei materialelor şi a obiectelor de pericol general, de încălcarea ordinii unor reguli speciale de securitate a anumitor activităţi, neglijenţa în serviciu etc. Dacă aceste inacţiuni nu se consumă cu survenirea consecinţelor prejudiciabile expres prevăzute de legea penală, ele nu pot fi pedepsite în mod penal, ci numai în mod administrativ, disciplinar sau material. în cazurile inacţiunii mixte, făptuitorul nu preîntâmpină survenirea consecinţelor prejudiciabile, deşi, în virtutea legii, obligaţiilor de serviciu sau celor profesionale, trebuia şi putea să le prevină. Primejdia apariţiei consecinţelor prejudiciabile poate rezulta atât în urma acţiunii unor forţe exterioare (forţele naturii, procesele tehnologice, lucrul maşinilor şi mecanismelor, acţiunile altor persoane etc), cât şi a acţiunilor comise cu vinovăţie sau fără 14

f. B. THMefiKO. Op. cit,, p. 64-67.

122

vinovăţie a însuşi subiectului infracţiunii. Dacă o persoană a aprins un rug în pădure şi nu 1-a stins după ce a plecat, ea va fi trasă la răspundere penală pentru distrugerea, din imprudenţă, a masivelor forestiere (art. 232 CP). în acest caz, are loc inacţiunea mixtă, când acţiunea făptuitorului a creat primejdia pe care el era obligat să o prevadă. în alt caz, pompierii, după ce au fost sesizaţi, nu vin la locul incendiului şi, ca rezultat, încăperea arde complet. Desigur, incendiul a apărut nu din cauza pompierilor, însă ei, neîndeplinindu-şi obligaţiile de serviciu, n-au prevenit daunele survenite. Pentru descrierea inacţiunilor prejudiciabile, în Codul penal se utilizează aceleaşi procedee tehnico-juridice ca şi la descrierea acţiunilor prejudiciabile, analizate mai sus. Aceeaşi influenţă asupra inacţiunilor prejudiciabile o au circumstanţele forţei majore, constrângerea fizică sau psihică, descrise anterior. De exemplu, şeful depozitului alimentar nu va purta răspundere penală pentru neglijenţă în serviciu dacă alterarea alimentelor, păstrate în instalaţiile refrigerente, s-a produs din cauza deconectării reţelei electrice. 2.4. Stabilirea consecinţelor prejudiciabile Prin consecinţe prejudiciabile se înţelege survenirea schimbărilor prejudiciabile în obiectul atentării infracţionale sau crearea primejdiei reale de survenire a acestora. Deoarece orice infracţiune descrisă de legea penală este materială, unii savanţi consideră că în general nu există infracţiuni fără consecinţe prejudiciabile. Profesorul rus A. N. Trainin afirmă: „ ... a ne imagina că legea penală pedepseşte acţiunile care nu cauzează nici cea mai neînsemnată daună 6biectuffii,îms^^&^!lG^îî}ăro.Ql-le^uitorul stabileşte pedeapsa pentru acţiuni inofensive, nevătămătoare".15 Noi am preciza această poziţie prin sintagma „nu există infracţiuni fără survenirea consecinţelor prejudiciabile, care pot fi consecinţe-rezultat, ce provoacă schimbări prejudiciabile în obiectul infracţiunii, ocrotit de legea penală sau consecinţe-urmări, care creează primejdia reală de a produce schimbări prejudiciabile în obiectul infracţiunii", în doctrina penală au fost expuse unele opinii vizavi de această problemă. Una dintre ele aparţine profesorului rus N. D. Durmanov, care recunoştea posibilitatea survenirii consecinţelor prejudiciabile ca o însuşire a acţiunii însăşi.16 15 A. H. TpafiHHH. Oâuiee ynemte o cocmaee npecmyiuemw. M., 1957, p. 140. 16 H. B. flypMaHOB. Cmaduu ccmepweHusi npecmyivtenun no coaemcKOMy yzonomoMy npaay. M., 1955, p. 40. 123

Profesorul rus G. V. Timeico consideră că „posibilitatea survenirii consecinţelor prejudiciabile constituie un semn de sine stătător al laturii obiective a infracţiunii",l7adică nu se referă nici la însuşirile acţiunii (inacţiunii), nici la consecinţele prejudiciabile. Un şir de savanţi, la care ne alăturăm şi noi, consideră că posibilitatea reală a survenirii anumitor consecinţe materiale reprezintă o categorie specială a rezultatului infracţional, a urmărilor prejudiciabile. De exemplu, academicianul rus V. N. Kudreavţev afirmă că „însăşi posibilitatea survenirii consecinţelor prejudiciabile constituie, bineînţeles, tot o consecinţă preju-diciabilă specială".18 Această opinie a fost susţinută şi de legiuitorul nostru, deşi primejdia reală a survenirii daunelor materiale sau fizice este prevăzută de legea penală în mod diferit. în unele cazuri, crearea primejdiei cauzării anumitor daune este indicată expres în lege în calitate de consecinţă prejudiciabilă. De exemplu, alin. (1) art. 224 CP prevede răspunderea penală pentru activităţile ilegale sau încălcarea regulilor stabilite ce ţin de fabricarea, importul, exportul, îngroparea, păstrarea, transportarea sau utilizarea substanţelor, materialelor şi deşeurilor radioactive, bacteriologice sau toxice, precum şi a pesticidelor, erbicidelor sau ale altor substanţe chimice, dacă aceasta creează pericolul cauzării de daune esenţiale sănătăţii populaţiei sau mediului. în cazul în care legea penală indică expres o daună concretă produsă obiectului infracţiunii, posibilitatea survenirii acestor consecinţe se consideră numai o tentativă sau chiar o pregătire de infracţiune. De exemplu, acţiunea persoanei care a creat primejdia survenirii consecinţelor indicate de lege, bunăoară, persoana a aprins o ţigară în întreprinderea supusă pericolului exploziei, fără ca să se producă explozia, poate fi considerată o tentativă de infracţiune prevăzută de art. 301 CP. în alte cazuri atât survenirea anumitor consecinţe prejudiciabile, cât şi posibilitatea survenirii acestora nu sunt expres indicate în lege, deşi asemenea urmări se subînţeleg. De exemplu, la încălcarea regulilor de zbor (art. 262 CP) se subînţelege posibilitatea survenirii unor catastrofe aeriene, punerea în acţiune a sistemului de apărare antiaeriană, încălcarea graficului zborurilor internaţionale etc. Infracţiunea se consideră consumată indiferent de survenirea acestor consecinte-rezultat sau consecinte-urmări. 17 r. B. THMeHKo. Op. cil., p. 87. 18 VueâHUKypmoRHmo npaaa. Of>u{an tacmb. M., 1966, p. 98. 124

Altminteri nici nu se poate, deoarece, conform definiţiei materiale a fiecărei infracţiuni (art. 14 CP), infracţiune se consideră doar fapta prejudiciabilă, adică o faptă care a produs sau a putut să producă real o daună infracţională obiectului atentării, indiferent de faptul dacă această daună sau posibilitatea survenirii ei este prevăzută expres de legea penală sau numai dacă ea este subînţeleasă de legiuitor la construirea componenţei date de infracţiune. în funcţie de caracterul şi gradul prejudiciabil al consecinţelor infracţionale, deosebim consecinţe materiale şi consecinţe nemateriale. La rândul lor, consecinţele materiale se împart în două grupe: ^patrimoniale (nimicirea sau deteriorarea averii, sustragerea, însuşirea sau obţinerea ilegală a averii etc); 2) fizice (decesul persoanei, vătămări ale integrităţii corporale sau ale sănătăţii de un anumit grad etc). Consecinţele nemateriale, de asemenea, pot fi diferite: 1) morale, cauzate intereselor personalităţii (calomnierea judecătorului sau a persoanei care efectuează urmărirea penală - art. 366 CP); 2) politice (uzurparea puterii de stat — art. 339 CP), schimbarea ilegală a orânduirii constituţionale (art. 340, 341 CP); 3) organizatorice, care provoacă daune activităţii normale a aparatului de stat sau diferitelor organizaţii neguvernamentale (unele infracţiuni săvârşite de persoane cu funcţii de răspundere ori care gestionează organizaţiile neguvernamentale, unele infracţiuni contra justiţiei sau contra autorităţilor publice şi a securităţii de stat etc). Stabilirea consecinţelor prejudiciabile în mare măsură depinde de modul de formulare legislativă a acestora la construirea componenţelor de infracţiune concretă. 1. Legea penală indică expres şi concretizează caracterul şi gradul preju diciabil ale consecinţelor. De exemplu, decesul victimei, contaminarea cu maladia SIDA, pieirea în masă a animalelor, otrăvirea mediului etc. Stabilirea acestor consecinţe în procesul calificării infracţiunilor nu prezintă mari dificultăţi, deoarece ele sunt destul de clare şi nu e dificil să le confruntăm cu consecinţele depistate în fapta infracţională comisă. 2. Pentru stabilirea consecinţelor prejudiciabile uneori se utilizează noţiuni şi termeni din diferite domenii ale altor ştiinţe. Ca să elucidăm caracterul infracţional al acestor consecinţe, trebuie să apelăm la actele normative din alte ramuri de drept, care descriu noţiunile şi termenii respectivi. De exemplu, art. 275 CP numeşte în calitate de consecinţă avarierea unei garnituri de tren, a unei nave aeriene sau navale, art. 270 CP -deraierea sau deteriorarea materialului rulant etc. Conţinutul acestor noţiuni legea penală nu-1 dezvăluie. Calificând infracţiunea în baza acestor articole. 125

ofiţerul de urmărire penală, procurorul, judecătorul, pentru clarificarea consecinţelor faptei prejudiciabile ca semn al componenţei de infracţiune, trebuie să apeleze la actele nonnative ramurale ce stabilesc ordinea şi regulile de atribuire a incidentelor la noţiunea şi clasificarea lor corespunzătoare în transportul aerian, feroviar şi acvatic. De exemplu, pentru dezvăluirea noţiunii vătămărilor grave, medii sau uşoare ale integrităţii corporale sau a sănătăţii, trebuie să examinăm Regulamentul de apreciere medico-legală a gravităţii vătămării corporale, aprobat prin ordinul Ministerului sănătăţii nr. 99 din 27 iunie 2003." 3. Uneori, legiuitorul determină consecinţele faptei prejudiciabile prin includerea în conţinutul normei juridice a diferitelor noţiuni definitorii, de evaluare: daune materiale în proporţii considerabile, mari sau deosebit de mari (art. 186-200 CP), urmări grave (art. 189, 223, 329 etc. CP), daune în proporţii considerabile intereselor publice (art. 327 CP) etc. Elucidarea noţiunii consecinţelor definitorii se efectuează în baza analizei cerinţelor normelor juridico-penale şi a circumstanţelor fiecărei cauze penale concrete. Câteodată noţiunea lor este interpretată de însuşi legiuitor. De exemplu, art. 126 CP defineşte noţiunea proporţiei deosebit de mari, proporţiei mari, daunelor considerabile şi daunelor esenţiale. Elucidarea noţiunilor consecinţelor definitorii se mai efectuează şi în baza interpretărilor date de Plenul CSJ. De exemplu, conform pct. 16 al Hotărârii Plenului CSJ „Cu privire la practica judiciară în cauzele penale despre purtarea, păstrarea, transportarea, fabricarea, comercializarea ilegală, sustragerea armelor de foc, a muniţiilor sau substanţelor explozive, păstrarea neglijentă a armelor de foc şi a muniţiilor" nr. 31 din 9 noiembrie 1998, prin urmări grave ale păstrării neglijente a armelor de foc şi a muniţiilor (art. 291 CP) se înţelege cauzarea vătămării medii a integrităţii corporale sau a sănătăţii la două sau mai multe persoane, cauzarea vătămărilor grave a integrităţii corporale sau a sănătăţii uneia sau mai multor persoane, survenirea decesului uneia sau mai multor persoane, nimicirea sau deteriorarea bunurilor proprietăţii în proporţii deosebit de mari, întreruperea de lungă durată a activităţii transportului, comunicaţiilor etc. în unele cazuri, consecinţele definitorii reprezintă o circumstanţă agravantă a infracţiunii date. De exemplu, urmările grave ale divulgării secre" Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 170-172, 8 august 2003. 126

tului de stat constituie o circumstanţă agravantă a acestei infracţiuni prevăzută în alin. (2) art. 344 CP. în aceste cazuri, noţiunea urmărilor grave trebuie să rezulte din noţiunea consecinţelor componenţei de bază. Astfel, consecinţa de bază a divulgării secretului de stat este cunoaşterea acestui secret de către alte persoane care nu trebuiau să le cunoască, iar prin urmări grave ale acestei consecinţe sar putea înţelege eşecul unui program de stat pe motiv că au fost divulgate informaţii deosebit de importante sau informaţiile obţinute de la făptuitor au fost transmise unui serviciu de spionaj străin etc. Adeseori, consecinţele definitorii (de evaluare) încheie enumerarea aproximativă a consecinţelor infracţiunii examinate. De exemplu, art. 270 CP prevede răspunderea penală pentru oprirea samavolnică, fără necesitate, a trenului prin decuplarea conductei generale a frânei sau printrun alt mijloc, dacă aceasta a provocat: a) accidente cu oameni; b) deraierea sau deteriorarea materialului rulant; c) alte urmări grave. In aşa cazuri urmările grave ca noţiune definitorie trebuie să rezulte din consecinţele exemplificate anterior acestora, dar nicidecum din orice consecinţe posibile pentru orice infracţiune. Astfel, prin alte urmări grave ale accidentelor cu oameni (prin accidente cu oameni se înţelege rănirea, mutilarea uneia sau mai multor persoane sau chiar decesul unei persoane) se înţelege decesul a două sau mai multor persoane, iar prin alte urmări grave ale deraierii sau deteriorării materialului rulant (care presupun diferite avarii ce au provocat daune materiale în proporţii mari) se subînţelege cauzarea unor daune materiale în proporţii deosebit de mari, încălcarea traficului feroviar, staţionarea îndelungată a vagoanelor, producerea unei catastrofe ecologice de proporţii etc. Elucidarea gradului de gravitate a consecinţelor definitorii într-o anumită măsură se poate efectua cu ajutorul comparării sancţiunilor prevăzute pentru săvârşirea diferitelor infracţiuni cu consecinţe omogene. De exemplu, comparând sancţiunea art. 246 CP, care prevede răspunderea penală pentru limitarea concurenţei libere prin încheierea unui acord ilegal ce prevede diviziunea pieţei, limitarea accesului la piaţă, cu înlăturarea altor agenţi economici, majorarea sau menţinerea preţurilor unice, fapta săvârşită cu aplicarea violenţei, cu sancţiunile articolelor 145, 151, 152 şi 153 CP, care specifică noţiunea şi caracterul violenţei, ce poate fi aplicată unei persoane, putem conchide că violenţa drept consecinţă a art. 246 CP cuprinde totalmente violenţa prevăzută de art. 152 şi 153 CP şi nu include violenţa fixată

127

în art. 145 şi 151 CP, ale căror sancţiuni sunt mai mari. în primul caz fapta se va califica în baza art. 246 CP, iar în al doilea cele comise vor fi încadrate în baza unui concurs de infracţiuni reglementate de art. 246 CP şi art. 145 sau 151 CP. Tot aşa se va proceda şi în cazul în care legea penală nu specifică dacă decesul unei persoane se provoacă intenţionat sau din imprudenţă. De exemplu, comparând sancţiunea art. 298 CP, care prevede răspunderea penală pentru încălcarea regulilor de exploatare a obiectivelor energetice, dacă aceasta a provocat decesul unei persoane, cu sancţiunile art. 145 CP (Omor intenţionat) şi art. 149 CP (Lipsirea de viaţă din imprudenţă), putem conchide că art. 298 CP prevede decesul unei persoane din imprudenţă, iar comparând sancţiunea alin. (2) art. 339 CP, care prevede răspunderea penală pentru uzurparea puterii de stat ce a provocat decesul unei persoane, cu sancţiunile art. 145 şi 149 CP, putem conchide că alin. (2) art. 339 CP prevede decesul unei persoane atât intenţionat, cât şi din imprudenţă. Şi, în sfârşit, în scopul asigurării înţelegerii unice a consecinţelor definitorii, ca, de altfel, şi a altor categorii de consecinţe, trebuie să fie luate în considerare indicaţiile doctrinei penale, potrivit cărora gravitatea consecinţelor infracţiunii depinde de gradul schimbărilor prejudiciabile în obiectul infracţiunii. Stabilind corect aceste schimbări, se poate stabili uşor şi caracterul consecinţelor faptelor infracţionale. 4. în dispoziţia articolului Părţii speciale a Codului penal pot fi indicate alternativ mai multe categorii de consecinţe prejudiciabile, a căror survenire permite calificarea faptei infracţionale conform acestui articol. Pentru calificarea acestor infracţiuni e suficient să stabilim că acţiunea prejudiciabilă a făptuitorului a cauzat cel puţin una dintre consecinţele enumerate alternativ. Calificarea infracţiunii nu se schimbă nici în cazurile când fapta infracţională provoacă toate consecinţele indicate, bineînţeles, cu indicarea tuturor literelor alineatului corespunzător, dacă ele sunt astfel numerotate, însă aceasta poate avea o importanţă deosebită pentru rezolvarea altor chestiuni: individualizarea pedepsei penale, stabilirea limitelor daunelor materiale ce trebuie reparate etc. De exemplu, art. 223 CP, care prevede răspunderea penală pentru încălcarea cerinţelor securităţii ecologice, indică patru consecinţe alternative: a) schimbarea esenţială a nivelului radiaţiei; b) daune sănătăţii populaţiei; c) pieirea în masă a animalelor; d) alte urmări grave. Deci pentru calificarea acestei infracţiuni e de ajuns survenirea a cel puţin uneia dintre consecinţele indicate alternativ. 5. în unele cazuri consecinţele faptei prejudiciabile pot avea importanţă juridică diferită. în legătură cu aceasta, doctrina penală le divizează în con secinţe prejudiciabile de bază şi consecinţe prejudiciabile suplimentare. 128

