Conspect Calificarea Infracțiunilor [PDF]

Zitiervorschau

1

Tema: NOȚIUNEA ȘI IMPORTANȚA CALIFICĂRII INFRACȚIUNILOR Noțiunea și conceptul calificării infracțiunilor Calificarea infracţiunilor constituie veriga principală în procesul de aplicare a legii, în general, şi a celei penale, în special, considerent din care oamenii de ştiinţă acordă o tot mai mare atenţie studiului concepţiei, principiilor şi regulilor de calificare a faptelor infracţionale. Calificarea infracţiunilor constituie o premisă, condiţie absolut necesară pentru aplicarea normelor juridico-penale. A califica înseamnă а-i da o apreciere unui fenomen, proces, a recunoaşte particularităţile acestora prin intermediul cărora urmează să se deosebească de alte fenomene, procese similare. În dreptul penal, noţiunea „a califica” la fel se utilizează cu sensul de a stabili unei fapte prejudiciabile, pasibile de pedeapsă penală şi comisă cu vinovăţie, o anumită însuşire, calitate, care derivă din semnele şi elementele componenţei de infracţiune. !!! A califica o infracţiune înseamnă a da o apreciere juridică unei fapte socialmente periculoase prin identificarea normei din Codul penal sub a cărei inciden ță cade. Calificarea unei fapte ilegale (abatere disciplinară, delict civil, contravenţie, infracţiune) presupune alegerea acelei norme juridice care prevede anume fapta dată, adică a o racorda regulii generale corespunzătoare din dispoziţia unei norme juridice care prevede anume fapta respectivă şi nu alta. În dreptul penal, prin calificarea unei infracţiuni se înţelege а-i da faptei prejudiciabile aprecierea juridică adecvată, invocînd norma juridico-penală din Partea Specială a Codului penal (după caz, cu trimitere la unele din normele Părţii Generale a Codului penal), care cuprinde semnele infracţiunii săvîrşite şi comise în realitatea obiectivă. Pentru a fi angajată răspunderea penală şi, implicit, aplicată o sancţiune pentru aceasta, orice faptă infrac țională urmează a fi încadrată potrivit unei norme juridico-penale din cadrul unui articol, alineat, literă etc. din legea penală. !!! Calificarea infracţiunilor constituie aprecierea juridică a unor sau altor comportamente infracţionale ale persoanei. Calificarea infracţiunilor poate fi considerată o „diagnoză juridică” care este stabilită ca rezultat al săvîrşirii unei fapte infracţionale. Conform alin.(1) art.113 CP RM, se consideră calificare a infracţiunii determinarea şi constatarea juridică a corespunderii exacte între semnele faptei prejudiciabile săvîrşite şi semnele componenţei infracţiunii, prevăzute de norma penală. !!! Calificarea infracţiunilor reprezintă stabilirea şi fixarea juridică a potrivirii între semnele infracţiunii concrete săvîrşite în realitatea obiectivă şi semnele componenţei de infrac țiune desprinse din analiza normei de incriminare. Calificarea infracţiunilor poate fi definită !!! lato sensu – aprecierea juridico-penală a faptei pînă la momentul stabilirii dacă aceasta conţine semnele unei componenţe de infracţiune şi !!! stricto sensu – aprecierea juridico-penală a faptei drept infrac țiune. Iniţial nu se cunoaşte dacă fapta comisă în realitatea obiectivă constituie sau nu infracţiune. Deşi aparent aceasta constituie infrac țiune, la o analiză minuţioasă a circumstanţelor de fapt în interiorul cărora a fost săvîrşită infracţiunea fapta săvîrşită poate reprezenta o cauză menită să înlăture caracterul penal al faptei (art.35-40 CP RM – legitima apărare, reținerea infractorului, starea de extremă necesitate, constrîngerea fizică sau psihică, riscul întemeiat sau executarea ordinului sau a dispoziţiei superiorului) ori poate constitui pregătirea la săvîrşirea unei infracţiuni uşoare sau o renunţare de bunăvoie la săvîrşirea infracţiunii (art.56 CP RM). Pentru a determina dacă o faptă a fost comisă în stare de legitimă apărare sau constituie infrac țiune, faptei respective necesarmente trebuie să i se dea o apreciere juridică. !!! Dacă în acţiunile făptuitorului sînt prezente semnele unei componenţe de infracţiune, lipsind totodată în comportamentul acestuia vreuna din cauzele susindicate (şi nu doar), cele comise urmează a fi încadrate potrivit unei norme concrete din Codul penal care cuprinde fapta săvîrşită. !!! Scopul calificării infracţiunilor trebuie examinat cu mult mai larg, prin luarea în calcul a faptului că în rezultatul calificării se poate de ajuns la concluzia că fapta comisă conţine în sine semnele unei infracţiuni concrete sau la concluzia că cele comise nu conţin semnele unei infracţiuni anumite. De aceea, scopul calificării constă în aflarea răspunsului la întrebarea dacă a fost săvîrşită sau nu o infracţiune într-un anumit caz concret, în a determina care anume infracţiune a fost comisă sau în a stabili lipsa infracţiunii. Calificarea infracţiunilor nu este doar rezultatul unei activităţi strict determinate, dar şi un proces, pe parcursul căruia are loc stabilirea corespunderii între circumstanţele unei fapte concrete şi semnele normei juridice, precizarea unor prevederi ale legii, determinarea unor noi circumstanţe, modificarea versiunilor şi formarea traseului cercetării de mai departe a faptei infracţionale. Pot fi desprinse două accepţiuni ale calificării infracţiunilor: 1) Calificarea infracţiunii ca proces – presupune activitatea persoanelor abilitate cu încadrarea juridico-penală a faptelor infracţionale, compusă din diverse acţiuni (operaţiuni) îndreptate spre stabilirea corespunderii exacte între semnele faptei prejudiciabile comise şi semnele componenţei de infracţiune concrete. Sînt identificate anumite particularităţi ale calificării infracţiunii ca proces:  clarificarea conţinutului semnelor faptei care urmează a fi calificată;  alegerea articolului cel mai potrivit care cuprinde semnele faptei prejudiciabile comise şi stabilirea semnelor componenţei de infracţiune prevăzute de articolul respectiv;  stabilirea corespunderii între semnele prevăzute de legea penală cu semnele faptei real săvîrşite;  concluzionarea asupra faptului existenţei sau lipsei unei corespunderi între semnele faptei prejudiciabile şi semnele componenţei de infracţiune. 2) Calificarea infracţiunii ca rezultat reprezintă consecinţa activităţii desfăşurate de persoanele sus-numite exprimată prin elaborarea unor acte aplicative şi fixarea în acestea a corespunderii exacte între semnele faptei infracţionale săvîrşite şi semnele componenţei de infracţiune, prin invocarea unei norme concrete din Partea Specială a Codul penal. Sub acest aspect, calificarea infracţiunii semnifică rezultatul procesului îndelungat şi complex efectuat de persoanele abilitate; or, orice proces, activitate în mod neapărat are şi un rezultat. În speţă, acesta cuprinde concluziile despre: a) prezenţa sau lipsa semnelor şi elementelor componenţei de infracţiune şi b) prezenţa semnelor constitutive ale unei componenţe de infracţiune concrete care în totalitate cuprinde semnele faptei prejudiciabile comise (atunci cînd cele comise conţin elementele unei componenţe de infracţiune). Rezultatul activităţii întreprinse este materializat în:  ordonanţa de începere a urmăririi penale,  ordonanţa de punere sub învinuire,  rechizitoriul,  sentinţa de condamnare etc. !!! Fiecare din actele nominalizate conţin în mod obligatoriu articolul sau articolul şi alineatul, ori articolul, alineatul şi litera din Partea Specială a Codului penal sau, după caz, articolul ori articolul şi alineatul din Partea Generală a Codului penal (spre ex., este cazul infrac țiunii neconsumate), care cuprind cel mai bine semnele faptei prejudiciabile comise. Potrivit alin.(2) art.281 CPP RM, !!! ordonanța de punere sub învinuire trebuie să cuprindă menţiunea despre punerea persoanei învinuire în calitate de învinuit în cauza penală, conform articolului, alineatului şi literei articolului din Codul penal care prevăd răspunderea pentru infracţiunea comisă. !!! Nu se indică articolele Părţii Generale a Codului penal (cu excepţia cazurilor comiterii unei infracţiuni neconsumate sau în participa ție), nici altele – nepenale – legi şi/sau alte acte normative, la care fac trimitere dispoziţiile normelor din Partea Specială a Codului penal, dacă respectivele dispoziţii sînt de blanchetă, şi care cuprind semnele componenţei de infracţiune. Calificarea infracţiunii poate fi definită ca fiind un proces logic de stabilire a semnelor componenţei de infracţiune în comportamentul socialmente periculos al persoanei şi rezultatul acestui proces, adică fixarea în documentele procesuale de la faza urmăririi penale şi judecării cauzei a legii penale la care se face trimitere şi care urmează a fi aplicată. Ambele aspecte ale calificării infracţiunilor se află într-o strînsă legătură, într-o interconexiune pe tot parcursul acestei activităţi, în toate cazurile atunci cînd fapta prejudiciabilă conţine semnele unei componen țe de infracţiune, iar făptuitorul este pasibil de răspundere şi pedeapsă penală, procesul calificării fiind finalizat prin adoptarea unui act aplicativ menit să reflecte cele stabilite şi comise în realitatea obiectivă cu indicarea concretă a articolului, alineatului, literei din legea penală care conţin semnele faptei infracţionale săvîrşite. În concluzie: condiţia necesară pentru aprecierea juridică a faptei prejudiciabile este alegaţia (invocarea sau trimiterea) la norma penală care cuprinde fapta comisă.

3)

  

a) b)

a)

b)

c)

  

2 Nu toate împrejurările de fapt au relevanţă în egală măsură la calificarea infracţiunilor. Unele din ele sînt necesare pentru intentarea unei cauze penale, altele au o importanţă calificativă. Pe lîngă aceasta, o mare parte a împrejurărilor de fapt la prima vedere nu au vreo importanţă juridico-penală; cu atît mai mult, sînt lipsite de importanţă la calificarea infracţiunii, însă acestea pot îndeplini un rol criminalistic, procesual sau chiar criminologie. Calificarea infracţiunii poate şi trebuie privită nu doar ca o categorie juridică, dar şi din punct de vedere psihologic şi logic, ca un proces de gîndire, legat de rezolvarea unei sarcini juridico-penale concrete. Calificarea infracţiunii ca proces logic. Calificarea infracţiunii constituie un proces complicat de gîndire, care necesită formularea unor aprecieri juridice bine chibzuite avînd la bază diverse raţionamente logice. Logica este ştiinţa despre legităţile şi operaţiile gîndirii corecte. Limbajul legii penale, din punct de vedere matematic, este formal, deoarece conţine un număr finit de cuvinte, expresii şi fraze care sînt tratate (cu rare excepţii) uniform. Caracterul logico-informaţional al sarcinilor calificării infracţiunilor permite folosirea metodelor formale de rezolvare a acestora. Bazele ştiinţifice şi metodologice ale calificării infracţiunilor Categoriile dialecticii filosofice. Unul dintre postulatele dialecticii prevede că dialectica subiectivă (dezvoltarea gîndirii) reprezintă reflectarea dialecticii obiective (dezvoltarea lumii materiale). De aici rezultă unele categorii ale dialecticii filosofice la care sînt atribuite: generalul şi singularul, concretul şi abstractul, adevărul obiectiv. !!! În contextul calificării infracţiunilor, abstractul şi generalul formează norma juridico-penală. În acelaşi timp, concretul şi singularul reprezintă fapta infracţională comisă. Norma juridico-penală este o abstractizare ce reflectă doar semnele tipice ale unui fenomen, care sînt inserate în textul legii din punctul de vedere al repetării acestora. !!! Norma incriminatoare conţine cele mai importante semne ale faptei prejudiciabile comise. Aceasta nu poate să conţină semnele fiecărei infracţiuni în parte. !!! Norma juridico-penală corespunde categoriei de general, deoarece aceasta cuprinde într-o formă generalizată semnele faptei infracţionale comise. Însă, fapta prejudiciabilă pasibilă de calificare potrivit normei de drept penal constituie o categorie concretă şi corespunde singularului. Norma juridicopenală ce incriminează o infracțiune concretă este una, în timp ce infrac țiunile de acelaşi gen sînt multiple. Fiecare infracţiune în parte, de acelaşi tip, urmează a fi încadrată potrivit uneia şi aceleiaşi norme. De ex., norma de la art.146 CP RM (omorul săvîrşit în stare de afect) constituie generalul, în timp ce toate infracţiunile de omor săvîrşit în stare de afect reprezintă singularul. Generalul există în singular, de aceea există temei pentru determinarea corespunderii între semnele faptei comise şi semnele componenţei de infrac țiune. La calificare este suprapus singularul (infracţiunea) cu generalul (norma juridico-penală). Calificarea infracţiunilor şi adevărul obiectiv. La calificarea infracţiunilor, activitatea practicienilor este îndreptată spre determinarea adevărului obiectiv. În lipsa unei astfel de sarcini nu este posibilă realizarea scopului justiţiei penale. Dacă noţiunea de adevăr obiectiv nu s-ar referi şi la calificarea infracţiunii, atunci fiecare judecător ar judeca persoanele samavolnic, iar concluziile sale nu ar putea fi controlate, nici corectate, pe cînd în fiecare cauză penală poate exista doar o singură hotărîre exactă, toate celelalte fiind greşite. Adevărul – corespunderea (concordanţa) între realitatea înconjurătoare şi ideile, percepţiile persoanei faţă de aceasta. Adevărul trebuie să vizeze: circumstanţele obiective şi subiective ale faptei săvîrşite; conţinutul normei alese. !!! Reprezentarea despre împrejurările în care a fost comisă fapta prejudiciabilă va fi adevărată dacă reflectă obiectiv evenimentele reale ce au avut loc. Aflarea adevărului obiectiv este dictat în primul rînd de necesitatea stabilirii exacte a circumstanţelor de fapt despre fapta prejudiciabilă săvîrşită şi făptuitor. Atunci cînd împrejurările despre fapta infrac țională comisă au fost incorect sau insuficient determinate, se atestă prezenţa unei calificări incorecte şi, implicit, în lipsa unei corespunderi exacte între calificarea efectuată şi adevărul obiectiv. În dependenţă de gradul de determinare a circumstanţelor de fapt, de alegerea şi aplicarea normei potrivite, sînt eviden țiate următoarele situaţii: existenţa unei corespunderi integrale între calificarea efectuată şi adevărul obiectiv (circumstanţele de fapt au fost determinate corect şi în măsură deplină, precum şi alegerea normei a fost efectuată corect); existenţa unei corespunderi parţiale între calificarea efectuată şi adevărul obiectiv (fie circumstanţele de fapt au fost determinate parţial corect sau insuficient, fie norma incriminatoare incorect a fost aleasă şi aplicată); lipsa vreunei corespunderi între calificarea efectuată şi adevărul obiectiv (circumstanţele de fapt au fost incorect determinate). !!! La calificarea infracţiunilor nu este necesară reflectarea absolută şi integrală a celor întîmplate. Din acest punct de vedere, adevărul calificării este unul relativ. De ex., nu are relevanță la calificare împrejurările care au importan ță la stabilirea pedepsei sau importanţă criminologică, procesual-penală. Totodată, în ce priveşte semnele necesare pentru calificarea infracţiunii, aici trebuie stabilit adevărul absolut. Adevărul absolut nu poate fi obţinut într-un timp scurt, ci treptat. Iniţial sînt cunoscute unele date cu privire la fapta infracţională săvîrşită, după care sînt descoperite alte date, ca în cele din urmă să se ajungă la identificarea întregului portret al celor comise. Se prezumă că la faza judecării cauzei, la adoptarea sentinţei, instanţa stabileşte adevărul absolut. Prezumţia dată poate fi, însă, răsturnată pe calea exercitării căilor ordinare şi extraordinare de atac. Totodată, la etapa pornirii urmăririi penale, de regulă, se stabileşte adevărul relativ. Odată cu acumularea de noi date despre împrejurările faptei comise şi făptuitor se ajunge la stabilirea adevărului absolut. Calificarea infracţiunilor şi logica. În procesul de calificare a infracţiunilor, folosind datele obţinute pe marginea unei cauze penale concrete şi analizînd conţinutul normelor de incriminare aplicabile, ajungem la o anumită concluzie, şi anume: prezenţa sau lipsa vreunei componenţe de infracţiune. !!! Această activitate a persoanei învestite cu calificarea faptelor infracţionale, după formă şi conţinut, este una logică. Încadrarea juridică a infracţiunilor nu trebuie evaluată ca un act momentan, ci ca o realizare consecutivă a unui şir întreg de acţiuni logice, orientate spre relevarea semnelor faptei care au importanță juridică, a conţinutului normei aplicabile şi constatarea unei identificări între acestea. Rolul logicii la calificarea infracţiunilor este evident. Elementele necesare pentru fiecare practician în procesul calificării infracţiunilor sînt: gîndirea logică, respectarea strictă a regulilor gîndirii logice la cercetarea fiecărei infracţiuni, aplicarea legii penale. Procesul de calificare reprezintă nu doar o identificare simplă a unui fenomen, el se caracterizează şi printr-o activitate de gîndire complicată ce decurge după anumite legităţi logice. În baza regulilor logicii putem ajunge la rezultatul corect. Tocmai de aceea respectarea regulilor logicii facilitează procesul de calificare corectă a infracţiunilor. Or, calificarea infracţiunilor formează rezultatul unui proces complex al cunoaşterii, succesul căruia depinde de cunoştinţele obţinute şi puse în aplicare în corespundere cu respectarea regulilor logicii. Raţionamentele logice. La calificarea infracţiunilor, ca şi în orice altă sferă de manifestare a gîndirii logice, sînt folosite diverse reguli logice. Cel mai des sînt utilizate raţionamentele logice, ca fiind operaţiile constînd dintr-o înlănţuire de judecăţi, pe baza cărora se trage o concluzie. Raţionamentul reprezintă o operaţie mintală cu ajutorul căreia din două sau mai multe judecăţi se obţine o judecată nouă, care decurge logic din primele. Raţionamentele logice sînt utilizate pe larg la calificarea infracţiunilor. Persoana abilitată cu calificarea infracţiunilor, cunoscînd împrejurările faptei comise (prima judecată) şi conţinutul normei de incriminare pasibile de aplicare (a doua judecată), prin confruntarea acestora, va ajunge la concluzia dacă comportamentul făptuitorului constituie sau nu infracţiunea descrisă de norma incriminatoare aleasă pentru aplicare, adică dacă poate fi încadrat potrivit normei respective.

3

Modalităţile de calificare a infracţiunilor Există următoarele tipuri de calificare a infracţiunilor: . În dependenţă de subiectul care face calificarea: 1) calificarea oficială (legală); 2) calificarea neoficială (doctrinară). Calificarea oficială (legală) sau formală reprezintă calificarea efectuată de către anumite persoane, abilitate prin lege. Potrivit alin.(2) art.113 CP RM, !!! calificarea oficială a infracţiunii se efectuează la toate etapele procedurii penale de către persoanele care efectuează urmărirea penală şi de către judecători. !!! Împuterniciți prin lege să efectueze calificarea oficială a infracţiunii sînt doar persoanele care efectuează urmărirea penală si judecătorii. Conform alin.(1) art.253 CPP RM, urmărirea penală se efectuează de către procuror şi de către organele constituite conform legii: în cadrul Ministerului Afacerilor Interne, Serviciului Vamal, Centrului Naţional Anticorupţie. Iar conform alin.(2) art.253 CPP RM, organele de urmărire penală sînt reprezentate de ofiţeri de urmărire penală anume desemnaţi în cadrul instituţiilor menţionate în alin.(1) şi subordonaţi organizational conducătorului institu ției respective. Este abilitat cu calificarea oficială: a) ofiţerul de urmărire penală din cadrul MAI, Serviciului Vamal, CNA, b) procurorul, c) judecătorul. O atare calificare se consideră oficială, deoarece produce efecte juridice, fiind obligatorie pentru cei pe care îi vizează (de ex., pentru participanţii la procesul penal). !!! Tocmai de aceea calificarea oficială este valabilă doar în cazul în care este efectuată în legătură cu exercitarea atribuţiilor de serviciu de către entităţile sus-numite, adică doar în legătură cu o cauză penală concretă la a cărei soluţionare participant este. Nu se va considera oficială calificarea efectuată de ofiţerul de urmărire penală, procuror sau judecător, atunci cînd aceştia nu sînt implicaţi nemijlocit în efectuarea, conducerea urmăririi penale, în examinarea cauzei penale. Particularităţile calificării oficiale:  este făcută în legătură cu o cauză penală concretă;  poartă un caracter obligatoriu;  dă naştere la anumite consecinţe juridice;  este efectuată de persoana abilitată prin lege care este implicată nemijlocit în efectuarea, conducerea urmăririi penale în examinarea cauzei penale;  are drept rezultat fixarea acesteia în anumite acte procesuale, prevăzute de legislaţia procesual-penală (ordonanţa de punere sub învinuire, rechizitoriul, sentinţa de condamnare etc.). Calificarea neoficială (doctrinară) constituie aprecierea juridică dată unei fapte prejudiciabile şi pasibile de pedeapsă penală de diferite persoane, altele decît cele din prima categorie, ca: oamenii de ştiinţă, studenţii etc. Calificarea neoficială este făcută de doctrinari în legătură cu cercetarea juridico-penală a unor categorii concrete de infracţiuni prin elaborarea unor comentarii manuale, monografii, materiale metodico-didactice. Este neoficială si calificarea efectuată de studenţii instituţiilor de învăţămînt superior, postuniversitar, de audienţii din cadrul Institutului Naţional al Justiţiei atunci cînd sînt propuse anumite soluţii de calificare pentru anumite speţe sau expunerea pe marginea unor sentin țe, decizii din practica judiciară. Tot neoficială este calificarea întreprinsă de oamenii de rînd, care nu au studii juridice. !!! O asemenea calificare se consideră neoficială, deoarece nu produce consecințe juridice. Calificarea efectuată chiar şi de un profesor universitar specializat în materia de drept penal nu poate fi obligatorie pentru procuror sau judecător atît timp cît nu este persoană împuternicită să aplice legea penală implicit, sa califice o faptă infracţională. Totodată, nu este deloc neglijabilă o atare calificare. Rolul acesteia rezidă în influenţa pe care o poate exercita asupra calificării legale. Cei abilitaţi cu aplicarea legii penale, implicit, cu calificarea infracţiunilor sînt ghidaţi de tezele, ideile viziunile oamenilor de ştiinţă (şi nu doar), expuse pe marginea unor sau altor probleme de calificare. Calificarea doctrinară contribuie în mare măsură la dezvoltarea ştiinţei dreptului penal per ansamblu prin înaintarea unor propuneri de calificare bine argumentate atunci cînd există divergenţe de opinii referitoare la acest aspect. Importanţa acesteia constă şi în faptul că poate fi de folos pentru legiuitor, avîndu-se în vedere procesul continuu de îmbunătă țire a cadrului normativ în materia dreptului penal. Calificarea doctrinară nu are importanţă juridică şi nu produce consecinţe juridice ale calificării legale , reflectînd numai opiniile juridice ale unor cetăţeni şi neavînd putere obligatorie pentru organele ce aplică legea penală. !!! Comparativ cu calificarea oficială, cea neoficială nu vizează, de regulă, o cauză penală concretă, ci totalitatea cauzelor penale referitoare la infracţiunile de acelaşi fel. Spre ex., în cadrul unei monografii, autorul acesteia poate înainta o soluţie de calificare pentru o anumită situaţie, dar care va fi valabilă pentru toate cazurile de acela și fel, în timp ce calificarea oficială este făcută în legătură cu o cauză penală concretă. !!! Nicidecum criteriul de delimitare a calificării oficiale de cea neoficială nu constă în corectitudinea calificării efectuate. Pot fi cazuri cînd calificarea oficială este una incorectă, iar cea neoficială este una corectă, deşi de fiece dată calificarea oficială ar trebui să fie una corectă. Particularitățile calificării neoficiale:  este efectuată de un cerc nedeterminat de persoane care nu sînt împuternicite prin lege cu calificarea infracţiunii;  de regulă, nu este făcută în legătură cu o cauză penală concretă;  nu are un caracter obligatoriu, deşi poate contribui la efectuarea calificării oficiale;  nu dă naştere la anumite consecinţe juridice;  presupune un ansamblu de idei, teze, opinii, accepţiuni, viziuni lansate pe marginea unor probleme de calificare în legătură cu studierea normelor de drept. Doctrina evidenţiază şi calificarea semioficială (combinată), făcînd referire la hotărîrile explicative ale Plenului CSJ, care aduc recomandări teoreticopractice de aplicare a legii penale în toate cazurile cînd sînt săvîrşite infracţiuni de acelaşi tip, precum şi calificarea efectuată de participanţii la procesul penal – apărătorul, inculpatul, partea vătămată, partea civilă, partea civilmente-responsabilă. !!! O atare calificare se consideră semioficială, deoarece întruneşte atît trăsăturile calificării neoficiale, cît şi ale celei oficiale. Similitudinea între calificarea efectuată de participanţii la procesul penal şi cea oficială constă în aceea că ambele sînt efectuate pe marginea unei cauze penale concrete şi pot fi reflectate în anumite documente procesuale (cereri, demersuri etc.). În acelaşi timp, le diferenţiază subiectul care face calificarea, în cazul calificării efectuate de participan ții la procesul penal subiectul nefiind persoana abilitată prin lege cu asemenea atribuţii. Similitudinea între calificarea efectuată de Plenul CSJ prin elaborarea hotărîrilor explicative în baza cauzelor penale pe anumite categorii de infracţiuni şi calificarea oficială rezidă în faptul că ambele sînt efectuate de persoane abilitate prin lege cu calificarea infracţiunii (judecătorii) şi pot fi reflectate în anumite documente procesuale. Diferență: dacă calificarea oficială vizează o cauză penală concretă, atunci calificarea efectuată de Plenul CSJ cuprinde mai multe cauze penale de aceeaşi categorie, prin care se urmăreşte generalizarea practicii judiciare şi aplicarea uniformă a legii penale. Calificarea neoficială poate fi clasificată în două subcategorii: a) calificarea neoficială curată (calificarea efectuată de doctrinari, studenţi, oamenii de rînd etc.); b) calificarea combinată (calificarea efectuată de către Plenul CSJ şi participanţii la procesul penal, alţii decît judecătorul). I. În dependenţă de rezultatul obţinut în urma calificării: 1) calificarea pozitivă – în rezultatul căreia se stabileşte că comportamentul persoanei conţine semnele unei componenţe de infracţiune; 2) calificarea negativă – în rezultatul căreia se stabileşte că comportamentul persoanei nu conţine semnele unei componenţe de infracţiune. II. În dependenţă de precizia stabilirii coincidenţei semnelor infracţiunii şi semnelor componenţei de infracţiune: 1) calificarea corectă – semnele infracţiunii care au importanţă la calificare coincid integral cu semnele componenţei de infracţiune prevăzute de norma juridico-penală;

a)

b)

4 2)

calificarea incorectă – semnele infracţiunii care au importanţă la calificare coincid parţial cu semnele componenţei de infracţiune prevăzute de norma juridico-penală. La rîndul său, calificarea incorectă poate fi clasificată în două subcategorii: calificarea insuficientă – semnele infracţiunii nu sînt reflectate integral în norma aplicată pentru evaluarea juridico-penală. În acest caz, infracţiunea conţine mai multe semne decît cele fixate în actele procesuale corespunzătoare. De ex., infracţiunea consumată este calificată ca tentativă la infracţiune, concursul de infracţiuni este calificat ca infracţiune unică etc.; calificarea în exces – semnele infracţiunii sînt reflectate în exces în norma aplicată pentru evaluarea juridico-penală. De ex., tentativa la infracţiune este calificată ca infracţiune consumată, infracţiunea unică prelungită este calificată potrivit concursului de infracţiuni.

V. După origine: 1) calificarea eronată – depinde de cel care efectuează calificarea şi constă în alegerea şi fixarea în documentele procesuale a normei care nu corespunde faptei infracţionale comise. De ex., indicarea în ordonanţa de punere sub învinuire a art.165 CP RM – traficul de fiinţe umane, deşi în realitate a fost comisă infracţiunea prevăzută la art.3621 CP RM – organizarea migraţiei ilegale; 2) calificarea obiectiv-incorectă – este incorectă din cauza modificării legislaţiei penale ce are loc după aprecierea juridico-penală dată faptei prejudiciabile săvîrşite. De ex., pînă la 24.05.2009 omorul intenţionat comis din intenţii huliganice era calificat potrivit lit.c) alin.(2) art.145 CP RM. Iar ca rezultat al adoptării de către Parlamentul RM, la data de 18.12.2008, a Legii nr.277 pentru modificarea şi completarea Codului penal al RM, o astfel de faptă infracţională urmează a fi calificată potrivit alin.(1) art.145 CP RM. V. După etapa la care are loc calificarea: 1) calificarea preliminară – efectuată în baza informaţiei preliminare, rezultate din sesizarea organului de urmărire penală în vederea începerii urmării penale (informaţii ce decurg dintr-o plîngere, denunţ etc.); 2) calificarea iniţială – calificarea făcută în timpul efectuării urmăririi penale (punerea sub învinuire, întocmirea rechizitoriului); 3) calificarea finală – efectuată de instanţa de judecată la faza judecării cauzei, inclusiv la examinarea căilor ordinare şi extraordinare de atac.

1) 2)







a)

b)

c)

d)

Principiile calificării infracţiunilor Principiile calificării infracţiunilor – cele mai generale, fundamentale idei de care sînt ghidate persoanele abilitate cu aplicarea legii penale la stabilirea coincidenţei (corespunderii) semnelor faptice ale faptei săvîrşite şi semnelor componenţei de infracţiune, în rezultatul căreia se determină ce infracţiune a fost săvîrşită şi de care articol din Codul penal este prevăzută. Principiile calificării infracţiunilor pot fi clasificate în două categorii: principiile fundamentale – care stau la baza întregului sistem de drept penal; principiile specifice calificării infracţiunilor. La principiile fundamentale se atribuie: Principiul legalităţii obligă persoana împuternicită cu aplicarea legii penale să califice fapta în conformitate cu articolul din Codul penal care prevede respectiva faptă şi nicidecum potrivit unei norme penale similare sau în acord cu o normă suplimentară la cea care urmează să fie aplicată. Principiul legalităţii incriminării, ca aspect al principiului legalităţii, presupune ca toate reglementările, în special acelea care impun sau care permit să se impună sancţiuni, să fie clare şi precise pentru ca destinatarii să-şi cunoască drepturile şi obligaţiile ce decurg din acestea. Principiul guvernează nu doar normele care stabilesc elementele constitutive ale unei infracţiuni, dar în aceeaşi măsură şi cele care stabilesc consecinţele ce decurg din săvîrşirea unei infracţiuni. Principiul egalităţii cetăţenilor în faţa legii – calificarea infracţiunii potrivit unei sau altei norme nu trebuie să se facă în dependenţă de sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţă la o minoritate naţională, avere, naştere sau orice altă situaţie. În unele cazuri, legea cere anumite calităţi speciale ale subiectului infracţiunii care trebuie întrunite suplimentar pe lîngă semnele generale cerute de Partea Generală a Codului penal, pentru efectuarea calificării potrivit normei respective (de ex., subiect al infracţiunii de pruncucidere (art.147 CP RM) poate fi doar mama copilului nou-născut). Acest lucru nu are să semnifice că legea penală se aplică în mod discriminator, ci presupune instituirea de către legiuitor a unor norme care urmează să se aplice în anumite condiţii specifice rezultate din natura juridică a comportamentelor ilegale interzise de legea penală. Principiul vinovăţiei – calificarea infracţiunii are la bază, inclusiv, atitudinea psihică a făptuitorului faţă de fapta şi urmările prejudiciabile. De forma vinovăţiei făptuitorului depinde care va fi calificarea. În mare parte principiile specifice rezultă din principiile fundamentale, în special din principiul legalităţii incriminării. La această categorie se atribuie: principiul calificării obiective – calificarea trebuie fundamentată pe împrejurările de fapt în care a fost comisă infracţiunea. Avînd în vedere că calificarea infracţiunii presupune stabilirea unei corespunderi între semnele faptei prejudiciabile şi semnele componenţei de infracţiune, iar fapta prejudiciabilă reprezintă nu altceva decît un comportament al unei entităţi exteriorizat în realitatea obiectivă, e şi firesc ca calificarea potrivit unei norme concrete să aibă la bază anumite date obiective (împrejurări, circumstanţe). Potrivit alin.(3) art.19 CPP RM, organul de urmărire penală are obligaţia de a lua toate măsurile prevăzute de lege pentru cercetarea sub toate aspectele, completă şi obiectivă, a circumstanţelor cauzei. La fel, potrivit alin.(1) art.254 CPP RM, organul de urmărire penală este obligat să ia toate măsurile prevăzute de lege pentru cercetarea sub toate aspectele, completă şi obiectivă, a circumstanţelor cauzei pentru stabilirea adevărului. De aici derivă concluzia că !!! pentru aplicarea exactă a legii penale, calificarea corectă a infracţiunii, în mod imperios trebuie stabilite împrejurările obiective în interiorul cărora a fost săvîrşită infracţiunea; principiul stabilirii adevărului. Pentru stabilirea adevărului, la calificarea infracţiunilor este necesară determinarea obiectivă şi multiaspectuală a împrejurărilor de fapt în interiorul cărora a fost săvîrşită fapta infracţională şi selectarea din totalitatea datelor stabilite doar a celor care au importanţă calificativă. Adevărul poate fi determinat nu doar prin determinarea circumstan țelor de fapt, dar şi prin alegerea corectă a normei juridico-penale aplicabile faptei infracționale comise, prin evitarea unei calificări eronate. În ipoteza unei erori de calificare este suprimat principiul stabilirii adevărului. !!! Deşi calificarea iniţială suferă modificări, aceasta nu înseamnă că a fost una incorectă. La o anumită fază a procesului penal pot fi stabilite anumite date de fapt ale infracţiunii săvîrşite, calificarea fiind făcută în baza informa țiilor deţinute. Odată cu colectarea de noi probe, stabilirea a noi circumstanţe, organul abilitat cu aplicarea legii penale poate modifica calificarea. Nu este exclus ca şi la faza judecării cauzei, fie în instanţa de fond, fie în instanţa de apel sau de recurs, calificarea să suporte modificări. Spre ex., în baza datelor obţinute de organul de urmărire penală, o faptă prejudiciabilă este calificată potrivit art.187 CP RM – jaful. La faza judecării cauzei, datorită administrării în şedinţa de judecată de noi probe din partea apărării, acţiunile inculpatului sînt încadrate potrivit art.186 CP RM – furtul. !!! Calificarea este corectă dacă aceasta obiectiv coincide după volumul şi caracterul împrejurărilor de fapt existente. Dacă apar noi împrejurări de fapt referitoare la fapta săvîrşită, poate fi modificată şi aprecierea juridico-penală a faptei infrac ționale comise; precizia – calificarea trebuie să determine cu exactitate articolul, alineatul, litera din Partea Specială a Codului penal în care se conţine norma de drept penal ce interzice şi sancționează comportamentul infracţional concret. Spre ex., dacă făptuitorul a comis o sustragere deschisă cu aplicarea violenţei, atunci norma exactă care reflectă comportamentul subiectului infrac țiunii este lit.e) alin.(2) art.187 CP RM – jaful (atunci cînd violen ța aplicată în scopul sustragerii se concretizează în violență nepericuloasă pentru viaţa sau sănătatea persoanei) sau alin.(1) art.188 CP RM (după caz, lit.c) alin.(3) art.188 CP RM) – tîlhăria (atunci cînd violenţa aplicată în scopul sustragerii se concretizează în violență periculoasă pentru viaţa sau sănătatea persoanei). !!! Cerinţa privind precizia calificării caracterizează doar rezultatul, nu şi întreg procesul calificării; integralitatea – calificarea trebuie să cuprindă toate articolele, alineatele, literele din Codul penal, inclusiv din Partea Generală a acestuia. Atunci cînd în acţiunile făptuitorului sînt prezente elementele constitutive ale mai multor infracţiuni (este cazul concursului de infracţiuni), calificarea trebuie să cuprindă toate normele de drept care incriminează faptele aflate în concurs. La fel, dacă activitatea infracţională nu a fost dusă pînă la capăt, fiind întreruptă la o anumită etapă a acesteia – fie la etapa actelor preparatorii, fie la a celor executorii, calificarea trebuie să conţină alegaţia la normele Părţii Generale a Codului penal care reglementează activitatea infracţională neconsumată (art.26 – pregătirea de infracţiune şi art.27 – tentativa de infracţiune). Spre ex.: dacă intenţia

a) b)

1) 2) 3) 4)

      

5 persoanei de a comite un omor intenţionat nu este dusă pînă la capăt din anumite motive independente de voinţa sa, aceasta fiind întreruptă la etapa actelor de executare, cele comise urmează a fi încadrate potrivit art.27 şi normei din Codul penal care sancţionează omorul intenţionat, adică art.145 CP RM. De ex., la adoptarea unei sentinţe de condamnare pentru tentativă la omor în varianta-tip, instanţa de judecată în mod obligatoriu va indica în actul aplicativ, pe lîngă alin.(1) art.145 CP RM, şi norma ce prevede tentativa de infracţiune, adică art.27 CP RM. O atare trimitere la norma legală din Partea Generală a Codului penal are menirea de a scoate în evidenţă faptul că activitatea infracţională nu a fost dusă pînă la capăt. Tot aşa urmează de procedat şi în cazul infracţiunii săvîrşite în participație. Dacă, spre ex., la săvîrşirea infracţiunii au participat două persoane pasibile de a fi supuse răspunderii penale, una îndeplinind rolul de autor, iar cealaltă de complice, la calificarea acţiunilor acestora se va face trimitere la norma din Codul penal care stabileşte participanţii la infracţiune şi rolul acestora în procesul săvîrşirii infracţiunii — art.42 CP RM. Pe lîngă norma de drept penal care prevede comportamentul infracţional la care a recurs autorul, acţiunile complicelui trebuie încadrate şi potrivit art.42 alin.(5) CP RM. În mod analogic trebuie calificate şi acţiunile celorlalţi participanţi. !!! Dacă aceste articole nu sînt indicate în documentele procesuale corespunzătoare, aceasta înseamnă că a fost comisă o infracţiune consumată fără participanţi, întrucît în articolele respective din Partea Specială legiuitorul prevede doar infracţiunea consumată comisă de un singur autor. Legea penală operează cu anumite norme de extindere a incriminării în cazul unor activităţi infracţionale atipice. Este vorba, în special, de normele prevăzute la art.26 CP RM (pregătirea de infracţiune), la art.27 CP RM (tentativa de infracţiune), cînd se constată o activitate infracţională neconsumată şi se impune precizarea acesteia, fiind făcută prin invocarea normelor descrise în Partea Generală, alăturate normelor de incriminare. Or, în Partea Specială a Codului penal legiuitorul operează doar cu fapte consumate. Principiul enunţat pretinde invocarea la calificare a tuturor literelor din cadrul aceluiaşi alineat al unui articol atunci cînd fapta infracţională comisă poate fi încadrată potrivit tuturor acestor norme. Dacă omorul intenţionat a fost comis de două persoane, cu deosebită cruzime, cu bună ştiinţă asupra unei femei gravide, cu scopul de a ascunde o altă infracţiune, atunci acţiunile infracţionale ale făptuitorului trebuie calificate potrivit tuturor literelor de la alin.(2) art.145 CP RM, adică potrivit lit.e), i), j), k) alin.(2) art.145 CP RM. Nu se va considera integrală calificarea dacă acţiunile făptuitorului au fost încadrate doar potrivit articolului nu şi alineatului din Partea Specială a Codului penal (în ipoteza articolului format doar din alineate) ori doar potrivit articolului şi alineatului nu şi literei (în ipoteza articolului format din alineate şi litere). Spre ex., nu este integrală calificarea potrivit alin.(3) art.264 CP RM în situaţia încălcării regulilor de securitate a circulaţiei sau de exploatare a mijloacelor de transport de către persoana care conduce mijlocul de transport, încălcare ce a cauzat din imprudenţă o vătămare gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii; or, încălcarea numitelor reguli de către conducătorul mijlocului de transport care din imprudenţă a dus la vătămarea gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii trebuie încadrată inclusiv potrivit literei din alineatul şi articolul din Codul penal care sancţionează un atare comportament. În speţă este vorba de lit.a) alin.(3) art.264 CP RM. În context, potrivit Hotărîrii Plenului CSJ a RM privind sentinţa judecătorească, nr.5 din 19.06.2006, la adoptarea sentinţei de condamnare, în sentinţă trebuie să se indice, printre altele, legea penală (articolul, alineatul, punctul şi litera) care prevede infracţiunea de a cărei săvîrşire este învinuit inculpatul trimis în judecată. Locul calificării infracţiunilor în procesul de aplicare a normelor juridico-penale Pentru a avea efectul scontat, ulterior procesului de elaborare, legea penală trebuie pusă în aplicare. Activitatea de transpunere a normelor juridico-penale în realitatea vieţii sociale este denumită realizarea dreptului. Normele juridico-penale sînt transpuse în realitatea vieţii sociale pe două căi: prin respectarea normelor de către destinatarii acestora; prin aplicarea normelor de drept penal în caz de nerespectare. Aplicarea legii penale constituie o activitate juridică destul de complicată, care cuprinde mai multe etape. Etapele procesului de aplicare a legii penale sînt: determinarea împrejurărilor de fapt; alegerea normei juridico-penale care ar putea fi aplicabilă situaţiei; interpretarea normei juridico-penale; elaborarea actului de aplicare. Specificul aplicării normelor juridice constă în faptul că în fiecare caz concret trebuie să descoperim semnele cele mai importante, esenţiale şi tipice, care formează esența acestui fenomen şi să le comparăm cu semnele indicate în actul normativ, pentru adoptarea deciziei despre faptul că, elaborînd şi adoptînd acest act normativ, legiuitorul a avut în vedere anume acest caz. !!! Calificarea infracţiunilor este parte componentă a procesului de aplicare a legii penale, ce se concretizează în alegerea normei juridico-penale care prevede fapta prejudiciabilă comisă şi fixarea acestei alegeri într-un act juridic. !!! Procesul de calificare a infracţiunilor se suprapune cu primele 3 etape ale procesului de aplicare a legii penale şi parţial cu a 4-a etapă, în partea ce ţine de efectuarea încadrării juridice potrivit articolului, alineatului, literei corespunzătoare. În cadrul celei de-a patra etape, cel abilitat cu aplicarea legii penale emite actul aplicativ. Acesta conţine nu doar încadrarea faptei prejudiciabile comise, ci şi alte aspecte, inclusiv legate de aplicarea pedepsei, şi nu doar. Calificarea prin sine are ca obiect identificarea componenţelor după formularea lor în dispoziţia normelor juridico-penale, iar problemele privind sancţiunea, răspunderea penală, eliberarea de răspundere penală nu fac parte din procesul de calificare a infracţiunii. Totuşi, fără de calificare – ca o constatare a existenţei componenţei de infracţiune – nu poate fi pusă problema răspunderii penale sau cea privind eliberarea de răspundere penală. !!! Răspunderea penală şi pedeapsa, precum şi liberarea de aceasta constituie urmările calificării infracţiunii. !!! Calificarea infracţiunilor constituie o formă a aplicării legii penale. Ultima reprezintă o activitate cu mult mai largă decît calificarea şi include (alături de ea) aplicarea pedepsei, determinarea altor forme ale răspunderii penale. Aplicarea legii penale cuprinde şi aprecierea ac țiunilor non-infracţionale, precum şi a celor socialmente utile, care doar aparent sînt prejudiciabile (de ex., legitima apărare, starea de extremă necesitate). Importanţa calificării infracţiunilor De faptul cît de corect va fi calificată fapta prejudiciabilă săvîrşită depinde desfăşurarea cauzei penale şi echitatea pedepsei. De calificarea justă a faptei, conform alineatului sau punctului respectiv al articolului din Partea Specială a Codului penal, depinde alegerea, stabilirea de către instanţa de judecată a tipului şi termenului pedepsei pentru infracţiunea săvîrşită. O mică abatere de la principiul dat are drept consecinţă încălcarea legislaţiei, a drepturilor şi libertăţilor persoanei. !!! Importanța calificării infracţiunilor rezidă în aplicarea corectă şi echitabilă a pedepsei penale persoanei vinovate de săvîrşirea faptei prejudiciabile în vederea corectării acesteia, stabilirea echilibrului social şi în prevenirea săvîrşirii de noi infracţiuni atît din partea ei (prevenţia specială), cît şi din partea altor persoane (prevenţia generală). Calificarea corectă a infracţiunilor duce la atingerea scopului legii penale, în general, şi a pedepsei penale, în special. Importanţa calificării infracţiunii constă în următoarele: susţine politica statului în sfera juridico-penală; formează o condiţie de bază în realizarea principiilor dreptului penal; este garantul înfăptuirii justiţiei în baza normelor prevăzute de lege; este garantul ridicării autorităţii organelor abilitate cu înfăptuirea justiţiei şi menţinerii acesteia; este garantul asigurării drepturilor şi intereselor făptuitorului şi ale victimei infracţiunii; constituie un fundament legal de formare a unei statistici judiciare corecte; formează baza şi metoda de delimitare a faptelor infracţionale de cele non-infracţionale. Calificarea corectă a infracţiunilor asigură respectarea de către organele de drept şi instanţele de judecată a legalităţii ca principiu constituţional, din care derivă şi alte principii fundamentale ale dreptului penal. În acord cu principiul enunţat, faptele infracţionale, precum şi pedepsele pentru acestea se determină doar de legea penală. Doar legea penală stabileşte care fapte sînt infracţiuni. În acelaşi timp, Codul penal este baza juridică a calificării infracţiunii.

 

   

 



    

1)

2)

6 !!! Calificarea corectă potrivit articolului din Codul penal care cuprinde cu exactitate semnele faptei prejudiciabile comise asigură, implicit, respectarea principiului legalităţii incriminării. Ca rezultat al calificării corecte a infracţiunii sînt garantate drepturile şi interesele legitime ale făptuitorului prin aplicarea pedepsei penale prevăzute de legiuitor anume pentru infracţiunea comisă şi imputată acestuia, dar nu pentru o altă infrac țiune, de o gravitate mai înaltă. !!! Aplicarea pedepsei meritate are ca efect posibilitatea beneficierii de alte consecinţe juridice ce decurg din stabilirea unei sancţiuni (de ex., posibilitatea aplicării instituţiei condamnării cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei penale – art.90 CP RM). Calificarea corectă a infracţiunii permite şi clasificarea corectă a acesteia potrivit uneia din categoriile infracţiunilor prevăzute la art.16 CP RM. Atribuirea faptei prejudiciabile la una din respectivele categorii are relevanţă la: aplicarea instituţiei liberării de răspundere penală, liberării de pedeapsă penală, inclusiv în legătură cu expirarea termenului de prescripţie de tragere la răspundere penală (art.60 CP RM) sau de executare a sentinţei de executare (art.97 CP RM), împăcarea făptuitorului cu partea vătămată (art.109 CP RM), stabilirea tipului penitenciarului (în cazul condamnării la pedeapsa sub forma închisorii), individualizarea pedepsei penale, stingerea antecedentelor penale etc. !!! Importanța juridico-penală a calificării corecte a infracţiunilor constă şi în aceea că permite a reflecta în statistică starea, structura şi dinamica criminalităţii, creează premisele identificării tendinţei criminalităţii şi luării unor măsuri mai efective de luptă cu aceasta şi cu tipuri speciale de criminalitate, prin care să fie îmbunătăţită legislaţia penală. Calificarea corectă a infracţiunii, adică în corespundere cu principiile dreptului penal şi ale legii penale, asigură exacta şi integrala aplicare a complexului de norme penale şi procesual-penale. Calificarea infracţiunii este importantă pentru pornirea urmăririi penale, determinarea probatorului, asigurarea drepturilor inculpatului şi aplicarea altor norme procesual-penale. Calificarea infracţiunilor joacă un rol considerabil nu doar pentru dreptul penal, dar şi pentru soluţionarea unui spectru mare de alte probleme socialjuridice. Soluţionarea acestor probleme este în strictă dependenţă de calificarea corectă a infracţiunii – potrivit adevărului. Tema: LEGEA PENALĂ – BAZA JURIDICĂ A CALIFICĂRII INFRACȚIUNILOR Legea penală. Noțiune. Trăsături. Importanța acesteia la calificarea infrac țiunilor Potrivit alin.(2) art.1 CP RM, Codul penal este actul legislativ care cuprinde norme de drept ce stabilesc principiile și dispozi țiile generale și speciale ale dreptului penal, determină faptele ce constituie infracţiuni şi prevede pedepsele ce se aplică infractorilor. Iar conform alin.(1) al aceluiaşi articol, Codul penal este unica lege penală a RM. Codul penal este baza juridică a calificării infracţiunilor; or, anume acesta cuprinde în conţinutul său (Partea Specială) totalitatea faptelor prejudiciabile pasibile de pedeapsă penală. !!! Numai legea penală incriminează faptele care ating gradul prejudiciabil al unei infracţiuni şi tot doar legea penală stabileşte pedepsele pentru comiterea acestora. Din aceste considerente, calificarea infrac țiunii nu poate avea o altă bază juridică decît legea penală. Anume legea penală aduce definiţia generală a infracţiunii (art.14 CP RM) şi a componenţei de infracţiune (art.52 CP RM), definiţia concretă a fiecărei infracţiuni consumate (dispoziţiile articolelor din Partea Specială a Codului penal), dezvăluie definiţia noţiunilor de activitate infracţională neconsumată (art.26 şi 27 CP RM), participație şi participanţi (art.41 şi 42 CP RM), pluralitate de infracţiuni (art.32, 33 şi 34 CP RM), concurenţă a normelor penale (art.115-118 CP RM) şi un şir de alte definiţii importante fără a căror utilizare este imposibilă calificarea faptei prejudiciabile comise. Legea penală are următoarele trăsături: este un act intern unic, adoptat de Parlamentul RM după o procedură strict reglementată de Constituţie; are o forţă juridică supremă, a cărei esenţă se exprimă prin faptul că: niciun alt organ, decît Parlamentul, nu este în drept să abroge sau să modifice legea penală; niciun alt act normativ (cu caracter penal) nu poate să contravină legii penale; în caz de neconcordanţă între alte acte normative şi legea penală, prioritate se acordă legii penale; are caracter normativ. Legea penală conţine norme juridice, adică reguli de comportament cu caracter general-obligatoriu ce se răsfrîng asupra unui număr nedeterminat de cazuri de acelaşi gen şi asupra unui cerc nedeterminat de persoane; stabileşte principiile şi dispoziţiile generale ale dreptului penal; identifică faptele ce constituie infracţiuni, specificînd elementele şi semnele lor concrete; prevede categoriile şi cuantumul pedepselor ce se aplică infractorilor pentru săvîrşirea faptelor penale; reglementează temeiul şi condiţiile liberării de răspundere şi pedeapsă penală; se aplică în conformitate cu prevederile Constituţiei şi ale actelor internaţionale la care RM este parte. Rolul legii penale în procesul de calificare a infracţiunilor rezidă în următoarele: constituie baza juridică a calificării infracţiunilor. Legea penală prevede temeiurile răspunderii penale. Conform alin.(1) art.51 CP RM, temeiul real al răspunderii penale îl constituie fapta prejudiciabilă săvîrşită, iar componen ța infrac țiunii, stipulată în legea penală, reprezintă temeiul juridic al răspunderii penale. !!! Legea penală este baza juridică a calificării infracţiunilor, deoarece aceasta prevede care este temeiul juridic de tragere a unei persoane la răspundere penală şi tot legea penală stabileşte temeiul real (de fapt) de tragere la răspundere penală. !!! Anume în procesul de calificare a infracţiunii trebuie să stabilim dacă în componenţa de infracţiune, descrisă de legea penală, se încadrează cele 4 semne ale infracţiunii (gravitatea prejudiciabilă, ilegalitatea, săvîrşirea cu vinovăţie şi pasibilitatea de pedeapsă penală), prevăzute în alin.(1) art.14 CP RM, şi cele 4 grupe de semne ale componen ței de infracţiune concrete, care caracterizează cele 4 elemente ale infracţiunii (obiectul, latura obiectivă, subiectul şi latura subiectivă), specificate în art.15 CP RM; cuprinde lista totală şi exhaustivă a faptelor infracţionale. Codul penal conţine lista infracţiunilor de la care nu se poate face abatere. Respectiva listă este totală, deoarece cuprinde întregul şir de fapte considerate de legiuitor drept infracţionale. Niciun alt act normativ nu determină faptele infracţionale şi nici nu stabileşte pedepsele pentru comiterea acestora. Legile extrapenale, care stabilesc tipuri speciale ale criminalităţii (Legea nr.190 din 26.07.2007 cu privire la prevenirea şi combaterea spălării banilor şi finanţării terorismului, Legea cu privire la prevenirea şi combaterea violenţei în familie etc.) joacă un rol informaţional. În procesul de calificare a infracţiunilor, trimiterea la astfel de acte normative nu este posibilă. De ex., în situaţia comiterii unei infracţiuni de spălare a banilor, organele de aplicare a legii penale nu vor indica în actul aplicativ (ordonanţă, sentinţă) norma din Legea nr.190 din 26.07.2007, care defineşte noţiunea de spălare a banilor, ci articolul din Codul penal care incriminează şi sancţionează o atare faptă infracţională. Conform principiului legalităţii incriminării, fapta infracţională şi pedeapsa pentru aceasta se determină doar de legea penală, iar în RM Codul penal este unica lege penală. În acelaşi context, deoarece legislaţia penală a RM este formată doar din Codul penal, alte legi nu pot fi aplicate în procesul de calificare a infracţiunilor decît dacă fac corp comun cu Codul penal. Este cazul reglementărilor penale introduse în Codul penal prin legile de modificare şi completare a Codului penal. !!! La calificare nu se va aplica legea de modificare şi completare a Codului penal, ci Codul penal, care preia noile reglementări din legile de modificare şi completare a Codului penal. Respectivele legi îşi pierd din individualitate din moment ce conţinutul acestora este preluat de Codul penal. !!! Specific pentru legislația penală a RM este faptul că legile de modificare şi completare a Codului penal încep să acţioneze din momentul includerii prevederilor acestora în Codul penal. Pînă la acest moment, respectivele legi de modificare şi completare a Codului penal nu pot fi aplicate, acestea îndeplinind doar un rol informativ, adică de informare a persoanelor despre eventualele modificări ale legisla ției penale. Practica legislativă contemporană a RM atestă că, odată cu adoptarea noii legi de modificare şi completare a Codului penal, practic concomitent are loc includerea respectivelor modificări şi completări în Codul penal. De aceea, adoptarea unor atare legi de modificare şi completare a Codului penal coincide practic, în timp, cu aplicarea acestora. Lista este exhaustivă, deoarece aceasta nu poate fi lărgită, modificată decît prin voinţa legiuitorului. Atunci cînd o faptă atinge gradul prejudiciabil al unei infracţiuni, dar nu este incriminată, doar legiuitorul este cel îndrituit să o includă în Codul penal drept comportament ilicit, interzis de legea penală sub consecinţa aplicării unei pedepse penale. La fel, legea penală nu poate fi aplicată prin analogie (alin.(2) art.3 CP RM);

3)

4)

5)

1)

2) 3)

a) b) c) d) e)

7 lista faptelor infracţionale poate fi modificată doar de legiuitor. Practica judiciară, oamenii de ştiinţă şi cetăţenii de rînd nu au dreptul de a introduce modificări în lista infracţiunilor sau în normele juridice prevăzute în Codul penal. Problemele legislative pot fi soluţionate pe două căi: a) prin introducerea unor noi norme în Codul penal care să incrimineze noile comportamente socialmente periculoase; b) prin modificarea normelor de drept penal existente; semnele faptei infracţionale care necesită calificare sînt determinate de legea penală. Potrivit alin.(1) art.14 CP RM, infracţiunea este o faptă (acţiune sau inacţiune) prejudiciabilă, prevăzută de legea penală, săvîrşită cu vinovăţie şi pasibilă de pedeapsă penală. De aici se desprind următoarele trăsături ale infracţiunii: a) este o faptă prejudiciabilă; b) este săvîrşită cu vinovăţie; c) este o faptă ilegală; d) este pasibilă de pedeapsă penală; legea penală cuprinde normele de drept penal care trebuie aplicate la calificarea infracţiunii . Codul penal este unica lege penală a RM. El este format din Partea Generală şi Partea Specială, ambele părţi conţinînd norme de drept aplicabile în procesul de încadrare a infracţiunilor. Părţile Codului penal corelează mereu. Normele Părţii Speciale se aplică în baza normelor Părţii Generale, ultimele servind drept condiţii de aplicare pentru primele. La calificarea infracţiunilor nu toate normele Părţii Generale a Codului penal sînt indicate în actele procesual-juridice, ci doar unele din ele (este cazul infracţiunilor neconsumate etc.). Deşi, la calificare, în actele aplicative nu sînt reflectate şi alte norme, normele de la art.17, 18, 19, 21, 22 CP RM etc., nu este deloc neglijabilă utilitatea acestora în procesul determinării semnelor componenţei de infracţiune. Norma de drept penal – elementul de bază al legii penale. Structura normelor juridico-penale Orice lege penală este alcătuită dintr-o totalitate de norme juridice care configurează conţinutul normativ al acestei legi. Normele juridice penale reprezintă o specie de norme juridice care se caracterizează prin conţinutul şi structura lor specifică, prescriind reguli de drept penal, precum şi sancţiunile aplicabile în cazul încălcării acestora. Normele de drept penal care alcătuiesc conţinutul normativ al legii penale sînt o specie de norme de drept particularizante prin conţinutul şi structura lor specifice. Acestea îşi îndeplinesc funcţia regulatorie într-un mod specific – prin prevederea faptelor periculoase pentru valorile sociale şi interzicerea acestora sub consecinţa aplicării pedepsei penale în caz de nerespectare. !!! Normele de drept penal au o structură internă (logico-juridică) şi una externă (tehnico-legislativă). Structura internă. Structura logico-juridică (internă) a normei de drept cuprinde acele elemente componente şi reciproc dependente care asigură o organizare logică a prescripţiei normei, în scopul înţelegerii sale în procesul transpunerii în practică. Sub aspect logico-juridic, fiecare normă de drept are o structură proprie care integrează 3 elemente: Ipoteza – partea normei care stabileşte condiţiile, împrejurările sau faptele la care se referă prescripţia acesteia, precum şi categoria sau categoriile subiecţilor de drept cărora li se adresează. Dispoziţia – partea normei care indică conduita subiecţilor vizaţi de norma juridică, în condiţiile şi împrejurările stabilite de ipoteză. Sancţiunea – partea normei care stabileşte consecinţa ce poate surveni în caz de nerespectare a obligaţiilor şi interdicţiilor stabilite prin dispoziţia normei. !!! În condiţiile indicate în norma de drept penal (ipoteza) este interzis un anumit comportament infracţional, care poate lua forma unor acţiuni sau inacţiuni (dispoziţia), sub consecinţa aplicării unei pedepse penale (sancțiunea). Dispoziţia normelor din Partea Specială a Codului penal este cuprinsă nemijlocit de norma de incriminare, în timp ce ipoteza se află în Partea Generală a Codului penal. Ipoteza conţine semnele subiectului, obiectului infracțiunii, ale laturii obiective şi laturii subiective a componenţei de infracţiune cuprinse de normele Părţii Generale a Codului penal (de ex., art.17, 18, 19, 20, 21, 22, 23 CP RM). Pentru calificarea unei fapte prejudiciabile potrivit unei norme de incriminare concrete sînt analizate condiţiile (din Partea Generală a Codului penal) sub imperiul cărora a fost realizată conduita infracţională. La calificare au relevanţă toate cele 3 elemente ale normei juridico-penale, inclusiv sancţiunea (într-o măsură mai mică). Or, nu în puţine cazuri sancţiunea facilitează calificarea corectă a faptelor infracţionale. Este cazul folosirii la calificare a procedeului de comparare a sancţiunilor. !!! Dispoziţia este partea normei juridico-penale cea mai importantă. Aceasta deoarece cele mai substan țiale şi tipice semne ale faptei prejudiciabile se află în dispoziţia normei penale. !!! După natura sa, dispoziția este elementul esenţial al normei – prevede conduita ce trebuie urmată. Se deosebesc următoarele tipuri de dispoziţie: dispoziţia simplă; dispoziţia descriptivă; dispoziţia de trimitere; dispoziţia de blanchetă; dispoziţia combinată. Dispoziţia simplă – comportamentul persoanei interzis de legea penală este redat printr-un cuvînt sau expresie, dar fără a fi desfăşurat conţinutul acestuia (de ex., dispoziţia normei de la alin.(1) art.145 CP RM, alin.(1) art. 164 CP RM etc.). Un atare tip de dispoziţie îngreunează procesul de calificare a infracţiunilor din considerentul că cel abilitat cu aplicarea legii penale trebuie să cunoască conţinutul faptei infracţionale, care însă nu este redat de legea penală. Dispoziţia descriptivă – legiuitorul nu se rezumă doar la evidenţierea conduitei făptuitorului, dar recurge şi la descrierea acesteia (de ex., dispoziţia normei de la alin.(1) art.287 CP RM – huliganismul neagravat). Dispoziţia de trimitere. Sînt considerate de trimitere acele norme incomplete în ce priveşte dispoziţia, care se completează împrumutînd acest element de la alte norme la care fac trimitere, în aşa fel încît acest element este încorporat în norma de trimitere. Legiuitorul ar putea reproduce acest element împrumutat în norma de trimitere, dar, pentru a evita repetarea şi, implicit, încărcarea textului legii penale, acesta recurge la efectuarea trimiterii la o altă normă cu statut de normă complinitoare. De ex., dispoziţia normei de la art.152 CP RM face trimitere la dispoziţia normei de la art.151 CP RM. La fel, dispoziţia normei de la alin.(2) art.179 CP RM face trimitere la dispoziţia normei de la alin.(1) art.179 CP RM. Dispoziţia de blanchetă – dispoziţia care, fără a descrie semnele concrete ale infracţiunii, face trimitere la alte acte normative (cu caracter extrapenal) pentru aflarea conţinutului acestora. De ex., este de blanchetă dispoziţia normei de la art.264 CP RM (încălcarea regulilor de securitate a circulaţiei sau de exploatare a mijloacelor de transport de către persoana care conduce mijlocul de transport). Pentru a cunoaşte care sînt încălcările regulilor de securitate a circulaţiei sau de exploatare a mijloacelor de transport, este necesar de a apela la unele acte din sfera non-penalului, în special la Regulamentul Circulaţiei Rutiere aprobat prin HG RM nr.357 din 13.05.2009. În legătură cu infracţiunea de concurenţă neloială şi cea de limitare a concurenţei libere, este menţionat faptul că art.246 şi 246 1 CP RM sînt norme incomplete, care se completează prin împrumut de semantism al unor noţiuni din normele extrapenale, cele în materie de protecţie a concurenţei. Legea concurenţei este actul normativ de referinţă pentru art.246 (limitarea concurenţei libere) şi pentru art.246 1 CP RM (concurenţa neloială). Art.151, 152, 156 şi 157 CP RM sînt norme de trimitere. Implicit, aceasta rezultă din pct.4 al Hotărîrii Plenului nr.7/1978. La fel, în pct.7 al Regulamentului Ministerului Sănătăţii nr.99/2003 se arată: „Expertiza medico-legală a gravităţii vătămării corporale este efectuată de către medicul legist în formă de examinare medicală a persoanei, în conformitate cu prezentul Regulament, alte instrucţiuni şi indicaţii metodice în vigoare”. Regulamentul Ministerului Sănătăţii nr.99/2003 este principalul act la care fac trimitere art.151, 152, 156 şi 157 CP RM și cu al cărui ajutor poate fi perceput înţelesul noţiunilor utilizate în aceste norme penale. Codul penal al RM conţine un şir de norme de blanchetă, care este în permanentă creştere, avînd în vedere numărul mare de acte normative din domeniul extrapenalului menite să reglementeze relaţiile sociale apărute în diverse sectoare ale vieţii persoanei.

a)

b)

1)

2)

a)

b)

a) b)

1) 2)

8 La fel, se diversifică şi numărul de acte normative cu caracter extrapenal la care fac trimitere normele de blanchetă din Codul penal. Este cazul normei de la art.213 CP RM – încălcarea din neglijenţă a regulilor şi metodelor de acordare a asistenţei medicale, care conţine alegaţia la totalitatea actelor normative ce prevăd reguli şi metode de acordare a asistenţei medicale, numărul cărora este în continuă creştere. Acest lucru este dictat, în special, de tendinţa legiuitorului de a reglementa cît mai amănunţit domeniile înguste ale vieţii sociale. Cumulul de acte normative cu caracter extrapenal se află în permanentă modificare şi completare. Odată cu progresul tehnico-ştiinţific, inclusiv în sectorul medical, suportă modificări şi regulile şi metodele de acordare a asistenţei medicale. Conţinutul normelor de blanchetă se află în strictă dependenţă de conţinutul normelor din cadrul unor astfel de acte extrapenale, modificarea şi completarea ultimelor afectînd direct aplicabilitatea normelor de blanchetă. După locul pe care îl ocupă în cadrul legii penale, normele de blanchetă se clasifică în: norme ce se află în Partea Generală a Codului penal (art.13 CP RM – extrădarea, lit.k) alin.(1) art.77 CP RM – săvîrşirea infracţiunii cu folosirea armei, a muniţiilor, a substanţelor explozive ori a dispozitivelor ce le imită, a mijloacelor tehnice special pregătite, a substanţelor nocive şi radioactive, a preparatelor medicamentoase şi a altor preparate chimico-farmacologice, precum şi cu aplicarea constrîngerii fizice sau psihice). Este de blanchetă, de ex., norma de la lit.k) alin.(1) art.77 CP RM, deoarece conţinutul noţiunilor de „armă” sau „muniţii” din cuprinsul circumstanţei agravante nominalizate se desprinde din analiza prevederilor Legii privind regimul armelor şi al muniţiilor cu destinaţie civilă, nr.130 din 08.06.2012; norme ce se află în Partea Specială a Codului penal (art.151, 152, 177, 180, 183, 1851, 217, 227-230, 236, 245, 246, 248, 252, 253, 262-264, 307, 308, 312 etc.). De ex., este de blanchetă dispoziţia normei de la art.151 CP RM, deoarece conţinutul urmărilor prejudiciabile ale infracţiunii de vătămare intenţionată gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii persoanei este dedus din prevederile Regulamentului de apreciere medico-legală a gravităţii vătămării corporale, nr.199 din 27.06.2003 aprobat prin Ordinul Ministerului Sănătăţii. În Partea Specială se conţin cu mult mai multe norme de blanchetă decît în Partea Generală a Codului penal. Acest lucru este explicabil, avînd în vedere că normele din Partea Specială a Codului penal sînt norme de incriminare, al căror conţinut în dese cazuri se desprinde din cadrul reglementărilor extrapenale. Prezenţa în Codul penal a normelor cu dispoziţie de blanchetă are o importanţă dublă: includerea în Codul penal a normelor cu dispoziţie de blanchetă joacă un rol pozitiv, adică scuteşte legiuitorul de sarcina de a descrie semnele componen ței de infracţiune, al căror conţinut este reflectat în cadrul unor alte acte normative cu caracter extrapenal. Drept consecinţă, legiuitorul asigură prin acest procedeu tehnic descrierea laconică a semnelor componenţei de infracţiune în textul legii penale, ceea ce facilitează procesul de interpretare şi aplicare a legii penale. Or, una dintre condiţiile bunei aplicări a legii, în general, şi a celei penale, în special, constă în adoptarea unor texte de lege laconice. Supraaglomerarea textului legii penale nu are decît să ştirbească eficienţa transpunerii în practică a prevederilor Codului penal; existenţa unor astfel de norme imprimă şi un aspect negativ legii penale. Acesta constă în îngreunarea procesului de căutare a actului normativ cu caracter extrapenal, precum şi a normei de drept aplicabile situaţiei concrete. Multitudinea actelor normative extrapenale de referin ță, modificările şi completările în repetate rînduri ale reglementărilor acestora nu în puţine cazuri creează un obstacol în stabilirea exactă a sensului şi conţinutului normei de incriminare. Nu în puţine cazuri există contradicţii între reglementările la care se face trimitere, fapt ce împovărează şi mai mult activitatea celor abilitaţi cu aplicarea legii penale. În altă privință, în cadrul normelor cu dispoziţii de blanchetă, în cele mai dese cazuri, nu se arată expres actul normativ concret, a cărui analiză ar permite identificarea conţinutului normei incriminatoare, adică nu se face referinţă la actul normativ concret care conţine descrierea detaliată a semnelor constitutive ce urmează a fi identificate. !!! Normele de blanchetă fie conţin specificarea despre faptul existenţei unor acte normative cu caracter extrapenal menite să descrie sau să dezvăluie seninele componenţei de infracţiune, fie permit deducerea acestui lucru prin interpretare. De ex., dispoziţia normei de la art.245 12 CP RM – încălcarea legislaţiei privind activitatea birourilor istoriilor de credit – face trimitere directă, inter alia, la Legea RM privind birourile istoriilor de credit, nr.122 din 29.05.2008. În acelaşi timp, dispoziţia normei de la art.233 CP RM – vînatul ilegal, deşi nu conţine referinţa expresă la existenţa unui alt act normativ cu caracter extrapenal, totuşi acest lucru rezultă prin interpretare. Similar, şi dispoziţiile normelor de la art.137 3 CP RM (utilizarea metodelor interzise de purtare a războiului), de la art.137 4 CP RM (utilizarea fără drept a semnelor distinctive de drept internaţional umanitar) fac trimitere expresă la alte acte normative, acestea fiind însă cu caracter internaţional (Convenţiile de la Geneva din 12 august 1949). Se disting două tipuri de dispoziţii de blanchetă: dispoziţii de blanchetă ale normelor Părţii Speciale a Codului penal care nu specifică unele semne ale componenţei de infracţiune şi, de aceea, pentru determinarea lor este necesar a se apela la alte acte normative cu caracter extrapenal; dispoziţii de blanchetă ale normelor Părţii Speciale a Codului penal care conţin toate semnele componenţei de infracţiune, dar pentru aflarea conţinutului acestora este necesar a se apela la alte acte normative cu caracter extrapenal. Majoritatea dispoziţiilor de blanchetă din Partea Specială a Codului penal fac parte din categoria a doua, legiuitorul recurgînd la indicarea (explicită sau implicită) în textul legii penale a tuturor semnelor constitutive, cel abilitat cu aplicarea legii penale apelînd la actul normativ extrapenal doar pentru desluşirea conţinutului semnelor componenţei de infracţiune vizate. Un ex. elocvent de dispoziţie de blanchetă din prima categorie este dispoziţia normei de incriminare de la art.252 CP RM – insolvabilitatea intenţionată. Unul dintre semnele obligatorii ale respectivei infracţiuni îl constituie ambianta săvîrşirii infracţiunii, aceasta fiind în mod alternativ: desfăşurarea procedurii de restructurare sau a procedurii falimentului; situaţia de prevedere a insolvabilităţii. În mare parte, sînt de blanchetă dispoziţiile normelor ce incriminează faptele prejudiciabile săvîrşite în domenii specifice. Actele normative la care se face trimitere prin normele date formează un domeniu de reglementare separat. De ex., toate normele incriminatoare din cadrul Capitolului IX din Partea Specială a Codului penal – Infracţiuni ecologice – stabilesc faptele infracţionale în domeniul ecologic. Deoarece respectiva sferă este reglementată de un şir de acte normative extrapenale, pentru aflarea sensului normelor de incriminare din cadrul numitului capitol din Partea Specială a Codului penal, de fiece dată practicianul urmează să apeleze la conţinutul acestora, care, în ansamblu, formează izvoarele formale ale dreptului ecologic. De blanchetă sînt şi majoritatea dispoziţiilor normelor de incriminare din cadrul Capitolului X din Partea Specială a Codului penal – Infracţiuni economice. În mare parte sînt de blanchetă dispoziţiile normelor care vin să incrimineze faptele prejudiciabile comise în anumite domenii (ecologie, economie, militărie, justiţie). !!! Una dintre problemele aplicării normelor de blanchetă constă în faptul că legile şi alte acte normative, la care dispoziţiile de blanchetă din cadrul articolelor Părţii Speciale a Codului penal fac trimiteri, sînt instabile, în sensul că legiuitorul, nu în puţine cazuri, operează cu modificări şi completări în ele. Instabilitatea respectivelor acte duce la atribuirea persoanei abilitate cu aplicarea legii penale a două obligaţii suplimentare: cunoașterea tuturor modificărilor şi completărilor operate în actele normative cu caracter extrapenal; determinarea cu exactitate a normei actului extrapenal şi a conţinutului acesteia, avînd în vedere principiile aplicării legii penale în timp. Această obligaţie are importanţă la calificare, în special pentru determinarea legii aplicabile cele mai favorabile făptuitorului. Deseori, chiar mai importantă se dovedeşte a fi obligaţia de a cunoaşte totalitatea actelor normative de referinţă şi conţinutul acestora, decît obligaţia de a cunoaşte conţinutul legii penale. În timp ce dispoziţia normei din legea penală este stabilă, conţinutul actului normativ de referinţă poate suferi modificări în repetate rînduri. Tocmai în dependenţă de esenţa modificărilor aduse se va soluționa problema calificării celor comise. !!! În actul de învinuire, în rechizitoriu, în sentinţa de condamnare obligatoriu trebuie indicată norma din actul normativ de referinţă, la care face trimitere norma de incriminare. Or, aplicarea normei de blanchetă este în strictă dependen ță de aplicarea normei extrapenale. Prima nu poate fi aplicată fără cea din urmă. În acelaşi timp, este insuficientă invocarea doar a actului normativ extrapenal fără a fi indicată norma concretă din respectivul act, normă care con ține descrierea semnului (semnelor) componenţei de infracţiune. De ex., în contextul faptei infracţionale prevăzute la art.264 CP RM, nu este suficientă efectuarea alegaţiei la Regulamentul Circulaţiei Rutiere, ci mai este necesară invocarea normei concrete din respectivul act, care conţine regula de securitate a circulaţiei sau de exploatare a mijloacelor de transport, de a cărei încălcare se face vinovat conducătorul mijlocului de transport. !!! Calificarea nu se face potrivit normei din cadrul actului normativ extrapenal, ci doar potrivit normei din cadrul legii penale. Alega ția către norma conţinută în actul extrapenal se face doar în partea descriptivă a actului procedural emis de practician. Spre ex., la calificarea propriu-zisă a faptei de