Prejudiciabile de bază se consideră acele consecinţe pentru a căror survenire a fost stabilită norma juridico-penală. In componenţele complexe ambele (sau câteva) consecinţe pot fi de bază. De exemplu, norma despre răspunderea penală pentru tâlhărie este stabilită pentru ocrotirea atât a proprietăţii, cât şi a personalităţii. în componenţele simple, de obicei, există o singură consecinţă de bază. Consecinţele de bază întotdeauna sunt semne obligatorii ale componenţei infracţiunii. Dacă ele n-au survenit, atunci răspunderea penală pentru infracţiunea consumată se exclude. Elucidarea corectă a consecinţelor faptelor prejudiciabile de bază se efectuează numai în baza examinării schimbărilor prejudiciabile produse obiectului infracţiunii, ocrotit de norma juridico-penală în cauză. Nu poate exista terorism fără periclitarea securităţii publice, diversiune fără periclitarea bazei economice a ţării, huliganism fără încălcarea ordinii publice etc. Consecinţe prejudiciabile suplimentare sunt acele daune care provoacă survenirea consecinţelor de bază. De obicei, ele nu pot fi mai grave decât cele de bază, de altfel ele ar ieşi din limitele componenţei în cauză. De exemplu, periclitarea securităţii publice, bazei economice, ordinii publice >e efectuează prin provocarea daunelor materiale produse proprietăţii, daunelor provocate vieţii şi sănătăţii persoanelor etc. Consecinţele prejudiciabile suplimentare sunt semne facultative ale componenţei de infracţiune: dacă au survenit - vor fi semne ale componenţei, iar dacă lipsesc - răspunderea penală nu se exclude, deoarece au survenit sau, în funcţie de construcţia componenţei, au putut surveni consecinţele de bază. Importanţa lor practică constă, mai întâi, în faptul că ele nu cer o calificare suplimentară, bineînţeles, dacă nu depăşesc limitele componenţei date. De exemplu, huliganismul însoţit de cauzarea vătămărilor uşoare sau medii integrităţii corporale sau sănătăţii se califică doar în baza alin. (1) art. 287 CP, iar huliganismul ce a cauzat vătămări grave integrităţii corporale sau sănătăţii, care depăşeşte violenţa fizică specifică huliganismului, se califică după un concurs de infracţiuni - alin. (1) art. 287 CP şi alin. (1) art. 151 CP. Survenirea sau lipsa consecinţelor

suplimentare au importanţă pentru individualizarea pedepsei penale. Dacă, De exemplu, într-un caz atacurile banditeşti au provocat decesul victimei, iar în alt caz această consecinţă lipseşte, deşi calificarea este aceeaşi, la stabilirea măsurii de pedeapsă deosebirea existentă trebuie luată în consideraţie. 6. în Codul penal există norme juridico-penale în care infracţiunea se consideră consumată odată cu „crearea primejdiei unor urmări prejudiciabile" sau, cum le-am numit mai sus, consecinţe-urmări. 129

Aceste consecinţe-urmări reprezintă o categorie specială a rezultatului infracţional, a urmărilor prejudiciabile, care trebuie numaidecât demonstrate în cazul în care ele sunt prevăzute de lege. De exemplu, încălcarea regimului de administrare şi protecţie a fondului ariilor naturale protejate de stat, dacă aceasta creează pericolul cauzării de daune în proporţii mari. 2.4. Stabilirea raportului cauzal Stabilirea raportului cauzal dintre acţiunea sau inacţiunea prejudiciabilă şi consecinţele infracţionale este o condiţie necesară a stabilirii răspunderii penale, un semn obligatoriu al tuturor infracţiunilor considerate consumate odată cu survenirea consecinţelor prejudiciabile. Este vorba despre stabilirea consecinţelor provocate de o anumită faptă prejudiciabilă, de acţiunile sau inacţiunile altor persoane sau de puterea naturii etc. Ca element al laturii obiective a infracţiunii, raportul cauzal este relaţia de la cauză la efect, care trebuie să existe între acţiune sau inacţiune şi consecinţa prejudiciabilă. O acţiune sau inacţiune ilegală şi o consecinţă prejudiciabilă, chiar dacă acestea corespund perfect laturii obiective a unei infracţiuni anumite, nu pot fi elemente ale acesteia, decât dacă ele sunt unite una cu cealaltă printr-un raport cauzal, adică dacă acţiunea sau inacţiunea este cauza consecinţelor prejudiciabile provocate. Dreptul se conduce ferm de principiul conform căruia consecinţele prejudiciabile pot fi incriminate persoanei doar în prezenţa legăturii de cauzalitate dintre acţiunile sau inacţiunile sale şi daunele cauzate. Dacă legătura de cauzalitate lipseşte, răspunderea penală pentru cauzarea daunelor prejudiciabile se exclude. Fără legătura de cauzalitate nu poate exista latura obiectivă a infracţiunii, nu poate exista nici latura subiectivă a acesteia, care nu ar avea cum să se exprime; deci nu poate exista infracţiune. Legătura de cauzalitate reprezintă o corelaţie între fenomene sau fapte în care o faptă, un fenomen {cauză) neapărat provoacă, produce altă faptă sau fenomen {efect). Potrivit gândirii filozofice, toate fenomenele au o legătură obiectivă interdependentă, de conexiune, care există în afară şi independent de conştiinţa şi voinţa oamenilor. Conform acestor condiţionări, „cauzele şi efectele sunt permanent în dialectică: o cauză se transformă în efect şi viceversa".20 însă, pentru o mai clară înţelegere a legităţilor conexiunilor unor fenomene 2 " O. 3Hrejibc. AHmu-JJiopum. M, 1957, p. 22. 130

concrete, e necesar să le separăm în mod artificial, despărţindu-le de legăturile universale. „Pentru a înţelege fiecare fenomen aparte, noi trebuie să îl separăm din legătura universală şi să îl examinăm izolat şi doar în acest caz mişcările modificate apar înaintea noastră: una fiind cauză, alta - efect".21 Prin urmare, în fiecare caz concret, sarcina organelor de drept la stabilirea legăturii de cauzalitate constă în faptul că, abătându-se de la mulţimea circumstanţelor ce însoţesc infracţiunea, să izoleze artificial conduita prejudi-ciabilă a omului şi consecinţele infracţionale survenite, examinându-le în calitate de cauze şi efecte posibile. In majoritatea cazurilor fapta prejudiciabilă şi consecinţele ei infracţionale sunt strâns legate între ele şi de aceea stabilirea legăturii cauzale nu este un lucru complicat. De exemplu, ca rezultat al împuşcăturii de la o distanţă mică persoana a decedat pe loc. Uneori însă stabilirea raportului cauzal se realizează cu eforturi mari, necesitând o examinare profundă a tuturor împrejurărilor concrete ale faptei cu ajutorul specialiştilor în expertiza judiciară. Astfel de greutăţi apar la stabilirea cauzelor accidentelor de transport, de producţie, în infracţiunile rezultate de atitudinea neglijentă a persoanelor cu funcţie de răspundere faţa de atribuţiile de serviciu, omorului din imprudenţă etc. De exemplu, L. a fost condamnat de Judecătoria raională pentru decesul unei persoane care căzuse dintr-o căruţă, pe care el o atinsese în timpul când conducea un autovehicul cu frânele defectate. Curtea Supremă de Justiţie, reexaminând această cauză penală, a

constatat că impactul cu căruţa s-a produs fiindcă calul s-a speriat de autovehicul şi s-a aruncat, pe neaşteptate, spre el. în această situaţie, calul, aflându-se la distanţa de patru metri, iar viteza autovehiculului fiind de cincisprezece km/oră, accidentul în nici un caz nu putea fi evitat, chiar dacă frânele ar fi fost în stare bună. în cazul de faţă încălcarea regulilor de securitate a circulaţiei şi de exploatare a mijloacelor de transport (mersul cu un mijloc de transport cu frânele defectate) nu s-a găsit în raport cauzal cu accidentul dat şi de aceea cauza penală a fost sistată. Pentru ca acţiunea sau inacţiunea persoanei să fie recunoscută în calitate de cauză a consecinţelor survenite, ea trebuie să corespundă anumitor cerinţe. 1. Dacă acţiunea sau inacţiunea este descrisă în dispoziţia normei juridico-penale, atunci, în calitate de cauză posibilă, poate fi numai conduita omului, care corespunde semnelor laturii obiective a infracţiunii. De exemplu, art. 21 K. MapKC, (t>. 3Hrejibc. Coi. T. 20, p. 546-547.

131

264 CP prevede răspunderea penală pentru încălcarea regulilor de securitate a circulaţiei sau de exploatare a mijloacelor de transport, care a cauzat o vătămare medie integrităţii corporale sau sănătăţii ori daune materiale în proporţii mari (alin. (1), fie o vătămare gravă integrităţii corporale sau sănătăţii, fie decesul unei persoane (alin. (3), fie decesul a două sau mai multor persoane (alin. (5). Acţiunea sau inacţiunea persoanei care conduce mijlocul de transport poate fi considerată drept cauză a survenirii consecinţelor indicate numai în cazul în care ele constituie o încălcare a regulilor circulaţiei rutiere şi de exploatare a mijloacelor de transport, a unei sau câtorva prevederi ale Regulamentului circulaţiei rutiere sau a altor acte legislative ce reglementează securitatea circulaţiei şi exploatării transportului. Orice alte încălcări neprevăzute de aceste acte normative nu pot fi considerate cauze ale survenirii consecinţelor prejudiciabile. 2. în cazul în care legea prevede răspunderea penală pentru un singur fapt al cauzării anumitor consecinţe prejudiciabile, indiferent de conţinutul şi forma acţiunilor comise, orice conduită ilicită care a provocat consecinţele prejudiciabile poate fi considerată cauză a lor. De exemplu , art. 152 CP prevede răspundere penală pentru vătămarea intenţionată medie a integrităţii corporale sau a sănătăţii, urmată de dereglarea îndelungată a sănătăţii, fie de o pierdere considerabilă şi stabilă a mai puţin de o treime din capacitatea de muncă, indiferent de conduita care a provocat aceste consecinţe. în acest caz, se va considera cauză a consecinţelor prejudiciabile orice conduită ile gală, adică trebuie stabilită numai ilegalitatea acesteia. 3. Altă cerinţă obligatorie este ca întotdeauna cauza să premeargă efectul în timp. In majoritatea cazurilor, consecutivitatea fenomenelor în timp e atât de vădită, încât nu cere o cercetare aparte. Insă, uneori, această consecutivitate este destul de complicată, cum ar fi în cazul abuzului de putere sau de serviciu (art. 327 CP) ori neglijenţa în serviciu (art. 329 CP). De exemplu, subiectul A., fiind responsabil pentru starea tehnică şi exploatarea mijloacelor de transport, era învinuit că ar fi dat dispoziţie să fie utilizat un mijloc de transport defectat, fapt ce a avut urmări grave. La şedinţa judiciară s-a stabilit însă că el a început să-şi îndeplinească obligaţiile noi de serviciu după ce fapta ce i se incrimina avusese loc. Dispoziţia dată de această per soană în privinţa utilizării unui mijloc de transport nu a fost urmată de urmări grave. Astfel, procesul penal a fost suspendat, deoarece lipsea raportul cauzal dintre comportarea subiectului A. şi consecinţele survenite. 4. Acţiunea sau inacţiunea persoanei poate fi recunoscută cauză a surve nirii consecinţelor prejudiciabile numai atunci când ea nu doar a premers 132

Bsecmţele în timp, dar a creat şi o condiţie necesară reală pentru survenirea Becinţelor dăunătoare. Caracterul necesar al condiţiilor trebuie să fie ît prin izolarea şi cercetarea fiecărei cauze aparte (mecanice, chimice, logice, umane), spre a cerceta şi deduce dacă în lipsa unei cauze urmarea produs sau nu. Acţiunea sau inacţiunea persoanei constituie o condiţie i numai arunci când deja în momentul producerii ei există posibilitatea 3iîru survenirea anumitor consecinţe prejudiciabile. Condiţia necesară :bită de cea întâmplătoare. De exemplu, când A. îi provoacă lui tămăn corporale medii, iar D. moare fiindcă a fost lovit în cap de o esprinsă din peretele unei case în momentul când se deplasa la iupă ajutor medical, este destul de clar că acţiunile lui A. nu condiţie necesară morţii lui D., survenită în urma unei situaţii iătoare. Prin întâmplare, în mod obişnuit, se înţelege un fenomen : prevăzut. Când se produce, ea are un caracter obiectiv şi joacă ■unit rol în desfăşurarea evenimentelor. însemnătatea întâmplării rezidă i faptul că grăbeşte sau reţine un lanţ cauzal. ^islaţia penală şi practica judiciară purced de la premisa că inaca. ca şi acţiunea, poate avea consecinţe prejudiciabile. De exemplu, un mcian de la căile ferate n-a controlat linia ferată şi n-a descoperit defeci acesteia şi din această cauză s-a produs o deraiere a trenului. Pentru stabilirea legăturii cauzale privind inacţiunea trebuie să dovedim, -gă celelalte condiţii analizate, că: ) persoana respectivă era obligată să întreprindă anumite măsuri, pe ore insă nu le-a întreprins; această persoană avea posibilitatea să efectueze acţiunile necesare. ai dacă există concomitent aceste condiţii, poate fi vorba despre legătura să dintre inacţiune şi consecinţele ei prejudiciabile. ;ătura de cauzalitate necesară între acţiunile sau inacţiunile preju-consecinţele infracţionale survenite trebuie, cel puţin în linii fie cuprinsă de conştiinţa şi prevederea subiectului la comiterea acţiunilor intenţionate. Referitor la infracţiunile din imprudenţă, trebuie diî că persoana n-a prevăzut, chiar dacă din circumstanţele cauzei rezultă rbuia şi putea să prevadă legătura de cauzalitate dintre acţiunile sau ţhmile sale şi consecinţele prejudiciabile survenite. ci raportul cauzal în dreptul penal este o condiţie necesară pentru a-i in-i inculpatului răspunderea penală pentru consecinţele infracţionale sur-. Dacă el lipseşte, persoana bănuită nu poate fi trasă la răspundere penală. Henţionăm faptul că în doctrina penală au fost formulate numeroase

teorii cu privire la legătura sau raportul de cauzalitate în infracţiune. în manualul recent editat, noi am analizat, criticând două dintre cele mai răspândite teorii: teoria echivalenţei condiţiilor, denumită şi teoria condiţiei sine qua non (condiţie indispensabilă) şi teoria cauzei adecvate sau a cauzei tipice.22 2.5. Stabilirea altor semne ale laturii obiective Acţiunea sau inacţiunea, consecinţele lor şi raportul cauzal se dezvoltă şi se realizează pe fondul unui şir de condiţii obiective, ce ţin tot de latura obiectivă a infracţiunii: locul, timpul, metoda, împrejurările şi mijloacele de săvârşire a infracţiunii. Cu alte cuvinte, nu există nici o infracţiune care n-ar dura un anumit timp, nu s-ar comite într-un anumit loc, printr-o anumită metodă, cu mijloacele necesare şi în împrejurări corespunzătoare. însă, după cum se ştie, vorbind de construirea tuturor componenţelor infracţiunii în legea penală, aceste semne ale laturii obiective au un caracter facultativ, nu se consideră semne obligatorii ale acesteia şi au, de regulă, importanţă doar la individualizarea răspunderii penale şi pedepsei penale, iar pentru construcţia unor componenţe concrete de infracţiuni unele dintre aceste semne devin obligatorii, deoarece ele sunt nominalizate expres în dispoziţia articolului respectiv din Partea specială a Codului penal, prezentând importanţă în atare cazuri la calificarea infracţiunii. Este important şi faptul să nu confundăm timpul şi locul săvârşirii infracţiunii în calitate de categorii juridice studiate în doctrina penală privind legea penală, ce determină acţiunea legii penale în timp şi în spaţiu. în tema de faţă ele se studiază într-un sens mai îngust - doar ca semne posibile ale laturii obiective, De exemplu, sustragerea averii s-a produs dintr-o încăpere sau în timpul unei calamităţi etc. De obicei, locul, timpul, metoda, mijloacele şi împrejurările infracţiunii se introduc în lege ca semne obligatorii ale infracţiunii, atunci când prezenţa lor agravează caracterul şi gradul prejudiciabil al infracţiunii. De exemplu, tâlhăria săvârşită cu aplicarea armei sau altor obiecte folosite în calitate de armă poate prejudicia o daună cu mult mai mare decât tâlhăria simplă; distrugerea sau deteriorarea intenţionată a patrimoniului militar în timp de război este o infracţiune mai gravă decât cea comisă în timp de pace; omorul intenţionat săvârşit prin mijloace periculoase pentru viaţa sau sănătatea mai multor persoane reprezintă un omor dintre cele mai agravate etc. 22 Manual de drept penal. Partea generală., 2005. p. 144-146. 134

Să examinăm aparte noţiunea şi importanţa determinării fiecărui semn menţionat, în care se realizează fapta infracţională. Locul săvârşirii infracţiunii, ca factor indispensabil, fără de care nu poate fi concepută nici o infracţiune, de regulă, nu este prevăzut ca semn obligatoriu al fiecărei infracţiuni descrise în legea penală şi deci nu influenţează calificarea infracţiunii, trăsăturile esenţiale ale ei realizându-se oriunde aceasta s-ar săvârşi. Acest fapt însă nu micşorează importanţa determinării locului săvârşirii infracţiunii pentru individualizarea răspunderii penale şi pedepsei penale. Cu alte cuvinte, chiar şi în cazurile când locul săvârşirii infracţiunii nu constituie un semn obligatoriu al infracţiunii date, acesta trebuie neapărat stabilit. Pentru existenţa unor infracţiuni sau circumstanţe agravante, legiuitorul consideră necesar ca ele să se săvârşească într-un anumit loc. De exemplu, locul săvârşirii infracţiunii reprezintă un semn constitutiv obligatoriu al unui şir de infracţiuni, un semn care precizează, în linii generale, esenţa infracţiunii: locul individual sau colectiv de înhumare a unui cadavru cu toate anexele teritoriului propriu-zis, columbarul în care se păstrează urna funerară cu cenuşa celui decedat, monumentul de pe mormânt în cazul săvârşirii infracţiunii de profanare a mormintelor (art. 222 CP); locul public pentru comiterea huliganismului (art. 287 CP); locul accidentului rutier în cazul săvârşirii infracţiunii de părăsire a locului accidentului rutier (art. 266 CP); penitenciarele, locurile de arest preventiv, mijloacele de transport pentru etaparea deţinutului şi alte locuri în care este escortat deţinutul în cazul evadării din locurile de deţinere (art. 317 CP) etc. în alte cazuri, locul săvârşirii infracţiunii constituie un semn obligatoriu al circumstanţelor agravante ale infracţiunii. De exemplu, furtul, jaful, tâlhăria săvârşite prin pătrundere în încăpere, locuinţă sau în alt loc pentru depozitare (art. 186, 187 şi 188 CP) etc. Atât în primele exemple, cât şi în ultimele, infracţiunea prevede condiţia săvârşirii faptelor întrun anumit loc, iar nerespectarea acestei condiţii face imposibilă existenţa lor, deoarece lipseşte unul dintre semnele obligatorii ale infracţiunii concrete, care, de altfel, după cum s-a menţionat, agravează caracterul şi gradul prejudiciabil al infracţiunii şi are o importanţă hotărâtoare pentru calificarea infracţiunii. Timpul săvârşirii infracţiunii, ca şi locul ei, nu este prevăzut, de obicei, ca semn obligatoriu al fiecărei infracţiuni descrise în legea penală. însă, în unele cazuri, fapta reprezintă o infracţiune doar dacă este săvârşită într-un timp anumit. De exemplu, furtul, jaful, tâlhăria săvârşite în timpul unor calamităţi (lit. a) alin. (3) art. 186, 187 şi 188 CP), eschivarea pe timp de 135

război de la îndeplinirea prestaţiilor (art. 356 CP), părăsirea samavolnică a câmpului de luptă sau refuzul de a acţiona cu arma (art. 386 CP), predarea sau lăsarea mijloacelor de război inamicului (art. 385 CP) etc. în toate aceste cazuri timpul este un semn obligatoriu al acestor infracţiuni şi are o importanţă decisivă pentru calificarea infracţiunilor şi, utilizat astfel, el nu mai poate fi concomitent luat în consideraţie pentru individualizarea răspunderii penale şi pedepsei penale. Metoda săvârşirii infracţiunii reprezintă forma de manifestare a acţiunilor prejudiciabile, modul şi procedeul utilizate de făptuitor pentru comiterea infracţiunii. Spre deosebire de loc şi timp, metoda săvârşirii infracţiunii reprezintă o parte a acţiunii sau inacţiunii. Astfel, după metoda de săvârşire a acţiunilor, legea penală, De exemplu, distinge şapte forme de atentare la patrimoniu: pe ascuns - furt; deschis -jaf; prin atac - tâlhărie; prin şantaj -şantaj; prin înşelăciune sau abuz de încredere - escrocherie; însuşire ilegală -delapidare; sustragere din buzunare - pungăşie. Adeseori, aplicarea unei anumite metode certifică un grad prejudiciabil mai mare al infracţiunii săvârşite. De aceea, uneori, legea prevede metoda săvârşirii infracţiunii în calitate de circumstanţă agravantă a infracţiunii. De exemplu, omor cu deosebită cruzime (lit. h) alin. (3) art. 145 CP), vătămarea intenţionată gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii săvârşită prin schingiuire sau tortură (lit. e) alin. (2) art. 151 CP) etc. Săvârşirea infracţiunii prin acte de deosebită cruzime sau prin batjocorirea victimei se consideră circumstanţă agravantă (lit. h) alin. (1) art. 77 CP), care trebuie luată în consideraţie la individualizarea răspunderii penale şi pedepsei penale în cazul în care ea nu reprezintă un semn constitutiv al infracţiunii sau al circumstanţei agravante a unei infracţiuni. Uneori, în calitate de semn constitutiv obligatoriu al laturii obiective a infracţiunii se indică şi mijloacele de săvârşire a infracţiunii. De exemplu, în art. 234 CP este prevăzută răspunderea penală pentru îndeletnicirea ilegală cu vânatul şi cu pescuitul sau cu alte exploatări ale apelor, cu utilizarea substanţelor explozive şi otrăvitoare sau a altor mijloace de nimicire în masă a faunei. în alte cazuri, aplicarea mijloacelor de săvârşire a infracţiunii sunt prevăzute în calitate de circumstanţe agravante. De exemplu, vătămarea intenţionată gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii, comisă prin mijloace periculoase pentru viaţa sau sănătatea mai multor persoane, constituie o circumstanţă agravantă a acestei infracţiuni (lit. f) alin. (2) art. 151 CP). în cazurile în care mijloacele de săvârşire a infracţiunii nu sunt indicate în dispoziţia articolelor din Partea specială a Codului penal, utilizarea lor 136

constituie o circumstanţă agravantă (lit. f) alin. (1) art. 77 CP), care se ia în consideraţie la aplicarea pedepsei penale. Assmenea locului, timpului, metodei şi mijloacelor, împrejurările săvârşirii infracţiunii constituie, câteodată, un semn obligatoriu al laturii obiective a infracţiunii. într-un şir de articole, împrejurarea comiterii faptei este considerată semn obligatoriu al laturii obiective. De exemplu, omorul săvârşit, profitând de starea de neputinţă a victimei (lit. e) alin. (2) art. 145 CP, determinarea la sinucidere a unei persoane care se află în dependenţă materială sau de altă natură faţă de cel vinovat (lit. c) alin. (2) art. 150 CP), majoritatea infracţiunilor militare etc. în cazurile în care împrejurările comiterii infracţiunii nu sunt indicate în articolele respective din Partea specială a Codului penal, ele pot fi, potrivit art. 76 şi 77 CP, doar circumstanţe care atenuează sau agravează răspunderea penală. De exemplu, o astfel de circumstanţă agravantă este profitarea de starea excepţională, de calamităţile naturale, precum şi de dezordini de masă la săvârşirea infracţiunilor (lit. m) alin. (1) art. 77 CP). Drept circumstanţe atenuante lit. e) art. 76 CP indică săvârşirea infracţiunii ca urmare a unui concurs de împrejurări grele de ordin personal sau familial ori din motive de compătimire, Litera j) art. 76 CP ne permite să recunoaştem şi alte împrejurări în calitate de circumstanţe atenuante. Prin urmare, locul, timpul, metoda, mijloacele şi împrejurările săvârşirii infracţiunii constituie semne obligatorii ale laturii obiective a infracţiunii doar atunci când ele sunt incluse de legiuitor în componenţele infracţiunilor concrete. în aceste cazuri ele influenţează la calificarea infracţiunilor, iar în celelalte - la individualizarea răspunderii penale şi pedepsei penale. § 3- Determinarea subiectului infracţiunii 3.1. Noţiunea subiectului infracţiunii După constatarea obiectului şi laturii obiective, în procesul calificării infracţiunii trebuie neapărat stabilit subiectul ei. Este vorba nu de descoperirea făptuitorului infracţiunii care poate fi prins în flagrant delict sau ca rezultat al acţiunilor organului de urmărire penală şi ale organului care exercită activitate operativă de investigaţii (ce depăşeşte scopul acestei lucrări şi care poate fi temă de studiu separată), ci de determinarea semnelor subiectului infracţiunii indicate de lege şi confruntarea lor cu semnele, particularităţile făptuitorului unei infracţiuni comise deja descoperit, adică este vorba de calificarea infracţiunii după subiectul ei. Legea penală este destinată tuturor membrilor societăţii, impunându-le 137

o anumită conduită şi, totodată, ocrotindu-i penal ca titulari ai valorilor sociale. Deci membrii societăţii pot fi atât destinatari ai obligaţiilor de conformare, cât şi beneficiari ai ocrotirii juridicopenale. Dacă destinatarii legii penale nu respectă obligaţiile de conformare prin săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, ei devin subiecte ai infracţiunii (doctrina penală română îi numeşte sibiecţi activi ai infracţiunii). Beneficiarii ocrotirii juridico-penale prejudiciaţi prin infracţiune devin persoane vătămate, victime ale infracţiunii (doctrina penală română îi numeşte subiecţi pasivi ai infracţiunii). Orice infracţiune, ca fenomen social, se manifestă real prin conduita oamenilor fie persoane fizice, fie persoane juridice. Potrivit art. 21 CP, sunt pasibile de răspundere penală persoanele fizice responsabile care au atins o anumită vârstă şi persoanele juridice care desfăşoară activitate de întreprinzător, dacă există condiţiile prevăzute de lege pentru acestea. Bineînţeles, persoana juridică nu poate aduce o ofensă, fura, comite un omor sau huliganism etc. Ea poate fi subiect doar al infracţiunilor expres enumerate în alin. (4) art. 21 CP. Aşadar, subiect al infracţiunii este o persoană fizică responsabilă, care a atins o anumită vârstă, a comis o faptă prejudiciabilă, prevăzută de legea penală, precum şi o persoană juridică, care desfăşoară activitate de întreprinzător şi posedă proprietăţile acesteia determinate de legislaţia civilă şi penală. Prin urmare, potrivit legislaţiei penale în vigoare, numai o faptă a omului, ca persoană fizică sau juridică, poate fi calificată drept infracţională. Nici o acţiune, dacă nu-i iniţiată sau desfăşurată de om, nu se consideră infracţiune, De exemplu, un animal sau o forţă naturală care au cauzat pagube considerabile, în acest caz poate fi vorba doar de fenomene, fiinţe etc. producătoare de daune, utilizate de om în scopuri infracţionale. Sistematizând însuşirile subiectului infracţiunii, constatăm următoarele. Subiect al infracţiunii poate fi doar o persoană fizică, care, în calitate de subiect al infracţiunii, presupune clarificarea unui cerc larg de probleme, ce include, pe de o parte, stabilirea semnelor juridice, care caracterizează subiectul potrivit dreptului penal, iar pe de altă parte, elucidarea aspectului moral, social-politic al infractorului, de aceea semnele şi proprietăţile subiectului infracţiunii pot fi divizate în două grupe: semnele criminologice şi semnele juridico-penale. Semnele criminologice (aspectul moral, social-politic ale infractorului, particularităţile lui psihologice şi psihice etc.) au mare importanţă pentru determinarea cauzelor criminalităţii şi condiţiilor care contribuie la săvârşirea infracţiunilor, precum şi pentru elaborarea măsurilor de prevenire a lor. Ele, de asemenea, se iau în consideraţie la individualizarea răspunderii penale,

în procesul executării sentinţei de condamnare şi la hotărârea chestiunii despre liberarea de pedeapsă penală înainte de termen etc. Semnele juridico-penale ale personalităţii infractorului includ acele caracteristici ale subiectului infracţiunii, ce au importanţă pentru tragerea persoanei la răspunderea penală, adică pentru efectuarea calificării juste a infracţiunii. Din punct de vedere juridico-penal, pentru stabilirea subiectului infracţiunii e necesară existenţa a cinci condiţii indicate de legea penală şi legea de procedură penală: 1) subiectul infracţiunii este doar persoana care săvârşeşte nemijlocit infracţiunea sau participă la săvârşirea ei, sau utilizează fenomenele naturale, animalele, fiinţele iresponsabile etc, producătoare de daune prejudiciabile în scopul comiterii infracţiunii; 2) să aibă o anumită vârstă; 3) să fie responsabilă; 4) să posede o anumită sau anumite calităţi, dacă aceasta este prevăzut expres de norma penală sau rezultă din ea; 5) calităţi ale subiectului infracţiunii ce atenuează sau agravează răspunderea penală. Aşadar, pentru a recunoaşte persoana ca autor al infracţiunii, este necesară precizarea: a) persoanei care a săvârşit infracţiunea. Aceasta se efectuează prin acţiunile procesuale ale organului de urmărire penală şi ale organului care exercită activitate operativă de investigaţii. Se consideră că persoana a comis o infracţiune dacă ea personal, cu puterile proprii, cu utilizarea forţelor naturii, mecanismelor, animalelor domestice sau sălbatice etc, a comis acţiunea sau inacţiunea prejudiciabilă. Persoana este considerată subiect al infracţiunii şi în cazul în care, pentru atingerea scopurilor infracţionale, a antrenat în această activitate şi persoane iresponsabile, minore, precum şi cetăţeni care nu erau conştienţi de esenţa acţiunilor reale săvârşite. Subiecţi ai infracţiunii sunt recunoscuţi atât autorii, cât şi participanţii (organizatorii, instigatorii şi complicii). Acest cerc cuprinde nu doar persoanele care au săvârşit fapte prejudiciabile consumate, dar şi cele vinovate de o activitate infracţională preliminară (pregătirea şi tentativa de infracţiune). b) Particularităţilor dezvoltării biopsihice a persoanei, adică stabilirea limitei de vârstă sub care răspunderea penală a minorului să fie exclusă. Conform art. 21 CP, limita de vârstă sub care nu este admisă răspunderea penală este de 14 - 16 ani. c) Responsabilităţii, ca stare psihofizică a persoanei care înţelege sensul faptelor sale, îşi dă seama de importanţa şi de urmările lor, precum şi de capacitatea de a-şi determina şi dirija în mod normal voinţa în raport cu acţiunile proprii. Starea de responsabilitate presupune deci că persoana 139