1)

2)

3)

1) a)

9 încălcare a regulilor de securitate a circulaţiei sau de exploatare a mijloacelor de transport de către persoana care conduce mijlocul de transport, în dispozitivul sentinţei de condamnare nu se va indica norma din Regulamentul Circulaţiei Rutiere care prevede încălcarea comisă de făptuitor, ci se va indica doar art.264 CP RM. Norma de referinţă din Regulamentul Circulaţiei Rutiere se va indica doar în partea descriptivă a sentinţei de condamnare. În altă privinţă, modificarea actelor normative extrapenale poate avea drept efect calificarea acţiunilor infracţionale potrivit unei alte norme de incriminare, inclusiv potrivit uneia care prevede o pedeapsă mai blîndă, şi, nu în ultimul rînd, poate avea drept efect înlăturarea caracterului penal al faptei. De ex., excluderea din Lista substanţelor narcotice, psihotrope şi a plantelor care conţin astfel de substanţe depistate în trafic ilicit, precum şi cantită țile acestora, aprobată prin HG RM nr.79 din 23.01.2006, a unei anumite substanţe narcotice va exclude caracterul infracţional al faptei de producere, preparare, experimentare, extragere, prelucrare, transformare, procurare, păstrare, expediere sau transportare a unor atare substanţe, în contextul faptei prevăzute la art.217 CP RM. !!! Soarta normei de incriminare cu dispoziţie de blanchetă este direct propor țională cu conţinutul actului normativ cu caracter extrapenal la care se face trimitere. Odată cu aplicarea normei de blanchetă are loc şi aplicarea normei concrete din actul normativ extrapenal, la care norma de blanchetă, explicit sau implicit, face trimitere. Actul extrapenal potenţial aplicabil trebuie să aibă forţă juridică, adică să fie publicat în Monitorul Oficial. Nu este exclus ca sistemul de referinţă al normei de drept penal să fie un act extrapenal fără forţă juridică. În aceste condiţii, este greşită calificarea unei fapte prejudiciabile potrivit legii penale prin efectuarea alegaţiei către o normă dintr-un act normativ ce nu poate produce efecte juridice. Art.213 CP RM poate face trimitere numai la norme al căror rol este să completeze conţinutul acestui articol: nu poate să completeze conţinutul unei norme juridice ceva care nu are caracter de normă juridică. Regulile sau metodele de acordare a asistenţei medicale, încălcate de făptuitor, trebuie să aibă un caracter normativ, deci să fie cuprinse în acte normative în vigoare, indiferent de organul emitent (Parlamentul, Guvernul, Ministerul Sănătăţii etc.). În statele străine, unde legislaţia penală este divizată în cea codificată (Codul penal) şi cea necodificată (legile penale speciale), majoritatea normelor de blanchetă se regăsesc în conţinutul legislaţiei necodificate. De ex., în România, Germania etc. normele de blanchetă sînt cuprinse în diverse legi penale speciale – acte menite să incrimineze şi să sancţioneze faptele prejudiciabile din anumite domenii (de ex., transport, ecologie etc.). Tehnici legislative de reflectare în conţinutul normei a dispoziţiei de blanchetă: indicarea faptului încălcării unor sau altor reguli – la această categorie se atribuie infracţiunile prevăzute la următoarele articole: art.178, 183, 213, alin.(4) art.218, 223, 224, 227, 228, 230, 235, 239, 2454, 2458,2459, 24511, 258, 261-264, 265, 269, 293, 296, 298, 300 etc.). Pentru a fi în prezenţa unei astfel de infracţiuni este necesar ca făptuitorul să fi încălcat careva reguli. Pentru aceasta în actul procedural emis (ordonanţă, rechizitoriu, sentinţă) trebuie indicat articolul, alineatul, litera, punctul concret din actul normativ extrapenal în care este consfinţită regula concretă care a fost încălcată de făptuitor; specificarea în dispoziţia normei asupra „ilegalităţii” unor sau altor acţiuni – la această categorie se atribuie: art.138, 158, 159, 169, 177, 207, 213 1, 214, 2172173, 231, 233, 234, 241, 2501, 2605, 290, 292, 308, 322, 357, 362 etc. La calificarea unor astfel de fapte trebuie indicată norma concretă din actul normativ de referinţă care reflectă ilegalitatea faptei comise. De ex., ilegalitatea faptei specificate la alin.(1) art.308 CP RM (reţinerea ilegală) trebuie desprinsă, în special, din analiza prevederilor Codului de procedură penală. La determinarea ilegalităţii faptei enunţate se va indica norma concretă din Codul de procedură penală care a fost încălcată; utilizarea în textul legii penale a unor termeni exclusiv din sfera extra-penalului – la această categorie se atribuie: art.185 1-1853, 2141, 236, 241, 242, 245, 2451, 24510, 246, 248 etc.). De ex., normele de la art.248 CP RM (contrabanda) sînt de blanchetă, ţinînd cont de faptul că la descrierea comportamentului infracţional al făptuitorului legiuitorul utilizează terminologie extrapenală, şi anume: din domeniul dreptului vamal. La fel, normele de la art.185 1 CP RM (încălcarea, dreptului de autor şi a drepturilor conexe) fac trimitere clară la domeniul proprietăţii intelectuale. Dispoziţiile de blanchetă și limbajul Iezii venale . Limbajul legii penale constituie un sistem de mijloace lexicale şi gramaticale prin care are loc exprimarea reglementărilor juridico-penale. Nu întotdeauna termenii folosiţi în legea penală au înţeles juridico-penal. Termenii de altă origine persistă în diferite reglementări juridico-penale, atît din Partea Generală, cît şi din Partea Specială a Codului penal. În principal, acestea sînt cuprinse în normele juridico-penale ce conţin dispoziţii de blanchetă. De aceea, astfel de termeni sînt consideraţi ca făcînd parte din terminologia de blanchetă. Termenii de blanchetă din legea penală se află în strînsă legătură cu legislaţia extrapenală. Deoarece legislaţia extrapenală se află într-o schimbare permanentă (fapt dictat de modificarea relaţiilor sociale), apare problema privind terminologia uniformă care trebuie utilizată în legea penală. Potrivit principiului sistemicităţii legislaţiei, un aspect al căruia constă în stabilirea unei corespunderi între legea penală şi legislaţia extrapenală la care face trimitere legea penală, solu ționarea acestei probleme poate avea loc doar prin modificarea corespunzătoare a legii penale în situaţia în care se modifică legislaţia extrapenală. Dispoziţiile normelor de blanchetă urmează a fi ajustate în corespundere cu termenii folosiţi de legiuitor în reglementările extrapenale la care se fac trimiteri. Dispoziţia combinată – cuprinde trăsăturile mai multor tipuri de dispozi ții. De ex., norma de la alin.(1) art.220 CP RM (proxenetismul) îmbină trăsăturile normei descriptive şi de trimitere. Norma de la alin.(2) art.248 CP RM îmbină trăsăturile normei descriptive, de trimitere şi de blanchetă. Structura externă. Structura tehnico-legislativă (externă) presupune forma de exprimare a conţinutului normei în cadrul actului normativ. Norma juridico-penală nu este elaborată şi nu apare distinct, ci ca parte a legii penale. La rîndul său, legea penală este structurată în două Părţi (Partea Generală şi Partea Specială), capitole, articole, alienate şi litere. !!! Elementul de bază al legii penale este articolul. De regulă, acesta con ține o singură dispoziție. În alte cazuri, articolul este format din mai multe dispoziţii (atunci cînd articolul este format din mai multe alineate). !!! Nu orice articol coincide cu o regulă de conduită. Sînt situații în care un articol cuprinde mai multe reguli de conduită. Pot exista şi situaţii cînd elementele normei juridico-penale sînt situate în cadrul mai multor articole. Structura tehnico-legislativă a normei nu se suprapune de fiece dată cu structura logico-juridică. Interpretarea legii penale. Tipurile interpretării. Rolul interpretării legii penale în procesul de calificare a infracţiunilor Una dintre condiţiile obligatorii ale bunei aplicări a legii, inclusiv a legii penale, constă în explicarea corectă a conţinutului acesteia. Cu atît mai mult importanţă la realizarea dreptului are aflarea conţinutului unor norme de drept penal. Datorită faptului că acestea au un caracter imperativ, în conţinutul legii penale, normele de drept penal, ca şi particula cea mai mică din cadrul sistemului de drept penal, trebuie să aibă un sens bine determinat, care să nu permită o interpretare diferită, de la subiect la subiect, ceea ce în final ar veni să asigure respectarea principiilor dreptului. Totuşi, nu de fiecare dată legiuitorului îi reuşeşte să adopte texte de lege clare, coerente, uniforme. În aceste cazuri, aflarea voinţei legiuitorului se face pe calea interpretării legii penale. Prin interpretarea legii penale se înţelege operaţia prin care se urmăreşte determinarea înţelesului unei norme de drept penal, înţeles pe care l-a avut în vedere legiuitorul la adoptarea legii penale. Interpretarea legii penale este o operaţiune logico-raţională care se efectuează cu ocazia şi în vederea aplicării normelor juridico-penale şi care are drept scop descoperirea voinţei legiuitorului. Scopul interpretării legii penale este descoperirea voinţei legiuitorului exprimată în normele penale ce o formează, constatarea înţelesului dispoziţiilor de drept penal pentru a se putea stabili dacă şi în ce limite norma penală îşi găseşte aplicare în cazul concret. Interpretarea normelor de drept penal este totdeauna necesară. Oricît de clar ar fi formulate aceste norme, datorită împrejurării că ele se referă la fapte tipice, în timp ce situaţiile de fapt, în raport cu care trebuie să fie aplicate, privesc totdeauna fapte concrete, săvîrşite în împrejurări specifice şi avînd o fizionomie proprie, este necesar să se stabilească, de fiecare dată, dacă norma respectivă este aplicabilă în cazul dat. În unele cazuri textul legii penale este unul neclar, ambiguu, sînt utilizaţi termeni cu înţelesuri multiple, fapt ce solicită intervenţia persoanei în aflarea voinţei legiuitorului la adoptarea legii penale. Interpretarea legii penale este indispensabilă pentru organele de urmărire penală şi instanţele judecătoreşti. Acestea sînt chemate să analizeze situaţia de fapt şi să facă o calificare juridică corespunzătoare. Tipurile interpretării După subiectul care efectuează interpretarea: Interpretarea oficială – este realizată de organele de stat competente fie să elaboreze normele de drept, fie să facă aplicarea lor la speţă, la cazuri particulare ce le au de rezolvat. Interpretarea oficială poate fi de 3 tipuri:



10

interpretarea legală (autentică) – este efectuată de organul care a elaborat norma de drept penal supusă interpretării. Interpretarea legală este realizată de Parlamentul RM; or, anume Parlamentul RM este organul care adoptă legile penale, tot el fiind în măsură şi să le interpreteze. Parlamentul RM poate purcede la efectuarea unei interpretări legale contextuale atunci cînd chiar în conţinutul legii adoptate care cuprinde normele supuse interpretării se încearcă explicarea unor termeni utilizaţi în textul legii (de ex., în Capitolul XIII din Partea Generală a Codului penal legiuitorul explică înţelesul unor termeni utilizaţi în textul Codului penal, cum ar fi noţiunile de: teritoriu, secret de stat, persoană publică, timp de război, mercenar, mijloace de transport, membru de familie, substanţe narcotice, psihotrope sau precursori, stare de ebrietate etc.) sau la adoptarea ulterioară a unei legi de interpretare care să conţină explicaţiile termenilor utilizaţi în actul supus interpretării, adoptat anterior;  interpretarea cazuală (judiciară, concretă) – este realizată de către organele judiciare sau cele menite să contribuie la înfăptuirea justiţiei (judecători, procurori) cu prilejul aplicării legii penale, inclusiv atunci cînd se cere calificarea unei fapte prejudiciabile concrete potrivit unei norme concrete din Partea Specială a Codului penal. Comparativ cu calificarea legală, cea judiciară are relevanţă numai în cauza concretă soluţionată. Interpretarea judiciară se întîlneşte în activitatea practică, situa ție ce se explică prin aceea că soluţionarea oricărei cauze penale implică, pe lîngă încadrarea juridică a faptei comise, şi o activitate permanentă de interpretare a prevederilor legale ce au incidenţă cu cauza instrumentată;  un loc aparte revine:  interpretării efectuate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului pe marginea cauzelor examinate;  interpretării efectuate de Colegiul penal al CSJ în legătură cu examinarea recursului în interesul legii. Interpretările enunţate sînt atribuite la interpretarea oficială, deoarece produc consecinţe juridice, fiind obligatorii. Conform alin.(8) art.7 CPP RM, hotărîrile definitive ale CtEDO sînt obligatorii pentru organele de urmărire penale, procurori şi instanţele de judecată. Iar conform alin.(9) art.7 CPP RM, deciziile Colegiului penal al CSJ pronunţate ca urmare a examinării recursului în interesul legii sînt obligatorii pentru instanţele de judecată în măsura în care situaţia de fapt şi de drept pe cauză rămîne cea care a existat la soluţionarea recursului. Conform art.465 1 CPP RM, recursul în interesul legii este calea extraordinară de atac prin care se asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii penale şi de procedură penală pe întreg teritoriul ţării. Preşedintele CSJ, preşedintele Colegiului penal al CSJ, Procurorul General sau preşedintele Uniunii Avocaţilor poate să ceară Colegiului penal al CSJ să se pronunţe asupra problemelor de drept care au fost soluţionate diferit de instanţele judecătoreşti învestite cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă. Conform art.465 4 CPP RM, asupra cererii de recurs în interesul legii se pronun ță prin decizie. Decizia pronunţată în interesul legii este obligatorie din ziua pronunţării şi nu are efect asupra cauzelor deja soluţionate printr-o hotărîre judecătorească irevocabilă. b) Interpretarea neoficială (doctrinară) – este făcută de oamenii de ştiinţă, profesori universitari, avocaţi, jurişti, studenţi, masteranzi şi chiar de orice om de rînd. Interpretarea efectuată de teoreticieni se concretizează în elaborarea diverselor monografii, manuale, articole ştiinţifice. De aceea, interpretarea neoficială se mai numeşte interpretare ştiinţifică. Interpretarea doctrinară nu este obligatorie, nu produce efecte juridice, ceea ce însă nu-1 privează pe cel abilitat cu aplicarea legii penale, implicit, cu calificarea infracţiunii, să se ghideze de ideile, tezele, viziunile unor doctrinari expuse în anumite monografii, tratate de drept. c) Interpretarea efectuată de Plenul CSJ odată cu adoptarea hotărîrilor explicative în chestiunile privind aplicarea prevederilor legale în practica judiciară. Cît priveşte acest tip de interpretare, hotărîrile Plenului CSJ în chestiunile privind aplicarea prevederilor legale în practica judiciară nu sînt emise în legătură cu o cauză penală concretă, de aceea nu pot fi atribuite la categoria interpretărilor judiciare. O asemenea interpretare nu poate fi considerată oficială, deoarece, în acord cu alin.(7) art.7 CPP RM, hotărîrile explicative ale Plenului CSJ în chestiunile privind aplicarea prevederilor legale în practica judiciară au caracter de recomandare pentru organele de urmărire penală şi instanţele judecătoreşti. La fel, potrivit lit.d) alin.(2) al Legii cu privire la CSJ, nr.789 din 26.03.1996, una din atribuţiile CSJ constă în darea unor explicaţii din oficiu în chestiunile de practică judiciară ce nu ţin de interpretarea legilor, explicaţii care nu au un caracter obligatoriu pentru judecători. Deşi hotărîrile explicative ale CSJ sînt catalogate de legiuitor ca avînd un caracter de recomandare pentru persoanele îndrituite cu aplicarea legii penale, totuşi, în fapt, acestea au un caracter obligatoriu, în special pentru judecători. Or, practica judiciară demonstrează că la aplicarea legii penale judecătorii se călăuzesc de interpretările efectuate de Plenul CSJ. !!! S-ar părea că de jure hotărîrile explicative ale CSJ au un caracter de recomandare (interpretare neoficială), iar de facto au un caracter obligatoriu (interpretare oficială). 2) După metoda de interpretare: a) interpretarea gramaticală (literară) – presupune analiza conținutului şi sensului legii penale cu ajutorul textului în care este exprimată acea normă penală. !!! Metoda gramaticală presupune explicarea legii penale prin efectuarea unui studiu etimologic, stilistic şi sintactic al textului de lege. Spre ex., din punct de vedere sintactic (al modului de folosire a cuvintelor în structura textului), dacă folosirea singularului implică şi pluralul, nu înseamnă că folosirea pluralului „excede” singularul, ci, dimpotrivă, îl implică ori de cîte ori legea le disciplinează separat, atît separarea, cît şi excluderea trebuind determinate explicit. De ex., în denumirea art.207 CP RM „Scoaterea ilegală a copiilor din ţară” legiuitorul moldav utilizează la plural victima infracţiunii, ceea ce nu înseamnă neapărat că atunci cînd în calitate de victimă a infracţiunii de scoatere ilegală a copiilor din ţară va evolua doar un copil nu va fi incidenţă norma de la art.207 CP RM. Cu atît mai mult că în dispoziția normei de incriminare legiuitorul deja la singular foloseşte victima infrac țiunii. Din punct de vedere stilistic (aflarea înţelesului legii din întreaga construcție a propoziţiei, a perioadei şi frazei care alcătuiesc textul legii), ca o consecinţă generală a tuturor procedeelor literare, se impune regula că această procedură de interpretare nu poate ignora niciunul din cuvintele sau semnele ortografice existente în lege, nefiind admisibilă ideea că legiuitorul ar fi putut folosi cuvinte de prisos ori introduce semne ortografice – atît de importante uneori în distingerea unor ipoteze ale incriminării – fără rost. Chiar şi o virgulă poate schimba înţelesul normei de drept. Adesea legiuitorul indică în dispoziţia aceleiaşi norme de drept penal: mai multe modalităţi normative de exprimare a faptei prejudiciabile (art.165, 217, 290, 361 CP RM), mai multe urmări prejudiciabile (art.151 CP RM). Toate aceste noţiuni sînt însă separate prin virgulă, rolul acesteia constînd în a face posibilă existenţa infracţiunii în condiţiile în care a fost comisă cel puţin una din multitudinea de fapte prejudiciabile enumerate în norma incriminatoare sau a fost cauzată doar o urmare prejudiciabilă din cele nominalizate. De ex., pentru a fi în prezenţa infracţiunii de vătămare intenţionată gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii (art.151 CP RM), este necesar şi suficient ca acţiunea/inacţiunea prejudiciabilă să fi determinat apariţia a cel puţin uneia din urmările prejudiciabile indicate de legiuitor în dispoziţia normei (fie că este vorba de pierderea vederii, fie că este vorba de întreruperea cursului sarcinii). Iar acest lucru se datorează tehnicii legislative utilizate de Parlamentul RM la adoptarea legii penale, prin separarea prin virgulă a urmărilor prejudiciabile, ceea ce, în rezultatul unei interpretări gramaticale, din punct de vedere stilistic ar presupune reflectarea unor urmări prejudiciabile cu caracter alternativ. Unii autori indică asupra unor reguli caracteristice metodei gramaticale:  cuvintelor şi expresiilor trebuie să li se dea acea semnificaţie pe care o au ele în limba literară, dacă nu sînt temeiuri pentru o altă interpretare;  dacă legiuitorul cu ajutorul unei definiţii legale a stabilit prin lege sau o altă cale o semnificaţie a termenului, atunci el anume în acest sens şi trebuie folosit;  dacă în lege nu este stabilită semnificaţia termenului respectiv, atunci trebuie să i se atribuie acel sens care îi este caracteristic în ştiinţa şi practica judiciară;  este interzisă interpretarea prin care unele cuvinte ale legii sînt tratate ca de prisos;  formulărilor identice din una şi aceeaşi lege nu li se poate da o altă semnificaţie, dacă aceasta nu este direct prevăzută în lege. De ex., folosirea cu înţelesuri diferite a termenului „şantaj” în dispoziţia normei de la art.173 şi de la art. 189 CP RM este una defectuoasă, ba chiar contrară prevederii stipulate la lit.e) art.19 al Legii nr.780/2001 privind actele legislative, în acord cu care terminologia utilizată în actul elaborat este constantă şi uniformă ca şi în celelalte acte legislative şi în reglementările legislaţiilor comunitare; se va utiliza unul şi acelaşi termen dacă este corect, iar folosirea lui repetată exclude confuzia;  unor termeni diferiţi nu li se poate da una şi aceeaşi semnificaţie fără suficiente temeiuri. De ex., deşi legiuitorul utilizează termeni în mare parte diferiţi după conţinut: în art.208 CP RM – termenul „desfrîu”, iar în art.220 CP RM – sintagma „practicarea prostituţiei”, sînt suficiente temeiuri de a considera că cuvîntul „desfrîu” în sensul art.208 CP RM semnifică practicarea prostituţiei, nu şi a altor activităţi ce imprimă depravare, destrăbălare. Apelînd la interpretarea sistematică şi istorică, prin desfrîu trebuie de înţeles practicarea prostituţiei;

b)

c)





d)

3) a)

b)

c)

11 interpretarea logică (raţională) – constă în utilizarea regulilor logicii pentru aflarea voinţei legiuitorului la adoptarea textului legii penale. Atunci cînd metoda gramaticală este ineficientă la descoperirea sensului normei juridico-penale, urmează să se apeleze la metoda logică. Nu în puţine cazuri voinţa legiuitorului este descoperită prin utilizarea de către interpret a procedeelor şi a raţionamentelor logice. !!! Cele mai des utilizate raţionamente logice la aflarea sensului normei de drept penal şi care au importanţă la calificarea infracţiunilor sînt: ra ționamentul per a contrario (dacă dispoziţia normei juridicopenale stabileşte interdicţia sau prohibiţia anumitor fapte, în anumite condiţii, atunci aceasta se referă doar la respectivele comportamente, nu şi la altele, pe care le permite, aplicarea normei fiind exclusă în ipoteza situaţiilor neprevăzute de ea), raţionamentul a fortiori (atunci cînd legea penală interzice mai puţin, ea implicit interzice şi mai mult, ori dacă legea penală permite mai mult, atunci ea permite şi mai puţin), raţionamentul a pari (pentru situaţii identice trebuie să fie aplicabilă aceeaşi soluţie); interpretarea sistematică (sistemică) – aflarea sensului normei juridico-penale prin stabilirea coraportului respectivei norme cu alte norme juridico- penale, precum şi cu cele extrapenale. !!! Interpretarea sistemică constă în studierea normei ce se interpretează în corelaţie cu alte norme ce sînt cuprinse în aceeaşi lege sau cu alte legi ce fac parte din sistemul de drept pozitiv. Această modalitate de interpretare are o semnificaţie aparte dacă avem în vedere că legile penale, precum şi cele extrapenale sînt într-o intercondiţionare permanentă; nicio lege nu apare pe teren gol. Interpretarea sistematică este utilizată de fiece dată atunci cînd se doreşte aflarea voinţei legiuitorului la adoptarea normelor de trimitere şi a celor de blanchetă. Interpretarea sistematică vizează aflarea sensului unei norme juridico-penale prin stabilirea unei corelaţii cu: alte norme din Codul penal – de ex., determinarea sensului normei de la art.192 1 CP RM (răpirea mijlocului de transport), prin stabilirea coraportului cu normele ce incriminează infracţiunile contra patrimoniului comise prin sustragere. Tocmai apelînd la metoda sistematică de interpretare a normei este dedus faptul că scopul infracţiunii de răpire a mijlocului de transport nu este de cupiditate; alte norme juridice, cu caracter extrapenal (aflate în acte normative extrapenale) – de ex., aflarea sensului expresiei „care este periculoasă pentru viaţă” din cadrul normei de la art.151 CP RM, apelînd la Regulamentul Ministerului Sănătăţii al RM cu privire la aprecierea medico-legală a gravită ții vătămării corporale, nr.199 din 27.06.2003. Deseori, metoda sistematică de interpretare a legii penale permite delimitarea infracţiunilor similare (de ex., provocarea ilegală a avortului de infracţiunea de vătămare inten ționată gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii persoanei atunci cînd în calitate de urmare prejudiciabilă apare întreruperea cursului sarcinii); interpretarea istorică – constă în aflarea sensului normei de drept penal prin prisma datelor şi condiţiilor istorice, social-politice, economice ce au determinat adoptarea textului de lege. Folosirea metodei istorice implică ca interpretul să cunoască precedentele istorice, legislaţia anterioară, veche, din care s-a inspirat legea de interpretat. El trebuie să acorde o importanţă deosebită lucrărilor pregătitoare, cum ar fi expunerea de motive a proiectelor de lege, a rapoartelor prezentate, procesele-verbale care cuprind dezbaterile din comisie, din camere sau din plenul său. În general, trebuie cercetat întreg materialul care priveşte iniţiativa legislativă, ansamblul lucrărilor pregătitoare, dezbaterea, votarea şi chiar promulgarea legii. !!! Interpretarea istorică presupune faptul luării în considerare la aflarea voinţei legiuitorului şi a legislaţiei penale vechi, care a ac ționat anterior pe teritoriul RM. De ex., apelînd la interpretarea istorică, prin desfrîu, în sensul normei de la art.208 CP RM (atragerea minorilor la activitate criminală sau determinarea lor la săvîrşirea unor fapte imorale), trebuie de înţeles practicarea prostituţiei. Legislaţia penală a RM în mare parte a preluat prevederile legislaţiei penale a fostei RSFSR. Conform art.210 CP RSFSR în redacţia din 1960, în dispoziţia normei, în calitate de faptă prejudiciabilă, era indicat, inter alia, „atragerea minorilor la practicarea prostituţiei”. Și în legislaţiile altor state membre ale CSI, în calitate de faptă imorală, la a cărei comitere este determinat minorul, figurează „prostituţia”. După rezultat (volum): interpretarea declarativă – conform literei legii. Este cel mai întrebuinţat mod de interpretare a legii penale, avîndu-se în vedere specificul normelor de drept penal. Persoana care aplică legea penală recurge la aflarea sensului normei fără a fi extins sau restrîns conţinutul acesteia; interpretarea extensivă – legiuitorul a voit să spună mai mult decît rezultă din textul de lege. În acord cu regula specificată la alin.(2) art.3 CP RM, interpretarea extensivă defavorabilă a legii penale este interzisă. !!! Pentru aprecierea unei fapte prejudiciabile drept infracţiune, celui abilitat cu aplicarea legii penale îi este interzis să interpreteze extensiv defavorabil, normele legii penale. În acela și timp, !!! este permisă interpretarea extensivă favorabilă a legii penale. Regula statuată la alin.(2) art.3 CP RM are importanţă deosebită la calificarea infracţiunilor. În ipoteza prezenţei riscului de a fi ignorată numita regulă, cele comise nu vor putea fi calificate drept infrac țiune. Interdicţia interpretării extensive defavorabile a legii penale este una dintre condiţiile respectării principiului legalităţii incriminării. De ex., actualul model legislativ al art.208 CP RM (atragerea minorilor la activitate criminală sau determinarea lor la săvîrşirea unor fapte imorale) nesocoteşte principiul legalităţii incriminării prin menţinerea în textul legii penale a unor conţinuturi generalităţi; or, abrevierea etc. presupune o manieră exemplificativă de stabilire a preceptului penal la a cărui săvîrşire poate fi determinat minorul, ceea ce-l pune pe destinatarul legii penale într-o situaţie de nesiguranţă în ce priveşte conţinutul normei de drept. Din analiza normei de incriminare de la art.208 CP RM, în special a abrevierii „etc.”, este remarcată poziţia autorităţii legislative de a stipula o listă exemplificativă a faptelor imorale la a căror comitere este determinat minorul. Cu titlu de ex. sînt specificate: cerşetoritul, jocurile de noroc şi desfrîul. De aici şi concluzia privind voin ța legiuitorului: !!! ori de cîte ori va fi necesar, cei abilitați cu aplicarea legii penale vor aprecia dacă fapta la a cărei comitere este determinat minorul este sau nu una contrară normelor morale. !!! O asemenea formulă tehnico-legislativă este una vicioasă, deoarece contravine principiului legalită ții incriminării. Autoritatea legiuitoare ne îndeamnă la încălcarea principiului nominalizat prin specificarea unei liste exemplificative, dar nu exhaustive a faptelor imorale, ceea ce duce la efectuarea unei interpretări extensive defavorabile a legii penale, fapt interzis. Principiul legalităţii incriminării propriu-zise pretinde legiuitorului adoptarea unor texte cît mai complete, pentru a acoperi toate ipotezele de bază ale incriminării, şi cît mai precise, pentru a servi la stabilirea comodă şi exactă a sensului unor termeni sau expresii şi la determinarea fără echivoc a limitelor reale ale cîmpului incriminării; interpretarea restrictivă – legiuitorul a voit să spună mai puţin decît rezultă din textul de lege. Rolul interpretării legii penale în procesul de calificare a infracţiunilor. O interpretare corectă a legii penale este strîns legată de determinarea precisă şi completă de către legiuitor a conţinutului normei penale, cerinţă importantă a legalităţii incriminării şi condiţie hotărîtoare ca destinatarul legii să înţeleagă conţinutul faptei ce-i este interzisă ori pe care legea o ordonă. Interpretarea legii penale are importanţă la calificarea corectă a infracţiunilor, implicit, la realizarea cerinţei de bază a principiului legalităţii incriminării şi pedepsei, precum şi la asigurarea egalităţii tuturor persoanelor în faţa legii. Interpretarea oricărei legi, cu atît mai mult a celei penale, este o opera țiune absolut necesară în procesul de cunoaştere teoretică şi aplicare practică a prescripţiunilor legale cuprinse în respectivul text. Legea penală, oricît de clar ar fi formulată, presupune numeroase eforturi de interpretare, din partea organelor de urmărire penală şi a instanţelor judecătoreşti, chemate să efectueze încadrarea juridică a faptelor, prin încorporarea perfectă a situaţiei de fapt în cadrul legal fixat prin normele juridice penale. Aplicarea legii penale în timp şi calificarea infracţiunilor Potrivit art.8 CP RM, caracterul infracţional al faptei şi pedeapsa pentru aceasta sînt stabilite de legea penală în vigoare la momentul săvîrşirii faptei. În acord cu principiul precitat, la calificarea infracţiunii se va aplica legea penală în vigoare la momentul săvîrşirii infracţiunii. De ex., calificarea faptei de omor intenţionat comis la data de 25.08.2010 se va face în conformitate cu art.145 CP RM în redacţia din 2002; or, fapta de omor intenţionat a fost săvîrşită sub imperiul legii penale enunţate. Totuşi, !!! în unele cazuri, la calificarea infracţiunilor urmează a fi aplicată o altă lege decît cea care era în vigoare la momentul săvîrşirii infracţiunii. Este cazul legilor penale mai blînde, care pot fi aplicate cu titlu retroactiv – retroactivitatea legii penale. Se are în vedere ipoteza aplicării la calificarea infracţiunii a noii legi penale pentru faptele infracţionale comise sub imperiul legii penale vechi. !!! Deşi respectivele comportamente infracționale au fost comise sub acţiunea legii penale vechi, totuşi calificarea acestora se va face potrivit legii penale noi, avîndu-se în vedere caracterul mai blînd al acesteia. !!! În cadrul unui proces penal e posibil ca calificarea iniţială să fie făcută conform legii penale vechi, ca ulterior, în rezultatul adoptării unei noi legi penale (mai blînde), calificarea să fie efectuată conform celei din urmă, indiferent de etapa procesului penal (urmărirea penală, judecată sau chiar etapa de executare a hotărîrii).

1)

2)

3)

1) 2) 3) 4)

1)

12 Potrivit alin.(1) art.10 CP RM, !!! legea penală care înlătură caracterul infracţional al faptei, care uşurează pedeapsa ori, în alt mod, ameliorează situa ția persoanei ce a comis infracţiunea are efect retroactiv, adică se extinde asupra persoanelor care au săvîrşit faptele respective pînă la intrarea în vigoare a acestei legi, inclusiv asupra persoanelor care execută pedeapsa ori care au executat pedeapsa, dar au antecedente penale. Este mai blîndă şi calificarea se va face în acord cu aceasta, legea penală care: uşurează pedeapsa – fapta infracţională care urmează a fi încadrată potrivit unei norme din Codul penal este incriminată atît de legea penală veche (sub al cărei imperiu a fost săvîrşită), cît şi de legea penală nouă (adoptată ulterior săvîrşirii faptei, dar pe parcursul desfăşurării procesului penal sau executării hotărîrii de către condamnat), însă aplicabilă va fi cea din urmă, ţinîndu-se cont de faptul că aceasta uşurează pedeapsa pasibilă de aplicat făptuitorului pentru fapta comisă; modifică încadrarea juridico-penală în favoarea făptuitorului – fapta prejudiciabilă este calificată potrivit noii legi penale, deoarece aceasta o incriminează în condiţii mai avantajoase pentru făptuitor, permite modificarea încadrării în favoarea făptuitorului (de ex., abrogarea prin noua lege a circumstanţei agravante a omorului intenţionat „cu premeditare” va permite calificarea celor comise potrivit alin.(1) art.145 CP RM (în lipsa altor circumstanţe agravante), în condiţiile în care pînă la intrarea în vigoare a noii legi acţiunile făptuitorului urmau a fi calificate potrivit lit.a) alin.(2) art. 145 CP RM – omorul intenţionat săvîrşit cu premeditare); înlătură caracterul penal al faptei – deşi fapta prejudiciabilă constituie infracţiune potrivit legislaţiei penale vechi, sub al cărei imperiu a fost comisă, aceasta totuşi, în virtutea caracterului mai blînd al noii legi penale (care o dezincriminează), nu este considerată infracţiune. În acest caz, rezultatul calificării este unul negativ – imposibilitatea stabilirii unei corespunderi exacte între semnele faptei prejudiciabile comise şi semnele vreunei componenţe de infracţiune desprinse din cadrul noii legi penale (de ex., abrogarea normei care incriminează fapta de părăsire a locului accidentului rutier nu permite calificarea acesteia drept infracţiune, chiar dacă la momentul săvîrşirii era considerată infracţiune). Aici se atribuie şi situaţia cînd fapta prejudiciabilă săvîrşită este incriminată de noua lege, însă necesită prezenţa unor semne suplimentare, care, în speţă, lipesc. Negativ este rezultatul calificării şi atunci cînd cele comise constituie faptă contravenţională în acord cu noua legislaţie. Cu titlu de excepţie de la regula de bază, la calificarea infracţiunilor poate fi aplicată şi o lege penală ieşită din uz, sub al cărei imperiu a fost săvîrşită infracţiunea – ultraactivitatea legii penale. Comparativ cu regula de bază, principiul nominalizat are drept specific aplicarea unei legi care nu mai este în vigoare. Pentru a putea acţiona, este indispensabil ca fapta infrac țională a cărei calificare se cere să fi fost săvîrşită sub imperiul legii penale vechi. !!! Legea penală ieşită din uz trebuie să fie mai favorabilă făptuitorului. Or, doar în aceste condiţii apare utilă invocarea excepţiei indicate. Cît priveşte situaţiile de aplicare cu titlu ultraactiv a legii penale vechi, acestea sînt identice cu cele reliefate supra, în legătură cu retroactivitatea legii penale, cu excepţia ultimei. Tema: COMPONENȚA DE INFRACȚIUNE – INSTRUMENTUL DE BAZĂ LA CALIFICAREA INFRACȚIUNILOR Noțiunea și trăsăturile componenței de infracțiune Din conceptul calificării infracțiunilor rezultă că procesul de calificare se află în strînsă legătură cu conceptul componen ței de infrac țiune, elementele şi semnele acesteia. Componenţa de infracţiune este unul dintre conceptele juridice fundamentale în dreptul penal, în general, şi la calificarea infracţiunilor, în special. Conceptul general al componenţei de infracţiune reflectă structura juridică şi modelul de construcţie a oricărei componenţe concrete de infracţiune. !!! Rolul principal al componenței de infracţiune rezidă în faptul că constituie infracţiune doar acea faptă prejudiciabilă care conţine toate semnele şi elementele componenţei de infracţiune. Prezenţa elementelor componenţei de infracţiune în cadrul faptei prejudiciabile comise constituie, în corespundere cu legea penală, temeiul angajării răspunderii penale. În acord cu alin.(1) art.52 CP RM, se consideră componenţă a infracţiunii totalitatea semnelor obiective şi subiective, stabilite de legea penală, ce califică o faptă prejudiciabilă drept infracţiune concretă. Noţiunea generală a componenţei de infracţiune creează o premisă teoretică puternică pentru determinarea şi înţelegerea conţinutului componenţelor de infracţiune concrete, fapt necesar în procesul de aplicare a legii penale în cazuri practice concrete. Componenţa de infracţiune reprezintă o totalitate cu minimul necesar de semne stabilite de legea penală pentru calificarea unei fapte prejudiciabile concrete ca infracţiune şi serveşte drept punct de legătură dintre fapta infrac țională şi legea penală. Componenţa infracţiunii constituie o construcţie logică ce ne oferă posibilitatea de a stabili dacă fapta comisă reprezintă sau nu o infracţiune. !!! Componenţa de infracţiune constituie un model folosit pentru identificarea tuturor faptelor prejudiciabile comise în realitatea obiectivă, fiind astfel o categorie juridică abstractă necesară procesului de calificare a infracţiunilor. Componenţa de infracţiune reprezintă un instrument creat de teoria dreptului penal cu ajutorul căruia are loc calificarea infrac țiunii; or, anume între semnele faptei prejudiciabile comise şi semnele componenţei de infracţiune are loc stabilirea unei corespunderi exacte, premisă necesară calificării corecte a infracţiunilor. Componenţa de infracţiune, în calitate de categorie juridică intenţionat creată, facilitează procesul de calificare a faptelor infracţionale, în conformitate cu un articol, alineat sau literă din Partea Specială a Codului penal, iar în cazurile infracţiunilor săvîrşite în participa ție sau al celor neconsumate – şi în conformitate cu normele Părţii Generale a Codului penal. !!! Componenţa infracţiunii reprezintă baza juridică pentru calificarea infracţiunii potrivit unui articol concret din Codul penal. Conţinutul infracţiunii, aşa cum este stabilit în norma incriminatoare, nu este decît tiparul sau modelul abstract al infracţiunii, fiind necesară săvîrşirea unei fapte care să se încadreze în acest tipar, adică să corespundă modelului legal, să îndeplinească toate condiţiile cerute de lege pentru existenţa infracţiunii respective. !!! Pe baza conţinutului infracţiunii are loc calificarea acesteia, adică caracterizarea unei fapte ca infracţiune şi încadrarea ei în textul de lege care o prevede şi o sancţionează. Pentru aceasta trebuie să se constate existenţa în fapta săvîrşită a tuturor condiţiilor cerute de lege pentru existenţa unei anumite infracţiuni, deci a tuturor elementelor constitutive ale acelei infracţiuni. Deşi componenţa de infracţiune constituie un întreg, la analiza teoretică şi aplicarea practică a legii penale aceasta este divizată în elemente, care, la rîndul lor, sînt formate din semne. Din art.15 CP RM rezultă că orice componenţă de infracţiune este formată din următoarele 4 elemente: obiectul infracţiunii, latura obiectivă, latura subiectivă, subiectul infracţiunii. Obiectul şi latura obiectivă a infracţiunii formează elementele constitutive obiective, iar subiectul şi latura subiectivă a infracţiunii constituie elementele subiective ale componenței de infracţiune. Prezenţa componenţei de infracţiune implică necesarmente prezenţa celor 4 elemente ale componenţei de infracţiune. Deşi componenţa de infracţiune este formată din 4 elemente, totuşi, fiecărei infracţiuni din Partea Specială a Codului penal îi corespunde un anumit tip al componenţei de infracţiune, lucru dictat de construcţia componenței de infracţiune şi, în special, de conţinutul respectivelor elemente. De ex., deşi atît componenţa infracţiunii de furt, cît şi a celei de jaf este formată din cele 4 elemente, totuşi, fiecărei din cele două fapte infracţionale îi corespunde un model diferit al componenţei de infracţiune. Cele două componen țe de infracţiune sînt identice după construcţia componenţei de infrac țiune (în ambele componenţe metoda şi scopul constituie semne obligatorii), dar se deosebesc după conţinutul semnelor componenţei de infracţiune (la jaf metoda de sustragere este deschisă, în timp ce la furt – ascunsă). În acelaşi timp, modelul componenţei de infracţiune este unul identic pentru toate infracţiunile de acelaşi fel. De ex., tuturor infracţiunilor de furt neagravat (alin.(1) art.186 CP RM) le corespunde acelaşi model al componen ței de infracţiune, atît după numărul şi combinaţia acestora (construcţia componenţei de infracţiune), cît şi după conţinutul semnelor şi elementelor componenţei. Pe de altă parte, componenţa infracţiunii de furt neagravat este diferită de componenţa infracţiunii de furt agravat prevăzute, spre ex., la lit.c) alin.(2) art.186 CP RM. Componenţa de infracţiune poate fi abordată în două sensuri: în sens larg (lato sensu) – totalitatea semnelor obiective şi subiective caracteristice pentru orice infracţiune;

2)

 

   1) a)

b)

13 în sens restrîns (stricto sensu) – totalitatea semnelor obiective şi subiective caracteristice pentru o infracţiune concretă. În contextul calificării infracţiunilor importanţă practică are evidenţierea rolului componenţei de infracţiune concrete, la care se atribuie semnele juridico-penale necesare şi indispensabile, prevăzute în norma juridico-penală corespunzătoare ce incriminează un anumit tip de comportament. Componenţa de infracţiune concretă descrisă în norma juridico-penală concretă formează modelul legislativ al unei infracţiuni concrete. Acest model se formează în urma generalizării semnelor tuturor infracţiunilor de aceeaşi categorie, ca rezultat fiind obţinută o descriere, laconică şi expresivă, a trăsăturilor lor principale. Deoarece infracţiunea este de fiecare dată una concretă, respectiv, răspunderea penală nu poate fi angajată pentru comiterea unei infracţiuni la general. !!! Angajarea răspunderii penale este consecinţa săvîrşirii unei infrac țiuni concrete (omor intenţionat, provocarea ilegală a avortului, furt, răpirea unei persoane etc.). De aceea, pentru efectuarea calificării unei infracţiuni concrete urmează a fi stabilite semnele concrete ale componenţei de infrac țiune sub a căror incidenţă ar putea cădea semnele faptei prejudiciabile săvîr șite. Pentru calificarea unei infracţiuni concrete este insuficientă cunoaşterea semnelor componenţei de infracţiune, în general, aplicabile pentru orice infracţiune, fiind necesară şi cunoaşterea semnelor componenţei de infracţiune concrete. !!! La baza calificării infracţiunilor se află componen ța de infracţiune concretă. Coraportul dintre componenţa de infracţiune, infracţiune şi norma juridico-penală Coraportul dintre componenţa de infracţiune şi infracţiune În procesul de calificare a infracţiunilor are loc determinarea corespunderii între semnele faptei comise şi semnele componenţei de infracţiune. Fenomenului calificării infracţiunii îi sînt atribuite următoarele 2 categorii juridice: infracţiunea; componenţa de infracţiune. Dacă infracţiunea reprezintă fapta prejudiciabilă săvîrşită în realitatea înconjurătoare, atunci componenţa de infracţiune constituie modelul legislativ abstract sub tiparul căreia trebuie încadrată fapta prejudiciabilă săvîrşită. Comparativ cu componenţa de infracţiune care este formată din cumulul de semne obiective şi subiective avînd menirea de a califica o faptă prejudiciabilă potrivit unei norme de incriminare concrete, infracţiunea este o faptă (acţiune sau inacţiune) prejudiciabilă, prevăzută de legea penală, săvîrşită cu vinovăţie şi pasibilă de pedeapsă penală. Coraportul între cele două noţiuni: „Noţiunile de infracţiune şi de conţinut al infracţiunii nu sînt identice. Prima exprimă trăsăturile esenţiale ale infracţiunii, care o deosebeşte pe aceasta în raport cu alte forme de ilicit juridic. A doua cuprinde trăsăturile specifice fiecărei infracţiuni, care o deosebesc în raport cu alte infracţiuni. Spre deosebire de noţiunea de infracţiune, conţinutul infracţiunii îndeplineşte o funcţie gnoseologică specifică, servind la calificarea infracţiunii şi îndeplinind prin aceasta un rol important în realizarea legalităţii”. Fiecare faptă prejudiciabilă este comisă în condiţii concrete, comportă multiple trăsături caracteristice atît de ordin obiectiv, cît şi subiectiv, prin care se diferenţiază de alte fapte socialmente periculoase. La adoptarea textului normativ, legiuitorul nu poate include în cadrul dispoziţiei normei toate semnele obiective şi subiective ce caracterizează fapta infracţională comisă. Acesta include doar semnele tipice pentru toate infracţiunile de acelaşi fel. Astfel sînt formate componenţele de infracţiune. !!! Semnele componenţei de infracţiune sînt cu mult mai puţine decît seninele faptei prejudiciabile comise. Dacă infracţiunile de acelaşi gen sînt multe, atunci componenţa de infracţiune pentru acelaşi gen de infracţiune este una. De ex., toate infracţiunile de furt neagravat, comise în realitatea obiectivă, urmează a fi încadrate sub tiparul uneia şi aceleiaşi componenţe de infracţiune, şi anume: potrivit celei înscrise în norma de la alin.(1) art.186 CP RM. !!! Componenţa de infracțiune este o noţiune juridică fixată în dispoziţia unei norme concrete din Partea Specială a Codului penal şi care caracterizează nu o infracţiune concretă, ci o infracţiune de un anumit tip sau gen prin intermediul descrierii semnelor principale ale acesteia. Coraportul dintre componenţa de infracţiune şi norma juridico-penală !!! Cele 4 elemente ale componenţei de infracţiune şi grupurile de semne corespunzătoare elementelor se regăsesc în ipoteza şi în dispoziţia normei juridico-penale. !!! Deşi în structura normei penale din Partea Specială a Codului penal intră şi sancţiunea, aceasta în niciun caz nu cuprinde în sine semne ale componenţei de infracțiune. Din analiza sanc țiunii prevăzute de legiuitor în cadrul unei norme concrete din Partea Specială a Codului penal implicit pot fi deduse unele particularităţi ale subiectului infracţiunii. Este cazul infracţiunilor de a căror comitere sînt pasibile de pedeapsă penală persoanele juridice. Or, în acord cu alin.(4) art.21 CP RM, persoanele juridice, cu excepţia autorităţilor publice, răspund penal pentru infracţiunile pentru săvîrşirea cărora este prevăzută sancţiune pentru persoanele juridice în Partea Specială a Codului penal. De fapt, şi în aceste cazuri sancţiunea normei de drept penal nu descrie semnele subiectului infracţiunii – persoană juridică, ci doar indică asupra prezenţei acestuia, exact aşa cum celelalte sanc țiuni din normele Părţii Speciale a Codului penal indică asupra prezenţei persoanei fizice în calitate de subiect al infracţiunii. În acest context, fiind imperativă, norma juridico-penală conţine o cerinţă privind nesăvîrşirea faptelor infracţionale sub consecinţa aplicării unei sancţiuni, în timp ce componenţa de infracţiune cuprinde numai descrierea semnelor infracţiunii. Ca şi conţinut, pe de o parte, norma juridico-penală este mai largă decît componenţa de infracţiune, prima cuprinzînd şi sancţiunea. Pe de altă parte, componenţa de infracţiune este o categorie juridică mai largă ca norma de drept penal, avîndu-se în vedere faptul că unele semne ale acesteia (de ex., ale subiectului infracţiunii sau ale laturii subiective) se regăsesc nu doar în cadrul aceleiaşi norme juridico-penale, ci şi în cadrul altor norme de drept, inclusiv în al celor din Partea Generală a Codului penal (art.17, 18, 19, 21, 22 CP RM). !!! Componenţa de infracţiune nu coincide totalmente cu dispoziţia, aceasta cuprinzînd unele semne prevăzute şi de ipoteză. În pofida faptului că fiecare dispoziţie într-o măsură oarecare caracterizează componenţa de infracţiune, determinarea semnelor unei componențe concrete necesită aplicarea normelor nu doar din Partea Specială, ci şi din Partea Generală a Codului penal. La fel, pe de o parte, dispoziţia ca parte a normei juridico-penale (chiar şi în cazul unei dispoziţii descriptive) în majoritatea cazurilor nu cuprinde descrierea unor elemente ale componenţei de infracţiune, în special a obiectului şi subiectului infracţiunii, iar uneori a laturii obiective şi subiective, iar, pe de altă parte, componenţa de infracţiune nu poate include întreg volumul de semne ale infracţiunii; or, aceasta nu le include pe toate, ci doar pe cele esenţiale. Modalităţile componenţei de infracţiune Componenţele de infracţiune pot fi clasificate în mai multe categorii, avînd la bază următoarele criterii: structura componenţelor de infracţiune; gradul de prejudiciabilitate; modul de descriere. După structură: componenţe de infracţiune formale – componenţele în al căror conţinut latura obiectivă a infracţiunii este descrisă doar prin fapta prejudiciabilă (acţiunea/inacţiunea). Caracteristic pentru componenţele formale este faptul că pentru existenţa lor legea penală nu cere producerea unui anumit rezultat, prevăzut în mod implicit sau explicit de însăşi norma incriminatoare ca semn constitutiv. În calitate de exemple de componenţe formale de infrac țiuni sînt evidențiate: pungăşia (art.192 CP RM), incestul (art.201 CP RM), atragerea minorilor la activitate criminală sau determinarea lor la săvîrşirea unor fapte imorale (art.208 CP RM), pornografia infantilă (art.208 1 CP RM), transmiterea unei boli venerice (art.211 CP RM), concurenţa neloială (art.246 1 CP RM), vandalismul (art.288 CP RM), denunţarea falsă (art.311 CP RM), coruperea pasivă (art.324 CP RM) etc.; componenţe de infracţiune materiale (de rezultat) – componenţele în al căror conţinut latura obiectivă a infracţiunii este descrisă nu doar prin fapta prejudiciabilă, ci şi prin urmarea prejudiciabilă şi legătura cauzală dintre fapta şi urmarea prejudiciabilă, acestea constituind semne obligatorii ale componenţei de infracţiune. !!! Sînt considerate infracțiuni de rezultat acelea pentru care legea penală pretinde ca pe lîngă acţiunea sau inacţiunea ilicită şi mijloacele folosite de făptuitor să se producă, în mod necesar, şi un anume rezultat (de ex., moartea unei persoane, o pagubă materială etc.), care, în ansamblul condiţiilor de incriminare prevăzute de lege, capătă valoarea unui semn constitutiv al laturii obiective şi al conţinutului infrac țiunii respective. Sînt materiale următoarele componenţe de infracţiune: omorul intenţionat (art.145 CP RM), pruncuciderea (art.147 CP RM), vătămarea gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii (art.151 CP RM), jaful (art.187 CP RM), escrocheria (art.190 CP RM), violenţa în familie (art.201 1 CP RM), încălcarea din neglijenţă a regulilor şi metodelor de acordare a asisten ței medicale (art.213 CP RM), practicarea ilegală a activităţii de întreprinzător (art.241 CP RM) etc.;

c)

a)

b)

c)

14 componenţe de infracţiune formal-materiale – componenţe în al căror conţinut legiuitorul, pe lîngă fapta prejudiciabilă (acţiunea/inacţiunea), recurge la descrierea laturii obiective a infracţiunii prin indicarea pericolului real şi iminent pe care-1 comportă fapta la cauzarea unei urmări prejudiciabile. Comparativ cu componenţele formale şi materiale, !!! în cazul celor formal-materiale latura obiectivă a infracţiunii este formată nu doar din fapta prejudiciabilă sau din fapta şi urmarea prejudiciabilă, ci din fapta prejudiciabilă şi circumstanţa – existen ța pericolului ca acţiunea/inacţiunea săvîrşită să ducă la cauzarea unei urmări prejudiciabile. Sînt formal-materiale următoarele componenţe de infracţiune: ameninţarea cu omor ori cu vătămarea gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii (art.155 CP RM), punerea inten ționată a altei persoane în pericol de contaminare cu maladia SIDA (alin.(1) art.212 CP RM) etc. Consecinţa clasificării componenţelor de infracţiune după structura laturii obiective este determinarea momentului de consumare a infracţiunilor. !!! Infracţiunile ale căror componente sînt formale se consideră consumate din momentul săvîrşirii acţiunii/inacţiunii prejudiciabile, indiferent de faptul survenirii unei urmări. Eventual, cauzarea unor urmări prejudiciabile, în cazul componenţelor formale, nu interesează la calificare, ci doar la individualizarea răspunderii şi pedepsei penale. De ex., nu contează la calificare potrivit art.188 CP RM faptul dacă în procesul atacului tîlhăresc făptuitorul a deposedat sau nu victima infracţiunii. În acelaşi timp, dacă în varianta agravată componenţa de infracţiune se transformă din formală în materială (de ex., alin.(4) art.188 CP RM – tîlhăria săvîrşită în proporţii mari), la calificare interesează dacă a fost cauzată urmarea prejudiciabilă. Nesurvenirea urmării prejudiciabile, atunci cînd făptuitorul a avut intenţia de a cauza o astfel de urmare, trebuie calificată ca tentativă la infracţiunea respectivă (în varianta agravată). !!! În cazul componenţelor formale complexe, a căror latură obiectivă este formată din acţiunea/inacţiunea principală şi acţiunea/inacţiunea adiacentă, infracţiunea se va considera consumată din momentul în care acţiunea principală va fi secundată de acţiunea adiacentă. Pe cale de consecinţă, săvîrşirea acţiunii principale, fără secundarea acţiunii adiacente şi, viceversa, atunci cînd făptuitorul a avut intenţia de a comite ambele acţiuni/inacţiuni, trebuie calificată ca infrac țiune neconsumată, sub forma tentativei (de ex., constrîngerea victimei în vederea întreţinerii unui raport sexual, fără ca acesta să fi fost săvîrşit). Pe de altă parte, săvîrşirea acţiunii principale, fără secundarea acţiunii adiacente şi, viceversa, atunci cînd făptuitorul nu a avut intenţia de a comite ambele acţiuni/inacţiuni, de regulă, nu constituie infracţiune (de ex., nu va constitui infracţiunea de viol întreţinerea unui raport sexual fără ca făptuitorul să fi aplicat în subsidiar constrîngerea fizică sau psihică ori să fi profitat de imposibilitatea persoanei de a se apăra sau de a-şi exprima voinţa). Ca excepţie, atunci cînd acţiunea/inacţiunea principală sau secundară constituie în sine infracţiune distinctă, cele comise vor constitui infracţiune (de ex., aplicarea constrîngerii fizice exprimate prin vătămarea medie a integrităţii corporale sau a sănătăţii fără intenţia de a întreţine un raport sexual, deşi nu poate fi încadrată potrivit art.171 CP RM, totuşi se va califica în conformitate cu art.152 CP RM). Infracţiunile ale căror componente sînt materiale se consideră consumate din momentul survenirii urmărilor prejudiciabile cerute de dispoziţia normei incriminatoare şi care erau cuprinse de atitudinea psihică a făptuitorului. Săvîrşirea acţiunii/inacţiunii fără survenirea urmării prejudiciabile, atunci cînd făptuitorul a dorit survenirea urmării, trebuie calificată ca tentativă la infracţiune. De ex., pentru a fi în prezenţa infracţiunii de omor inten ționat în formă consumată, este necesar ca să fi survenit decesul victimei. În caz contrar, cele comise vor forma tentativa la omorul intenţionat. Infracţiunile ale căror componențe sînt formal-materiale se consideră consumate din momentul săvîrşirii acţiunii/inacţiunii prejudiciabile şi apariţiei pericolului cauzării unei urmări prejudiciabile. De ex., pentru consumarea infracţiunii prevăzute la alin.(1) art.212 CP RM, nu este suficient ca făptuitorul să fi comis acţiuni/inacţiuni de punere a altei persoane în pericol de contaminare cu maladia SIDA, ci mai este necesar ca respectivul comportament al făptuitorului să fi creat pericolul real ca victima infracţiunii să fi contactat virusul HIV. Tocmai de aceea, nu va constitui infracţiune fapta persoanei de aruncare a unei seringi infectate cu virusul HIV într-o zonă nepopulată sau la tomberon. 2) După gradul de prejudiciabilitate: componenţe de infracţiune de bază – constituite dintr-un număr minim de semne necesare şi suficiente pentru calificarea faptelor infracţionale şi care intră în conţinutul tuturor infracţiunilor de aceeaşi categorie. !!! Componențele de bază reflectă un grad prejudiciabil mediu al faptelor comise şi sînt formate dintr-o totalitate de semne tipice. Componenţele de bază formează conţinutul infracţiunii în configuraţia tipică. De bază sînt componenţele de infracţiune în varianta-tip. Din punctul de vedere al tehnicii legislative, sînt de bază componenţele de infracţiune prevăzute în cadrul alin.(1) din conţinutul articolelor din Partea Specială a Codului penal. De ex., este de bază componenţa infracţiunii de răpire a unei persoane de la alin.(1) art.164 CP RM – varianta-tip a infracţiunii. Toate componenţele de infrac țiune de la art.164 CP RM, inclusiv de la alin.(2), (3) art.164 CP RM, trebuie să cuprindă totalitatea semnelor obiective şi subiective de bază, prevăzute implicit sau explicit în conţinutul componenţei de bază (alin.(1) art.164 CP RM). Unele articole din Partea Specială a Codului penal sînt formate doar din componențe de bază (de ex., art.360 CP RM – luarea, sustragerea, tăinuirea, degradarea sau distrugerea documentelor, imprimatelor, ştampilelor sau sigiliilor). Deşi, de regulă, componenţele de infracţiune de bază se regăsesc în cadrul alin.(1) din articolele Părţii Speciale a Codului penal, totuşi, în unele cazuri, conţinutul acestora este desprins şi din conţinutul altor alineate. Este cazul articolelor din Partea Specială a Codului penal formate din mai multe infracţiuni în varianta-tip. Toate infracţiunile în varianta-tip conţin componen țe de bază. Numărul componenţelor de bază din cadrul unui articol din Partea Specială a Codului penal este direct proporţional cu numărul infracţiunilor în varianta-tip. De ex., art.217 CP RM (circulaţia ilegală a substanţelor narcotice, psihotrope sau a analoagelor lor fără scop de înstrăinare), conţine două variante-tip de infracţiuni (alin.(1) şi alin.(2) art.217 CP RM). Respectiv, fiecărei variante-tip de infracţiune îi corespunde o componenţă de bază. Atunci cînd articolul Părţii Speciale a Codului penal conţine mai multe componenţe de bază, de regulă, acestea sînt prevăzute în ordine consecutivă şi anterior componenţelor calificative. Ca excepţie, în cadrul unor articole din Partea Specială a Codului penal, din punctul de vedere al tehnicii legislative, componenţele de bază nu sînt amplasate în ordine consecutivă, ci ulterior componenţelor calificative. Ex. în acest sens poate servi componen ța infracţiunii de furt săvîrşit în proporţii mari (alin.(4) art.186 CP RM), care, deşi este o componenţă de bază, nu se regăseşte în cadrul normei imediat următoare componenţei de bază de la alin.(1) art.186 CP RM, ci în cadrul unei norme amplasate după componenţele calificative desprinse de la alin.(2) şi (3) art.186 CP RM. Faptul că este de bază componenţa infracţiunii de furt săvîrşit în proporţii mari, ci nu cu circumstanţe agravante, rezultă din analiza juridico-penală a infracţiunii prevăzute la art.236 CP RM: „Literalmente, o circumstanţă este o împrejurare (particulară) care însoţeşte o întîmplare, un fapt, o acţiune sau un fenomen. Pe cale de consecinţă, o circumstanţă agravantă prevăzută de legea penală îndeplineşte rolul de apendice, de adaos, de supliment, de anexă la componenţa de bază a infracţiunii”. În niciun caz, faptul cauzării victimei a unui prejudiciu în proporţii mari nu poate fi privit ca circumstanţă ce însoţeşte fapta de furt prevăzut la alin.(1) art.186 CP RM; or, componenţa infracţiunii de furt de la alin.(1) conţine în calitate de semn constitutiv urmarea prejudiciabilă. Numărul şi amplasarea componenţelor de infracţiune de bază în cadrul unui articol concret din Codul penal se află în strictă dependenţă de construc ția tehnico-legislativă a articolului. În actualul Cod penal nu este utilizată una şi aceeaşi tehnică legislativă de construcţie a articolelor din Partea Specială. !!! Majoritatea articolelor din Partea Specială a Codului penal sînt construite după următorul model: componenţele de bază sînt succedate de componen țele calificative; componenţe de infracţiune cu circumstanţe agravante (componenţe calificative) – componenţele de infracţiune, care pe lîngă semnele de bază (desprinse din cadrul componenţelor de bază) conţin şi unele semne obiective şi subiective suplimentare în raport cu cele de bază, care au rolul de a agrava răspunderea penală. Spre ex., este calificativă componenţa infracţiunii de omor intenţionat comis prin mijloace periculoase pentru viaţa sau sănătatea mai multor persoane (lit.m) alin.(2) art.145 CP RM). Aceasta deoarece, pe lîngă semnele obiective şi subiective de bază, desprinse din conţinutul componenţei de bază (alin.(1) art.145 CP RM), în calitate de semn constitutiv obligatoriu apare mijlocul săvîrşirii infracţiunii – mijlocul periculos pentru viaţa sau sănătatea mai multor persoane – semn menit să agraveze răspunderea penală. Atare componenţe de infracţiune se mai numesc calificative, deoarece semnele obiective şi subiective suplimentare au rolul de semne calificative, adică au importanţă la calificare. Lipsa acestora nu permite calificarea faptei potrivit componenţei calificative care conţine semnul respectiv. Totodată, lipsa acestuia nu duce la inexistenţa infracţiunii în varianta-tip, fiind deci prezentă componenţa de bază (de ex., comiterea tîlhăriei fără aplicarea armei sau a altor obiecte folosite în calitate de armă nu poate fi calificată potrivit lit.e) alin.(2) art.188 CP RM, însă trebuie calificată potrivit alin.(1) art.188 CP RM (cu condiţia lipsei şi altor circumstanţe agravante)). În cadrul unui articol concret din Partea Specială a Codului penal, componențele calificative se regăsesc, de regulă, în cadrul alineatelor imediat următoare celor în care se conţin componenţele de bază. De ex., în cazul infracţiunii de răpire a unei persoane, componenţele calificative se regăsesc în cadrul alin.(2) şi (3) art.164 CP RM. Majoritatea articolelor din Partea Specială a Codului penal au în structura lor componenţe calificative; componenţe de infracţiune cu circumstanţe atenuante (privilegiate) – componenţele de infracţiune, care pe lîngă semnele de bază conţin şi unele semne obiective şi subiective suplimentare în raport cu cele de bază, care au rolul de a atenua răspunderea penală. De regulă, componenţele privilegiate nu se

3) a)

b)

c)

1) 2)

 









15 regăsesc în cadrul articolelor din Partea Specială a Codului penal unde sînt amplasate componenţele de bază, ci în cadrul altor articole. De ex., omorul săvîrşit în stare de afect sau infracţiunea de pruncucidere, în calitate de componenţe de infracţiune privilegiate în raport cu omorul intenţionat, sînt incriminate şi amplasate în cadrul unor articole separate, şi anume: art.146, art.147 CP RM. În cazul lipsei semnului suplimentar privilegiat fapta comisă poate fi calificată potrivit componenţei de bază. După modul de descriere: componenţe de infracţiune simple – componenţele ce includ în conţinutul lor un singur obiect, o singură faptă prejudiciabilă (acţiune/inacţiune), o singură urmare prejudiciabilă şi o singură formă a vinovăţiei (de ex., componenţele infracţiunilor prevăzute la alin.(1) art.145, alin.(1) art.151, art.149, alin.(1) art.186 CP RM etc.); componenţe de infracţiune complexe – includ în conţinutul lor două sau mai multe obiecte (juridice și/sau materiale), două sau mai multe fapte prejudiciabile (acţiuni/inacţiuni), două sau mai multe urmări prejudiciabile, două forme de vinovăţie. De ex., componenţa infracţiunii de furt săvîrşit prin pătrundere în încăpere, în alt loc pentru depozitare sau în locuinţă (lit.c) alin.(2) art.186 CP RM) este formată din două obiecte juridice speciale – relaţiile sociale cu privire la posesia asupra bunurilor mobile (obiectul juridic principal) şi relaţiile sociale cu privire la inviolabilitatea încăperii, locuinţei sau altui loc pentru depozitare (obiectul juridic secundar). Două obiecte materiale are componenţa infracţiunii de tîlhărie atunci cînd acţiunea adiacentă din conţinutul laturii obiective a infracţiunii se exprimă prin aplicarea violenţei periculoase pentru viaţa sau sănătatea persoanei agresate – bunurile mobile, create prin munca omului, cu valoare economică şi cost determinat, străine făptuitorului ( obiectul material principal) şi corpul persoanei (obiectul material secundar). Din mai multe fapte prejudiciabile este formată componența infracţiunii de viol – raportul sexual ( acţiunea principală) şi una din următoarele 3 acţiuni alternative – exercitarea constrîngerii fizice, exercitarea constrîngerii psihice, profitarea de imposibilitatea victimei de a se apăra sau de a-şi exprima voinţa (acţiunea adiacentă). Din mai multe urmări prejudiciabile este formată componenţa infracţiunii de vătămare gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii soldate cu decesul persoanei din imprudenţă (alin.(4) art.151 CP RM) – vătămarea gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii ( urmarea prejudiciabilă primară) şi decesul persoanei (urmarea prejudiciabilă secundară). Respectiva componenţă de infracţiune este compusă din două forme de vinovăţie – intenţie faţă de vătămarea gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii şi imprudenţă faţă de decesul persoanei; componenţe de infracţiune alternative – componenţele care includ în conţinutul lor două sau mai multe fapte prejudiciabile (acţiuni/inacţiuni), două sau mai multe urmări prejudiciabile sau două sau mai multe obiecte, care însă au un caracter alternativ. Pentru a fi în prezenţa unei atare infrac țiuni, este necesar şi suficient să fi fost lezată sau periclitată doar una din valorile sociale alternative (este cazul obiectului juridic secundar alternativ) sau să fi fost comisă doar una din totalitatea acţiunilor/inacţiunilor alternative descrise de dispoziţia normei de incriminare, ori să fi fost cauzată doar una din urmările prejudiciabile alternative. De ex., pentru a fi în prezenţa infracţiunii prevăzute la art.361 CP RM (confecţionarea, deţinerea, vînzarea sau folosirea documentelor oficiale, a imprimatelor, ştampilelor sau sigiliilor false), este necesar şi suficient ca făptuitorul să fi comis doar una din cele 4 acţiuni prejudiciabile alternative. Tipul alternativ al componenţei de infracţiune poate fi desprins prin interpretarea gramaticală a textului legii penale, atunci cînd sînt utilizaţi astfel de termeni ca conjuncţiile „ori”, „sau”, precum şi atunci cînd legiuitorul foloseşte virgula, în calitate de semn de punctuaţie, după fiecare modalitate normativă alternativă a faptei ori a urmării prejudiciabile. Componenţa de infracţiune poate fi alternativă nu doar în privinţa obiectului şi laturii obiective, ci şi în privinţa subiectului şi laturii subiective a infracţiunii. De ex., este alternativă cu privire la subiect componenţa infracţiunii prevăzute la alin.(2) art.310 CP RM (falsificarea probelor). În calitate de subiect al infracţiunii respective poate evolua, în mod alternativ: persoana care efectuează urmărirea penală, procurorul sau apărătorul admis în procesul penal. Cît priveşte latura subiectivă, este alternativă componenţa de infracţiune care cuprinde în calitate de semne alternative obligatorii scopul ori motivul infracţiunii. De ex., este alternativă componen ța infracţiunii prevăzute la alin.(1) art.165 CP RM – traficul de fiinţe umane. Deşi scopul infracţiunii enunţate este un semn secundar obligatoriu, acesta are un caracter alternativ, fiind suficient la calificare ca făptuitorul să fi dorit realizarea cel puţin a unuia din ele. Alternativă este şi componenţa infracţiunii prevăzute la art.327 CP RM (abuzul de putere sau abuzul de serviciu), unde în calitate de semn subiectiv alternativ apare motivul infracţiunii – interesul material ori un alt interes personal. Alternative sînt şi componenţele de infracţiune care, în variantele agravate, conţin mai multe semne calificative alternative, chiar dacă respectivele semne aparţin unor grupuri diferite de semne ale elementelor componenţei de infracţiune. De ex., în ipoteza infracţiunii prevăzute la lit.g) alin.(2) art.165 CP RM, drept semne calificative alternative legiuitorul a indicat: metoda – cu deosebită cruzime, acţiunea adiacentă – folosirea violului, mijlocul de săvîrşire a infracţiunii – arma etc. !!! În toate cazurile relevate, pentru a fi în faţa infracţiunii este necesară şi suficientă prezenţa a cel puţin unuia din semnele alternative descrise de dispozi ția normei incriminatoare. Sînt distinse încă două tipuri de componenţe de infracţiune, şi anume: conţinutul integral (componenţe integrale sau tipice) – cuprinde toate condiţiile ce alcătuiesc conţinutul juridic al infrac țiunii; conţinutul trunchiat (componenţe trunchiate sau atipice) – corespund formelor atipice ale infracţiunii (tentativa şi actele preparatorii sau actele de participare la săvîrşirea infracţiunii ca instigator, organizator sau complice). Importanţa componenţei de infracţiune la calificarea infracţiunilor Importanţa principală a componenţei de infracţiune constă în faptul că se va angaja răspunderea penală doar pentru comiterea unei fapte socialmente periculoase în care se conţin toate elementele şi semnele componenţei de infracţiune. Prezenţa componenţei de infracţiune în fapta prejudiciabilă comisă constituie, în conformitate cu legea penală, temei de tragere la răspundere penală. !!! Persoana, în acţiunile căreia se conţin semnele unei componenţe de infracţiune, este supusă răspunderii penale de către organele de urmărire penală şi instanţa de judecată. Fiind o noțiune consacrată în lege şi obligatorie, componenţa de infracţiune are un rol important în realizarea principiului legalită ții în dreptul penal, calificarea unei fapte drept infracţiune nefiind posibilă decît în concordan ță cu legea penală. !!! Lipsa cel puţin a unui semn al componenţei de infrac țiune concrete denotă imposibilitatea calificării faptei prejudiciabile săvîr șite potrivit unui articol din Partea Specială a Codului penal. Înţelegerea şi interpretarea corectă a semnelor unei componenţe de infrac țiune concrete are mare importanţă la delimitarea între ele a infracţiunilor înrudite si similare. Această cerinţă se impune ca necesară, deoarece Codul penal în vigoare are în componenţă numeroase norme juridico-penale care concurează între ele şi care conţin semne ce se suprapun. În atare situaţie, efectuarea delimitării între componenţele de infracţiuni similare constituie una dintre sarcinile de bază în procesul de calificare a infracţiunilor, care urmează a fi rezolvată cu iscusinţă, întru neadmiterea unei calificări incorecte. Componenţa concretă de infracţiune are importanţa atît juridico-penală, cît şi socială. Importanţa socială a componentei de infracţiune rezidă în faptul că totalitatea semnelor ce formează o componenţă concretă de infracţiune exprimă poziţia negativă a societăţii şi a statului faţă de comportamentul persoanei vinovate de săvîrşirea infracţiunii. Importanţa juridico-penală a componenţei concrete de infracţiune constă în faptul că: reprezintă baza normativă necesară pentru efectuarea unei aprecieri juridico-penale a faptei săvîrşite; joacă un rol important în procesul de calificare a infracţiunilor (persoana abilitată cu realizarea calificării infracţiunilor suprapune semnele faptei săvîrşite cu semnele unei componenţe de infracţiune concrete şi, în aşa fel, alege norma necesară din Codul penal care interzice cele comise), astfel că determinarea cu exactitate a componenţei de infracţiune şi a semnelor acesteia asigură corecta calificare a infracţiunilor; constatarea corespunderii, pe de o parte, a semnelor unei componenţe concrete de infracţiune şi, pe de altă parte – a semnelor faptei săvîrşite constituie una din garanţiile drepturilor persoanei ce a comis infracţiunea, în sensul calificării exacte a acţiunilor/inacţiunilor acesteia potrivit legii penale; determinarea concretă a componenţei de infracţiune şi a semnelor acesteia constituie o premisă fundamentală în asigurarea respectării principiului legalităţii la aplicarea normelor juridico-penale în practica organelor de urmărire penală şi a instanţelor de judecată. Funcţiile componenţei de infracţiune: baza juridică a calificării infracţiunilor (componenţa de infracţiune este categoria juridică care conţine semnele unei infracţiuni concrete în baza cărora este stabilită corespunderea cu semnele faptei prejudiciabile comise în realitatea obiectivă); temeiul juridic de tragere la răspundere penală a persoanelor vinovate de săvîrşirea infracţiunilor;

 

a)

b)

c)

d)

 





16 criteriu fundamental de delimitare a infracţiunilor între ele, în special a celor înrudite, precum şi a infracţiunilor de alte încălcări de lege; garanţia asigurării respectării drepturilor si intereselor legitime ale participanţilor la procesul penal. Comportamentul infracţional al făptuitorului urmează a fi încadrat în conformitate cu norma din Partea Specială a Codului penal care îl incriminează şi sancţionează, dar nu potrivit unei norme similare, în acelaşi timp, în lipsa semnelor componenţei de infracţiune fapta nu constituie infracţiune şi nu poate fi calificată potrivit unei norme din Codul penal. Tema: SEMNELE COMPONENȚEI DE INFRACȚIUNE Noțiunea de semn al componenței de infracțiune. Trăsături Componența de infracțiune constituie un tot unitar, format din 4 grupe de semne corespunzătoare celor 4 elemente ale componen ței de infrac țiune (obiect, latura obiectivă, latura subiectivă și subiectul infrac țiunii). În cadrul normelor din Codul penal, cele 4 grupe de semne caracterizează cele 4 elemente ale componenței de infracțiune. Semnul componenţei de infracţiune reprezintă o însuşire, o proprietate generală a componenţei de infracţiune, de ordin obiectiv sau subiectiv, prezentă în cadrul fiecărei infracţiuni de o anumită categorie ce are importan ță juridică la calificarea infracţiunii. La calificarea infracţiunii trebuie luate în considerare semnele juridice prevăzute atît în dispoziţiile articolelor din Partea Specială a Codului penal (semnele componenţei de infracţiune care oferă infrac țiunii individualitate), cît şi semnele fixate în Partea Generală a Codului penal şi care se repetă la săvîrşirea infracţiunilor. În Partea Generală a Codului penal sînt cuprinse norme care definesc conceptele de intenţie, imprudenţă, dublă formă a vinovă ției, norme care reglementează condiţiile generale ale subiectului infracţiunii persoană fizică şi persoană juridică, responsabilitatea şi iresponsabilitatea. Pentru aplicarea normelor de incriminare, este necesară apelarea la normele generale sus-indicate. De ex., pentru calificarea unei fapte de omor intenţionat, cel abilitat cu aplicarea legii penale se va ghida, inclusiv, de normele de la art.21 CP RM care stabilesc vîrsta răspunderii penale. La fel, normele incriminatoare nu prevăd responsabilitatea în calitate de semn subiectiv al componenţei de infracţiune. Respectivul semn este unul obligatoriu pentru orice infracţiune, iar acesta este prevăzut în conţinutul art.22 din Partea Generală a Codului penal. !!! Semnele obiective ale componenţei de infracţiune, în special cele atribuite laturii obiective, de regulă sînt prevăzute în conţinutul normelor incriminatoare, adică al normelor din Partea Specială a Codului penal. Raţiunea specificării unor semne ale componenţei de infracţiune, precum şi definirea acestora în conţinutul unor norme din Partea Generală a Codului penal este rezultatul poziţiei legiuitorului moldav de a asigura una din principalele valenţe ale tehnicii legislative de elaborare a legii penale – concizia. Pentru neadmiterea încărcării normelor incriminatoare, legiuitorul a recurs la reglementarea şi definirea unor semne ale componenţei de infracţiune în Partea Generală a Codului penal, de care se va ţine cont de fiece dată în procesul aplicării normelor din Partea Specială a Codului penal. Spre ex., dacă am admite ca semnul subiectiv – responsabilitatea subiectului infrac țiunii – să nu fie reglementat în conţinutul normelor din Partea Generală a Codului penal, atunci, la descrierea comportamentului infracţional al făptuitorului, legiuitorul urma să indice, în conţinutul fiecărei norme incriminatoare, că infracţiunea a fost comisă de către o persoană care are capacitatea de a înţelege caracterul prejudiciabil al faptei, precum şi capacitatea de a-şi manifesta voinţa şi a-şi dirija acţiunile. Trăsăturile semnelor componenţei de infracţiune Semnele componenţei de infracţiune sînt: necesare – adică, indispensabile pentru existenţa componenţei de infracţiune şi, implicit, a infracţiunii. Semnele ce formează o componenţă a unei sau altei infracţiuni nu constituie o combinaţie întîmplătoare, dar o unitate organică: lipsa măcar a unui semn din cele necesare denotă şi lipsa componen ței de infracţiune, în general. La stabilirea semnelor necesare pentru existen ța componenţei infracţiunii legiuitorul porneşte de la intensitatea repetării acestora în conduita făptuitorului. Creînd modelul informaţional al fiecărei infracţiuni, legiuitorul distinge şi fixează în normele Părţii Speciale a Codului penal doar acele semne care în mod inevitabil se repetă la săvîrşirea oricărei infracţiuni de o anumită categorie; suficiente – la descrierea comportamentului infracţional al persoanei, legiuitorul recurge la indicarea în textul normei incriminatoare doar a acelor semne care sînt destule pentru aprecierea faptului dacă cele comise constituie sau nu o infracţiune. Alte semne decît cele reflectate de legiuitor în conţinutul normei juridico-penale nu au relevanţă la calificare. Acestea pot interesa sub aspectul aplicării pedepsei penale ori sub aspectul investigării şi descoperii faptei infracţionale comise, precum şi a făptuitorului. Avînd în vedere caracterul general şi abstract al componenţei de infracţiune, aceasta este formată de un număr minim de semne, care sînt suficiente pentru efectuarea unei aprecieri juridico-penale. !!! Aspectul pozitiv al unei atare trăsături a semnului componenţei de infracţiune rezidă în faptul că nu încarcă textul legii penale cu însu șiri şi proprietăţi inutile, lucru necesar asigurării caracterului laconic al legii penale; distincte – semnele componenţei de infracţiuni nu sînt identice, chiar dacă vizează acelaşi element al componenţei de infracţiune. De ex., deşi sînt atribuite laturii obiective a infracţiunii, mijlocul şi metoda de comitere a infracţiunii nu sînt semne identice. Cu atît mai mult sînt distincte semnele ce vizează unele elemente diferite ale componenţei de infracţiune. !!! Distinctivitatea semnelor componenței de infracţiune constă şi în faptul că acelaşi semn, de regulă, este diferit în contextul unor componenţe de infracţiune diferite. De ex., obiectul infracţiunii de furt diferă de obiectul infracţiunii de escrocherie. Tocmai datorită caracterului distinctiv al semnelor componenţei de infracţiune sînt deosebite infracţiunile între ele. Totodată, unele componenţe de infracţiune diferite pot coincide în privinţa unui semn al componenţei de infracţiune, ceea ce nu denotă însă existenţa unor componen țe de infracţiune identice. De ex., atît componenţa infracţiunii de omor intenţionat, cît şi componenţa infracţiunii de omor săvîrşit în stare de afect au acelaşi obiect juridic – viaţa persoanei şi relaţiile sociale aferente acesteia. Chiar și așa, aceste două componenţe de infracţiune se deosebesc prin prisma altor semne. În conjunctura uneia şi aceleiaşi componenţe de infracţiune, unul şi acelaşi semn al componenţei de infracţiune este identic (toate componenţele infracţiunii de omor intenţionat prevăzut la alin.(1) art.145 CP RM au acelaşi obiect juridic, obiect material etc.); rezultate din textul legii penale – semnele componenţei de infracţiune trebuie să fie prevăzute în norma de drept penal aplicabilă la calificarea infracţiunii. în virtutea principiului legalităţii incriminării, va constitui o anumită infracţiune doar fapta ale cărei semne corespund cu semnele componenţei de infracţiune desprinse din interpretarea normei incriminatoare aplicabile. La specificarea şi descrierea semnelor componenţei de infracţiune legiuitorul recurge la mai multe modalităţi tehnico-legislative, şi anume prin: indicarea expresă a semnului şi a conţinutului acestuia; indicarea implicită (semnul componenţei de infracţiune şi conţinutul acestuia este dedus prin interpretare (de ex., prin interpretare rezultă că ambianţa infracţiunii constituie semn constitutiv al infracţiunii prevăzute la art.252 CP RM – insolvabilitatea intenţionată)); trimiterea la alte norme incriminatoare din cuprinsul legii penale (de ex., potrivit art.220 CP RM, constituie proxenetism îndemnul sau determinarea la prostituţie ori înlesnirea practicării prostituţiei, ori tragerea de foloase de pe urma practicării prostituţiei de către o altă persoană, dacă fapta nu întruneşte elementele traficului de fiinţe umane); trimiterea la alte acte normative (din domeniul extrapenalului) care conţin norme ce interpretează şi contribuie la aplicarea normelor din Codul penal (de ex., conţinutul şi parametrii cantitativi ai obiectului material al infracţiunii prevăzute la art.217 CP RM (circulaţia ilegală a substanţelor narcotice, psihotrope sau a analoagelor lor fără scop de înstrăinare) poate fi elucidat doar prin interpretarea şi aplicarea HG RM nr.79 din 23.01.2006 privind aprobarea Listei substanţelor narcotice, psihotrope şi a plantelor care conţin astfel de substanţe depistate în traficul ilicit, precum şi cantităţile acestora). Nimeni nu poate „adăuga” sau „exclude” un semn sau altul din componenţa infracţiunii, cu excepţia legiuitorului. Coraportul dintre semnele şi elementele componenţei de infracţiune Din analiza art.16 CP RM, în acord cu care „gradul prejudiciabil al infracţiunii se determină conform semnelor ce caracterizează elementele infracţiunii: obiectul, latura obiectivă, subiectul şi latura subiectivă”, şi a art.52 CP RM, potrivit căruia „se consideră componenţă a infracţiunii totalitatea semnelor obiective şi subiective, stabilite de legea penală, ce califică o faptă prejudiciabilă drept infracţiune concretă”, rezultă că componenţa infracţiunii, în calitate de instrument al calificării infracţiunilor, este formată dintr-o totalitate de semne şi elemente. Semnul este o categorie juridică mai îngustă ca elementul. Celor 4 elemente ale componenţei de infracţiune le corespunde un număr anumit de semne. !!! Fiecare element al componenţei de infracţiune este format din mai multe semne.