posedă inteligenţa, raţiunea ce o fac capabilă să înţeleagă caracterul preju-diciabil al acţiunilor sau inacţiunilor pe care le comite, caracterul admis sau interzis al faptelor sale (discernământ pătrundere în esenţa lucrurilor în baza aprecierii lor juste) şi volitiv (este stăpână pe acţiunile sau inacţiunile sale). Responsabilitatea trebuie să existe în momentul săvârşirii faptei. De obicei, responsabilitatea persoanei se prezumă. Dacă apar îndoieli asupra responsabilităţii persoanei, atunci ea, conform dispoziţiilor alin. (4) art. 97 CPP, se constată în baza raportului expertizei psihiatrice. d) Unei anumite sau anumitor calităţi indicate expres în articolul dat din Partea specială a Codului penal. De exemplu , cetăţean al Republicii Moldova (art. 337 CP - trădarea de Patrie), cetăţean străin sau apatrid (art. 338 CP - spionajul), mamă (art. 147 CP - pruncuciderea), medic (art. 162 CP - neacordarea de ajutor unui bolnav), persoană cu funcţie de răspundere (art. 327 CP - abuzul de putere sau abuzul de serviciu), militar (art. 371 CP - dezertarea) etc. e) Unui şir de calităţi ale subiectului infracţiunii ce atenuează sau ag ravează răspunderea penală. De exemplu, săvârşirea infracţiunii de către un minor, de către o femeie gravidă, căinţa activă sau autodenunţarea, cola borarea activă la descoperirea infracţiunii sau la arestarea infractorilor (lit. b), c), g), h) art. 76 CP), atenuează răspunderea penală, iar săvârşirea infrac ţiunii de către o persoană care anterior a mai săvârşit o infracţiune, recidivă de infracţiuni sau săvârşirea infracţiunii ca îndeletnicire (lit. a) art. 77 CP) se consideră circumstanţe care agravează răspunderea penală. După cum am spus anterior, subiect al infracţiunii poate fi şi o persoană juridică care desfăşoară activitate de întreprinzător numai pentru infracţiunile indicate expres în alin. (4) art. 21 CP. Persoana juridică poate fi recunoscută subiect al infracţiunii dacă posedă proprietăţile persoanei juridice (art. 55 CC), capacitatea de folosinţă (art. 60 CC), capacitatea de exerciţiu (art. 61 CC), calităţi cu privire la antrepriză şi la prestări de servicii (Cap. XI CC) şi, bineînţeles, în condiţiile indicate în alin. (3) art. 21 CP. Principiul răspunderii penale a persoanelor juridice a fost consacrat în ţara noastră prima dată în Codul penal al RM din 18 aprilie 2002. 3.2. Determinarea vârstei persoanei fizice Răspunderea penală e posibilă doar pentru persoanele fizice care îşi dădeau seama de caracterul real, faptic al acţiunii sau inacţiunii sale şi care înţelegeau importanţa lor socială. Omul nu dobândeşte însă aceste însuşiri din momentul naşterii sale, ci treptat, în procesul de creştere şi dezvoltare biopsihică. sub influenţa condiţiilor de trai, educaţiei şi studiilor. Viaţa persoa140

nei parcurge, în general, patru etape: copilăria, adolescenţa, maturitatea şi bătrâneţea. începând cu etapa maturităţii, persoana poate fi considerată ca având însuşirile necesare pentru a înţelege importanţa socială a acţiunilor sau inacţiunilor sale. Insă un şir de legislaţii consideră că persoana acumulează aceste însuşiri în a doua parte a perioadei adolescentine (de la 12 până la 18 ani). Potrivit legislaţiei noastre, minorul, aflat în etapa copilăriei (până la 12 ani), nu poate fi subiect al răspunderii penale. Legiuitorii altor ţări rezolvă altfel problema în cauză. De exemplu, unele state din SUA fixează vârsta minimă a răspunderii penale de la 10 până la 12 ani, în Marea Britanie - de la 10 ani, în Canada şi India - de la 7 ani etc. Limita minimă de vârstă a ţărilor străine poate duce, potrivit pct. 2) alin. (2) art. 558 CPR, la nerecu-noaşterea hotărârilor penale ale instanţelor străine, fiindcă aceste hotărâri contravin ordinii publice din Republica Moldova. Nu se pune problema unei limite maxime de vârstă, dincolo de care persoana nu mai poate fi subiect al infracţiunii. Legiuitorul nostru a determinat trei limite de vârstă de la care persoana are capacitatea penală de exerciţiu. Prima limită minimă de vârstă este stabilită în alin. (1) art. 21 CP: „sunt pasibile de răspundere penală persoanele fizice responsabile care, în momentul săvârşirii infracţiunii, au împlinit vârsta de 16 ani". A doua limită minimă de vârstă e indicată în alin. (2) art. 21 CP: „persoanele fizice care au vârsta între 14 şi 16 ani sunt pasibile de răspundere penală numai pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute la art. 145, 147, . 152 alin. (2), art. 164, 166 alin. (2) şi (3), art. 171, 172, 175, 186-188, 189 alin. (2), (3) şi (4), art. 190 alin. (2) şi (3), art. 192 alin. (2), art. 195,196 alin. (4), art. 197 alin. (2), art. 212 alin. (3), art. 217 alin. (2) şi (3), art. 260, 268, 270, 271, 273 alin. (2) şi 3, art. 275, 280, 281, 283-286, 287 alin. (2) şi art. 288 alin. (2), art. 290 alin. (2), art. 292 alin. (2), art. 305, 317 alin. i 21. art. 342, 350". Anume de la vârsta de 14-16 ani persoana fizică, cu rare excepţii, este abilă, după opinia specialiştilor preluată şi de legiuitorul nostru, să-şi evalueze conduita sa, inclusiv cea infracţională. Dacă minorul în vârstă de 14-16 ani a participat la săvârşirea unei infracţiuni neprevăzute în alin. (2) art. 21 CP, el poate fi tras la răspundere penală doar dacă acţiunile sale întrunesc semnele constitutive ale unei infracţiuni prevăzute în alin. (2) art. 21 CP De exemplu, dacă această persoană a luat parte la un atac terorist rezultat cu un omor, acţiunile lui vor fi calificate nu în baza art. 278 CP, ca şi acţiunile celorlalţi participanţi de la vârsta de 16 141

ani, ci în baza articolului ce stabileşte răspundere penală pentru omor intenţionat (art. 145 CP). Tot aşa, dacă un minor de vârsta respectivă a participat la înfăptuirea unei diversiuni soldată cu nimicirea bunurilor de stat sau obşteşti, acţiunile lui vor fi calificate în baza art. 195 CP, iar acţiunile celorlalţi participanţi cu vârsta de la 16 ani în baza art. 343 CP. A treia limită minimă de vârstă este fixată în articolele respective din Partea specială a Codului penal, care indică unele semne speciale ale subiectului infracţiunii. De exemplu, pentru infracţiunile militare comise, în corespundere cu Legea cu privire la pregătirea cetăţenilor pentru apărarea Patriei din 18 iulie 2002,23 poartă răspundere penală soldaţii care au atins vârsta de 18 ani, iar în privinţa ofiţerilor această limită este cu mult mai mare, deoarece gradul de ofiţer se conferă după anumite studii de durată. Subiect al infracţiunilor contra justiţiei, comise, De exemplu, de judecători, procurori sau de ofiţerii organelor de urmărire penală, poate fi numai persoana care a atins vârsta de 25 de ani. Subiect al unor infracţiuni, legate de caracterul specific al acţiunilor comise, pot fi numai persoanele care au atins vârsta maturităţii, De exemplu, atragerea minorilor la activitate criminală sau determinarea lor la săvârşirea unor fapte imorale (art. 208 CP). O limită mai mare decât cea de 14-16 ani au persoanele cu funcţii de răspundere, medicii şi alţi funcţionari publici, indicaţi în calitate de subiecţi ai infracţiunii, a căror vârstă este prevăzută de actele normative corespunzătoare. Potrivit pct. 6 al Hotărârii Plenului CSJ „Despre practica aplicării de către instanţele judecătoreşti a legislaţiei în cadrul examinării cauzelor privind infracţiunile săvârşite de minori" din 12 noiembrie 1997, organele de urmărire penală şi instanţele de judecată sunt obligate să stabilească în toate cazurile vârsta exactă a infractorului: ziua, luna şi anul naşterii. Persoana se consideră că atinge o anumită vârstă la orele 24 ale zilei următoare după cea de naştere. Vârsta este stabilită după anumite documente: adeverinţa de naştere, buletin de identitate, paşaport, însemnările din cartea de înregistrare a actelor stării civile etc. în lipsa lor sau în cazuri suspecte, vârsta se stabileşte printr-o expertiză medico-legală. în aceste cazuri, la stabilirea anului naşterii, ziua naşterii este considerată ultima zi a acestui an, dacă expertiza nu numeşte altă zi, iaT în cazul fixării mimetelor minimal şi maximal de ani ai persoanei, trebuie pornit de la numărul minimal de ani presupus de expertiză. 23

Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 137-138/1054, 10 octombrie 20002. 142

3.3. Responsabilitatea şi iresponsabilitatea persoanei fizice Cerinţele legii penale sunt îndreptate către persoanele care au capacitatea de a înţelege şi a aprecia corect realitatea obiectivă şi capabile să-şi evalueze şi să dirijeze în mod normal voinţa în raport cu acţiunile sau inacţiunile proprii. Problemele tragerii la răspundere penală şi calificării juridico-penale a faptelor prejudiciabile apar doar în legătură cu persoanele responsabile ce le-au comis. Deci responsabilitatea trebuie să existe în momentul săvârşirii infracţiunii. Dacă ea lipseşte, nu se mai pune problema vinovăţiei ca semn al laturii subiective, întrucât o persoană iresponsabilă, incapabilă, care nu-şi dă seama ce face sau nu este stăpână pe sine, nu poate prevedea consecinţele acţiunilor sale, deci nu poate fi vinovată, iar vinovăţia, la rândul său, este o condiţie necesară a răspunderii penale (alin. (2) art. 51 CP). Potrivit art. 22 CP, responsabilitatea este starea psihologică a persoanei care are capacitatea de a înţelege caracterul prejudiciabil al faptei, precum şi capacitatea de a-şi manifesta voinţa şi a-şi dirija acţiunile. Din textul legii decurge că responsabilitatea reprezintă o stare psihică normală a omului sănătos psihic care are capacitatea de a înţelege nu doar partea faptică a conduitei sale, dar şi importanţa ei socială, precum şi capacitatea de a-şi manifesta voinţa şi de a-şi dirija acţiunile, ceea ce e caracteristic oamenilor cu facultăţi mintale normale. Se presupune că fiecare persoană fizică este responsabilă. Dacă, în procesul urmăririi penale sau judecării cauzei, apar nedumeriri sau anumite îndoieli asupra acestui fapt, atunci, potrivit pct. 4) art. 97 CPP., se indică expertiza psihiatrică, căreia i se pune problema stabilirii responsabilităţii persoanei de acţiunile incriminate. Potrivit alin. (1) art. 23 CP, nu este pasibilă de răspundere penală persoana care, în timpul săvârşirii unei fapte prejudiciabile, se află în stare de iresponsabilitate, adică nu putea să-şi dea seama de acţiunile ori inacţiunile sale sau nu putea să le dirijeze din cauza unei boli psihice cronice, unei tulburări psihice temporare sau altei stări patologice. Faţă de o asemenea persoană, în baza hotărârii instanţei de judecată, pot fi aplicate măsuri de constrângere cu caracter medical, prevăzute de legea penală. Din această definiţie conchidem că starea de iresponsabilitate se caracterizează prin două criterii: juridic (psihologic) şi medical (biologic). Criteriul juridic (psihologic) cuprinde două momente psihice importante: momentul intelectual - persoana nu putea să-şi dea seama de acţiunile sau inacţiunile sale, şi momentul volitiv - persoana nu putea să dirijeze acţiunile sau inacţiunile sale. 143

Momentul intelectual constă în incapacitatea persoanei de a-şi da seama de acţiunile sau inacţiunile sale, de semnificaţia şi importanţa lor socială, de valoarea lor, precum şi de consecinţele acestora, deşi le poate dirija. De exemplu, o persoană bolnavă de oligofrenie nu-şi dă seama de semnificaţia şi valoarea acţiunilor sale, deşi le poate dirija, bunăoară poate să accepte sau să refuze săvârşirea unor acţiuni propuse de infractor care dorea să se folosească de acţiunile acesteia în scopuri personale. De exemplu, S., fiind bolnav de oligofrenie, în timpul când M. se afla la serviciu, cu o rangă şi un topor i-a dărâmat acestuia o parte din casă. precum şi i-a distrus terasa şi toate sticlele de la geamuri, cauzându-i astfel lui M. daune materiale în proporţii mari. Ulterior s-a constatat că aceste acţiuni i-au fost inspirate de T., care ştia de maladia lui S. şi a folosit această situaţie pentru a se răzbuna pe M. El 1-a asigurat pe S. că M. se pregăteşte să-şi construiască o casă nouă, iar timp pentru a o dărâma pe cea veche nu are, de aceea el, chipurile, 1-a rugat pe acesta să-1 ajute, promiţându-i pentru această „muncă" să-i cumpere bomboane şi să-1 cinstească cu vin. Expertiza psihiatrică a constatat că S., în momentul săvârşirii faptei, înţelegea latura faptică a celor comise, însă nu înţelegea caracterul ei prejudiciabil. Momentul volitiv presupune că persoana, în timpul săvârşirii unei fapte prejudiciabile, nu poate să dirijeze acţiunile sau inacţiunile sale. De exemplu, un cleptoman înţelege că nu trebuie să fure anumite lucruri străine, dar din cauza acestei boli nu-şi poate stăpâni acţiunile sale şi nu le poate dirija în mod conştient, tot aşa procedează şi un piroman care din caza bolii nu se poate abţine să provoace un incendiu de proporţii pe care să-1 admire. Din exemplele analizate rezultă că persoanele iresponsabile pot avea un singur moment al criteriului juridic, însă, de obicei, persoanele iresponsabile posedă ambele aspecte ale criteriului juridic, dar pentru starea de iresponsabilitate este suficientă şi existenţa cel puţin a unui aspect. Prezenţa doar a unui aspect al criteriului juridic nu dă temei pentru recunoaşterea persoanei iresponsabile, fiindcă textul legii cere ca incapacitatea persoanei să fie stabilită de anumite cauze, momente ce se referă la criteriul medical al iresponsabilităţii. Criteriul medical (biologic) include trei categorii de boli psihice: boală psihică cronică, o tulburare psihică temporară sau o altă stare patologică. Prin boală psihică cronică se înţelege boala psihică ce are un caracter permanent, îndelungat, continuu, greu vindecabil. La ele se referă: schizofrenia, epilepsia, paraliza progresivă, sifilisul creierului etc. Pe parcursul dezvoltării acestor boli, poate apărea factorul remisiunii, adică a ameliorării 144

sau dispariţiei temporare a manifestărilor acestora. Iată de ce, în pofida faptului că boala psihică cronică poate fi incurabilă, iresponsabilitatea persoanei se stabileşte pentru timpul săvârşirii infracţiunii, deoarece în acest moment manifestările bolii pot să lipsească. Prin tulburare psihică temporară se înţelege boala psihică acută ce se manifestă sub forme de accese şi care se consumă odată cu vindecarea ei. La ele se referă: ebrietatea patologică, afectul patologic, starea reactivă, care apare, De exemplu, în urma şocurilor nervoase acute, psihozele alcoolice, cum ar fi delirul alcoolic, halucinaţia alcoolică, visuri de aiureală etc. Altă stare patologică reprezintă o noţiune generalizatoare care cuprinde diferite boli, ce nu intră în cele două categorii de mai sus, dar care, de asemenea, sunt însoţite de forme grave ale depresiunilor psihice, cum ar fi formele grave de psihopatie şi psihostenie, fenomenele abstinenţei de la narcomanie în lipsa morfinelor etc. Deoarece, spre deosebire de Codul penal din 1961, Codul penal în vigoare nu evidenţiază oligofrenia ca factor aparte al criteriului medical, considerăm că ea intră în categoria "o altă stare patologică". Ea poate fi o arieraţie mintală înnăscută sau rezultatul unei deficienţe mintale, provocată de traumatism, de un şoc nervos sau de o boală gravă, cum ar fi meningita, encefalita etc. Oligofrenia se manifestă prin trei forme: idioţia (cel mai înalt grad de arieraţie psihică), imbecilitatea (o formă medie), debilitatea (o formă uşoară). Pentru constatarea stării de iresponsabilitate este necesară stabilirea concomitentă a cel puţin unui moment din cele două ale criteriului juridic şi a unui moment dintre cele trei ale criteriului medical, analizate mai sus. Prin urmare, pentru ca o faptă să fie considerată săvârşită în stare de iresponsabilitate, se cer întrunite următoarele condiţii: 1) să fie o faptă prevăzută de legea penală ca infracţiune; 2) făptuitorul să se afle în stare de iresponsabilitate; 3) starea de iresposabilitate să existe în momentul săvârşirii faptei prejudiciabile. Prima condiţie, cu valoare de premisă, priveşte existenţa sau săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală ca infracţiune (omor, vătămare corporală, furt, huliganism etc). Dacă asemenea fapte lipsesc, iresponsabilitatea nu are importanţă juridico-penală. în cazul săvârşirii faptelor prejudiciabile, starea de iresponsabilitate are relevanţă numai pentru fapta dată, dar nu şi pentru viitor. Cu alte cuvinte, starea de responsabilitate poate fi stabilită ori de câte ori va fi săvârşită o faptă infracţională. A doua condiţie constă în existenţa unei stări de iresponsabilitate a 145

făptuitorului, adică a unei stări de incapacitate psihică sau a unei boli mintale cronice, a unei tulburări psihice temporare sau a altei stări patologice, din care cauză el nu-şi poate da seama de acţiunile sau inacţiunile sale, sau nu este stăpân pe ele. După cum s-a menţionat, pentru stabilirea stării de iresponsabilitate sunt suficiente concomitent cel puţin un factor dintre cele două ale criteriului juridic şi un factor dintre cele trei ale criteriului medical. A treia condiţie, prevăzută de lege, rezidă în existenţa stării de iresponsabilitate în momentul săvârşirii faptei prevăzute de legea penală. Conform acestei condiţii, ea trebuie să existe în perioada de la începerea acţiunii sau inacţiunii prejudiciabile până la consumarea ei. Nu se admite stabilirea stării de iresponsabilitate în general, pe un timp nelimitat, adică pe tot restul vieţii, chiar dacă persoana suferă de boală psihică cronică incurabilă. Constatarea stării de iresponsabilitate se face pe calea expertizei psihiatrice de către un specialist sau o instituţie de specialitate care vor stabili dacă infractorul suferă de o boală psihică cronică sau de o tulburare psihică temporară, sau de o altă stare patologică şi dacă boala respectivă afectează starea de responsabilitate. Hotărârea despre existenţa stării de iresponsabilitate o ia numai instanţa de judecată, concluziile expertizei medico-psihiatrice ne-fiind obligatorii pentru ea. Desigur, instanţa de judecată ţine seama de expertiză şi, de cele mai multe ori, o acceptă ca atare, însă ea apreciază nu doar împrejurările săvârşirii infracţiunii, ci şi alte circumstanţe, în baza cărora se ia hotărârea definitivă. Conform dispoziţiilor alin. (1) art. 23 CP, faţă de persoanele iresponsabile, în baza hotărârii instanţei de judecată, pot fi aplicate măsuri de constrângere cu caracter medical, prevăzute în art. 99103 CP. Alin. (2) art. 23 CP stabileşte că nu este pasibilă de pedeapsă persoana care, deşi a săvârşit infracţiunea în stare de responsabilitate, înainte de pronunţarea sentinţei de către instanţa de judecată s-a îmbolnăvit de o boală psihică care a lipsit-o de posibilitatea de a-şi da seama de acţiunile ori inacţiunile sale sau de a le dirija. Faţă de o asemenea persoană, în baza hotărârii instanţei de judecată, pot fi aplicate măsuri de constrângere cu caracter medical, iar după însănătoşire ea poate fi supusă pedepsei. 3.4. Determinarea subiectului special în procesul calificării infracţiunilor persoana fizică care săvârşeşte fapta prejudiciabilă, uneori, pe lângă semnele generale ale subiectului -responsabilitatea şi vârsta minimă cerută de lege - trebuie să mai întrunească cumulativ şi o condiţie specială, o anumită calitate prevăzută de norma juridicopenală sau nemijlocit să rezulte din ea. Astfel, pentru calificarea 146

faptei prejudiciatele, potrivit articolelor legii penale despre infracţiunile militare, comise de persoane cu funcţii de răspundere, unele infracţiuni economice, din domeniul transporturilor, contra justiţiei etc, este necesar ca subiectul infracţiunii, în afară de semnele subiectului general, să mai posede şi alte calităţi specifice. Doctrina penală propune diverse clasificări ale semnelor subiecţilor speciali în funcţie de: 1) numărul calităţilor speciale; 2) specificul calităţilor ce determină subiectul categoriilor concrete de infracţiuni; 3) modul lor de descriere. In funcţie de numărul calităţilor speciale cerute de lege, recunoaştem subiecţi: 1) cu o singură calitate specială; 2) cu două sau mai multe calităţi speciale combinatorii; 3) după modul lor de descriere. Majoritatea subiecţilor speciali, De exemplu, cetăţeanul Republicii Moldova (art. 337 CP), mamă (art. 147 CP), judecător (art. 307 CP), lucrător medical (art. 162 CP), militarii (infracţiunile militare) etc. posedă Q singură tâinâte speciala prevăzută de norma juridico-penală. Legislaţia penală prevede subiecţi speciali caracterizaţi prin două sau mai multe calităţi speciale combinatorii. De exemplu, subiectul infracţiunii, fixat în art. 183 CP, poate fi o persoană cu funcţie de răspundere (prima calitate specială), împuternicită să asigure respectarea regulilor de protecţie a muncii pe un anumit sector de muncă (a doua calitate specială). Subiectul infracţiunii, prevăzut de lit. a) alin. (2) art. 306 CP, poate fi o persoană cu funcţie de răspundere (prima calitate specială), împuternicită să efectueze urmărirea penală (a doua calitate specială), care urmăreşte să tragă la răspundere penală o persoană nevinovată de săvârşirea unei infracţiuni grave, deosebit de grave sau excepţional de grave (a treia calitate specială). Pentru calificarea acestor infracţiuni, afară de semnele subiectului general, trebuie precizate toate calităţile subiectului special în ansamblu. Lipsa unei singure calităţi, prevăzute în articolele corespunzătoare ale Codului penal, exclude calificarea faptei comise. în unele cazuri, în dispoziţiile articolelor din Partea specială a Codului penal sunt descrise, alternativ, semnele câtorva subiecţi speciali. Astfel, în art. 312 CP, în calitate de subiecţi speciali sunt numiţi martorul, partea vătămată, specialistul, expertul, traducătorul; în art. 185 CP-organizatorul, conducătorul sau participantul activ la un grup ce exercită rituri religioase etc. Pentru tragerea la răspundere penală, conform articolelor menţionate, este suficientă clarificarea semnelor a cel puţin unui subiect special. 147

în funcţie de specificul calităţilor, care stabilesc subiectul categoriilor concrete de infracţiuni, semnele pot fi clasificate: 1) după apartenenţa cetăţeniei: subiectul trădării de Patrie (art. 337 CP) poate fi numai cetăţean al Republicii Moldova, iar subiectul spionajului (art. 338 CP) - un cetăţean străin sau un apatrid; 2) după semnele demografice: după sex - autorul pruncuciderii poate fi numai mama, subiect de sex feminin; după vârstă - subiectul atragerii minorului la activitate criminală sau determinării lui la săvârşirea unor fapte imorale (art. 208 CP), poate fi numai o persoană matură care a depăşit vârsta de 18 ani etc; 3) după relaţiile familiale şi de rudenie: părinţi şi copiii sau persoanele care le suplinesc (art. 202, 203 CP); 4) după situaţia de serviciu: persoanele cu funcţii de răspundere (Cap. XV din CP), persoanele care gestionează organizaţiile comerciale, obşteşti sau alte organizaţii neguvernamentale (Cap. XVI din CP), persoanele cu funcţii de răspundere împuternicite să înfăptuiască justiţia (Cap. XIV din CP) etc; 5) după obligaţiile profesionale: medicii, alţi lucrători medicali (art. 160. 161, 162 CP); 6) referitor la serviciul militar. Capitolul XVIII din Codul penal fixează cercul de subiecţi ai infracţiunilor militare (şefi, subalterni etc); 7) după caracterul obligaţiilor cetăţenilor faţă de stat: martor, parte vătămată, expert, specialist, traducător (art. 312, 313 CP); 8) după statutul juridic special: persoana care se află sub arest preventiv, persoana condamnată, persoana care execută pedeapsa cu închisoare (art. 317, 319, 286 CP); 9) după alte circumstanţe (art. 211,212, 264 CP) etc. în funcţie de modul de descriere, semnele subiectului infracţiunii pot fi clasificate în semne pozitive şi semne negative. Majoritatea semnelor subiectului special sunt descrise în lege prin noţiuni pozitive, adică se indică semnele speciale concrete ale subiectului. Drept exemple de descriere sub formă pozitivă pot servi: mama, judecătorul, persoana care conduce mijlocul de transport etc. Semnele negative indică lipsa unei sau altei calităţi, însuşiri, proprietăţi, trăsături, caracteristici ale subiectului. De exemplu, persoana care nu are studii medicale superioare speciale (lit. b) alin. (1) art. 159 CP) etc După cum s-a arătat anterior, calităţile subiectului special al infracţiunii sunt descrise, nemijlocit, în norma juridico-penală sau rezultă din ea. în majoritatea cazurilor ele sunt indicate expres în dispoziţiile din Partea specială 148

a Codului penal. Legea le redă atât sub formă pozitivă, cât şi negativă. De exemplu, cetăţean al R.M., cetăţean străin, medic, persoană fără studii medicale superioare, părinţi, copii, persoană cu funcţie de răspundere etc. Insă, uneori, De exemplu, în art. 171, 200, 353 CP etc. nu se prevăd indicaţii directe privind calităţile subiectului special. Stabilirea lor în procesul calificării infracţiunii se efectuează prin interpretarea altor elemente ale infracţiunilor. Studierea acestora ne permite să afirmăm că subiectul violului poate fi atât o persoană de sex masculin, cât şi o persoană de sex feminin, subiectul neglijenţei criminale faţă de paza bunurilor proprietarului poate fi doar o persoană care nu are calitatea persoanei cu funcţie de răspundere etc. Trebuie remarcat că importanţa juridică a semnelor subiectului special se deosebeşte de cea a semnelor subiectului general. Lipsa măcar a unui semn al subiectului general (responsabilitatea şi vârsta) înseamnă lipsa faptei infracţionale. în cazul lipsei semnelor subiectului special apare şi altă situaţie: uneori absenţa lor exclude complet răspunderea penală; în alte cazuri, se schimbă numai calificarea infracţiunii. De exemplu , divulgarea informaţiilor ce constituie secret de stat de către soţia funcţionarului, căruia i-a fost încredinţat, exclude complet răspunderea penală a acesteia. Şi invers, încălcarea regulilor de securitate a circulaţiei sau de exploatare a transportului feroviar, naval sau aerian de către o persoană ce nu este lucrător în aceste domenii nu poate fi calificată potrivit art. 263 CP, însă în funcţie de circumstanţele cauzei penale, atare acţiuni prejudiciabile pot fi calificate conform art. 197, 198, 287 CP sau potrivit articolelor ce prevăd răspunderea penală pentru infracţiunile contra vieţii şi sănătăţii persoanei. 3.5. Determinarea proprietăţilor persoanei juridice ca subiect al infracţiunii Potrivit alin. (4) art. 21 CP, pentru infracţiunile prevăzute în art 215-218,221,223-246,248-251,257,259-261 este stipulată răspunderea penală a persoanelor juridice care desfăşoară activitate de întreprinzător. în conformitate cu legislaţia civilă şi a celei penale, pentru stabilirea proprietăţilor persoanei juridice ca subiect al infracţiunii este necesar să precizăm dacă ea întruneşte următoarele calităţi: să fie constituită în ordinea şi în modul prevăzute de Codul civil (CC); să desfăşoare activitate de întreprinzător; activitatea ei să fie desfăşurată doar în condiţiile fixate în alin. (3) art. 21 CP; ea poartă răspundere penală pentru infracţiunile prevăzute expres în alin. (4) art. 21 CP. 149

Conform art. 55 CC, persoană juridică este organizaţia care are patrimoniu distinct şi răspunde pentru obligaţiunile sale cu acest patrimoniu, poate să dobândească şi să exercite în nume propriu drepturi patrimoniale şi personale nepatrimoniale, să-şi asume obligaţiuni, poate fi reclamant şi pârât în instanţa de judecată. Persoana juridică se consideră constituită în momentul înregistrării ei de către stat (alin. (1) art. 63 CC), dobândeşte capacitatea de folosinţă (alin. (1) art. 60 CC) şi capacitatea de exerciţiu (alin. (l)art. 61 CC) la data înregistrării de stat şi încetează la data radierii ei din registrul de stat. Subiect al infracţiunii poate fi numai persoana juridică care desfăşoară activitate legală de întreprinzător (desfăşurarea ilegală a activităţii de întreprinzător este stipulată în art. 125 şi 241 CP), fapt ce corespunde dispoziţiilor legislative din Capitolele II şi XI ale Codului civil, ale Legii cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi din 3 ianuarie 1992, a Legii privind acordarea de licenţe pentru unele genuri de activitate nr. 332 din 1999 etc. De aici rezultă că persoana juridică, pentru desfăşurarea ilegală a activităţii de întreprinzător, poartă răspundere penală conform art. 241 CP, iar pentru desfăşurarea ilegală a activităţii de întreprinzător în prezenţa condiţiilor indicate în alin. (3) art. 21 CP - pentru una sau mai multe infracţiuni enumerate în alin. (4) art. 21 CP. Conform alin. (3) art. 21 CP, persoana juridică care desfăşoară activitate de întreprinzător este pasibilă de răspundere penală pentru o faptă prevăzută de legea penală, dacă există una dintre următoarele condiţii: a) persoana juridică este vinovată de neîndeplinirea sau îndeplinirea ne corespunzătoare a dispoziţiilor directe ale legii, ce stabilesc îndatoriri sau interdicţii pentru efectuarea unei anumite activităţi; i b) persoana juridică este vinovată de efectuarea unei activităţi ce nu co respunde actelor de constituire sau scopurilor declarate; c) fapta care cauzează sau creează pericolul cauzării de daune în ! proporţii considerabile persoanei, societăţii sau statului a fost săvârşită în i interesul acestei persoane juridice sau a fost admisă, sancţionată, aprobată, utilizată de organul sau persoana împuternicită cu funcţii de conducere a persoanei juridice respective. în conformitate cu alin. (5) art. 21 CP, răspunderea penală a persoanei juridice care desfăşoară activitate de întreprinzător nu exclude răspunderea penală a persoanei fizice pentru infracţiunea săvârşită. în această situaţie, persoana fizică trebuie să posede semnele generale ale subiectului, prevăzute I în art. 21 şi 22 CP, precum şi cele speciale prevăzute în articolul corespunzător din Partea specială a Codului penal.

150

ine-sau co-

Ca subiecţi de drept persoanele juridice sunt şi ele, asemeni persoanelor fizice, atât destinatare, cât şi beneficiare de ocrotire juridică penală, deci pot avea atât calitatea de subiect al infracţiunii, cât şi calitatea de parte vătămată sau, cum e numit de doctrina penală română, subiect pasiv al infracţiunii. Există unele infracţiuni care pot fi săvârşite, câteodată chiar cu precădere, de către persoanele juridice. Menţionăm dintre acestea insolvabilitatea intenţionată sau fictivă, limitarea concurenţei libere, infracţiuni fiscale, infracţiuni ecologice etc. Aici nu este vorba despre fapte săvârşite de conducere, fără ştirea şi acordul membrilor persoanei juridice, ci despre acte voite şi consfinţite de toţi membrii acestei entităţi şi executate conform acestei voinţe colective. Principiul răspunderii penale a persoanelor juridice se poate argumenta şi prin faptul că există pedepse care pot fi aplicate numai persoanelor juridice (sistarea existenţei persoanei juridice sau suspendarea activităţii acesteia) care sunt destul de eficace, deoarece ele pot determina schimbarea conduitei membrilor persoanei juridice în partea respectării legii penale. § 4. Determinarea laturii subiective a infracţiunii 4.1. Noţiunea şi importanţa laturii subiective Cum s-a constatat anterior, după determinarea obiectului, laturii obiective şi subiectului infracţiunii, trecem la analiza laturii subiective a infracţiunii. Latura subiectivă a infracţiunii reprezintă reflectarea sau posibilitatea reflectării concomitente în conştiinţa subiectului infracţiunii a semnelor obiective ale faptei comise, adică a acţiunii sau inacţiunii prejudiciabile, a consecinţelor prejudiciabile sau a primejdiei reale a survenirii lor, a legăturii de cauzalitate dintre ele, precum şi a celorlalte semne obiective cu care este descrisă infracţiunea în legea penală. Prin urmare, latura subiectivă a infracţiunii reflectă legătura conştiinţei şi voinţei infractorului cu fapta prejudiciabilă comisă de el, adică caracterizează atitudinea psihică a autorului faţă de faptele sale. Componenţa de infracţiune include următoarele semne cu ajutorul cărora legea penală descrie latura subiectivă a infracţiunii: vinovăţia, motivul (mobilul) şi scopul infracţiunii. Semnele laturii subiective, ca şi cele ale laturii obiective sunt de două tipuri: obligatorii şi facultative. Semnele obligatorii au importanţă pentru calificarea infracţiunii, iar cele facultative pentru individualizarea răspunderii penale şi pedepsei penale. La categoria semnelor obligatorii se referă vinovăţia, prin cel puţin una dintre formele ei, iar la cele facultative -motivul şi scopul infracţiunii. Este de remarcat că, în descrierea infracţiunilor 151

concrete, legiuitorul poate utiliza toate semnele laturii subiective, toate fiind obligatorii pentru calificarea infracţiunii date. în procesul examinării laturii subiective a infracţiunii trebuie să pornim de la teza, unanim acceptată de doctrina penală, că fiecare infracţiune reprezintă o unitate a semnelor obiective şi subiective ale unei fapte prejudiciabile anumite. Şi numai în mod teoretic, ele pot fi studiate de sine stătător, însă fără a neglija legătura şi unitatea lor indisolubilă internă. Doctrina penală consideră la fel de importante atât semnele obiective, cât şi cele subiective. Supraaprecierea laturii obiective în detrimentul celei subiective duce la aşa-numita incriminare obiectivă; supraaprecierea laturii subiective este legată doar de incriminarea descoperirii intenţiei sau stării periculoase. Supraaprecierea în ambele cazuri creează un obstacol în calea luptei cu criminalitatea şi duce la încălcarea legalităţii. Aceste greşeli sunt provocate de cauze diferite. în primul rând, procesul determinării şi demonstrării semnelor laturii subiective este mai dificil, deoarece este vorba de circumstanţe psihologice ale infracţiunii săvârşite. Mai mult decât atât, persoana care a comis fapta infracţională, de obicei, se străduieşte să prezinte acţiunile sau inacţiunile sale ca fiind comise fără vinovăţie sau, cel puţin, din imprudenţă. în al doilea rând, tehnica legislativă de descriere a multor infracţiuni concrete nu conţine o caracteristică clară a laturii subiective, fapt ce duce la o interpretare diferită şi echivocă a esenţei ei psihologice. într-adevăr, este destul de complicată intuirea şi înţelegerea corectă a celor mai multe nuanţe ale elementelor laturii subiective, cum ar fi prevederea, dorinţa, admiterea în mod conştient, evitarea consecinţelor printr-un calcul în mod uşuratic, aspecte care determină limitele dintre conduita prejudiciabilă şi comportarea neinfracţională, dintre infracţiunile intenţionate şi cele din imprudenţă, pe care le-a prevăzut legiuitorul în descrierea infracţiunii date în legea penală. în al treilea rând, unii colaboratori ai organelor judiciare şi de urmărire penală subestimează importanţa semnelor subiective şi, de aceea, le cercetează superficial, mai ales în cazul motivului şi scopului infracţiunii, atunci când acestea nu influenţează calificarea infracţiunii. Iată de ce Curtea Supremă de Justiţie, adeseori atenţionează că „în unele cazuri, cercetarea superficială a circumstanţelor cauzei şi constatarea incorectă a intenţiei culpabilului, motivului ei şi scopului infracţiunii condiţionează calificarea greşită ",24 24 Hotărârea Plenului CSJ din 30 octombrie 1978 cu modificările din 16 septembrie 2002 // Culegere de hotărâri explicative. Chişinău, 2002, p. 313. 151

fiind mim iune apte sine mă. ât şi elei turii arii slea sunt

urii \ice ipta iile uni :1a ste nţe rea :ic. xa pe lă. ire Lză nd de La ii. :'