1)

2)

a) b)

a)

b) c)

3)

   

17 După cum există elemente obiective şi subiective, tot aşa şi semnele componen ței de infracţiune sînt grupate în obiective şi subiective, adică semne ce caracterizează obiectul şi latura obiectivă a infracţiunii (obiectul juridic special, obiectul material, victima, acţiunea/inacţiunea, urmarea prejudiciabilă, locul, timpul etc.), precum şi semne ce caracterizează subiectul şi latura subiectivă (vîrsta, responsabilitatea, vinovăţia, scopul etc.). Clasificarea semnelor componenţei de infracţiune Semnele componenţei de infracţiune pot fi clasificate în dependenţă de următoarele criterii: După tipul elementelor componenţei de infracţiune pe care le caracterizează: a) semne care caracterizează obiectul infracţiunii – obiectul juridic (obiectul juridic general, generic, special), obiectul material/imaterial, victima infracţiunii; b) semne care caracterizează latura obiectivă a infracţiunii – fapta prejudiciabilă (acţiunea/inacţiunea), urmarea prejudiciabilă, legătura cauzală dintre faptă şi urmarea prejudiciabilă, mijlocul şi instrumentul de săvîrşire a infracţiunii, metoda comiterii infracţiunii, timpul, locul, ambianţa, circumstanţele (împrejurările) faptei, consimţămîntul victimei sau lipsa acestuia; c) semne care caracterizează latura subiectivă a infracţiunii – vinovăţia, scopul, motivul săvîrşirii infracţiunii; d) semne care caracterizează subiectul infracţiunii – vîrsta, responsabilitatea, subiectul special. După modul de descriere în textul legii: a) semne pozitive – semne care indică asupra prezenţei unor însuşiri, trăsături, proprietăţi ale faptei prejudiciabile care urmează a fi recunoscută drept infracţiune; b) semne negative – semne care indică asupra lipsei unor sau altor calită ți, proprietăţi, caracteristici ale faptei recunoscute drept infracţiune. !!! Semnele pozitive sînt descrise în textul legii penale prin termeni pozitivi, în timp ce semnele negative – prin termeni negativi. Semnele pozitive exprimă prezența anumitor însuşiri, trăsături pentru a fi în prezenţa unei componenţe de infracţiune. Normele din Partea Specială a Codului penal conţin, în mare parte, semne pozitive. În cele mai dese cazuri, pentru descrierea unui comportament socialmente periculos legiuitorul recurge la indicarea însuşirilor, trăsăturilor care trebuie să fie prezente pentru ca cele comise să se încadreze perfect în tiparul unei componenţe de infracţiune. Semnele negative exprimă lipsa anumitor însuşiri, trăsături. Pentru a fi în prezenţa componenţei de infracţiune care conţine un semn negativ, este necesar ca însuşirea, trăsătura respectivă să lipsească. În caz contrar, prezenţa acesteia duce la inexistenţa componenţei de infracţiune şi, implicit, a infracțiunii. De ex., constituie infracţiunea de provocare ilegală a avortului (art.159 CP RM) întreruperea cursului sarcinii, prin orice mijloace, săvîrşită în cazul sarcinii ce depăşeşte 12 săptămîni, în lipsa indicaţiilor medicale stabilite de Ministerul Sănătăţii. Dacă în cazul sarcinii ce depăşeşte 12 săptămîni întreruperea cursului acesteia a avut loc în prezența indicaţiilor medicale , cele comise nu vor constitui infracţiune, din considerentul că lipseşte semnul negativ – în lipsa indicaţiilor medicale. Tot aşa şi în cazul infracţiunii de neacordare de ajutor unui bolnav (art.162 CP RM), în calitate de semn negativ apare circumstanţa „fără motive întemeiate”. Pentru a fi în prezența numitei infracţiuni, este ineluctabilă prezenţa semnului negativ precitat. Lipsa acestuia denotă lipsa componenţei de infracţiune. Dacă ajutorul nu este acordat în prezenţa motivelor întemeiate, cele comise nu vor constitui infracţiune (drept motiv întemeiat ar putea servi lipsa cunoştinţelor necesare pentru acordarea ajutorului). Semne negative se învederează şi în cazul componenţelor de infracţiune din cadrul următoarelor articole din Partea Specială a Codului penal: alin.(1 1) art.177, art.179, alin.(1) art.182, art.185 1, art.1852, art.1921, art.1922, art.193, art.196, art.217, art.217 1, alin.(1) art.218, art.220, art.233, art.241, art.241 1, art.242, art.2456, lit.d), g) alin.(1) art.2459, alin.(2) art.24510, art.2462, art.247, art.250, art.262, art.270, art.275, art.290, art.292, art.302 CP RM etc. !!! Scopul includerii în cadrul componențelor de infracţiune a unor astfel de semne constă în faptul de a contribui la delimitarea componenţelor de infracţiune similare. În calitate de semn constitutiv al infracţiunii prevăzute la art.192 1 CP RM (răpirea mijlocului de transport) apare semnul negativ – fără scop de însuşire. Înţelesul sintagmei enunţate constă în prezenţa scopului folosirii temporare a mijlocului de transport răpit. Prezenţa respectivului scop şi lipsa scopului de însuşire (sustragere) permite calificarea celor comise potrivit art.192 1 CP RM. În contrast, nu art.192 1 CP RM, dar una din normele care incriminează sustragerile se va aplica atunci cînd făptuitorul a urmărit scopul de însuşire (sustragere). !!! Semnul negativ „fără scop de însuşire” permite delimitarea infracţiunii consemnate la art.1921 CP RM de unele infracţiuni similare, în speță – de infrac țiunile comise prin sustragere. Prin prisma semnului negativ ce caracterizează latura subiectivă a infrac țiunii are loc delimitarea infracţiunii specificate la art.217 CP RM (circulaţia ilegală a substanţelor narcotice, psihotrope sau a analoagelor lor fără scop de înstrăinare) de infracţiunea prevăzută la art.217 1 CP RM (circulaţia ilegală a substanţelor narcotice, psihotrope sau a analoagelor lor în scop de înstrăinare). Semnele negative ale componenţei de infracţiune au rolul de a nu încărca textul legii penale. Noţiunile negative ar putea fi înlocuite cu noţiuni pozitive. De ex., art.290 CP RM prevede răspunderea penală pentru purtarea, păstrarea, procurarea, fabricarea, repararea sau comercializarea armelor de foc, cu excepţia armei de vînătoare (cu excepţia armei de vînătoare cu ţeavă lisă). În lege s-ar putea aduce toate tipurile armelor de foc, care nu constituie arme de vînătoare, şi în felul acesta ne-am izbăvi de semnul negativ „cu excepţia armei de vînătoare”. Însă, în acest caz, am obţine o listă întreagă de arme de foc, care ar mări considerabil volumul dispoziţiei penale, fapt ce ar contrazice teza, potrivit căreia legea penală trebuie să fie laconică. La fel, în acord cu lit.a) art.19 al Legii RM privind actele legislative, nr.780 din 27.12.2001, fraza se construieşte conform normelor gramaticale, astfel încît să exprime corect, concis şi fără echivoc ideea, să fie înţeleasă uşor de orice subiect interesat. Rolul semnelor negative rezidă în: contribuirea la delimitarea componenţelor de infracţiune similare; construirea unei legi penale laconice. Semnele negative sînt acele semne prevăzute de normele Părţii Generale şi ale Părţii Speciale ale Codului penal, prezenţa cărora exclude prezenţa componenţei de infracţiune şi răspunderea penală a persoanei pentru cele comise. La categoria semnelor negative prevăzute de normele Părţii Generale a Codului penal se atribuie aşa semne ca: semnele care exclud prezenţa componenţei de infracţiune în legătură cu lipsa caracterului socialmente periculos al celor săvîrşite datorită faptei lipsite de importanță; semnele care exclud prezenţa componenţei de infracţiune datorită lipsei ilegalităţii faptei şi vinovăţiei persoanei; semnele care exclud prezenţa componenţei de infracţiune în cazul pregătirii de infracţiune şi renun țării de bunăvoie la săvîrşirea infracţiunii. !!! Acestea nu pot fi considerate semne ale componenţei de infracţiune, deşi exprimă o însuşire negativă. Spre ex., nu poate fi catalogată drept semn al componenţei de infracțiune lipsa pericolului social al faptei comise în condiţiile alin.(2) art.14 CP RM. La fel, nu poate fi considerat semn negativ al componenţei de infracţiune nici faptul pregătirii de către făptuitor a săvîrşirii unei infracţiuni uşoare. Or, orice semn în mod obligatoriu trebuie să caracterizeze unul din cele 4 elemente ale componen ței de infracţiune. După gradul de variabilitate: a) semne constante – conţinutul lor nu se modifică atît timp cît nu este supusă modificărilor legea penală şi nu este dictat de împrejurările în care a fost comisă fapta infracţională. Pentru semnele constante este caracteristic faptul că nu sînt legate de normele unor acte normative extrapenale şi nu sînt definitorii. De ex., semnele laturii obiective a infracţiunii de omor intenţionat neagravat (alin.(1) art.145 CP RM) sînt constante, deoarece conţinutul acestora este unul şi acelaşi şi nu este supus modificărilor; b) semne variabile – conţinutul lor poate fi modificat, însă fără ca normele incriminatoare ce conţin respectivele semne să fi suferit careva modificări. La rîndul lor, semnele variabile pot fi de mai multe tipuri: semne definitorii; semne estimative (apreciative, de evaluare); semne de trimitere; semne de blanchetă.

1) 2) 3)

18 Semnele definitorii – conţinutul lor depinde de conţinutul normelor din Codul penal care conţin definiţiile unor sau altor termeni utilizaţi de legiuitor la descrierea faptei prejudiciabile în Partea Specială a Codului penal. Sînt definitorii semnele următoarelor componenţe de infracţiune: alin.(4) art.186 CP RM (furtul săvîrşit în proporţii mari); art.2011 (violenţa în familie); lit.a) alin.(3) art.324 CP RM (coruperea pasivă săvîrşită de o persoană cu funcţie de demnitate publică); art.217 CP RM (circulaţia ilegală a substanţelor narcotice, psihotrope sau a analoagelor lor fără scop de înstrăinare) etc. De ex., în contextul furtului săvîrşit în proporţii mari, semnul – urmarea prejudiciabilă exprimată în prejudiciul patrimonial efectiv în proporţii mari – este unul definitoriu, deoarece pentru aflarea acestuia este necesar de a se apela la norma de la alin.(1) art.126 CP RM care defineşte proporţiile mari. Respectivul semn este variabil, deoarece legiuitorul poate decide modificarea cuantumului proporţiilor mari. Conform alin.(1) art. 126 CP RM, se consideră proporţii mari valoarea bunurilor sustrase, dobîndite, primite, fabricate, distruse, utilizate, transportate, păstrate, comercializate, trecute peste frontiera vamală, valoarea pagubei pricinuite de o persoană sau de un grup de persoane, care, la momentul săvîrşirii infracţiunii, depăşeşte 2.500 unităţi convenţionale de amendă. Anterior, limita minimă a proporţiilor mari era de 500 unităţi convenţionale de amendă. Semnele estimative (apreciative, de evaluare) – sînt semnele al căror conţinut depinde de împrejurările concrete în care a fost comisă fapta infracţională. !!! Semnele estimative sînt termeni cu caracter generalizat ce desemnează un fenomen sau proces, utilizaţi în conţinutul normei juridicopenale, însă care nu sînt definiţi de legea penală, dar nici de un alt act normativ extrapenal, conţinutul lor stabilindu-se de către subiecţii oficiali abilitaţi cu aplicarea în concret a normei juridico-penale, în baza circumstan țelor concrete ale cauzei şi în baza unui grad anumit de intimă convingere, care dau posibilitatea de a include în sfera reglementării juridice un număr mare de fenomene, procese, obiecte, stări, care diferă prin proprietăţile lor empirice. !!! Semnele estimative nu dispun de o structură strict fixată a conţinutului şi se prezintă drept formule legislative abstracte. Ca ex., sînt estimative următoarele semne: deosebită cruzime (lit.j) alin.(2) art.145 CP RM); insulte grave (art.146 CP RM); comportare plină de cruzime (lit.d) alin.(2) art.150 CP RM); alte urmări grave (lit.f) alin.(3) art.171 CP RM) etc. Cu referire la circumstanța agravantă consemnată la lit.f) alin.(3) art. 189 CP RM – şantajul soldat cu alte urmări grave, este men ționat faptul că în lipsa unei interpretări legale a sintagmei „alte urmări grave”, această categorie juridico-penală, prin esenţa şi natura sa, reprezintă un semn estimativ, fiind o varietate a semnelor variabile. Conţinutul semnelor estimative se determină fie prin interpretarea textului normei juridico-penale de către cei abilitaţi cu aplicarea legii penale în legătură cu o cauză penală concretă, fie prin elaborarea unor hotărîri explicative în vederea uniformizării practicii judiciare. De ex., potrivit pct.17 din Hotărîrea Plenului CSJ a RM „Despre practica judiciară în cauzele din categoria infracţiunilor privind viaţa sexuală”, nr.17 din 07.11.2005: „În sensul prevederilor de la lit.f) alin.(3) art.171 şi lit.e) alin.(3) art.172 CP RM, prin „alte urmări grave” se înţelege: sinuciderea; pierderea capacităţii de naştere normală (fără cezariană); graviditatea extrauterină; pierderea capacită ții de a duce o viaţă sexuală normală; apariţia gravidităţii în cazul contraindicaţiilor medicale pentru naştere sau întreruperea sarcinii etc.”. !!! Utilizarea semnelor estimative reprezintă un procedeu de sine stătător al tehnicii legislative de drept penal, legat de reprezentarea uneia sau mai multor statuări ale normei juridico-penale prin semne estimative şi care acordă dreptul de stabilire a conţinutului lor către subiectul concret de aplicare a dreptului. !!! Utilizarea semnelor estimative de către legiuitor la descrierea faptei infrac ționale comportă atît un aspect pozitiv, cît şi negativ. Aspectul pozitiv. Primo – întruchiparea în semnele estimative a „formulelor abstracte” permite adaptarea normelor care le conţin la diverse situaţii juridico-penale, indiferent de specificul acestora şi varietatea aspectelor lor sociale. Prin aceasta se manifestă funcţia semnelor estimative de economisire a materialului legislativ: plenitudinea normei juridico-penale este combinată cu aptitudinea ei de a se adapta la cele mai diverse situaţii, dispărînd necesitatea enumerării acestora în legea penală. Secundo – semnele estimative contribuie la completarea lacunelor legislative si la evitarea lipsei de reglementări juridice, admise de legiuitor. Aspectul negativ. Primo – prezenţa semnelor estimative în textul normelor incriminatoare sporeşte riscul încălcării principiului legalităţii incriminării sub aspectul ignorării cerinţei de claritate şi previzibilitate a legii penale. Acestea facilitează procesul de interpretare extensivă defavorabilă a legii penale. La nivel european, CtEDO este preocupată de asigurarea respectării principiului legalităţii incriminării. Comisia şi Curtea Europeană au statuat asupra celor 3 condiţii ale legalităţii: accesibilitatea, previzibilitatea, claritatea. Şi la nivel naţional, în art.53 al Legii privind actele legislative, nr.780 din 27.12.2001, se stipulează că drept trăsături calitative Codul trebuie să întrunească precizia şi claritatea. !!! Claritatea legii se exprimă printr-un grad suficient de exactitate a prevederilor respective, adică legea trebuie să conţină măsuri de protecţie contra acţiunilor arbitrare ale autorităților publice. Pentru a satisface exigenţa previzibilităţii prevederilor legale, legea trebuie să fie redactată în termeni suficient de clari şi precişi, cu toate noţiunile bine definite, care permite corelarea acţiunilor organului de urmărire penală cu exigenţele legii şi definesc în mod clar domeniul conduitei interzise şi consecinţele nerespectării prevederilor respective. !!! Pentru ca cetăţeanul să respecte legea penală, ea trebuie formulată de o asemenea manieră, încît să fie uşor înţeleasă de orice destinatar. În jurisprudenţa sa CtEDO a menţionat că persoana este în drept să cunoască, în termeni foarte clari, ce acte şi omisiuni sînt de natură să-i angajeze responsabilitatea penală. Această condiţie se consideră îndeplinită atunci cînd justiţiabilul, citind textul dispoziţiei pertinente şi, în caz de necesitate, cu ajutorul interpretării acesteia de către instanţele judecătoreşti, poate să ştie pentru ce acţiuni şi inacţiuni poate fi supus răspunderii penale. În contextul infracțiunii de șantaj, în doctrină se indică că chiar dacă sintagma „alte urmări grave” permite să se păstreze stabilitatea legii în condiţiile dinamismului, schimbului relaţiilor sociale, nu pot fi neglijate problemele ce rezultă din încadrarea faptelor infracţionale în baza criteriilor estimative, avînd în vedere pericolul instaurării arbitrariului din partea subiecţilor abilitaţi cu aplicarea legii penale. De aceea, legea penală a RM necesită o revizuire complexă, în vederea eliminării, în măsura în care aceasta este posibil, a termenilor estimativi, prin aceasta respectîndu-se cerinţele legalităţii incriminării ce rezultă din jurisprudența CtEDO: accesibilitatea, claritatea şi previzibilitatea. !!! Dreptul penal reprezintă o ramură juridică legată de aplicarea măsurilor de constrîngere severe şi legea penală trebuie să fie guvernată de principiul legalităţii, reglementările juridice urmînd să aibă un caracter strict determinat şi să conţină prevederi exhaustive, pe cît aceasta este posibil. Aceste cerinţe pot fi îndeplinite doar prin intermediul unei expuneri cazuistice a materialului juridico-penal şi a unor astfel de procedee precum enumerarea exhaustivă, stabilirea precisă a mărimii proporţiilor, utilizarea conceptelor juridice strict determinate etc. Secundo – lipsa unei uniformităţi lexicale. Termenii utilizaţi în legea penală trebuie să se bucure de uniformitate. Unele semne estimative (se are în vedere unele şi aceleaşi semne) sînt utilizate în cadrul mai multor norme juridico-penale. Fiind unul din mijloacele tehnice de expunere a conţinutului normelor de drept penal, semnele estimative au un caracter neordinar. Este vorba de semnele estimative notate de aceleaşi cuvinte, dar care au menirea să reflecte fenomene şi obiecte diferite după semnificaţia socială (de ex., alte urmări grave se manifestă drept semn de calificare în cadrul infracţiunilor contra vieţii sexuale – art.171, 172 CP RM; contra patrimoniului – art.189 CP RM şi contra securită ții publice şi a ordinii publice – art.281, 292 CP RM etc.). Dar, atît legiuitorul, cît şi subiecții abilitaţi cu calificarea infracţiunilor sînt cointeresaţi în evitarea oricăror confuzii între termenii folosiţi în legislaţia penală, în aplicarea uniformă a acestora şi în utilizarea aceloraşi sintagme în vederea caracterizării aceloraşi fenomene sociale sau juridice. În acord cu lit.e) art.19 al Legii RM privind actele legislative, !!! terminologia utilizată în actul elaborat este constantă şi uniformă ca şi în celelalte acte legislative şi în reglementările legislaţiei comunitare; se va utiliza unul şi acelaşi termen dacă este corect, iar folosirea lui repetată exclude confuzia. !!! Utilizarea semnelor estimative la descrierea comportamentului socialmente periculos este mai degrabă o excepţie de la regula de bază. Tertio – prezenţa semnelor estimative poate duce la interpretarea diferită a unuia si aceluiaşi semn estimativ din cadrul aceleiaşi norme de drept penal . În teoria dreptului penal se arată că în calitate de condi ție sine qua non se impune ca interpretarea semnelor estimative să fie uniformă, altfel existînd pericolul încălcării principiului legalităţii, dar deopotrivă şi al echităţii. Unul şi acelaşi semn estimativ poate fi interpretat diferit de către subiecţii împuterniciţi cu aplicarea legii penale. În conjunctura faptei de omor săvîrşit în stare de afect (art.146 CP RM) se indică că nici dintr-o prevedere normativă nu reiese ce

a)

b)

c)

4)

5)

19 înseamnă „insulte grave”. Fiecare subiect al interpretării va înţelege în felul lui sensul noţiunii „insulte grave”. Este imposibil a nu manifesta subiectivism atunci cînd trebuie rezolvată dilema „grav – lipsit de gravitate”. Din analiza semnelor estimative „daune în proporţii considerabile intereselor publice sau drepturilor şi intereselor ocrotite de lege ale persoanelor fizice sau juridice” şi „urmări grave”, reiese că, întrucît textele de lege enunţate au o natură estimativă, sînt vagi şi imprecise, există riscul real de instaurare a arbitrariului judiciar. În baza unui exemplu din practica judiciară a RM pe marginea căreia acuzatorul de stat şi instanţa au dat aprecieri diferite urmării prejudiciabile a infracţiunii prevăzute la art.328 CP RM, apare concluzia asupra faptului existenţei unei interpretări neunitare a terminologiei respective, dar deopotrivă şi a subiectivismului în cadrul actului de înfăptuire a justiţiei, subiectivism generat tocmai de caracterul ambiguu al textului de lege. În contextul infracţiunii de huliganism, referitor la modalitatea normativă a faptei prejudiciabile prevăzute la art.287 CP RM, şi anume – acţiuni care, prin conţinutul lor, se deosebesc printr-un cinism sau obrăznicie deosebită – se arată că abordarea legiuitorului de consacrare a unei construcţii juridicopenale estimative nu poate să nu genereze instaurarea arbitrariului, dat fiind posibilitatea evaluării subiective a celor ce aplică legea penală, dar şi a unei practici judiciare neuniforme. Potrivit pct.19 din Hotărîrea Plenului CSJ a RM privind sentinţa judecătorească, !!! „recunoscîndu-1 vinovat pe inculpat de comiterea infracţiunii după semnele ce urmează a fi apreciate (de ex.: deosebită cruzime, vădită lipsă de respect, urmări grave, încălcarea esenţială a drepturilor şi altele), instanţa este obligată ca, în partea descriptivă a sentinţei, să precizeze circumstanţele ce au servit ca motiv de a concluziona prezen ța unuia sau mai multor astfel de indici de calificare”. Quarto – semnele estimative creează dificultăţi la delimitarea faptelor infracţionale de alte fapte prejudiciabile, în special de cele contravenţionale. De ex., datorită semnului estimativ „cinism deosebit”, este practic imposibil a efectua delimitarea infracţiunii de huliganism (art.287 CP RM) atunci cînd acţiunea prejudiciabilă se exprimă prin acţiuni care, prin conţinutul lor, se deosebesc printr-un cinism deosebit de fapta contravenţională prevăzută la art.354 Codul contravențional RM (Huliganismul nu prea grav). !!! Folosirea semnelor estimative în cele mai dese cazuri duce la încălcarea principiilor legalită ții, egalităţii cetăţenilor în faţa legii, echităţii şi umanismului. La ziua de azi este valabilă opinia, potrivit căreia este imposibil a se renunţa totalmente la folosirea semnelor estimative în legislaţia penală. De aceea, singura soluţie corectă pentru rezolvarea problemei date constă în tendinţa utilizării cît mai limitate a semnelor estimative. Semnele estimative pot fi grupate în următoarele categorii: calitative (deosebită cruzime (lit.j) alin.(2) art.145 CP RM), insulte grave (art.146 CP RM), altă dependenţă faţă de cel vinovat (art.150 CP RM), desfigurare iremediabilă (art.151 CP RM), stare de neputinţă (art.145, 151, 164 CP RM etc.), alte obiecte adaptate în acest scop (lit.d) alin.(4) art.166 1), atmosferă neplăcută, ostilă, degradantă, umilitoare, discriminatorie sau insultătoare (art.173 CP RM), altele (art.174 CP RM), precum şi în alte acţiuni cu caracter sexual (art.175 CP RM), altă modalitate periculoasă (lit.a) alin.(2) art.197 CP RM), altă cale ilegală (art.207 CP RM), fapte imorale (art.208 CP RM), cinism şi obrăznicie deosebită (art.287 CP RM), alt interes personal (art.327 CP RM), îndeplinirea necorespunzătoare (art.329 CP RM) etc.); cantitative (înjosire sistematică (art.150 CP RM), daune în proporţii considerabile (art.186-188, art.190-191 CP RM etc.), daune în proporţii considerabile intereselor publice sau drepturilor şi intereselor ocrotite de lege ale persoanelor fizice sau juridice (art.327-329, art.352 CP RM) etc.); mixte (urmări grave (art.171, 172, 189, 327, 328 CP RM etc.) etc.). Semnele de trimitere – fac trimitere la alte norme incriminatoare din legea penală (de ex., caracteristic urmării prejudiciabile în contextul faptei de vătămare intenţionată medie a integrităţii corporale sau a sănătăţii este lipsa urmărilor prejudiciabile caracteristice pentru vătămarea intenţionată gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii). Semnele de blanchetă – conţinutul lor se află în strictă dependenţă de conţinutul normelor extrapenale la care fac trimitere respectivele semne. !!! În cazul semnelor de blanchetă lipseşte concretizarea în conţinutul lor, aceasta fiind reflectată însă de normele altor acte normative, cu caracter extrapenal. În cazul în care analiza textului normei de incriminare arată că pentru aflarea (clarificarea) conţinutului şi/sau caracterului ac țiunii sau a altor semne constitutive ale componenţei de infracţiune este necesar a se apela la unele acte normative din alte domenii, atunci există temei de a considera o atare normă de blanchetă. Potrivit criteriului respectiv de grupare a semnelor componenţei de infracţiune, unele semne pot cumula caracteristicile mai multor tipuri de semne. Acestea pot fi considerate semne combinate. De ex., semnul „în proporţii considerabile” este în acelaşi timp atît un semn definitoriu, cît şi unul estimativ. Pe de o parte, legiuitorul defineşte semnul dat la alin.(2) art.126 CP RM, iar, pe de altă parte, acesta este un semn estimativ, prezenţa acestuia urmînd a fi constatată de la caz la caz. Probleme la calificare suscită semnele componenţei de infracţiune care înglobează caracteristicile semnelor de blanchetă şi ale celor definitorii. Dificultatea constă în faptul că, în cele mai dese cazuri, respectivele semne sînt definite atît de Codul penal, cît şi de un alt act (cu caracter extrapenal), între acestea fiind unele disensiuni. De ex., Codul penal defineşte, la art.134 12, starea de ebrietate. Totodată, starea de ebrietate este definită şi de HG RM cu privire la aprobarea Regulamentului privind modul de testare alcoolscopică şi examinare medicală pentru stabilirea stării de ebrietate şi a naturii ei, nr.296 din 16.04.2009. Între aceste două definiţii există divergenţe. !!! La interpretarea prevederilor art.2641 CP RM (ca şi a altor norme din legea penală) tocmai definiţia din legea penală are prioritate, în compara ție cu alte definiţii ale noţiunii „stare de ebrietate” din alte surse oficiale, care pot comporta anumite discrepanţe. În Anexa la Legea cu privire la funcţiile de demnitate publică sînt menţionate persoane cu funcţii de demnitate publică care nu sînt consemnate în alin.(3) art.123 CP RM. În prezenţa unor astfel de divergenţe de ordin legislativ, prioritate are accepţiunea de persoană cu funcţie de demnitate publică din alin.(3) art.123 CP RM. În contextul legii penale, prin „persoană cu funcţie de demnitate publică” trebuie de înţeles numai acea persoană cu funcţie de demnitate publică care îndeplineşte condiţiile stabilite la alin.(3) art.123 CP RM. !!! În situaţia unor divergenţe între explicaţiile unor noţiuni oferite de Codul penal şi cele oferite de alte acte normative, care sînt de referinţă pentru legea penală, prioritate trebuie acordată definițiilor din Codul penal. După rolul în construcţia componentei de infracţiune: a) semne constitutive (constructive) – semne obligatorii pentru existenţa unor infracţiuni concrete. Lipsa unor asemenea semne duce la inexistenţa infracţiunii şi exclude răspunderea penală în baza normei corespunzătoare; b) semne calificative – semne constitutive, care sînt suplimentare la semnele de bază ale componenţei de infracţiune şi în prezenţa cărora legiuitorul stabileşte o răspundere penală mai agravată; c) semne privilegiate – semne constitutive, care sînt suplimentare la semnele de bază ale componenţei de infracţiune şi în prezenţa cărora legiuitorul stabileşte o răspundere penală mai atenuantă; d) semne speciale – semne suplimentare la semnele de bază ale unei componenţe concrete de infracţiune şi folosite pentru crearea unei componen țe speciale de infracţiune. După rolul acestora în procesul de calificare a infracţiunilor: a) semne obligatorii (principale, de bază) – care sînt necesare pentru orice componenţă de infracţiune, fie că este vorba despre componenţa infrac țiunii de jaf, fie despre componenţa infracţiunii de trădare de patrie. De ex., vinovăţia este un semn obligatoriu. !!! Nu există în Codul penal vreo componenţă de infracţiune care să nu cuprindă în conţinutul său vinovăţia. Semnele obligatorii au relevanţă la calificare. Lipsa acestora exclude prezen ța componenţei de infracţiune; b) semne facultative – care nu sînt specifice pentru toate componenţele de infracţiune, ci doar pentru unele din ele, şi anume: acolo unde legiuitorul le indică în mod explicit sau implicit. De ex., scopul constituie un semn facultativ, care, comparativ cu semnele obligatorii, nu interesează la calificare, ci, eventual, la stabilirea pedepsei. Nu toate componenţele de infracţiune conţin scopul în calitate de semn constitutiv. Nu are relevanţă la calificare care a fost scopul făptuitorului atunci cînd a comis infracţiunea de viol. !!! Atunci cînd sînt inserate în textul unei norme de incriminare concrete, acestea devin semne obligatorii. Dacă, în general, scopul constituie un semn facultativ, apoi, în cadrul unor componențe concrete, acesta formează un semn obligatoriu, avînd importanţă la calificare. De ex., pentru a fi incidentă norma

  

1)

2)

20 de la lit.n) alin.(2) art.145 CP RM, este necesar ca făptuitorul, la lipsirea de viaţă a victimei, să fi urmărit scopul de a preleva şi/sau utiliza ori comercializa organele sau ţesuturile victimei. Pentru respectiva componenţă de infracţiune scopul nu mai este un semn facultativ, ci obligatoriu, în lipsa acestuia nefiind posibilă calificarea potrivit normei de la lit.n) alin.(2) art.145 CP RM. !!! În unele cazuri, atunci cînd un semn facultativ devine obligatoriu, datorită voinţei legiuitorului, acesta poate contribui la delimitarea infracţiunilor asemănătoare. De ex., tocmai prin intermediul unui astfel de semn, şi anume – metoda – are loc delimitarea furtului de jaf. La fel, în baza scopului urmează a se face delimitarea răpirii mijlocului de transport de infracţiunea de furt. Semnele facultative pot îndeplini următoarele roluri: în unele componențe de infracţiune constituie semne obligatorii avînd importanţă la calificare; de delimitare a infracţiunilor înrudite sau similare; în unele componenţe de infracţiune pot avea calitatea de semne calificative (cuprinse în componenţe cu circumstanţe agravante sau atenuante). Tema: PROCESUL DE CALIFICARE A INFRACȚIUNILOR ȘI ETAPELE SALE Etapele procesului de calificare a infracțiunilor Calificarea infracțiunii nu este o activitate simplă, de executare instantanee, ci este un proces, adesea complex, format din mai multe etape care decurg într-o consecutivitate logică. Calificarea infrac țiunilor constituie un proces ce rezolvă o anumită problemă cu mai multe operații. În dreptul penal problema calificării unei infracţiuni necesită constatarea raporturilor de reciprocitate dintre condiţiile iniţiale, adică stabilirea corespunderii exacte dintre semnele faptei prejudiciabile săvîrşite şi semnele componen ței de infracţiune, prevăzute de legea penală, precum si concluzia finală sau rezultatul acestui proces: invocarea normei juridice penale care cuprinde semnele faptei prejudiciabile săvîrşite. !!! Calificarea infracţiunilor începe cu determinarea primelor date de fapt despre fapta prejudiciabilă comisă. După care, în dependen ță de activitatea de colectare şi administrare de noi date, aceasta se concretizează şi în final se reflectă în emiterea unor acte juridice procesuale de către organele abilitate de stat (ordonanţele organelor de urmărire penală, hotărîrile instanţelor de judecată). Ca orice proces, calificarea infracţiunilor trece un şir de etape în direcţia stabilirii unei corespunderi din ce în ce mai exacte dintre semnele faptei săvîrşite şi semnele componenţei de infracţiune, în baza normei juridico-penale corespunzătoare. De la pornirea urmăririi penale, în baza faptului săvîrşirii unei fapte socialmente periculoase pînă la intrarea în vigoare a sentinţei de condamnare, calificarea se face de persoanele abilitate cu aplicarea legii de la una variată şi generalizată pînă la una exactă, excluzînd alte aprecieri juridice în baza Codului penal date faptei săvîrşite. !!! Calificarea infracţiunii este o parte a procesului de aplicare a legii penale. Între etapele procesului de calificare a infrac țiunilor și etapele procesului penal există o interdependen ță. Calificarea infracţiunilor trebuie raportată îndeosebi la procesul de aplicare a legii penale şi nu la procesul penal; de aceea, la determinarea etapelor procesului de calificare a infracţiunilor trebuie să se ţină cont de locul acesteia în procesul de aplicare a legii penale, calificarea infracţiunilor înglobînd în sine primele 3 etape ale procesului de aplicare a legii penale şi, parţial, a patra etapă. !!! Nu trebuie confundate, pe de o parte, etapele procesului de calificare a infracţiunilor cu etapele alegerii normei juridico-penale, iar, pe de altă parte, etapele procesului de calificare a infracţiunilor cu etapele procesului penal. Procesul de calificare a infracţiunilor parcurge 4 etape de bază: stabilirea împrejurărilor de fapt – clarificarea circumstanţelor în interiorul cărora a fost săvîrşită fapta infracţională. La această etapă, dacă vor fi stabilite date suficiente ce dovedesc săvîrşirea unei fapte infracţionale, atunci, în corespundere cu prevederile Codului de procedură penală, va fi pornită urmărirea penală. În acord cu alin.(1) art.274 CPP RM, organul de urmărire penală sau procurorul sesizat în modul prevăzut în art.262 şi 273 dispune în termen de 30 de zile, prin ordonanţă, începerea urmăririi penale în cazul în care din cuprinsul actului de sesizare sau al actelor de constatare rezultă o bănuială rezonabilă că a fost săvîrşită o infracţiune şi nu există vreuna din circumstanţele care exclud urmărirea penală, informînd despre aceasta persoana care a înaintat sesizarea sau organul respectiv. Pentru a putea fi intentată cauza penală, este suficientă determinarea cel puţin a obiectului atentării. Aici, organul de urmărire penală va lua toate măsurile prevăzute de lege pentru cercetarea sub toate aspectele, completă şi obiectivă, a circumstan țelor cauzei. În procesul de calificare a infracţiunilor, circumstanţele stabilite sînt concretizate. Identificarea acestora creează premisele necesare pentru efectuarea calificării. Se va determina dacă fapta comisă conţine sau nu trăsăturile unei infracţiuni, în sensul normei de la alin.(1) art. 14 CP RM, ca ulterior să se recurgă la elucidarea tuturor aspectelor obiective şi subiective ce caracterizează fapta săvîrşită în vederea încadrării potrivit unei norme concrete din Partea Specială a Codului penal. Pentru identificarea, constatarea împrejurărilor în care a fost comisă fapta prejudiciabilă, organul de urmărire penală va apela la diverse mijloace de probă şi procedee probatorii prevăzute de lege: declaraţiile bănuitului, învinuitului, martorului, victimei, părţii vătămate, părţii civile, confruntarea, verificarea declaraţiilor la locul infrac țiunii, prezentarea persoanei spre recunoaştere, prezentarea obiectelor spre recunoaştere, cercetarea la faţa locului, examinarea corporală, exhumarea cadavrului, reconstituirea faptei şi experimentul, percheziţia, ridicarea de obiecte şi documente, măsurile speciale de investigaţii (cercetarea domiciliului şi/sau instalarea în el a aparatelor ce asigură supravegherea şi înregistrarea audio şi video, a celor de fotografiat şi de filmat; supravegherea domiciliului prin utilizarea mijloacelor tehnice ce asigură înregistrarea; interceptarea şi înregistrarea comunicărilor sau a imaginilor; reţinerea, cercetarea, predarea, percheziţionarea sau ridicarea trimiterilor poştale; monitorizarea conexiunilor comunicaţiilor telegrafice şi electronice; monitorizarea sau controlul tranzac țiilor financiare şi accesul la informaţia financiară; documentarea cu ajutorul metodelor şi mijloacelor tehnice, precum şi localizarea sau urmărirea prin sistemul de poziţionare globală (GPS) ori prin alte mijloace tehnice; colectarea informaţiei de la furnizorii de servicii de comunicaţii electronice; identificarea abonatului, proprietarului sau utilizatorului unui sistem de comunicaţii electronice ori al unui punct de acces la un sistem informatic; urmărirea vizuală; controlul transmiterii sau primirii banilor, serviciilor ori a altor valori materiale sau nemateriale pretinse, acceptate, extorcate sau oferite; investigaţia sub acoperire; supravegherea transfrontalieră; livrarea controlată; achiziţia de control), constatarea tehnicoştiinţifică şi medico-legală, raportul de expertiză etc. În cazul în care va fi depistată vreuna din circumstanţele care exclud urmărirea penală prevăzute la art.275 CPP RM, atunci, în virtutea alin.(4) art.274 CPP RM, organul de urmărire penală va înainta procurorului actele întocmite cu propunerea de a nu fi pornită urmărirea penală. Dacă va considera întemeiată propunerea organului de urmărire penală de a nu fi pornită urmărirea penală, în acord cu alin.(5) art.274 CPP RM, procurorul va refuza în pornirea urmăririi penale prin emiterea unei ordonanţe motivate; alegerea şi interpretarea normei de drept penal. În cadrul acestei etape, organul de urmărire penală, procurorul, judecătorul va alege una din normele Părţii Speciale a Codului penal care reflectă cel mai exact fapta prejudiciabilă săvîrşită, adică norma care cuprinde componenţa de infracţiune ale cărei semne corespund în totalitate cu semnele faptei prejudiciabile comise. Odată cu alegerea normei urmează a fi verificată si autenticitatea acesteia (dacă este sau nu în vigoare), dacă se aplică asupra situaţiei din speţă. Dacă fapta infracţională a fost întreruptă la etapa actelor preparatorii sau executorii, independent de voinţa făptuitorului, cel abilitat cu calificarea infracţiunii va alege şi norma de drept penal din Partea Generală a Codului penal care reflectă forma infracţiunii neconsumate în raport cu etapele de desfăşurare a activităţii infracţionale (fie art.26 CP RM – pregătirea de infrac țiune, fie art.27 CP RM – tentativa de infracţiune). Exact aşa se va proceda în cazul infracţiunii comise în participa ție. De ex., pentru relevarea activită ții infracţionale specifice complicelui, se va alege norma de la alin.(5) art.42 CP RM. Tot în contextul respectivei etape se va purcede la interpretarea normei de drept penal alese. Pentru calificarea corectă a faptei infracţionale potrivit unei norme juridico-penale este ineluctabilă explicarea sensului normei conferit de legiuitor. Din aceste considerente, pentru efectuarea unei încadrări juridicopenale exacte, pe lîngă alegerea normei, cel împuternicit cu calificarea infracţiunii trebuie să explice şi înţelesul normei. În cele mai dese cazuri, interpretarea normei are loc practic concomitent cu alegerea normei. !!! Atunci cînd norma este aleasă, atunci şi se interpretează. Nu întotdeauna alegerea normei juridico-penale aplicabile situaţiei dintr-o spe ță sau alta este o sarcină uşoară pentru organul de urmărire penală, procuror sau instanţa de judecată. Atunci cînd din materialele cauzei rezultă cert că a fost comisă o infracţiune concretă, la dosar fiind administrate suficiente probe din care să rezulte că anume fapta infracţională respectivă a fost comisă, procesul de alegere a normei juridico-penale este unul facil. Dacă din materialele cauzei nu rezultă cu certitudine că a fost comisă o infracţiune anumită (cea care a fost iniţial înaintată drept unica versiune), de către organul de urmărire penală fiind înaintate mai multe versiuni, procesul de alegere a normei este unul mai complicat, devine mai complicat şi procesul de calificare a

3)

4)

a)

b)

c)

1)

2)

3)

4)

21 infracţiunii. Tocmai în aceste cazuri pentru o mai bună alegere a normei de drept penal, pentru calificarea corectă a infracţiunii, este necesar ca cel abilitat cu calificarea infracţiunii să determine norma de drept aplicabilă în speţă prin parcurgerea anumitor etape, activitate care formează procesul de alegere a normei de drept penal; stabilirea corespunderii exacte dintre semnele faptei comise şi semnele componenţei de infracţiune desprinse din norma de drept penal aleasă . Nu este suficient ca norma de drept penal să fie aleasă şi interpretată. Este necesar ca, ulterior alegerii şi interpretării, persoana împuternicită să determine dacă întradevăr fapta comisă în realitatea obiectivă cade sub incidenţa normei de drept penal care a fost aleasă. !!! Această etapă este una logică şi lăuntrică. Este logică deoarece tocmai la acest segment al procesului de calificare a infracţiunii cel ce efectuează urmărirea penală, judecătorul, apelează la regulile logicii formale, raţionamente. Este lăuntrică deoarece nu se exteriorizează, stabilirea corespunderii avînd loc în mintea celui abilitat cu calificarea infrac țiunii; elaborarea actului aplicativ care cuprinde calificarea faptei prejudiciabile real săvîrşite potrivit unei norme de drept penal din Partea Specială a Codului penal. Această etapă constituie rezultatul final al activităţii organelor care efectuează urmărirea penală şi a judecătorilor îndreptate spre determinarea şi constatarea corespunderii exacte între semnele faptei prejudiciabile săvîrşite şi semnele componenţei de infracţiune concrete, rezultat care se exprimă în adoptarea actelor procesual-juridice (ordonanţa de pornire a urmăririi penale, ordonanţa de punere sub învinuire, rechizitoriul, sentinţa de condamnare etc.). Fiecare din etapele indicate comportă un anumit specific avînd un conţinut diferit. Însă, delimitarea acestora este una relativă. Etapele calificării infracţiunilor sînt strîns legate între ele. În cele mai dese cazuri acestea se combină reciproc. !!! Pe parcursul procesului penal, toate aceste etape, de regulă, se repetă. Cîteodată, parcurgerea respectivelor etape are loc practic concomitent. Cu mult mai facil este de a delimita teoretic etapele calificării infracţiunilor. Cel abilitat cu aplicarea legii penale poate să nu-şi dea seama că trece prin careva etape atunci cînd recurge la calificarea infrac țiunii. Colectarea şi stabilirea unor împrejurări de fapt referitoare la fapta săvîr șită nu este niciodată arbitrară. Aceasta are loc sub o normă corespunzătoare. În aşa fel, stabilirea împrejurărilor de fapt, alegerea normei de drept (componenţei de infracţiune) şi suprapunerea acestora din start sînt strîns legate şi se contopesc într-o singură activitate – de evaluare a comportamentului socialmente periculos, unde divizarea lor este posibilă doar în plan teoretic, gnoseologic. În procesul de calificare a infracţiunilor, la stabilirea relaţiilor de reciprocitate dintre condiţiile iniţiale şi concluzia finală pot apărea diverse probleme (obstacole), dintre care sînt menționate 3 cele mai frecvent întîlnite: probleme unde nu sînt determinate nici condiţiile iniţiale, nici concluzia finală. În contextul problemei respective nu se cunosc nici semnele faptei prejudiciabile real săvîrşite, nici semnele componenţei de infracţiune care ar cuprinde fapta dată; implicit, nu se cunoaşte nici care normă de drept penal ar putea fi aplicată. O atare problemă este specifică urmăririi penale, şi anume – fazei iniţiale a acesteia, atunci cînd este abia pornită cauza penală şi nu se cunosc împrejurările obiective în interiorul cărora a fost săvîrşită infracţiunea. Chiar şi în condiţiile în care organului de urmărire penală îi sînt cunoscute unele date de fapt privitoare la fapta real săvîrşită, acestea sînt insuficiente pentru calificarea corectă a infracţiunii potrivit unei norme de drept penal concrete, motiv din care şi necesitatea colectării continue de noi probe. Avînd cunoştinţă de unele date obiective, posibil şi subiective, organul de urmărire penală poate doar înainta cîteva versiuni pe marginea faptei săvîrşite şi referitor la eventuala normă de drept aplicabilă. !!! Soluționarea numitei probleme se face pe calea obţinerii de probe prin intermediul mijloacelor de probă şi al procedeelor probatorii prevăzute de Codul de procedură penală. Fiind în posesia unor probe suficiente, concludente, pertinente şi utile, din versiunile înaintate, organul de urmărire penală va reduce cercul acestora, ca în final să rămînă doar una. În general, e posibil ca fapta persoanei să nu constituie temei real de tragere la răspundere în virtutea unor cauze instituite de legiuitor în normele Codului penal (de ex., cauzele care înlătură caracterul penal al faptei etc.). Tocmai de aceea se impune cu stricteţe stabilirea condiţiilor iniţiale, în primul rînd, pentru a cunoaşte dacă fapta comisă este pasibilă de răspundere şi, implicit, de pedeapsă penală şi dacă nu există vreo cauză care să înlăture caracterul penal al faptei, iar, în al doilea rînd, pentru a putea stabili cu exactitate care este concluzia finală, norma de drept penal aplicabilă; probleme la care sînt cunoscute condiţiile iniţiale, dar nu se ştie care este concluzia finală . Sînt cunoscute semnele faptei prejudiciabile săvîrşite (fabula), dar nu se cunoaşte concluzia finală – componenţa de infracţiune concretă care ar cuprinde semnele faptei prejudiciabile real săvîr șite, inclusiv norma de drept penal aplicabilă. O asemenea problemă este mai rar întîlnită în practica organelor de urmărire penală, din moment ce ofiţerii de urmărire penală, procurorii sînt persoane special îndrituite cu calificarea infracţiunilor, considerent din care aceştia cu uşurinţă pot da o apreciere juridică faptei prejudiciabile comise, fără a întîmpina, de regulă, careva probleme de calificare, în condiţiile în care sînt cunoscute toate împrejurările faptei comise. Totuşi, nu este exclusă existenţa unei asemenea probleme în practica persoanelor abilitate cu calificarea infracţiunilor. Probleme de acest gen apar, de regulă, în procesul de studiu din cadrul instituţiilor de învăţămînt superior, inclusiv al Institutului Naţional al Justiţiei, atunci cînd studenţii, audienţii sînt antrenaţi în rezolvarea speţelor; probleme la care sînt cunoscute atît condiţiile iniţiale, cît si concluzia finală, însă aceasta din urmă poate fi supusă modificării . O atare problemă este specifică fazei judecării cauzei, atunci cînd încadrarea efectuată de instanţa de fond poate fi modificată de instanţa de apel sau de recurs. La fel, calificarea efectuată poate fi modificată şi ca rezultat al exercitării căilor extraordinare de atac (recursul în anulare, revizuirea procesului penal). Etapele alegerii normei penale pentru calificarea infracţiunilor Condiţia principală pentru calificarea justă a infracţiunilor constă, pe lîngă analiza minuţioasă a tuturor circumstanţelor faptei infracţionale comise, şi în alegerea normei juridico-penale concrete din conţinutul Părţii Speciale, şi, după caz, al Părţii Generale ale Codului penal. Alegerea normei juridico-penale constituie una din cele 4 etape ale procesului de calificare a infracţiunilor, alegerea normei juridico-penale presupune, la rîndul ei, parcurgerea altor 4 etape, şi anume: Separarea şi gruparea circumstanţelor de fapt (în interiorul cărora a fost săvîrşită infracţiunea) necesare pentru efectuarea calificării infracţiunilor de celelalte date care nu au importanţă pentru calificare, ci au importanţă criminologică, procesual-penală etc. O infracţiune concretă conţine o multitudine de semne obiective şi subiective. Aceste semne pot avea importanţă diferită. Unele din ele pot avea relevanţă la calificarea infracţiunii, iar altele la aplicarea pedepsei. !!! La calificarea infracțiunii au importanţă doar acele semne care, în corespundere cu dispoziţiile normelor Părţii Generale şi ale Părţii Speciale ale Codului penal, sînt prevăzute în calitate de semne ale componenţei de infracţiune. În cadrul urmăririi penale, de obicei interesează toate semnele faptei concrete, atît cele care au importanţă juridico-penală, cît şi cele care au importan ță procesuală sau altă importanţă juridică. Însă, pentru calificarea infrac țiunii nu are relevanţă dacă infracţiunea a fost comisă pe timp de zi sau pe timp de noapte, a fost comisă în cîmp, pe drum, în pădure. La fel, nu interesează la calificare haina în care era îmbrăcat făptuitorul în momentul săvîrşirii infracţiunii, culoarea automobilului cu care a comis infracţiunea etc. Totodată, aceste semne pot conta în planul identificării făptuitorului, aplicării pedepsei sau determinării cauzelor comportamentului infracțional. În cadrul respectivei etape, din totalitatea semnelor faptei prejudiciabile comise, stabilite de organele corespunzătoare, are loc sistematizarea celor care au relevanţă pentru calificarea infracţiunii. În procesul de calificare a infracţiunilor se va face abstracţie de celelalte semne ale faptei prejudiciabile săvîrşite, de importanţă criminologică, procesuală etc. Determinarea tuturor componenţelor de infracţiune care ar permite încadrarea circumstanţelor de fapt (informaţiilor) stabilite. În cadrul acestei etape are loc determinarea tuturor normelor juridico-penale sub a căror inciden ță ar putea cădea fapta prejudiciabilă săvîrşită. Iniţial nu sînt cunoscute toate datele de fapt ale celor comise. De aceea, organul de urmărire penală va înainta mai multe versiuni, inclusiv versiunea că lipseşte fapta infracţională sau versiunea că lipsesc elementele constitutive ale infracţiunii. De ex., în cazul depistării unui cadavru, organul de urmărire penală va alege toate normele din Partea Specială a Codului penal care în mod exclusiv sau în mod adiacent sancţionează fapta soldată cu decesul unei persoane (de ex., art.145, art.146, art.149, alin.(4) art.151, lit.e) alin.(3) art.171, lit.b) alin.(3) art.264 CP RM etc.). Alegerea normelor înrudite din Partea Specială a Codului penal care conţin componenţe de infracţiune ale căror semne corespund în mare parte semnelor faptei prejudiciabile comise. În cadrul acestei etape are loc restrîngerea substanţială a cercului de norme aplicabile în speţă. De regulă, cercul este redus pînă la componenţele de infracţiune înrudite – infracţiuni care în mare parte au semne comune, cu excepţia unuia. Alegerea normei penale concrete care cuprinde componenţa de infracţiune concretă ale cărei semne coincid integral cu semnele faptei prejudiciabile comise . La această etapă a alegerii normei juridico-penale, persoana abilitată cu aplicarea legii penale, cu calificarea infrac țiunii trebuie neapărat să aleagă doar o singură normă de drept, care ar cuprinde în totalitate fapta prejudiciabilă comisă în realitatea obiectivă înconjurătoare.

a) b) c) d) e) )

1) 2) 3) 4)

   

a)

b) c)

22 Corelaţia procesului de calificare a infracţiunilor cu etapele procesului penal Conform alin.(2) art.113 CP RM, !!! calificarea oficială a infracţiunii se efectuează la toate etapele procedurii penale de către persoanele care efectuează urmărirea penală şi de către judecători. În literatura de specialitate este stabilită interdependen ța dintre etapele procesului de calificare a infracţiunilor şi etapele procesului penal, în legătură cu care sînt identificate următoarele etape: pornirea urmăririi penale; punerea sub învinuire; întocmirea şi confirmarea rechizitoriului; trimiterea cauzei în judecată; judecarea cauzei; rejudecarea cauzei. Însă, acestea nu sînt etapele procesului de stabilire a corespunderii exacte între semnele faptei comise şi semnele componen ței de infracţiune, dar etapele procesului penal, în cadrul cărora are loc calificarea infracţiunii. Esenţa procedurii penale şi a procesului de calificare a infracţiunii pe parcursul fiecărei etape constă în faptul că ele servesc drept verigi consecutive pentru stabilirea adevărului. !!! Calificarea infracţiunilor are loc la fiecare etapă a procesului penal şi este efectuată de diferi ți subiecţi, însă de fiecare dată aceasta are loc practic de la început – de la stabilirea circumstanţelor faptei pînă la emiterea actului aplicativ care ar cuprinde norma juridico-penală concretă. Nu este exclusă posibilitatea examinării cauzei penale în urma apelului, recursului ordinar, recursului în anulare sau revizuirii care poate schimba calificarea infracţiunii, ceea ce ar constitui o etapă ulterioară a procedurii penale. Procesul de calificare a infracţiunii şi rezultatul acestuia se diferențiază la diferite etape ale procesului penal. Se aseamănă prin faptul că, la toate etapele procesului penal, în actul procesual-juridic emis se indică rezultatul calificării – articolul, alineatul, litera. Atît ordonanţa de pornire a urmăririi penale, cît şi ordonanţa de punere sub învinuire, rechizitoriul, precum şi sentin ța de condamnare cuprind articolul, alineatul, litera concretă din Partea Specială a Codului penal. Ba chiar şi sentinţa de încetare a procesului penal va cuprinde, în unele cazuri, articolul concret din legea penală. De ex., în cazul încetării procesului penal în legătură cu împăcarea părţilor, în dispozitivul sentinţei instanţa va indica articolul, după caz, alineatul sau litera concretă care cuprinde infracţiunea de a cărei comitere se face vinovat inculpatul, pentru comiterea căreia a fost intentat procesul penal şi care este încetat în legătură cu împăcarea părţilor. Tema: CALIFICAREA DUPĂ ELEMENTELE COMPONENȚEI DE INFRACȚIUNE Calificarea după obiectul infracțiunii În procesul de calificare a infracţiunilor are loc confruntarea circumstan țelor faptei săvîrşite în realitatea înconjurătoare cu semnele componenţei de infracţiune cuprinse în cadrul unei norme de drept. Corespunderea semnelor faptei comise se determină în raport cu semnele şi elementele componen ței de infracţiune. Din analiza art.15 CP RM rezultă că componenţa de infracţiune este formată din 4 elemente: obiectul infracţiunii; latura obiectivă a infracţiunii; subiectul infracţiunii; latura subiectivă a infracţiunii. Tocmai prin prisma numitelor elemente ale componenţei de infracţiune se determină dacă o faptă prejudiciabilă este sau nu infracţiune, precum şi norma concretă din Codul penal care incriminează respectiva faptă. La rîndul său, fiecărui element al componenţei de infracţiune îi corespunde un anumit număr de semne. De ex., în calitate de semne ale laturii subiective se deosebesc: vinovăţia, motivul, scopul, emoţiile. Pe de altă parte, !!! pentru stabilirea corespunderii dintre semnele faptei prejudiciabile comise şi semnele componenţei de infracţiune este necesară determinarea exactă a elementelor şi semnelor componenţei de infracţiune din cadrul unei norme juridico-penale concrete avute în vedere de legiuitor la adoptarea normei. De ex., pentru a califica o faptă prejudiciabilă drept furt, adică drept sustragere pe ascuns a bunurilor unei persoane (art.186 CP RM), persoana abilitată cu aplicarea legii penale trebuie să determine care sînt semnele obiective şi subiective ale infracţiunii de furt desprinse din norma incriminatoare şi avute în vedere de legiuitor la adoptarea acesteia, ca ulterior să treacă la confruntarea acestora cu semnele faptei prejudiciabile săvîrşite. !!! Procesul de calificare a infracțiunii începe cu determinarea corespunderii exacte a semnelor laturii obiective conţinute în dispoziţiile normelor Părţii Speciale a Codului penal cu semnele faptei prejudiciabile săvîrşite. În primul rînd, din cele 4 elemente ale componenţei de infracţiune are loc determinarea obiectului infracţiunii şi a semnelor ce fac parte din acesta (obiectul juridic generic, obiectul juridic special (fie că acesta este simplu, fie că este complex), obiectul material şi victima infracţiunii). Ulterior se stabileşte latura obiectivă (comportamentul exteriorizat al persoanei), subiectul (persoana care săvîrşeşte infracţiunea). În cele din urmă, se stabilește latura subiectivă a infracţiunii (atitudinea psihică a făptuitorului faţă de fapta prejudiciabilă comisă, iar în cazul componenţelor material – şi faţă de urmările prejudiciabile), precum şi semnele ce le corespund acestora. !!! Cercetarea unei fapte infracţionale începe de la semnele obiective. Și determinarea elementelor componen ței de infracţiune începe cu cele obiective – obiectul şi latura obiectivă a infracţiunii, pentru a stabili corespunderea între semnele obiective ale faptei comise şi semnele obiective ale componenţei de infracţiune. Pentru a stabili cine este făptuitorul şi care a fost atitudinea acestuia faţă de fapta comisă, neapărat trebuie de determinat obiectul atentării şi comportamentul exteriorizat al persoanei îndreptat spre obiectul protecţiei penale. Or, în cele mai dese cazuri, atitudinea psihică a persoanei faţă de fapta prejudiciabilă comisă este desprinsă anume din comportamentul făptuitorului. Uneori, deşi aparent comportamentul făptuitorului este infracţional, acesta, în virtutea unor instituții stabilite de legiuitor (de ex., instituţia cauzelor care înlătură caracterul penal al faptei), nu constituie infracţiune. Obiectul infracţiunii este ceea la ce se atentează prin fapta infracţională, adică spre ce este îndreptată infracţiunea, ce încală şi cui îi cauzează sau este în stare să-i cauzeze vreun prejudiciu. Doctrina autohtonă defineşte obiectul infracţiunii ca fiind totalitatea valorilor sociale şi relaţiilor sociale create în jurul acestor valori care sînt prejudiciate ori vătămate prin fapta infracţională. Orice faptă socialmente periculoasă, prevăzută de legea penală, presupune încălcarea unor valori sociale, nefiind infracţiune fără obiect. Legea penală protejează cele mai importante şi preţioase valori sociale. !!! Obiectul infracţiunii este o categorie socială formată din relaţii sociale tipice, din diverse domenii. Obiectul infracţiunii constituie substanţa căreia i se aduce atingere prin săvîrşirea infrac țiunii, substanţă constituită din relaţii sociale. Prin săvîrşirea oricărei infracţiuni, relaţiile sociale, ca obiect al protecţiei penale, nu sînt distruse, ci lezate sau periclitate. La stabilirea obiectului infracţiunii, instanţa de judecată, organul de urmărire penală, procurorul trebuie să evalueze dacă comportamentul prejudiciabil al persoanei a lezat însemnat sau neînsemnat valoarea socială, precum şi relaţiile sociale aferente acesteia, împotriva cărora a fost îndreptat. În acord cu alin.(2) art.14 CP RM, !!! nu constituie infracțiune acţiunea sau inacţiunea care, deşi, formal, conţine semnele unei fapte prevăzute de Codul penal, dar, fiind lipsită de importanţă, nu prezintă gradul prejudiciabil al unei infracţiuni. O faptă poate fi considerată ca lipsită în mod vădit de grad prejudiciabil atunci cînd, datorită urmării neînsemnate pe care a produs-o asupra valorii sociale împotriva căreia a fost îndreptată (vătămare neînsemnată, o slabă rezonanţă socială), apare în mod vădit, adică evident pentru oricine, în mod obiectiv, că este lipsită de semnificaţie juridică penală. Această faptă, producînd urmarea directă, răul material asupra valorii sociale ocrotite de legea penală, nu produce şi alte urmări, de proporţii mai mari, şi anume – nemulţumirea şi îngrijorarea pe care o produce în alte cazuri în sînul colectivităţii. Legea penală apără o mare parte a relaţiilor sociale, dar pentru ca în procesul de calificare a infracţiunilor să se stabilească cu exactitate care relaţii sociale au fost lezate sau periclitate, sînt necesare cunoştinţe teoretice şi practice.