Latura subiectivă a infracţiunii, fiind un proces ce decurge în psihicul infractorului, cuprinde momentul intelectual (conştiinţa), momentul volitiv (voinţa) şi cel emoţional (trăirea cu intensitate a celor săvârşite), care se dezvăluie prin aşa semne juridice ca: vinovăţia, mobilul şi scopul făptuitorului în momentul comiterii infracţiunii. Aceste trei semne se află într-o legătură organică reciprocă, fiecare dintre ele având şi o importanţă de sine stătătoare. Vinovăţia, mobilul şi scopul pot fi indicate expres în lege. De exemplu, omorul intenţionat (art. 145 CP); distrugerea sau deteriorarea din imprudenţă a bunurilor (art. 198 CP); vătămarea intenţionată gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii, care a provocat decesul victimei (alin. (4) art. 151 CP), din sancţiunea căruia rezultă că este vorba doar de decesul victimei din imprudenţă, articole care stipulează praeterintenţia, sau intenţia depăşită (praeter - peste), denumită de legiuitorul nostru în art. 19 CP infracţiune săvârşită cu două forme de vinovăţie; vătămarea intenţionată medie a integrităţii corporale sau a sănătăţii săvârşită din motive de duşmănie sau ură socială, rasială sau religioasă (lit. j) alin. (2) art. 152 CP); diversiunea săvârşită în scopul slăbirii bazei economice şi capacităţii de apărare a ţării (art. 343 CP) etc. în cazurile în care vinovăţia, motivul şi scopul infracţiunii nu sunt direct nominalizate în dispoziţiile articolelor corespunzătoare din Partea specială a Codului penal, ele sunt precizate cu ajutorul diferitelor metode de interpretare. De exemplu, vinovăţia poate: 1) rezulta din esenţa termenilor utilizaţi la descrierea infracţiunii, bună oară, oprirea samavolnică, fără necesitate a trenului, poate fi săvârşită numai intenţionat (art. 270 CP), iar pierderea documentelor ce conţin secrete de stat poate fi comisă numai din imprudenţă (art. 345 CP) etc; 2) izvorî din indicaţiile legii, cum ar fi bună-ştiinţa (art. 177 CP), reavoinţa (art. 203 CP), motivul sau interesele făptuitorului (art. 164 CP), scopul (art. 188 CP) etc, ce caracterizează doar o infracţiune intenţionată; 3>)fi numai intenţionată, în cazul în care infracţiunea este descrisă doar prin comiterea unor anumite acţiuni sau inacţiuni (aşa-numitele componenţe formale de infracţiuni); 4) decurge din interpretarea sistematică a legii, când nu există condiţiile evidenţiate mai sus. Astfel trebuie clarificate şi celelalte elemente ale laturii subiective a infracţiunii, deoarece trecerea tacită a acestora în articolele respective din Partea specială a Codului penal nu exclude existenţa lor, dar cere elucidarea cu minuţiozitate a opiniei legiuitorului referitor la ele. Stabilirea corectă a laturii subiective are o mare importanţă atât teoretică, cât şi practică: 153

— determină caracterul şi gradulprejudiciabil al conduitei infracţionale, precum şi gradul de pericol al persoanei care o comite, ceea ce are o importanţă deosebită atât pentru calificarea infracţiunii, cât şi pentru individualizarea aplicării pedepsei penale; -permite delimitarea infracţiunilor adiacente sau a celor asemănătoare. De exemplu, infracţiunile prevăzute de art. 145 şi 149 CP, precum şi cele stipulate în art. 197 şi 198 CP etc, se disting numai după forma lor de vinovăţie; distrugerea sau deteriorarea intenţionată a bunurilor (art. 197 CP) se deosebeşte de diversiunea îndreptată spre distrugerea sau deteriorarea întreprinderilor sau a altor bunuri de stat sau obşteşti (art. 343 CP) numai prin scopul acestor infracţiuni. -permite diferenţierea esenţială a tipurilor componenţelor de infracţiune: de bază, cu circumstanţe agravante şi cu circumstanţe atenuante. De exemplu, omorul săvârşit din gelozie constituie componenţa de bază a omorului intenţionat (alin. (1) art. 145 CP), omorul săvârşit în stare de afect constituie componenţa cu circumstanţe atenuante a omorului intenţionat (art. 146 CP), omorul săvârşit cu premeditate constituie componenţa cu circumstanţe agravante a omorului intenţionat (lit. a) alin. (2) art. 145 CP), iar omorul săvârşit cu scopul de a preleva şi/sau utiliza ori comercializa organele sau ţesuturile victimei constituie componenţa cu circumstanţe deosebit de agravante a omorului intenţionat (lit. 1) alin. (3) art. 145 CP) etc. 4.2. Determinarea vinovăţiei şi formele ei Potrivit art. 6 CP, persoana este supusă răspunderii şi pedepsei penale doar pentru faptele săvârşite cu vinovăţie. Vinovăţia reprezintă un semn obligatoriu al fiecărei infracţiuni. Ea cuprinde atitudinea psihică a făptuitorului faţă de cele săvârşite, fără a da răspuns la problema de ce şi pentru ce el săvârşeşte infracţiunea, care este motivul şi scopul infracţiunii. a. Vinovăţia constituie atitudinea psihică a persoanei faţă de acţiunile sau inacţiunile comise şi faţă de consecinţele prejudiciabile survenite, exprimată sub formă de intenţie sau imprudenţă sau concomitent prin ambele forme. Luând în consideraţie cele expuse, doctrina penală n-a susţinut opinia,25 potrivit căreia vinovăţia şi latura subiectivă sunt identice. Pentru stabilirea vinovăţiei trebuie ţinut cont de însuşirile ei: conţinutul, forma, esenţa socială şi gradul ei prejudiciabil.

P B C d c B E o Ci j« ■ d ar vi m ce că vc să efi tic vi ge cai co a \ fap afl 25

II. C. /[arejib H fl. FI. KOTOB. Cy6'beKmueHaa cmopona npecmynneHim u ee ycmaHoanenue. BopoHe», 1974, p. 41.

i

doi

Locul central îi revine conţinutului vinovăţiei, format din intelect şi voinţă. Momentul intelectual include înţelegerea de către persoană a caracterului prejudiciabil al acţiunii sau inacţiunii sale, posibilitatea de a prevedea caracterul prejudiciabil al urmărilor lor, înţelegerea circumstanţelor în care se comite infracţiunea, esenţa şi importanţa lor, perceperea corectă a legăturii de cauzalitate dintre acţiune sau inacţiune şi consecinţele infracţionale. Elementul volitiv se reduce la caracterizarea manifestărilor psihologice care orientează conduita omului într-o anumită direcţie, reglementează alegerea soluţiei: de a săvârşi o acţiune concretă sau de a se abţine de la ea. Esenţa momentului volitiv în comiterea infracţiunilor intenţionate constă în orientarea conştientă a acţiunilor pentru atingerea scopurilor scontate, iar la comiterea infracţiunilor din imprudenţă - în nechibzuinţa, nepăsarea, neglijenţa manifestată de făptuitor în conduita sa premergătoare survenirii consecinţelor prejudiciabile. Particularitatea procesului volitiv la comiterea infracţiunilor din imprudenţă constă şi în faptul că persoana nu întreprinde eforturi psihice pentru a evita cauzarea consecinţelor prejudiciabile, deşi are această posibilitate. în infracţiunile concrete, vinovăţia este constatată prin indicarea formei de vinovăţie şi a semnelor obiective reflectate în atitudinea psihică a subiectului. Forma vinovăţiei se stabileşte de corelaţia elementelor psihice care formează conţinutul ei. Această corelaţie trebuie să exprime dependenţa faptei comise de atitudinea negativă a persoanei faţă de interesele societăţii, încălcate prin această faptă; să caracterizeze diverse atitudini intelectuale şi volitive ale persoanei faţă de faptă (acţiune sau inacţiune) şi consecinţele ei; să redea un anumit grad de vinovăţie. Divizarea vinovăţiei în forme trebuie efectuată în funcţie de unele şi aceleaşi criterii. Formele vinovăţiei reprezintă noţiuni juridice, fixate de legiuitor în articolele din Partea specială a Codului penal, care simplifică stabilirea formei vinovăţiei la infracţiunile concrete, descrise în articolele respective din Partea generală a Codului penal. Formele vinovăţiei reprezintă fenomene psihice caracteristice numai faptelor infracţionale. Fenomenele psihice specifice unei conduite legale, obişnuite a omului poate să nu coincidă cu noţiunea juridică a vinovăţiei. Diversele variante ale atitudinii psihice a subiectului pentru fapta săvârşită pot fi recunoscute ca vinovăţie doar în cazul în care ele se află în limitele noţiunilor juridice ale acestora, stipulate de lege. Potrivit art. 6 CP, vinovăţia poate avea numai două forme: intenţia şi imprudenţa. însă atunci când infracţiunea este construită dintr-un cumul de două infracţiuni, dintre care una se comite intenţionat, iar alta - din impru-

155

denţă, această infracţiune unică complexă se consideră săvârşită cu două forme de vinovăţie (art. 19 CP), numită şipraeterintenţie sau intenţie depăşită, ce nu poate fi considerată a treia formă de vinovăţie. Esenţa vinovăţiei, ca şi a oricărei altei noţiuni şi instituţii juridice, are un caracter socialpolitic şi e strâns legată de menirea acestora, de rolul lor în viaţa socială. După esenţa sa, vinovăţia reprezintă atitudinea psihică a subiectului faţă de realitatea obiectivă ce îl înconjoară: vizavi de relaţiile sociale, interesele societăţii, cerinţele sale juridice, alţi membri ai societăţii. Vinovăţia presu-. pune că atitudinea persoanei faţă de interesele sociale este negativă din cauza orientării antisociale a subiectului, opunerii conştiente a voinţei sale intereselor sociale, prin manifestarea atitudinii nechibzuite, neglijente faţă de ele. Confirmând intenţia şi imprudenţa ca forme ale vinovăţiei, legiuitorul, în acelaşi timp, demonstrează că anume prin ele se manifestă atitudinea negativă a persoanei faţă de interesele societăţii. De aceea, esenţa vinovăţiei el o leagă, pe de o parte, de izvorul ce o produce, iar pe de altă parte, de răspunderea subiectului ca urmare juridică a săvârşirii infracţiunii cu vinovăţie. Stabilirea gradului vinovăţiei persoanei reprezintă concretizarea formei şi conţinutului ei în fiecare caz concret. Vinovăţia intenţionată este cu mult mai gravă decât cea imprudentă. Dacă la săvârşirea infracţiunii intenţionate se produc urmări mai grave care nu erau cuprinse de intenţia făptuitorului, atunci fapta comisă se consideră mai gravă. Deci vinovăţia este caracterizată atât cantitativ, cât şi calitativ de conţinutul, forma, esenţa şi gradul ei. b. Intenţia şi modalităţile sale. Intenţia, ca formă a vinovăţiei, este prevăzută de legiuitor mai des decât imprudenţa. In literatura juridică se constată că în practică greutatea specifică a infracţiunilor intenţionate constituie mai mult de 90%. Potrivit art. 17 CP, „se consideră că infracţiunea a fost săvârşită cu intenţie dacă persoana care a săvârşit-o îşi dădea seama de caracterul prejudiciabil al acţiunii sau inacţiunii sale, a prevăzut urmările ei prejudiciabile, le-a dorit sau admitea, în mod conştient, survenirea acestor urmări". Din textul legii rezultă că atitudinea psihică faţă de cele săvârşite în cazul intenţiei cuprinde trei elemente. Subiectul: 1) îşi dădea seama de caracterul prejudiciabil al acţiunii sau inacţiunii sale; 2) a prevăzut urmările ei prejudiciabile;

3) le-a dorit sau admitea, în mod conştient, survenirea acestor urmări. Unitatea acestor trei elemente ce stabilesc atitudinea psihică a persoanei faţă de acţiune sau inacţiune şi, concomitent, faţă de consecinţe, definesc noţiunea juridico-penală a intenţiei stabilite de legiuitor. Eliminarea din intenţie a unuia dintre aceste elemente nu înseamnă altceva decât golirea de conţinut a noţiunii date. De aceea este complet incorectă opinia,26 potrivit căreia legea penală atribuie intenţia doar la componenţele materiale de infracţiuni (fiecare infracţiune este materială, adică orice infracţiune produce anumite daune valorilor ocrotite de legea penală sau cel puţin creează primejdia reală a survenirii acestora, indiferent de faptul cum a fost ea descrisă: ca o componenţă formală sau materială de infracţiune), deoarece art. 17 CP cere stabilirea concomitentă a atitudinii psihice a infractorului atât faţă de acţiuni sau inacţiuni, cât şi faţă de consecinţele fiecărei infracţiuni, fără a specifica dacă constituie ea o componenţă formală sau una materială de infracţiune.27 Perceperea caracterului prejudiciabil al acţiunii sau inacţiunii sale şi prevederea urmărilor ei prejudiciabile se referă la sfera intelectuală a psihicului infractorului, iar dorinţa sau admiterea conştientă a survenirii acestor urmări se referă la sfera volitivă a psihicului celui vinovat. în funcţie de conţinutul momentului volitiv, infracţiunea intenţionată poate fi săvârşită cu intenţie directă sau cu intenţie indirectă (denumită şi eventuală). Intenţia directă se caracterizează prin faptul că persoana care a săvârşit infracţiunea îşi dădea seama de caracterul prejudiciabil al acţiunii sau inacţiunii sale, a prevăzut urmările ei prejudiciabile şi a dorit survenirea acestor urinări. Intenţia indirectă presupune că persoana care a săvârşit infracţiunea îşi dădea seama de caracterul prejudiciabil al acţiunii sau inacţiunii sale, a prevăzut urmările ei prejudiciabile şi admitea, în mod conştient, survenirea acestor urmări. Pentru determinarea corectă a vinovăţiei, ca de altfel şi a motivului şi scopului infracţiunii, trebuie ţinut cont de două probleme ce apar în procesul calificării infracţiunii: 26 n. C. flarejib H J\. II. KOTOB. Op. cit., p. 80. 27 Manual de drept penal. Partea generală. Redactor coordonator Alexandru Borodac. Chişinău. 2005, p. 163. 157