1) 2)

a)

b)

c)

d)

e)

  

1)

2)

1)

2)

23 Obiectul infracţiunii poate constitui temei de pornire a urmăririi penale. Tot în baza obiectului infracţiunii este efectuată calificarea iniţială a infracțiunii . !!! Determinarea obiectului atentării constituie baza alegerii unui grup al componenţelor de infracţiune unde trebuie de căutat norma juridico-penală concretă care cuprinde semnele faptei prejudiciabile comise. Rolul stabilirii obiectului infracțiunii la calificare este dictat de faptul că: constituie unul din cele 4 elemente ale componenţei de infracţiune, lipsa căruia duce la inexistenţa infracţiunii; reprezintă criteriul de grupare a infracţiunilor pe anumite categorii. Indicarea obiectului infracţiunii în conţinutul incriminării este o necesitate obiectivă. Activitatea celor abilitaţi cu aplicarea legii penale este uşurată atunci cînd obiectul special al infracţiunii este clar stabilit. La adoptarea textului normativ, legiuitorul utilizează diverse tehnici de determinare a obiectului protecţiei penale în conţinutul unei infracţiuni, şi anume: în unele cazuri acesta se indică expres în textul legii (de ex., art.148 CP RM – lipsirea de viată la dorinţa persoanei (eutanasia), art.149 CP RM – lipsirea de viată la dorinţa persoanei, art.151 CP RM – vătămarea intenţionată gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii); poate să rezulte din conţinutul obiectului material/imaterial (este cazul infracţiunilor contra vieţii şi sănătăţii persoanei (de ex., relaţiile sociale cu privire la viaţa sau sănătatea persoanei rezultă din corpul persoanei în calitate de obiect material, viaţa şi sănătatea persoanei fiind întruchipate în corpul acesteia), infracţiunilor ecologice, infracţiunilor contra justiţiei etc). Acest lucru este dedus din conexiunea existentă între obiectul apărării penale şi obiectul material, cel din urmă constituind entitatea materială/imaterială care întruchipează valorile sociale asupra cărora se atentează infracţional. Obiectul material al infracţiunii, fiind expresia materială a valorii sociale ocrotite de legea penală, contribuie la identificarea obiectului juridic, ultimul avînd importanţă decisivă la calificarea infracţiunii; poate să reiasă din statutul special al victimei infracţiunii (de ex., relaţiile sociale cu privire la inviolabilitatea sexuală a minorilor (în cazul faptelor prejudiciabile prevăzute la lit.b) alin.(2) şi la lit.b) alin.(3) art.171 CP RM – violul săvîrşit cu bună ştiinţă asupra unui minor, respectiv, violul unei persoane minore în vîrstă de pînă la 14 ani)); deseori legiuitorul recurge la indicarea obiectului apărării penale prin stipularea comportamentului ilegal interzis de legea penală sub consecinţa aplicării unei pedepse penale. Lipsa obiectului material sau a victimei infrac țiunii complică procesul de identificare a obiectului infracţiunii, implicit, de calificare a infracţiunilor. Atunci cînd în norma de incriminare nu sînt prevăzute explicit sau implicit obiectul material sau victima infracţiunii, obiectul protecţiei penale rezultă din însuşi comportamentul ilicit al făptuitorului, adică din totalitatea semnelor laturii obiective: fapta prejudiciabilă, urmările prejudiciabile, metoda comiterii infracţiunii etc. De ex., atunci cînd în contextul traficului de fiinţe umane (art.165 CP RM), infracţiunii de viol (art.171 CP RM), tîlhăriei (art.188 CP RM), şantajului (art. 189 CP RM) etc. făptuitorul în subsidiar aplică violenţă, obiectul juridic special secundar poate fi: integritatea corporală – în cazul în care violenţa aplicată se concretizează în violenţă nepericuloasă pentru viaţa sau sănătatea persoanei, sau sănătatea persoanei – atunci cînd violenţa aplicată se concretizează în violenţă periculoasă pentru viaţa sau sănătatea persoanei; una din căile de determinare a obiectului infracţiunii este interpretarea sistematică a dispoziţiei normei de incriminare în raport cu titulatura capitolului din Partea Specială a Codului penal în care este amplasată norma incriminatoare. De ex., în raport cu titulatura Capitolului III din Partea Specială a Codului penal poate fi determinat obiectul juridic al infracţiunii prevăzute la art.164 CP RM – răpirea unei persoane. !!! Cu toate că în multe norme de incriminare nu există informaţii referitoare la obiectul infracţiunii, o faptă prejudiciabilă întotdeauna este legată de o valoare socială lezată. Deși nu întotdeauna în dispoziţiile penale se indică obiectul infracţiunii, este de neconceput o infracţiune fără obiect; or, dacă nu ar exista o valoare socială vătămată efectiv sau potenţial, fapta nu ar prezenta gradul prejudiciabil iminent unei infracţiuni. De multe ori, cel abilitat cu aplicarea legii penale nu cunoaşte care este obiectul infracţiunii, însă acesta trebuie să aibă o reprezentare despre el, reprezentare întemeiată pe analiza elementelor subiective şi a laturii obiective. !!! Determinarea obiectului infracţiunii în cazul infracţiunilor materiale se deosebeşte oarecum de stabilirea acestuia în cazul infracţiunilor formale. Dacă în cazul componențelor materiale obiectul infracţiunii poate să derive din urmările prejudiciabile, atunci în situaţia componenţelor formale acesta derivă din însăşi fapta ilegală comisă. La calificarea infracţiunilor descrise drept componenţe formale de infracţiuni, stabilirea obiectului se asigură prin determinarea raporturilor juridice, venite în apărarea valorilor sociale, adică prin confirmarea ilegalităţii faptei comise, deoarece astfel se prezumă şi pricinuirea daunei relaţiilor sociale care în majoritatea cazurilor este incontestabilă. Luînd în considerare gradul de ierarhizare a valorilor sociale care formează obiectul infracţiunii, se evidenţiază: obiectul juridic general, obiectul juridic generic, obiectul juridic special. Pentru aplicarea corectă a legii penale este necesară determinarea exactă a obiectului juridic generic şi special. !!! Procesul determinării logice a obiectului infrac țiunii şi a tipurilor acestuia nu poate avea loc separat, totul avînd loc într-o unitate dialectică şi într-o reciprocitate (de la general la singular). Obiectul juridic general este comun pentru toate infracţiunile, fiind constituit din totalitatea valorilor sociale protejate de legea penală, de aceea nu are mare importanţă la calificarea infracţiunilor, decît în măsura în care, la etapa iniţială a urmăririi penale, permite delimitarea infracţiunilor de alte încălcări de lege, în special de faptele contravenţionale. În ceea ce priveşte obiectul juridic generic, acesta este constituit din mănunchiul valorilor sociale de aceeaşi natură ocrotit de legea penală. În legislaţia penală a RM, obiectul juridic generic este desprins din titulatura capitolelor din Partea Specială a Codului penal. Toate infracţiunile din cadrul unui capitol au acelaşi obiect juridic generic. !!! În baza obiectului juridic generic are loc gruparea infracţiunilor în capitole. De ex., !!! obiectul juridic generic al infracţiunilor din Capitolul IV al Părţii Speciale a Codului penal (Infrac țiuni privind via ța sexuală) îl constituie viaţa sexuală şi relaţiile sociale ce apar şi se dezvoltă în legătură cu aceasta. Rolul obiectului juridic generic: permite gruparea infracţiunilor pe anumite categorii. La baza sistematizării infracţiunilor din Partea Specială a Codului penal în cele 18 capitole stă obiectul juridic generic; determină deducerea obiectului juridic special. Determinarea obiectului juridic generic al unei fapte prejudiciabile săvîr șite în realitatea obiectivă permite restrîngerea cercului normelor potenţial aplicabile la calificare. Obiectul juridic special (specific) reprezintă valoarea socială individuală concretă care este lezată sau pusă în pericol nemijlocit prin comiterea unei fapte infracţionale concrete. În opoziţie cu obiectul juridic generic, prin obiect juridic specific sau individual se înţelege obiectul juridic propriu-zis al infracțiunii, specific fiecărei infracţiuni, constituit din relaţiile sociale formate în jurul şi datorită unei valori sociale specifice, subordonate uneia dintre valorile fundamentale, relaţii a căror formare, desfăşurare sau dezvoltare nu ar fi posibilă fără apărarea împotriva infracţiunii a acelei valori. După conţinut, obiectul juridic special nu poate coincide cu obiectul juridic generic al infrac țiunii. Prin definiţie, obiectul juridic special reprezintă o parte din obiectul juridic generic, între acestea existînd un raport de subordonare. Orice faptă prevăzută de legea penală lezînd sau punînd în pericol o valoare socială concretă atentează la grupul întreg de valori sociale şi la relaţiile sociale de aceeaşi natură din care aceasta face parte. Comparativ cu obiectul juridic generic, !!! determinarea obiectului juridic special are importan ță la alegerea normei juridico-penale concrete. Procesul alegerii normei de drept penal pentru efectuarea calificării corespunzătoare a infracţiunii începe cu identificarea obiectului general (dacă fapta constituie infracţiune sau altă încălcare de lege). Mai departe, acest proces continuă cu stabilirea obiectului generic (evidenţierea grupului de infracţiuni sub a căror incidenţă ar putea cădea fapta prejudiciabilă comisă).

3)

a)

b)

24 În final se determine valoarea socială concretă lezată sau pusă în pericol prin fapta infrac țională săvîrşită. Stabilirea obiectului juridic special (a valorii sociale concrete care a fost vătămată sau periclitată) deseori se face cu ajutorul celorlalte elemente ale infracţiunii. !!! O importanță deosebită are determinarea obiectului juridic special la calificarea infracţiunii, mai ales atunci cînd obiectul juridic special este unul complex (este cazul infracţiunilor complexe). În cazul infracţiunilor complexe, calificarea corectă a acestora este în strictă dependenţă de identificarea obiectului juridic principal. Tocmai în raport cu obiectul juridic principal legiuitorul recurge la amplasarea unei infracţiuni complexe în cadrul unui sau altui capitol din Partea Specială a Codului penal. Iar acest lucru este relevant, în special, în cazul infracţiunilor complexe care cuprind în conţinutul lor, ca semn constitutiv în cadrul componenţei de bază, o altă infrac țiune (de ex., tîlhăria, violul etc). Tîlhăria este o infracţiune complexă, inclusiv deoarece se atentează la mai multe valori sociale şi relaţii sociale aferente acestora. !!! Tîlhăria posedă obiect juridic principal – relaţiile sociale cu privire la posesia asupra bunurilor mobile şi obiect juridic secundar – relaţiile sociale cu privire la sănătatea persoanei (în cazul în care acţiunea adiacentă se concretizează în aplicarea violenţei periculoase pentru viaţa sau sănătatea persoanei) sau relaţiile sociale cu privire la libertatea psihică a persoanei (atunci cînd acţiunea adiacentă se concretizează în amenin țarea cu aplicarea violenţei periculoase pentru viaţa sau sănătatea persoanei). !!! Dacă obiectul juridic principal al infracţiunii este situat în planul obiectului juridic generic al infracţiunii, atunci obiectul juridic secundar al infracţiunii se situează, de regulă, în planul altor obiecte juridice generice ale infracţiunii. În ipoteza infracţiunilor complexe, la calificare se va porni de la obiectul juridic principal , pentru a facilita determinarea capitolului corespunzător din Partea Specială a Codului penal care conține norma aplicabilă. Obiectul juridic principal al infracţiunii (cel care reflectă cardinal esenţa juridică a faptei incriminate) este cel care se află în mod obligatoriu în derivaţie descendentă faţă de obiectul juridic generic al infrac țiunii. !!! Anume obiectul juridic principal al infracţiunii este cel care determină locul normei incriminatoare într-un capitol sau altul al legii penale. !!! Orice infracțiune complexă este formată dintr-un obiect juridic principal şi unul sau mai multe obiecte juridice secundare . !!! Dacă infracțiunea are mai multe obiecte juridice secundare şi acestea au un caracter alternativ, atunci pentru calificare nu are relevanţă dacă au fost lezate sau puse în pericol toate valorile sociale secundare sau doar una din ele. !!! Este necesar şi suficient ca pe lîngă valoarea socială de bază să fie lezată sau pusă în pericol cel puţin una din valorile sociale secundare. De ex., pentru a fi în prezenţa infracţiunii de tîlhărie nu este necesar ca atacul săvîrşit asupra unei persoane în scopul sustragerii bunurilor să fie însoţit atît de violenţă periculoasă pentru viaţa sau sănătatea persoanei agresate, cît şi de ameninţarea cu aplicarea unei asemenea violenţe. Este suficient ca făptuitorul în mod secundar doar să aplice violenţă periculoasă pentru via ța sau sănătatea persoanei agresate, după cum este suficient ca acesta doar să ameninţe cu aplicarea unei asemenea violenţe. !!! În cazul infracţiunilor cu obiect juridic complex se va determina şi obiectul juridic secundar, acesta constînd în valoarea socială secundară protejată prin incriminarea acţiunii/inacţiunii secundare din con ținutul infracţiunii. Dacă nu se aduce atingere obiectului juridic secundar, deşi acesta este semn obligatoriu, cele comise nu vor putea fi calificate potrivit normei care prevede infracţiunea complexă. O asemenea faptă va fi calificată potrivit unei alte norme. Pe de altă parte, pentru întregirea obiectului juridic special al infracţiunii este necesară prezenţa mai multor valori sociale secundare şi relaţii sociale corespunzătoare acestora care să fie vătămate prin comiterea faptei infracţionale. De ex., pentru a fi calificată fapta potrivit lit.d) alin.(2) art.188 CP RM – tîlhăria săvîrşită prin pătrundere în încăpere, în alt loc pentru depozitare sau în locuinţă – pe lîngă sănătatea sau libertatea psihică a persoanei, în mod obligatoriu trebuie să se atenteze în subsidiar şi asupra relaţiilor sociale cu privire la inviolabilitatea domiciliului, încăperii sau altui loc pentru depozitare. !!! Și în cazul infracţiunilor cu obiect juridic multiplu necomplex (adică, cel care printr-o singură acțiune/inac țiune lezează sau pune în pericol mai multe valori sociale și relații sociale aferente acestora) calificarea se va face în dependenţă de obiectul juridic principal. Obiectul juridic de subgrup – este o categorie intermediară între obiectul juridic generic şi obiectul juridic special. Obiectul juridic de subgrup constituie o parte din obiectul juridic generic. De ex., obiectul juridic de subgrup al pseudoactivită ții de întreprinzător îl reprezintă relaţiile sociale care se desfășoară şi se dezvoltă în procesul activităţii de întreprinzător. Este de subgrup, deoarece relaţiile sociale care se desfă șoară şi se dezvoltă în procesul activităţii de întreprinzător nu formează nici obiectul juridic special al infrac țiunii de pseudoactivitate de întreprinzător (art.242 CP RM), deoarece şi infracţiunile prevăzute la art.241, 2411, 2421, 2422 CP RM aduc atingere relaţiilor sociale ce apar în procesul activită ții de întreprinzător, nici obiectul juridic generic al tuturor infracţiunilor din Capitolul X al Părţii Speciale a Codului penal; !!! obiectul juridic generic al infracţiunilor economice este constituit din relaţiile sociale cu privire la economia națională ( alias relaţiile sociale economice). !!! Obiectul juridic de subgrup este caracteristic doar unui grup de infrac țiuni amplasate în cadrul unui capitol din Partea Specială a Codului penal. Obiectul material al infracţiunii. Nu toate infracţiunile au obiect material, ci numai acelea în cazul săvîrşirii cărora valoarea socială ocrotită se proiectează (nu constă, nici nu se exprimă) într-o entitate materială, astfel că valoarea socială şi, implicit, relaţiile sociale ocrotite de legea penală pot fi vătămate sau ameninţate prin influenţarea asupra acestei entităţi. Nu toate infracţiunile aduc atingere obiectului juridic prin intermediul unui obiect material. !!! Nu au obiect material infracţiunile la care valoarea socială nu este încorporată într-o entitate materială (de ex., amenin țarea cu omor ori cu vătămarea gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii – art.155 CP RM). !!! În contextul coraportului dintre obiectul juridic şi obiectul material al infrac țiunii, obiectul juridic este o categorie socială care nu include în sine nimic material, ci relaţii sociale. Obiectul imaterial presupune entitatea incorporală asupra căreia se îndreaptă nemijlocit fapta infrac țională, prin al cărui intermediu se aduce atingere obiectului juridic al infracţiunii. !!! Nici informaţia, nici valorile intelectuale, nici energia, nici alte asemenea entităţi nemateriale, lipsite de corporalitate, nu pot prin excelenţă să formeze obiectul material al infracţiunii. Lezarea valorilor sociale şi a relaţiilor sociale aferente acestora este posibilă nu doar prin intermediul unor entităţi materiale, dar şi a unor imateriale. În contextul infrac țiunii de însuşire sau utilizare ilicită a energiei electrice, termice sau a gazelor naturale (art.194 CP RM), energia electrică şi energia termică, neavînd o existenţă materială, nu pot constitui obiectul material al acestei infracţiuni, aceste forme de energie formînd obiectul imaterial al infracţiunii. Conceptul de obiect material este determinat în prezent exclusiv în baza legii penale, mai precis, în conformitate cu descrierea din norma juridică de incriminare. Există norme juridice în care acest concept apare în mod explicit, după cum există şi norme juridice în care obiectul material rezultă în mod implicit din modul de descriere a conduitei infracţionale. Este prevăzut explicit obiectul material al infracţiunii prevăzute la alin.(2) art.218 CP RM – reţeta sau alte documente care permit obţinerea preparatelor şi substanţelor narcotice sau psihotrope, sau: obiectul material al infracţiunii specificate la art.222 CP RM (profanarea mormintelor) îl reprezintă, în mod alternativ, mormîntul, monumentul, urna funerară, cadavrul, obiectele ce se află în mormînt sau pe el. Este indicat implicit obiectul material al infracţiunii de omor intenţionat, omor săvîrşit în stare de afect, pruncuciderii, lipsirii de viaţă la dorinţa persoanei, provocării ilegale a avortului etc., acesta fiind corpul persoanei. Aceleaşi procedee tehnico-legislative sînt învederate în ipoteza în care suportă influenţă infracţională o entitate incorporală. Rolul obiectului material/imaterial: în unele componenţe de infracţiune este semn obligatoriu, unde, în lipsa acestuia, fapta nu poate fi calificată ca infracţiune (de ex., nu poate fi calificată potrivit art.145 CP RM, în formă consumată, fapta persoanei de lipsire ilegală şi intenţionată de viaţă a altei persoane, dacă lipseşte corpul persoanei); permite stabilirea obiectului juridic special. Inexistenţa obiectului material cînd acesta este prevăzut expres de lege face imposibilă săvîrşirea infracţiunii, aceasta neputîndu-şi realiza conţinutul în plenitudinea elementelor şi cerinţelor sale constitutive; de aceea, fapta care se îndreaptă împotriva unui obiect inexistent nu se poate constitui într-o infracţiune, pe cînd absenţa relativă a obiectului material în momentul şi timpul comiterii faptei nu exclude – de principiu – răspunderea autorului pentru forma tentată a infracţiunii. !!! Determinarea obiectului material al infrac țiunii ca semn constitutiv obligatoriu al componenţei de infracţiune are importanţă la calificarea corectă a infracţiunilor. De ex., sustragerea ascunsă a bunurilor altei persoane cade sub incidenţa art.186 CP RM (dacă valoarea bunurilor sustrase depă șe ște 25 unităţi convenţionale şi acestea nu au o calitate specială). Dacă sînt sustrase substanţe narcotice sau psihotrope, aplicabil va fi art.217 4 CP RM. În ipoteza sustragerii obiectelor ce se află în mormînt sau pe el, cele comise urmează a fi încadrate potrivit art.222 CP RM. Obiectul material este criteriul de delimitare a infracţiunii de contrabandă prevăzute la alin.(1) art.248 CP RM de infracţiunile consemnate la alin.(2) – (4) art.248 CP RM. !!! În unele cazuri, calificarea poate fi diferită chiar dacă entitatea materială asupra căreia se influenţează infracţional este una şi aceeaşi din punctul de vedere al parametrilor calitativi. Producerea substanţelor narcotice, psihotrope sau a analoagelor lor în proporţii mici şi în scop de înstrăinare urmează a fi

1) 2) 3)

25 calificată potrivit alin.(2) art.217 1 CP RM, în timp ce producerea substanțelor narcotice, psihotrope sau a analoagelor lor în proporţii mari şi în scop de înstrăinare trebuie calificată potrivit lit.f) alin.(3) art.217 1 CP RM. Sub aspect calitativ, entitatea materială, atît în prima situaţie, cît şi în a doua, este una şi aceeaşi, doar că sub aspect cantitativ acestea diferenţiază. Totuşi, în ambele ipoteze, proporţiile mari şi deosebit de mari, exprimă parametrii cantitativi ai obiectului material, nu însă urmarea prejudiciabilă. În alte cazuri, parametrii cantitativi ai obiectului material servesc drept criteriu de delimitare a faptelor infracţionale de cele contravenţionale. De ex., cultivarea ilegală a plantelor care conţin substanţe narcotice sau psihotrope, în proporţii mari şi fără scop de înstrăinare, trebuie calificată potrivit alin.(1) art.217 CP RM, în timp ce cultivarea ilegală a plantelor care conţin substanţe narcotice sau psihotrope, în proporţii mici şi fără scop de înstrăinare, urmează a fi încadrată în conformitate cu art.87 Codul contraven țional RM. Tot aşa, va constitui infracţiune şi se va încadra potrivit alin.(1) art.248 CP RM fapta de trecere peste frontiera vamală a RM a mărfurilor, obiectelor şi a altor valori în proporţii mari, eludîndu-se controlul vamal ori tăinuindu-le de el, prin ascundere în locuri special pregătite sau adaptate în acest scop, ori cu folosirea frauduloasă a documentelor sau a mijloacelor de identificare vamală, ori prin nedeclarare sau declarare neautentică în documentele vamale sau în alte documente de trecere a frontierei. Per a contrario, va constitui contravenţie (alin. (10) art.287 Codul contravențional RM) aceeaşi faptă, dar săvîrşită în privinţa mărfurilor, obiectelor şi altor valori în proporţii mici. !!! Stabilirea exactă a obiectului material determină efectuarea unei calificări corecte. Victima infracţiunii. În situaţia influenţării asupra subiectului relaţiilor sociale, importanţă juridico-penală capătă victima infracţiunii. Datorită coraportului existent între victima infracţiunii ca subiect al relaţiilor sociale şi obiectul infracţiunii ca totalitate a relaţiilor sociale, investigarea trăsăturilor victimei infracţiunii, în vederea reliefării aspectelor relevante la calificare, trebuie să aibă loc în perimetrul obiectului infracţiunii şi nu al subiectului. În contextul obiectului infracţiunii, victima apare ca unul din subiecţii relaţiei sociale – cel care are de suferit de pe urma săvîrşirii faptei prevăzute de legea penală. Victima infracțiunii este subiect, însă nu al infracţiunii, dar ar relaţiei sociale apărate de legea penală. !!! Trăsăturile personalității victimei, introduse în componenţele de infracţiuni, sînt indisolubil legate de caracterul obiectului asupra căreia e îndreptat atentatul respectiv. Totodată, victima infracțiunii urmează a fi delimitată de obiectul infrac țiunii. Or, în structura relaţiilor sociale intră nu doar subiecţii relaţiilor, ci şi obiectul şi conţinutul relaţiilor sociale (acţiunile/inacţiunile efectuate sau pretinse şi totalitatea drepturilor şi obligaţiilor subiecţilor). În dreptul penal, obiectul şi victima infracțiunii sînt fenomene juridice relativ independente, în sensul că obiectul infracţiunii constituie relaţiile sociale ocrotite de legea penală, iar victima – subiect al relaţiilor sociale căruia infracţiunea i-а cauzat o daună sau a creat pericolul cauzării daunei. Victima infracţiunii poate fi privită sub 3 aspecte: sub aspect material (juridico-penal) – persoană căreia i se aduc careva atingeri fizice şi/sau psihice; sub aspect procesual – participant la procesul penal căruia prin comiterea infracţiunii i s-a cauzat un prejudiciu material, fizic sau moral; sub aspect victimologic. Din punct de vedere procesual, potrivit alin.(1) art.59 CPP RM, prin victimă se înţelege orice persoană fizică sau juridică căreia, prin infrac țiune, i-au fost aduse daune morale, fizice sau materiale. În sens juridico-penal, legislaţia penală materială, comparativ cu cea procesual-penală, nu defineşte victima infracţiunii, deşi în numeroase componen țe de infracţiune victima constituie un semn constitutiv obiectiv obligatoriu (de ex.: lit.e) alin.(2) art.145, art.147, art.161-163, art.164 1, art.174-1751, art.201, art.205, art.206, art.208 CP RM etc.). În doctrină, în sens juridico-penal, prin victimă a infracţiunii se are în vedere persoana, ale cărei drepturi sau interese legitime sînt încălcate prin săvîrşirea infracţiunii. Sub aspect victimologic, victimă a infracţiunii este orice fiinţă umană care suportă în mod direct sau indirect în urma infracţiunii un prejudiciu moral, fizic sau material. !!! În multe componenţe de infracţiune, calităţile victimei, relaţiile acesteia cu alte persoane, comportamentul pînă la şi în timpul săvîrşirii infracţiunii reprezintă semne constitutive. Astfel de calităţi ca vîrsta, genul, statutul social sau profesional etc. permite calificarea exactă a faptei prejudiciabile. Spre ex., victimă a infracțiunii de viol poate fi doar persoana de apartenen ță sexuală diferită de persoana care întreţine nemijlocit raportul sexual. Victimă a infracţiunii prevăzute la art.208 CP RM poate fi doar minorul, adică persoana fizică, de sex masculin sau feminin, în privinţa căreia sînt comise acţiuni de atragere la activitate criminală, de instigare la săvîrşirea de infracţiuni şi de determinare la comiterea de fapte imorale, persoană care la momentul comiterii respectivelor acţiuni în privinţa sa nu a împlinit vîrsta de 18 ani. Uneori, victima infracţiunii este semnul de bază, care diferenţiază o componen ță de infracţiune de alta (de ex., traficul de fiinţe umane (art.165 CP RM) se deosebeşte în cea mai mare parte de traficul de copii (art.206 CP RM) prin semnul obiectiv – victima infracţiunii). Dacă una dintre victimele traficate este o persoană adultă, iar cealaltă victimă traficată este o persoană minoră – este prezent un concurs de infracţiuni. Unul din criteriile de delimitare a răpirii unei persoane (art.164 CP RM) şi a privaţiunii ilegale de libertate (art.166 CP RM) de fapta de luare de ostatici (art.280 CP RM) îl reprezintă victima infracţiunii. !!! Spre deosebire de victimele infracţiunilor prevăzute la art.164 şi 166 CP RM, a căror personalitate interesează direct făptuitorul, în cazul infracţiunii de luare de ostatici personalitatea victimei, de cele mai dese ori, nu interesează făptuitorul. Aceasta întrucît, în cazul luării de ostatici, identitatea victimei nu e personificată. !!! În general, victima infracțiunii, în sens juridico-penal, constituie un semn facultativ al componenţei de infracţiune. Aceasta deoarece nu toate infracțiunile au victimă. În cazul unor componen țe concrete, victima devine semn obligatoriu, avînd importanţă la calificare. În calitate de victimă a infracţiunii de pruncucidere este copilul nou-născut, iar a infracţiunii de lăsare în primejdie – persoana care se află într-o stare periculoasă pentru viaţă şi este lipsită de posibilitatea de a se salva din cauza vîrstei fragede sau înaintate, a bolii sau a neputinţei. Lipsa victimei duce fie la ineexistenţa infracţiunii, fie la schimbarea calificării. De ex., fapta nu va putea fi calificată ca pruncucidere dacă victima nu va avea calitatea de nou-născut, ci ca omor inten ționat săvîrşit cu bună ştiinţă asupra unui minor (lit.e) alin.(2) art.145 CP RM). În cadrul componenţei de infracţiune, victima poate avea o calitate generală sau una specială. Are calitate generală victima infracţiunii de lipsire de viaţă din imprudenţă (art.149 CP RM). Are calitate specială victima infracțiunii de neacordare de ajutor unui bolnav (art.162 CP RM). În cadrul unui articol din Partea Specială a Codului penal, victima infrac țiunii incriminate în varianta-tip poate avea o calitate generală, iar victima infracţiunii în varianta agravată poate avea o calitate specială. Are calitate generală victima infracţiunii de omor intenţionat incriminate în varianta-tip (alin. (1) art.145 CP RM). Are calitate specială victima infracţiunii de omor intenţionat prevăzute, în variantă agravată, la lit.h) alin.(2) art.145 CP RM – reprezentantul autorităţii publice, militarul ori rudele apropiate ale acestora. !!! Pentru calificarea corectă a infracţiunilor, în dese cazuri este necesar de a clarifica relaţiile existente între făptuitor şi victimă. Existenţa unor relaţii ostile între făptuitor şi victimă, de regulă, exclude calificarea celor comise potrivit art.287 CP RM – huliganismul. La fel, pentru calificarea celor săvîrşite ca omor în stare de afect (art.146 CP RM), victima infracţiunii trebuia să fi provocat comportamentul infrac țional prin acte de violenţă, insulte grave, acte ilegale sau imorale. Omorul unei persoane se va califica potrivit normei de la lit.d) alin.(2) art.145 CP RM doar dacă a avut loc în legătură cu îndeplinirea de către victimă a obligaţiilor de serviciu sau obşteşti. În caz contrar, cele comise nu vor cădea sub incidenţa normei respective. Calificarea după latura obiectivă a infracţiunii Potrivit alin.(1) art. 14 CP RM, infracţiunea este o faptă (acţiune/inacţiune) prejudiciabilă. O faptă poate fi considerată infracţiune luîndu-se în calcul comportamentul exteriorizat al persoanei în realitatea obiectivă. Latura obiectivă reprezintă unul din cele 4 elemente ale componenţei infracţiunii şi constă în totalitatea condiţiilor cerute de norma de incriminare privitoare la actul de conduită pentru existenţa infracţiunii. Latura obiectivă a infracţiunii este elementul care, de regulă, este cel mai integral reflectat în dispozi ția articolului din Codul penal, considerent din care s-ar părea că delimitarea infracţiunilor după semnele laturii obiective a componenţei infracţiunii este unul mai puţin complicat, însă, de fapt, erori în aplicarea legii penale aici sînt mai multe. Cauza acestui fenomen constă în faptul că semnele laturii obiective formează cu mult mai multe combinaţii decît semnele altor elemente ale componenţei de infracţiune, acestea fiind diverse, avînd un caracter alternativ sau estimativ.

       

a) b)

c) d) e)

 





a)

b)

  

26 !!! Numărul mare al erorilor de calificare potrivit semnelor laturii obiective este dictat de numărul mare de semne ale respectivului element, comparativ cu semnele altor elemente ale componenţei de infracţiune. Din cele 4 elemente ale componen ței de infracţiune dispoziţia normei de incriminare cuprinde în mare parte semnele care descriu conduita ilicită a persoanei, adică semnele laturii obiective. Nu există normă în Partea Specială a Codului penal în care să lipsească descrierea comportamentului activ sau pasiv al persoanei, interzis de legea penală. Tocmai de aceea e şi firesc ca un număr mare al erorilor de calificare să aibă drept temei stabilirea incorectă a semnelor laturii obiective. Latura obiectivă presupune o anumită conduită a persoanei care se manifestă fie prin săvîrşirea unei acţiuni, fie prin abţinerea de la un anumit comportament (inacţiune) prescris de lege, care în unele cazuri poate duce la cauzarea unor urmări prejudiciabile, poate fi exteriorizată prin utilizarea anumitor metode de comportare, cu folosirea unor mijloace şi instrumente, într-un loc şi timp anumit. Laturii obiective îi corespund următoarele semne: fapta prejudiciabilă (acţiunea/inacţiunea); urmările prejudiciabile; legătura cauzală dintre faptă şi urmările prejudiciabile; mijlocul şi instrumentul de săvîrşire a infracţiunii; metoda comiterii infracţiunii; timpul; locul; alte semne (împrejurările faptei, ambianţa, consimţămîntul victimei sau lipsa acestuia). !!! Nu toate semnele laturii obiective au importanţă la calificare, ci doar acelea care sînt constitutive. Din toate semnele laturii obiective, doar fapta prejudiciabilă (acţiunea/inacțiunea) este semn constitutiv obligatoriu. Nu toate infracţiunile din Codul penal trebuie comise într-un anumit loc sau într-o anumită perioadă de timp ori cu un instrument anumit. De ex., nu are relevanţă la calificare dacă omorul intenţionat este comis pe timp de noapte sau pe timp de zi, în casă, în ogradă sau în stradă. Pe de altă parte, pentru a încadra fapta potrivit normei de la art.145 CP RM, este indispensabil de a fi stabilită fapta prejudiciabilă (acţiunea/inacţiunea). Orice infracţiune, indiferent că face parte din grupul infracţiunilor contra vieţii şi sănătăţii persoanei ori din grupul infracţiunilor economice, este formată din faptă prejudiciabilă. !!! Lipsa faptei prejudiciabile duce la inexistența componenţei de infracţiune, implicit a infracţiunii. Celelalte semne ale laturii obiective sînt facultative, adică nu au importanţă la calificare, ci doar în planul individualizării răspunderii şi pedepsei penale. !!! Totodată, dacă o normă concretă cere prezenţa unui semn al laturii obiective care, de regulă, este unul facultativ, acesta devine obligatoriu în cadrul componenţei de infrac țiune cuprinse în norma respectivă. De ex., timpul este un semn facultativ (nu orice infracţiune cere prezenţa timpului în calitate de semn al laturii obiective), dar în contextul infracţiunii de pruncucidere acesta este obligatoriu – în timpul naşterii sau imediat după naştere – avînd importanţă la calificare potrivit normei de la art.147 CP RM. Dacă comportamentul infracţional al mamei nu se va încadra în limitele de timp cerute de lege, cele comise urmează a fi calificate potrivit lit.e) alin.(2) art.145 CP RM – omorul unei persoane cu bună ştiinţă asupra unui minor. O componenţă de infracţiune poate include mai multe semne ale laturii obiective drept obligatorii, care, de regulă, sînt facultative. De ex., !!! infracțiunea de încălcare a regulilor de securitate a circulaţiei sau de exploatare a mijloacelor de transport de către persoana care conduce mijlocul de transport (art.264 CP RM) include următoarele semne ale laturii obiective: fapta prejudiciabilă exprimată în acţiunea sau inacţiunea de încălcare a regulilor de securitate a circulaţiei sau de exploatare a mijloacelor de transport, urmările prejudiciabile exprimate sub forma vătămării medii, grave a integrităţii corporale sau a sănătăţii, decesului unei persoane sau decesului a două sau mai multor persoane, legătura cauzală dintre fapta prejudiciabilă şi urmările prejudiciabile, mijlocul de săvîrşire a infracţiunii – mijlocul de transport, locul săvîrşirii infracţiunii – locul deschis pentru circulaţia vehiculelor şi a pietonilor şi administrat de un organ abilitat în calitate de drum public sau de teritoriu adiacent acestuia. !!! În cazul componenţelor de infracțiune materiale, pe lîngă fapta prejudiciabilă, pe post de semne obligatorii apar urmarea prejudiciabilă şi legătura cauzală dintre faptă şi urmarea prejudiciabilă. Este materială componen ța infracţiunii de jaf, la descrierea laturii obiective a căreia legiuitorul indică şi asupra urmării prejudiciabile în calitate de semn obligatoriu, respectiv – asupra legăturii cauzale dintre faptă şi urmarea prejudiciabilă, respectiva infracţiune consumîndu-se din momentul survenirii urmării prejudiciabile sub forma prejudiciului patrimonial efectiv cauzat victimei. !!! Constatarea corectă a semnelor laturii obiective are o importanţă deosebită, fiindcă, adeseori, anume ea dă posibilitate de a clarifica definitiv semnele obiectului infracțiunii, deja apreciate preliminar, precum şi de a stabili, apoi, semnele subiectului şi ale laturii subiective a faptei prejudiciabile. De ex., determinarea semnelor laturii obiective a infracţiunii prevăzute la art.264 CP RM (fapta prejudiciabilă exprimată prin încălcarea regulilor de circulaţie sau de exploatare a mijloacelor de transport, urmările prejudiciabile şi legătura de cauzalitate, precum şi, îndeosebi, mijlocul de săvîrşire a infrac țiunii – mijlocul de transport) permite identificarea obiectului infracţiunii – relaţiile sociale cu privire la siguranţa în traficul rutier. !!! Latura obiectivă are importanţă semnificativă la delimitarea infracţiunilor care atentează la valori sociale similare (de ex., la delimitarea unor infracţiuni contra patrimoniului). În acest caz delimitarea se face în baza unor semne concrete ale laturii obiective, ca: metoda, timpul, urmările prejudiciabile. De ex., drept criteriu definitoriu de delimitare a infrac țiunii de furt de cea de jaf este metoda de comitere a infracţiunii. În cazul furtului are loc sustragerea pe ascuns a bunurilor altei persoane, în timp ce în cazul infracţiunii de jaf bunurile străine sînt sustrase în mod deschis. !!! Determinarea corectă a laturii obiective a componen ței infracţiunii reprezintă o premisă absolut necesară a temeiului răspunderii penale. Fapta prejudiciabilă. Actul de conduită reprezintă principalul semn al laturii obiective, fiind totodată un semn obligatoriu al componenţei de infracțiune. Nu există infracţiune fără faptă prejudiciabilă. Dreptul penal interzice sancţionarea simplei intenţii, chiar dacă aceasta este una infracţională. Fapta penală se realizează: prin acte materiale – în cazul celor mai multe infracţiuni (omorul intenţionat, răpirea unei persoane, furtul, incestul etc.); în scris – este cazul infracţiunilor de fals (falsul în acte publice (art.332 CP RM), falsul în documentele contabile (art.335 1 CP RM), confecţionarea documentelor oficiale false (art.361 CP RM) etc.); prin cuvinte – declaraţia mincinoasă, concluzia falsă sau traducerea incorectă (art.312 CP RM), chemările la răsturnarea sau schimbarea prin violenţă a orînduirii constituţionale a RM (art.341 CP RM); în formă mixtă – poate îmbina mai multe modalităţi de realizare (de ex., denunţarea falsă (art.311 CP RM) poate fi făcută atît verbal, cît şi în scris, sau ameninţarea cu omor ori cu vătămarea gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii poate avea loc atît prin acte materiale, cît şi prin cuvinte). Fapta prejudiciabilă nu trebuie confundată cu: latura obiectivă a infracţiunii. Fapta prejudiciabilă este doar unul din semnele laturii obiective. Pe lîngă fapta prejudiciabilă, latura obiectivă mai include şi alte semne menite să caracterizeze comportamentul exterior al persoanei. Aceste două noţiuni ar putea fi suprapuse, după volum, doar în cazul componenţelor de infracţiune a căror latură obiectivă este formată doar din fapta prejudiciabilă; acţiunea prejudiciabilă. Potrivit alin.(1) art.14 CP RM, infracţiunea este o faptă (acţiune sau inacţiune) prejudiciabilă. Acţiunea este doar una din formele faptei prejudiciabile. Acţiunea prejudiciabilă este comportamentul infracţional activ al persoanei. Însă, şi inacţiunea este considerată drept faptă prejudiciabilă. Spre ex., inacţiunea persoanei de a acorda ajutor unui bolnav nu este altceva decît faptă prejudiciabilă. Importanţă juridico-penală, calificativă, are doar acea faptă care întruneşte trăsăturile caracteristice desprinse din definiţia legală a infracţiunii, şi anume: prejudiciabilitatea; ilegalitatea; vinovăţia;

 

a)

b)

c)

d)

a)

b)

c)

d)

 

27 pasibilitatea de pedeapsă penală; lipsa vreunei circumstanţe menite să înlăture caracterul infracţional al faptei (cauzele care înlătură caracterul penal al faptei – art.35 CP RM). !!! Fapta prejudiciabilă întotdeauna constituie semn principal al componen ței de infracţiune de bază, calificative şi privilegiate. Ea poate fi stabilită explicit sau implicit, poate fi constantă sau variabilă. Pentru determinarea exactă a faptei prejudiciabile în conţinutul unei componenţe de infracţiune concrete, lucru necesar efectuării unei calificări corecte, este necesar de a stabili modalităţile tehnico-legislative la care recurge legiuitorul pentru reflectarea faptei prejudiciabile în cadrul unei norme de drept incriminatoare. În acest sens, se deosebesc următoarele procedee tehnico-legislative: indicarea explicită în dispoziţia normei de incriminare a comportamentului infracţional (pasiv sau activ) pasibil de răspundere şi pedeapsă penală . Respectivul procedeu legislativ este cel mai des utilizat de legiuitor. Iar acest lucru este consecinţa firească a principiului legalităţii incriminării şi a condiţiilor de existenţă a acestuia (claritatea, previzibilitatea şi accesibilitatea legii penale). Respectivul procedeu limitează liberul arbitru al instan țelor de judecată şi al interpretării extensive a legii penale. De ex., în dispoziţia normei de la alin.(1) art.171 CP RM (violul) este indicată expres fapta prejudiciabilă – raportul sexual săvîrşit prin constrîngere fizică sau psihică a persoanei sau profitînd de imposibilitatea acesteia de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa; indicarea implicită a faptei prejudiciabile în dispoziţia normei. În asemenea cazuri, fapta prejudiciabilă este dedusă, de regulă, din conţinutul urmărilor prejudiciabile, aceasta constituind cauza determinantă în apariţia efectului (urmărilor prejudiciabile). Exemplu în acest sens poate servi infracţiunea prevăzută la art.151 CP RM, unde legiuitorul nu indică expres în dispoziţia normei fapta, ci doar urmările prejudiciabile. Totodată, prin interpretare, poate fi dedusă fapta prejudiciabilă. Practicianul trebuie să stabilească care faptă poate determina apariţia urmării prejudiciabile indicate în dispoziţia normei. Dacă dispoziţia normei nu conţine descrierea faptei, ci indică doar asupra urmării prejudiciabile, atunci fapta poate să se exprime prin orice acţiune/inacţiune. Astfel de norme sînt considerate ca avînd un conţinut deschis de incriminare; fapta nu este reflectată în dispoziţia normei de incriminare, ci într-o altă normă la care se face trimitere. Procedeul respectiv este utilizat de legiuitor pentru a nu încărca textul legii penale. El este întîlnit în majoritatea componenţelor de infracţiune cu circumstanţe agravante şi se exprimă prin sintagmele „aceleaşi acţiuni” ori „aceeaşi acţiune”. Adică, varianta agravată a unei componenţe de infracţiune cuprinde, pe lîngă semnul calificativ menit să agraveze răspunderea şi pedeapsa penală, şi semnele constitutive reflectate în cadrul componenţei de bază. Pentru a nu se repeta textul de lege din cadrul variantei-tip a infracţiunii, legiuitorul recurge la utilizarea unor expresii de genul „aceleaşi acţiuni”. De ex., pentru a afla care este con ținutul faptei prejudiciabile a infracţiunii specificate la lit.a) alin.(2) art.197 CP RM – distrugerea sau deteriorarea intenţionată a bunurilor, este necesar a se apela la dispoziţia normei de incriminare din cadrul variantei-tip a infracțiunii (alin.(1) art.197 CP RM); fapta prejudiciabilă este indicată în dispoziţia normei incriminatoare, însă pentru aflarea conţinutului acesteia este necesară apelarea la alte acte normative . Este cazul normelor din Partea Specială a Codului penal care conţin dispoziţii de blanchetă. De ex., pentru a afla care este conţinutul concret al faptei prejudiciabile a infracţiunii prevăzute la art.264 CP RM trebuie analizate unele reglementări extrapenale, la care face trimitere norma de incriminare (în special, Regulamentul Circulației Rutiere), ce conţin prevederi referitoare la regulile de circulaţie şi de exploatare a mijloacelor de transport, a căror încălcare poate duce la aplicarea răspunderii penale. Modalităţile faptei prejudiciabile. !!! Ca modalitate de realizare, elementul material poate consta fie într-o atitudine pozitivă (comisiune), fie într-o atitudine negativă (omisiune), deci poate consta fie într-o acţiune, fie într-o inacţiune. Unele infracţiuni se comit doar prin acţiune (furtul, jaful), altele – doar prin inacţiune (lăsarea în primejdie, neacordarea de ajutor unui bolnav), iar unele se săvîrşeşc atît prin acţiune, cît şi prin inacţiune (omorul intenţionat, vătămarea intenţionată gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii). Acţiunea – comportamentul activ al persoanei. Unele infracţiuni pot fi comise doar prin acţiune. Pentru calificarea unor astfel de fapte potrivit normei concrete din legea penală trebuie de precizat dacă comportamentul persoanei s-a exprimat prin săvîrşirea unei acţiuni. În acest sens, atribuirea unui comportament activ la o normă concretă din Partea Specială a Codului penal este însoţită de determinarea faptului dacă infracţiunea specificată în norma de incriminare este pasibilă de comitere prin acţiune. Acest lucru se stabileşte, în special, prin interpretarea conţinutului normei incriminatoare. Cu referire la infracţiunea prevăzută la art.317 CP RM (evadarea din locurile de deţinere) este men ționat faptul că Verbum regens (adică, acțiunea sau inacțiunea incriminată de legea penală, care constituie elementul material al infrac țiunii; examinarea verbum regens serveşte la deosebirea infracţiunilor continue) utilizat la descrierea infracţiunii arată că actul de conduită interzis de art.317 CP RM poate avea o înfăţişare activă, comisivă, manifestîndu-se prin acţiune. !!! Săvîrşirea infracţiunii printr-o manifestare de comportament omisivă sau prin inacţiune este imposibilă. În contextul acţiuni prejudiciabile, !!! pentru calificarea infracţiunilor o importanţă deosebită are determinarea momentului iniţial şi a celui final ale acţiunii. În special, acest lucru are relevanţă la stabilirea liniilor de demarca ție între acţiunea şi urmarea prejudiciabilă, între pregătirea şi tentativa de infracțiune, tentativa şi infracţiunea consumată, drept consecinţă – la identificarea momentului de consumare a infracţiunilor. Pregătirea şi tentativa de infracţiune au drept criteriu de delimitare, printre altele, şi momentul iniţial al acţiunii prejudiciabile. în baza momentului final al acţiunii prejudiciabile urmează a se face delimitarea între infracţiunea consumată şi tentativa de infracţiune. !!! În cele mai dese cazuri, momentul iniţial şi cel final ale acţiunii sînt descrise în dispoziţia normei de incriminare. Dacă dispoziţia normei este una de blanchetă, atunci, pentru identificarea momentului ini țial şi a celui final ale acţiunii prejudiciabile este necesar a se apela la actele normative de rigoare, la care face trimitere norma din Partea Specială a Codului penal. Se deosebesc următoarele tipuri de infracţiuni cu componenţe formale, în dependenţă de modalitatea de descriere a acţiunii prejudiciabile în cadrul dispoziţiei normei: infracţiunea simplă – momentul iniţial practic coincide cu momentul final (de ex., incestul (art.201 CP RM), divulgarea secretului adopţiei (art.204 CP RM), transmiterea unei boli venerice (art.211 CP RM)); infracţiunea continuă – fapta care se caracterizează prin săvîrşirea neîntreruptă, timp nedeterminat, a activităţii infracţionale (de ex., însu șirea sau utilizarea ilicită a energiei electrice, termice sau a gazelor naturale (art.194 CP RM), purtarea, păstrarea ilegală a armelor şi a muniţiilor (art.290 CP RM), evadarea din locurile de deţinere (art.317 CP RM)). !!! Momentul iniţial al infracţiunilor continue începe cu săvîrşirea acţiunii infracţionale. Tot atunci apare şi momentul final al acţiunii. În cazul infracţiunilor continue, momentul ini țial şi cel final coincid . !!! Infracțiunea continuă se consumă din momentul săvîrşirii acţiunii. Adică, din momentul începerii păstrării ilegale a armei de foc fapta respectivă se consideră consumată. De aceea, încetarea activităţii infracţionale din cauze dependente sau independente de voinţa făptuitorului, ulterior consumării infracţiunilor continue, constituie momentul epuizării activităţii infracţionale continue. !!! Infracțiunile continue se consumă în momentul realizării în fapt a cerin țelor prevăzute în norma de incriminare şi se epuizează atunci cînd încetează actul infracţional; infracţiunea prelungită (continuată) – fapta săvîrşită cu intenţie unică, caracterizată prin două sau mai multe acţiuni infracţionale identice, comise cu un singur scop, alcătuind în ansamblu o infracţiune (de ex., fapta de sustragere pe părţi a unui bun). Pot fi prelungite şi următoarele infrac țiuni: escrocheria (art. 190 CP RM), proxenetismul (art.220 CP RM), înşelarea clienţilor (art.255 CP RM), fabricarea sau punerea în circulaţie a semnelor băneşti false sau a titlurilor de valoare false (art.236 CP RM), contrabanda (art.248 CP RM), coruperea pasivă şi coruperea activă (art.324 şi art.325 CP RM) etc. Pentru aceste categorii de infracţiuni, momentul iniţial al acţiunii este săvîrşirea primei acţiuni infracţionale, iar momentul final – săvîrşirea ultimei acţiuni infracţionale. !!! Infracțiunea prelungită se consumă din momentul săvîrşirii ultimei acţiuni infracţionale; infracţiunea complexă – infracţiune care atentează concomitent la mai multe obiecte ale protecţiei penale, ori formată din două sau mai multe acţiuni prejudiciabile, ori care cauzează două sau mai multe urmări prejudiciabile, ori caracterizată prin două forme de vinovăţie (de ex., traficul de fiinţe umane (art.165 CP RM), tîlhăria (art.188 CP RM), şantajul (art.189 CP RM). În cazul infracţiunilor complexe, formate din mai multe acţiuni prejudiciabile, una dintre care este principală, iar alta secundară, momentul iniţial al infracţiunii este considerat începutul săvîrşirii oricăreia din acţiunile prejudiciabile, iar momentul final – momentul finisării tuturor acţiunilor prejudiciabile descrise în dispoziţia normei de incriminare. Inacţiunea – comportamentul pasiv al persoanei, în prezenţa obligaţiei şi posibilităţii de a acţiona într-un anumit mod, cerut de norma de incriminare; pentru a fi în prezenţa inacţiunii drept modalitate a faptei prejudiciabile, trebuie întrunite două condiţii: condiţia obiectivă; condiţia subiectivă.

a)

b)

c) d) e)

1) 2)

a)

b)

 

1)

2)

3)

28 Condiţia obiectivă se manifestă prin neexecutarea obligaţiilor impuse de a acţiona într-un anumit mod; obligaţia de a acţiona poate avea drept sursă: legea sau alt act normativ (de ex., obligaţia de a acorda ajutor unui bolnav, în contextul infracţiunii prevăzute la art.162 CP RM, poate să rezulte atît din lege (de ex., Legea cu privire la ocrotirea sănătăţii), cît şi din alte acte normative (de ex., Regulamentul Circulaţiei Rutiere aprobat prin HG RM nr.357/2009); contractul (de ex., obligaţia de a acţiona, în contextul infracţiunii de lipsire de viaţă din imprudenţă (art.149 CP RM), poate să rezulte din încheierea unui contract); obligaţiile de serviciu, profesionale (persoana publică, medicul); normele sociale, morale (este cazul obligaţiilor morale, cum ar fi obliga ția mamei de a alăpta copilul sau de a-1 înfaşa atunci cînd e frig); comportamentul anterior al făptuitorului prin care acesta a pus victima într-o stare periculoasă pentru viaţă. !!! Lipsa obligaţiei persoanei de a acționa înseamnă lipsa condiţiei obiective, drept consecinţă – lipsa faptei infracţionale şi, implicit, a răspunderii şi pedepsei penale. Condiţia subiectivă constă în posibilitatea reală a persoanei de a săvîrşi o acţiune concretă aflîndu-se în anumite condiţii. În cazul concursului de obligaţii (existenţa obligaţiei faţă de mai multe persoane), dacă făptuitorul poate acţiona faţă de o persoană, dar faţă de alta este în imposibilitate, comportamentul acestuia va fi apreciat în limitele stării de extremă necesitate. Este cazul medicului aflat în imposibilitate de a acorda primul ajutor medical concomitent mai multor persoane. Pentru a aprecia dacă persoana a avut sau nu posibilitatea reală de a acţiona, trebuie analizate împrejurările obiective şi subiective, în totalitate. Se va lua în calcul inclusiv cunoştinţele, experiența, dexteritatea, nivelul de studii, nivelul cunoştinţelor practice, precum şi alte date. Doctrina clasifică inacţiunea în două tipuri: inacţiune pură; inacţiune mixtă. Inacţiunea pură – inacţiunea care, potrivit legii penale, pe de o parte, nu este însoţită de careva acţiuni, iar, pe de altă parte, nu presupune cauzarea unor urmări prejudiciabile. În cazul inacţiunii pure, răspunderea penală survine doar pentru comportamentul pasiv propriu-zis, fără a fi însoţit de unele acţiuni cerute de lege şi fără cauzarea unor urmări prejudiciabile. Drept ex. de inacţiune pură poate servi lăsarea în primejdie (art.163 CP RM) sau neacordarea de ajutor unui bolnav (art.162 CP RM). Inacţiunea mixtă – inacţiunea care, potrivit legii penale, pe de o parte, este însoţită de careva acţiuni, iar, pe de altă parte, poate duce la cauzarea unor urmări prejudiciabile. La rîndul ei, inacţiunea mixtă poate fi de două tipuri: situaţia cînd persoana îndeplineşte doar parţial (incomplet) obliga țiile sale (drept ex. poate servi infracţiunea de neglijenţă în serviciu (art.329 CP RM), latura obiectivă a căreia se poate exprima prin neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare de către o persoană publică a obliga țiilor de serviciu ca rezultat al unei atitudini neglijente sau neconștiincioase faţă de ele, dacă aceasta a cauzat daune în proporţii mari intereselor publice sau drepturilor şi intereselor ocrotite de lege ale persoanelor fizice sau juridice); situaţia cînd persoana, pentru a se eschiva de la executarea obliga ției impuse, întreprinde careva acţiuni (de ex., eschivarea de la serviciul militar în termen, de la serviciul militar cu termen redus sau de la serviciul militar ca rezervişti concentraţi sau mobilizaţi prin automutilare, simularea unei boli, falsificarea documentelor sau prin altă înşelăciune – art.353 CP RM). Avînd la bază comportamentul făptuitorului, activ sau pasiv, infracţiunile se clasifică în: comisive; omisive. Pentru a califica o faptă comisivă potrivit unei norme din Partea Specială a Codului penal, este necesar a determina dacă respectiva faptă a fost săvîrşită prin încălcarea unei dispoziţii prohibitive a legii penale (dispoziţie care interzice săvîrşirea unei anumite acţiuni). Per a contrario, calificarea unei fapte omisive presupune stabilirea faptului dacă a fost încălcată o dispoziţie onerativă a legii penale (dispoziţie care obligă la un anumit comportament). Infracţiunea comisivă presupune săvîrşirea unei fapte a cărei comitere este interzisă de legea penală, în timp ce infracţiunea omisivă constă în nesăvîrşirea unei acţiuni pe care persoana era obligată să o facă. Urmările prejudiciabile – modificările negative în valorile sociale protejate de legea penală, cauzate prin acţiunile/inacţiunile subiectului infracţiunii. Urmarea prejudiciabilă este rezultatul faptei ce constă în schimbarea pe care săvîrşirea acţiunii sau inacţiunii interzise o produce în lumea obiectivă, externă. !!! Doar în cadrul componențelor materiale sînt prezente urmările prejudiciabile . Tocmai în baza criteriului prezenţei sau lipsei urmărilor prejudiciabile în calitate de semn constitutiv obligatoriu componenţele de infracţiune se clasifică în formale şi materiale. Pentru componenţele formale de infracţiuni este caracteristic faptul că legiuitorul, la descrierea laturii obiective a infracţiunii, indică doar asupra faptei prejudiciabile (acţiunii/inacţiunii), comparativ cu componenţele materiale, unde, în calitate de semne obligatorii, pe lîngă fapta prejudiciabilă, apar urmarea prejudiciabilă şi legătura cauzală dintre faptă şi urmarea prejudiciabilă. !!! Totodată, deşi unele componenţe de infracțiune sînt formale, în cazul unor semne calificative suplimentare, acestea se pot transforma în materiale, atunci cînd legiuitorul cere urmarea prejudiciabilă în calitate de semn constitutiv. De ex., infracţiunea de lăsare în primejdie, în varianta-tip, este una formală, în timp ce în varianta agravată este una materială, în calitate de semn calificativ legiuitorul indicînd drept urmări prejudiciabile: vătămarea gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii (lit.a) alin.(2) art.163 CP RM) şi decesul victimei (lit.b) alin.(2) art.163 CP RM). !!! Divizarea componenţelor de infracţiune în materiale (cu urmări prejudiciabile) şi formale (fără urmări prejudiciabile) decurge din confruntarea componenței de infracţiune cu dispoziția normei juridico-penale. Nu toate normele incriminatoare conţin prevederi ce indică asupra urmărilor prejudiciabile. În cele mai dese cazuri urmările prejudiciabile sînt desprinse din analiza obiectului material şi a victimei infracţiunii. !!! Conţinutul obiectului material şi al obiectului atentării determină conţinutul urmărilor prejudiciabile. În doctrina dreptului penal urmările prejudiciabile se clasifică în: După caracterul urmărilor: a) materiale – urmările sub forma prejudiciului fizic sau patrimonial, care pot fi determinate cu exactitate. Este cauzat un prejudiciu fizic în cazul infracţiunilor contra vieţii şi sănătăţii persoanei. Prejudiciu patrimonial este cauzat, de ex., prin săvîrşirea infracţiunilor comise prin sustragere. Urmările prejudiciabile materiale nu trebuie confundate, pe de o parte, cu daunele materiale (acestea din urmă constituind doar o formă a urmărilor prejudiciabile materiale), iar, pe de altă parte, cu componenţele materiale de infracţiune; b) nemateriale (formale) – urmările prejudiciabile sub forma unor daune reale, care nu pot fi determinate cu exactitate (de ex., în cazul infracţiunii prevăzute la art.328 CP RM). După gradul prejudiciabil: a) urmări prejudiciabile prevăzute în calitate de semn constitutiv al componen ței de bază (vătămarea intenţionată gravă, medie a integrităţii corporale sau a sănătăţii, furtul, jaful); b) urmări prejudiciabile prevăzute în calitate de semn calificativ al componen ței de infracţiune (de ex., vătămarea intenţionată gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii soldată cu decesul persoanei (alin.(4) art.151 CP RM), provocarea ilegală a avortului care a provocat din imprudenţă decesul victimei (lit.c) alin.(2) art.159 CP RM)). După modul de descriere în textul legii penale: a) urmări prejudiciabile indicate expres în textul legii penale (de ex., vătămarea intenţionată gravă, medie a integrităţii corporale sau a sănătăţii); b) urmări prejudiciabile care nu sînt indicate expres în dispoziţia normei de incriminare, dar care, prin interpretare, rezultă în mod implicit (de ex., omorul intenţionat sau omorul săvîrşit în stare de afect); c) urmări prejudiciabile, conţinutul cărora este determinat prin referire la alte norme din cadrul legii penale (de ex., vătămarea gravă ori medie a integrităţii corporale sau a sănătăţii în stare de afect (art.156 CP RM), vătămarea gravă ori medie a integrităţii corporale sau a sănătăţii cauzată din

4)

1) 2) 3)

4)

5)

6)

7)

 

 

  



29 imprudenţă (art.157 CP RM)). Pentru aflarea conținutului urmărilor prejudiciabile ale infracţiunilor sus-indicate este necesar a se apela la normele de la art.151 şi 152 CP RM; d) urmări prejudiciabile, conţinutul cărora este determinat prin referire la alte acte normative (de ex., pentru identificarea urmărilor prejudiciabile a infracţiunii prevăzute la art.183 CP RM (încălcarea regulilor de protec ție a muncii), trebuie analizate prevederile Regulamentului privind modul de cercetare a accidentelor de muncă, aprobat prin HG RM nr.1361 din 22.12.2005); e) urmări prejudiciabile determinate prin semne definitorii (de ex., pentru aflarea conţinutului urmărilor prejudiciabile ale infracţiunii prevăzute la alin.(4) art.186 CP RM (furtul săvîrşit în proporţii mari), este necesar a se apela la norma de la alin.(1) art.126 CP RM, normă care defineşte proporţiile mari); f) urmări prejudiciabile determinate prin semne estimative, adică prin semne, conţinutul cărora nu este stabilit exact de legiuitor la adoptarea textului de lege (de ex., lit.f) alin.(3) art.171 CP RM – violul soldat cu alte urmări grave, lit.f) alin.(3) art.189 CP RM – şantajul soldat cu alte urmări grave). Deoarece legiuitorul nu defineşte sintagma „alte urmări grave”, cel abilitat cu aplicarea legii penale este pus în situaţia de a aprecia dacă în anumite cazuri concrete este sau nu aplicabil respectivul semn calificativ. După construcţia în dispoziţia normei de incriminare: a) urmări prejudiciabile simple (de ex., urmarea fizică cauzată prin lipsirea ilegală şi intenţionată de viaţă a unei persoane, ori prejudiciul patrimonial efectiv cauzat prin săvîrşirea furtului); b) urmări prejudiciabile complexe (de ex., sustragerea deschisă a bunurilor cu aplicarea violenţei nepericuloase pentru viaţa sau sănătatea persoanei (urmarea prejudiciabilă primară îl formează prejudiciul patrimonial efectiv cauzat prin fapta de sustragere, iar vătămarea cauzată integrităţii corporale sau sănătăţii constituie urmarea prejudiciabilă secundară), cauzarea mai multor urmări prejudiciabile prin fapta de diversiune (art.343 CP RM), vătămarea intenţionată gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii soldată cu decesul persoanei din imprudenţă (alin.(4) art.151 CP RM)). Rolul urmărilor prejudiciabile în cadrul componenţei de infracţiune şi la calificare: în cadrul componenţelor materiale – semn obligatoriu; mărimea daunei cauzate – temei al criminalizării sau decriminalizării unor fapte; semn decisiv de delimitare a infracţiunilor. În legislaţia penală a RM sînt norme ce prevăd infracţiuni care atentează la aceeaşi valoare socială şi relaţii sociale şi pot fi săvîrşite prin acţiuni/inacţiuni identice, cu aceeaşi formă de vinovăţie, dar cauzează urmări prejudiciabile cu caracter diferit (de ex., vătămarea intenţionată gravă şi cea medie a integrităţii corporale sau a sănătăţii se deosebesc în mare parte prin urmarea prejudiciabilă). De altfel, şi vătămarea intenţionată uşoară (alin.(3) art.78 Codul contraven țional RM), precum şi vătămările neînsemnate care nu aduc un prejudiciu sănătăţii au drept criteriu de delimitare tipul urmărilor prejudiciabile. !!! Pe lîngă latura subiectivă a infracţiunii, drept criteriu de delimitare a infracţiunii prevăzute la alin.(1) art.166 1 CP RM (tratamentul inuman sau degradant) de cea consemnată la alin.(3) art.166 1 CP RM (tortura) serveşte urmarea prejudiciabilă. De regulă, în ipoteza infracţiunii prevăzute la alin.(1) art.1661 CP RM, durerea sau suferință fizică ori psihică nu poate fi puternică. Prin aceasta, tratamentul inuman sau degradant (în sensul prevederii de la alin. (1) art.1661 CP RM) se deosebește de tortură (în sensul prevederii de la alin.(3) art.166 1 CP RM). În contextul tratamentului inuman sau degradant urmarea prejudiciabilă constă în durerea sau suferinţa fizică sau psihică, în timp ce urmarea prejudiciabilă, în conjunctura faptei de tortură, se exprimă în durerea sau suferința fizică sau psihică puternică; semn decisiv de delimitare a infracţiunilor de alte încălcări de lege (de ex., anume urmarea prejudiciabilă serveşte drept criteriu de delimitare a infracţiunilor prevăzute la art.327 şi 328 CP RM de faptele contravenţionale specificate la art.312 şi 313 Codul contraven țional RM); în unele cazuri, urmarea prejudiciabilă poate îndeplini rolul de semn calificativ (de ex., în contextul infracţiunii de viol, urmarea prejudiciabilă sub forma decesului victimei (faţă de care făptuitorul manifestă imprudenţă) îndeplineşte rolul de semn calificativ, a cărei survenire va permite calificarea acţiunilor infracţionale în corespundere cu lit.e) alin.(3) art.171 CP RM); semn obligatoriu în cadrul infracţiunilor imprudente. Lipsa urmărilor prejudiciabile în cadrul infracţiunilor imprudente exclude catalogarea celor comise drept infracţiune; urmarea prejudiciabilă apare ca o noţiune care este legată indisolubil de conceptul obiectului juridic special al infracţiunii. Or, urmarea prejudiciabilă este acea modificare negativă a realităţii înconjurătoare, pe care fapta săvîrşită a produs-o sau este susceptibilă să o producă si care îşi găseşte expresia în periclitarea, vătămarea sau ameninţarea valorilor sociale apărate de legea penală. !!! Latura obiectivă, în general, şi urmarea prejudiciabilă, în special, sînt strîns legate de obiectul atentării, deoarece urmările prejudiciabile, după esenţa lor, reprezintă nu altceva decît dauna cauzată obiectului ocrotit de legea penală. Legătura cauzală dintre faptă şi urmarea prejudiciabilă. Problema privind stabilirea legăturii cauzale dintre faptă şi urmarea prejudiciabilă este una dintre cele mai stringente în teoria dreptului penal. !!! Legătura cauzală este semn obligatoriu pentru componenţele de infracţiune materiale. Lipsa legăturii cauzale dintre faptă şi urmarea prejudiciabilă duce, de regulă, la inexisten ța infracţiunii. În cazul componenţelor de infracţiune formale, la care urmările prejudiciabile nu sînt cerute de norma de incriminare, nu apare întrebarea legată de stabilirea legăturii cauzale, aceasta rezultînd chiar din acţiunea/inacţiunea infracţională săvîrşită (ex re). !!! Legătura cauzală, ca semn al laturii obiective, formează conexiunea dintre fapta prejudiciabilă (acţiunea/inacţiunea), ce constituie cauza, şi urmarea prejudiciabilă, ce constituie efectul. Legătura cauzală presupune cu necesitate doi termeni între care se stabileşte aceasta, şi anume: fenomenul cauză; fenomenul efect. Cauza este fenomenul care determină apariţia unui alt fenomen, iar efectul este fenomenul determinat, rezultatul. În cazul tuturor infracţiunilor pentru a căror existență legea prevede cerinţa producerii unui rezultat, latura obiectivă include printre semnele sale constitutive şi legătura de cauzalitate care trebuie să existe între actul de conduită interzis şi urmarea prejudiciabilă imediată specifică acelei infracţiuni. !!! Datorită acestui caracter pur relațional pe care legătura de determinare îl presupune între cele două elemente materiale cu caracter corporal, fizic – actul ilicit şi rezultatul – care nu se pot afla decît în strînsă legătură, normele incriminatoare nu prevăd niciodată în mod explicit legătura cauzală ca un semn constitutiv al faptei penale, înţelesul ei fiind însă totdeauna implicit la infracţiunile de rezultat material. Deşi legea nu prevede expres legătura cauzală în calitate de semn obiectiv, aceasta constituie un semn obligatoriu pentru toate componenţele de infracţiune materiale. Legătura cauzală rezultă în mod implicit din celelalte două semne ale laturii obiective: fapta; urmarea prejudiciabilă. Anume între aceste categorii juridice are loc formarea unui lan ț cauzal. !!! Legătura cauzală ca parte a componenţei de infracţiune este un semn dependent de celelalte semne ale laturii obiective, deoarece ea indispensabil reiese din însuşi faptul stabilirii existenţei faptei şi a consecinţelor provocate de aceasta. Trăsăturile legăturii cauzale: legătura de cauzalitate este un semn obiectiv – parte componentă a laturii obiective; cauza (fapta prejudiciabilă) trebuie să determine apariţia efectului (urmării prejudiciabile); inevitabilitatea – urmarea prejudiciabilă este rezultatul faptei prejudiciabile, fără de care aceasta nu ar fi survenit. Dacă această acţiune nu ar fi fost comisă sau inacţiunea nu ar fi fost admisă, atunci şi rezultatul criminal nu ar fi survenit; fapta prejudiciabilă, în calitate de cauză determinantă în apariţia efectului, întotdeauna precede urmarea prejudiciabilă. În practică, stabilirea legăturii cauzale între fapta şi urmarea prejudiciabilă are loc fără mari probleme, în special atunci cînd cauza este unică şi lipsesc careva condiţii menite să favorizeze apariţia efectului (de ex., în cazul lipsirii intenţionate de viaţă prin înjunghiere). !!! Dificultate prezintă stabilirea legăturii cauzale atunci cînd cauza este una complexă ori cînd cauza determinantă în apariţia efectului este însoţită de unele condiţii concomitente, anterioare sau posterioare. În realitate, situa țiile cînd urmările prejudiciabile sînt generate doar de o cauză sînt rare. Uneori,

1)

2)

a) b)

1) 2)

30 aceeaşi cauză poate fi creată de unele consecin țe, care, la rîndul lor, creează alte consecinţe. Din aceste motive, legătura de cauzalitate se consideră a fi o corelaţie între multiple fenomene. În legătură cu fapta infracțională prevăzută la art.264 CP RM (încălcarea regulilor de securitate a circulaţiei sau de exploatare a mijloacelor de transport de către persoana care conduce mijlocul de transport), este men ționat faptul că acţiunea (inac țiunea) făptuitorului poate fi mediată de faptele altor persoane (conducătorul unui alt mijloc de transport, victima, pietonul, pasagerul etc.), persoane care sînt implicate, într-un mod sau altul, în accidentul rutier. În cazul identificării mai multor fapte, urmează a se stabili care din ele au rol de contribuţii determinante (cauze), ce au generat producerea urmării, şi care au caracter de ajutor, reprezentînd doar condiţii favorabile în producerea rezultatului. Cauza se deosebeşte de condiție prin faptul că generează un anumit rezultat, în timp ce condiţia nu generează un astfel de rezultat, ci doar constituie o circumstanţă, o împrejurare care poate influenţa apariţia rezultatului infrac țional. Aprecierea unei condiţii drept cauză în determinarea apariţiei efectului suscită probleme practice, inclusiv de calificare. Determinarea legăturii cauzale are loc în retrospectivă, de la urmarea prejudiciabilă la fapta prejudiciabilă. Tocmai prin asemenea procedeu este posibil a stabili care comportament, energie a servit drept cauză şi care drept condiţie. !!! Legătura cauzală nu întotdeauna este raportul doar dintre două fenomene care se succed. Sînt cazuri în care între cauză şi efect intervin fenomene intermediare. Însă, chiar şi în aceste cazuri raportul de cauzalitate este prezent. Poate suscita probleme de stabilire a legăturii cauzale ipoteza comiterii infracţiunilor în participa ție . În special, interes trezesc cazurile în care la săvîrşirea infracţiunilor participă, în calitate de coautori, mai multe persoane. Avînd în vedere faptul că spre lezarea valorilor sociale este îndreptat comportamentul mai multor persoane, se impune de a clarifica care anume dintre acţiunile infracţionale a dus la cauzarea urmării prejudiciabile. Dat fiind faptul că, pe de o parte, fiecare coautor realizează latura obiectivă a infrac țiunii, iar, pe de altă parte, că toţi coautorii cooperează cu inten ție la săvîrşirea uneia şi aceleiaşi infracţiuni, între acţiunile fiecărui coautor şi urmarea prejudiciabilă cauzată există legătură de cauzalitate, chiar dacă ac țiunea unuia dintre coautori a fost mai determinantă decît acţiunile celorlalţi coautori (de ex., omorul intenţionat săvîrşit de un grup de persoane prin lovirea victimei cu picioarele). !!! În cazul infracţiunilor săvîrşite în participa ție, legătura cauzală se stabileşte de fiece dată între comportamentul autorului (coautorilor) şi urmarea prejudiciabilă real survenită. Or, anume autorul este participantul care nemijlocit comite infracţiunea. !!! Totodată, conduita organizatorului, instigatorului şi a complicelui serveşte drept condiţie în apariţia rezultatului socialmente periculos. !!! În cazul numiților participanți există legătură cauzală între conduita acestora şi luarea deciziei, hotărîrii infracţionale de către autor. Calificarea legăturii cauzale în ipoteza infracţiunilor săvîrşite în participa ție parcurge două etape: în cadrul primei etape are loc determinarea legăturii cauzale între acţiunile/inacţiunile organizatorului, instigatorului, complicelui şi decizia luată de autor de a săvîrşi infracţiunea; în cadrul celei de-a doua etape se stabileşte legătura cauzală între acţiunile/inacţiunile autorului şi urmarea socialmente periculoasă survenită. Semnele secundare ale laturii obiective. Astfel de semne ale laturii obiective ca mijlocul şi instrumentul de săvîrşire a infracţiunii, metoda comiterii infracţiunii, timpul, locul, ambianţa, circumstanţele (împrejurările) faptei, consimţămîntul victimei sau lipsa acestuia sînt mai rar folosite de către legiuitor la descrierea laturii obiective a infracţiunii în cadrul dispozi ției normei de incriminare. Respectivele semne ale componenţei infracţiunii, de regulă, sînt facultative. !!! Doar ca excepţie, acestea devin obligatorii, şi anume atunci cînd sînt prevăzute explicit sau implicit în dispoziţia normei incriminatoare, avînd astfel importanţă la calificare. Deoarece în multe cazuri semnele facultative ale laturii obiective pot să influenţeze asupra caracterului şi gradului de pericol social al celor comise, în unele componențe de infracţiune legiuitorul le include în rîndul semnelor obligatorii ale componenţei de infracţiune. Spre ex., mijlocul de săvîrşire a infracţiunii în cele mai dese cazuri nu are importanţă la calificare, ci doar la individualizarea pedepsei penale. Însă, în cadrul unor componenţe de infracţiune concrete acesta constituie semn obligatoriu (cum ar fi mijlocul de transport folosit în calitate de mijloc de săvîrşire a infracţiunii prevăzute la art.264 CP RM sau arma ori alte obiecte aplicate pentru vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii, în contextul infracţiunii de huliganism calificat). Timpul evoluează în calitate de semn constitutiv în contextul fortului, jafului, tîlhăriei etc. (furtul, jaful sau tîlhăria săvîrşită în timpul unei calamităţi), ori al infracţiunii de pruncucidere (în timpul naşterii sau imediat după naştere). Locul devine semn obligatoriu în conjunctura faptei prevăzute la alin.(1) art.2171 CP RM – consumul ilegal de substanţe narcotice, psihotrope sau analoage ale acestora, săvîrşit pe teritoriul instituţiilor de învăţămînt, instituţiilor de reabilitare socială, penitenciarelor, unităţilor militare, în locurile de agrement, în locurile de desfăşurare a acţiunilor de educaţie, instruire a minorilor sau tineretului, a altor acţiuni culturale sau sportive ori în imediata apropiere a acestora. Metoda este semn obligatoriu al infracţiunii consemnate la art.314 CP RM – determinarea la depunerea de declaraţii mincinoase, la formularea de concluzii false sau la efectuarea de traduceri incorecte. Tocmai metoda este semnul de demarcație între infracţiunea de furt şi cea de jaf. Ambianţa constituie semn de bază al insolvabilităţii intenţionate (art.252 CP RM), aceasta fiind: desfăşurarea procesului de insolvabilitate sau a procesului de restructurare; situaţia de prevedere a insolvabilităţii. Circumstanţa „fără motive întemeiate” reprezintă semn obligatoriu al infracţiunii de neacordare de ajutor unui bolnav (art.162 CP RM). Consimţămîntul victimei (condiţia pozitivă), ca şi lipsa de consimţămînt (condiţia negativă), pot fi semne constitutive ale unor componenţe de infracțiuni determinate. Din aceste considerente, comportamentul victimei ca determinant al semnificaţiei juridico-penale a faptei, precum şi ca formă de manifestare în timpul săvîrşirii unei fapte prejudiciabile, poate fi luat în considerare la încadrarea juridică a faptei. !!! Dacă o incriminare concretă cuprinde expres în descrierea faptei cerinţa – în lipsa consim țămîntului persoanei care ar avea dreptul să dispună de valoarea socială protejată de legea penală, atunci condiţia negativă apare ca un semn obligatoriu al laturii obiective, fiind reflecţia circumstanţei care are o natură explicită în norma de incriminare. Exemple de norme care conţin semnul obiectiv – lipsa consimţămîntului – sînt: violarea de domiciliu (art.179 CP RM), încălcarea dreptului asupra obiectelor de proprietate industrială (art.185 2 CP RM), obţinerea ilegală şi/sau divulgarea informaţiilor ce constituie secret comercial sau bancar (art.245 10 CP RM). Legea penală a RM atribuie consimțămîntului victimei calitatea de semn constitutiv al infracţiunii în cazul infracţiunii de eutanasie (art.148); de provocare ilegală a avortului (art.159); de efectuare ilegală a sterilizării chirurgicale (art.160); de întreţinere a raportului sexual cu o persoană care nu a împlinit vîrsta de 16 ani (art.174) etc. Semnele secundare ale laturii obiective pot îndeplini şi rolul de semn definitoriu în delimitarea faptelor infracţionale de cele contravenţionale. !!! Tocmai modul este semnul constitutiv care permite delimitarea infracţiunii de consum ilegal public a substan țelor narcotice, psihotrope sau a analoagelor acestora (alin.(1) art.2175 CP RM) de fapta contravenţională specificată la art.85 Codul contraven țional RM. Toate semnele obiective sus-indicate pot îndeplini fie rolul de semne în cadrul componenţelor de bază, fie rolul de semne calificative, adică în cadrul componenţelor cu circumstanţe agravante. Calificarea după subiectul infracţiunii Pentru a fi în prezenţa unei fapte prevăzute de legea penală este necesar ca comportamentul infracţional exteriorizat să derive din partea unei entităţi. Alături de semnele obiective ale componenţei de infracţiune exprimate prin obiectul ocrotirii penale şi actul de conduită îndreptat spre obiect, subiectul infracţiunii apare şi el drept element indispensabil. Dat fiind faptul că infracţiunea este o faptă socială, care laolaltă cu alte fenomene sociale apare doar în societate, fiind îndreptată contra valorilor sociale este aptă de a fi comisă anume de indivizii ce formează respectiva societate. Atare persoane sînt numite, atît în teoria dreptului penal, cît şi în legea penala, subiecţi ai infracţiunii. Subiect al infracţiunii este persoana care a comis o faptă prevăzută de legea penală şi care, în baza faptului că posedă toate semnele prevăzute de lege pentru această categorie de subiect, este pasibilă de răspundere penală. Articolul 21 CP RM prevede entităţile ce pot fi subiecţi ai infracţiunii, şi anume: persoana fizică persoana juridică. Persoana fizică. Pentru ca o persoană fizică să fie subiect al infrac țiunii este necesar ca aceasta să întrunească unele condiţii cerute de lege. Condiţiile pot fi atît de ordin general, adică obligatorii pentru orice subiect, cît şi speciale, cerute de lege doar pentru unele categorii de subiecţi. !!! Condiţiile sau semnele generale ale persoanei fizice în calitate de subiect al infracţiunii decurg din prevederile art.21 CP RM, unde, potrivit alin.(1), sînt pasibile de răspundere, penală persoanele fizice responsabile care, la momentul săvîrşirii infracţiunii, au împlinit vîrsta de 16 ani. Semnele obligatorii (principale) ale subiectului infracţiunii – persoană fizică, în calitate de element al componenţei de infrac țiune, sînt:

  

  

1) 2)

31 caracterul fizic; vîrsta răspunderii penale; responsabilitatea. Persoana fizică poate fi subiect al infracţiunii doar în condiţiile în care aceasta: a săvîrşit o faptă prevăzută de Partea Specială a Codului penal; a atins vîrsta, de la care, potrivit legii, pentru infracţiunea corespunzătoare survine răspunderea penală; a săvîrşit infracţiunea în stare de responsabilitate. Caracterul fizic al subiectului infracţiunii rezidă în capacitatea acestuia de a fi persoană fizică. Potrivit art.17 CC RM, persoana fizică este omul, privit individual, ca titular de drepturi şi de obligaţii civile. Referitor la vîrsta răspunderii penale în calitate de semn constitutiv obligatoriu al subiectului infracţiunii, legiuitorul moldav a mers pe calea instituirii unei limite minime bazate pe capacitatea persoanei care comite o faptă prevăzută de legea penală de a discerne în acţiunile sale între ce e bine şi ce e rău, de a conştientiza caracterul prejudiciabil al celor comise; persoana care comite o faptă penală trebuie să aibă discernămînt. Legea penală nu conţine vreo normă care să definească vîrsta, indicînd doar la limitele acesteia de la care urmează a fi angajată răspunderea penală atunci cînd o persoană comite infracţiune. Vîrsta răspunderii penale reprezintă o categorie juridico-penală, care presupune în sine stabilirea de către legea penală a numărului de ani trăiţi şi are un conţinut destul de calitativ, ce mărturiseşte despre capacitatea persoanei de a con știentiza pericolul social al acţiunilor sale şi de a le dirija. Luînd în calcul dezvoltarea atît fizică a persoanei, cît şi cea intelectuală, în special, autoritatea legislativă a purces la stabilirea limitei vîrstei răspunderii penale, şi anume – de 16 ani, aceasta fiind regula, iar pentru unele categorii de infracţiunii expres prevăzute de lege limita fiind de 14 ani, aceasta fiind excepţia, a cărei menire este de a pedepsi faptele extrem de periculoase sau cele des comise chiar începînd cu o vîrstă mai fragedă. !!! Neatingerea vîrstei generale pentru angajarea răspunderii penale (16 ani) nu exclude antrenarea răspunderii penale pentru săvîrşirea altei infracţiuni, pentru care vîrsta răspunderii penale este de 14 ani. Normele de la art.208 şi 209 CP RM stabilesc explicit excepţia de la regula fixată la alin.(1) art.21 CP RM, potrivit căreia vîrsta minimă a răspunderii penale este de 16 ani, iar în unele cazuri – de 14 ani. Datorită unor condiţii specifice, dictate de natura faptei infracţionale, răspunderea penală pentru infracțiunile prevăzute la art.208 şi 209 CP RM poată să survină doar începînd cu vîrsta de 18 ani. Pentru încadrarea faptelor potrivit art.208 şi 209 CP RM făptuitorul trebuie să fi atins vîrsta de 18 ani. !!! Pentru pedepsirea unor categorii de infracţiuni întîi de toate se cere sau prezenţa unor semne suplimentare pe care le-ar poseda persoana, ori fapta infracţională se consideră ca atare doar la atingerea de către persoană a unei anumite vîrste, de la care răspunderea penală nu poate să survină, iar persoana care a comis fapta respectivă nu poate fi considerată subiect al infrac țiunii dacă nu a atins vîrsta cerută. În unele situaţii, vîrsta răspunderii penale poate fi cu mult mai mare decît vîrsta generală pentru tragerea la răspundere penală. Deşi, în aceste cazuri, în dispoziţia normei de incriminare nu este prevăzută expres vîrsta răspunderii penale, aceasta poate fi dedusă implicit din natura juridică a faptei infrac ționale. Este cazul unor infracţiuni care, în mod normal, pot fi comise doar la o anumită vîrstă (de ex., infracţiunea prevăzută la art.307 CP RM – pronunţarea unei sentinţe, decizii, încheieri sau hotărîri contrare legii). !!! În ipoteza în care este comis un omor în stare de afect de către o persoană care nu a atins vîrsta răspunderii penale necesară pentru infracţiunea prevăzută la art.146 CP RM (16 ani), avînd însă vîrsta răspunderii penale necesară pentru a fi în prezenţa omorului intenţionat, cele comise nu cad sub incidenţa legii penale. Calificarea potrivit art.145 CP RM ar duce la ştirbirea normei juridice care incriminează fapta de omor săvîrşit în stare de afect. Din moment ce legiuitorul a recurs la formarea unei norme speciale, calificarea celor comise trebuie făcută prin raportarea la numita normă, dar nu la norma generală. În speţă, tocmai starea de afect a determinat lipsirea de viaţă a unei persoane. Din altă perspectivă, tot în contextul vîrstei ca semn obligatoriu al subiectului infracţiunii, urmează de stabilit dacă există vreo limită maximă a vîrstei, de la care persoana nu mai poate fi supusă răspunderii şi pedepsei penale. Legislaţia naţională nu conţine careva reglementări care să prevadă vîrsta maximă a subiectului infracţiunii. De aici şi concluzia posibilităţii tragerii la răspundere penală pentru comiterea unei infracţiuni a oricărei persoane care a atins vîrsta răspunderii penale pentru infracţiunea comisă, fără a avea vreo relevanţă vîrsta maximă a subiectului infracţiunii. Pînă şi o persoană în etate poate fi subiect al infracţiunii. Acţiunile acesteia urmează a fi calificate în corespundere cu norma din legea penală. !!! Vîrsta maximă a subiectului infracțiunii poate avea importanţă doar în conjunctura individualizării judiciare a pedepsei, în sensul atenuării pedepsei penale, atunci cînd, din cauza vîrstei înaintate a făptuitorului, pedeapsa aplicabilă reprezintă o povară pentru acesta din urmă (fapt indicat la lit.k) alin.(1) art.76 CP RM). Responsabilitatea. Persoana care a atins vîrsta răspunderii penale pentru săvîrşirea unei infracţiuni concrete poate fi subiect al infracţiunii doar în cazul în care a fost responsabilă la momentul săvîrşirii faptei prejudiciabile, adică avea capacitatea de a discerne între ce e bine şi ce e rău şi capacitatea de a dirija propriile acţiuni. Pentru calificarea faptei infracţionale comise de făptuitor nu este suficient ca la momentul săvîrşirii infracţiunii acesta să fi atins vîrsta răspunderii penale cerute de lege, ci mai este necesară întrunirea condiţiei, potrivit căreia cele comise de acesta să fi fost con știentizate, el avînd capacitatea de a le dirija. Legea penală defineşte, la art.22, responsabilitatea ca fiind starea psihologică a persoanei de a înţelege caracterul prejudiciabil al faptei, precum şi capacitatea de a-şi manifesta voinţa şi de a-şi dirija acţiunile. Din definiţia legală dată responsabilităţii se deduce existenţa a două funcţii de bază ataşate psihicului uman: conştiinţa voinţa. Conştiinţa, în calitate de funcţie a psihicului uman, exprimă însuşirea persoanei de a înţelege cele comise, precum şi gradul prejudiciabil al acestora. Pe de altă parte, voinţa reprezintă aptitudinea persoanei de a-şi exprima dorinţa prin acte materiale exteriorizate şi posibilitatea de a regla aceste acte. !!! Responsabilitatea este strîns legată de vîrsta persoanei care a comis o faptă socialmente periculoasă, deoarece capacitatea persoanei de a dirija şi conştientiza acţiunile sale depinde în mare parte de vîrsta acesteia. Vîrsta, în contextul răspunderii penale, nu presupune pur şi simplu numărul de ani trăiţi, dar şi caracteristica obiectivă a capacită ții persoanei de a înţelege sensul acţiunilor (inacţiunilor) sale, precum şi de a le dirija . Persoanele lipsite de astfel de calităţi ce derivă din conştiinţă şi voinţă, adică cele care nu conştientizează caracterul prejudiciabil al faptei sau, dacă şi înţeleg, nu pot să-şi dirijeze acţiunile (inacţiunile), sînt recunoscute drept iresponsabile; nu pot fi supuse răspunderii penale şi pedepsei penale. !!! Faptele prejudiciabile, prevăzute de legea penală, comise de astfel de persoane nu pot fi calificate potrivit legii penale din simplul motiv că lipseşte subiectul infracţiunii. Prezenţa iresponsabilităţii denotă lipsa responsabilită ții penale ca semn constitutiv obligatoriu al persoanei fizice în calitate de subiect al infracţiunii. Dacă responsabilitatea este o trăsătură a subiectului infracţiunii care-i permite să înţeleagă ceea ce face şi care este gradul prejudiciabil al respectivelor acţiuni, să poată controla acţiunile sale, atunci iresponsabilitatea, drept categorie opusă responsabilităţii, reprezintă starea persoanei care săvîrşeşte o infracţiune fără a conştientiza conţinutul celor comise sau, deşi con știentizează, aceasta nu este capabilă să-şi controleze acţiunile. Iar acest lucru este consecinţa unor dereglări ale psihicului uman, dereglări ce afectează fie voinţa, fie conştiinţa, fie voinţa şi conştiinţa persoanei. Responsabilitatea redusă reprezintă o stare psihologică intermediară a persoanei ce se află între responsabilitate şi iresponsabilitate, care nu înlătură răspunderea penală, ci o atenuează, de aceea mai este numită şi responsabilitate limitată sau diminuată (art.231 CP RM). Dacă responsabilitatea redusă constituie, de regulă, o circumstanţă menită să atenueze răspunderea şi pedeapsa penală, apoi, în cadrul unor componenţe de infracţiune concrete, o asemenea stare psihologică poate constitui semn obligatoriu al componentei de infracţiune (de ex., omorul săvîrşit în stare de afect, pruncuciderea etc.). În conjunctura faptei infrac ționale prevăzute la art.146 CP RM este men ționat faptul că !!! starea de afect fiziologic atestă responsabilitatea redusă. Persoana juridică. Odată cu adoptarea noului Cod penal al RM, legiuitorul a introdus persoana juridică în calitate de subiect al infracţiunii. Pentru legislaţia RM, dar şi pentru persoanele abilitate cu aplicarea legii penale, respectiva completare a cadrului legal a constituit o novelă legislativă.

1) 2) 3)

    

  



32 Iniţial, doar persoana juridică care desfășura activitate de întreprinzător putea fi pasibilă de răspundere penală pentru comiterea unei infracţiuni (spre ex., societăţile cu răspundere limitată, societăţile pe acţiuni). Persoanele juridice care nu desfă șurau activitate de întreprinzător (de ex., fundaţiile, asociaţiile obşteşti) nu puteau figura în calitate de subiect al infrac țiunii. Acest lucru nu excludea, însă, posibilitatea antrenării răspunderii penale a persoanei fizice pentru comiterea infracţiunii. De ex., !!! pentru săvîrşirea faptei de spălare a banilor, de către o asociaţie obştească, responsabil se făcea doar persoana fizică care a comis nemijlocit fapta de spălare a banilor, prin intermediul asociaţiei, nu şi asocia ția. Deseori se întîmpla ca o persoană juridică ce activa cu scop necomercial să comită o infracţiune şi la răspundere penală să fie trasă doar persoana fizică, ca, în cele din urmă, persoana juridică ce activa cu scop necomercial, prin intermediul căreia a fost comisă infrac țiunea, să rămînă intactă. Ulterior, prin Legea RM nr.136 din 19.06.2008, legiuitorul şi-a revăzut poziţia faţă de cercul persoanelor juridice pasibile de a fi supuse răspunderii şi pedepsei penale. A fost instituită regula, potrivit căreia toate persoanele juridice (inclusiv cele care nu desfă șoară activitate de întreprinzător), cu excepţia autorităţilor publice, sînt pasibile de răspundere penală. !!! A fost lărgit cercul persoanelor juridice care pot fi trase la răspundere penală pentru comiterea unei infracţiuni. Astăzi, spre ex., unei fundații i se poate aplica o pedeapsă penală pentru săvîrşirea unei infrac țiuni. Persoanele juridice, cu excepţia autorităţilor publice, răspund penal pentru infracţiunile pentru a căror săvîrşire în Partea Specială a Codului penal este prevăzută sancţiune pentru persoanele juridice. Pentru a afla tipul infracţiunii pentru care persoana juridică este pasibilă de răspundere şi pedeapsă penală, este necesar a identifica dacă în sancţiunea normei din Partea Specială a Codului penal (segment din Codul penal care conţine totalitatea infracţiunilor şi pedepselor aplicabile) legiuitorul a prevăzut o anumită pedeapsă pentru persoana juridică. Dacă aceasta lipseşte, atunci se consideră că pentru respectiva infracţiune persoana juridică nu poate fi trasă la răspundere penală. !!! Răspunderea penală a persoanei juridice nu exclude răspunderea persoanei fizice pentru infrac țiunea săvîr șită. Aceasta înseamnă că !!! pentru săvîrşirea uneia şi aceleiaşi infracţiuni la răspundere penală poate fi trasă atît persoana juridică, cît şi persoana fizică care activează în cadrul persoanei juridice. Aceasta poate fi directorul întreprinderii, contabilul-şef, dar şi oricare alt salariat. Calificarea infracţiunilor comise de un subiect special. Există unele infracţiuni care nu pot fi comise decît de o persoană care îndeplineşte anumite condiţii sau posedă anumite calităţi şi care astfel devine subiect special. În astfel de cazuri, pentru calificarea faptei infracţionale este necesar ca subiectul infracţiunii să posede unele astfel de calităţi. În cadrul unor componen țe de infracţiune concrete subiectul special constituie semn obligatoriu. În literatura de specialitate se disting unele categorii de calităţi speciale ale subiectului infracţiunii, calităţi ce au menirea de a supune subiectul infracţiunii transformării în unul special, şi anume: calităţi ce caracterizează statutul juridic al persoanei evoluînd în postura de subiect al infracţiunii sau funcţia pe care aceasta o exercită; calităţi ce caracterizează particularităţile demografice ale persoanei (apartenenţa sexuală, vîrsta etc.) sau starea ei de sănătate; calităţi ce caracterizează poziţia subiectului infracţiunii în raport cu victima infracţiunii. Unele componenţe de infracţiune, pe lîngă condiţiile generale pe care trebuie să le întrunească cu privire la subiectul infracţiunii, cuprind şi alte semne ale subiectului infracţiunii, care, deşi sînt suplimentare, au valoare la calificarea unei infracţiuni în conformitate cu o normă de drept concretă, aceste semne sînt: ocupaţia, genul, profesia, cetăţenia, starea socială. Prin subiect special al infracţiunii se are în vedere persoana fizică sau juridică care, în afară de calităţile generale cerute de Partea Generală a Codului penal, trebuie să posede calităţile speciale cerute de norma din Partea Specială a Codului penal, în care se stabileşte răspunderea pentru acea infracţiune. Subiectul special este persoana care posedă, alături de condiţiile generale ale subiectului infracţiunii (atingerea unei anumite vîrste, responsabilitatea), condiţii speciale suplimentare, obligatorii şi necesare pentru o componenţă de infracţiune concretă. Asemenea condiţii sînt apreciate drept facultative, devenind obligatorii doar în cazul unor componenţe de infracţiune concrete. Subiectul special al infracţiunii reprezintă acel subiect activ al infracţiunii, care, pe lîngă calităţile generale ale lui: persoană fizică, responsabilă, care a atins vîrsta necesară răspunderii penale şi are libertatea de voinţă şi acţiune, mai are şi unele calităţi speciale, cerute de componenţa concretă de infracţiune. Din definiţiile date subiectului special se desprinde concluzia că !!! subiectul special al infracțiunii va apărea, ori de cîte ori, pe lîngă condiţiile generale indicate în conţinutul normelor generale (caracterul fizic, vîrsta şi responsabilitatea) pe care trebuie să le întrunească în mod necesar orice persoană fizică, aceasta trebuie să cuprindă şi unele condiţii speciale prevăzute de normele speciale ale Codului penal care stabilesc răspunderea penală pentru o infracţiune concretă, condiţii care sînt suplimentare în raport cu condiţiile generale. !!! Pentru a fi în prezenţa subiectului special este necesar ca, pe de o parte, semnele ce caracterizează un asemenea subiect să fie indicate explicit sau implicit în norma de drept ce stabileşte răspunderea penală pentru o infracţiune concretă, iar, pe de altă parte, aceste semne trebuie să fie suplimentare în raport cu semnele generale ale subiectului infrac țiunii. În cele mai dese cazuri, prezenţa calităţii speciale a subiectului infrac țiunii poate fi desprinsă cu uşurinţă din conţinutul dispoziţiei normei de incriminare. Aici legiuitorul prevede expres calitatea specială. În alte cazuri, determinarea calităţii speciale a subiectului infrac țiunii constituie o problemă. Stabilirea acesteia este necesară luînd în calcul faptul că subiect al unei atare infracţiuni poate fi doar persoana care posedă calitatea specială cerută de lege. !!! Atunci cînd calitatea specială cerută de lege nu este prevăzută explicit în dispoziţia normei, aceasta poate fi desprinsă din natura juridică a faptei. Regula de calificare a infracţiunilor cu subiect special rezidă în faptul că, pentru calificarea unei fapte prejudiciabile potrivit unei norme de incriminare care cere prezenţa calităţii speciale a subiectului infracţiunii, făptuitorul trebuie să posede o astfel de calitate; în caz contrar, acţiunile sale nu vor cădea sub tiparul normei ce reclamă prezenţa numitei calităţi. Un asemenea comportament fie nu va cădea sub incidenţa legii penale, fie va fi încadrat conform unei alte norme. De ex., subiect al infracţiunii de divulgare a secretului adopţiei poate fi doar persoana obligată să păstreze faptul adopţiei ca un secret profesional sau de serviciu. Divulgarea secretului adopţiei de către o altă persoană decît persoana obligată să păstreze faptul adopţiei ca un secret profesional sau de serviciu nu poate fi încadrată potrivit normei de la art.204 CP RM. Subiect al infracţiunii de încălcare din neglijenţă a regulilor şi metodelor de acordare a asistenţei medicale poate fi doar medicul sau un alt lucrător medical. Încălcarea din neglijenţă a regulilor sau a metodelor de acordare a asistenţei medicale de către o altă persoană decît medicul sau un alt lucrător medical, dacă aceasta a cauzat o vătămare gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii sau decesul pacientului, nu va putea fi calificată potrivit art.213 CP RM, ci potrivit unei alte norme (art.149, 157 CP RM). Calificarea după latura subiectivă a infracțiunii Latura subiectivă a componenței infracţiunii constituie partea interioară a infracţiunii, care determină atitudinea psihică a făptuitorului faţă de fapta prejudiciabilă săvîrşită şi de urmările acesteia, sub raportul conştiinţei, voin ței şi emoţiilor sale. Spre deosebire de latura obiectivă a infracţiunii, care exprimă aspectul exterior al infracţiunii, latura subiectivă semnifică aspectul interior (lăuntric). Latura subiectivă a infracţiunii se caracterizează prin prezenţa următoarelor semne: vinovăţia, scopul, motivul. Analiza juridico-penală a infracţiunii are loc, inclusiv, cu ajutorul acestor semne care se află într-o legătură strînsă. Toate semnele laturii subiective se împart în: principale (obligatorii) – la această categorie se atribuie vinovăţia, fiind semnul fără de care nu poate exista o infracţiune;



1)

2)

3)

4)

5)

33 facultative – în cadrul componențelor de infracţiune motivul şi scopul au rolul de semne facultative şi doar în conţinutul unor infracţiuni concrete pot avea rolul de semne obligatorii. Determinarea laturii subiective este un proces destul de complex şi complicat, din simplul motiv că latura subiectivă constituie aspectul interior al infracţiunii. În practica organelor de urmărire penală şi a instanţelor judecătoreşti din toate elementele componenţei de infracţiune cel mai dificil de stabilit şi de demonstrat este latura subiectivă, deoarece ca să pătrunzi în gîndul, intenţiile, dorinţele, sentimentele persoanei ce a săvîrşit infracţiunea este practic imposibil fără dorinţa acesteia. Totodată, avînd în vedere că latura subiectivă constituie unul din cele 4 elemente ale componenţei de infracţiune, determinarea cu exactitate a acesteia are importanţă la calificarea infracţiunii. Nu e suficient de a cunoa ște obiectul atentării şi comportamentul infracţional al persoanei. Este necesar de a stabili și latura subiectivă a infracțiunii. Nu este suficient să se stabilească numai comiterea de către o persoană a acţiunii (inacţiunii) şi urmarea periculoasă a acesteia, ci trebuie să se constate şi că acestea au fost precedate şi însoţite de procese psihice specifice vinovăţiei ca trăsătură a infracţiunii, întrucît răspunderea penală presupune atît un temei obiectiv, cît şi unul subiectiv. Determinarea cu exactitate a laturii subiective permite calificarea faptei infrac ționale potrivit articolului concret din Partea Specială a Codului penal care incriminează fapta infracţională pe care de fapt a dorit să o comită persoana. !!! În unele cazuri, determinarea exactă a atitudinii psihice a făptuitorului faţă de fapta comisă şi, eventual, faţă de urmările prejudiciabile survenite poate duce la calificarea celor comise drept tentativă. Se are în vedere ipoteza în care cele comise în realitatea obiectivă nu corespund cu intenţia infrac țională a făptuitorului. !!! În alte cazuri, lipsa laturii subiective, deşi în prezenţa obiectului, laturii obiective şi subiectului infracţiunii, are drept consecinţă lipsa infracţiunii (este cazul infracţiunilor săvîrșite fără vinovăţie). Pentru alegerea normei juridico-penale concrete în vederea efectuării unei calificări exacte a faptei prejudiciabile comise, este necesar ca, pe de o parte, să se stabilească atitudinea psihică manifestată de făptuitor în raport cu fapta prejudiciabilă săvîrşită şi, după caz, faţă de urmarea prejudiciabilă, iar, pe de altă parte, să se determine conţinutul laturii subiective avute în vedere de legiuitor la adoptarea textului de lege. De ex., pentru calificarea faptei de violare de domiciliu trebuie stabilită atitudinea psihică a făptuitorului fa ță de fapta comisă şi necesită a fi determinat conţinutul laturii subiective a respectivei componenţe de infracţiune pentru calificarea faptei, anume potrivit articolului respectiv. !!! Dacă făptuitorul a acţionat din imprudenţă, iar norma care incriminează fapta de violare de domiciliu cere prezenţa intenţiei, atunci comportamentul unei astfel de persoane nu poate fi calificat în corespundere cu norma de incriminare respectivă. Latura subiectivă a fiecărei infracţiuni este determinată de legiuitor în momentul adoptării textului legii penale. Ca şi în cazul celorlalte elemente ale componenţei de infracţiune, legiuitorul foloseşte diverse modalităţi tehnice de specificare a laturii subiective a infracţiunii, în special a formei vinovă ției, avînd în vedere că semnul enunţat este unul obligatoriu. Modalităţile tehnico-legislative de determinare a formei vinovăţiei subiecţilor infracţiunilor înscrise în Partea Specială a Codului penal: Forma vinovăţiei este indicată expres în dispoziţia normei de incriminare: a) intenţie – art.136, 145, 151, 152, 1661, 180, 1801, 1853, 197, 2011, 212, 2176, 221, 225, alin.(2) art.232, 239, 2452, 2455, 2458, 252, 2602, 268, 271, 279, 287, 315, 320, 327, 3301, 335, 337, 346, 364, 368, 379 etc.; b) imprudenţă – art.149, 157, 213, 264, 380 etc. !!! În cuprinsul nomelor speciale din Codul penal, imprudenţa, în calitate de formă a vinovăţiei, se atestă în mai puţine cazuri, comparativ cu intenţia. La o analiză atentă a normelor din Partea Specială a Codului penal care cuprind o specificare expresă a formei vinovăţiei pe care trebuie să o manifeste făptuitorul fie în raport cu fapta, fie şi în raport cu urmarea prejudiciabilă, se observă tendinţa legiuitorului de a stipula expres forma vinovăţiei: fie atunci cînd un anumit comportament este incriminat atît inten ționat, cît şi din imprudenţă (de ex., vătămarea gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii comisă intenţionat va cădea sub incidenţa art.151, iar cea comisă din impruden ță – sub incidenţa art.157 CP RM); fie atunci cînd o faptă poate fi comisă atît intenţionat, cît şi din imprudenţă, dar legiuitorul sancţionează doar comportamentul comis cu o anumită formă a vinovăţiei, avînd în vedere periculozitatea socială sporită a faptei comise anume cu o astfel de formă a vinovăţiei (de ex., bunurile pot fi distruse intenţionat, dar şi din imprudenţă, însă este considerată drept infracţiune doar fapta de distrugere intenţionată a bunurilor). Chiar dacă se atentează la una şi aceeaşi valoare socială, forma vinovăţiei poate determina efectuarea unor calificări diferite. În unele cazuri, legiuitorul indică nu doar forma vinovăţiei, ci şi modalitatea acesteia. Spre ex., în textul art.213 CP RM este indicată neglijenţa în calitate de modalitate a imprudenței, de unde şi !!! concluzia despre obligativitatea manifestării de către făptuitor a neglijenţei faţă de fapta prejudiciabilă, nu şi faţă de urmarea prejudiciabilă, faţă de care făptuitorul poate să manifeste şi încredere exagerată. Forma vinovăţiei rezultă din semantismul anumitor noţiuni cu care operează legiuitorul la descrierea faptei prejudiciabile. De ex., răpirea unei persoane, infracţiunea de viol, vînatul ilegal nu pot fi comise decît doar cu intenţie. Este de neimaginat ca o persoană să comită din imprudenţă infrac țiunea de vînat ilegal. Infracţiunea prevăzută la art.286 CP RM (acţiunile care dezorganizează activitatea penitenciarelor), reieşind din semantismul noţiunilor „terorizare”, „atacare”, „organizare” şi „participare”, poate fi săvîrşită doar cu intenţie. Forma vinovăţiei rezultă din esenţa faptei. Deşi legiuitorul nu indică expres forma vinovăţiei, acest lucru reiese din natura juridică a faptei (de ex., art.255 CP RM – înşelarea clienţilor). Omorul săvîrşit în stare de afect, pruncuciderea, lipsirea de viaţă la dorinţa persoanei (eutanasia) pot fi comise doar intenţionat, din moment ce sînt forme atenuate ale omorului prevăzut la art.145 CP RM, acesta din urmă putînd fi comis doar cu intenţie. Se comit intenţionat toate infracţiunile care presupun aplicarea violen ței (de ex., infracţiunea prevăzută la lit.e) alin.(2) art.166 CP RM – privaţiunea ilegală de libertate cu aplicarea violenţei periculoase pentru viaţa sau sănătatea persoanei, cea prevăzută la alin.(2) art.179 CP RM – violarea de domiciliu cu aplicarea violenţei). Prin violenţă se înţelege influenţa ilegală şi intenţionată din partea unor persoane exercitată asupra altei persoane (sau unui grup de persoane), exprimată contrar sau în pofida voinţei acesteia (acestuia) şi susceptibilă să cauzeze o traumă organică, fiziologică sau psihică şi să limiteze libertatea de voinţă şi acţiune. !!! Violenţa poate presupune manifestarea doar a inten ției în raport cu prejudiciile pe care le implică, iar manifestarea imprudenţei faţă de aceste prejudicii nu este compatibilă cu esenţa juridică a violenţei. !!! Acolo unde pe post de acţiune adiacentă, fie în contextul componenţei de bază, fie în calitate de semn calificativ, apare aplicarea violenţei, infracţiunea poate fi comisă doar cu intenţie. Exact aceeaşi formă a vinovăţiei trebuie desprinsă în cazul ameninţării, indiferent de obiectul acesteia, că se ameninţă cu aplicarea violenţei, cu distrugerea sau deteriorarea bunurilor, cu răpirea persoanei ori cu un alt rău. Intenţionat sînt comise şi infracţiunile care presupun recurgerea de către făptuitor la înşelăciune. Forma vinovăţiei poate fi determinată prin procedeul comparării sanc țiunilor . De ex., în cazul lit.b) alin.(3) art.165 CP RM (traficul de fiinţe umane soldat cu vătămarea gravă a integrităţii corporale sau cu o boală psihică a persoanei, cu decesul ori sinuciderea acesteia) este necesar a determina forma vinovăţiei făptuitorului faţă de urmările prejudiciabile sus-indicate. Comparativ cu normele de la lit.a) ori b) alin.(2) art.162 CP RM, lit.a) ori b) alin.(2) art.163 CP RM, unde legiuitorul indică expres forma vinovăţiei pe care trebuie să o manifeste făptuitorul faţă de urmarea prejudiciabilă (vătămarea gravă sau decesul persoanei), în conjunctura infracţiunii prevăzute la lit.b) alin.(3) art.165 CP RM acest lucru nu este specificat. Celui abilitat cu aplicarea legii penale, implicit, cu calificarea infracţiunii, pentru a efectua corect încadrarea juridică nu-i rămîne decît să determine care a fost voinţa legiuitorului la adoptarea textului normativ respectiv. Pentru a se expune asupra formei vinovăţiei pe care trebuie să o manifeste făptuitorul faţă de urmările prejudiciabile reliefate, este necesar a se apela la procedeul comparării sancţiunilor. De ex., urmarea prejudiciabilă decesul persoanei. Pedeapsa pentru traficul de fiinţe umane agravat, prevăzut la lit.b) alin.(3) art.165 CP RM este de la 10 la 20 ani închisoare. Pentru lipsirea de viaţă din imprudenţă în varianta-tip, pedeapsa este de pînă la 3 ani închisoare. Pentru omorul intenţionat în variantatip, pedeapsa cu închisoarea este de la 10 la 15 ani. Pedeapsa pentru traficul de fiinţe umane prevăzut la alin.(2) art.165 CP RM este de la 7 la 15 ani închisoare. Comparînd sancţiunile normelor de la alin.(1) art.149, alin.(2) art.165, alin.(3) art.165 CP RM, pe de o parte, şi sancţiunile normelor de la alin.(1) art.145, alin.(2) art.165, alin.(3) art.165 CP RM, se desprinde concluzia că infracţiunea de trafic de fiinţe umane în varianta agravată, prevăzută la lit.b) alin.

a)

b) c) d)

 

a)

b)

a)

b)

34 (3) art.165 CP RM, absoarbe doar infracţiunea de lipsire de viaţă din imprudenţă. Forma vinovăţiei făptuitorului faţă de urmarea prejudiciabilă – decesul persoanei – este imprudenţa. Însă, deoarece sub aceeaşi circumstanţă agravantă sînt întrunite mai multe urmări prejudiciabile, imprudenţa, ca formă a vinovăţiei, va fi prezentă şi în cazul survenirii celorlalte urmări prejudiciabile. Este insuficient a cunoaşte care este forma vinovăţiei infrac țiunii înscrise în norma de incriminare. !!! Este necesar a identifica și atitudinea psihică manifestată de făptuitor în raport cu fapta comisă. Ca rezultat al identificării acesteia şi suprapunerii cu forma vinovăţiei avută în vedere de legiuitor la adoptarea normei, în caz de coincidenţă exactă, se poate de recurs la calificarea faptei potrivit articolului concret. Deoarece latura subiectivă presupune atitudinea psihică a făptuitorului faţă de faptă și, după caz, fa ță de urmarea prejudiciabilă, determinarea acesteia, într-un caz concret, are loc prin analiza şi confruntarea împrejurărilor obiective în interiorul cărora a fost săvîrşită fapta infracţională. Latura subiectivă şi, mai cu seamă, forma vinovăţiei făptuitorului trebuie desprinsă din analiza cumulului de semne obiective. !!! Latura subiectivă nu poate fi izolată de elementele obiective ale infracţiunii (obiectul şi latura obiectivă); ea se identifică prin prisma acestora din urmă. Uneori, forma vinovăţiei este desprinsă din natura acţiunilor/inacţiunilor infracţionale comise, precum şi este dictată de alte particularităţi specifice de săvîrşire a infracţiunii. Sînt comise intenţionat infracţiunile prelungite. !!! Culpa este incompatibilă atît cu infracțiunea continuată (prelungită) în ansamblul ei, cît şi cu acţiunile-inacţiunile componente, individuale din care aceasta este alcătuită. !!! În cazul săvîrşirii din culpă (imprudenţă) a mai multor acţiuni sau inacţiuni identice ce formează conţinutul unei singure infracţiuni, la intervale relativ scurte de timp, în împrejurări asemănătoare sau chiar identice, fapta va fi calificată după regulile concursului omogen de infrac țiuni. Sînt comise intenţionat infracţiunile săvîrşite în participa ție . Cel puţin pentru legislaţia penală a RM, !!! participaţia la infracțiunile săvîrşite din imprudenţă este imposibilă. Acest lucru rezultă din dispozi ția normei de la art.41 CP RM, unde legiuitorul a stabilit tranşant că se consideră participație cooperarea cu intenţie a două sau mai multor persoane la săvîrşirea unei infrac țiuni inten ționate. !!! În cazul cooperării mai multor persoane la săvîrşirea unei infracţiuni din imprudenţă, fiecare persoană va răspunde în limita comportamentului său infracţional. Vinovăţia. Forme. În doctrină, vinovăţia este definită ca fiind atitudinea psihică (conştientă şi volitivă) a persoanei faţă de fapta prejudiciabilă săvîrşită şi urmările prejudiciabile ale acesteia, ce se manifestă sub formă de intenţie sau de imprudenţă. În teoria dreptului penal se menţionează despre următoarele trăsături ale vinovăţiei: vinovăţia se atribuie la latura subiectivă a infracţiunii; cu toate acestea, conţinutul vinovăţiei nu epuizează conţinutul laturii subiective (aceste concepte nu sînt echivalente); vinovăţia leagă făptuitorul de fapta comisă (acţiunea sau inacţiunea) şi urmările prejudiciabile; sub aspect psihologic, vinovăţia constituie atitudinea intelectuală şi volitivă a persoanei faţă de fapta comisă şi urmările prejudiciabile; vinovăţia este partea de bază a temeiului răspunderii penale, care permite delimitarea comportamentului infracţional de cel non-infracţional. Din conţinutul normelor de la art.17 şi 18 CP RM sînt desprinse formele vinovăţiei: intenţia; imprudenţa. Intenţia. Potrivit art.17 CP RM, se consideră că infracţiunea a fost săvîrșită cu intenţie dacă persoana care a săvîrşit-o îşi dădea seama de caracterul prejudiciabil al acţiunii sau inacţiunii sale, a prevăzut urmările prejudiciabile, le-a dorit sau admitea, în mod conştient, survenirea acestor urmări. Din definiţia legală a intenţiei sînt deduse cele două părţi componente: elementul sau factorul intelectiv ce are la bază conştiinţa persoanei, presupunînd conştientizarea acţiunilor sau inacţiunilor comise, iar în cazul componențelor materiale şi al urmărilor prejudiciabile care se pot produce, elementul sau factorul volitiv, la baza căruia stă voinţa persoanei, care constă în capacitatea acesteia de a-şi dirija liber comportamentul infracţional gîndit. Deoarece acţiunea infracţională a omului este generată, de regulă, de voinţa individuală, care reprezintă actul voluntar prin care se execută fizic rezultatul gîndirii individuale, factorul volitiv înglobează în sine dorinţa de a comite fapta prejudiciabilă şi de a atinge un anumit rezultat infracţional. Pentru stabilirea vinovăţiei persoanei este necesară întrunirea ambelor elemente. Lipsa unuia din ele duce la inexistenţa vinovăţiei şi, în cele din urmă, a componenţei de infracțiune. !!! Elementul intelectiv şi cel volitiv sînt diferite în cazul infracţiunilor formale, comparativ cu cele formale; la descrierea elementelor date, în textul art.17 CP RM, legiuitorul face referinţă la componenţele de infracţiune materiale. !!! În cazul infracţiunilor formale, elementul intelectiv presupune conștientizarea caracterului prejudiciabil al acţiunilor/inacţiunilor infrac ționale. Elementul volitiv exprimă dorința făptuitorului de a săvîrşi acţiunea/inacţiunea prejudiciabilă. !!! La săvîrşirea infracţiunii, unde urmările prejudiciabile nu constituie semn obligatoriu, elementul volitiv al intenţiei se determină în baza atitudinii volitive faţă de însăşi fapta ilegală. !!! La infracțiunile formale, conținutul volitiv al intenţiei se limitează la atitudinea volitivă faţă de înseşi acţiunile/inacţiunile socialmente periculoase. Modalităţile intenției diferă între ele, în principal, după conţinutul elementului volitiv: intenţia directă – atunci cînd persoana care a săvîrşit infracţiunea îşi dădea seama de caracterul prejudiciabil al acţiunii sau inacţiunii sale, a prevăzut urmările prejudiciabile şi a dorit survenirea acestora; intenţia indirectă – atunci cînd persoana care a săvîrşit infracţiunea îşi dădea seama de caracterul prejudiciabil al acţiunii sau inacţiunii sale, a prevăzut urmările prejudiciabile, dar nu a dorit, ci a admis, în mod conştient, survenirea acestora. Drept ex. de infracţiune comisă cu intenţie indirectă poate servi cazul cînd făptuitorul, avînd intenţia de a cauza o vătămare gravă integrită ții corporale sau sănătăţii unei persoane, aplică mai multe lovituri cu o rangă de metal în regiunea capului, acţiuni care, în cele din urmă, au dus la survenirea decesului victimei. !!! Hotărîrea de a înfăptui rezultatul aflat în reprezentarea persoanei nu exclude atitudinea de acceptare şi a unui al doilea rezultat, legat de primul, şi care s-a aflat, de asemenea, în reprezentarea autorului. Acela care folosind instrumente apte să producă moartea unei persoane îndreaptă lovitura spre o regiune vitală a corpului, chiar dacă este hotărît să-i aplice victimei numai o corec ție severă fără să o omoare, poate să aibă în reprezentarea sa şi acest al doilea rezultat, care să fie numai acceptat nu şi urmărit. Deşi făptuitorul nu a dorit cauzarea morţii victimei, totuşi, datorită mijlocului folosit la aplicarea loviturilor, luînd în calcul repetabilitatea aplicării acestora şi zona în care erau aplicate loviturile – acesta a manifestat intenţie indirectă faţă de consecinţa real survenită. Dacă ar fi survenit vătămarea gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii, cele comise urmau a fi calificate conform art.151 CP RM. În niciun caz potrivit art.27, 145 CP RM. Aceasta deoarece !!! nu este posibilă tentativa la infracţiune cu intenţie indirectă. La săvîrşirea acțiunilor sau inacţiunilor violentale, în prezenţa intenţiei directe sau indirecte privind lipsirea de viaţă, fapta în ansamblul ei, în cazul producerii decesului, va forma componenţa de omor intenţionat. !!! Dacă asemenea acţiuni sau inacţiuni au condus la vătămarea integrităţii corporale sau a sănătă ții, iar decesul victimei nu s-a produs din cauze independente de voinţa făptuitorului, atunci cele comise vor forma tentativa de omor (în cazul intenţiei directe) sau vătămarea intenţionată – gravă, medie sau uşoară – a integrităţii corporale sau a sănătăţii (în cazul intenției indirecte). !!! Cercetarea amănunţită a conţinutului şi a orientării intenţiei, precum şi a motivului şi scopului făptuitorului este necesară pentru delimitarea exactă a tentativei la o infracţiune de fapta consumată ce atentează asupra unui alt obiect. Soluţia de calificare se află în strictă dependenţă de tipul intenţiei directă sau indirectă . !!! Tipul intenției, ca, de altfel, toate semnele laturii subiective, în general, trebuie stabilit reieșind din împrejurările obiective în care a fost comisă fapta infracţională. De ex., în contextul infracţiunilor contra persoanei, la astfel de împrejurări se atribuie: instrumentele folosite la săvîrşirea infracţiunii, intensitatea şi localizarea loviturilor aplicate, starea sănătăţii victimei cunoscute de făptuitor etc. În acelaşi timp, prezumţia care se desprinde numai din natura instrumentelor folosite, din locul unde a fost aplicată lovitura şi din intensitatea acesteia (operînd împreună) conferă o univocitate condiţionată actelor de executare (valabilă în măsura în care nu se face dovada contrară sau dacă aceasta nu este întărită şi de alte împrejurări care să o consolideze). Înlăturarea prezumţiei de mai sus ar putea fi făcută pe baza datelor rezultate din analiza relaţiilor anterioare dintre inculpat şi victimă (de ex., dacă au existat relaţii de strînsă prietenie, de sprijin reciproc, ori erau iminente relaţiile de

1)

2)

3)

a) b) c) d)

1)

35 înrudire etc.), din comportarea inculpatului în momentul săvîrşirii faptei şi ulterior (manifestări de regret, convingătoare, încercări de sinucidere, atitudine sinceră în faţa autorităților, oferirea unor explicaţii plauzibile a desfăşurării faptelor etc.). Determinarea modalităţii concrete a intenţiei are importanţă la calificare. !!! Unele infracțiuni pot fi comise atît cu intenţie directă, cît şi cu intenţie indirectă. Altele pot fi comise doar cu intenţie directă. !!! Nu există infracţiuni care pot fi săvîrșite doar cu intenţie indirectă. Regula e că infracţiunile formale pot fi comise doar cu intenţie directă. !!! Cel mai important barometru la determinarea modalităţii concrete a intenţiei este construcţia laturii obiective. În contrast, !!! intenția indirectă este posibilă doar în cazul componen țelor de infracţiune materiale. Cît priveşte vinovăţia faţă de însăşi acţiunea ce formează latura obiectivă a infracţiunilor formale, aceasta poate să se exprime doar sub forma intenţiei directe, deoarece voinţa persoanei în aceste cazuri este îndreptată spre săvîrşirea acţiunii. În cazul săvîrşirii infracţiunilor cu componenţă formală, faptul conştientizării de către persoană că săvîrşeşte o acţiune socialmente periculoasă presupune şi dorinţa de a o săvîrşi. !!! Acțiunile comise sînt pentru persoană întotdeauna dorite, doar dacă nu au fost săvîrșite sub influenţa constrîngerii fizice sau a altor circumstanţe care exclud libertatea de a acţiona. Odată ce el o săvîrşeşte, rezultă în mod inevitabil că o şi doreşte. O altă concluzie ar intra în contradicţie cu regulile logicii. Sînt comise cu intenţie directă infracţiunile în a căror componen ță legiuitorul a prevăzut scopul în calitate de semn obligatoriu . !!! Nu pot fi comise cu intenţie indirectă infracţiunile ce includ în componenţa lor un scop special. Componen țelor de infracţiune, care au în conţinutul lor scopul în calitate de semn constitutiv obligatoriu, le corespunde doar intenţia directă, lucru devenit un adevăr fundamental. Dacă persoana urmăreşte atingerea unui anumit rezultat, aceasta doreşte, însă nu admite atingerea respectivului obiectiv. Deoarece făptuitorul urmăreşte finalitatea propusă şi, implicit, rezultatul prin care se poate realiza această finalitate, scopul infracţiunii este ataşat exclusiv intenţiei directe, care devine astfel intenţie calificată ca scop. !!! Indicarea unui scop special în latura subiectivă a unei infracţiuni concrete demonstrează caracterul hotărît al faptei, care nu este un scop în sine, ci un mijloc de atingere a acelui rezultat final, care şi reprezintă scopul. Acest rezultat, precum şi însăşi fapta şi urmările socialmente periculoase, ca mijloc de atingere a scopului propus, sînt dorite de către subiectul infracţiunii. De aceea, scopul special al faptei este compatibil doar cu intenția directă. Concluzia: în cazul componențelor de infracţiune materiale, unde scopul este semn constitutiv obligatoriu, nu este posibilă intenţia indirectă. Aceasta este exclusă în ipoteza componenţelor de infracţiune formale. Infracţiunea neconsumată (pregătirea şi tentativa de infracţiune), din punct de vedere subiectiv, se caracterizează prin prezenta intenţiei directe. Etapa actelor preparatorii presupune întotdeauna prezenţa intenţiei directe; făptuitorul nu poate să se pregătească de provocarea urmărilor, a căror survenire nu o doreşte, ci doar o admite. Necesitatea intenţiei directe rezultă din finalitatea urmărită prin săvîrşirea actelor de pregătire: subiectul le săvîrşeşte în vederea comiterii unei infracţiuni, ceea ce implică atît reprezentarea rezultatului firesc propriu acelei infracţiuni, cît şi urmărirea producerii acestui rezultat. Cît priveşte tentativa de infracţiune, la realizarea actelor de executare persoana tinde spre atingerea unui anumit rezultat, de aceea nu este posibilă tentativa cu intenţie indirectă. Un alt aspect ţine de determinarea formei vinovăţiei faţă de semnele calificative ale infracţiunii. Semnele componenţei de infracţiune ce au o importanţă calificativă pot fi împărţite în 4 grupe: ce caracterizează obiectul infracţiunii; ce caracterizează acţiunea sau inacţiunea, săvîrşită într-un loc anumit, într-o perioadă de timp anumită, în împrejurări anumite etc.; referitoare la urmările prejudiciabile; referitoare la subiectul infracţiunii. !!! În calitate de semne calificative pot apărea şi acelea ce vizează latura subiectivă a infracţiunii, şi anume: scopul şi motivul (de ex., omorul inten ționat săvîrşit din interes material (lit.b) alin.(2) art.145 CP RM)). Dacă infracţiunea din cadrul componenţei de bază este comisă din impruden ță, atunci forma vinovăţiei faţă de semnele calificative la fel este impruden ța. Situaţia este diferită atunci cînd infracţiunea de bază este comisă cu intenţie. În atare situaţii, atunci cînd în calitate de semn calificativ apar semne ce caracterizează obiectul sau subiectul infracţiunii ori semne ce caracterizează semnele laturii obiective, cu excepţia urmărilor prejudiciabile – forma vinovăţiei faţă de respectivele semne calificative este intenţia. Dacă urmarea prejudiciabilă apare în postura de semn calificativ, soluţia privind forma vinovă ției faţă de respectivul semn poate fi diferită. În orice caz, de regulă, atunci cînd forma vinovăţiei faţă de urmarea prejudiciabilă, în calitate de semn calificativ, este imprudenţa, legiuitorul indică expres acest lucru în textul legii penale. În același timp, !!! dacă legiuitorul nu indică expres forma vinovăției faţă de urmarea prejudiciabilă ce apare pe post de semn calificativ, se prezumă că intenţia este forma vinovăţiei faţă de respectivul semn. De la numita regulă există şi unele excepţii. În unele cazuri legiuitorul nu indică asupra faptului că imprudenţa constituie forma vinovăţiei manifestată de făptuitor faţă de urmarea prejudiciabilă ce apare pe post de semn calificativ. Totuşi, prin procedeul comparării sancţiunilor poate fi stabilit că anume imprudenţa constituie forma vinovăţiei faţă de urmarea prejudiciabilă. Un exemplu elocvent în acest sens este semnul calificativ de la lit.b) alin.(3) art.165 CP RM – traficul de fiinţe umane soldat cu vătămarea gravă a integrită ții corporale sau cu o boală psihică a persoanei, cu decesul ori sinuciderea acesteia. În alt context, se va reţine la calificare semnul calificativ ce vizează obiectul infracţiunii doar atunci cînd acesta a fost cuprins de conştiinţa făptuitorului. În caz contrar, cele comise vor fi încadrate potrivit componenţei de bază. În acelaşi timp, dacă făptuitorul a considerat eronat prezenţa semnului calificativ, acesta lipsind de fapt, cele comise vor fi calificate ca tentativă la infracţiune, cu semnul calificativ respectiv. Merită atenţie abordarea complexă a problemei privind conţinutul vinovăţiei în cazul semnelor calificative ce vizează victima infrac țiunii. La o analiză atentă a semnelor calificative ce vizează victima infrac țiunii este evident că legiuitorul, în unele cazuri, indică asupra faptului manifestării de către făptuitor a bunei ştiinţe faţă de statutul victimei. !!! Buna știință presupune existenţa unei certitudini faţă de statutul victimei, nu însă a unei presupuneri. Atunci cînd legiuitorul nu operează cu sintagma „bună ştiinţă”, pentru a fi în prezenţa semnului calificativ ce vizează victima infracţiunii e suficient ca făptuitorul să presupună că victima are un statut special, cerut de lege. Dacă făptuitorul nici nu a presupus acest lucru, respectivul semn calificativ nu poate fi reţinut la calificare. Reieșind din analiza art.208 CP RM se desprinde concluzia că persoana adultă trebuie să cunoască că victima nu a atins vîrsta de 18 ani, adică că este minor. Dat fiind faptul că legiuitorul nu indică asupra cunoaşterii de către făptuitor, cu bună ştiinţă, a vîrstei victimei, pentru a fi în prezenţa infracţiunii examinate este necesar şi suficient ca persoana adultă să fi presupus că persoana atrasă la activitate criminală, instigată la comiterea infracţiunilor sau determinată la săvîrşirea faptelor imorale nu a atins vîrsta majoratului. Interpretarea sistematică a normei de incriminare supuse analizei, spre ex. în raport cu normele de la lit.e) alin.(2) art.145 CP RM (omorul unei persoane săvîrşit cu bună ştiinţă asupra unui minor...), lit.b) alin.(2) art.151 CP RM (vătămarea intenţionată gravă a integrităţii corporale sau a sănătă ții săvîrşită cu bună ştiinţă asupra unui minor...), lit.c 1) alin.(2) art.152 CP RM (vătămarea intenţionată medie a integrităţii corporale sau a sănătăţii săvîrşită cu bună ştiinţă asupra unui minor...) etc., permite a concluziona asupra următorului fapt: !!! pentru a fi în prezența infracţiunii stipulate la art.208 CP RM, făptuitorul fie poate să cunoască cu certitudine că victima este minor, fie poate să admită conştient că victima este minor. Buna ştiinţă implică cunoaşterea cu certitudine a calităţilor speciale ale victimei infracţiunii. !!! Atunci cînd legiuitorul cere cunoaşterea cu exactitate a statutului victimei, iar făptuitorul doar presupune acest statut, la calificare nu poate fi reţinut semnul calificativ ce caracterizează victima. Tipurile nenormative ale intenţiei şi importanţa lor la calificare Intenţia inițială şi intenţia supravenită Intenţia iniţială se deosebeşte de intenţia supravenită (sau survenită), prima presupunînd reprezentarea ab initio a tuturor elementelor actului delictual şi a consecinţelor sale, cealaltă – modificarea sau completarea hotărîrii iniţiale cu elemente noi, privind atît desfăşurarea faptei, cît şi urmările acesteia. !!! Regula e că dacă intenţia iniţială se transformă în intenţie supravenită, calificarea se va face în corespundere cu intenţia supravenită . De ex., dacă făptuitorul, avînd intenţia de a cauza o vătămare sănătăţii persoanei, în timpul aplicării loviturilor îşi schimbă intenţia, cauzînd victimei decesul, calificarea se va face potrivit art.145 CP RM. Soluţia de calificare va fi aceeaşi în ipoteza transformării intenţiei făptuitorului din a sustrage pe ascuns bunurile persoanei în a sustrage în mod deschis respectivele bunuri.

   2)

3)

1)

2)

 

36 Transformarea enunţată este posibilă doar în cazul săvîrşirii infracţiunii cu inten ție directă; este posibilă în cazul infracţiunilor omogene; transformarea intenţiei trebuie să aibă loc pînă la consumarea primei infracţiuni. Intenţia premeditată şi intenţia spontană Intenţia spontană – tipul intenţiei exprimat prin apariţia bruscă şi punerea imediată în aplicare. Intervalul de timp dintre momentul apariţiei intenţiei şi punerea acesteia în aplicare este unul foarte mic. Intenţia premeditată – tipul intenţiei căreia îi este caracteristic existenţa unui interval de timp între luarea deciziei infracţionale şi punerea ei în executare, interval în care făptuitorul a meditat asupra modului şi mijloacelor de săvîrşire a faptei. Aceste două tipuri nenormative ale intenţiei au o importanţă indirectă la calificare. !!! Pregătirea de infracţiune este posibilă doar atunci cînd făptuitorul manifestă intenţie premeditată. Dacă se atestă intenţia spontană, nu se poate vorbi despre o pregătire la infracţiune. Deşi intenţia premeditată nu este stipulată în calitate de semn constitutiv (fie în cadrul componenţei de bază, fie în cadrul celei calificative), determinarea acesteia, în unele cazuri, poate avea importanţă la calificare. De ex., determinarea intenţiei premeditate are importanţă la calificarea faptei infrac ționale potrivit lit.p) alin.(2) art.145 CP RM (omorul intenţionat săvîrşit la comandă) ori potrivit lit.m) alin.(2) art.151 CP RM (vătămarea intenţionată gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii săvîrşită la comandă) etc. Semnul calificativ „la comandă” implică prezenţa intenţiei premeditate. Totodată, !!! e cu neputinţă săvîrşirea unui omor la comandă în condiţiile unei intenţii spontane. !!! De regulă, participaţia la infracţiune este posibilă doar în cazul intenţiei premeditate , lucru necesar întru cooperarea participanţilor la săvîrşirea infracţiunii. Intenţia spontană poate determina calificarea infracţiunii potrivit unei norme care incriminează fapta săvîrşită în stare de afect; or, această din urmă stare poate apărea doar pe neaşteptate. Acest lucru rezultă, inclusiv, din norma de la art.146 CP RM, potrivit căreia starea de afect care a determinat săvîrşirea omorului trebuie să fi survenit în mod subit. Intenţia determinată şi intenţia nedeterminată Intenţia determinată se caracterizează prin prezenţa unei reprezentări concrete din partea făptuitorului cu privire la indicatorii calitativi şi cantitativi ai acelor trăsături ale infracţiunii, care îi exprimă esenţa juridică, în opozi ție cu intenţia nedeterminată, care presupune că făptuitorul are nu o reprezentare individual-determinată despre trăsăturile obiective ale faptei, ci o reprezentare generalizată despre aceste trăsături. !!! Atunci cînd făptuitorul manifestă intenţie nedeterminată, cele comise trebuie calificate potrivit normei care incriminează fapta ce cuprinde urmările prejudiciabile care au fost de fapt cauzate. De ex., aruncînd cu un cuţit într-un grup de persoane, făptuitorul are o reprezentare neconcretizată privind urmarea prejudiciabilă care ar putea surveni (vătămarea medie sau gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii, ori chiar decesul persoanei). În orice caz, !!! calificarea se va face în corespundere cu urmarea prejudiciabilă efectiv cauzată. !!! În cazul intenției determinate calificarea trebuie făcută potrivit rezultatului infracţional cauzat şi conţinutului intenţiei . Dacă urmarea dorită, despre care făptuitorul a avut o reprezentare determinată, a survenit, cele comise vor fi calificate ca infracţiune consumată, în conformitate cu norma incriminatoare care prevede urmarea respectivă. În situaţia nesurvenirii urmării prejudiciabile, se atestă prezenţa tentativei la infracţiunea ce cuprinde acea urmare prejudiciabilă. Una din formele intenţiei determinate o constituie intenţia alternativă, care presupune că conştiinţa făptuitorului cuprinde posibilitatea cauzării a două sau mai multor urmări prejudiciabile concret-determinate sau posibilitatea cauzării unui prejudiciu unuia din două obiecte, cuprinse de conştiinţa făptuitorului. !!! În cazul tentativei la infracţiunea cu intenţie alternativă, cele comise trebuie calificate ca tentativă la infracţiunea cu cel mai mic grad prejudiciabil . În această situatie acţionează regula, potrivit căreia !!! toate dubiile, inclusiv cele referitoare la calificarea faptei, sînt interpretate în favoarea celui vinovat. Cu referire la calificarea infracţiunii potrivit intenţiei nedeterminate sau determinate și reie șind din analiza făcută pe marginea omorului săvîrşit în stare de afect se desprinde concluzia că nu poate fi ignorată orientarea intenţiei făptuitorului: în ipoteza intenţiei determinate simple, nu poate fi făcută calificarea în funcţie de rezultatul infracţional care se produce în realitate, deoarece acest rezultat nu coincide cu rezultatul pe care şi l-a dorit făptuitorul. Calificarea se face în funcţie de rezultatul infracţional, care se produce în realitate, în ipoteza: intenţiei nedeterminate, cînd făptuitorul nu are o reprezentare precisă cu privire la numărul potenţialelor victime, dorind să lipsească de viaţă mai multe dintre acestea; intenţiei determinate alternative, cînd făptuitorul prevede posibilitatea, aproximativ egală, de producere a două rezultate infracţionale: a) moartea unei singure persoane; b) moartea a două persoane. Dacă făptuitorul ar manifesta intenţie nedeterminată sau intenţie determinată alternativă, ar fi oportună calificarea doar conform art.146 CP RM (fără referire la art.27 CP RM), în cazul producerii parţiale a rezultatului infracţional. Calitativ diferită este situaţia cînd făptuitorul manifestă intenţie determinată simplă: el urmăreşte un rezultat individual determinat, nu unul abstract. El doreşte producerea acestui unic rezultat, nu a unui rezultat din mai multe. Tocmai de aceea producerea rezultatului nu în parametrii reprezentaţi de către făptuitor implică soluţia de calificare potrivit art.27 şi 146 CP RM. Imprudența. Din analiza art.18 CP RM se desprinde că infracţiunea se consideră săvîrşită din imprudenţă dacă persoana care a săvîrşit-o îşi dădea seama de caracterul prejudiciabil al acţiunii sau inacţiunii sale, a prevăzut urmările ei prejudiciabile, dar considera în mod uşuratic că ele vor putea fi evitate ori nu îşi dădea seama de caracterul prejudiciabil al acţiunii sau inac țiunii sale, nu a prevăzut posibilitatea survenirii urmărilor ei prejudiciabile, deşi trebuia şi putea să le prevadă. Din definiţia legală a imprudenţei rezultă cele două modalităţi: încrederea exagerată; neglijenţa. !!! În unele cazuri, în aceleaşi circumstanţe obiective, manifestarea unei atitudini psihice intenţionate faţă de urmarea prejudiciabilă schimbă calificarea. Dacă vătămarea medie sau gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii ori decesul persoanei au fost cauzate intenţionat, la calificare nu se va mai re ține una din infracţiunile de la art.264 CP RM, ci una din infracţiunile contra vieţii şi sănătăţii persoanei. La calificarea infracţiunilor comise din imprudenţă, se impune delimitarea infracţiunii săvîrşite cu încredere exagerată de infracţiunea comisă cu intenţie indirectă. În cazul intenției indirecte persoana îşi dă seama de caracterul prejudiciabil al acţiunii sau inacţiunii sale, prevede urmările prejudiciabile, şi admite, în mod conştient, survenirea acestor urmări. Încrederea exagerată se exprimă prin faptul că persoana care a săvîrşit-o îşi dădea seama de caracterul prejudiciabil al acţiunii sau inacţiunii sale, a prevăzut urmările ei prejudiciabile, dar considera în mod uşuratic că ele vor putea fi evitate. Definitoriu pentru încrederea exagerată este modul abstract al prevederii urmării prejudiciabile care ar putea să survină. Bazîndu-se pe unele împrejurări obiective şi subiective, făptuitorul speră că acestea nu vor surveni. Dacă făptuitorul nu se bizuie pe niciun fel de elemente concrete, ci pur şi simplu speră că, datorită hazardului, nu se va produce rezultatul prevăzut, că nu va avea tocmai el ghinionul să pricinuiască moartea unei persoane, aceasta înseamnă că el îşi asumă riscul producerii acelui rezultat, adică acceptă şi o aşa urmare eventuală; vinovăţia lui nu se mai concretizează în încrederea exagerată, ci în intenţia indirectă. Una din condiţiile de bază la calificarea infracţiunilor săvîrşite din imprudenţă constă în stabilirea modalităţii concrete a imprudenţei. La descrierea atitudinii psihice a făptuitorului faţă de faptă şi urmările prejudiciabile legiuitorul rareori recurge la indicarea în textul normei de incriminare a modalităţii concrete de imprudenţă. Cel mai frecvent, legiuitorul specifică, pur şi simplu, imprudenţa ca formă a vinovăţiei. !!! Modalitatea concretă de imprudenţă este stipulată atunci cînd legiuitorul vrea să scoată în evidenţă faptul că o anumită infracţiune poate fi comisă doar cu o anumită modalitate de imprudenţă (de ex., infracţiunea prevăzută la art.213 CP RM – încălcarea din neglijenţă a regulilor şi metodelor de acordare a asistenţei medicale). Atunci cînd este complicat a determina forma vinovăţiei, în special faţă de urmarea prejudiciabilă, în cele mai dese cazuri trebuie de apelat la procedeul comparării sancţiunilor. De regulă, !!! imprudența ca formă a vinovăţiei este caracteristică doar componențelor de infracţiune materiale. Tocmai de aceea, pentru calificarea unei fapte prejudiciabile comise din imprudenţă este necesar a determina dacă componenţa de infracţiune desprinsă din norma aplicabilă este sau nu una materială.

1) 2) 3) 4)







 



  

a) b)

37 !!! Imprudenţa este posibilă doar în cazul infracţiunilor consumate. Este inadmisibilă imprudenţa la infracţiunile neconsumate (pregătirea şi tentativa de infracţiune). Nu e posibil a pregăti din imprudenţă săvîrşirea unei infracţiuni, după cum nu e posibil a încerca săvîrşirea unei infracţiuni din imprudenţă. Imprudenţa este incidentă doar infracţiunilor săvîrşite de o singură persoană. Participaţia la infracţiunile comise din impudenţă este imposibilă, lucru desprins din conceptul participaţiei penale potrivit legisla ției RM. Infracţiunea cu două forme de vinovăţie. !!! Dacă, drept rezultat al săvîrşirii cu intenţie a infracţiunii, se produc urmări mai grave care, conform legii, atrag înăsprirea pedepsei penale şi care nu erau cuprinse de intenţia făptuitorului, răspunderea penală pentru atare urmări survine numai dacă persoana a prevăzut urmările prejudiciabile, dar considera în mod u șuratic că ele vor putea fi evitate sau dacă persoana nu a prevăzut posibilitatea survenirii acestor urmări, deşi trebuia şi putea să le prevadă. Dacă legea penală nu ar fi incriminat infracţiunile săvîrşite cu două forme de vinovăţie ca infracţiuni distincte, cele comise s-ar califica potrivit regulilor concursului ideal de infracţiuni, atunci cînd printr-o singură acţiune/inacţiune s-ar fi comis două infracţiuni. De ex., vătămarea gravă a integrită ții corporale sau a sănătăţii persoanei care a dus la decesul persoanei din imprudenţă urma a fi calificată atît potrivit art.151, cît şi conform art.149 CP RM în ipoteza în care legiuitorul nu ar fi recurs la procedeul tehnico-legislativ de reunire în cadrul unei singure norme a faptei de vătămare a integrită ții corporale sau a sănătăţii soldate cu decesul persoanei din imprudenţă. Calificarea după semnele secundare ale laturii subiective. Alături de atitudinea psihică a persoanei faţă de fapta prevăzută de legea penală, în structura laturii subiective mai intră motivul şi scopul. Chiar dacă motivul şi scopul, în general, au rolul de semne facultative, importanţa acestora este incontestabilă, cel puţin în planul determinării caracteristicilor personalităţii infractorului şi al individualizării pedepsei penale. !!! Motivul şi scopul joacă un rol semnificativ la formarea vinovăţiei. Totodată, acestea au un caracter de sine stătător, de aceea nu trebuie confundate cu vinovăţia. Pe de altă parte, motivul şi scopul sînt organic legate între ele, în cele mai dese cazuri motivul fiind fundamentul scopului format. Motivul şi scopul ca semne facultative ale laturii subiective au următoarele func ții: delimitarea infracţiunilor de alte fapte non-infracţionale; delimitarea infracţiunilor între ele, atunci cînd motivul sau scopul sînt inserate în textul legii în calitate de semne obligatorii; crearea tipurilor calificative ale infracţiunilor; scopul şi motivul care nu sînt cuprinse în lege pot juca rolul de circumstanţe atenuante sau agravante. Motivul infracţiunii este definit în felul următor: imboldul interior, adică acea necesitate, dorinţă, pasiune, emoţie, acel sentiment care determină persoana să săvîrşească infrac țiunea şi îi dirijează voinţa în momentul săvîrşirii ei; impulsul intern al făptuitorului la săvîrşirea infracţiunii, adică acea dorinţă, tendinţă, pasiune, acel sentiment ce a făcut să se nască în mintea făptuitorului ideea săvîrşirii unei anumite activităţi conștient orientate într-o anumită direcţie în vederea satisfacerii acelei dorinţe, tendinţe, pasiuni etc.; latura motivaţională a oricărei conduite antisociale, fundalul pe care se grefează şi orientează atît opţiunile, cît şi deciziile infractorului pe tot parcursul traseului infracţional; necesitatea lăuntrică conştientizată ce determină persoana la acţiune sau inacţiune; determinarea internă conştientă, întemeiată pe anumite necesităţi şi interese ale persoanei, care duc la apariţia intenţiei de a săvîrşi infracţiunea. Chintesența motivului infracţiunii exprimă acel stimulent determinant în luarea hotărîrii infracţionale pentru realizarea satisfacţiei persoanei. Scopul infracţiunii este definit în felul următor: finalitatea urmărită prin săvîrşirea faptei ce constituie elementul material al infracţiunii, obiectivul propus şi reprezentat de făptuitor ca rezultat al acţiunii sau inacţiunii sale; reprezentarea formată în conştiinţa persoanei despre rezultatul dorit pe care tinde să-l atingă pe calea săvîrşirii unei acţiuni (inacţiuni) concrete; rezultatul viitor spre care tinde persoana la săvîrşirea infracţiunii; modelul ideal al rezultatului viitor dorit, spre atingerea căruia tinde făptuitorul prin săvîrşirea infracţiunii. Esenţa scopului ca semn al laturii subiective constă în reflectarea rezultatului spre care tinde făptuitorul la săvîrşirea faptei prevăzute de legea penală. !!! Spre deosebire de motiv, care reflectă elementele de determinare con știentă a conduitei ilicite (cauzele interne ale acesteia), scopul, care este şi el caracteristic, în general, activității voluntare, reflectă rezultatul spre care acesta tinde. De regulă, motivul şi scopul sînt semne facultative şi doar în cazul unor componenţe de infracţiune concrete acestea obţin rolul de semne obligatorii, avînd deci importanţă la calificare; !!! lipsa lor are drept consecință lipsa componenței de infracţiune. Doar atunci cînd acestea sînt prevăzute expres în dispoziţia articolelor din Partea Specială a Codului penal sau prezenţa acestora este dedusă din natura juridică a unei componenţe de infracţiune concrete, motivul şi scopul constituie semne obligatorii ale componenţei de infracţiune. Motivul şi scopul infracţiunii devin semne obligatorii atunci cînd: sînt prevăzute expres în dispoziţia normei incriminatorii; sînt deduse din natura juridică a infracţiunii. Spre ex., în textul normei de la art.278 CP RM (actul terorist) se prevede explicit scopul infracţiunii, în timp ce dispoziţia normei de la alin.(1) art.186 CP RM (furtul neagravat) nu reclamă în mod explicit prezen ța scopului în calitate de semn constitutiv, acesta rezultînd însă din natura juridică a faptei (scopul de cupiditate). În orice caz, în ambele situaţii, determinarea acestuia are importanţă la calificare. Motivul este specificat expres în textul normei de la art.327 CP RM – interesul material ori alte interese personale. În cadrul art.287 CP RM (huliganismul) motivul nu este indicat expres, acesta rezultînd din natura faptei, fiind motivul huliganic. Indicarea explicită în textul legii penale a motivului şi scopului este metoda cea mai potrivită. Aceasta nu lasă loc pentru interpretare, facilitînd procesul de aplicare a legii penale. !!! Motivul şi scopul pot fi inserate în calitate de semne obligatorii doar atunci cînd forma vinovăţiei, în cadrul componenţei de infracţiune, este intenţia. Lipsa motivului sau a scopului cerut de lege, în calitate de semn obligatoriu, are drept consecinţă imposibilitatea calificării celor comise potrivit legii penale. În alte cazuri, atunci cînd scopul sau motivul apar pe post de semn calificativ, lipsa acestora permite calificarea celor săvîrşite potrivit normei ce cuprinde componența de bază (de ex., în cazul omorului intenţionat, în lipsa motivului – din interes material – acţiunile infracţionale trebuie calificate potrivit alin.(1) art.145 CP RM, cu condiţia că lipsesc alte semne calificative). !!! Semnele secundare ale laturii subiective pot servi drept criteriu de delimitare a componenţelor de infracţiune similare. Spre ex., scopul constituie criteriu de delimitare a diversiunii (art.343 CP RM) de actul terorist (art.278 CP RM). Dacă în cazul diversiunii făptuitorul săvîrşeşte o explozie, un incendiu în scopul slăbirii bazei economice şi a capacităţii de apărare a ţării, atunci, în cazul actului terorist, aceste acţiuni sînt săvîrşite în alt scop, şi anume: în scopul de a intimida populaţia ori o parte din ea, de a atrage aten ția societăţii asupra ideilor politice, religioase ori de altă natură ale făptuitorului sau de a sili statul, organizaţia internațională, persoana juridică sau fizică să săvîrşească sau să se abţină de la săvîrşirea vreunei acţiuni. Tot în baza scopului infracţiunii, în mare parte are loc delimitarea furtului de răpirea mijlocului de transport. Dacă în cazul faptei prevăzute la art.186 CP RM făptuitorul urmăreşte scopul de cupiditate, atunci în cazul celei consemnate la art.192 1 CP RM făptuitorul urmăreşte scopul folosinţei temporare. Nu în zadar, la descrierea atitudinii psihice a făptuitorului faţă de fapta prejudiciabilă, legiuitorul a operat în textul normei de la art.192 1 cu expresia „fără scop de însuşire”. Problema scopului infracţiunii este una de semnificaţie cardinală în cazul infracţiunii prevăzute la art.192 1 CP RM. Tocmai de rezolvarea acestei probleme depinde delimitarea exactă a infracţiunii analizate de sustragerea mijlocului de transport. Legiuitorul aminteşte despre scopul special fie pentru a sublinia că obiectul juridic special al infracţiunii este într-atît de însemnat, încît chiar şi ameninţarea în adresa lui trebuie considerată ca infracţiune consumată (de ex., terorismul (art.278 CP RM), banditismul (art.283 CP RM), uzurparea puterii de stat (art.339 CP RM) etc.), fie pentru a reliefa orientarea subiectivă a infracţiunii împotriva unui anumit obiect juridic special (de ex., tîlhăria (art.188 CP RM), pungăşia (art.192 CP RM) etc.). În acest mod, !!! scopul special, privit ca element structural al laturii subiective a infracţiunii, trebuie evidenţiat numai în acele conţinuturi de infracţiune, în care aceasta o reclamă trăsăturile specifice ale obiectului apărat de dispoziţia normei penale corespunzătoare.