1) forma de vinovăţie la comiterea infracţiunii analizate, inclusă anticipat de legiuitor ca semn obligatoriu al fiecărei componenţe de infracţiune con crete descrise în legea penală; 2) conţinutul intenţiei sau imprudenţei referitoare la componenţa de infracţiune analizată. Cu alte cuvinte, ce fel de circumstanţe reale trebuie să fie cuprinse de conştiinţa şi voinţa persoanei, în baza cărora să putem recunoaşte existenţa intenţiei sau imprudenţei în conduita ei. Sau mai bine zis, cum trebuie să stabilim vinovăţia persoanei într-o faptă concretă comisă de ea. Pentru elucidarea formei de vinovăţie, fixată anticipat de legiuitor în componenţa concretă de infracţiune descrisă în legea penală, trebuie să utilizăm metodele de interpretare, expuse în primul subparagraf, cum ar fi, indicaţia directă a legii (omor intenţionat), esenţa termenilor juridici, prin intermediul cărora se descrie infracţiunea (bună-ştiinţă, rea-voinţă, pierderea etc), interpretarea sistematică a legii etc, De exemplu, cunoscând esenţa termenilor juridici utilizaţi la descrierea furtului (sustragere pe ascuns - art. 186 CP) şi făcând o comparaţie a lui cu dispoziţia art. 273 CP (răpirea mijlocului de transport), putem afirma că latura subiectivă a furtului poate fi caracterizată numai prin intenţie directă şi motiv, scop de profit. Pentru dezvăluirea conţinutului intenţiei directe a persoanei care a comis, De exemplu, un furt, trebuie să descoperim atitudinea psihică a făptuitorului faţă de toate semnele obiectului şi ale laturii obiective ale acestei componenţe de infracţiune. Trebuie dovedit că: 1) făptuitorul înţelege faptul comiterii unei sustrageri; 2) că o comitere ascuns; 3) că sustrage bunurile altei persoane; 4) că îi provoacă proprietarului o daună materială în proporţii esenţiale; 5) că are dorinţa de a comite sustragerea pe ascuns a bunurilor altei persoane în proporţii esenţiale; 6) că fapta este comisă în scop de profit pentru a se îmbogăţi. Dacă făptuitorul comite un furt cu circumstanţe agravante, atunci trebuie să clarificăm atitudinea psihică a lui şi faţă de aceste circumstanţe agravante. Luând în considerare rezolvarea corectă a problemelor menţionate, putem formula unele reguli generale de delimitare a infracţiunilor după atitudinea subiectivă a făptuitorului faţă de unele semne obiective ale componenţei de infracţiune. în cazul în care infractorul nu-şi dă seama de un oarecare semn obiectiv al infracţiunii intenţionate, atunci fapta comisă cade sub incidenţa articolului despre infracţiunea intenţionată fără semnul indicat. De exemplu, în loc de lit. c) alin. (3) art. 145 CP (omorul intenţionat săvârşit cu bunăştiinţă asupra unei femei gravide), trebuie să fie aplicat alin. (1) art. 145 CP (omor intenţionat fără circumstanţe agravante). 158

Dacă în legislaţie nu există un articol analog despre infracţiunea intenţionată fără semnul indicat, de care făptuitorul nu şi-a dat seama, dar trebuia şi putea să-1 prevadă, atunci trebuie aplicat articolul despre infracţiunea din imprudenţă ce include acest semn; dacă această normă lipseşte se va aplica articolul despre infracţiunea din imprudenţă fără acest semn; dacă şi astfel de articol nu există, atunci componenţa de infracţiune lipseşte. De exemplu, în loc de art. 197 CP (Distrugerea sau deteriorarea intenţionată a bunurilor) poate fi aplicat art. 198 CP (Distrugerea sau deteriorarea din imprudenţă a bunurilor) sau art. 232 CP (Distrugerea sau deteriorarea masivelor forestiere); în cazul nimicirii sau deteriorării avutului proprietarului fără folosirea metodelor ce prezintă pericol sporit sau în proporţii esenţiale componenţa infracţiunii lipseşte. Pentru delimitarea infracţiunilor după atitudinea psihică a făptuitorului faţă de semnele obiective ale componenţei de infracţiune ar fi binevenită construirea unei scheme logice, un program de delimitare, cel puţin imaginar, care ne-ar ajuta să formulăm precis problemele ce decurg din ipotezele indicate şi care ne-ar permite verificarea cu stricteţe a tuturor semnelor obiective ale componenţei de infracţiune importante pentru calificare, de care făptuitorul îşi dădea seama sau nu şi-a dat seama, dar trebuia şi putea să-1 prevadă. Rezumând cele expuse, putem afirma că latura subiectivă, ca element al infracţiunii, este determinată în întregime de obiectul şi latura obiectivă a acestuia. Tot ce este inclus în construcţia legislativă a obiectului şi laturii obiective ale infracţiunii trebuie să fie reflectat în latura subiectivă a faptei infracţionale. în doctrina penală şi practica judiciară a apărut întrebarea: care este forma vinovăţiei de circumstanţele agravante în infracţiunile intenţionate? în literatura de specialitate se afirmă că în infracţiunile intenţionate atitudinea psihică a făptuitorului faţă de circumstanţele agravante, incluse de

legiuitor în numărul semnelor componenţei de infracţiune, poate fi variată: în unele componenţe numai intenţionată, în altele - numai din imprudenţă sau atât intenţionată, cât şi din imprudenţă. De exemplu, atitudinea psihică a făptuitorului faţă de circumstanţele agravante ale furtului poate fi doar intenţionată. La calificarea provocării intenţionate a avortului ilegal, care a pricinuit o vătămare gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii ori decesul victimei, atitudinea psihică a făptuitorului faţă de aceste circumstanţe agravante poate fi numai din imprudenţă, fapt stipulat expres în lit. b) şi c) alin. (2) art. 159 CP, ceea ce nu era fixat în articolul corespunzător din Codul penal din 1961. Dacă se va constata intenţia făptuitorului faţă de cauzarea vătămării grave a 159

integrităţii corporale sau a sănătăţii ori faţă de decesul victimei, arunci astfel de acţiuni trebuie calificate potrivit art. 145 sau 151 CP. Atitudinea psihică a făptuitorului faţă de aşa circumstanţă agravantă ca uzurparea puterii de stat care a provocat decesul unei persoane (lit. b) alin. (2) art. 339 CP) poate fi atât intenţionată, cât şi din imprudenţă, deoarece legiuitorul n-a specificat expres în lege forma vinovăţiei prin care poate fi comisă această infracţiune, iar sancţiunea ei ne permite încadrarea completă a acestora în ambele cazuri. în limitele intenţiei directe şi indirecte doctrina penală cunoaşte şi alte clasificări ale intenţiei: premeditată, subită, simplă sau afectată, determinată, nedeterminată, alternativă, proprie etc.2S Analiza acestor modalităţi ale intenţiei certifică diverse atitudini psihice ale subiectului la săvârşirea infracţiunilor intenţionate. Aceste divizări ale intenţiei permit individualizarea maximă a atitudinii psihice a vinovatului, stabilirea caracterului şi gradului vinovăţiei, prin urmare, şi a răspunderii penale. Adeseori, ele au importanţă pentru calificarea infracţiunilor. De exemplu, omorul intenţionat săvârşit cu premeditare (lit. a) alin. (2) art. 145 CP), omorul săvârşit în stare de afect, survenită în mod subit (art. 146 CP), vătămarea gravă ori medie a integrităţii corporale sau a sănătăţii în stare de afect ( art. 156 CP). Comiterea infracţiunilor intenţionate atrage urmări juridice speciale: 1) posibilitatea recunoaşterii recidivei în prezenţa condiţiilor corespun zătoare prevăzute în art. 34 CP; 2) posibilitatea răspunderii penale pentru pregătirea de infracţiune (art. 26 CP), tentativă de infracţiune (art. 27 CP) şi pentru participaţie ( art. 41 şi 42 CP); 3) stabilirea unor condiţii mai severe de suspendare condiţionată a executării pedepsei (art. 90 CP); 4) doar infracţiunile intenţionate pot fi considerate infracţiuni deosebit de grave sau excepţional de grave (art. 16 CP); 5) faţă de persoanele condamnate pentru infracţiuni intenţionate, amnistia se aplică într-un volum limitat etc. c. Imprudenţa şi tipurile ei. Alături de intenţie, imprudenţa reprezintă o formă de bază a vinovăţiei, considerată mai puţin prejudiciabilă decât intenţia. Practica judiciară arată că cel mai mare volum al daunelor materiale este produs nu de infracţiunile intenţionate (sustrageri, distrugerea sau deteManual de drept penal. Partea generală. Op. cit., p. 164—166. 160

riorarea intenţionată a bunurilor, abuzul de putere sau de serviciu etc), ci de infracţiunile din imprudenţă (neglijenţa în serviciu, lipsa de spirit gospodăresc, distrugerea sau deteriorarea din imprudenţă a bunurilor, utilizarea neglijentă a izvoarelor de pericol sporit etc). Importanţa luptei cu infracţiunile comise din imprudenţă sporeşte odată cu progresul tehnic în toate sferele economiei naţionale şi a condiţiilor de trai. Se observă o creştere permanentă a infracţiunilor comise din imprudenţă, în special în sferele ce ţin de ocrotirea mediului înconjurător, securitatea condiţiilor de muncă, securitatea circulaţiei şi exploatării transportului, utilizarea noilor resurse de energie, a noilor izvoare puternice de pericol sporit etc. Art. 18 CP stipulează că infracţiunea a fost săvârşită din imprudenţă dacă persoana care a săvârşito îşi dădea seama de caracterul prejudiciabil al acţiunii sau inacţiunii sale, a prevăzut urmările ei prejudiciabile, dar considera, în mod uşuratic, că ele vor putea fi evitate ori nu îşi dădea seama de caracterul prejudiciabil al acţiunii sau inacţiunii sale, nu a prevăzut posibilitatea survenirii urmărilor ei prejudiciabile, deşi trebuia şi putea să le prevadă. Noul Cod penal din 18 aprilie 2002, spre deosebire de Codul penal din 1961, a stabilit o nuvelă legislativă ce ţine de definirea noţiunii de imprudenţă. Codul penal din 1961 caracteriza imprudenţa doar prin atitudinea psihică negativă a subiectului faţă de consecinţe, iar Codul penal în vigoare cere stabilirea concomitentă a atitudinii psihice negative a făptuitorului atât faţă de acţiune sau inacţiune, cât şi faţă de consecinţe. Legea penală stabileşte două tipuri de imprudenţă: 1) încrederea exagerată în sine (numită în doctrina română culpă cu previziune); 2) neglijenţa (numită în doctrina română culpă simplă). încrederea exagerată în sine presupune că infracţiunea a fost săvârşită din imprudenţă dacă persoana care a săvârşit-o: 1) îşi dădea seama de caracterul prejudiciabil al acţiunii sau inacţiunii sale; 2) a prevăzut urmările ei prejudiciabile; 3) a considerat în mod uşuratic că ele vor putea fi evitate. Doar unitatea acestor trei elemente, ce stabilesc atitudinea psihică negativă a persoanei faţă de acţiune sau inacţiune şi, concomitent, faţă de consecinţe, defineşte noţiunea juridico-penală a încrederii exagerate în sine. Menţionăm că, în cazul de încredere exagerată în sine, făptuitorul presupune posibilitatea survenirii consecinţelor prejudiciabile, deoarece, în cazul respectiv concret, el consideră că ele vor putea fi evitate. Previziunea inevitabilităţii consecinţelor este incompatibilă cu consideraţia precum că ele ar putea fi evitate. Astfel, încrederea exagerată în sine se deosebeşte de intenţia directă. 161

Previziunea posibilităţii survenirii consecinţelor prejudiciabile în cazul încrederii exagerate în sine are un caracter abstract, deoarece lipseşte atât dorinţa, cât şi admiterea survenirii acestora. Prin aceasta, încrederea exagerată în sine se deosebeşte de intenţia indirectă. Săvârşind infracţiunea prin încrederea exagerată în sine, infractorul contează pe anumite circumstanţe concrete, care, chipurile, după opinia sa, ar putea contracara consecinţele infracţionale. Circumstanţele pe care contează făptuitorul pot fi dintre cele mai diverse: personalitatea sa (putere fizică, dibăcie, cunoştinţe vaste, iscusinţă, experienţă, măiestrie etc); situaţia în care se comite infracţiunea (lipsa altor persoane, în timp de noapte etc); acţiunile altor persoane; forţele naturii (rugul aprins în pădure va fi stins de ploaia care vine sau de alte persoane etc); acţiunea perfectă a mecanismelor etc. Despre modul uşuratic al calculelor evitării survenirii consecinţelor mărturiseşte faptul că totuşi consecinţele prejudiciabile survin. De exemplu, conducătorul mijlocului de transport, dezvoltând, în mod conştient, o viteză inadmisibilă, consideră că va fi în stare, uşor, în orice moment, să frâneze sau să ocolească pietonul şi să evite accidentul. Frâna însă a „refuzat" să acţioneze în momentul respectiv, iar mijlocul de transport, lovindu-1 pe pietonul ce traversa regulamentar strada a provocat decesul acestuia. Aşadar, din cele expuse rezultă că formularea legislativă a primului element al momentului intelectual - încrederea exagerată în sine, este identică cu elementul corespunzător al intenţiei. în ambele cazuri este vorba de perceperea caracterului prejudiciabil al acţiunii sau inacţiunii făptuitorului. Această modalitate a imprudenţei se deosebeşte de intenţie atât prin formularea celui de-al doilea element al momentului intelectual, cât şi prin formularea momentului volitiv al amândurora. în cazul intenţiei, infractorul prevede inevitabilitatea survenirii consecinţelor prejudiciabile, iar în cazul mcrederii exagerate în sine - doar posibilitatea survenirii lor, deoarece el nici nu le doreşte şi nici nu le admite. Momentul volitiv al intenţiei constă în dorinţa sau admiterea conştientă a survenirii urmărilor prejudiciabile, iar cel al încrederii exagerate în sine - în consideraţia uşuratică de evitare a acestora. Neglijenţa prevede că infracţiunea a fost săvârşită din imprudenţă, dacă persoana care a săvârşit-o: 1) nu-şi dădea seama de caracterul prejudiciabil al acţiunii sau inacţiunii sale; 2) n-a prevăzut posibilitatea survenirii consecinţelor prejudiciabile; 3) deşi trebuia şi putea să le prevadă. Lipsa capacităţii de percepere a caracterului prejudiciabil al acţiunilor 162

sau inacţiunilor şi de prevedere a posibilităţii survenirii consecinţelor constituie momentul intelectual al neglijenţei, iar la momentul volitiv al neglijenţei se referă posibilitatea şi necesitatea previziunii acestora. Stabilirea acestor trei elemente ale atitudinii psihice negative a persoanei faţă de acţiune sau inacţiune şi, concomitent, faţă de consecinţe, defineşte noţiunea juridico-penală a neglijenţei. Tocmai lipsa atitudinii psihice a vinovatului faţă de acţiunile sau inacţiunile comise din definiţia imprudenţei, dată de Codul penal din 1961, a servit drept cauză a apariţiei tezei absolut incorecte privind vinovăţia mixtă, deoarece adepţii acestei opinii susţineau că imprudenţa poate fi determinată prin atitudinea psihică numai faţă de consecinţe. Acest subiect va fi desfăşurat ulterior la analiza infracţiunilor săvârşite cu două forme de vinovăţie. Neperceperea caracterului prejudiciabil al acţiunii sau inacţiunii sale şi neprevederea posibilităţii survenirii urmărilor ei prejudiciabile apropie neglijenţa de fapta săvârşită fără vinovăţie (cazul fortuit), care reprezintă o atitudine psihică deosebită a persoanei. Potrivit art. 20 CV, fapta se consideră săvârşită/3ra vinovăţie dacă persoana care a comis-o nu îşi dădea seama de caracterul prejudiciabil al acţiunii sau inacţiunii sale, nu a prevăzut posibilitatea survenirii urmărilor ei prejudiciabile şi, conform circumstanţelor cauzei, nici nu trebuia sau nu putea să le prevadă. Pentru stabilirea imprudenţei, ca şi în cazul intenţiei, trebuie să ţinem cont de cele două probleme ce apar la calificarea infracţiunilor: 1) determinarea formei de vinovăţie, prin care poate fi comisă infracţiunea dată, inclusă anticipat de legiuitor ca semn obligatoriu al fiecărei componenţe de infracţiune concretă descrisă în legea penală; 2) imprudenţa într-o faptă concret comisă. Rezolvarea acestor ipoteze se efectuează în acelaşi mod în care a fost analizată intenţia. De exemplu, pentru stabilirea formei de vinovăţie la pierderea documentelor ce conţin secrete de stat (art. 345 CP), inclusă de legiuitor în construcţia legislativă a acestei infracţiuni fără nominalizarea ei directă, putem afirma că infracţiunea dată poate fi comisă doar din imprudenţă, deoarece utilizarea termenului „pierdere" nu poate nicidecum caracteriza o acţiune intenţionată. Pentru elucidarea imprudenţei, De exemplu, în neglijenţa în serviciu (art. 329 CP), trebuie să precizăm că persoana cu funcţie de răspundere îşi dădea seama de caracterul prejudiciabil al atitudinii neglijente sau neconştiincioase faţă de neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a obligaţiilor de serviciu, a prevăzut posibilitatea cauzării daunelor în proporţii mari 163