1) 2)

a)

b)

c)

1)

2)

3)

38 În unele componenţe de infracţiune scopul este semn secundar obligatoriu doar în anumite circumstanţe. Este cazul unor infracţiuni cu acţiuni alternative, unde scopul este semn obligatoriu ataşat doar unor acţiuni din cele alternative, dar nu tuturor acţiunilor. De ex., în cazul infracţiunii prevăzute la art.236 CP RM scopul este semn constitutiv doar atunci cînd fapta prejudiciabilă se exprimă prin acţiunea de fabricare a semnelor băneşti sau a titlurilor de valoare false. În ipoteza în care fapta prejudiciabilă se exprimă în acţiunea de punere în circulaţie a respectivelor entităţi materiale, scopul nu mai este semn obligatoriu. !!! Unele componenţe de infracţiune au în conţinutul lor un scop primar si unul secundar. Pentru a fi în prezenţa unei atare componenţe de infracţiune, trebuie identificat atît scopul primar, cît şi scopul secundar. Cu titlu de ex. poate fi fapta de spălare a banilor. Scopul special al infracţiunii de spălare a banilor este scopul introducerii în circuitul legal a bunurilor care constituie venituri ilicite. În cazul primei modalităţi normative a acţiunii prejudiciabile – convertirea sau transferul bunurilor de către o persoană care ştie ori trebuia să ştie că acestea constituie venituri ilicite – acestui scop i se adaugă un scop secundar care poate adopta oricare din următoarele două forme: scopul de a tăinui sau a deghiza originea ilicită a bunurilor; scopul de a ajuta orice persoană, implicată în comiterea infracţiunii principale, de a se sustrage de la consecinţele juridice ale acestor ac țiuni. Eroarea şi influenţa ei asupra calificării infracţiunii În procesul de aplicare a normelor juridico-penale se întîlnesc situaţii cînd trebuie dată o apreciere juridico-penală unor fapte prejudiciabile comise în baza unor reprezentări eronate despre realitatea obiectivă. Este cazul infracţiunilor comise sub influenţa erorii. !!! Regula e că, în acord cu principiul vinovăției, consfinţit la art.6 CP RM, făptuitorul urmează a fi supus răspunderii penale numai pentru fapta prejudiciabilă comisă cu vinovăţie. !!! Făptuitorului trebuie să i se impute doar acele circumstanţe obiective care au fost cuprinse de conştiinţa sa. La săvîrşirea acţiunilor infracţionale persoana poate greşi în privinţa unor sau altor împrejurări, iar greşeala admisă poate influenţa semnificativ conţinutul vinovăţiei – şi asupra limitelor răspunderii penale. În particular, prezenta erorii poate influența decisiv asupra calificării faptei comise , deoarece este cuprinsă de semnele laturii subiective a infracţiunii, determinînd caracterul şi conţinutul proceselor intelectuale şi volitive. Eroarea poate avea ca sursă fie o completă necunoaştere a unei împrejurări de fapt ori de drept în care a avut loc săvîrşirea faptei, fie o cunoaştere greşită, inexactă a unor astfel de date. !!! Atunci cînd persoana are dubii faţă de anumite împrejurări, eroarea se exclude, deoarece presupunerea de către făptuitor a anumitor circumstanţe înlătură prezenţa unei reprezentări gre șite. Or, aceasta din urmă presupune că făptuitorul fie nu a cunoscut anumite circumstanțe ale faptei, fie a cunoscut eronat, pe cînd existenţa dubiilor nu se încadrează în niciuna din cele două atitudini psihice faţă de realitatea obiectivă. Eroarea constituie reprezentarea greşită a făptuitorului fa ță de împrejurările în care a fost comisă fapta infracţională, iar în unele cazuri şi faţă de natura juridică a faptei prejudiciabile săvîrşite. Avînd în vedere că latura subiectivă este unul din cele 4 elemente ale componenţei de infracţiune, iar eroarea este o categorie juridică legată indisolubil de atitudinea psihică a făptuitorului faţă de fapta prejudiciabilă comisă, este cert că reprezentarea eronată a persoanei faţă de cele comise are importanţă la calificare. În cele mai dese cazuri, în prezenţa erorii suferă modificări calificarea faptei prejudiciabile comise. În doctrină sînt întîlnite diverse categorii ale erorii. În contextul calificării infracţiunilor, relevanţă are, în special, eroarea de drept şi eroarea de fapt. Eroarea de drept vizează norma de drept, constînd în reprezentarea greşită a făptuitorului faţă de natura juridică a faptei comise, ce rezultă din necunoaşterea sau cunoaşterea eronată a normei de incriminare, precum şi a conţinutului acesteia. Eroarea de drept implică 3 situaţii: reprezentarea eronată a făptuitorului faţă de natura juridică a faptei comise ca fiind una legală, care, însă, în realitate este una incriminată de legea penală . În acest caz, în virtutea principiului potrivit căruia „necunoaşterea legii nu scuteşte de răspunderea penală”, comportamentul persoanei necesită a fi calificat în corespundere cu norma din legea penală; reprezentarea eronată a făptuitorului faţă de natura juridică a faptei comise ca fiind una ilegală şi prejudiciabilă, dar care în realitate este una legală, neincriminată de legea penală. În acest caz, chiar dacă în reprezentarea persoanei cele comise constituie infracţiune, comportamentul acesteia, în virtutea principiului legalităţii incriminării, nu necesită a fi calificat potrivit legii penale. Simpla credinţă a persoanei că prin acţiunea sau inacţiunea sa se aduce atingere unei valori sociale ocrotite de legea penală nu este deloc suficientă în vederea atribuirii acestei fapte la sfera ilicitului penal; reprezentarea eronată a făptuitorului faţă de încadrarea juridico-penală a faptei prejudiciabile comise. Acest tip al erorii de drept la fel nu înlătură răspunderea penală. Eroarea de fapt – reprezentarea greşită a făptuitorului referitoare la împrejurările de fapt ce constituie semne obiective ale componenţei de infrac țiune şi care determină caracterul infracţiunii şi gradul de pericol social. Eroarea de fapt este prezentă atunci cînd poartă asupra unor date ale realităţii faptice, materiale (activitate, persoană, lucru, împrejurare, stare ori situaţie materială etc.), constînd în necunoaşterea sau cunoaşterea greşită a acestor date ale realităţii. Eroarea de fapt, avînd importanţă juridico-penală, constituie reprezentarea eronată a persoanei faţă de împrejurările de fapt semnificative, referitoare la cercul semnelor componenţei de infracţiune. Acest tip de eroare, cu siguran ță, se ia în considerare la calificarea faptelor socialmente periculoase. Or, eroarea de fapt poate constitui o împrejurare care să excludă vinovăţia persoanei; să schimbe forma vinovăţiei; să servească drept bază pentru constatarea etapei de tentativă la infracţiune sau drept temei care să excludă calificarea celor comise potrivit semnelor circumstanţiale agravante. La calificare are relevanţă doar eroarea asupra împrejurărilor de fapt ce formează semne ale componenţei de infracţiune. În contrast, eroarea de fapt faţă de împrejurările care nu sînt atribuite la cercul semnelor componenţei de infracţiune nu interesează la calificarea infracţiunilor. În dependenţă de conţinutul reprezentărilor eronate ale persoanei, se deosebesc mai multe tipuri ale erorilor de fapt. Eroarea în obiectul infracţiunii – reprezentarea greşită a persoanei faţă de valorile sociale şi relaţiile sociale aferente acestora asupra cărora se atentează infracţional. Deoarece obiectul infracţiunii constituie un element al componenţei de infracţiune, aprecierea eronată a acestuia are importanţă la calificare. În contextul erorii asupra obiectului infracţiunii, se deosebesc: Eroarea în obiectul juridic generic – reprezentarea greşită a făptuitorului faţă de grupul relaţiilor sociale lezate ca rezultat al săvîrşirii faptei infrac ționale (de ex., în situaţia în care făptuitorul crede că comite o sustragere a unor substanţe narcotice, dar în realitate comite o sustragere a unor simple medicamente, se învederează reprezentarea greşită a făptuitorului faţă de obiectul juridic generic, acesta crezînd că atentează asupra sănătăţii publice şi convieţuirii sociale, nu însă asupra relaţiilor sociale cu privire la patrimoniu). !!! În astfel de cazuri, calificarea se va face potrivit intenţiei făptuitorului. În speţă, deoarece intenţia acestuia a fost îndreptată spre sustragerea unor substanţe narcotice, calificarea trebuie făcută în corespundere cu norma ce incriminează respectiva faptă, adică art.2174 CP RM. În acelaşi timp, deoarece intenţia infracţională a acestuia nu şi-a găsit reflectare deplină în realitatea obiectivă (acesta a voit să sustragă substanţe narcotice, dar nu simple medicamente), cele comise trebuie calificate ca tentativă la infracţiunea prevăzută la art.217 4 CP RM. Eroarea în obiectul juridic special – reprezentarea greşită a făptuitorului faţă de valorile sociale concrete şi relaţiile sociale aferente acestora asupra cărora se atentează infracţional. De ex., făptuitorul consideră că atentează, pe lîngă viaţa persoanei, asupra relaţiilor sociale cu privire la îndeplinirea normală a obligaţiilor de serviciu, pe cînd, de fapt, acesta a atentat doar asupra vieţii persoanei. !!! În această ipoteză, calificarea se va face potrivit intenţiei persoanei, adică ca tentativă la infracţiunea de omor intenţionat prevăzut la lit.d) alin.(2) art.145 CP RM, aceasta deşi a survenit decesul persoanei, însă nu a survenit decesul persoanei dorite. Intenţia făptuitorului a fost îndreptată spre lipsirea de viaţă a unei persoane în legătură cu îndeplinirea de către aceasta a obligaţiunilor de serviciu. În fapt, a fost lipsită de viaţă o altă persoană. Făptuitorul nu a lezat relaţiile sociale cu privire la îndeplinirea normală a obligaţiilor de serviciu, deşi a voit lezarea acestora. Calificarea celor comise drept infracţiune consumată de omor neagravat ar însemna desconsiderarea laturii subiective ca element al componenţei de infracţiune. !!! În astfel de cazuri, la calificarea infracţiunii este folosită ficţiunea juridică: infracţiunea care, potrivit conţinutului de fapt, a fost dusă pînă la capăt, este apreciată ca tentativă asupra obiectului planificat de făptuitor. Eroarea în obiectul material – reprezentarea greşită a făptuitorului faţă de caracteristicile calitative şi cantitative ale entităţilor materiale supuse influenţării infracţionale prin săvîrşirea faptei prevăzute de legea penală. De ex., vrînd să sustragă un buletin de identitate, făptuitorul din greşeală a sustras un alt document. Acţiunile sale trebuie calificate ca tentativă la infracţiunea prevăzută la alin.(2) art.360 CP RM.

4)

a)

b)



39 !!! În ipoteza prezenței concomitente a erorii în obiectul material şi a erorii neesenţiale, calificarea nu va suporta modificări. Doar atunci cînd eroarea faţă de caracteristicile obiectului material este esenţială, se va schimba şi calificarea. Cu referire la eroarea în obiectul material al infracţiunilor contra patrimoniului comise prin sustragere se desprinde concluzia că obiectul material al unor astfel de infracţiuni este redat în linii generale, fără indicarea unor caracteristici concrete, iar pentru calificarea celor comise este necesar a se stabili că a avut loc o sustragere a unor bunuri străine, adică a unor bunuri asupra cărora făptuitorul nu a avut niciun drept legal sau pretins. Nu are importanţă la calificare care bunuri concrete au fost sustrase, decît dacă acestea au anumite caracteristici speciale, prevăzute în cadrul unor norme de incriminare aparte. Dacă făptuitorul a avut intenţia de a sustrage un anume lănţişor de aur, dar din greşeală a sustras un alt lănţişor de aur decît cel vizat, calificarea va rămîne aceeaşi. Pentru calificarea faptei, spre ex., potrivit art.186 CP RM, legiuitorul nu cere prezenţa unor caracteristici anumite. Atunci cînd în locul unor substan țe narcotice făptuitorul sustrage din farmacie nişte simple medicamente, în virtutea unei erori esenţiale asupra trăsăturilor obiectului material, calificarea va suporta modificări, şi anume: nu se va reţine infracţiunea prevăzută la art.2174 CP RM în formă consumată, ci tentativa la numita infracţiune. Eroarea în victima infracţiunii – reprezentarea greşită a făptuitorului faţă de trăsăturile, statutul persoanei, participant la relaţiile sociale asupra cărora făptuitorul atentează infracţional. Victima infracţiunii poate avea o calitate specială, fie în cadrul componen ței de bază (de ex., bolnavul – art.162 CP RM, pacientul – art.213 CP RM), fie în cadrul componenţei cu circumstanţe atenuante (de ex., copilul nou-născut – art.147 CP RM), fie în cadrul componenţei cu circumstan țe agravante (de ex., minorul, femeia gravidă – lit.e) alin.(2) art.145 CP RM, persoana care se află în grija, sub ocrotirea, protecţia, la educarea sau tratamentul făptuitorului – lit.a) alin.(3) art.171 CP RM). !!! Atunci cînd victima infracţiunii are un statut special, eroarea făptuitorului faţă de statutul special al victimei are importanţă la calificare . În orice caz, calificarea se va face în funcţie de orientarea intenţiei făptuitorului. La calificare se va lua în calcul şi conţinutul intenţiei făptuitorului faţă de statutul victimei, avîndu-se în vedere că în cadrul unor componenţe de infrac țiune legiuitorul cere cunoaşterea cu exactitate a statutului victimei, iar în cadrul altor componenţe – cunoaşterea cu exactitate sau admiterea conştientă a faptului că victima posedă un statut special. De ex., în situaţia în care, avînd intenţia de a răpi un minor, făptuitorul din eroare răpeşte un adult, acţiunile sale trebuie calificate ca tentativă la infracţiunea prevăzută la lit.b) alin.(2) art.164 CP RM (răpirea unei persoane săvîrşită cu bună ştiinţă asupra unui minor). În acelaşi timp, dacă făptuitorul consideră, în mod întemeiat, bazîndu-se pe unele date obiective, că victima a atins vîrsta majoratului (în realitate nefiind aşa), la calificare nu se va reţine lit.b) alin.(2) art.164 CP RM, chiar dacă, de fapt, a fost răpit un minor. Aceasta deoarece statutul special al victimei (cel de persoană care nu a atins vîrsta de 18 ani) nu a fost cuprins de intenţia infracţională a făptuitorului. !!! Nu poate fi ignorată intenția făptuitorului. O altă soluţie de calificare ar duce la nesocotirea principiului vinovăţiei, stipulat la alin.(1) art.6 CP RM. În altă privinţă, dacă făptuitorul a dorit răpirea minorului X, dar din greşeală a răpit minorul Y, la calificare se va reţine circumstanţa agravantă consemnată la lit.b) alin.(2) art.164 CP RM, chiar dacă intenţia făptuitorului a fost îndreptată spre răpirea minorului X. În acest caz, eroarea făptuitorului este una neesenţială, neavînd relevanţă la calificare. !!! La calificarea faptelor infracționale, atunci cînd victima posedă calităţi speciale, interesează statutul victimei, nu însă identitatea acesteia. Legiuitorul nu stipulează în cadrul normei de la lit.b) alin.(2) art.164 CP RM răpirea minorului X, ci pur şi simplu – răpirea minorului. Faptul că acesta e X, Y sau Z nu are relevanţă la calificare. Or, făptuitorul a dorit răpirea unui minor, ceea ce şi s-a întîmplat. Este posibilă eroarea persoanei faţă de numărul obiectelor de atentare, care poate să se exprime în faptul că: persoana consideră că atentează asupra unui obiect, dar de fapt a atentat asupra mai multor obiecte – în această ipoteză făptuitorul trebuie să răspundă penal pentru lezarea obiectului dorit, iar pentru lezarea celorlalte obiecte, care nu au fost cuprinse de intenţia făptuitorului, acesta trebuie să răspundă doar în cazul în care a manifestat imprudenţă faţă de acestea şi legea penală sancţionează respectiva faptă comisă din imprudenţă. De ex., dacă făptuitorul a avut intenţia de a lipsi de viaţă o persoană, dar a lipsit de viaţă două persoane, faţă de decesul uneia manifestînd imprudenţă, atunci calificarea trebuie făcută în corespundere cu art.145 CP RM (pentru omorul persoanei pe care a voit s-o lipsească de viaţă) şi art.149 CP RM (pentru lipsirea de viaţă a persoanei care nu a fost cuprinsă de intenţia făptuitorului, dar faţă de care acesta a manifestat imprudenţă). Dacă persoana, atentînd la un obiect determinat, din împrejurările cauzei nu trebuia şi nici nu putea con știentiza faptul atentării asupra altor obiecte (eroarea de fapt scuzabilă), aceasta nu poate fi supusă răspunderii penale pentru cauzarea daunelor unor astfel de obiecte. persoana consideră că atentează asupra a două sau mai multor obiecte, dar de fapt a atentat asupra unui obiect al protecţiei juridico-penale – în această ipoteză, atunci cînd făptuitorul consideră că atentează asupra a două obiecte, în realitate fiind lezat doar un obiect al protecţiei penale, iar articolul din Partea Specială a Codului penal conţine semnul calificativ ce cuprinde cele două obiecte, cele comise trebuie calificate ca tentativă la respectivul semn calificativ. De ex., vrînd să lipsească de viaţă două persoane prin incendierea casei, unde, în viziunea făptuitorului, se aflau ambele victime, acestuia nu-i reuşeşte decît lipsirea de viaţă doar a unei singure persoane, deoarece la acel moment a doua persoană nu se află în casa incendiată, lucru despre care făptuitorul nu cunoştea. Cu referire la speţă, soluţia de calificare ar trebui să fie următoarea: art.27, lit.g) alin.(2) art.145 CP RM. Eroarea în natura mijlocului (instrumentului) folosit la săvîrşirea infracţiunii. Dacă făptuitorul consideră că instrumentul folosit la comiterea infracţiunii posedă anumite calităţi speciale (cerute de lege), ceea ce în realitate nu era aşa, acţiunile acestuia trebuie calificate în corespundere cu intenţia sa, adică ca tentativă la săvîrşirea infracţiunii de bază (atunci cînd mijlocul constituie semn obligatoriu în cadrul componenţei de bază) ori ca tentativă la infracţiunea cu circumstanţe agravante (atunci cînd mijlocul constituie un semn calificativ). De ex., în situaţia în care făptuitorul consideră eronat că la săvîrşirea torturii foloseşte un instrument special destinat, calificarea celor comise se va face în conformitate cu art.27 şi lit.d) alin.(4) art.166 1 CP RM. Eroarea în metoda săvîrşirii infracţiunii. Atunci cînd metoda constituie semn constitutiv, reprezentarea eronată a făptuitorului faţă de metoda folosită la săvîrşirea infracţiunii contează la calificare. !!! Ca şi în celelalte cazuri, calificarea se va face în funcţie de orientarea intenţiei. Dacă făptuitorul consideră eronat că comite o sustragere pe ascuns, deşi în realitate acesta fusese văzut de o terţă persoană, acţiunile sale vor fi calificate în conformitate cu norma ce incriminează infracţiunea de furt. La calificare nu se va reţine însă art.27 CP RM, aceasta deoarece intenţia făptuitorului a fost dusă pînă la capăt. Eroarea în urmarea prejudiciabilă. Avînd intenţia de a sustrage pe ascuns bunuri în proporţii mari (de ex., o brăţară anumită), făptuitorul din greşeală sustrage bunuri în proporţii considerabile (sustrage o altă brăţară decît cea vizată, cu o valoare economică cu mult mai mică). În loc să cauzeze victimei un prejudiciu patrimonial efectiv în proporţii mari, făptuitorul, în mod eronat, a cauzat un prejudiciu în proporţii considerabile. Deoarece intenţia acestuia a fost orientată spre cauzarea unui prejudiciu patrimonial în proporţii mari, calificarea celor comise trebuie făcută în corespundere cu norma care conţine respectivul semn calificativ. Fiindcă intenţia sa nu şi-a găsit reflectarea sută la sută în realitatea obiectivă, trebuie invocată şi norma de la art.27 CP RM. Eroarea în legătura cauzală. Dacă urmarea prejudiciabilă cuprinsă de intenţia făptuitorului nu a fost cauzată ca rezultat al acţiunilor care, în viziunea făptuitorului, trebuiau să o cauzeze, ci în rezultatul altor acţiuni, cele comise trebuie calificate ca tentativă la infracţiunea cuprinsă de intenţia făptuitorului şi ca infracţiune din imprudenţă ce cuprinde urmările prejudiciabile survenite. De ex., vrînd să lipsească de viaţă persoana X, făptuitorul, după aplicarea unor lovituri cu cuţitul, crezînd eronat că aceasta a decedat, a incendiat casa în care se afla victima (cu scopul de a ascunde urmele), însă, ulterior, s-a stabilit că victima nu a decedat de la loviturile de cuţit aplicate, ci de la asfixierea cu monoxid de carbon. În cele din urmă, calificarea trebuie făcută potrivit art.27 şi alin.(1) art.145 CP RM (tentativă la omorul intenţionat) şi lit.d) alin.(2) art.197 CP RM (distrugerea sau deteriorarea intenţionată a bunurilor care au provocat din imprudenţă decesul victimei). Tema: CALIFICAREA INFRACȚIUNII UNICE Conceptul infracțiunii unice Unitatea infracțională este acea instituție a dreptului penal ce reprezintă o activitate infrac țională formată dintr-o singură ac țiune sau inac țiune ori din mai multe acțiuni sau inacțiuni, care, datorită naturii faptei sau datorită voin ței legiuitorului, formează o singură componen ță de infrac țiune (con ținut de infracțiune) și poate fi încadrată potrivit unei singure norme de incriminare. Potrivit art.28 CP RM, infracţiunea unică reprezintă o acţiune (inacţiune) sau un sistem de acţiuni (inacţiuni) care se califică conform dispoziţiei unei singure norme a legii penale. Trăsăturile fundamentale ale infracţiunii unice: prezenţa unei acţiuni/inacţiuni sau a unui sistem de acţiuni/inacţiuni;



a) b)

a) b)

40 calificarea acţiunii/inacţiunii sau a sistemului de acţiuni/inacţiuni potrivit unei singure norme a legii penale. Identificarea trăsăturilor caracteristice ale infracţiunii unice este imperioasă în vederea delimitării formelor acesteia de concursul de infracţiuni ca formă a pluralităţii infracţionale. În realitate, delimitarea unor infracţiuni unice de diferite forme ale pluralităţii de infracţiuni nu este o sarcină uşoară, ceea ce determină necesitatea cunoaşterii diverselor manifestări, forme ale infracţiunilor unice şi specificul lor. Uneori o singură infracţiune prin natura ei se realizează prin mai multe acte criminale, fie produc cîteva rezultate prejudiciabile, ceea ce poate induce în eroare cu privire la unitatea sau pluralitatea faptelor penale comise. Formele infracțiunii unice. Reguli de calificare a infracțiunii unice Tipurile unității infracționale sînt: unitatea naturală de infracțiune; unitatea legală de infracțiune. Unitatea naturală de infracțiune. Unitatea naturală există atunci cînd entitatea infrac țiunii, atît în con ținutul, cît și în structura sa, rezultă din unicitatea naturală a acțiunii sau inacțiunii care formează elementul material al infrac țiunii. !!! Caracteristic pentru infracțiunile cu entitate naturală este împrejurarea că acestea se săvîrşesc în realitatea vie ții ca unitate de fapt, legiuitorul consacrîndu-le în această structură firească ca infrac țiuni, fără a le mai adăuga vreun element suplimentar. Unitatea naturală de infracțiune constituie acea formă a unității infracționale ce constă dintr-o activitate unică sau fapt simplu (ac țiune sau inac țiune), care produce un rezultat periculos, la baza căreia stă una dintre formele de vinovăţie prevăzute de lege şi care, datorită stării de fapt, poate fi apreciată ca o activitate infracţională ce corespunde unui singur conţinut de infracţiune (componenţe de infracţiune). Formele unităţii infracţionale naturale sînt: infracţiunea simplă; infracţiunea continuă. Infracţiunea simplă constă într-o singură acţiune sau inacţiune realizată fie printr-un act unic, fie prin mai multe acte reluate succesiv, dar în mod imediat şi în strînsă legătură obiectivă, asupra aceluiaşi obiect ocrotit de lega penală şi care nu necesită prin însăşi natura ei o prelungire a elementului material în timp. O mare parte a infracţiunilor din Partea Specială a Codului penal sînt descrise sub forma infracţiunilor simple. !!! Sub aspect subiectiv, infracţiunea unică simplă implică prezenţa unei singure forme de vinovăţie. !!! Sub aspect obiectiv, infracţiunea simplă se caracterizează prin prezenţa unei singure acţiuni sau inacţiuni, a unui singur obiect de atentare. Tot ca unitate naturală este considerată şi infracţiunea simplă, unde ac țiunea infracţională se realizează prin mai multe acte comise în acelaşi scop şi cu aceeaşi intenţie infracţională (de ex., aplicarea multiplelor lovituri în vederea cauzării victimei unei vătămări grave integrităţii corporale sau sănătă ții). Acţiunea sau inacţiunea unică ce caracterizează infracţiunea simplă poate fi uneori segmentată, în fapt, în mai multe acte care se leagă între ele în mod natural, formînd acţiunea sau inacţiunea constitutivă a infracţiunii. Ceea ce integrează aceste acte materiale (identice sau asemănătoare, sub aspectul lor fizic) cu acţiunea incriminată – într-o singură acţiune este, pe lîngă factorul subiectiv constînd în existenţa unei intenţii unice, săvîrşirea lor neîntreruptă sau continuitatea materială de execuţie şi subsumarea lor unei încadrări juridice unice. !!! În cazul unui omor reuşit dintr-o singură împușcătură se atestă prezenţa infracţiunii simple, dintr-un act unic, iar în cazul omorului săvîrşit prin mai multe împuşcături sau loviri succesive şi imediate (de cuţit, topor etc.) se atestă prezenţa infracţiunii simple cu o singură acţiune alcătuită din mai multe acte. Chiar dacă infracţiunea este comisă prin mai multe acte, cele comise vor constitui o infracţiune unică simplă, cu condiţia ca actele să fi fost săvîrşite imediat sau într-un interval scurt de timp. În caz contrar, cele comise ar putea constitui o infracţiune unică prelungită sau chiar un concurs de infracţiuni (în ipoteza unor intenţii diferite). Actele trebuie să fie săvîrşite într-o succesiune neîntreruptă şi cu aceeaşi ocazie. Infracţiunea unică continuă – fapta care se caracterizează prin săvîrşirea neîntreruptă, timp nedeterminat, a activităţii infracţionale (alin.(1) art.29 CP RM). Infracţiunea continuă este o formă a unităţii naturale de infracţiune, ce se caracterizează prin aceea că elementul său material, constînd într-o acţiune sau inacţiune, se prelungeşte (continuă, durează) în timp, în mod natural, pînă la încetarea activităţii infracţionale, care se poate datora intervenţiei făptuitorului, altor persoane ori organelor competente. Ca formă a infracţiunii unice, infracţiunea continuă se manifestă prin săvîrşirea şi desfăşurarea neîntreruptă în mod natural a faptei prejudiciabile. !!! Infracţiunea continuă nu poate fi comisă altfel decît prin desfăşurarea neîntreruptă a activităţii infracţionale. De ex., fapta de păstrare ilegală a substanţelor narcotice în proporţii mari şi fără scop de înstrăinare (alin.(2) art.217 CP RM) nu poate fi comisă altfel decît în mod continuu, ceea ce rezultă din natura faptei, exact ca şi fapta de însuşire sau utilizare ilicită a energiei electrice, termice sau a gazelor naturale (art.194 CP RM). La infracţiunea continuă se disting, pe de o parte, momentul consumării, care se înfăptuieşte odată cu realizarea conţinutului infracţiunii, iar, pe de altă parte, momentul epuizării, care coincide cu încetarea activităţii infracţionale. Cum însă pe parcursul realizării elementului material de durată al acestei infracţiuni pot apărea şi momente fireşti de întrerupere, de pauză, dictate de specificul activităţilor desfăşurate, ştiinţa dreptului penal face distincţie între infracţiunile continue permanente şi infracţiunile continue succesive. Infracţiunile continue permanente se caracterizează prin săvîrşirea activită ții infracţionale timp nedeterminat, fără existenţa unei întreruperi. Drept ex. de infracţiune continuă permanentă poate servi fapta de însuşire sau utilizare ilicită a energiei electrice, termice sau a gazelor naturale (art.194 CP RM). Infracţiunile continue cu acţiuni succesive se caracterizează prin săvîrşirea în timp a activităţii infracţionale, dar cu întreruperi, care sînt determinate de natura faptei. Spre ex., fapta de purtare ilegală a armei (art.290 CP RM), deşi este o infracţiune unică continuă, în mod natural poate fi comisă cu întreruperi, atunci cînd făptuitorul periodic ia arma cu el. S-ar părea că în acest caz cele comise trebuie calificate potrivit regulilor concursului de infrac țiuni, fiecare episod infracţional exprimat prin purtarea ilegală a armei constituind o infrac țiune distinctă. !!! Întreruperea activităţii infracţionale nu ştirbeşte natura faptei. Aceasta rămîne a fi una continuă. Or, purtarea este o acţiune continuă. În acelaşi timp, infracţiunea continuă este o formă a unită ții infracţionale. !!! Infracţiunea continuă cu acţiuni succesive nu transformă unitatea infracţională într-o pluralitate de infracţiuni , deşi, aparent, ar exista o pluralitate de infracţiuni. Acest lucru este prevăzut tranşant în cadrul normei de la art.29 CP RM, potrivit căreia în cazul infracţiunii continue nu există pluralitate de infracţiuni. Unitatea legală de infracţiune. În unele cazuri, pornind de la diverse premise de ordin obiectiv, legiuitorul recurge la reunirea mai multor fapte infracţionale în cadrul unei singure infracţiuni. Este cazul unităţii legale de infracţiune care trebuie înţeles ca fiind acea formă a unităţii infracţionale ce reprezintă o activitate infracţională formată din două sau mai multe acţiuni sau inacţiuni, care, luate separat, ar putea constitui infracţiuni distincte, însă care prin voinţa legiuitorului sînt reunite într-o singură componenţă de infracţiune (conţinut de infracţiune), putînd fi încadrate în baza unei singure norme de incriminare. !!! Spre deosebire de unitatea naturală, cea legală este o creaţie a legiuitorului care, călăuzit de unele consideraţii de politică penală şi folosind procedeul absorbţiei, a construit conținutul unor infracţiuni prin înglobarea în acelaşi conţinut a unor acte sau acţiuni distincte ori a unor rezultate multiple care – în lipsa unei dispoziţii legale exprese – ar constitui elemente ale mai multor infracţiuni. Respectiva formă a unităţii infracţionale este numită legală, deoarece este creată datorită voinţei legiuitorului. !!! Prin această trăsătură poate fi delimitată unitatea legală de cea naturală. !!! Această formă de unitate infracţională are la bază voinţa legiuitorului, pentru că aparent ar exista o pluralitate de infracţiuni. Legiuitorul a înţeles să creeze o infracţiune unică din două sau mai multe acţiuni care ar putea constitui infracţiuni distincte, fie datorită legăturii existente între ele în plan material, fie datorită legăturii subiective. Dacă în cazul unităţii naturale de infracţiune există o concordanţă între unitatea juridică şi unitatea de fapt sau reală, în cazul unităţii legale nu există o astfel de concordanţă. !!! În ipoteza unității legale cele comise urmează a fi calificate potrivit unei singure norme, dar nu potrivit mai multor norme. Figura unităţii infracţionale legale include în sine mai multe acţiuni sau inacţiuni, între care se fixează anumite conexiuni, care, de fapt, stau la baza formării diferitelor tipuri de unitate legală de infracţiune. De ex., în cadrul infracţiunii continuate sînt comise două sau mai multe acţiuni identice, sub dominaţia unei singure rezoluţii infracţionale şi care, datorită circumstan țelor questo facti, sînt reunite de către legiuitor în cadrul unei unităţi juridice de

1)

2)

3) 4)

     

a) b) c) d) e) )

41 infracţiune. În cadrul infracţiunilor complexe, legiuitorul, din raţiuni de politică penală, reuneşte două sau mai multe fapte de natură diferită, creînd astfel un singur conţinut de infracţiune cu un caracter compus. Trăsăturile unităţii legale de infracțiune: constă dintr-o activitate infracţională formată din două sau mai multe acţiuni sau inacţiuni ce pot forma infracţiuni distincte . Anumite forme ale unităţii de infracţiune apar ca o pluralitate de infracţiuni, în realitate fiind vorba doar despre o pluralitate aparentă; unitatea legală de infracţiune este constituită prin voinţa legiuitorului. Unitatea legală este o unitate constituită pe seama reunirii unor infracţiuni ce pot exista în mod natural şi în mod independent, dar, datorită legăturilor de ordin obiectiv sau subiectiv existente între ele, legiuitorul le reuneşte într-o infracţiune distinctă, cu o structură complexă, existenţa acesteia depinzînd în mod esenţial de prezenţa legăturilor avute în vedere la constituirea unităţii legale; acţiunile sau inacţiunile sînt reunite în cadrul unei componenţe unice de infracţiune; acţiunile sau inacţiunile ce formează unitatea legală de infracţiune cad sub incidenţa unei singure norme de incriminare. Formele unităţii legale de infracţiune: infracţiunea prelungită; infracţiunea unică cu acţiuni repetate; infracţiunea complexă; infracţiunea cu semne alternative (cu acţiuni alternative, cu urmări prejudiciabile alternative etc.); infracţiunea cu urmări prejudiciabile suplimentare; infracţiunea de obicei (de îndeletnicire). Infracţiunea prelungită (continuată) ca formă a unităţii legale de infracțiune este expresia legală a unei realităţi obiective, ce constă dintr-o singură activitate infracţională desfăşurată în timp, formată din două sau mai multe acţiuni/inacţiuni identice, săvîrşite în baza unei singure rezoluţii infrac ționale (intenţii unice). În conformitate cu alin.(1) art.30 CP RM, se consideră infracţiune prelungită fapta săvîrşită cu intenţie unică, caracterizată prin două sau mai multe acţiuni infracţionale identice, comise cu un singur scop, alcătuind în ansamblu o infracţiune. Condiţiile pentru existenţa infracţiunii prelungite, trăsăturile care fac posibilă delimitarea acesteia atît de alte forme ale unităţii legale de infracţiune, cît şi de concursul real între infracţiuni identice, ceea ce permite calificarea celor comise fie potrivit unei singure norme, fie potrivit mai multor norme de incriminare, sînt: prezenţa a cel puţin două acţiuni/inacţiuni infracţionale; acţiunile/inacţiunile infracţionale trebuie să fie identice; acţiunile/inacţiunile infracţionale comise în ansamblu alcătuiesc o infracţiune; unitatea intenţiei; scopul unic; acţiunile/inacţiunile infracţionale să fie comise de aceeaşi persoană. Drept ex. de infracţiune unică prelungită poate servi cazul sustragerii pe ascuns a bunurilor unei persoane, atunci cînd făptuitorul recurge la sustragerea pe părţi (prin mai multe episoade) a bunurilor victimei ori cazul punerii în circulaţie, pe părţi, a semnelor băneşti false (în fiecare zi cîte o parte din suma dorită), sau cazul coruperii active, atunci cînd făptuitorul transmite pe părţi (în rate) suma de bani necesară pentru a fi îndeplinită sau nu ori pentru a întîrzia sau a grăbi îndeplinirea unei acţiuni în exercitarea func ției sale sau contrar acesteia de către persoana publică sau persoana publică străină. Pentru a fi în prezenţa infracţiunii prelungite, este necesar ca toate condi țiile indicate să fie întrunite. În caz contrar, cele comise nu vor cădea sub incidenţa conceptului de infracţiune prelungită. !!! În cazul lipsei unităţii intenţiei infracționale faţă de acţiunile/inacţiunile infracţionale identice, cele comise sînt pasibile de calificare potrivit regulilor concursului real de infracţiuni. !!! Prin repetarea acţiunilor/inacţiunilor infracţiunea prelungită se aseamănă cu concursul de infracţiuni, deosebirea fiind sub aspectul laturii subiective, la infracțiunile prelungite existînd o intenţie unică (un singur scop), iar la concursul de infracţiuni – atîtea intenţii, cîte infracţiuni se află în concurs. !!! Unitatea de rezoluție infracţională care stă la baza infracţiunii continuate reprezintă factorul care uneşte pluralitatea de acte componen țe ale acestei infracţiuni şi, totodată, principalul criteriu de delimitare a infracţiunii continuate de concursul de infracţiuni. Din analiza infracţiunii prevăzute la art.326 CP RM reiese că în cazul traficului de influenţă, în vederea diferenţierii infracţiunii unice prelungite de concursul de infracţiuni, contează dacă – în raport cu conduita manifestată în raport cu fiecare dintre cumpărătorii de influenţă şi/sau factorii de decizie susceptibili de influenţare – a existat sau nu o intenţie infracţională unică. Dacă circumstanţele celor săvîrşite demonstrează lipsa intenţiei unice, se atestă concursul de infracţiuni. În prezenţa unei intenţii unice faţă de acţiunile/inacţiunile infrac ționale săvîrşite , indiferent de numărul acestora, cele comise trebuie calificate potrivit regulilor infracţiunii unice prelungite, în timp ce în prezenţa concursului de intenţii faţă de respectivele acţiuni/inacţiuni infracţionale, cele comise trebuie calificate potrivit regulilor concursului de infracţiuni. !!! În ipoteza în care lipsește unitatea intenţiei infracţionale faţă de acţiunile/inacţiunile infracţionale identice cele comise pot constitui o infracţiune unică cu acţiuni repetate (este cazul articolelor din Codul penal care prevăd în calitate de semn circumstanţial agravant săvîrşirea repetată a infracţiunii). !!! În acest caz, calificarea se va efectua în conformitate cu semnul calificativ ce incriminează forma reiterată a infracţiunii. Stabilirea condiţiilor de existenţă a infracţiunii prelungite are importanţă la calificare. !!! Pentru a fi în prezența infracţiunii prelungite, este ineluctabil ca toate acţiunile/inacţiunile prejudiciabile comise, ce alcătuiesc în ansamblu o singură infracţiune, să fie pasibile de a fi încadrate potrivit aceleiaşi norme juridico-penale, adică să formeze conţinutul aceleiaşi componenţe de infracţiune. Infracţiunea prelungită cere prezenţa unui ansamblu de acţiuni/inacţiuni infracţionale identice , iar identicitatea implică eventuala încadrare a episoadelor infracţionale potrivit aceleiaşi norme juridico-penale. Drept consecin ță, !!! pentru aprecierea celor comise drept infracţiune prelungită, acţiunile/inacţiunile ce formează episoadele infracţionale trebuie să lezeze acelaşi obiect al protecţiei penale. În contextul infracţiunii prelungite discutabil apare aspectul legat de durata intervalului de timp între acţiunile/inacţiunile infracţionale săvîrşite. !!! Regula de bază e că acțiunile/inacţiunile infracţionale trebuie săvîrşite la intervale diferite de timp. Pentru a aprecia o faptă infracţională drept infracţiune prelungită nu se poate face abstracţie de durata intervalelor de timp dintre acţiunile/inacţiunile infracţionale săvîrşite. !!! Intervalele prea mari de timp sînt de natură să ducă la concluzia inexistenţei infracţiunii continuate (prelungite) şi la adoptarea soluţiei concursului de infracţiuni, deoarece asemenea distanţe între acţiunile identice săvîrşite nu susţin rezoluţia infracţională unică. !!! Existența unor intervale prea mari de timp între acţiunile identice repetate poate duce şi la concluzia că există mai multe rezoluţii infrac ționale. Sub acest aspect este evident că nu se mai poate vorbi de unitate legală, deoarece rezolu țiile distincte generează o pluralitate de infracţiuni sub forma unui concurs real omogen. Teoretic, este posibil ca durata intervalelor de timp să fie chiar şi de un an, însă, din perspectivă practică, o atare situaţie va fi tratată, cel mai probabil, ca şi concurs de intenţii infracţionale. Din speţa relevată rezultă prezenţa concursului de intenţii şi, implicit, a concursului de infracţiuni, inclusiv din considerentul existenţei unor intervale mari de timp între episoadele infracţionale. În contextul infracţiunii unice prelungite se impune delimitarea acesteia de infracţiunea unică continuă cu acţiuni succesive, lucru dictat de repetabilitatea acţiunilor infracţionale comise. În ambele cazuri activitatea infracţională este formată din mai multe acţiuni infracţionale. Totuşi, caracteristic infracțiunii continue cu acţiuni succesive, de altfel ca şi în cazul infracţiunii continue permanente, este faptul că aceasta, în mod normal, nu poate fi comisă altfel decît continuu, ceea ce nu este specific şi pentru infracţiunea prelungită. În cazul infracţiunilor continuate, rezoluţia infracţională unică este reconfirmată de fiecare dată printr-un act de conduită exterioară, care de cele mai multe ori reprezintă repetarea elementului material al infracţiunii, pe cînd în cazul infracţiunilor continue succesive acest act de conduită exterioară lipseşte. Infracţiunea unică cu acţiuni repetate poate fi definită ca fiind acea categorie a infracţiunii unice care presupune săvîrşirea a două sau mai multor infracţiuni identice sau omogene (care intră sub incidenţa aceluiaşi articol), faţă de care făptuitorul manifestă intenţie diferită, cu condiţia că persoana nu a fost condamnată pentru vreuna dintre ele şi nu a expirat termenul de prescrip ție de tragere la răspundere penală, infracţiuni care, în virtutea voinţei legiuitorului, în cazurile expres prevăzute de lege, pot fi calificate doar potrivit unei singure norme.

1)

2)

 

a)

b)

42 !!! Nu în toate cazurile săvîrşirii unor infracţiuni identice sau omogene se atestă prezenţa infracţiunii unice cu acţiuni repetate, ci doar în cazurile în care norma incriminatoare prevede în calitate de semn circumstanţial agravant săvîrşirea infracţiunii de către o persoană care anterior a mai săvîrşit o astfel de infracţiune (repetarea infracţiunii ca circumstanţă agravantă). În acord cu legislaţia RM, este incidentă infracţiunea unică cu acţiuni repetate atunci cînd în Partea Specială a Codului penal sînt prevăzute norme care cuprind în sine două sau mai multe fapte prejudiciabile, săvîrşite pînă la condamnarea făptuitorului pentru vreuna din ele şi fără ca în privința acestora termenul de prescripţie de tragere la răspundere penală să fi expirat. !!! Săvîrşirea reiterativă a unei infracțiuni identice intră în sfera de aplicare a infracţiunii unice, dacă infracţiunea este descrisă printr-un semn calificativ prin care este dozată răspunderea penală pentru săvîrşirea reiterativă a aceleiaşi fapte infracţionale (de ex., violul neagravat urmat de un alt viol neagravat, prevăzut de lit.a) alin.(2) art.171 CP RM). Existenţa unei atare forme a infracţiunii unice rezultă cu claritate din norma de la alin.(1) art.33 CP RM, în acord cu care se consideră concurs de infracţiuni săvîrşirea de către o persoană a două sau a mai multor infracţiuni dacă persoana nu a fost condamnată definitiv pentru vreuna din ele şi dacă nu a expirat termenul de prescripţie de tragere la răspundere penală, cu excepţia cazurilor cînd săvîrşirea a două sau a mai multor infracţiuni este prevăzută în articolele Părţii Speciale a Codului penal în calitate de circumstanţă care agravează pedeapsa. Anterior, în Partea Generală a Codului penal era definită, la art.31, noţiunea de infracţiune repetată, iar în Partea Specială a Codului penal, în cadrul unor articole, în calitate de semn calificativ era prevăzută circumstanţa „în mod repetat”. Ulterior însă, institu ția repetării infracţiunii a fost abrogată. Deşi, prin abrogarea art.31 CP RM, legiuitorul a renunţat la instituţia repetării infracţiunii, totuşi unele reminiscen țe ale acesteia au rămas în legea penală. În unele articole concrete din Partea Specială a Codului penal legiuitorul a păstrat forma repetată a infracţiunii. Este cazul art.145, 158, 165, 171, 172, 206, 2171, 287 CP RM, unde este prezent semnul calificativ menit să agraveze răspunderea penală a făptuitorului pentru săvîrşirea repetată a infracţiunii. Potrivit legislaţiei penale a RM, se deosebesc următoarele două categorii ale infracţiunilor unice cu acţiuni repetate: infracţiuni unice cu acţiuni repetate între infracţiuni identice, adică între infracţiunile prevăzute de acelaşi alineat al aceluiaşi articol (în cazul articolelor formate din alineate) sau de aceeaşi literă a aceluiaşi alineat (în cazul articolelor formate din alineate şi litere). De ex., în ipoteza unui omor intenţionat neagravat succedat de un alt omor intenţionat neagravat, la calificare se va reţine doar norma de la lit.o) alin.(2) art.145 CP RM (omorul inten ționat săvîrşit de către o persoană care anterior a săvîrşit un omor intenţionat prevăzut la alin.(1)); infracţiuni unice cu acţiuni repetate între infracţiuni omogene, adică între infracţiunile prevăzute la alineate diferite ale aceluiaşi articol. De ex., în ipoteza traficului de copii în formă neagravată (alin.(1) art.206 CP RM) succedat de traficul de copii însoţit de aplicarea armei de foc (lit.a) alin.(2) art.206 CP RM), la calificare se va reţine doar norma de la lit.a) alin.(3) art.206 CP RM (traficul de copii săvîrşit de o persoană care anterior a săvîrşit aceleaşi acţiuni). !!! Criteriul de delimitare a infracțiunii unice cu acţiuni repetate de infracţiunea unică prelungită este atitudinea psihică diferită a făptuitorului faţă de acţiunile/inacţiunile infracţionale comise. La comiterea infracţiunii prelungite persoana săvîrşeşte la diferite intervale de timp, dar în realizarea aceleiaşi rezoluţii criminale, acţiuni sau inacţiuni care formează fiecare în parte componenţa aceleiaşi infracţiuni. Făptuitorul din start intenţionează să comită infracţiunea prin mai multe acţiuni/inacţiuni infracţionale (episoade). Pentru infracţiunea unică cu acţiuni repetate este caracteristic că făptuitorului îi lipseşte intenţia unică în raport cu toate acţiunile/inacţiunile infracţionale comise. Lipseşte unitatea rezoluţiei infracţionale. După săvîrşirea uneia din acţiunile/inacţiunile infracţionale, făptuitorului îi apare o nouă intenţie, care se materializează prin săvîrşirea noii acţiuni/inacţiuni. În ipoteza infracţiunii prelungite este prezentă o singură intenţie, în timp ce în cazul infracţiunii unice cu acţiuni repetate sînt prezente tot atîtea intenţii cîte acţiuni/inacţiuni infracţionale au fost comise. !!! Atunci cînd făptuitorul realizează două sau mai multe acţiuni/inacţiuni identice sub dominaţia unei singure intenţii criminale, va exista infracţiune prelungită, şi invers: atunci cînd intenţiile sînt diferite, va exista infracţiune repetată. Din punct de vedere obiectiv, în cazul infracţiunii repetate pluralitatea acţiunilor de acelaşi fel este o împrejurare calificativă de agravare a răspunderii penale pentru perseverența autorului de a comite infracţiuni de acelaşi fel, pe cînd în cazul infracţiunii continuate (prelungite) pluralitatea acţiunilor/inacţiunilor este o modalitate de săvîrşire cu caracter accidental, infracţiunea-tip constituindu-se prin comiterea unei singure acţiuni sau inacţiuni. În cazul infracţiunii unice cu acţiuni repetate, comiterea reiterată a acţiunii/inacţiunii infracţionale, deşi se califică potrivit unei singure norme, totuşi are drept efect agravarea răspunderii penale. În acelaşi timp, în cazul infracţiunii unice prelungite, săvîrşirea repetată a acţiunii/inacţiunii infracţionale nu are un asemenea efect. De ex., în ipoteza omorului neagravat succedat de un alt omor neagravat, la calificare se va reţine norma de la lit.o) alin.(2) art.145 CP RM, în timp ce, în ipoteza unui furt neagravat succedat de un alt furt neagravat, la calificare se va reţine tot norma de la alin.(1) art.186 CP RM – normă care incriminează fapta de furt neagravat. Infracţiunea complexă – constituie o unitate legală de infracţiune. În dese cazuri un fapt, care prin el însuşi poate constitui o infracţiune, este convertit de lege fie într-un element constitutiv al unei alte infracţiuni, fie într-o circumstanţă agravantă care transformă o infracţiune din simplă în calificată. În aceste cazuri, infracţiunea degenerată în element constitutiv sau în circumstanţă agravantă, pierzînd individualitatea, nu mai poate fi în concurs de infracţiuni. Acolo unde legea penală renunţă la instituţia concursului de infracţiuni în favoarea infracţiunii complexe, o face din două motive: din considerente de politică penală, considerînd că realizează o combatere mai eficientă a unor infracţiuni; din motive de tehnică legislativă. Dacă legiuitorul nu ar recurge la soluţia infracţiunii complexe, consecinţa ar fi că faptele care sînt întrunite în conţinutul acesteia ar fi sancţionate ca infracţiuni de sine stătătoare, cu aplicarea regulilor concursului de infracţiuni. !!! Infracțiunea complexă este un tip de unitate infracţională creată de legiuitor prin absorbirea în conţinutul acesteia a uneia sau a unor fapte diferite care reprezintă, fiecare în parte, conţinutul unei anumite infracţiuni, dar care, prin voinţa legiuitorului, fiind inclusă în conţinutul infracţiunii complexe, îşi pierde autonomia originară, devenind, după caz, fie un simplu element constitutiv în conţinutul de bază al infrac țiunii complexe, fie un element circumstanţial în conţinutul agravat sau calificat al acesteia. Formele infracţiunii unice complexe sînt: infracţiunea complexă în formă simplă (formă-tip) – presupune fie absorbția în structura conţinutului infracţiunii, ca semn constitutiv, a unei acţiuni incriminate distinct de Codul penal, fie reunirea a două infracţiuni în con ținutul de bază al componenţei de infracţiune (varianta-tip). De ex., infrac țiunea de tîlhărie în varianta-tip (alin.(1) art.188 CP RM) este formată din infracţiunea de jaf şi infracţiunea de vătămare intenţionată medie a integrităţii corporale sau a sănătăţii (art.152 CP RM) şi/sau infracţiunea de ameninţare cu omor sau cu vătămarea intenţionată gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii (art.155 CP RM). Din mai multe acţiuni cu semnificaţie juridică proprie legiuitorul a alcătuit o infracţiune unică. Exemple de acest fel sînt şi infracţiunile prevăzute la alin.(1) art.164 CP RM (răpirea unei persoane), la alin.(1) art.165 CP RM (traficul de fiinţe umane); infracţiunea complexă în formă agravată (calificată) – constituie acea infracţiune creată de legiuitor prin absorbţia în conţinutul ei a unei alte infrac țiuni, dar ca semn circumstantial agravant. De ex., infracţiunea de răpire a unei persoane care a cauzat din imprudenţă o vătămare gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii ori decesul victimei (lit.b) alin.(3) art.164 CP RM) cuprinde în conţinutul agravant al infracţiunii, în calitate de semn circumstan țial agravant, în mod alternativ, fapta de lipsire de viaţă din imprudenţă şi cea de vătămare gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii cauzată din impruden ță. În aşa fel, normele de la art.149 şi 157 CP RM sînt absorbite de norma de la lit.b) alin.(3) art.164 CP RM. Norma de la lit.b) alin.(3) art.164 CP RM este formată din norma de la alin.(1) art.164 CP RM şi una din normele de la art.149 şi 157 CP RM. Fapta absorbită şi cea absorbantă îşi pierd individualitatea, chiar dacă sînt susceptibile de încadrări juridice distincte, contopindu-se spre a da naştere unei infracţiuni cu trăsături proprii. !!! Regula de calificare în cazul infracţiunii unice complexe constă în aplicarea la calificare a unei singure norme, şi anume: a normei care conţine infracțiunea ce constă din reuniunea a două sau mai multe fapte infracţionale sau care absoarbe o altă infracţiune. !!! În niciun caz, la calificare, nu se vor reține regulile concursului de infracţiuni. În ipoteza infracţiunilor complexe, latura obiectivă se realizează numai prin săvîrşirea ambelor acţiuni reunite, tentativa fiind posibilă însă prin începerea executării uneia din ele, dar în scopul săvîrşirii şi a celeilalte.

43 !!! Pentru aplicarea răspunderii penale pentru o infracţiune complexă (cum sînt şi infracţiunile specificate la art.171 sau 172 CP RM), cele două acţiuni, care constituie infracţiunea complexă, trebuie să fie legate prin aceeaşi intenţie unică complexă. Dacă însă acele acţiuni sînt disparate, răspunderea poate fi eventual aplicată pentru fiecare din acţiunile componente în parte (dacă ele de unele singure comportă relevanţă penală). Infracţiunea cu semne alternative. Infracțiunea cu acțiuni/inacțiuni alternative – forma unităţii legale infracţionale care se exprimă prin faptul că latura obiectivă a infracţiunii este formată din mai multe acţiuni/inacţiuni cu caracter alternativ. !!! Săvîrşirea cel puţin a uneia din acțiunile/inacţiunile alternative prevăzute de dispoziţia normei incriminatoare este suficientă pentru aprecierea faptei drept consumate. Săvîrşirea mai multor acţiuni/inacţiuni nu modifică încadrarea juridică. Cele comise formează doar o singură componență de infracţiune, nefiind prezent concursul de infracţiuni. La fel, se atestă prezenţa unei infracţiuni consumate şi atunci cînd făptuitorul, avînd intenţia de a comite mai multe acţiuni/inacţiuni alternative din cele prevăzute în dispozi ția normei, reuşeşte să săvîrşească doar una sau unele din ele. De ex., avînd intenţia de a confecţiona, a deţine şi a folosi unele documente false, făptuitorul reuşeşte doar confecţionarea şi deţinerea acestora, fără a le folosi. Deoarece componenţa de infracţiune prevăzută la art.361 CP RM este una cu acţiuni alternative, pentru consumarea acesteia este necesar şi suficient ca făptuitorul să fi comis doar una din totalitatea acţiunilor alternative, chiar dacă făptuitorul a urmărit realizarea mai multor acţiuni. Chiar din momentul confecţionării documentelor oficiale false infracţiunea se va considera consumată. Deţinerea, folosirea şi vînzarea respectivelor documente ar însemna momentul epuizării infracţiunii, ceea ce însă nu interesează la calificare. Săvîrşirea cel puţin a uneia din acţiunile alternative exclude calificarea celor comise ca tentativă la infracţiunea consemnată la art.361 CP RM. !!! Împrejurarea precum că una din acţiunile prejudiciabile alternative nu a fost dusă pînă la capăt nu trebuie reflectată la efectuarea calificării finale, dar în partea descriptivă a rechizitoriului sau a sentin ței. !!! Cele comise vor constitui tentativă doar în ipoteza în care în general nu s-a reușit săvîrşirea vreunei acţiuni/inacţiuni alternative din cele prevăzute de dispozi ția normei de incriminare, a căror comitere a fost intenţionată de făptuitor. !!! Săvîrşirea mai multor acţiuni/inacţiuni alternative nu poate conta la calificare, ci doar la stabilirea pedepsei penale. În această ipoteză nu se atestă prezen ța unei infracţiuni prelungite; or, infracţiunea prelungită se caracterizează prin prezenţa mai multor acţiuni/inacţiuni identice, pe cînd în cazul infracţiunilor cu acţiuni alternative, acţiunile/inacţiunile, pe de o parte, nu sînt identice, iar, pe de altă parte, sînt prevăzute expres în calitate de acţiuni alternative. În cazul infracţiunilor cu acţiuni/inacţiuni alternative, doar la individualizare, şi nu la calificare, are importanţă dacă persoana a comis una, două sau mai multe acţiuni/inacţiuni alternative din cele stabilite de legiuitor în dispoziţia normei. !!! Dacă norma de incriminare prevede mai multe ac țiuni/inacţiuni alternative, nu înseamnă că toate sau aproape toate trebuie reţinute la calificare, în ipoteza în care sînt prezente doar cîteva din ele. Alternative pot fi acţiunile/inacţiunile secundare (adiacente) din conţinutul laturii obiective a infracţiunii. De ex., în calitate de acţiuni secundare alternative ale infracţiunii de viol legea cere: a) aplicarea constrîngerii fizice, b) aplicarea constrîngerii psihice, c) profitarea de imposibilitatea victimei de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa. Latura obiectivă a infrac țiunii de viol este formată din: ► acțiunea principală; ► acţiunea adiacentă. !!! Dacă acţiunea principală este una la număr, atunci acţiunea adiacentă este formată, în mod alternativ, din 3 acţiuni. Pentru a fi în prezenţa infracţiunii de viol (sub formă consumată), este necesar ca acţiunea principală exprimată în între ținerea raportului sexual să fi fost secundată de cel puţin una din cele 3 acţiuni alternative. Infracţiunea cu urmări prejudiciabile alternative presupune săvîrşirea unei acţiuni/inacţiunii sau a unui sistem de acţiuni/inacţiuni pasibile să cauzeze mai multe urmări prejudiciabile, dar care au un caracter alternativ. !!! Pentru calificarea infracţiunii cu urmări prejudiciabile alternative drept faptă consumată, este necesar şi suficient cauzarea cel puţin a unei urmări prejudiciabile din totalitatea urmărilor prevăzute de lege. !!! Cauzarea mai multor urmări prejudiciabile nu are relevanţă la calificare, ci la individualizarea pedepsei penale. Ex. clasic de infrac țiune cu urmări prejudiciabile alternative îl formează infracţiunea prevăzută la art.151 CP RM (vătămarea inten ționată gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii). Pentru a încadra fapta potrivit art.151 CP RM, nu interesează tipul urmării prejudiciabile cauzate (pierderea vederii, auzului, întreruperea sarcinii etc.), fiind necesară şi suficientă cauzarea uneia din urmările prejudiciabile prevăzute în textul respectivei norme incriminatoare. Infracţiunea cu urmări prejudiciabile suplimentare este prezentă atunci cînd, în rezultatul săvîrşirii unei infracţiuni intenţionate, din imprudenţă survin consecinţe suplimentare. De ex., vătămarea intenţionată gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii care a provocat decesul victimei (alin.(4) art.151 CP RM). Infracţiunea de obicei (de îndeletnicire) – reprezintă acea formă a infracţiunii unice, creată de legiuitor dintr-o pluralitate de fapte de acelaşi fel, ce corespund prin trăsăturile lor faptei incriminate, dar care nu pot constitui infracţiune decît dacă se săvîrşesc într-o succesiune de acte repetate de aşa natură, încît să denote obişnuinţa făptuitorului. !!! Pe de o parte, actele componente ale infracțiunii de obişnuinţă au un caracter identic, profilîndu-se pe conţinutul uneia şi aceleiaşi infracţiuni, iar, pe de altă parte, aspectul lor infracţional se dobîndeşte numai în condiţiile unei repetări semnificative. !!! Actele ce formează infracțiunea de obicei, în mod individual, nu au relevanţă la calificare. Acestea ob țin importanţă calificativă doar atunci cînd sînt cumulate. !!! Săvîrşirea unei singure acţiuni nu poate fi catalogată drept infracţiune şi, în consecin ță, nu poate fi calificată potrivit normei de incriminare; or, pentru infrac țiunea de obicei este ineluctabilă prezen ța mai multor acţiuni de acelaşi gen din care să rezulte obişnuinţa, îndeletnicirea, iar dintr-o singură acţiune nu poate fi desprinsă o astfel de obişnuinţă. !!! Incriminarea unor asemenea fapte sub forma unităţii legale se face cu condiţia ca ele, toate împreună, să pună în evidenţă prin repetabilitatea lor obişnuinţa sau îndeletnicirea, pentru că luate separat nu au relevanţă juridico-penală. !!! Actele infracționale luate izolat nu prezintă gradul prejudiciabil al unei infracţiuni pentru incriminarea acestora. Datorită voinţei legiuitorului, doar luate împreună acestea ating gradul prejudiciabil al unei infracţiuni. În calitate de ex. de infracţiune de obicei poate servi fapta de practicare ilegală a activităţii de întreprinzător (art.241 CP RM). Pentru a fi în prezen ța numitei fapte infracţionale, este necesar ca din comportamentul făptuitorului să reiasă o anumită obişnuinţă. Nu se atestă prezenţa acestei infrac țiuni atunci cînd făptuitorul a recurs o singură dată la săvîrşirea acţiunii prejudiciabile, fapt rezultat implicit din titulatura art.241 CP RM. Este cu neputinţă a practica o anumită activitate printr-o singură acţiune. Or, practicarea implică săvîrşirea mai multor acţiuni. Această constatare rezultă, inclusiv, din norma de la art.1 al Legii cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi, nr.845/1992, în acord cu care antreprenorialul este activitatea de fabricare a producţiei, executare a lucrărilor şi prestare a serviciilor, desfăşurată de cetăţeni şi de asociaţiile acestora în mod independent, din proprie ini țiativă, în numele lor, pe riscul propriu şi sub răspunderea lor patrimonială, cu scopul de a-şi asigura o sursă permanentă de venituri. Infracţiunea de obicei trebuie delimitată de infracţiunea prelungită, datorită faptului că ambele categorii de infracţiuni sînt formate din mai multe acţiuni prejudiciabile identice. Acţiunile infracţionale ce formează infracțiunea prelungită, luate izolat, pot fi calificate de sine stătător, în timp ce acţiunile ce formează infracţiunea de obicei, luate izolat, nu au relevanţă la calificare. La fel, pentru infracţiunea prelungită este caracteristică prezenţa unităţii intenției infracţionale faţă de acţiunile comise. În cazul infracţiunii de obicei acest lucru nu este obligatoriu. Dacă în situaţia infracţiunii prelungite fiecare acţiune sau inacţiune, luată în parte, realizează conţinutul aceleiaşi infracţiuni, la infracţiunea de obicei acestea nu au semnificaţie juridico-penală, decît atunci cînd sînt însumate şi cînd pun în evidenţă obişnuinţa sau îndeletnicirea. Tema: CALIFICAREA PLURALITĂȚII DE INFRACȚIUNI Noțiunea pluralității de infracțiuni. Modalități Comiterea de către o anumită persoană a unei infrac țiuni implică cauzarea unor daune valorilor sociale ocrotite de legea penală. Cu atît mai mult sînt prejudiciabile acțiunile/inacțiunile unei persoane îndreptate spre comiterea a două sau mai multor infrac țiuni. Persoana care a săvîr șit mai multe infrac țiuni urmează să poartă răspundere penală pentru toate infrac țiunile comise, fără careva rezerve. Tratamentul sancționator al unei atare persoane, care printr-o faptă sau prin mai multe fapte săvîr șe ște două sau mai multe infrac țiuni, trebuie să fie unul diferenţiat în raport cu persoana care printr-o singură faptă sau mai multe fapte comite o singură infracţiune. De aceea, atît doctrina, cît şi legislaţia penală autohtonă distinge, pe de o parte, cazul acţiunilor/inacţiunilor comise de una şi aceeaşi persoană care urmează să fie calificată conform dispozi ției unei singure norme a legii penale – adică, unitatea de infracţiuni, iar, pe de altă parte, cazul acţiunilor/inacţiunilor săvîrşite de una şi aceeaşi persoană, a căror calificare se face în conformitate cu dispoziţiile mai multor norme ale legii penale, sau săvîrşite după condamnarea pentru comiterea infrac țiunii anterioare – adică, pluralitatea de infracţiuni.

a)

b) c) d)

e) )

g)

h)

     

a)

b) c)

44 Prin pluralitate de infracţiuni se are în vedere situaţia cînd o persoană sau un grup de persoane, fizice sau juridice, săvîrşeşte (săvîrşesc) două sau mai multe infracţiuni, printr-o singură acţiune/inacţiune sau prin mai multe acţiuni/inacţiuni, care cad sub incidenţa mai multor norme juridico-penale, cu condiţia ca pentru infracţiunile săvîrşite persoana (persoanele) să nu fi fost condamnată (condamnate) sau să fi expirat termenul de prescripţie de tragere la răspundere penală, fie situaţia cînd este săvîrşită o nouă infrac țiune intenţionată de către o persoană cu antecedente penale care anterior fusese condamnată pentru o altă infracţiune intenţionată. Trăsăturile pluralităţii de infracţiuni: sînt săvîrşite două sau mai multe infracţiuni ori o infracţiune inten ționată de către o persoană cu antecedente penale care anterior fusese condamnată pentru o altă infracţiune intenţionată; infracţiunile sînt săvîrşite de către aceeaşi persoană sau de către acelaşi grup de persoane; infracţiunile pot fi comise printr-o singură acţiune/inacţiune sau prin mai multe acţiuni/inacţiuni infracţionale; infracţiunile care formează pluralitatea de infracţiuni pot fi atît inten ționate, cît şi imprudente (în cazul concursului de infracţiuni) sau doar intenţionate (în cazul recidivei); pluralitatea poate fi constituită din infracţiuni eterogene, omogene şi chiar identice; calificarea pluralităţii de infracţiuni (în cazul concursului de infracţiuni) are loc în conformitate cu cel puţin două articole din Partea Specială a Codului penal; lipsa piedicilor procesuale pentru pornirea urmăririi penale pentru săvîrşirea a cel puţin două infracţiuni, necondamnarea anterioară definitivă pentru vreuna din infracţiuni şi neexpirarea termenului de prescripţie de tragere la răspundere penală (în cazul concursului de infracţiuni), ori lipsa piedicilor procesuale pentru pornirea urmăririi penale pentru săvîrşirea infrac țiunii intenţionate şi prezenţa antecedentelor penale (în cazul recidivei de infracţiune); pluralitatea de infracţiuni poate fi formată din infracţiuni consumate şi neconsumate, infracţiuni comise de o persoană şi infracţiuni săvîrşite în participa ție. Comiterea a două sau mai multor infracţiuni, de regulă, provoacă societă ții daune morale, fizice şi materiale cu mult mai mari, pune în faţa organelor judiciare un şir de probleme juridice: delimitarea infracţiunii unice de pluralitatea de infracţiuni, concurenţa sau coliziunea normelor juridico-penale, calificarea infracţiunilor şi aplicarea pedepsei penale, procedura urmăririi penale a mai multor infracţiuni, consecinţele condamnării, clarificarea cauzelor activităţii infracţionale etc. Corecta calificare a infracţiunilor aflate în concurs are o importanţă deosebită în asigurarea principiului legalităţii. Sînt multe cazuri în practică cînd infracţiunile comise formează un concurs de infracţiuni. Calificarea eronată a infracţiunilor aflate în concurs duce la stabilirea incorectă a pedepsei. Aprecierea unor comportamente drept infracţiuni unice, deşi acestea urmează a fi calificate potrivit mai multor norme din Partea Specială a Codului penal, duce la subevaluarea pericolului social al celor comise. Per a contrario, calificarea greşită potrivit regulilor concursului de infracţiuni, atunci cînd cele săvîrşite formează o infracţiune unică, duce la supraevaluarea pericolului social al celor comise. Din prevederile art.32 CP RM rezultă că !!! formele (modalităţile) pluralităţii de infracţiuni constituie, după caz, concursul de infracţiuni şi recidiva. Cadrul normativ al formelor pluralităţii de infracţiuni îl formează art.33 şi 34 CP RM. Calificarea concursului de infracţiuni. Formele concursului de infracţiuni Cazurile cînd sînt comise mai multe infracţiuni pînă la condamnarea persoanei, respectivele fapte nefiind cuprinse de o singură normă de incriminare, sînt considerate concurs de infracţiuni, ca formă a pluralităţii infracţionale. Concursul de infracţiuni reprezintă una dintre cele mai complicate şi, totodată, una dintre cele mai importante probleme ale dreptului penal, avîndu-se în vedere semnificaţia pe care o comportă numita formă a pluralităţii de infrac țiuni în procesul de calificare a infracţiunilor. Problematica decurge, în special, din necesitatea delimitării concursului de infracţiuni de unele modalită ți ale infracţiunii unice legale. Necesitatea cercetării problemelor privind concursul de infracţiuni la etapa contemporană este determinată şi de utilitatea acestora pentru organele de drept şi instanţele de judecată, avîndu-se în vedere că profesionalizarea accentuată a activităţii infracţionale, indubitabil, implică creşterea numărului de cauze penale, unde în calitate de obiect al investiga ției realizate de colaboratorii organelor de drept şi de judecători îl constituie nu infracţiunile unice, ci concursul de infracţiuni. La art.114 CP RM legiuitorul stabileşte regulile calificării infracţiunilor în cazul concursului de infracţiuni, şi anume: !!! „calificarea infracţiunilor în cazul unui concurs de infracţiuni, determinat la art.33, se efectuează cu invocarea tuturor articolelor sau alineatelor unui singur articol din legea penală care prevăd faptele prejudiciabile săvîrşite”. Această normă este una de trimitere. La concret, pentru calificarea infracţiunilor potrivit regulilor concursului de infracţiuni, este necesară alegaţia către norma din Partea Generală a Codului penal care reglementează instituţia concursului de infracţiuni, adică art.33 CP RM. În acord cu prevederile alin.(1) art.33 CP RM, se consideră concurs de infracţiuni săvîrşirea de către o persoană a două sau mai multor infracţiuni dacă persoana nu a fost condamnată definitiv pentru vreuna din ele şi dacă nu a expirat termenul de prescripţie de tragere la răspundere penală, cu excepţia cazurilor cînd săvîrşirea a două sau mai multor infracţiuni este prevăzută în articolele Părţii Speciale a Codului penal în calitate de circumstan ță care agravează pedeapsa. La interpretarea şi, eventual, la aplicarea art.114 CP RM persoana învestită cu aplicarea legii penale urmează să apeleze, în mod obligatoriu, la explicarea sensului normei date în sistem cu norma de la alin.(1) art.33 CP RM, normă care este una de referinţă pentru cea de la art.114 CP RM, dispoziţia acesteia din urmă fiind una de trimitere la normele de drept ce reglementează concursul de infracţiuni. O normă de drept, în general, şi una de drept penal, în special, nu pot fi interpretate şi aplicate izolat, fără a se lua în considerare alte norme de drept, și anume – norme de drept penal. Or, toate normele de drept împreună formează un sistem integru, între ele existînd o armonie, aplicarea corectă şi uniformă a uneia dintre ele presupunînd în mod obligatoriu interpretarea în sistem în raport cu celelalte norme. !!! Concursul de infracțiuni presupune că toate faptele prejudiciabile săvîrşite constituie infracţiuni de sine stătătoare care trebuie calificate în întregime în conformitate cu mai multe norme de incriminare. Condiţiile pentru existenţa concursului de infracţiuni, care trebuie întrunite cumulativ, sînt: săvîrşirea de către o anumită entitate (persoană fizică sau juridică) sau de către un grup de persoane a două sau mai multor infracţiuni eterogene, omogene sau chiar identice; persoana nu a fost condamnată definitiv pentru vreuna din ele; să nu fi expirat termenul de prescripţie de tragere la răspundere penală pentru infracţiunile comise sau cel puţin pentru două din ele. În cazul în care făptuitorul a comis mai multe fapte penale, fiind descoperit, judecat şi condamnat definitiv numai pentru una sau unele din acele fapte, vor rămîne în perimetrul concursului de infracţiuni numai acelea pentru care nu a survenit încă vreo condamnare definitivă. Regula de bază la calificarea concursului de infracţiuni rezidă în faptul că cel abilitat cu aplicarea legii penale, implicit cu calificarea infracţiunilor, va indica în actul procesual-juridic (ordonanţa de pornire a urmăririi penale, ordonanţa de punere sub învinuire, rechizitoriul, sentinţa de condamnare) toate articolele, după caz, alineatele, literele din Partea Specială a Codului penal care incriminează faptele infracţionale concrete comise ce intră în concurs, iar în cazul infracţiunilor neconsumate sau al celor săvîr șite în participa ție – şi a normelor din Partea Generală a Codului penal. !!! Regulile de calificare a infracţiunilor în cazul concursului de infrac țiuni sînt valabile atît ipotezei concursului real de infracţiuni, cît şi concursului ideal de infracţiuni. Din prevederile alin.(1) art.33 CP RM se desprind următoarele varietăţi ale concursului de infracţiuni, la a căror calificare se va ţine cont de regula prevăzută la art.114 CP RM:

1)

2)

a) b)





a)

b)

c)

d)

45 concurs între infracţiuni eterogene – infracţiuni ce atentează în mod exclusiv sau în mod principal asupra unor obiecte diferite ale protecţiei penale. Este cazul infracţiunilor amplasate în cadrul unor capitole distincte din Partea Specială a Codului penal. De ex., formează concurs de infrac țiuni eterogene trădarea de patrie (art.337 CP RM) şi omorul intenţionat (art.145 CP RM), ori violul (art.171 CP RM) şi furtul (art.186 CP RM); concurs între infracţiuni omogene – obiecte de atentare similare sau identice. Aici sînt eviden țiate mai multe situaţii: a) infracţiunile sînt prevăzute la alineate diferite ale aceluiaşi articol şi ambele sînt variante-tip (de ex., alin.(1) art.217 şi alin.(2) art.217 CP RM); b) infracţiunile sînt prevăzute la alineate diferite ale aceluiaşi articol, una din infracţiuni constituind varianta-tip, iar cealaltă – varianta agravată, ori ambele infracţiuni constituind variante agravate (de ex., alin.(1) art.151 şi alin.(2) art.151 CP RM, alin.(2) art.151 şi alin.(4) art.151 CP RM); c) infracţiunile sînt prevăzute în cadrul aceluiaşi articol – în cazul articolelor fără alineate, la acelaşi alineat sau la aceleaşi litere – în situaţia articolelor formate din alineate, după caz, litere, indiferent de faptul dacă ambele sînt variante-tip sau variante agravate ale infracţiunii (de ex., art.146 şi art.146 CP RM, ori alin.(1) art.220 şi alin.(1) art.220 CP RM, alin.(3) art.220 şi alin.(3) art.220 CP RM). Problematica calificării concursului de infracţiuni este învederată în ultimele două ipoteze, în special în ultima ipoteză, atunci cînd sînt săvîrşite două sau mai multe infracţiuni identice, care sînt prevăzute la acelaşi articol, acelaşi alineat sau aceeaşi literă din Codul penal. Din moment ce a fost abrogată institu ția repetării infracţiunii (fapt realizat prin Legea nr.277/2008), !!! acţiunile infracţionale identice, comise în baza unei intenţii diferite şi a unui scop diferit, urmează a fi calificate potrivit regulilor concursului de infracţiuni. Prin excluderea instituţiei repetării infracţiuni nu s-a urmărit scopul de a li se acorda făptuitorilor posibilitatea de a se eschiva de la răspunderea penală şi, implicit, de la pedeapsa penală cuvenită. De fapt, prin abrogarea acesteia s-a reacţionat la doleanţele exprimate de mai mult timp în literatura de specialitate autohtonă. Dacă făptuitorul a săvîrşit două infracţiuni, nu-i poate fi aplicată răspunderea penală de două ori pentru una din aceste infracţiuni. Or, anume dublarea aplicării răspunderii penale pentru aceeaşi infracţiune reprezintă o încălcare flagrantă a principiului echităţii, atunci cînd aceeaşi infracţiune se ia în considerare atît ca element al repetării infracţiunii, cît şi ca element al concursului de infracţiuni. În aceste circumstanţe, prin modificarea legislativă nominalizată a fost abrogată instituţia repetării infracţiunii şi modificată dispoziţia normei de la alin. (1) art.33 CP RM, în aşa mod încît repetarea aceleiaşi infracţiuni (fapte prejudiciabile prevăzute de aceeaşi normă penală) să constituie deja concurs de infracţiuni. De aceea, !!! în ipoteza comiterii de către o persoană a 2, 3, 4, 5, 10 infracţiuni prevăzute de dispoziţia aceleiaşi norme de drept penal, cu respectarea condiţiilor neexpirării termenului de prescrip ție de tragere la răspundere penală, precum şi necondamnării pentru comiterea acestora, în situaţia în care instituţia repetării infracţiunii a fost abrogată, în cazul în care făptuitorul manifestă intenţie separată în raport cu fiecare infracţiune, cele comise vor forma concurs de infracţiuni. !!! Astfel de activităţi infracționale nicidecum nu vor constitui o infracţiune unică. În caz contrar, apare concluzia că legiuitorul moldav nu face altceva decît să stimuleze comportamentul infracţional al persoanei, după comiterea unei infracţiuni, făptuitorului fiindu-i permisă săvîrşirea în continuare a infracţiunilor care sînt identice cu cea comisă iniţial, din moment ce pedepsirea acestuia va avea loc doar pentru săvîrşirea uneia din infrac țiunile identice, indiferent de numărul acestora. Tocmai de aceea, la calificare, organul de urmărire penală, procurorul sau judecătorul va indica în actul procesual-juridic emis tot atîtea infracţiuni identice cîte au fost comise. !!! Relevant e ca acțiunile/inacţiunile infracţionale să fi fost comise în baza unor intenţii distincte şi a unui scop diferit. !!! În caz contrar se atestă prezenţa infracţiunii prelungite, care, similar cu concursul de infracţiuni identice, se caracterizează prin acţiuni/inacţiuni infracţionale identice, însă se deosebeşte prin unitatea intenției şi a scopului urmărit de făptuitor în raport cu totalitatea acţiunilor/inacţiunilor infracţionale, ultimele constituind doar episoade ale activităţii infracţionale. Deşi prin abrogarea art.31 CP RM legiuitorul a renunţat la instituţia repetării infracţiunii, totuşi unele reminiscen țe ale acesteia au rămas în legea penală. În cadrul unor articole concrete din Partea Specială a Codului penal legiuitorul a păstrat într-o manieră neclară forma reiterată (repetată) a infracţiunii. Este cazul unor infracţiuni unde, în calitate de variantă agravată, legiuitorul indică asupra faptei comise în mod repetat, adică aceeaşi infracţiune comisă de o persoană atunci cînd anterior a mai comis o infracţiune prevăzută la alin.(1) – sub forma variantei-tip sau prevăzută la alin.(2) sub forma variantei agravate. Un ex. elocvent este lit.o) alin.(2) art.145 CP RM – omorul intenţionat săvîrşit de către o persoană care anterior a săvîrşit un omor intenţionat prevăzut la alin.(1). !!! Omorul intenționat neagravat succedat de un alt omor intenţionat neagravat (în baza unei intenţii distincte), nu va forma concurs de infracţiuni, ci o infracțiune unică, care urmează a fi încadrată potrivit unui singur articol. Acest lucru este desprins chiar din definiţia legală a concursului de infrac țiuni, în acord cu care !!! nu vor constitui concurs cazurile cînd săvîrşirea a două sau mai multor infracţiuni este prevăzută în articolele Părţii Speciale a Codului penal în calitate de circumstanță care agravează pedeapsa. !!! Nu este aplicabilă prevederea de la lit.o) alin.(2) art.145 CP RM, ci se vor aplica regulile concursului de infracţiuni în situaţia în care, după infracţiunea specificată la alin.(1) art.145 CP RM, este săvîrşit: 1) omorul care a fost întrerupt la o altă etapă a activităţii infracţionale (de ex., cînd omorul consumat a fost urmat de tentativa de omor sau de pregătirea de omor, ori viceversa); 2) omorul în care făptuitorul a avut un alt rol juridic (de ex., în primul caz a fost autor, iar în cel de-al doilea – organizator, instigator sau complice, sau invers). Din prevederile alin.(2) art.33 CP RM se desprind formele concursului de infracţiuni: concursul real; concursul ideal de infracţiuni, regulile de calificare a infracţiunilor în cazul concursului de infracţiuni fiind valabile pentru ambele forme. Calificarea concursului real de infracţiuni. Confom alin.(3) art.33 CP RM, concursul real de infracţiuni presupune că prin două sau mai multe acţiuni (inacţiuni) sînt săvîrşite două sau mai multe infracţiuni. Concursul real de infracţiuni are o răspîndire mai largă decît concursul ideal şi, de regulă, gradul lui prejudiciabil este mai mare, deoarece făptuitorul comite consecutiv două sau mai multe infracţiuni. !!! Pot forma concurs real orice infracțiuni, inclusiv cele care nu pot forma concurs ideal de infracţiuni sau cele la a căror comitere apare întrebarea legată de concurenţa normelor (de ex., tîlhăria şi vătămarea intenţionată medie a integrităţii corporale sau a sănătăţii). Concurs real poate fi şi între infracţiuni prevăzute la acelaşi articol (acelaşi alineat sau aceeaşi literă). Concurs real poate fi şi într-o infracţiune comisivă (răpirea unei persoane) şi una omisivă (lăsarea în primejdie), între infracţiunile consumate şi cele neconsumate, între cele săvîrşite de o singură persoană şi cele comise în participa ție, între infracţiuni continue, prelungite, complexe etc. Concursul real poate fi: concomitent – nu poate exista între toate infracţiunile, şi anume: între infracţiunile incompatibile de a fi comise astfel (de ex., nu poate exista un asemenea concurs între infracțiunea de tîlhărie şi cea de furt); succesiv – poate fi între orice infracţiuni, fără excepţie. Sînt evidențiate următoarele situaţii de concurs real între infracţiunile cu conexitate (format din infracțiuni între care există o legătură): concurs real de infracţiuni, unde una din infracţiuni serveşte drept mijloc de înlesnire la săvîrşirea altei infracţiuni (conexitate etiologică) . În acest caz, infracţiunea săvîrşită pentru înlesnirea săvîrşirii altei infrac țiuni este numită infracţiune-mijloc, iar cea din urmă – infracţiune-scop. De ex., pentru comiterea unui furt, făptuitorul săvîrşeşte un omor intenţionat. Infracţiunea de omor intenţionat este considerată infracţiune-mijloc, iar cea de furt – infracţiune-scop; concurs real de infracţiuni, unde una din infracţiuni serveşte drept mijloc de ascundere a altei infracţiuni (conexitate consecvenţională) . În această situaţie, este considerată infracţiune-mijloc infracţiunea săvîrşită în vederea ascunderii altei infracţiuni. Cea din urmă este catalogată drept infracţiune-scop. De ex., pentru ascunderea infracţiunii de viol este comis omorul intenţionat. !!! În unele cazuri, legiuitorul a instituit unele excepţii de la regula generală de calificare a faptelor, în atare situaţii, potrivit regulilor concursului de infracţiuni. În situaţia omorului intenţionat săvîrşit cu răpirea sau luarea persoanei în calitate de ostatic se va reţine la calificare doar lit.f) alin.(2) art.145 CP RM, în ipoteza în care omorul intenţionat este săvîrşit cu scopul de a ascunde răpirea sau luarea persoanei în calitate de ostatic. Respectiva excepţie este valabilă şi pentru prima ipoteză; concurs real de infracţiuni, unde una din infracţiuni serveşte drept condiţie pentru săvîrşirea celeilalte infracţiuni . De ex., pentru săvîrşirea infracţiunii de pronunţare a unei sentinţe, decizii, încheieri sau hotărîri contrare legii (art.307 CP RM), judecătorul comite infracţiunea de corupere pasivă (art.324 CP RM); concurs real de infracţiuni, unde una din infracţiuni decurge în mod logic din alta (de ex., încălcarea regulilor de circulaţie sau de exploatare a mijlocului de transport de către persoana care conduce mijlocul de transport (art.264 CP RM) săvîrşită ulterior răpirii mijlocului de transport (art.192 1 CP RM) ori

e)

46 producerea, prelucrarea ilegală a substanţelor narcotice în scop de înstrăinare (alin.(2) art.217 1 CP RM) săvîrşită ulterior cultivării ilegale de plante care conţin substanţe narcotice, în scop de înstrăinare (alin.(1) art.217 CP RM)); concurs real între mai multe infracţiuni, unde una din infracţiuni presupune realizarea scopului altei infracţiuni . Un asemenea tip de concurs se atestă în situaţia în care unul din semnele obligatorii ale unei infracţiuni îl formează scopul, şi acesta este atins, a cărui realizare constituie în sine o nouă infracţiune. De ex., în contextul faptei de trafic de fiinţe umane, folosirea victimei în activităţi criminale poate să constituie unul din scopurile urmărite de făptuitor. Persoana va fi trasă la răspunderea penală în baza art.165 CP RM indiferent de faptul dacă scopul propus este realizat sau nu; or, realizarea acestuia depăşeşte conţinutul constitutiv al componenţei infracţiunii. Totodată, dacă finalitatea urmărită de făptuitor (folosirea victimei în activităţi criminale) este atinsă, cele comise trebuie calificate potrivit regulilor concursului de infracţiuni, adică atît potrivit art.165 CP RM, cît şi potrivit normei care incriminează comportamentul criminal al victimei traficului de fiinţe umane la care aceasta din urmă a recurs, pentru a cărui comitere a fost traficată (de ex. lit.e) alin.(2) art.186 CP RM – furtul săvîrşit prin pătrundere în încăpere, în alt loc pentru depozitare sau în locuinţă), cu specificarea calităţii de participant a persoanei care a traficat victima în cadrul infracţiunii comise. Unele articole din Partea Specială a Codului penal nu pot fi aplicate de sine stătător. Acestea se aplică de fiece dată în concurs cu altele. În cea mai mare parte a cazurilor se face trimitere la o singură normă – norma din Partea Specială a Codului penal. În alte cazuri, această invocare, în sens unic, nu este posibilă – în virtutea dispoziţiilor normative cu caracter special ori a realităţilor faptice manifestate. În baza celui dintîi temei, se eviden țiază faptul că !!! unele norme din Partea Specială a Codului penal nu pot fi aplicate de sine stătător, ci numai în concurs cu alte norme (de ex., art.351 CP RM). În conjunctura faptei infracționale prevăzute la art.266 CP RM (părăsirea locului accidentului rutier) este men ționat faptul că art.266 CP RM nu poate fi aplicat de sine stătător. El poate fi aplicat numai dacă, anterior, acelaşi făptuitor a săvîrşit infrac țiunea prevăzută la alin.(3) sau (5) art.264 CP RM. !!! În afară de consecuția temporală a celor două infracţiuni, trebuie să le caracterizeze legătura cauzală. Sub acest aspect de subsecvenţă (subsidiaritate), infracţiunea de părăsire a locului accidentului rutier poate fi comparată, în unele cazuri, cu infracţiunea de spălare a banilor (art.243 CP RM) şi cu infracţiunea de uzurpare de calităţi oficiale (art.351 CP RM). !!! Probleme la calificarea concursului real de infracţiuni apar atunci cînd este comisă o infrac țiune care aparent este una unică complexă. De ex., în ipoteza în care o persoană aplică asupra altei persoane violenţă, după care ia bunurile acesteia din urmă şi pleacă, o astfel de faptă trebuie calificată fie ca jaf cu aplicarea violenţei nepericuloase pentru viaţa sau sănătatea persoanei (lit.e) alin.(2) art.187 CP RM), fie ca tîlhărie (art.188 CP RM). !!! Soluția de încadrare corectă poate varia în dependenţă de momentul apariţiei inten ției făptuitorului de a lua bunurile şi de scopul violenţei aplicate. !!! Dacă făptuitorul aplică violenţă pentru a se răzbuna pe victimă, dar nu în vederea sustragerii bunurilor, după care, ulterior aplicării violenţei, în baza unei noi intenţii, formate după consumarea violenţei aplicate, acesta sustrage bunurile victimei, cele comise nu vor constitui o infracţiune unică complexă, ci un concurs real de infracțiuni. Pentru calificarea concursului de infracţiuni este necesar ca una din faptele infracţionale săvîrşite de făptuitor să nu constituie, potrivit legii, semn constitutiv al altei infracţiuni. De aceea, !!! nu se atestă prezența concursului de infracţiuni în ipoteza în care acţiunea adiacentă din cadrul traficului de fiinţe umane constă în folosirea violului. În acest caz, faptele formează o infracţiune unică complexă, urmînd a fi calificate doar potrivit normei de la lit.g) alin.(2) art.165 CP RM. Semne de întrebare în privinţa calificării faptelor persoanei suscită şi situaţiile cînd, în cadrul componenţelor complexe, în calitate de semn constitutiv sau calificativ (agravant) al componenţei infracţiunii apare în calitate de acţiune adiacentă o anumită faptă penală. De cele mai dese ori aceasta se întîmplă în cazul aplicării violenţei sau ameninţării cu aplicarea ei în calitate de acţiune adiacentă, iar soluţiile de calificare sînt diferite în dependenţă de situaţie. !!! Atunci cînd în calitate de acţiune adiacentă evoluează aplicarea violenţei, iar aceasta comportă un grad prejudiciabil mai redus ca infracţiunea la care se alătură, cele comise vor constitui o infracțiune unică complexă, violenţa aplicată (cea de natură infracţională) fiind absorbită de infracţiunea absorbantă. De ex., fapta de vătămare intenţionată medie a integrităţii corporale sau a sănătăţii este absorbită de fapta de răpire a unei persoane, prima constituind în contextul ultimei acţiune adiacentă. !!! Infracțiunea complexă absorbantă nu poate avea un grad prejudiciabil mai redus decît cel al infracţiunii absorbite. !!! Din moment ce infracţiunea complexă reprezintă gradul cel mai înalt al altor infrac țiuni, este firesc ca gradul prejudiciabil al fiecăreia din componente să nu poată fi mai mare decît cel al rezultantei. !!! Atunci cînd violenţa aplicată în mod subsidiar implică un grad prejudiciabil mai ridicat decît infracţiunea la care se alătură, soluţia de calificare potrivit regulii concursului de infracțiuni este prea categorică. De ex.: pentru a întreţine un raport sexual cu X, cet.Z aplică violenţă concretizată în vătămare intenţionată gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii. Deoarece constrîngerea fizică concretizată în vătămare intenţionată gravă a integrităţii corporale sau a sănătății nu poate constitui acţiunea adiacentă în contextul infracţiunii de viol, fapt rezultat prin compararea sancţiunilor normelor de la alin.(1) art.171 şi alin.(1) art.151 CP RM, aceasta nu poate fi absorbită de norma de la alin.(1) art.171 CP RM. Violul reprezintă o faptă infracţională care include în sine un anumit grad de violenţă (deşi nu o vătămare gravă a integrităţii coroprale). În aşa mod, tragerea la răspundere penală şi pentru viol, implicit, şi pentru un anumit grad de violenţă, şi pentru vătămare gravă a integrităţii corporală, care la fel reprezintă o violenţă, ar putea fi interpretată ca o supraevaluare a pericolului social al celor comise prin reţinerea aceleiaşi violenţe de două ori la calificare: atît ca acţiune adiacentă în contextul infrac țiunii de viol, cît şi ca infracţiune distinctă (art.151 CP RM). În vederea neadmiterii atît a subaprecierii, cît şi a supraaprecierii pericolului social al celor comise de făptuitor, este oportună completarea articolelor din Partea Specială a Codului penal cu semnele calificative ce prevăd în calitate de acţiune adiacentă aplicarea intenţionată a violenţei de o intensitate mai mare decît cea prevăzută în cadrul variantei de bază. Respectiva recomandare este valabilă doar pentru componenţele de infracţiune care cuprind aplicarea violenţei, în calitate de acţiune adiacentă, în varianta de bază a componenţei de infracţiune (de ex., răpirea unei persoane, traficul de fiinţe umane, violul, acţiunile violente cu caracter sexual etc.). Aplicarea violenţei este una dintre acţiunile adiacente ale laturii obiective, învederată în cazul tuturor infracţiunilor sus-indicate în varianta-tip (de bază). Poate exista concurs real între infracțiunea care cuprinde în calitate de semn constitutiv aplicarea violen ței și infrac țiunea de vătămare inten ționată medie a integrității corporale sau a sănătății, sau chiar vătămare gravă. !!! O altă situație se atestă în cazul componenţelor de infracţiune unde aplicarea violenţei apare pe post de acţiune adiacentă doar în cadrul unor componențe agravate, în calitate de semn calificativ. În aceste cazuri se impune de soluţionat problema calificării acţiunilor infracţionale exprimate prin aplicarea în subsidiar a violenţei de un grad prejudiciabil mai ridicat decît cea cerută de norma de incriminare din cadrul variantei agravate a infracţiunii. !!! În asemenea situaţie se impune aplicarea regulii concursului de infracţiuni, doar că, întru neadmiterea încălcării regulii stipulate la alin.(2) art.7 CP RM, în acord cu care nimeni nu poate fi supus de două ori urmăririi penale şi pedepsei penale pentru una şi aceeaşi faptă, concurs vor crea infracţiunea care constituie componența de bază cu infracţiunea care constituie aplicarea în subsidiar a violenţei de un grad prejudiciabil mai ridicat decît cea cerută de norma de incriminare din cadrul variantei agravate a infracţiunii. De ex., faptele persoanei care instigă un minor la săvîrşirea infracţiunii prin aplicarea în subsidiar a violenţei concretizate în vătămarea intenţionată gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii (avînd în vedere că violenţa, în contextul faptei infracţionale prevăzute la lit.a) alin.(3) art.208 CP RM, cuprinde maximum vătămarea medie a integrităţii corporale sau a sănătăţii) urmează a fi calificate în baza art.151 CP RM în concurs cu art.208 CP RM (cu excepţia lit.a) alin.(3)). Din analiza infracţiunii de şantaj calificat (prevăzut la lit.e) alin.(3) art.189 CP RM), reiese că în ipoteza în care şantajul va fi însoţit de vătămarea intenţionată gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii, acţiunile făptuitorului vor alcătui un concurs de infracţiuni, anume: art.151 şi art.189 CP RM (cu excepţia lit.e) alin.(3) art.189 CP RM). Probleme de calificare suscită şi ipoteza comiterii mai multor infracţiuni identice. În context, !!! se impune delimitarea concursului real dintre infracțiuni identice de infracţiunea unică prelungită, pe de o parte, şi de infracţiunea unică cu acțiuni repetate, pe de altă parte. Specificul situaţiei constă în faptul că !!! atît în cazul concursului real, cît şi al infracţiunilor unice prelungite (continuate) şi al celor cu acţiuni repetate, acţiunile/inacţiunile infracţionale sînt identice. Tocmai de aceea şi apare necesitatea delimitării categoriei juridice respective, în final influenţînd calificarea corectă a faptelor prejudiciabile fie potrivit unei singure norme, fie potrivit mai multor norme. !!! Atunci cînd făptuitorul manifestă intenţie unică şi scop unic faţă de fiecare din acţiunile/inacţiunile infracţionale identice, cele comise vor constitui o infracţiune unică prelungită. Concursul real de infracţiuni identice nu trebuie să fie confundat cu infracţiunea continuată, cu care se aseamănă, dar de care se deosebeşte prin pluralitatea de rezoluţii infracţionale, corespunzătoare pluralităţii faptelor săvîrşite.

a)

b)

47 !!! Unitatea de intenţie sau de rezoluţie caracteristică infracţiunii continuate (prelungite) poate fi reţinută numai atunci cînd prezumţia de pluralitate de intenţii, care derivă din pluralitatea de acţiuni sau inacţiuni, poate fi infirmată în condiţiile unei certitudini depline a împrejurărilor şi condiţiilor în care au fost realizate acţiunile/inacţiunile constitutive. Dacă faţă de acţiunile/inacţiunile infracţionale făptuitorul manifestă intenţii diferite şi scop diferit, cele comise trebuie calificate potrivit: semnului calificativ care incriminează fapta săvîrşită de către o persoană care anterior a mai săvîrşit o infracţiune – în cazul articolelor din Partea Specială a Codului penal care conţin asemenea indici calificativi (de ex., lit.o) alin.(2) art.145, lit.a) alin.(2) art.171 CP RM etc.); regulilor concursului real de infracţiuni – în cazul infracţiunilor prevăzute în cadrul articolelor din Partea Specială a Codului penal care nu conţin un semn calificativ similar celui sus-indicat. În contextul delimitării concursului de infracţiuni de infracţiunea unică prelungită, în doctrină se opinează, că în cazul unităţii infracţionale nu trebuie de aplicat regulile de calificare referitoare la pluralitatea de infracţiuni, prin divizarea activităţii infracţionale în episoade şi acordarea fiecăruia din acestea a unei aprecieri juridice distincte. !!! Nu formează concurs de infracţiuni elementele unei infracţiuni unice prelungite. Separat, episoadele ce formează infracţiunea prelungită nu au importanță la calificare, deoarece acestea constituie doar etape în realizarea intenţiei unice infrac ționale a făptuitorului . Pentru infracţiunea prelungită este caracteristică prezenţa la făptuitor a unei intenţii unice în raport cu toate episoadele infrac ționale. Din contra, în cazul concursului de infracţiuni lipseşte unitatea intenției infracţionale care ar cuprinde toate acţiunile infracţionale. În altă ipoteză, !!! atunci cînd articolul din Codul penal conţine circumstanţa agravantă „asupra a două sau mai multor persoane”, iar intenţia făptuitorului îndreptată asupra a două sau mai multor persoane este dusă pînă la capăt, calificarea se va face potrivit calificativului respectiv. Dacă însă intenţia făptuitorului nu este dusă pînă la capăt, cele comise vor constitui tentativă la semnul calificativ respectiv şi nu un concurs de infracţiuni. !!! Unitatea intenţiei infracţionale constituie în acest caz criteriul de delimitare a infrac țiunii unice de concursul de infracţiuni. De ex., în ipoteza în care făptuitorul amplasează un explozibil sub un automobil în vederea lipsirii de viaţă a două persoane care urmează să se urce în automobil, şi intenţia infrac țională nu este dusă pînă la capăt, fiind lipsită de viaţă doar una din cele două persoane, cele comise trebuie calificate potrivit art.27 şi lit.g) alin.(2) art.145 CP RM. Regula de calificare a infracţiunilor în cazul prezenţei intenţiei unice constă în aceea că fapta poate fi calificată drept infracţiune consumată doar atunci cînd are loc realizarea completă a intenţiei făptuitorului. !!! Dacă intenţia făptuitorului față de fiecare din episoadele infracţionale este una neconcretizată, atunci cele comise trebuie calificate potrivit regulilor concursului de infracţiuni. !!! Dacă lipsirea de viaţă a două sau mai multor persoane (în baza aceleiaşi intenţii) are loc succesiv, cele comise vor alcătui o infracţiune unică prelungită. Concluzia: concursul real între infracţiuni identice nu poate avea loc concomitent, cele comise constituind, de fapt, o infracţiune unică. Dificultate la calificare apare atunci cînd articolul din Partea Specială a Codului penal nu prevede în calitate de semn calificativ săvîrşirea infrac țiunii asupra a două sau mai multor persoane. În asemenea situaţii !!! calificarea faptelor infracționale îndreptate asupra a două sau mai multor persoane în baza aceleiași intenţii se va face o singură dată potrivit normei respective, concursul de infracţiuni lipsind. Omorul a două persoane săvîrşit în stare de afect (în baza aceleiaşi intenţii) se va califica potrivit art.146 CP RM, cele comise constituind o infracţiune unică. Soluţia calificării se complică în cazul în care persoana, fiind în stare de afect apărută în mod subit ca rezultat al unui comportament provocator, intenţionînd să lipsească de viaţă două persoane, din circumstanţe ce nu depind de voinţa sa lipseşte doar una. În asemenea situaţie este exclusă calificarea faptei potrivit regulilor concursului de infracţiuni, deoarece există intenţia unică a persoanei îndreptată spre lipsirea de viaţă nu a unei persoane, dar a două persoane. Deoarece în dispoziţia normei de incriminare victima infrac țiunii este indicată la singular, unii practicieni ar putea obiecta asupra respectivelor soluţii, invocînd la calificare regulile concursului de infracţiuni. !!! Atît timp cît făptuitorul manifestă intenţie unică faţă de omorul în stare de afect a două sau mai multor persoane, cele comise urmează a fi catalogate drept o infracţiune unică. În alt registru, !!! nu va exista concurs real în ipoteza infracţiunilor unice cu acțiuni alternative . !!! Caracteristic acestor infracţiuni este faptul că săvîrşirea oricărei acţiuni din cele alternative, prevăzute în dispoziţia normei corespunzătoare din Partea Specială a Codului penal, formează o componenţă de infracţiune consumată. În acelaşi timp, !!! săvîrşirea cîtorva sau a tuturor acţiunilor prevăzute în dispoziţia normei de incriminare nu formează concurs de infracţiuni, dar constituie o singură infracţiune complexă, cu acţiuni alternative, care necesită a fi calificată potrivit unei singure norme incriminatoare. De ex., acţiunile de procurare şi păstrare ilegală a unei arme de foc trebuie calificate doar o singură dată potrivit normei de la art.290 CP RM. Dacă acţiunea de procurare ilegală a unei arme de foc ar fi incriminată într-o normă aparte, atunci ar fi posibilă existen ța unui concurs dintre acţiunea de procurare şi cea de păstrare ilegală a armei de foc. !!! Atît timp cît acţiunile infracţionale sînt incriminate în cadrul unei singure norme, existenţa unui concurs dintre respectivele acţiuni este exclusă. În astfel de cazuri, latura obiectivă se consideră realizată suficient chiar prin îndeplinirea unei singure acţiuni sau inacţiuni din cele incriminate, cumularea mai multora nefiind de natură a atrage incidenţa concursului de infracţiuni. !!! Nu formează concurs de infracţiuni dacă una din infracţiuni se schimbă în alta (în una mai gravă), adică, dacă în procesul săvîrşirii infracţiunii, pînă la consumarea acesteia, are loc transformarea intenţiei făptuitorului. În acest caz, cele comise trebuie calificate în baza articolului care prevede răspunderea penală pentru infracţiunea cea mai gravă. În contextul infracţiunii de furt, dacă, în pofida faptului că a fost surprins în procesul sustragerii neconsumate, făptuitorul ignoră această împrejurare şi continuă realizarea sustragerii, sustragerea începută ca furt se transformă în jaf (art.187 CP RM); implicit, intenţia iniţială de a săvîrşi furtul se transformă în intenţia supravenită de a săvîrşi jaful. Calificarea concursului ideal de infracţiuni. Confom alin.(4) art.33 CP RM, concursul ideal de infracţiuni există atunci cînd persoana săvîrşeşte o acţiune (inacţiune) care întruneşte elemente a mai multor infracţiuni. Caracteristic pentru concursul ideal (formal) de infracţiuni este faptul că, deşi făptuitorul comite o singură acţiune sau inacţiune, comportamentul său infracţional este manifestat de o aşa manieră şi în împrejurări ce fac să se realizeze, cumulativ, elementele constitutive ale conţinuturilor concrete a două ori mai multor infracţiuni. Prin concurs ideal de infracţiuni se are în vedere că în acţiunea sau inacţiunea săvîrşită de o persoană, datorită împrejurărilor în care a avut loc şi datorită urmărilor pe care le-a produs, se regăsesc realizate elementele constitutive a două sau mai multe infracţiuni. !!! Ceea ce caracterizează şi diferențiază concursul ideal de concursul real este împrejurarea că cele două sau mai multe infracţiuni care îl compun sînt săvîrşite nu prin tot atîtea acţiuni sau inacţiuni, ca în cazul concursului real, ci printr-o singură acţiune sau inac țiune în care sînt comprimate elementele caracteristice obiective şi subiective ale acestor infracţiuni. În timp ce în cazul concursului real conţinuturile a două sau mai multe infracţiuni, ce presupun lezarea unor valori protejate prin norme juridico-penale de incriminare distincte, se realizează în mod natural prin săvîrşirea a două sau mai multe acţiuni sau inacţiuni incriminate, în cazul concursului ideal sau formal, acelaşi rezultat – adică, lezarea a două sai mai multe valori ocrotite prin norme juridico-penale distincte – este produs fortuit prin intermediul săvîrşirii uneia şi aceleiaşi acţiuni sau inacțiuni. !!! În ipoteza în care într-un fapt sînt comprimate elementele mai multor infracţiuni, pentru a vedea dacă comprimarea este inerentă faptului şi există un concurs ideal, sau este aparentă şi aceasta este un concurs real, trebuie de răspuns la întrebare: dacă infractorul ar fi voit să săvîrşească în condi țiunile concrete ale faptului numai una din infracţiuni, rezultatul era acelaşi? În caz afirmativ, este cumul ideal; în caz negativ, un cumul real. !!! Sub raport subiectiv există pluralitate de rezoluțiuni, iar sub raport obiectiv – o pluralitate de elemente materiale, şi că vor fi atîtea infracţiuni cîte se vor realiza din împerecherea elementelor imateriale şi materiale. Concluzia: pentru a fi în prezenţa concursului ideal de infracţiuni, pe lîngă condiţiile existenţei doar a unei singure acţiuni (inacţiuni) şi încălcarea a cel puţin două dispoziţii ale legii, mai este necesară condiţia prezenţei a tot atîtea rezoluţiuni infracţionale cîte infracţiuni sînt comise. !!! Pentru a avea reprezentarea rezultatului final urmărit de făptuitor, trebuie să există şi reprezentarea celorlalte rezultate concurente sau mediate ; că infractorul, pentru a păşi la rezoluțiunea de a efectua actele necesare realizării rezultatului final, a trebuit în prealabil sau concomitent să accepte şi celelalte rezultate, să ia cîte o rezoluţiune şi pentru acestea. De ex., făptuitorul, avînd drept scop lipsirea intenţionată de viaţă a unei persoane, prin incendierea casei în care se afla, pînă a trece la acţiunea de lipsire de viaţă, pe lîngă rezultatul final urmărit (de a lipsi de viaţă victima) a acceptat şi faptul lezării relaţiilor sociale cu privire la integritatea, substanţa şi potenţialul de utilizare a bunurilor străine prin comiterea faptei de distrugere sau deteriorare intenţionată a bunurilor săvîrşite prin incendiere.

a) b) c)

d) e) ) g)

1)

2)

48 Condiţiile de existenţă a concursului ideal de infracţiuni: infracţiunile sînt comise de una şi aceeaşi persoană sau de acelaşi grup de persoane; infracţiunile sînt comise prin aceeaşi acţiune/inacţiune; faptele săvîrşite lezează mai multe obiecte ocrotite de legea penală. Una dintre posibilele particularităţi ale infracţiunilor ce formează un concurs ideal constă în atentarea asupra unor obiecte diferite. În cazul concursului ideal sînt vătămate două obiecte ale atentatului infracţional şi, ca rezultat, sînt de faţă nu una, ci două infracţiuni care trebuie calificate potrivit prevederilor a două articole diferite din legea penală; faptele săvîrşite întrunesc semnele constitutive ale componenţelor a două sau mai multor infracţiuni; faptele comise să nu constituie infracţiuni identice; la calificarea faptelor prejudiciabile săvîrşite printr-o singură acţiune/inacţiune sînt aplicate două sau mai multe norme din Partea Specială a CP; niciuna din normele aplicabile nu cuprinde în întregime faptele prejudiciabile comise a căror calificare se solicită. !!! În calitate de trăsătură a concursului ideal de infrac țiuni se indică faptul că comiterea acestora are loc concomitent. O atare poziţie este parţial întemeiată. De regulă, infracţiunile care formează concursul ideal se consumă în acelaşi timp. Este cazul acţiunii de sustragere în acelaşi timp a unei sume de bani şi a unei cantități de substanţe narcotice, incestul şi violul, introducerea ilegală intenţionată în organismul altei persoane, împotriva voinţei acesteia, a substanţelor narcotice, psihotrope sau a analoagelor acestora şi infracţiunea de contaminare cu maladia SIDA. Ca excepţie, momentul lor de consumare poate fi diferit, ca ex.: incendierea unei case cu scopul lipsirii de viaţă a unei persoane, infracţiunea de distrugere sau deteriorare inten ționată a bunurilor consumîndu-se din momentul cauzării daunelor în proporţii mari, iar omorul intenţionat – din momentul survenirii decesului sub forma morţii cerebrale, momente care nu neapărat coincid în timp. La fel, este şi cazul instigării minorilor la săvîrşirea infracţiunii cînd fapta prevăzută la art.208 CP RM se consumă anterior infracţiunii concrete comise de minor sau care s-a încercat a fi comisă. !!! Pentru a fi în prezenţa concursului ideal, nu contează dacă infracţiunile s-au consumat concomitent sau succesiv. Important e ca printr-o singură acţiune (inacţiune) să fi fost încălcate două dispozi ții legale diferite. Se deosebesc următoarele varietăţi ale concursului ideal de infracţiuni: După natura obiectului infracţiunii asupra cărora se atentează: a) concurs ideal între infracţiuni cu obiect juridic distinct – omorul intenţionat (art.145 CP RM) şi distrugerea sau deteriorarea intenţionată a bunurilor (art.197 CP RM); b) concurs ideal între infracţiuni cu obiect juridic similar – omorul intenționat (art.145 CP RM) şi lipsirea de viaţă din imprudenţă (art.149 CP RM). Concursul ideal între infracţiuni cu acelaşi obiect de atentare este posibil doar în cazul în care forma vinovăţiei este diferită. După forma vinovăţiei manifestate faţă de infracţiunile comise: a) concurs ideal între două infracţiuni intenţionate – furtul (art.186 CP RM) şi sustragerea substanţelor narcotice sau psihotrope (art.217 4 CP RM); b) concurs ideal între două infracţiuni imprudente – lipsirea de viaţă din imprudenţă (art.149 CP RM) şi vătămarea gravă ori medie a integrităţii corporale sau a sănătăţii cauzată din imprudenţă (art.157 CP RM); c) concurs ideal între o infracţiune intenţionată și una imprudentă – omorul intenţionat (art.145 CP RM) şi lipsirea de viaţă din imprudenţă (art.149 CP RM). Categorizarea concursului ideal de infracţiuni în anumite tipuri are importanţă nu doar teoretică, dar şi practică, în special la soluţionarea problemei legate de delimitarea concursului ideal de infracţiunea unică legală. !!! Concursul ideal între infracţiuni identice este inadmisibil, din moment ce pentru a fi în prezenţa concursului între infracţiuni identice este necesar ca făptuitorul să fi comis mai multe acţiuni/inacţiuni infrac ționale identice, pe cînd, prin definiţie, concursul ideal presupune prezenţa doar a unei singure acţiuni/inacţiuni infracţionale. !!! Pot forma concurs ideal doar acele infracţiuni, ale căror componenţe sînt diferite şi prevăzute în articole diferite ori alineate diferite ale aceluiaşi articol din Codul penal. În acelaşi timp, !!! concursul ideal între infracţiunile prevăzute în cadrul aceluiaşi articol este posibil doar în cazul articolelor formate din mai multe alineate care conţin mai multe variante-tip de infracţiuni. De ex., este posibil concursul ideal între infrac țiunile prevăzute la alin.(1) şi alin.(2) art.217 CP RM ori dintre infracţiunile consemnate la alin.(2) art.248 şi cea de la alin.(3) art.248 CP RM. !!! Nu formează concurs ideal infracţiunile cu semne alternative, adică în situaţia infracţiunilor cu urmări prejudiciabile alternative. În cazul vătămării intenţionate grave a integrităţii corporale sau a sănătăţii nu are relevanţă la calificare care urmări prejudiciabile i-au fost cauzate victimei. Totodată, nu interesează dacă acţiunile făptuitorului au dus la survenirea doar a unei urmări prejudiciabile sau a mai multor urmări. Survenirea chiar şi a mai multor urmări prejudiciabile (de ex., pierderea vederii şi desfigurarea iremediabilă a feţei) permite calificarea celor săvîrşite doar potrivit normei de la art.151 CP RM, şi doar o singură dată. !!! Dacă fapta cauzează cîteva urmări prejudiciabile şi toate urmările sînt cuprinse de o normă juridico-penală, cele comise trebuie apreciate ca infracțiune unică, dar nu ca concurs ideal de infracţiuni. Nu va fi concurs ideal, ci o singură infracţiune şi atunci cînd sînt lipsite de viaţă din imprudenţă două persoane printr-o singură acţiune/inacţiune. !!! Dacă însă caracterul urmărilor prejudiciabile este diferit, atunci cele comise vor fi calificate ca concurs ideal de infrac țiuni. De ex., printr-o singură acţiune/inacţiune unei persoane i se cauzează din imprudenţă o vătămare gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii, iar alta este lipsită de viaţă din impudenţă. Nu va fi concurs ideal, ci infracţiune unică în situaţia în care prin fapta infracţională săvîrşită sînt lezate mai multe valori sociale care se află în relaţii de subordonare (de ex., vătămarea intenţionată gravă a integrită ții corporale sau a sănătăţii soldate cu decesul persoanei din imprudenţă (alin.(4) art.151 CP RM)). În alt registru se profilează întrebarea legată de posibilitatea existenţei concursului ideal de infracţiuni în ipoteza infracţiunilor deviate, şi anume: în modalitatea aberratio ictus (acțiunea deviată) şi error in personam (eroare asupra persoanei). !!! În modalitatea error in personam acţiunile făptuitorului trebuie calificate potrivit unei singure norme de incriminare. Totodată, calificarea potrivit unei norme concrete se va face în dependenţă de faptul dacă eroarea admisă de făptuitor este una esenţială sau neesenţială. !!! Or, eroarea esenţială are importanță la calificare. Dacă făptuitorul intenţionează să lipsească de viaţă un reprezentant al autorităţilor publice şi din eroare omoară o altă persoană (care nu este reprezentant al autorităţilor publice), cele comise trebuie calificate ca tentativă la omorul unui reprezentant al autorităţii publice (art.27 şi lit.h) alin. (2) art.145 CP RM). Deoarece victima infracţiunii are un statut special, eroarea făptuitorului faţă de calitatea specială a victimei are importanţă la calificare, iar calificarea se face ţinînd cont de intenţia făptuitorului şi nu de consecinţa real survenită. Însă, dacă este lipsit de viaţă un alt reprezentant al autorităţilor publice decît cel vizat, cele comise trebuie calificate potrivit lit.h) alin.(2) art.145 CP RM, neavînd importanţă la calificare identitatea victimei. În acest caz, eroarea în identitatea victimei trebuie considerată una neesenţială, neavînd importanţă la calificare. În cazul infracţiunilor deviate, în modalitatea aberratio ictus, doctrina a semnalat însă posibilitatea constituirii concursului de infracţiuni. Caracteristic infracţiunii deviate în această formă este faptul că agentul nu este în eroare cu privire la identitatea obiectului sau a persoanei pe care intenţionează să o lezeze, însă, datorită survenirii unor elemente neprevăzute în cursul realizării acestei activităţi, rezultatul se produce asupra altui obiect material, deopotrivă ocrotit de legea penală; obiectul este perceput corect, dar concretizarea acţiunii este eronată. !!! În cazul devierii acţiunii (aberratio ictus), ori de cîte ori se constată existenţa pe lîngă infracţiunea consumată, săvîr șită, a unei tentative pedepsibile, trebuie să se reţină nu o infrac țiune unică, ci un concurs de infracţiuni, o pluralitate de infracţiuni, formată din tentativa infracţiunii aflate în reprezentarea făptuitorului şi infracţiunea consumată din imprudenţă, săvîrşită ca urmare a devierii acţiunii, dacă aceasta este incriminată de lege şi dacă această formă de vinovăţie se constată a fi existat în condiţiile în care făptuitorul şi-a desfăşurat activitatea. !!! Cele două fapte penale reținute vor constitui o pluralitate de infracţiuni sub forma concursului ideal (săvîrşit printr-o singură acţiune), avîndu-se în vedere că aceeaşi acţiune, în raport cu împrejurările comiterii ei, cu rezultatele produse şi cu poziţia psihică a făptuitorului, duce la apariţia a două infracţiuni distincte. În această ipoteză, acţiunile făptuitorului trebuie calificate potrivit regulilor concursului de infracţiuni: tentativă la infracţiunea intenţionată şi infracţiune consumată comisă din imprudenţă. !!! Respectiva soluţie este întemeiată pe principiul răspunderii subiective – o persoană răspunde din punct de vedere penal numai în măsura în care a prevăzut sau ar fi putut să prevadă urmările faptei sale.

a)

b) c)

d)

49 Coraportul între concursul ideal de infracţiuni şi principiul neadmiterii tragerii la răspundere penală de două ori pentru una şi aceeaşi faptă. Potrivit alin.(2) art.7 CP RM, nimeni nu poate fi supus de două ori urmăririi penale şi pedepsei penale pentru una şi aceeaşi faptă (principiu exprimat sub forma adagiului latinesc non bis in idem, avîndu-se în vedere aspectul material al acestuia). Prevederi similare conţine şi art.4 din Protocolul nr.7 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Comparativ cu concursul ideal de infracţiuni, care presupune săvîrşirea mai multor infracţiuni prin intermediul unei singure fapte prejudiciabile (acţiune/inacţiune), principiul neadmiterii tragerii la răspundere penală de două ori pentru una şi aceeaşi faptă exprimă regula că o persoană care a săvîrşit o singură infracţiune nu poate fi trasă la răspundere penală pentru aceasta decît o singură dată. !!! Prevederile art.4 din Protocolul nr.7 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale admit urmărirea pentru încălcări diferite ce decurg din săvîrşirea unei singure fapte, avîndu-se în vedere concursul ideal de fapte. Potrivit principiului non bis in idem, una şi aceeași persoană nu poate fi supusă pedepsei în mod repetat pentru comiterea aceleiaşi fapte îndreptate spre protejarea aceluiaşi obiect juridic. Concluzia: existenţa unor obiecte juridice diferite lezate, chiar dacă aceasta are loc prin săvîrşirea uneia şi aceleiaşi fapte, nu duce la încălcarea principiului neadmiterii tragerii la răspundere penală de două ori pentru una şi aceeaşi faptă. Concursul ca formă a pluralităţii de infracţiuni nu trebuie confundat cu niciuna din modalităţile infracţiunii unice. Delimitarea corectă a pluralităţii de infracţiuni de unitatea infracţională are relevanţă pentru identificarea instituţiei infracţiunii în limitele normativului penal, fundamentînd o încadrare juridică corectă a activităţilor infracţionale, mai ales a celor cu caracter complex. !!! Pentru a răspunde la întrebarea dacă este prezent concursul de infrac țiuni sau o infrac țiune unică, este necesar a determina dacă obiectul de atentare şi survenirea (sau posibilitatea survenirii) urmărilor prejudiciabile sînt prevăzute de o singură normă juridico-penală sau de mai multe norme. Dacă acestea sînt cuprinse în cadrul unei singure norme din Partea Specială a Codului penal, cele comise formează o infracţiune unică. În caz contrar, se atestă prezenţa concursului de infracţiuni. La diferenţierea unităţii legale de pluralitatea de infracţiune, urmează a fi evaluată măsura în care norma de incriminare poate sau nu să încorporeze în sine conţinutul unei singure componenţe de infracţiune. Dacă acţiunea sau sistemul de acţiuni cad sub incidenţa unei singure norme de incriminare, formînd un singur conţinut de infracţiune, se atestă o infracţiune unică, şi viceversa: dacă acţiunii sau setului de acţiuni îi sînt incidente două sau mai multe norme de incriminare, va putea fi identificată o pluralitate de infracţiuni. Coraportul dintre concursul de infracţiuni şi infracţiunea unică complexă (formă a unităţii legale). Criteriul esenţial de caracterizare a infracţiunii complexe ar consta în condiţia ca infracţiunea absorbantă să nu se poată consuma fără săvîrşirea infracţiunii absorbite. În cazul concursului (real sau ideal) de infracţiuni, întîlnirea infracţiunilor este rezultatul unei conjuncturi faptice create prin voinţa făptuitorului, în timp ce la infracţiunea complexă reunirea infracţiunilor nu este rezultatul conjuncturii faptice, ci consecinţa incriminării legale. Pe cînd la concurs este posibilă consumarea unei infracţiuni, fără a fi săvîrşită în acelaşi timp cealaltă; la infracţiunea complexă aceasta nu se poate considera săvîrşită, dacă nu se comite şi infracţiunea absorbită, în acelaşi timp. În alt context, se impune necesitatea delimitării concursului de infracţiuni de concurenţa normelor. În literatura de specialitate română, concurenţa normelor mai este numită concurs de texte, acesta fiind prezent atunci cînd acelaşi fapt, privit sub acelaşi aspect şi conţinînd perfect aceleaşi elemente constitutive, este prevăzut de mai multe texte ale aceleiaşi legi sau ale mai multor legi. În cazul concursului de infracţiuni, faptele prejudiciabile sînt cuprinse de cel puţin două norme din Partea Specială a Codului penal. În cazul concurenţei normelor, la fel sînt prezente mai multe articole din Partea Specială a Codului penal, care conţin semnele faptei prejudiciabile, dar şi în aceste condiţii cele comise sînt cuprinse în întregime de una din normele respective. Pentru concursul de infracţiuni este caracteristic că niciuna din norme nu cuprinde integral cele comise, calificarea fiind corectă şi integrală doar atunci cînd vor fi aplicate împreună două sau mai multe norme din Partea Specială a Codului penal. Anume prin această caracteristică are loc delimitarea concursului de infracţiuni de concurenţa normelor. O legătură mai strînsă are loc între infracţiunile care se află în concurs ideal. În acest caz, două sau mai multe infracţiuni sînt săvîrşite printr-o singură acţiune/inacţiune. Iar asemănarea concursului ideal şi a concurenţei normelor rezidă în faptul că ambele categorii juridice presupun săvîrşirea unei singure acţiuni/inacţiuni. Tema: CALIFICAREA INFRACȚIUNILOR ÎN CAZUL CONCURENȚEI DINTRE O NORMĂ GENERALĂ ȘI UNA SPECIALĂ Noțiunea de concurență a normelor. Tipurile concurenței normelor Calificarea unei fapte infracționale potrivit unei norme incriminatoare concrete nu generează dificultă ți în situa ția în care persoana abilitată cu aplicarea legii penale cunoaşte bine conţinutul normelor din Codul penal şi posedă capacită ți de stabilire a concordan ței între semnele faptei comise şi semnele componenţei de infracţiune. Mult mai dificilă este sarcina persoanei care efectuează urmărirea penală sau a judecătorului atunci cînd pentru calificarea celor comise trebuie de ales din două sau mai multe norme sub incidenţa cărora cade fapta săvîrşită. În dreptul penal se întîlneşte situaţia cînd una şi aceeaşi întrebare, la prima vedere, se soluţionează în acelaşi timp de două sau mai multe norme juridicopenale, însă, de fapt, doar una din respectivele norme este menită să soluţioneze o atare problemă. Pot fi cazuri cînd o singură infracţiune cade complet sub incidenţa mai multor norme penale, dar trebuie aleasă şi aplicată doar una – cea optimă. Aceasta se întîmplă în cazul concurenţei normelor juridico-penale. Calificarea infracţiunilor şi concurenţa normelor juridico-penale sînt categorii juridice interdependente, ambele existînd în activitatea de aplicare a legii. Esenţa concurenţei normelor juridico-penale constă în faptul că cele comise sînt cuprinse de mai multe norme, dar aplicabilă este doar una din ele. Concurenţa normelor juridico-penale constă în reglementarea concomitentă de către două sau mai multe norme a unei relaţii juridico-penale, unde doar una din norme este prioritară. Esenţa concurenţei normelor juridico-penale constă în faptul că două sau mai multe norme de drept penal pretind concomitent la reglementarea uneia şi aceleiaşi relaţii sociale, iar sarcina este de a alege doar una din respectivele norme. În literatura de specialitate română, concurenţa normelor mai este numită concurs de texte, acesta fiind prezent atunci cînd acelaşi fapt, privit sub acelaşi aspect şi conţinînd perfect aceleaşi elemente constitutive, este prevăzut de mai multe texte ale aceleiaşi legi sau ale mai multor legi. !!! Concurenţa normelor juridico-penale trebuie delimitată de coliziunea normelor. Coliziunea normelor presupune prezenţa a cel puţin două norme cu conţinut contradictoriu, pe cînd în cazul concurenței normelor nu există o asemenea necorespundere, fiind comisă o singură infracţiune, semnele căreia sînt cuprinse în acelaşi timp de două sau mai multe norme juridico-penale, aplicabilă fiind doar una din ele. Comparativ cu concuren ța normelor, coliziunea normelor juridico-penale este unul din tipurile contradicțiilor în drept, consecinţa negativă a imperfecţiunii legislaţiei. Potrivit alin.(1) art.115 CP RM, concurenţa normelor penale presupune săvîrşirea de către o persoană sau de către un grup de persoane a unei fapte prejudiciabile, cuprinse în întregime de dispoziţiile a două sau mai multor norme penale şi constituind o singură infracţiune. Trăsăturile distinctive ale concurenţei normelor sînt: săvîrşirea unei singure infracţiuni (prin această trăsătură concuren ța normelor se deosebe ște de concursul de infrac țiuni, care presupune săvîr șirea mai multor infracțiuni), indiferent dacă printr-o singură acţiune/inacţiune sau prin mai multe acţiuni/inacţiuni infracţionale; săvîrşirea infracţiunii de către o persoană sau un grup de persoane; fapta prejudiciabilă comisă trebuie să fie cuprinsă în întregime de dispoziţiile a cel puţin două norme penale din Partea Specială a Codului penal, iar în cazul infracţiunilor săvîrşite în participație sau al celor neconsumate – şi de normele penale din Partea Generală a Codului penal; aplicabilă la calificare este doar una din normele penale ce cuprind fapta prejudiciabilă comisă. Caracteristica generală a normelor, care se află în concurenţă, constă în faptul că acestea cu diferit grad de generalizare şi cu diferită deplinătate prevăd semnele uneia şi aceleiaşi infracţiuni. Atît la nivelul conţinutului, cît şi la nivelul volumului, aceste norme parţial coincid. În cazul noilor norme penale ce concurează între ele, legiuitorul separă o activitate infracţională într-o normă aparte dintr-un cerc de fapte infracţionale prevăzute de o altă normă penală în scopul atenuării sau, din contra, agravării răspunderii penale pentru această activitate infracţională. !!! Concurenţa normelor juridico-penale trebuie delimitată de concursul de infracţiuni. Definitoriu pentru concursul de infracţiuni este că acţiunile/inacţiunile infracţionale comise sînt cuprinse de cel puţin două norme din Partea Specială a Codului penal, toate fiind aplicabile la calificare. Prin această caracteristică are loc delimitarea concursului de infracţiuni de concurenţa normelor. În cazul concurenţei normelor, la fel sînt incidente mai multe

a) b) c)

1)

50 norme din Partea Specială a Codului penal, care conţin semnele acţiunilor/inacţiunilor prejudiciabile săvîrşite, însă cele comise trebuie calificate doar în conformitate cu una din normele respective, şi anume – potrivit normei care cuprinde integral şi reflectă cel mai bine cele comise. Pentru concursul de infracţiuni este caracteristic faptul că niciuna din norme nu cuprinde integral cele săvîr șite, calificarea fiind corectă şi integrală doar atunci cînd vor fi aplicate împreună două sau mai multe norme din Partea Specială a Codului penal. O legătură mai strînsă se observă între concurenţa normelor juridico-penale şi concursul ideal de infracţiuni, aceasta deoarece cea din urmă categorie juridică presupune săvîrşirea mai multor infracţiuni printr-o singură acţiune/inacţiune, similar concurenţei normelor juridico-penale. De ex., infracţiunea prevăzută la lit.e) alin.(3) art.171 CP RM (violul însoţit de contaminarea intenţionată cu maladia SIDA) este o infracţiune unică. Dacă legiuitorul nu ar fi instituit în cadrul art.171 CP RM în calitate de semn calificativ „contaminarea cu maladia SIDA”, atunci cele comise urmau a fi apreciate drept concurs ideal de infracţiuni, şi anume: dintre infracţiunea de viol şi infracţiunea de contaminare intenţionată cu maladia SIDA (alin.(2) art.212 CP RM); adică, printr-o singură acţiune sînt comise două infracţiuni. În condiţiile legislaţiei în vigoare, se va aplica doar norma de la lit.e) alin.(3) art.171 CP RM, între norma respectivă şi cea de la alin.(2) art.212 CP RM existînd un raport de tipul întreg-parte. !!! Calificarea se va face potrivit normei-întreg. Totodată, este posibil ca în comportamentul făptuitorului să se regăsească semnele constitutive ale mai multor infracţiuni (concurs de infracţiuni), unde una din normele aplicabile pentru calificarea unei infrac țiuni să se afle în concurenţă cu o altă normă. În acest caz se atestă prezenţa concomitentă a concursului de infracţiuni şi a concurenţei normelor, considerent din care !!! la aplicarea legii penale se va ţine cont atît de regulile de calificare a infracţiunilor în cazul concursului de infracţiuni, cît şi de regulile de calificare a infracţiunilor în cazul concuren ței normelor penale. De ex., în ipoteza răpirii mijlocului de transport şi încălcării ulterioare de către conducătorul mijlocului de transport a regulilor de securitate a circulaţiei sau de exploatare a mijloacelor de transport, încălcare ce a cauzat din imprudenţă decesul unei persoane, concurs de infracţiuni va exista între normele de la art.192 1 şi lit.b) alin. (3) art.264 CP RM, în timp ce între normele de la art.149 şi lit.b) alin.(3) art.264 CP RM va exista concurenţă dintre o normă generală şi una specială. !!! În cazul concurenţei normelor aplicabilă va fi doar una din ele – cea care reflectă mai bine cele comise . Reţinerea la calificare a ambelor norme concurente ar însemna nesocotirea principiului neadmiterii tragerii la răspundere penală de două ori pentru una şi aceeaşi faptă, stipulat la alin.(2) art.7 CP RM. De ex., este inadmisibilă calificarea celor comise atît potrivit art.287 CP RM, cît şi conform art.155 CP RM în ipoteza huliganismului exprimat prin acţiunile intenţionate care încalcă grosolan ordinea publică însoţite de ameninţare cu aplicarea violenţei asupra persoanelor. Or, norma de la art.155 CP RM fiind o normă-parte în raport cu norma de la art.287 CP RM – normă-întreg – este absorbită de ultima. Invocarea suplimentară a normei de la art.155 CP RM ar însemna reţinerea la calificare de două ori a aceleiaşi fapte de ameninţare cu aplicarea violenţei – ca parte a unei infracţiuni şi ca infracţiune distinctă. Tipurile concurenţei normelor. În acord cu alin.(2) art.115 CP RM, alegerea uneia din normele concurente care reflectă cel mai exact natura juridică a faptei prejudiciabile comise se efectuează în condiţiile art.116-118. Tipurile concurenţei normelor juridico-penale sînt: concurenţa dintre normele generale şi cele speciale (art.116 CP RM); concurenţa dintre două norme speciale (art.117 CP RM); concurenţa dintre o parte şi un întreg (art.118 CP RM). Existenţa în dreptul penal a normelor generale şi a celor speciale, a normelor-parte şi a normelor-întreg este dictată de necesitatea obiectivă de a respecta principiul vinovăţiei, echităţii şi umanismului pedepsei, de a stabili cu exactitate particularităţile faptei real săvîrşite, de a determina personalitatea făptuitorului, condiţiile concrete de ispăşire a pedepsei etc. Conceptul calificării infracţiunilor în cazul concurenţei dintre o normă generală şi una specială !!! Concurența dintre o normă generală şi una specială are loc atunci cînd o singură infracţiune este cuprinsă de două sau mai multe norme juridicopenale din Partea Specială a Codului penal, unde una din norme cuprinde fapta săvîrşită prin detalierea trăsăturilor acesteia, iar alta, din contra, prin caracterizarea generală a faptei comise. Norma generală reprezintă un concept generic, reflectînd mai multe cazuri de acelaşi fel (similare), în timp ce norma specială reprezintă un caz specific (individual) din totalitatea cazurilor cuprinse de norma generală. În aşa fel, se reduce substanţial numărul faptelor prejudiciabile care pot cădea sub incidenţa normei speciale, dar, în acelaşi timp, se măreşte numărul semnelor ce caracterizează faptele infracţionale care urmează a fi încadrate potrivit normei speciale. Norma de la lit.b) alin.(3) art.264 CP RM (încălcarea regulilor de securitate a circulaţiei sau de exploatare a mijloacelor de transport de către conducătorul mijlocului de transport, încălcare ce a cauzat din imprudenţă decesul unei persoane), pe de o parte, reduce numărul faptelor prejudiciabile pasibile de calificare potrivit normei de la art.149 CP RM (lipsirea de viaţă din imprudenţă), iar, pe de altă parte, instituie semne noi (suplimentare) în raport cu norma generală (art.149 CP RM), a căror lipsă exclude calificarea în acord cu respectiva normă. Ex. de astfel de semn reprezintă mijlocul de săvîrşire a infracţiunii, acesta fiind mijlocul de transport, semn care este suplimentar în raport cu norma de la art.149 CP RM. Or, pentru calificarea faptei potrivit numitei norme nu are relevanţă mijlocul de săvîrşire a infracţiunii. În acord cu alin.(1) art.116 CP RM, normă generală se consideră norma penală care prevede două sau mai multe fapte prejudiciabile, iar normă specială – norma penală care prevede numai cazurile particulare ale acestor fapte. !!! Concurenţa dintre o normă generală şi una specială formează corelaţia normelor juridico-penale ce se află în relaţie de subordonare după volum. Norma generală fiind un concept cu un mare grad de abstractizare, include în sine multitudinea cazurilor, iar norma specială cuprinde unul din astfel de cazuri. Normele speciale au în conținutul lor unele semne specifice care fie atenuează, fie agravează răspunderea şi pedeapsa penală. Pentru evitarea erorilor de calificare, este important a se stabili dacă normele speciale nu vin în contradicţie cu normele generale. Or, normele generale trebuie să conţină acele semne care integral intră în conţinutul tuturor normelor speciale. Norma generală cuprinde un conţinut generic, iar cea specială – un conţinut tipic de infracţiune. Drept conţinut tipic apar normele care indică fapte infracţionale şi se includ în limitele conţinutului generic respectiv, dar la care se adaugă şi anumite semne speciale. Norma specială se află într-o legătură strînsă cu cea generală, constituie o continuare logică a acesteia, o varietate a ei. Norma de la alin.(2) art.116 CP RM stabileşte regula de calificare concretă în cazul concurenţei dintre o normă generală şi una specială: în cazul concurenţei dintre norma generală şi cea specială, se aplică numai norma specială — regula specialia derogant generalia. !!! Conform regulii enunţate, încadrarea juridică a faptei se va face întotdeauna în textul incriminator din norma specială. Per a contrario, încadrarea celor comise potrivit normei generale este incorectă şi ilegală. În niciun caz omorul săvîrşit în stare de afect nu poate fi calificat potrivit normei de la alin.(1) art.145 CP RM (omorul intenţionat); nu poate fi calificată conform art.149 CP RM încălcarea regulilor de securitate a circula ției sau de exploatare a mijloacelor de transport de către conducătorul mijlocului de transport, încălcare ce a cauzat din impruden ță decesul unei persoane, chiar dacă norma generală sancţionează mai blînd fapta comisă. !!! Norma specială se aplică indiferent de faptul dacă aceasta stabileşte pentru fapta comisă o pedeapsă penală mai aspră sau mai blîndă decît norma generală . Or, separînd norma specială de cea generală, legiuitorul şi-a stabilit, fără echivoc, poziţia faţă de această varietate a concurenţei normelor juridico-penale, bazîndu-se pe diferite motive sociale, politice şi juridice ale situaţiei actuale, regula de calificare a concurenţei normelor generale şi speciale. De aceea, !!! în vederea respectării voinței legiuitorului şi întru evitarea neglijării principiului legalităţii incriminării, calificarea trebuie făcută doar potrivit normei speciale, indiferent de condiţiile de sancţionare a comportamentului infracţional. Calificarea în baza unei norme generale are loc în cazul în care lipsesc normele speciale. Definitoriu pentru concurența dintre o normă generală şi una specială este faptul că, prin excluderea normei speciale din cadrul legii penale, comportamentul infracţional al persoanei urmează a fi încadrat potrivit normei generale. Şi, invers, norma generală poate fi „micşorată” pe calea defalcării din norma generală a unor „părţi” în calitate de norme speciale. Varietăţile concurenţei dintre o normă generală şi una specială Concurenţa dintre o normă generală şi una specială poate avea mai multe varietăţi: După modalitatea tehnico-legislativă:

a)

b)

2) a)

b)

c)

51 Atît norma generală, cît şi cea specială se află în cadrul aceluiaşi articol. În această ipoteză, norma generală şi cea specială sînt situate în cadrul unor alineate diferite ale aceluiaşi articol. Este cazul concurenţei între norma aflată în cadrul componenţei de bază şi norma din cadrul componenţei circumstan țiale (de ex., norma de la alin.(1) art.145 şi normele de la alin.(2) art.145 CP RM). Este specială norma de la lit.a) alin.(2) art.145 CP RM – omorul intenţionat săvîrşit cu premeditare, deoarece presupune un caz particular (specific) al omorului intenţionat prevăzut la alin.(1) art.145 CP RM. !!! Pentru a opera regulile de calificare în cazul concurenţei dintre o normă generală şi una specială, norma generală trebuie să se regăsească doar în cadrul componenţei de bază. În același timp, norma specială poate să se regăsească în cadrul unei componenţe de bază sau în cadrul unei componenţe circumstanţiale. În cele mai dese cazuri, norma specială este amplasată în cadrul componenţei circumstanţiale. Totuşi, ca excepţie, norma specială poate fi amplasată, exact ca şi norma generală, în cadrul unei componenţe de bază, deşi în contextul aceluiaşi articol. De ex., norma de la alin.(2) art.248 CP RM este una specială în raport cu cea de la alin.(1) art.248 CP RM, deşi ambele componenţe sînt de bază (variante-tip). Norma generală şi cea specială sînt amplasate în cadrul unor articole diferite . De ex., concurenţa între normele de la art.166 CP RM (priva țiunea ilegală de libertate) şi de la art.308 CP RM (reţinerea sau arestarea ilegală), ultima constituind un caz special de privaţiune ilegală de libertate. La fel, ex. elocvent de concurenţă între o normă generală şi una specială, prevăzute în articole diferite, formează norma de la art.327 şi cea de la art.324 CP RM. Tocmai despre o astfel de concurenţă se relevă în pct.5.4. din Hotărîrea Plenului CSJ a RM nr.11/2014: „Coruperea pasivă este o infracţiune care aduce atingere activităţii de serviciu şi, în cazul cînd persoana publică, persoana publică străină, funcţionarul internaţional, persoana cu funcţie de demnitate publică pretinde, acceptă, primeşte sau extorcă remuneraţia ilicită, aceştia în mod abuziv îşi exercită şi atribuţiile de serviciu. Coruperea pasivă reprezintă un caz particular de abuz de serviciu sau abuz de putere. De aceea, între art.324 şi art.327 CP RM există o concurenţă dintre o normă specială şi una generală, în sensul art.116 CP RM. La calificare se va reţine doar art.324 CP RM, nu însă un concurs de infracţiuni. Concursul de infracţiuni (real) dintre art.324 şi art.327 CP RM va exista doar în ipoteza realizării efective a unuia dintre scopurile infracţiunii de corupere pasivă. Aceasta întrucît latura obiectivă a infracţiunii de corupere pasivă va fi depășită şi se atestă prezenţa a două conţinuturi constitutive”. Tot potrivit numitei hotărîri explicative (pct.10.4) fapta persoanei care promite, oferă sau dă, personal ori prin mijlocitor, bunuri, servicii ori alte avantaje patrimoniale sau nepatrimoniale expertului (pentru a formula concluzii sau declaraţii false), interpretului (pentru a efectua interpretări incorecte), traducătorului (pentru a efectua traduceri incorecte), în cadrul urmăririi penale ori judecării cauzei în instanţa de judecată naţională sau internaţională, va fi încadrată în conformitate cu art.314 CP RM (determinarea la depunerea de declaraţii minciunoase, la formularea de concluzii false sau la efectuarea de traduceri incorecte), nu însă în baza art.325 CP RM, deoarece determinarea la formularea de concluzii false sau la efectuarea de interpretări ori traduceri incorecte constituie un caz particular de corupere activă, se reţine concurenţa de norme în sensul art.116 CP RM. După semnele infracţiunii care sînt detaliate şi/sau suplimentate de norma specială: Norma specială vine să detalieze şi/sau să suplimenteze semnele obiectului infracţiunii. Aici pot fi evidenţiate mai multe ipoteze:  detalierea şi/sau suplimentarea obiectului juridic special. Drept ex. poate servi norma de la lit.d) alin.(2) art.145 CP RM (omorul săvîrşit în legătură cu îndeplinirea de către victimă a obligaţiilor de serviciu sau obşteşti) în calitate de normă specială, în raport cu norma de la alin.(1) art.145 CP RM, în calitate de normă generală. Pe lîngă viaţa persoanei şi relaţiile sociale aferente acesteia, infracţiunea consemnată la lit.d) alin.(2) art.145 CP RM atentează suplimentar şi la relaţiile sociale referitoare la îndeplinirea normală de către victimă a obligaţiilor de serviciu sau obşteşti;  detalierea şi/sau suplimentarea obiectului material. La această ipoteză se atribuie norma de la alin.(3) art.248 CP RM (normă specială) în raport cu cea de la alin.(1) art.248 CP RM (normă generală). În concret, obiectul material al infracţiunii de contrabandă capătă conotaţii speciale în cadrul normei de la alin.(3) art.248 CP RM comparativ cu norma generală, acesta fiind format din: armament, dispozitive explozive şi muniţii;  detalierea şi/sau suplimentarea victimei infracţiunii. Ex. clasic poate servi norma de la lit.e) alin.(2) art.145 CP RM (normă specială) în raport cu norma de la alin.(1) art.145 CP RM (normă generală). Comparativ cu norma generală, în calitate de victimă a infracţiunii prevăzute la lit.e) alin.(2) art.145 CP RM poate apărea doar un minor, o femeie gravidă ori o persoană aflată în stare de neputinţă cunoscută sau evidentă, condiţionată de vîrsta înaintată, boală, handicapul fizic sau psihic ori de alt factor. Norma specială vine să detalieze şi/sau să suplimenteze semnele laturii obiective a infracţiunii. Aici pot fi evidenţiate mai multe ipoteze:  detalierea şi/sau suplimentarea acţiunii/inacţiunii prejudiciabile. În calitate de ex. se invocă norma de la lit.b) alin.(2) art.206 CP RM (normă specială) în raport cu cea de la alin.(1) art.206 CP RM (normă generală). Latura obiectivă a infracţiunii de trafic de copii consemnată la lit.b) alin.(2) art.206 CP RM este formată din acţiunea principală (una din cele 6 modalită ți normative alternative prevăzute în cadrul variantei-tip (normei generale)) şi acţiunea adiacentă (abuzul şi/sau violenţa sexuală), în timp ce latura obiectivă a traficului de copii stipulată la alin.(1) art.206 CP RM (norma generală) nu are în componenţa sa acţiune adiacentă, fiind formată, în mod alternativ, din următoarele acţiuni: recrutarea, transportarea, transferul, adăpostirea sau primirea unui copil, precum şi darea sau primirea unor plăţi ori beneficii pentru obţinerea consimţămîntului unei persoane care deţine controlul asupra copilului. Norma de la lit.b) alin.(2) art.206 CP RM vine să suplimenteze acţiunea prejudiciabilă a infracţiunii prevăzute la alin.(1) art.206 CP RM, prima fiind în raport cu ultima normă specială;  detalierea şi/sau suplimentarea urmării prejudiciabile. Respectiva varietate a concurenţei dintre o normă generală şi una specială este posibilă atît în cazul în care norma generală cuprinde în sine o componenţă de infracţiune formală, cît şi în ipoteza în care cuprinde o componenţă de infracţiune materială. !!! Relevant e ca în ambele situaţii norma specială să cuprindă o componen ță de infracţiune materială. Pentru prima ipoteză, atunci cînd norma generală reflectă prezenţa unei componențe formale, iar cea specială – a unei componenţe materiale, este caracteristic faptul că componenţa de infracţiune din cadrul normei generale nu conţine urmarea prejudiciabilă în calitate de semn obligatoriu, dar în cadrul componenţei de infracţiune din cadrul normei speciale un atare semn constitutiv este prezent. De fapt, în ipoteza dată componen ța de infracţiune formală (prevăzută în cadrul normei generale) se transformă în una materială (prevăzută în cadrul normei speciale). Acţiunea/inacţiunea prejudiciabilă din cadrul normei generale duce la apariţia unor urmări prejudiciabile prevăzute în cadrul normei speciale. Spre ex., norma de la lit.d) alin.(3) art.171 CP RM (violul care a cauzat din imprudenţă o vătămare gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii) este o normă specială în raport cu norma de la alin.(1) art.171 CP RM. Componenţa de infracţiune prevăzută la lit.d) alin.(3) art.171 CP RM este una materială, în timp ce componen ța de infracţiune prevăzută la alin.(1) art.171 CP RM este una formală. Acţiunea prejudiciabilă din cadrul infracţiunii consemnate la alin.(1) art.171 CP RM duce în cele din urmă la apariţia urmării prejudiciabile prevăzute la lit.d) alin.(3) art.171 CP RM. Pentru a doua ipoteză, atunci cînd atît norma generală, cît şi cea specială reflectă prezenţa unei componenţe materiale, este caracteristic faptul că urmarea prejudiciabilă primară (iniţială) duce în cele din urmă la survenirea unei urmări prejudiciabile suplimentare (secundare). Urmarea primară este con ținută de norma generală, în timp ce urmarea suplimentară – de norma specială. Provocarea ilegală a avortului în varianta agravată (alin.(2) art.159 CP RM) reprezintă o infracțiune unică complexă, în cadrul căreia vătămarea gravă ori medie a integrităţii corporale sau a sănătăţii, precum şi decesul victimei reprezintă o amplificare progresivă a urmării iniţiale – întreruperea cursului sarcinii, urmare care se regăseşte la varianta-tip. Normele de la lit.b) şi c) alin.(2) art.159 CP RM sînt speciale în raport cu norma de la alin.(1) art.159 CP RM;  detalierea şi/sau suplimentarea altor semne ale laturii obiective a infrac țiunii . !!! Pentru o asemenea varietate a concurenţei este definitoriu că norma specială conţine prevederi menite să detalieze şi/sau să completeze semnele laturii obiective prevăzute în cadrul normei generale, altele decît acţiunea/inacţiunea şi urmarea prejudiciabilă (de ex., locul, timpul, metoda şi mijlocul săvîrşirii infrac țiunii etc.). Norma de la lit.j) alin.(2) art.145 CP RM, în calitate de normă specială în raport cu cea de la alin.(1) art.145 CP RM, scoate în evidenţă metoda specifică cu care este pasibilă de comitere fapta de omor intenţionat – deosebita cruzime. Tot aşa şi norma de la lit.m) alin.(2) art.145 CP RM reliefează mijlocul de săvîrşire a infracţiunii, în calitate de semn constitutiv secundar al laturii obiective – mijlocul periculos pentru viaţa sau sănătatea mai multor persoane. Norma specială vine să detalieze şi/sau să suplimenteze semnele subiectului infracţiunii. Este cazul concurenţei dintre o normă generală şi una specială, unde cea din urmă vine să detalieze şi/sau să suplimenteze calităţile subiectului special al infracţiunii. Respectiva varietate este incidenţă atît în cazul în care norma generală reflectă prezenţa unui subiect special al infrac țiunii, cît şi în cazul în care nu cuprinde un astfel de semn. !!! Relevant e ca în ambele cazuri norma specială să reflecte un atare semn constitutiv. Pentru prima ipoteză e caracteristic faptul că norma generală cuprinde doar semnele generale ale subiectului infracţiunii, iar norma specială – trăsăturile subiectului special al infracţiunii. De ex., este specială norma de la lit.e) alin.(2) art.165 CP RM (traficul de fiinţe umane săvîrşit de o persoană publică, de o

d)