intereselor publice sau drepturilor şi intereselor ocrotite de lege ale persoanelor fizice sau juridice, că ea considera în mod uşuratic (sigură pe sine că nu dă greş niciodată) că aceste daune vor fi evitate sau că ea nu îşi dădea seama de caracterul prejudiciabil al atitudinii neglijente menţionate, nu a prevăzut posibilitatea survenirii daunelor nominalizate, deşi trebuia şi putea să le prevadă. d. Infracţiunea cu două forme de vinovăţie. Studiind evoluţia legislaţiei penale, se poate afirma că legiuitorul, pornind de la sarcinile concrete de luptă cu infracţionalitatea şi de la tendinţa de repetare a unor infracţiuni sub o anumită formă, adesea adoptă norme penale, care, parţial, se intersectează, se suprapun, fapt ce duce, uneori, la dublarea, repetarea legii penale sau chiar la un surplus de norme penale. Cunoaştem două categorii de astfel de norme noi. Prima prevede infracţiunile unice compuse din două sau mai multe categorii de infracţiuni intenţionate, la care de fapt nu apar probleme în stabilirea formei de vinovăţie prin care poate fi comisă infracţiunea nou-creată. De exemplu, componenţa de infracţiune a tâlhăriei (art. 188 CP) este formată din vătămarea intenţionată a integrităţii corporale sau a sănătăţii (care în funcţie de gravitatea ei ar putea fi pedepsită potrivit art. 151, 152 sau 153 CP) şi din sustragerea intenţionată pe ascuns sau deschisă a bunurilor altei persoane (care în funcţie de metoda sustragerii ar putea fi pedepsită conform art. 186 sau 187 CP). Dacă făptuitorul comite concomitent aceste două categorii de infracţiuni, cele săvârşite constituie o tâlhărie care se comite numai intenţionat. A două categorie de norme noi cuprinde coeziunea dintr-o infracţiune intenţionată şi altă infracţiune comisă din imprudenţă. De exemplu, vătămarea intenţionată gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii (care ar putea fi încadrată în baza alin. (1) art. 151 CP) şi lipsirea de viaţă din imprudenţă (care respectiv ar putea fi calificată conform art. 149 CP). Ele, fiind unite de legiuitor într-o normă aparte, au format o infracţiune unică compusă din vătămare intenţionată a integrităţii corporale sau a sănătăţii care a provocat decesul victimei din imprudenţă, incriminată în alin. (4) art. 151 CP Dacă n-ar fi fost formată această infracţiune unică compusă ca infracţiune distinctă, atunci în cazul săvârşirii lor s-ar fi realizat un concurs ideal de infracţiuni prevăzute în alin. (1) art. 151 (infracţiune comisă cu intenţie) şi alin. (1) art. 149 CP (infracţiune comisă din imprudenţă), pentru care pedeapsa definitivă ar fi fost aplicată pe un termen nu mai mare de 13 ani de închisoare. însă legiuitorul, având în vedere faptul răspândirii acestor infracţiuni, tendinţa lor de repetare, consecinţele prejudiciabile specifice anume sub forma dată 164

a-:ă sa a

;a Ie b u e ii e a â r e ă

şi necesitatea înăspririi pedepsei penale pentru astfel de fapte, a creat o infracţiune unică compusă, prevăzută în alin. (4) art. 151 CP, săvârşită cu două forme de vinovăţie, pentru care se poate aplica o pedeapsă pe un termen de până la 15 ani închisoare. Această situaţie este fixată în art. 19 CP: „Dacă, drept rezultat al săvârşirii cu intenţie a infracţiunii, se produc urmări mai grave care, conform legii, atrag înăsprirea pedepsei penale şi care nu erau cuprinse de intenţia făptuitorului, răspunderea penală pentru atare urmări survine numai dacă persoana a prevăzut urmările prejudiciabile, dar considera, în mod uşuratic, că ele vor putea fi evitate sau dacă persoana nu a prevăzut posibilitatea survenirii acestor urmări, deşi trebuia şi putea să le prevadă. în consecinţă, infracţiunea se consideră intenţionată". Din textul legii rezultă că există infracţiuni care cuprind, în latura lor subiectivă, atât intenţia, cât şi imprudenţa. Aceste infracţiuni se realizează atunci când făptuitorul, săvârşind cu intenţie o faptă prevăzută de legea penală, poate produce un rezultat, cauzat din imprudenţă, mai grav sau în plus faţă de acela prevăzut şi urmărit sau acceptat, astfel încât intenţia iniţială a fost depăşită, de unde a apărut, după cum am mai spus, denumirea dată acestei situaţii - praeterintenţie. în infracţiunile cu două forme de vinovăţie este necesar să fie stabilită separat şi paralel vinovăţia intenţionată a primei infracţiuni atât faţă de acţiuni sau inacţiuni, cât şi faţă de consecinţe (De exemplu, provocarea intenţionată ilegală a avortului care s-a consumat cu întreruperea ilegală a sarcinii şi nimicirea fătului - alin. (1) art. 159 CP) şi vinovăţia din imprudenţă, de asemenea faţă de acţiunile şi consecinţele infracţiunii a doua (De exemplu, lipsirea de viaţă din imprudenţă) care este cumulată în această infracţiune unică compusă (lit. c) alin. (2) art. 159 CP). G. A. Krigher, pe bună dreptate, menţiona că vinovăţia acestor infracţiuni unice compuse trebuie numită vinovăţie dublă, fapt ce nu constituie o formă calitativ nouă (a treia formă) de vinovăţie.29 în ce ne priveşte, anterior noi am opinat pentru completarea legislaţiei penale cu un nou articol privind infracţiunile săvârşite cu două forme de vinovăţie,30 fapt preluat de legiuitorul nostru în art. 19 CP din 18 aprilie 2002. în lege sunt puţine infracţiuni cu două forme de vinovăţie şi toate au 29 30

113.

F. A. Kpnrep. Onpedenenue (popM eunbi II CcmeTCKaîi IOCTHUHÎI, nr. 20, p. 4-6. Alexandru Borodac. Drept penal. Calificarea infracţiunilor. Chişinău. 1996, p.

165

două tipuri de descriere: componenţe materiale de infracţiuni cu circumstanţe agravante şi componenţe formale de infracţiuni cu circumstanţe agravante. Primul tip de infracţiuni cu două forme de vinovăţie, fiind construite ca nişte componenţe materiale de infracţiuni, au două sau mai multe consecinţe prejudiciabile cu importanţă juridică inegală: o consecinţă mai puţin gravă constituie un semn obligatoriu al laturii obiective şi o consecinţă mai gravă joacă rolul circumstanţei agravante. Consecinţa obligatorie a laturii obiective se cauzează cu intenţie directă sau indirectă, iar atitudinea psihică a făptuitorului faţă de consecinţa care înăspreşte pedeapsa penală se manifestă fie prin încredere exagerată în sine, fie prin neglijenţă. La aceste infracţiuni se referă: vătămarea intenţionată gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii care a provocat decesul victimei din imprudenţă (alin. (4) ari. 151 CP), provocarea intenţionată ilegală a avortului care a provocat din imprudenţă decesul victimei (lit. c) alin. (2) art. 159 CP), terorismul soldat cu decesul unei persoane din imprudenţă (lit. b) alin. (3) art. 278 CP) etc. Al doilea tip de infracţiune cu două forme de vinovăţie, fiind construite ca nişte componenţe formale de infracţiuni, se caracterizează prin faptul că infracţiunea intenţionată, inclusă în conţinutul infracţiunii unice compuse, nu include consecinţe prejudiciabile concrete în calitate de semn obligatoriu al laturii obiective, însă înăsprirea pedepsei penale este legată de cauzarea din imprudenţă a unor urmări grave concrete, indicate în lege. De exemplu, decesul victimei din imprudenţă în urma internării ei intenţionate, în mod ilegal, într-o instituţie psihiatrică (lit. a) alin. (2) art. 169 CP). Şi în cazul infracţiunilor de acest tip trebuie stabilită, paralel şi separat, vinovăţia intenţionată a internării ilegale într-o instituţie psihiatrică atât faţă de acţiuni, cât şi faţă de consecinţe (în pofida faptului că ele nu constituie un semn obligatoriu al laturii obiective, dar noi am demonstrat anterior că orice infracţiune este materială, adică posedă unele consecinţe prejudiciabile, chiar şi cele construite ca nişte componenţe de infracţiune formale—în cazul nostru astfel de consecinţe se consideră lipsirea ilegală de libertate, primejdia reală de înrăutăţire a sănătăţii victimei) şi vinovăţie imprudentă faţă de consecinţele care înăspresc pedeapsa penală atât faţă de acţiuni, cât şi faţă de consecinţe. Infracţiunea săvârşită cu două forme de vinovăţie nu trebuie, nicidecum, confundată cu aşanumita vinovăţie mixtă, pe care o considerăm complet incorectă, nejustificată, necorespunzătoare legii penale. Adepţii existenţei vinovăţiei mixte opinau că, în limitele uneia şi aceleiaşi infracţiuni, se produc două atitudini psihice deosebite ale persoanei, una faţă de acţiuni şi alta faţă de consecinţe, care nu intră pe deplin în structura legislativă a intenţiei şi 166

imprudenţei, de aceea există a treia formă de vinovăţie, aşa-zisa formă mixtă a vinovăţiei.31 Un temei de bază în apariţia acestei opinii (a se vedea mai detaliat analiza critică a acestei opinii expusă anterior32) a fost definiţia incompletă a imprudenţei, dată de Codul penal al Republicii Moldova din 1961 şi de codurile corespunzătoare ale celorlalte republici din fosta URSS, potrivit căreia vinovăţia imprudentă se determina doar conform atitudinii psihice a făptuitorului faţă de consecinţe. Codul penal al RM din 18 aprilie 2002 a lichidat această lacună a legii penale. în prezent legea penală ne obligă să stabilim atât vinovăţia intenţionată, cât şi vinovăţia imprudentă numai prin atitudinea psihică a făptuitorului, dar atât faţă de acţiuni, cât şi faţă de consecinţe. Credem că prin aceasta s-a pus punct la discuţiile inutile în această problemă. Infracţiunile săvârşite cu două forme de vinovăţie reprezintă cazuri de concurs ideal de infracţiuni, prevăzute de lege ca infracţiuni unice compuse, la care atitudinea psihică a făptuitorului este cuprinsă în întregime de construcţia legislativă a intenţiei pentru infracţiunea de bază din acest concurs şi construcţia legislativă a imprudenţei pentru a doua infracţiune din concursul ideal de infracţiuni, care formează infracţiunea unică compusă săvârşită cu două forme de vinovăţie. Deci, intenţia şi imprudenţa la aceste infracţiuni există separat, paralel şi nu se combină una cu alta. Recapitulând modul stabilirii formei şi tipurilor de vinovăţie sau a cazului fortuit, putem conchide că art. 17, 18,19 şi 20 CP ne obligă să demonstrăm că persoana care a săvârşit infracţiunea: îşi dădea seama de caracterul prejudiciabil al acţiunii sau inacţiunii sale sau nu-şi dădea seama de acest caracter, deşi trebuia şi putea să-şi dea seama, fie nu-şi dădea seama de aceasta şi nici nu trebuia sau nu putea să-şi dea seama de caracterul prejudiciabil al acţiunii sau inacţiunii sale; a prevăzut inevitabilitatea survenirii urmărilor prejudiciabile sau posibilitatea survenirii urmărilor prejudiciabile, fie n-a prevăzut posibilitatea urmărilor ei prejudiciabile; a dorit survenirea urmărilor prejudiciabile sau le admitea în mod con ştient, fie considera, în mod uşuratic, că ele vor putea fi evitate, fie trebuia şi putea să prevadă survenirea urmărilor prejudiciabile, fie, conform circum stanţelor cauzei, nici nu trebuia sau nu putea să le prevadă. 31 E. A. KypHHOB. AemompaHcnopmHue npecmynjteuuH. M., 1976, p. 82 etc. 32 Drept penal. Partea generală. Sub redacţia lui A. Borodac. Chişinâu. 1994, p. 133-137. 167

Numai corelaţia simultană a cel puţin trei condiţii - câte una dintre cele enumerate în fiecare dintre cele trei elemente ale vinovăţiei sau nevinovăţiei -ne permite să constatăm că infracţiunea a fost comisă cu intenţie directă sau indirectă, prin încrederea exagerată în sine sau din neglijenţă, fie cu două forme de vinovăţie, fie fapta dată este comisă fără vinovăţie. Evidenţierea acestor trei elemente ale vinovăţiei va ajuta lucrătorii practicieni să-şi planifice corect procesul stabilirii formei şi tipului vinovăţiei într-o faptă infracţională comisă sau constatării nevinovăţiei persoanei. e. Determinarea motivului şi scopului infracţiunii Motivarea conduitei omului reprezintă una dintre cele mai complicate probleme ale filozofiei, eticii, psihologiei şi, bineînţeles, ale jurisprudenţei. La baza motivării conduitei omului stau necesităţile sale vitale culturale, materiale etc, iar la baza motivării conduitei infracţionale, deseori, stau necesităţile eronate, pseudo-necesităţile sau necesităţile hipertrofiate, cu un caracter imoral, alterat. Conduita infracţională, ca orice acţiune sau inacţiune a omului, are anumite motive şi e îndreptată spre atingerea unui anumit scop. Prin motiv (mobil) al infracţiunii se înţelege impulsul intern (dorinţa, tendinţa, pasiunea, sentimentul) al infractorului ce face să nască în mintea lui ideea săvârşirii unei anumite fapte conştient orientată spre satisfacerea acelei dorinţe, tendinţe, pasiuni, sentimente eronate. Unele persoane acţionează din teamă, De exemplu, ca să ascundă o faptă infracţională anterioară şi să evite urmărirea penală (lit. i) alin. (3) art. 145 CP - omorul intenţionat săvârşit cu scopul de a ascunde o altă infracţiune), altele - din motive de duşmănie sau ură socială, naţională, rasială sau religioasă (lit. i) alin. (2) art. 151 CP), de gelozie (alin. (1) art. 145 CP), din considerente politice (art. 338 CP), din ştrengărie sau din alte imbolduri huliganice (art. 287 CP), din dorinţa de îmbogăţire, interese materiale (art. 186-195 CP) etc. Motivele infracţiunii intenţionate trebuie să fie cunoscute, fiindcă altfel nu s-ar putea înţelege dorinţa infractorului de a comite infracţiunea, complexitatea faptei şi gradul ei prejudiciabil. în pofida importanţei sale, de regulă, mobilul faptei nu constituie un semn obligatoriu al laturii subiective a infracţiunii, deoarece oricare ar fi impulsul intern al conduitei, săvârşirea acesteia este aproape întotdeauna suficientă pentru înţelegerea laturii subiective a infracţiunii, însă precizarea motivului în aceste cazuri are o importanţă deosebită pentru individualizarea răspunderii penale şi pedepsei penale. în unele cazuri, motivele sunt incluse de legiuitor în calitate de semne 168

obligatorii ale laturii subiective, iar de prezenţa sau de lipsa lor se ţine cont la calificarea infracţiunii. De exemplu, subiectul P. a fost tras la răspundere penală potrivit alin. (1) art. 195 CP pentru sustragerea pe ascuns a două ceasuri de aur, din secţia magazinului unde lucra soţia sa, infracţiune cu daune în proporţii mari cauzate proprietarului. Examinând fapta subiectului P., instanţa de judecată a respins incriminarea propusă de organul de urmărire penală şi a recalificat acţiunile lui P. conform alin. (1) art. 197 CP (distrugerea sau deteriorarea intenţionată a bunurilor în proporţii mari), deoarece un semn obligatoriu al furtului îl constituie tendinţa de îmbogăţire a făptuitorului, motiv ce lipsea în comportamentul şi psihicul făptuitorului. Ancheta judiciară a constatat că P., bănuindu-şi soţia de legături intime cu şeful magazinului, i-a cerut să se concedieze. După ce ea a refuzat, P. a sustras pe ascuns ceasurile şi le-a aruncat într-un lac, crezând că deficitul de avere, creat în urma acţiunilor sale, va servi drept temei pentru concedierea soţiei din iniţiativa administraţiei. în unele cazuri, motivul infracţiunii constituie un semn obligatoriu al unei circumstanţe agravante a infracţiunii. De exemplu, răpirea unei persoane din interes material (lit. f) alin. (2) art. 164 CP), vătămarea intenţionată gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii săvârşită cu intenţii huliganice (lit. h) alin. (2) art. 151 CP) etc. Motivul întotdeauna premerge intenţiei, concretizând-o, consolidând-o. Teza precum că toate infracţiunile intenţionate sunt motivate este unanim acceptată de doctrina penală. Mai complicat se rezolvă problema privind motivarea infracţiunilor comise din imprudenţă. Unii autori neagă importanţa motivelor pentru infracţiunile comise din imprudenţă.33 Susţinem opinia, conform căreia infracţiunile comise din imprudenţă au un caracter volitiv conştient şi, prin urmare, ele sunt motivate şi îndreptate spre un anumit scop. Academicianul rus V. N. Kudreavţev scria că, în urma cercetării motivelor şi scopurilor infracţiunilor comise din imprudenţă, prin încălcarea regulilor de securitate ale circulaţiei sau de exploatare a mijloacelor de transport, s-a stabilit că 63,2 % de şoferi se conduceau de năzuinţa de a îndeplini sau chiar de a depăşi planurile, de a transporta mai rapid încărcăturile etc, 22,5% urmăreau scopuri de profit sau alte interese personale, iar 14,3% încălcau aceste reguli din intenţii huliganice sau cu scopul de a se sustrage de la reţinerea lucrătorilor poliţiei.34 33 A. A. TIHOHTKOBCKHH. y