52 persoană cu funcţie de răspundere, de o persoană cu funcţie de demnitate publică, de o persoană publică străină sau de un funcţionar internaţional) în raport cu norma de la alin.(1) art.165 CP RM. Pentru a doua ipoteză este specific că atît norma generală, cît şi norma specială cuprind semnele subiectului special al infracţiunii, iar norma specială vine să suplimenteze calităţile speciale al subiectului infracţiunii descrise de norma generală. De ex., norma de la lit.a) alin.(3) art.324 CP RM (coruperea pasivă săvîrşită de o persoană cu funcţie de demnitate publică), în calitate de normă specială, vine să suplimenteze calităţile speciale ale subiectului infracţiunii prevăzute la alin.(1) art.324 CP RM (în ipoteza coruperii pasive săvîrşite de o persoană publică). De fapt, persoana cu funcţie de demnitate publică este o persoană publică cu calităţi speciale. Noţiunea „persoană cu funcţie de demnitate publică” este parte a noţiunii „persoană publică”. În contextul legii penale în vigoare, cele două noţiuni se află tocmai într-o asemenea relaţie. Or, nu poate fi ignorat că din art.2 al Legii cu privire la funcţia publică şi statutul funcţionarului public reiese că între noţiunea „persoană cu funcţie de demnitate publică” şi noţiunea „funcţionar public” există o relaţie de tip „parte-întreg”. Existenţa unei asemenea relaţii decurge şi din alin.(2) art.2 al Legii cu privire la statutul persoanelor cu funcţii de demnitate publică: !!! „Funcția de demnitate publică este o funcţie publică ce se ocupă prin mandat obţinut direct, în urma alegerilor, sau indirect, prin numire, în condiţiile legii”. Potrivit alin.(2) art.123 CP RM, funcţionarul public se regăseşte printre categoriile de persoane publice. Pe de altă parte, nu în toate cazurile prezenţa subiectului special în cadrul mai multor norme din acelaşi articol denotă prezenţa unei concurenţe între respectivele norme. De ex., deşi art.310 CP RM conţine două norme ce cuprind semnele unui subiect special, acestea nu se află în raport de concuren ță. Norma de la alin.(1) art.310 CP RM incriminează fapta de falsificare a probelor în procesul civil de către un participant la proces sau de către reprezentantul acestuia, iar norma de la alin.(2) art.310 CP RM incriminează fapta de falsificare a probelor în procesul penal de către persoana care efectuează urmărirea penală, procuror sau de către apărătorul admis în procesul penal. La o analiză atentă a acestor prevederi se desprinde faptul că respectivele norme nu se pot afla în raport de concurenţă, deoarece subiectul infracţiunii prevăzute la alin.(2) art.310 CP RM nu vine să suplimenteze sau să detalieze calităţile speciale ale subiectului infracţiunii prevăzute la alin.(1) art.310 CP RM. Norma specială vine să detalieze şi/sau să suplimenteze semnele laturii subiective a infrac țiunii . !!! Pentru această varietate este specific că norma specială vine să suplimenteze latura subiectivă a infracţiunii cu unele semne secundare obligatorii. De ex., norma de la lit.k) alin.(2) art.145 CP RM (omorul intenţionat săvîrşit cu scopul de a ascunde o altă infracţiune sau de a înlesni săvîrşirea ei), drept normă specială în raport cu cea de la alin.(1) art.145 CP RM, vine să suplimenteze semnele laturii subiective a infracţiunii cu scopul în calitate de semn secundar obligatoriu. Acelaşi tip de concurenţă se atestă între norma de la alin.(1) art.145 CP RM şi norma de la lit.b) alin.(2) art.145 CP RM (omorul intenţionat săvîrşit din interes material). Doar că, în acest caz, motivul şi nu scopul infracţiunii apare pe post de semn subiectiv suplimentar, în raport cu semnele subiective ale componenţei din cadrul normei generale. După semnele componenţei de infracţiune pot concura şi normele amplasate în articole diferite. De ex., după semnele obiectului infracţiunii, atunci cînd sustragerea apare pe post de acţiune prejudiciabilă şi aceasta este comisă pe ascuns, sînt concurente normele de la art.217 4 CP RM (sustragerea sau extorcarea substanţelor narcotice sau psihotrope), art.290 CP RM (purtarea, păstrarea, procurarea, fabricarea, repararea sau comercializarea ilegală a armelor şi muniţiilor, sustragerea lor), art.360 CP RM (luarea, sustragerea, tăinuirea, degradarea sau distrugerea documentelor, imprimatelor, ştampilelor sau sigiliilor) etc. cu norma de la alin.(1) art.186 CP RM (furtul). Luînd în calcul calităţile speciale ale obiectului material al infracţiunii şi, implicit, specificul obiectului protecţiei penale, legiuitorul a considerat oportună defalcarea din norma de la art.186 CP RM a faptelor de sustragere pe ascuns a bunurilor care posedă astfel de calităţi. De ex., sustragerea pe ascuns a substanţelor narcotice sau psihotrope este un caz special (aparte) de sustragere ascunsă. Norma de la art.2174 CP RM este una specială în raport cu norma de la art.186 CP RM. În virtutea regulii de calificare specificate la alin.(2) art.116 CP RM, calificarea unei atare fapte infracţionale se va face în conformitate cu norma specială, adică potrivit art.217 4 CP RM. După semnele laturii obiective a infracţiunii pot concura normele de la art.324 CP RM (norma specială) şi de la art.327 CP RM (norma generală). Or, pretinderea, acceptarea sau primirea, personal sau prin mijlocitor, de către o persoană publică sau de către o persoană publică străină de bunuri, servicii, privilegii sau avantaje sub orice formă, ce nu i se cuvin, pentru sine sau pentru o altă persoană, sau acceptarea ofertei ori promisiunii acestora pentru a îndeplini sau nu ori pentru a întîrzia sau a grăbi îndeplinirea unei acţiuni în exercitarea funcţiei sale sau contrar acesteia, constituie o formă specială a abuzului de putere sau a abuzului de serviciu. După semnele subiectului infracţiunii pot concura normele de la art.308 CP RM (norma specială) şi norma de la art.327 CP RM (norma generală). Subiectul infracţiunii prevăzute la alin.(1) art.308 CP RM îl reprezintă persoana care efectuează urmărirea penală, iar subiectul infracţiunii prevăzute la alin. (2) art.308 CP RM – judecătorul, în timp ce în calitate de subiect al abuzului de putere sau al abuzului de serviciu poate evolua persoana publică şi persoana cu funcţie de demnitate publică. Subiectul infracţiunilor prevăzute la art.308 CP RM îl formează persoana publică şi, după caz, persoana cu funcţie de demnitate publică, cu un statut special – persoana care efectuează urmărirea penală şi, după caz, judecătorul. În cele mai dese cazuri, normele amplasate în cadrul unor articole diferite concurează în baza mai multor elemente ale componenţei de infracţiune. De ex., norma de la art.327 CP RM (abuzul de putere sau abuzul de serviciu) şi cea de la art.307 CP RM (pronunţarea unei sentinţe, decizii, încheieri sau hotărîri contrare legii) concurează după semnele obiectului, subiectului şi laturii obiective a infracţiunii. Specială este norma de la art.327 CP RM, deoarece pronunţarea unei sentinţe, decizii, încheieri sau hotărîri contrare legii constituie un caz aparte al abuzului de putere. !!! Concurența dintre o normă generală şi una specială poate fi şi între o normă din Partea Generală şi una din Partea Specială a Codului penal. În aceste condiţii, norma din Partea Generală a Codului penal reprezintă norma generală, iar norma din Partea Specială a Codului penal – norma specială. !!! Mai cu seamă pot intra în concurenţă cu normele din Partea Specială a Codului penal normele din Partea Generală ce reglementează institu ția participaţiei penale şi a infracţiunii neconsumate. Spre ex., sînt concurente normele de la art.26, art.171 CP RM (pregătire la săvîrşirea infracţiunii de viol) şi art.175 1 CP RM (acostarea copiilor în scopuri sexuale). Fapta de acostare a copiilor în scopuri sexuale constituie o formă specială a pregătirii la săvîrşirea infracţiunii de viol. De fapt, acostarea copiilor în scopuri sexuale reprezintă o pregătire calificată. De regulă, actele preparatorii sau cele executorii urmează a fi calificate în acord cu norma din Partea Specială şi cu cea din Partea Generală ale Codului penal care reglementează pregătirea sau tentativa la infracţiune. Ca excepţie, în unele situaţii, în vederea prevenirii şi combaterii mai eficiente a anumitor tipuri de criminalitate, legiuitorul recurge la incriminarea distinctă, în Partea Specială a Codului penal, în calitate de infracţiuni consumate, a actelor de pregătire sau de executare la săvîrşirea unei infracţiuni. În aceste situaţii, activitatea de pregătire la săvîrşirea unei infracţiuni este atît de periculoasă, încît interesele persoanelor, statului şi ale societăţii per ansamblu necesită luarea unor măsuri juridico-penale la o etapă mult mai timpurie, şi anume – atunci cînd sînt create condiţii pentru săvîrşirea infracţiunii. De aceea, cu referire la ex. enunţat, propunerea, inclusiv prin intermediul tehnologiilor de informare şi de comunicare, a unei întîlniri cu un copil în scopul săvîrşirii împotriva acestuia a oricărei infracţiuni cu caracter sexual, dacă propunerea a fost urmată de fapte materiale care conduc la o astfel de întîlnire, urmează a fi calificată potrivit art.175 1 CP RM, dar nu potrivit art.26 şi uneia din normele din Partea Specială a Codului penal care incriminează infracțiunile cu caracter sexual. Norma de la art.175 1 CP RM fiind una specială, constituie un caz particular al pregătirii la săvîrşirea unei infracţiuni cu caracter sexual (spre ex., violul). În acelaşi timp, atribuirea calităţii de pregătire calificată faptei infracţionale specificate la art.175 1 CP RM nu exclude posibilitatea existenţei pregătirii la săvîrşirea respectivei infracţiuni. Exemple similare formează normele de la art.283 CP RM (banditismul) şi de la art.284 CP RM (crearea sau conducerea unei organizaţii criminale). Acelaşi lucru este valabil şi în cazul infracţiunilor săvîrşite în participa ție . În unele cazuri, organizarea, instigarea sau complicitatea la săvîrşirea unei fapte prejudiciabile este calificată drept infracţiune de sine stătătoare, la calificare nefiind necesară efectuarea alegaţiei către normele de la art.42 CP RM. În ipoteza organizării, instigării sau complicităţii calificate, normele de la art.42 CP RM au rolul de norme generale, în timp ce cele din Partea Specială a Codului penal – de norme speciale. Ex. de complicitate calificată îl formează norma de la lit.d) alin.(1) art.243 CP RM (spălarea banilor) – participarea la orice asociere, înţelegere, complicitate prin acordarea de asisten ță, ajutor sau sfaturi în vederea comiterii acţiunilor prevăzute la lit.a)-c). Respectiva normă este un caz particular al complicităţii, în general, considerent din care complicitatea la săvîrşirea uneia din cele 3 fapte prejudiciabile ale spălării banilor, consemnate la lit.a)-c), exclude necesitatea de a se face trimitere la norma de la alin.(5) art.42 CP RM. Dacă complicitatea la săvîrşirea infracţiunii de omor neagravat trebuie calificată potrivit normelor de la alin.(5) art.42 şi de la alin.(1) art.145 CP RM, atunci complicitatea la săvîrşirea infracţiunii de spălare a banilor urmează a fi încadrată doar potrivit normei de la lit.d) alin.(1) art.243 CP RM.

  

53 !!! Concurează norma generală care definește organizatorul ca participant la infracţiune (alin.(3) art.42 CP RM) şi unele normele speciale din Partea Specială a Codului penal. La astfel de norme speciale se atribuie, de ex., art.283 CP RM (banditismul), atunci cînd fapta prejudiciabilă se exprimă prin acţiunea de organizare a unor bande armate în scopul atacării persoanelor juridice sau fizice, art.284 CP RM (crearea sau conducerea unei organizaţii criminale), art.285 CP RM (dezordinile în masă). Potrivit alin.(3) art.42 CP RM, se consideră organizator persoana care a organizat săvîrşirea unei infracţiuni sau a dirijat realizarea ei, precum şi persoana care a creat un grup criminal organizat sau o organizaţie criminală ori a dirijat activitatea acestora. În normele speciale din Partea Specială a Codului penal acţiunile organizatorului, pe de o parte, sînt descrise în mod distinct, iar, pe de altă parte, sînt detalizate, motiv din care acestea şi sînt aplicabile la calificare, în detrimentul normei de la alin.(3) art.42 CP RM. Tema: CALIFICAREA INFRACȚIUNILOR ÎN CAZUL CONCURENȚEI DINTRE DOUĂ NORME SPECIALE Conceptul calificării infracțiunilor în cazul concurenței dintre două norme speciale !!! Concurența dintre două norme speciale are loc numai atunci cînd o singură infrac țiune este cuprinsă de două sau mai multe norme juridico-penale din Partea Specială a Codului penal, însă aplicabilă este doar una din respectivele norme, și anume: cea care cuprinde mai multe trăsături speciale. În cazul concurenței dintre două norme speciale, trebuie aplicată norma care con ține mai multe semne speciale ce se răsfrîng asupra unui cerc mai restrîns de situa ții. !!! Concurența dintre mai multe norme speciale trebuie solu ționată în favoarea normei cu caracter mai special. De ex., violul săvîrşit cu deosebită cruzime (lit.f) alin.(2) art.171 CP RM) şi asupra persoanei care se află în grija făptuitorului (lit.a) alin.(3) art.171 CP RM) trebuie calificat potrivit normei de la lit.a) alin.(3) art.171 CP RM. Atît norma de la lit.f) alin.(2) art.171 CP RM, cît şi cea de la lit.a) alin.(3) art.171 CP RM sînt norme speciale în raport cu norma de la alin.(1) art.171 CP RM. Însă, aplicabilă va fi norma de la lit.a) alin.(3) art.171 CP RM, pe de o parte, în virtutea regulii de calificare de la lit.с) art.117 CP RM, iar, pe de altă parte, datorită faptului că cuprinde o trăsătură specială, în raport cu norma de la lit.f) alin.(2) art.171 CP RM. Varietăţile concurenţei dintre două norme speciale Concurenţa dintre două norme speciale are următoarele varietăţi: dintre componenţa de infracțiune cu circumstanţe atenuante şi alta cu circumstan țe agravante; dintre două componenţe de infracţiuni cu circumstanţe atenuante; dintre două componenţe de infracţiuni cu circumstanţe agravante. În cele mai dese cazuri, în concurenţa normelor speciale intră concurenţa normelor cu circumstanţe atenuante şi agravante, concurenţa normelor cu circumstanţe atenuante şi concurenţa normelor cu circumstanţe agravante. Concurenţa dintre componenţa de infracţiune cu circumstanţe atenuante şi componenţa de infracţiune cu circumstanţe agravante. Regula de calificare în cazul concurenţei dintre componenţa de infracţiune cu circumstanţe atenuante şi componenţa de infracţiune cu circumstanţe agravante este desprinsă de la lit.a) art.117 CP RM, în acord cu care infracţiunea se califică în baza componenţei de infracţiune cu circumstanţe atenuante. În unele cazuri, omorul săvîrşit în stare de afect poate presupune prezenţa unor circumstanţe agravante prevăzute la alin.(2) art.145 CP RM. În acord cu regula de calificare de la lit.a) art.117 CP RM, în asemenea cazuri răspunderea se va aplica numai conform art.146 CP RM. În situaţia unui omor săvîrşit în stare de afect, cu bună ştiinţă asupra unei femei gravide, calificarea se va face potrivit normei de la art.146 CP RM, dar nu potrivit celei de la lit.e) alin.(2) art.145 CP RM. Componenţa de infracţiune desprinsă din art.146 CP RM este una cu circumstanţe atenuante (omorul este săvîrşit ca rezultat al unui comportament provocator al victimei, de către o persoană aflată într-o stare psihică din cauza căreia nu-şi putea da seama pe deplin de caracterul şi legalitatea faptelor sale sau nu le putea dirija pe deplin), în timp ce componen ța de infracţiune desprinsă din norma de la lit.e) alin.(2) art.145 CP RM este una cu circumstanţe agravante (victima omorului este o femeie gravidă despre care lucru făptuitorul cunoştea cu certitudine). Calificarea celor săvîrşite potrivit normei ce conţine componenţa de infracţiune cu circumstanţe atenuante are la bază principiul umanismului. Atunci cînd comportamentul unei persoane conţine semne menite, pe de o parte, să agraveze răspunderea penală, iar, pe de altă parte, să atenueze răspunderea penală, este şi firesc să se facă calificarea potrivit normei care conţine semne ce atenuează răspunderea penală. În caz contrar, s-ar pierde din esenţa componențelor de infracţiune cu circumstanţe atenuante (privilegiate). Concurenţa dintre două componenţe de infracţiuni cu circumstanţe atenuante. Este cea mai rar întîlnită varietate a concurenţei dintre două norme speciale. Regula de calificare în cazul concurenţei dintre două componenţe de infracţiuni cu circumstanţe atenuante rezultă din norma înscrisă la lit.b) art.117 CP RM, potrivit căreia infracţiunea se califică în baza normei penale care prevede o pedeapsă mai blîndă. Spre ex., în situaţia concurenţei normei de la art.147 CP RM (pruncuciderea) şi normei înscrise la art.148 CP RM (lipsirea de viaţă la dorinţa persoanei (eutanasia)), la calificare se va reţine norma de la art.147 CP RM, aceasta deoarece pedeapsa pasibilă de aplicat pentru comiterea pruncuciderii este mai blîndă decît pedeapsa pasibilă de aplicat pentru lipsirea de viaţă la dorinţa persoanei. Interesantă va fi soluţia de calificare în ipoteza concurenţei dintre norma de la art.146 CP RM (omorul săvîrşit în stare de afect) şi norma de la art.147 CP RM (pruncuciderea). Aceasta fiindcă pedeapsa pasibilă de aplicat pentru comiterea numitelor infracţiuni este aceeaşi – închisoare de pînă la 5 ani. Într-o astfel de situaţie ambele norme pot fi reţinute la calificarea. Acestea nu pot fi aplicate concomitent. Aplicabilă va fi sau una sau alta. Aplicarea concomitentă (în concurs) ar duce la neglijarea principiului neadmiterii tragerii la răspundere penală de două ori pentru comiterea uneia şi aceleiaşi fapte . Aceleaşi reguli de calificare vor fi utilizate în cazul concurenţei altor norme speciale ce conţin componenţe de infracţiune cu circumstanţe atenuante. Concurenţa dintre două componenţe de infracţiuni cu circumstanţe agravante. Este cea mai răspîndită varietate a concurenţei dintre două norme speciale. Acest lucru este dictat de modalitatea tehnico-legislativă de construcţie a articolelor din Partea Specială a Codului penal. Un asemenea tip de concurenţă se atestă, spre ex., în cazul sustragerii deschise a bunurilor altei persoane cu cauzarea de daune în proporţii considerabile, săvîrşite în timpul unei calamităţi. Ambele norme (atît de la lit.f) alin.(2) art.187 CP RM – cea care incriminează jaful săvîrşit cu cauzarea unor daune în proporţii considerabile, cît şi de la lit.a) alin.(3) art.187 CP RM – cea care incriminează jaful săvîrşit în timpul unei calamităţi) sînt norme ce conţin componenţe de infracţiuni cu circumstanţe agravante. Totodată, ambele norme sînt speciale în raport cu norma de la alin.(1) art.187 CP RM – normă care cuprinde componenţa de bază. Pentru a fi în prezenţa unei astfel de varietăţi de concurenţă dintre două norme speciale, este necesar ca normele ce concurează să cuprindă componențe de infracţiune la care, pe lîngă semnele de bază, să se regăsească şi unele semne suplimentare, menite să agraveze răspunderea penală (circumstanțe agravante). Nu e suficient ca asemenea circumstanţe să însoţească doar una din componenţele de infracţiune concurente. În caz contrar, nu se va ţine cont de regulile de calificare dintre două norme speciale, ci dintre o normă specială şi una generală. Regula de calificare în cazul concurenţei dintre două componenţe de infracţiuni cu circumstanţe agravante rezultă din norma de la lit.e) art.117 CP RM, în conformitate cu care infracţiunea se califică în baza normei penale care prevede o pedeapsă mai aspră. De ex., în ipoteza traficului de fiinţe umane săvîrşit asupra unei femei gravide care a dus la decesul acesteia din imprudenţă, la calificare se va reţine norma de la lit.b) alin.(3) art.165 CP RM. Atît norma de la lit.c) alin.(2) art.165 CP RM, cît şi norma de la lit.b) alin.(3) art.165 CP RM sînt componenţe de infracţiuni cu circumstanţe agravante. Însă, aplicabilă este norma de la lit.b) alin.(3) art.165 CP RM, deoarece prevede o pedeapsă mai aspră comparativ cu norma de la lit.c) alin.(2) art.165 CP RM. Este incorectă calificarea atît potrivit lit.b) alin.(3) art.165 CP RM, cît şi potrivit lit.c) alin (2) art.165 CP RM. Deşi calificarea se va face în conformitate cu norma ce prevede o pedeapsă mai aspră, adică cu norma de la lit.b) alin.(3) art.165 CP RM, în actul procesual corespunzător (ordonanţă, sentinţă), în partea descriptivă, se va indica circumstanţa precum că fapta de trafic de fiinţe umane a fost săvîrşită în privinţa unei femei gravide, lucru necesar pentru individualizarea pedepsei penale. Asemenea soluţii de calificare sînt învederate şi în practica judiciară. Potrivit pct.7 din Hotărîrea Plenului CSJ nr.17/2005: „Dacă violul sau acţiunile violente cu caracter sexual au fost săvîrşite în prezenţa mai multor circumstanţe agravante, prevăzute la diferite alineate ale art.171 şi/sau art.172 CP RM, atunci, în absenţa concursului real de infracţiuni, faptele se califică numai potrivit acelui alineat al art.171 şi/sau art.172 CP RM care prevede o sanc țiune mai severă. Totodată, în partea descriptivă a sentinţei este necesar a fi nominalizate toate circumstanţele agravante ale faptei”. !!! În cazul concurenţei mai multor puncte (sau alineate) ale unui articol ce prevăd semne care agravează răspunderea penală, se aplică acel punct (sau alineat) care conţine cel mai grav semn din totalitatea semnelor prezente într-un caz concret. În acelaşi timp, în partea descriptivă a sentinţei trebuie indicate

a)

b)

c)

d)

   1)

54 toate semnele calificative ale faptei săvîrşite. În alt registru, dacă cele comise urmează a fi încadrate în conformitate cu mai multe norme ce conţin componenţe de infracţiuni cu circumstanţe agravante, din cadrul aceluiaşi alineat, toate se vor indica la calificare. De ex., în situaţia tîlhăriei săvîrşite de două sau mai multe persoane, cu aplicarea armei, cu cauzarea de daune în proporţii considerabile, la calificare se va reţine lit.b), e), f) alin.(2) art.188 CP RM. Tema: CALIFICAREA INFRACȚIUNILOR ÎN CAZUL CONCURENȚEI DINTRE O PARTE ȘI UN ÎNTREG Noțiunea și conceptul calificării infracțiunilor în cazul concurenței dintre o parte și un întreg Esența concurenței dintre o parte și un întreg rezidă în faptul existenței a două norme de incriminare, una dintre care absoarbe con ținutul celeilalte. !!! Norma-parte constituie norma absorbită, iar norma-întreg – norma absorbantă. Norma-parte este absorbită de norma-întreg. La calificare se va aplica doar norma-întreg. Norma-parte îşi pierde individualitatea în amalgamul normei-întreg. Cea din urmă, pe lîngă conţinutul normei absorbite (normei-parte), este formată şi din alte părţi. !!! După volum şi conținut norma-întreg se suprapune parţial cu norma-parte. Conform alin.(1) art.118 CP RM, concurenţa dintre o parte şi un întreg reprezintă existenţa a două sau mai multor norme penale, una din ele cuprinzînd fapta prejudiciabilă în întregime, iar celelalte – numai unele părţi ale ei. Respectiva formă a concurenţei normelor este incidentă atunci cînd există două sau mai multe norme care, deşi se deosebesc după conţinut, concomitent sancţionează penal una şi aceeaşi faptă infracţională, însă prioritate la calificare fiind acordată doar uneia din ele. !!! Concurența dintre o normă-parte şi o normă-întreg este tipul concurenţei normelor după conţinut, unde norma mai largă după conţinut este considerată normă-întreg. După conţinut, norma-parte este mai îngustă decît norma-întreg, fiind cuprinsă de ultima. De aceea, norma-parte se află în relaţie de subordonare faţă de norma-întreg. !!! În cazul concurenței dintre o normă-parte şi o normă-întreg, cea din urmă trebuie să conţină o pedeapsă mai aspră ca norma-parte. Modalitățile de concurenţă dintre o parte şi un întreg sînt: Norma-întreg este amplasată în cadrul variantei-tip a infracţiunii. Respectiva modalitate este incidentă infracţiunilor complexe în varianta-tip, unde fapta incriminată de norma-parte formează un element constitutiv în conţinutul de bază al infracţiunii complexe (de ex., norma-întreg de la alin.(1) art.171 CP RM (violul), de la alin.(1) art.188 CP RM (tîlhăria) etc.). Norma-întreg este amplasată în cadrul variantei agravate a infracţiunii. Respectiva modalitate este incidentă infracţiunilor complexe în varianta agravată, unde fapta incriminată de norma-parte formează un element circumstan țial în conţinutul agravat sau calificat al infracţiunii complexe (de ex., norma-întreg de la alin.(4) art.151 CP RM (vătămarea intenţionată gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii persoanei care a provocat din imprudenţă decesul victimei), de la lit.a1) alin.(3) art.165 CP RM (traficul de fiinţe umane însoţit de contaminarea cu o boală venerică sau cu maladia SIDA) etc.). Norma-întreg se află în raport de concurenţă cu o singură normă-parte. În această ipoteză există o singură normă-parte care poate să se afle în concuren ță cu norma-întreg (de ex., doar norma de la art.149 CP RM (lipsirea de viaţă din imprudenţă) poate constitui norma-parte în raport cu norma de la lit.c) alin.(2) art.159 CP RM (provocarea ilegală a avortului care a provocat din imprudenţă decesul victimei) sau în raport cu norma de la lit.b) alin.(2) art.162 CP RM (neacordarea de ajutor unui bolnav care a provocat din impruden ță decesul acestuia) etc.). Norma-întreg se află în raport de concurenţă cu mai multe norme-părţi. Pentru această ipoteză sînt specifice două situaţii:  normele-părţi se află cumulativ în raport de concurenţă cu norma-întreg (de ex., normele de la art.187 (jaful) şi art.151 CP RM (vătămarea intenţionată gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii), în calitate de norme-părţi, se află cumulativ în raport de concurenţă cu norma de la lit.c) alin.(3) art.188 CP RM (tîlhăria săvîrşită cu vătămarea gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii), în calitate de normă-întreg;  normele-părţi se află alternativ în raport de concurenţă cu norma-întreg. De ex., norma de la lit.f) alin.(2) art.145 CP RM (omorul intenţionat săvîrşit cu răpirea sau luarea persoanei în calitate de ostatic) se află în acelaşi timp, dar alternativ, în raport de concurenţă cu norma de la alin.(1) art.164 CP RM (răpirea unei persoane) şi cu norma de la alin.(1) art.280 CP RM (luarea de ostatici). Atît normele care incriminează răpirea unei persoane, cît şi cele care incriminează luarea de ostatici sînt considerate norme-părţi în raport cu norma de la lit.f) alin.(2) art.145 CP RM (normă-întreg). În ipoteza omorului intenţionat săvîrşit cu răpirea unei persoane la calificare se va reţine doar norma-întreg, adică norma de la lit.f) alin.(2) art.145 CP RM, fără a fi invocată şi norma de la art.164 CP RM. În context, aplicarea concomitentă la calificare a normei-parte şi a normei-întreg ar duce la supraaprecierea pericolului social al faptei comise şi al personalităţii făptuitorului şi, implicit, la încălcarea principiului neadmiterii tragerii la răspundere penală de două ori pentru una şi aceeaşi faptă (alin.(2) art.7 CP RM). Or, !!! în cazul concurenței normelor nu se aplică ambele norme concurente, ci doar una din ele, şi anume – cea mai potrivită, cea care reflectă cel mai bine şi mai integral cele comise. E cu neputinţă ca aceeaşi faptă de răpire a unei persoane să fie reţinută de două ori la calificare: ca parte a infracţiunii de omor şi ca infracţiune de sine stătătoare. Calificarea prin concurs ar lipsi de conţinut circumstanţa agravantă corespunzătoare a omorului. Nici răpirea unei persoane, nici luarea de ostatici nu pot fi privite ca metode de săvîr șire a omorului. De aceea, trebuie să-şi găsească locul în cadrul calificării. Însă, nu ca infracţiuni care formează concurs cu omorul, pentru că astfel s-ar neglija voinţa legiuitorului care, prin dispoziţia de la lit.f) alin.(2) art.145 CP RM, a creat dintr-un concurs de infracţiuni o infracţiune unică (complexă). !!! Concurenţa dintre o normă-parte şi o normă-întreg poate fi asimilată cu raportul dintre infracţiunea unică simplă şi infracţiunea unică complexă . În ambele cazuri se atestă prezenţa unei relaţii de subordonare. În ipoteza concurenţei dintre o parte şi un întreg relaţia de subordonare decurge din faptul că întregul absoarbe partea. În situaţia infracțiunii unice complexe şi a celei simple, relaţia de subordonare constă în aplicarea la calificare doar a normei ce incriminează infracţiunea complexă. Și într-un caz, şi în altul, la calificare se reţine o singură normă – cea care cuprinde integral fapta comisă. Infracţiunea simplă corespunde normei-parte, iar infracţiunea complexă – normei-întreg. Norma de la art.164 CP RM este în acelaşi timp o normă-parte în raport cu norma de la lit.f) alin.(2) art.145 CP RM şi o normă ce incriminează o infracţiune simplă în raport cu aceeaşi normă de la lit.f) alin.(2) art.145 CP RM care prevede o infracţiune complexă. !!! Pentru comiterea infracţiunii prevăzute de norma-întreg pedeapsa posibilă de aplicat este mai aspră decît pentru săvîrşirea unei infracţiuni specificate în cadrul normei-parte. De ex., pentru săvîrşirea infracţiunii de tîlhărie în varianta-tip, făptuitorului i se poate aplica pedeapsa sub forma închisorii de la 5 la 8 ani, în timp ce pentru săvîrşirea infracţiunii de vătămare intenţionată medie a integrităţii corporale sau a sănătăţii – maximum 5 ani închisoare. Varietăţile concurenţei dintre o parte şi un întreg La formele (varietăţile) concurenţei dintre o parte şi un întreg se atribuie: concurenţa după elementele constitutive obiective; concurenţa după elementele constitutive subiective; concurenţa referitoare la formele infracţiunii intenţionate în raport cu etapele de desfăşurare a activităţii infracţionale. Concurenţa după elementele constitutive obiective Concurenţa după obiectul infracţiunii – concurenţa dintre o parte şi un întreg este prezentă în cadrul componenţelor de infracţiune complexe. În acest caz, norma ce cuprinde componenţa complexă este catalogată drept normă-întreg în raport cu norma ce cuprinde infracţiunea simplă, acestea fiind normaparte. Norma-parte reflectă un obiect al ocrotirii penale ce este cuprins, în acelaşi timp, de norma-întreg. Totodată, !!! norma-întreg, pe lîngă obiectul protecţiei penale desprins din conţinutul normei-parte, mai cuprinde şi alte obiecte ale protecţiei penale. Din aceste motive, norma ce conţine componen ța complexă este considerată normă-întreg. După conţinut, o atare normă este mai largă, fiind formată din cel puţin două obiecte ale ocrotirii penale, unul din care este cuprins şi de norma-parte. Ex. de concurenţă după obiectul infracţiunii, dintre o normă-parte şi o normă-întreg reprezintă concurenţa dintre norma de la alin.(1) art.152 CP RM – vătămarea intenţionată medie a integrităţii corporale sau a sănătă ții (norma-parte) şi norma de la alin.(1) art.171 CP RM – violul (norma-întreg). Obiectul juridic special al infracţiunii prevăzute la art.152 CP RM îl reprezintă sănătatea persoanei şi relaţiile sociale aferente acesteia, în timp ce obiectul juridic special al infracţiunii de viol, în ipoteza în care acţiunea adiacentă se exprimă în aplicarea constrîngerii fizice concretizate în vătămarea medie a integrităţii

a)

b)

1) 2)

2)

55 corporale sau a sănătăţii, este unul complex, acesta fiind format atît din relaţiile sociale cu privire la sănătatea persoanei, cît şi din relaţiile sociale referitoare la libertatea sexuală a persoanei. În context, viaţa persoanei şi relaţiile sociale formate în jurul respectivei valori sociale sînt protejate atît de norma de la alin.(1) art.152 CP RM, cît şi de norma de la alin.(1) art.171 CP RM. Însă, deoarece respectiva valoare socială, prin săvîrşirea violului, este lezată în mod secundar, calificarea unei asemenea fapte trebuie făcută în conformitate cu norma care pe lîngă sănătatea persoanei protejează şi libertatea sexuală a acesteia, adică cu norma de la alin.(1) art.171 CP RM (norma-întreg). Mai rare sînt cazurile de concurenţă după obiectul material al infracţiunii. Ca şi în cazul concurenţei după obiectul juridic, concurenţa dintre o parte şi un întreg după obiectul material este posibilă în situaţia infracţiunilor unice complexe, care presupune prezenţa a cel puţin două entităţi materiale ce întruchipează valorile sociale protejate de legea penală asupra cărora sînt îndreptate acţiunile infracţionale ale făptuitorului. Una din respectivele entităţi materiale constituie în acelaşi timp obiect material al infracţiunii incriminate de norma-parte. Norma-întreg, însă, pe lîngă entitatea materială cuprinsă de norma-parte, mai include suplimentar o entitate materială. Norma cu două sau mai multe entităţi materiale este mai largă după volum şi conţinut decît norma care cuprinde o singură entitate materială, considerent din care la calificare prioritate va avea prima. Relevantă este existenţa unei suprapuneri parţiale între cele două norme sub aspectul obiectului material, astfel încît obiectul material al infracţiunii incriminate de norma-parte să se regăsească în obiectul material al infracţiunii prevăzute de norma-întreg. În aşa fel, !!! obiectul material al infracțiunii prevăzute de norma-întreg este unul complex, fiind format din obiect material principal şi obiect material secundar. Drept ex. în acest sens poate servi concurenţa dintre norma de la alin.(1) art.187 CP RM (jaful) şi norma de la alin.(1) art.188 CP RM (tîlhăria). Obiectul material al infracţiunii de jaf, atunci cînd nu se referă la fapta specificată la lit.e) alin.(2) art.187 CP RM, îl formează bunurile care au o existenţă materială, sînt create prin munca omului, dispun de valoare materială şi cost determinat, fiind bunuri mobile şi străine pentru făptuitor. În acelaşi timp, obiectul material al infracţiunii de tîlhărie consemnate la alin.(1) art.188 CP RM este unul complex. Obiectul material principal este identic cu cel al infracţiunii de jaf, în timp ce obiectul material secundar, în ipoteza în care acţiunea adiacentă constă în aplicarea violenţei asupra victimei, este format din corpul persoanei agresate. Obiectul material al infracţiunii de jaf (cu excepţia faptei specificate la lit.e) alin.(2) art.187 CP RM) se suprapune cu obiectul material principal al tîlhăriei. Avînd în vedere că con ținutul obiectului material al tîlhăriei este mai larg decît cel al infracţiunii de jaf (este format şi din obiect material secundar (atunci cînd acţiunea adiacentă constă în aplicarea violenţei asupra victimei)), la calificare se va reţine norma de la alin.(1) art.188 CP RM (norma-întreg). Pe de altă parte, în ipoteza jafului prevăzut la lit.e) alin.(2) art.187 CP RM (cu aplicarea violenţei nepericuloase pentru viaţa sau sănătatea persoanei ori cu ameninţarea aplicării unei asemenea violenţe (atunci cînd acţiunea adiacentă se exprimă în aplicarea violenţei nepericuloase pentru viaţa sau sănătatea persoanei)), obiectul material, ca şi în cazul tîlhăriei, este unul complex, în calitate de obiect material secundar figurînd corpul persoanei. În acest caz, sub aspectul obiectului material al infracţiunii, între norma de la lit.e) alin.(2) art.187 CP RM şi cea de la alin.(1) art.188 CP RM nu se mai atestă o concurență dintre o parte si un întreg. Ceea ce nu semnifică însă că între normele enunţate nu există concurenţă. Concurenţă există, doar că nu sub aspectul obiectului material al infracţiunii. Aceasta poate fi desprinsă din analiza altor semne ale componenţei de infracţiune (obiectul infracţiunii, urmările prejudiciabile). Concurenţa după latura obiectivă a infracţiunii. După latura obiectivă există concurenţă atunci cînd concurează normele ce prevăd atentarea la unul şi acelaşi obiect. !!! Concurenţa doar după latura obiectivă este posibilă în cazul concurenţei normelor ce prevăd infracţiuni cu obiect juridic generic identic, deoarece în cazul infracţiunilor cu obiect juridic generic distinct concuren ța între norme va avea loc concomitent potrivit obiectului şi laturii obiective a infracţiunii. O astfel de concurenţă este posibilă între norma de la art.149 CP RM (lipsirea de viaţă din imprudenţă) şi norma de la alin.(4) art.151 CP RM (vătămarea intenţionată gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii care a provocat din imprudenţă decesul persoanei). În concret o normă de la art.149 CP RM (normaparte) este absorbită de norma de la alin.(4) art.151 CP RM (norma-întreg). Acestea concurează după urmarea prejudiciabilă în calitate de semn constitutiv al laturii obiective. În dependenţă de semnele laturii obiective a infracţiunii, se deosebesc mai multe modalităţi ale concurenţei dintre o parte şi un întreg după latura obiectivă, şi anume: Concurenţa în baza faptei prejudiciabile (acţiunea/inacţiunea). Acţiunea/inacţiunea prevăzută de o normă juridico-penală este numai o parte din acţiunile/inacţiunile prevăzute de altă normă juridico-penală. De ex., în contextul infracţiunii prevăzute la art.171 CP RM (violul) vătămarea medie a integrităţii corporale sau a sănătăţii persoanei (art.152 CP RM) constituie o parte a faptei prejudiciabile. Latura obiectivă a infracţiunii de viol fiind una complexă, este formată din acţiunea principală exprimată prin raportul sexual şi acţiunea adiacentă exprimată în mod alternativ prin realizarea unei constrîngeri fizice sau psihice ori prin profitarea de imposibilitatea victimei de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa. În ipoteza în care acţiunea adiacentă din cadrul faptei de viol se exprimă prin aplicarea constrîngerii fizice concretizate în vătămarea intenţionată medie a integrităţii corporale sau a sănătăţii, norma de la art.152 CP RM formează partea în raport cu norma de la alin. (1) art.171 CP RM (norma-întreg). Un asemenea tip de concurenţă se atestă şi în cazul normelor de la art.151, 152, 155 şi 187 CP RM în raport cu cele de la art.188 CP RM. În general, în baza acţiunii/inacţiunii prejudiciabile, în raport cu norma de la art.152 CP RM concurează totalitatea normelor incriminatoare care prevăd în conţinutul lor componenţe de infracţiuni complexe sub aspectul laturii obiective, acţiunea adiacentă din cadrul cărora se exprimă în aplicarea violenţei concretizate în vătămarea intenţionată medie a integrităţii corporale sau a sănătăţii. Concurenţa în baza urmării prejudiciabile. O atare modalitate este prezentă în situaţia în care urmările prejudiciabile prevăzute de o normă juridico- penală formează o parte din urmările prejudiciabile prevăzute de o altă normă juridico-penală. Respectiva modalitate este caracteristică, în special, infracţiunilor complexe formate din mai multe urmări prejudiciabile. De ex., este învederată concurenţa dintre o parte şi un întreg în baza urmării prejudiciabile între normele de la lit.b), c) alin.(2) art.159 CP RM (provocarea ilegală a avortului care a cauzat din imprudenţă o vătămare gravă ori medie a integrită ții corporale sau a sănătăţii şi care a provocat din imprudenţă decesul victimei) şi normele de la art.157 CP RM (vătămarea gravă ori medie a integrităţii corporale sau a sănătăţii cauzată din imprudenţă) şi de la art.149 CP RM (lipsirea de viaţă din imprudenţă). Din punct de vedere tehnico-legislativ, alin.(2) art.159 CP RM reprezintă o reuniune dintre două infrac țiuni distincte, operabile în două situaţii: alin.(1) art.159 CP RM şi art.149 CP RM; alin.(1) art.159 CP RM şi art.157 CP RM. Printr-o astfel de reuniune legiuitorul a încercat să evite aplicarea regulilor concursului de infrac țiuni. Datorită configuraţiei juridice de la alin.(2) art.159 CP RM operează concurenţa de norme înscrisă în art.118 CP RM, motiv din care nu este necesară calificarea suplimentară în baza art.149 sau 157 CP RM. În altă ordine de idei, este posibilă concurenţa dintre două norme, una dintre care prevede pericolul real şi iminent pe care-l comportă fapta la cauzarea unei urmări prejudiciabile, iar alta prevede urmarea prejudiciabilă propriu-zisă. În acest fel, norma care prevede doar pericolul cauzării unei urmări prejudiciabile constituie norma-parte în raport cu norma care indică urmarea prejudiciabilă survenită (norma-întreg). Drept ex. poate servi concurenţa dintre norma de la alin.(1) art.212 CP RM, care interzice fapta de punere intenţionată a altei persoane în pericol de contaminare cu maladia SIDA, şi norma de la alin.(2) art.212 CP RM, care sancţionează fapta de contaminare propriu-zisă cu maladia SIDA. Componenţa de infracţiune prevăzută la alin.(1) art.212 CP RM este una formal-materială, în timp ce componen ța de infracţiune specificată la alin.(2) art.212 CP RM este una materială. Deoarece norma de la alin.(2) art.212 CP RM cere prezenţa urmării prejudiciabile, iar norma de la alin.(1) art.212 CP RM – doar prezenţa pericolului survenirii unei astfel de urmări, este cert că contaminarea cu maladia SIDA absoarbe în sine fapta de punere în pericol a altei persoane de contaminare cu o astfel de maladie. Concurenţa după elementele constitutive subiective Concurenţa după latura subiectivă este posibilă în limitele unei singure forme de vinovăţie. După latura subiectivă concurează normele care prevăd infracţiuni cu latură obiectivă identică sau similară şi obiect similar.

3)

a) b)

1) 2)

3)

a) b) c)

56 Concurenţa după latura subiectivă presupune că obiectul, latura obiectivă, precum şi latura subiectivă ale unei infracţiuni constituie o parte a altei infracţiuni. !!! Concurența după latura subiectivă este cu putinţă doar atunci cînd normele concurează şi după obiect şi după latura obiectivă; or, latura subiectivă a infracţiunii reflectă atitudinea psihică a făptuitorului faţă de semnele obiective ale infrac țiunii. !!! În asemenea circumstanțe este posibilă concurenţa după latura subiectivă, însă este necesar ca componenţa de infracţiune din cadrul normei-întreg să reflecte prezenţa motivului sau scopului infracţiunii în calitate de semn secundar obligatoriu, acestea lipsind în cadrul normei-parte. De ex., se atestă concurenţa dintre o parte şi un întreg după latura subiectivă în cazul normei de la art.197 CP RM (distrugerea sau deteriorarea intenţionată a bunurilor) şi normei înscrise în art.343 CP RM (diversiunea). Latura subiectivă a infracţiunii de distrugere sau deteriorare intenţionată a bunurilor constituie o parte a laturii subiective a infracţiunii de diversiune. Cealaltă parte a laturii subiective a infrac țiunii de diversiune este formată din scopul special – slăbirea bazei economice şi a capacităţii de apărare a ţării, semn care nu este incident şi faptei de distrugere sau deteriorare intenţionată a bunurilor. În cele mai dese cazuri concurenţa dintre o parte şi un întreg are loc concomitent în baza mai multor semne ale componenţei de infracţiune. De ex., norma de la art.152 CP RM concurează cu norma de la art.188 CP RM în baza obiectului juridic, obiectului material şi al faptei prejudiciabile. Obiectul juridic, obiectul material şi fapta prejudiciabilă a infracţiunii prevăzute la art.152 CP RM constituie doar o parte a obiectului juridic, a obiectului material şi a faptei prejudiciabile a infracţiunii stipulate la art.188 CP RM (atunci cînd acţiunea adiacentă a tîlhăriei constă în aplicarea violen ței periculoase pentru viaţa sau sănătatea persoanei agresate). Concurenţa referitoare la formele infracţiunii intenţionate în raport cu etapele de desfăşurare a activităţii infracţionale Structura formelor infracţiunii se face după regula sistemului: fiecare formă premergătoare a activităţii infracţionale este absorbită de forma ce o urmează, astfel prima fiind lipsită de o calificare independentă. Infracţiunea consumată absoarbe pregătirea şi tentativa de infracţiune, între ele stabilindu-se o relaţie de tip parte-întreg. Dacă infracţiunea este consumată, atunci caracterul acţiunilor de pregătire şi realizare a infracţiunii ca atare nu are importan ță esenţială la stabilirea răspunderii şi la calificarea infracţiunii consumate, cu condiţia că aceste acţiuni nu constituie componenţa unei infracţiuni separate. Fiecare din etapele infracţiunii intenţionate săvîrşite absoarbe pe cea anterioară şi calificarea trebuie să se facă doar în corespundere cu ultima etapă . !!! Tentativa absoarbe pregătirea de infracţiune, iar infracţiunea consumată absoarbe tentativa de infracţiune. Etapei anterioare îi corespunde norma-parte, în timp ce etapei posterioare – norma-întreg. De ex., etapei actelor preparatorii la săvîrşirea unui omor intenţionat neagravat îi corespunde norma de la art.26 şi alin.(1) art.145 CP RM (norma-parte), iar etapei actelor executorii la săvîrşirea unui omor intenţionat neagravat îi corespunde norma de la art.27 şi alin.(1) art.145 CP RM (norma-întreg). În ipoteza în care făptuitorul planifică săvîrşirea unui omor neagravat, iar la faza comiterii omorului propriu-zis activitatea infracţională, din motive independente de voinţa sa, nu este dusă pînă la capăt (decesul nu a survenit), cele comise trebuie calificate ca tentativă la săvîrşirea omorului intenţionat neagravat, adică potrivit art.27 şi alin.(1) art.145 CP RM (norma-întreg), dar nu şi conform art.26 şi alin.(1) art.145 CP RM, deşi făptuitorul a întreprins acţiuni de pregătire a omorului; or, norma de la art.27 şi alin.(1) art.145 CP RM este normă-întreg în raport cu norma de la art.26 şi alin.(1) art.145 CP RM, pe care o şi absoarbe. Calificarea celor comise atît ca pregătire, cît şi ca tentativă la omorul intenţionat neagravat ar însemna tragerea de două ori la răspundere penală a persoanei pentru una şi aceeaşi faptă. În acelaşi timp, calificarea celor comise doar potrivit art.26 şi alin.(1) art.145 CP RM ar subestima pericolul social al celor comise, avîndu-se în vedere că activitatea infracţională a ajuns la etapa actelor de executare. Potrivit aceleiaşi reguli trebuie să fie soluţia de calificare în ipoteza în care intenţia infracţională a fost dusă pînă la capăt. Cele comise trebuie calificate potrivit normei din Partea Specială a Codului penal, fără efectuarea alegaţiei către norma de la art.26 sau 27 CP RM. Or, pregătirea şi tentativa de infracţiune sînt absorbite de infracţiunea consumată. !!! Tentativa ca act de executare care nu s-a consumat (fiind întrerupt sau neizbutit) constituie numai un segment, o parte din drumul pe care-1 parcurge manifestarea exterioară de la luarea rezolu ției de a comite fapta ilicită şi pînă la consumarea faptei. !!! Dacă însă actele de pregătire săvîrșite de autor nu sînt pedepsite de lege (ca infracţiuni distincte sau ca simplă fază preparatorie), atunci ele nu dobîndesc semnificaţie penală decît în măsura în care se trece la executare, răspunderea făptuitorului stabilindu-se numai pentru executarea propriu-zisă, care absoarbe – de principiu – şi răspunderea pentru actele de pregătire săvîrşite. Tema: CALIFICAREA INFRACȚIUNII NECONSUMATE Considerații generale privind calificarea infracțiunii neconsumate Săvîrșirea infracțiunii poate parcurge mai multe momente sau etape în drumul ei spre producerea rezultatului socialmente periculos. Uneori acţiunea criminală intenţionată pleacă de la simpla gîndire şi reprezentare psihologică a crimei şi continuă pînă la atingerea rezultatului ilicit urmărit, trecînd prin rezoluţie, pregătire, începerea executării faptei, executarea propriu-zisă şi atingerea rezultatului. În unele cazuri, intenţia infracţională poate să nu fie dusă pînă la capăt oprindu-se la o anumită etapă de desfăşurare. În cadrul procesului de realizare a activităţii infracţionale sînt desprinse două faze: faza internă (subiectivă, psihică); faza externă (obiectivă, de execuţie). Faza internă constituie perioada în care se formează şi se definitivează hotărîrea de a săvîrşi o faptă infracţională. Fazei interne îi corespund următoarele etape: etapa naşterii ideii de a comite fapta infracţională; deliberarea – cîntărirea asupra avantajelor şi dezavantajelor pe care le poate aduce fapta comisă, în vederea luării unei hotărîri definitive de a săvîrşi sau nu infracţiunea; luarea definitivă a hotărîrii infracţionale. Aici se încheie procesul psihic care în ansamblul său constituie şi latura subiectivă a infracţiunii. Perioada internă este aceea în limitele şi contextul căreia se naşte şi se conturează, în linii generale, întreaga latură subiectivă a infracţiunii, pentru ipoteza faptelor penale intenţionate ea cuprinzînd atît proiectarea întregului plan de îndeplinire obiectivă a faptei, cu reprezentarea tuturor formelor şi modalităţilor ei de realizare, cît şi prevederea tuturor urmărilor socialmente periculoase, pe care săvîrşirea faptelor respective le antrenează. În ceea ce ține de etapele fazei interne de desfăşurare a activităţii infracţionale, procesele psihice ce au loc în interiorul acestora au importanţă la calificare pentru stabilirea laturii subiective a infracţiunii şi, în unele cazuri, a subiectului infracţiunii (sub aspectul prezenţei sau lipsei responsabilităţii persoanei) doar atunci cînd hotărîrea infracţională luată este exteriorizată în realitatea obiectivă. !!! Or, simpla intenţie infracţională, oricît de gravă ar fi, nu poate duce la angajarea răspunderii penale atît timp cît nu a fost manifestată în exterior. !!! Simpla intenție nu este aptă să producă vreun rău valorilor sociale protejate de legea penală. !!! În aşa fel, doar intenţia infracţională, fără o exteriorizare obiectivă, nu poate antrena răspunderea penală, nu are relevanţă în dreptul penal şi, implicit, la calificarea infracţiunilor. Fazei externe îi corespund următoarele etape de desfăşurare a activităţii infracţionale intenţionate: etapa actelor preparatorii – punerea în aplicare a intenţiei criminale anterior luate, prin acte de natură doar să pregătească săvîrşirea infracţiunii; etapa actelor executorii – trecerea la săvîrşirea propriu-zisă a faptei prejudiciabile prevăzute de dispoziţia normei de incriminare; etapa activităţii infracţionale consumate sau etapa urmărilor – realizarea integrală a elementului material al infracţiunii sau producerea rezultatului necesar cerut de lege. Doctrina evidenţiază şi o fază intermediară (adiacentă celei interne) numită şi faza oratorică, care se caracterizează prin faptul că persoana îşi exteriorizează rezoluţia prin aceea că o face cunoscută, fără niciun scop, şi altor persoane ori o comunică într-o formă agresivă, ameninţătoare, altor persoane, dar tot fără să păşească la executarea propriu-zisă a hotărîrii luate. !!! Exteriorizarea, în acest caz, a rezolu ției delictuoase, chiar înainte de trecerea la executarea faptei gîndite, proiectate, ar putea fi incriminată, în unele cazuri, ca infracţiune de sine stătătoare în măsura în care legiuitorul ar considera că rezoluţia delictuoasă, în acest mod exteriorizată, este susceptibilă să

   

a) b)

57 producă o tulburare socială. De ex., dacă intenţia infracţională este exteriorizată prin expunerea acesteia unei alte persoane în scopul de a o determina la săvîrşirea unei infracţiuni, se atestă prezenţa unei instigări la săvîrşirea infracţiunii. În corespundere cu etapele fazei externe de desfăşurare a activităţii infrac ționale, sînt desprinse următoarele forme ale infracţiunii intenţionate: pregătirea de infracţiune, tentativa de infracţiune, infracţiunea consumată, infracţiunea fapt epuizat. Pregătirea şi tentativa de infracţiune sînt reunite sub denumirea generică de „infracţiuni neconsumate”. Potrivit alin.(2) art.25 CP RM, se consideră infracţiune neconsumată pregătirea de infracţiune şi tentativa de infracţiune. Infracţiunile neconsumate (pregătirea sau tentativa) mai sînt numite şi infractiuni imperfecte (atipice) în raport cu infracţiunile consumate care sînt considerate infracţiuni perfecte (tipice). Din punct de vedere obiectiv, comun pentru pregătirea şi tentativa de infracţiune este faptul că intenţia infracţională a făptuitorului nu este dusă pînă la capăt. Activitatea infracţională este întreruptă, dar din circumstanţe independente de voinţa făptuitorului. !!! Pot trece prin etape ale activităţii infracţionale sus-indicate doar infracţiunile intenţionate. De ex., nu poate fi pregătire sau tentativă la infracţiunea de lipsire de viaţă din imprudenţă (art.149 CP RM). Nu acelaşi lucru se atestă în cazul infracţiunilor săvîr șite în participaţie, întrerupte la etapa actelor executorii, cînd complicele poate acţiona cu intenţie indirectă. Actele de pregătire sau de executare privite într-o accepţiune mai largă nu sînt decît actele care pun în executare rezoluţia delictuoasă situîndu-se pe diferite trepte succesive de desfăşurare a acţiunii infracţionale; în esenţa lor, aceste acte nu reprezintă decît executarea, pe diferite segmente, a aceluiaşi fapt descris în norma de incriminare ca fapt consumat. Infracţiunea consumată este caracteristică etapei urmărilor prejudiciabile, presupunînd: realizarea integrală a faptei prejudiciabile (în cazul componențelor formale); survenirea urmării prejudiciabile dorite (în cazul componenţelor materiale). Infracţiunea fapt epuizat este considerată o formă a infracţiunii inten ționate ce presupune că, ulterior consumării infracţiunii, aceasta îşi continuă în timp acţiunea sau că, după încetarea sa, determină o amplificare a rezultatului infracţional, ceea ce condiţionează o altă calificare a celor comise. !!! Nu toate infracţiunile sînt susceptibile de a trece prin anumite etape. Numai faptele care au o desfăşurare în timp ( iter criminis) sînt susceptibile de stadii sau faze de înfăptuire a rezoluției delictuoase, adică de trepte de realizare progresivă a hotărîrii infracţionale care ar putea fi analizate autonom sub aspectul pericolului pe care-1 prezintă. Din punctul de vedere al calificării infracţiunilor, este important a stabili care infracţiune concretă consumată a dorit s-o săvîrşească făptuitorul. Delimitarea între infracţiunea consumată şi cea neconsumată se face exclusiv în baza laturii obiective. De aceea, în dependenţă de structura laturii obiective se determină dacă infracţiunea s-a consumat sau nu. !!! Momentul consumării infracţiunilor este diferit în cazul componenţelor materiale în raport cu cele formale. !!! Infracțiunile formale se consideră consumate din momentul săvîrşirii acţiunii/inacţiunii infrac ționale, iar cele materiale – din momentul survenirii urmărilor prejudiciabile prevăzute de norma de incriminare. Calificarea activităţii infracţionale neconsumate are specificul său. Dispoziţia infracţiunii neconsumate, în virtutea sistematicităţii legii penale, se conţine în articole diferite, care în mod obligatoriu trebuie indicate în cumul: articolul corespunzător din Partea Generală a Codului penal (art.26 sau 27 CP RM) şi articolul, după caz, alineatul, litera din Partea Specială a Codului penal, care prevede infracţiunea concretă a cărei realizare nu a fost dusă pînă la capăt. Regulă de calificare a infracţiunilor neconsumate rezultă din prevederea de la alin.(3) art.25 CP RM, în acord cu care „răspunderea pentru pregătirea de infracţiune şi pentru tentativă de infracţiune se stabileşte, conform articolului corespunzător din Partea specială a Codului penal, ca şi pentru infracţiunea consumată, cu trimitere la art.26 şi 27”. Calificarea infracţiunii neconsumate are un specific în raport cu calificarea infracţiunii consumate, deoarece în Partea Specială a Codului penal sînt prevăzute formele infracţiunilor consumate şi nu ale celor neconsumate. Latura obiectivă a infracţiunii neconsumate este descrisă atît de normele Părţii Speciale, cît şi de normele Părţii Generale ale Codului penal. Importanţa normelor din Partea Generală a Codului penal ce prevăd modalită țile infracţiunii neconsumate şi definesc noţiunile de pregătire şi tentativă de infracţiune rezidă, inclusiv, în procesul de adoptare şi aplicare a legii penale în vederea neadmiterii supraîncărcării textului de lege prin indicarea în conținutul fiecărui articol din Partea Specială a Codului penal a faptului dacă este sau nu pasibilă de pregătire sau tentativă o infracţiune sau alta. Calificarea pregătirii de infracţiune În procesul de aplicare a normelor de drept, nu în puţine cazuri apare necesitatea de a da o apreciere juridico-penală nu doar infracţiunilor consumate, ci şi infracţiunilor întrerupte la anumite etape mai timpurii – la etapa actelor de pregătire sau de executare. Una din formele infracţiunii intenţionate neconsumate este pregătirea de infracţiune. Pentru a-şi asigura o şansă superioară de înfăptuire a infracţiunii proiectate, infractorii se angajează, de obicei anterior trecerii la executarea propriu-zisă, la săvîrşirea unor acte de pregătire materială sau morală, care se înscriu şi definesc faza actelor preparatorii. În unele cazuri, săvîrşirea actelor de pregătire a executării propriu-zise este impusă de însăşi complexitatea acţiunii proiectate de făptuitor, recurgerea la asemenea acte nefiind o simplă opţiune a făptuitorului. De ex., săvîrşirea unui furt prin efrac ție la o bancă presupune o activitate minuţioasă de pregătire a instrumentelor, de cercetare la locul faptei, de căutare a unor coautori sau complici, de alcătuire a unui plan de acţiune etc., acte de natură să pregătească executarea propriu-zisă a acţiunii la care s-au decis făptuitorii. Potrivit alin.(1) art.26 CP RM, se consideră pregătire de infracţiune înţelegerea prealabilă de a săvîrşi o infracţiune, procurarea, fabricarea sau adaptarea mijloacelor ori instrumentelor, sau crearea intenţionată, pe altă cale, de condiţii pentru săvîrşirea ei dacă, din cauze independente de voinţa făptuitorului, infracţiunea nu şi-a produs efectul. Pregătirea de infracţiune presupune crearea de condiţii propice pentru punerea în aplicare a rezoluţiei infracţionale, care însă nu este pusă în aplicare din anumite cauze ce nu depind de voinţa făptuitorului. !!! Comparativ cu tentativa, pregătirea de infracţiune nu lezează şi nici nu pune în pericol valorile sociale. Momentul iniţial al pregătirii de infracţiune este începerea acţiunilor apte să asigure, în concepţia făptuitorului, realizarea intenţiei infracţionale şi atingerea finalităţii dorite. În această perioadă lipseşte pericolul lezării valorilor sociale şi relaţiilor sociale aferente acestora. Făptuitorul este preocupat de recrutarea complicilor, elaborarea planului de săvîrşire a infracţiunii, fabricarea, procurarea instrumentelor necesare săvîrşirii infracţiunii etc. !!! Actele de pregătire încep odată cu primele manifestări exterioare menite să transpună în realitatea înconjurătoare intenţia criminală şi se termină cu începerea actelor de executare a acțiunii tipice prevăzute în norma de incriminare. Din momentul începerii actelor de executare propriu-zise nu se mai poate vorbi despre pregătire de infracţiune. !!! Latura obiectivă a pregătirii de infracţiune se deosebeşte radical de latura obiectivă a infracţiunii consumate . La etapa actelor de pregătire nu sînt comise careva acţiuni prevăzute în dispoziţia normei de incriminare. Cu atît mai mult, actele de pregătire nu pot duce la apariţia rezultatului infracţional cerut de dispoziţia normei (în cazul infracţiunilor materiale). De ex., procurarea armei pentru comiterea omorului va constitui pregătire la infracţiunea de omor intenţionat şi omorul propriu-zis va forma infracţiunea consumată de omor intenţionat. !!! Actul de pregătire nu trebuie să aparţină acţiunii tipice pe care norma de incriminare o indică sau o descrie prin verbum regens (acțiunea sau inacțiunea incriminată de legea penală, care constituie elementul material al infrac țiunii), ci să reprezinte o activitate distinctă de acea ac țiune, destinată să facă posibilă şi să uşureze săvîrşirea infracţiunii. Dacă nu ar fi aşa – dacă, în materialitatea sa, actul luat în considerare s-ar integra în însăşi acţiunea constitutivă – atunci acel act ar fi un act de executare propriu-zisă şi nu doar de pregătire, situaţie de natură să atragă consecinţe deosebite sub aspectul tratamentului penal.

 



  

    

58 !!! Actul preparator vizează, pe de o parte, numai o anumită categorie de infracţiuni, apte de a fi realizate în condiţiile unor pregătiri conştiente anterioare trecerii la executare, cum sînt infracţiunile inten ționate comisive, iar, pe de altă parte, sfera sa de cuprindere va include atît elementele pregătirii morale, cît şi ale celei materiale, atît elemente vizînd crearea de condiţii, cît şi procurarea sau adaptarea de mijloace. Caracteristic actelor preparatorii este faptul că ele pregătesc săvîrşirea faptei şi sînt premergătoare trecerii la comiterea acţiunii. Actele preparatorii nu corespund acţiunii tipice indicate în conţinutul juridic al infracţiunii. !!! Dar tocmai pentru că nu corespund cu acţiunea tipică, actele preparatorii, pentru a putea fi considerate ca formă a infracţiunii, trebuie să fie efectuate în vederea săvîrşirii unei infrac țiuni, să reflecte rezoluţia infracţională în realizarea căreia au fost efectuate. Pregătirea de infracţiune este formată din totalitatea acţiunilor care nu sînt prevăzute în dispoziţia normelor din Partea Specială a Codului penal în calitate de semne ale componenţei de infracţiune consumate. De aceea, latura obiectivă a pregătirii de infracţiune în întregime este prevăzută în norma din Partea Generală a Codului penal şi doar informaţional este legată de dispoziţiile Părţii Speciale a Codului penal. În corespundere cu regulile speciale ale calificării infracţiunilor, calificarea pregătirii de infracţiune are loc în conformitate cu articolul din Partea Specială a Codului penal care incriminează infracţiunea consumată pe care făptuitorul a vrut să o comită şi cu norma din Partea Generală a Codului penal care defineşte pregătirea de infracţiune, adică art.26 CP RM. De ex., în ipoteza pregătirii săvîrşirii omorului intenţionat în varianta-tip, practicianul va efectua calificarea faptei în felul următor: art.26 şi alin.(1) art.145 CP RM. !!! Poate fi calificată ca pregătire la infracţiune doar pregătirea săvîrşirii unei infracţiuni mai puţin grave, grave, deosebit de grave şi excepţional de grave. Din analiza normei de la alin.(2) art.26 CP RM se desprinde faptul că !!! nu constituie infracţiune pregătirea unei infracţiuni uşoare. Caracteristicile actelor de pregătire sînt: pregătirea nu constituie o etapă obligatorie a activităţii infracţionale, fiind doar posibilă, nu şi necesară; actul de pregătire nu face parte din latura obiectivă a infracţiunii, nefiind descris sub nicio formă în conţinutul normei de incriminare (în afară de cazul cînd actul de pregătire este incriminat ca infracţiune de sine stătătoare); actele de pregătire nu prezintă un pericol nemijlocit pentru obiectul atentatului, ci doar creează posibilitatea reală de săvîrşire a infracţiunii, care nu se materializează din cauze ce depind de voinţa subiectului; actul de pregătire se comite numai cu intenţie în baza hotărîrii infracționale iniţiale; actele de pregătire implică o anterioritate în timp faţă de actele de executare; spre deosebire de acţiunile de executare a infracţiunii, actele de pregătire sînt adesea despărţite în spaţiu de obiectul concret de atentare. !!! Răspunderea autorului sub raport penal nu va putea fi angajată, de principiu, în mod separat pentru infracţiunea executată şi separat pentru actele de pregătire a acesteia, decît în ipoteza în care fie sistemul penal în vigoare pedepse ște în mod separat şi distinct atît faza actelor de pregătire, cît şi a celor de executare, fie actele de pregătire – independent de cele de executare – constituie prin ele însele o infracţiune aparte, impunîndu-se sancţionarea făptuitorului, indiferent dacă acesta va mai trece sau nu la executarea infracţiunii proiectate. În cazul în care pregătirea de infracţiune constituie în sine o infracţiune distinctă, atunci calificarea trebuie să fie următoarea: pregătire la infracţiunea care urma a fi comisă în concurs cu infracţiunea rezultată din incriminarea distinctă a actelor de pregătire realizate. De ex., procurarea ilegală a unei arme de foc pentru lipsirea intenţionată de viaţă a altei persoane trebuie calificată atît potrivit normelor de la art.26 şi 145 CP RM, cît şi potrivit art.290 CP RM. Pentru a putea fi calificată o faptă drept pregătire la infracţiune, aceasta trebuie să se exprime într-o anumită formă. Formele de manifestare a pregătirii de infracţiune sînt: înțelegerea prealabilă de a săvîrşi o infracţiune; procurarea mijloacelor ori instrumentelor necesare pentru săvîrşirea infracţiunii; fabricarea mijloacelor ori instrumentelor necesare pentru săvîrşirea infracţiunii; adaptarea mijloacelor ori instrumentelor necesare pentru săvîrşirea infracţiunii; crearea intenţionată, pe altă cale, de condiţii pentru săvîrşirea infrac țiunii (de ex., elaborarea planului, adunarea informaţiei necesare, înlăturarea unor obstacole etc.). !!! Actele realizate de făptuitor trebuie să ducă la pregătirea unei anumite infracţiuni, să nu fie întreprinse „pentru orice eventualitate”. Procurarea sau fabricarea unei arme „pentru orice eventualitate” nu constituie pregătire la infracţiune, atît timp cît aceste acţiuni nu au fost întreprinse cu scopul de a fi folosite pentru săvîrşirea unei infracţiuni. O faptă anumită, care, de regulă, constituie o infracţiune consumată, în anumite condiţii poate forma o pregătire de infrac țiune. În acest caz, se atestă existenţa unei concurenţe dintre o normă-parte şi o normă-întreg. Normei-parte îi va corespunde infracţiunea distinctă în formă consumată, iar normei-întreg – pregătirea de infracţiune, ca formă a infracţiunii neconsumate. Datorită regulii de calificare de la art.118 CP RM, încadrarea juridico-penală se va face conform normei-întreg, adică cele comise vor constitui pregătire la infracţiune, nu însă o infracţiune consumată. De ex.: în scopul dobîndirii unui credit prin înşelăciune, făptuitorul a confecţionat documente oficiale false, însă intenţia de a dobîndi creditul nu a fost dusă pînă la capăt din cauze independente de voinţa sa. În speţă este vorba despre concurenţa dintre norma prevăzută la art.361 CP RM – confecţionarea, deţinerea, vînzarea sau folosirea documentelor oficiale, a imprimatelor, ştampilelor sau sigiliilor false, sub forma confecţionării documentelor oficiale false şi norma de la art.238 CP RM – dobîndirea creditului, împrumutului sau despăgubirii/indemnizaţiei de asigurare prin înşelăciune. Deoarece norma de la art.361 CP RM este parte în raport cu norma de la art.238 CP RM, care constituie un întreg, încadrarea se va face în acord cu norma-întreg. La calificare însă se va reţine şi art.26 CP RM, avîndu-se în vedere etapa la care a fost întreruptă activitatea infracţională. Calificarea tentativei de infracţiune Tentativa este o formă atipică a infracţiunii ce se caracterizează prin punerea în executare a hotărîrii de a săvîrşi infracţiunea, executare care a fost însă întreruptă sau, deşi a fost efectuată în întregime, n-a produs rezultatul cerut de lege pentru existenţa infracţiunii în forma-tip a acesteia. Spre deosebire de actele preparatorii, tentativa aparţine fazei executării şi are ca prim moment începerea executării faptei, iar ca moment terminal fie întreruperea, din diverse cauze, a executării, fie terminarea acesteia fără ca rezultatul să se fi produs. Potrivit art.27 CP RM, se consideră tentativă de infracţiune acţiunea sau inacţiunea intenţionată îndreptată nemijlocit spre săvîrşirea unei infracţiuni dacă, din cauze independente de voinţa făptuitorului, aceasta nu şi-a produs efectul. Din norma citată rezultă că, comparativ cu pregătirea de infracţiune, tentativa de infracţiune presupune realizarea parţială a laturii obiective din cadrul infracţiunii consumate. Comparativ cu infracţiunea consumată însă, tentativa se deosebeşte în cea mai mare parte prin prisma laturii obiective, şi anume: fie prin nesurvenirea urmării prejudiciabile cerute de dispoziţia normei incriminatoare (este cazul infracţiunilor materiale), fie prin nerealizarea pe deplin a acţiunii prejudiciabile, din circumstanţe ce nu depind de voinţa făptuitorului. În norma de incriminare, descriindu-se conţinutul laturii obiective a tentativei, se prevede că aceasta constă din acte de executare a unei acţiuni tipice constituind latura obiectivă a unei fapte determinate prevăzute în Partea Specială a Codului penal (latura pozitivă a activităţii materiale), corelată cu cerinţa ca executarea să fi fost întreruptă sau să nu-şi fi produs efectul ori consumarea să nu fi fost posibilă (latura negativă a activităţii materiale). !!! Tentativa de infracţiune necesarmente implică săvîrşirea unor acte de executare care să ducă la exteriorizarea intenţiei infracţionale de a comite infracţiunea. Trebuie să existe o încercare de a săvîrşi infracţiunea. Lipsa unor astfel de acte duce la inexistenţa tentativei de infracţiune; la calificare nu pot fi invocate prevederile generale din Codul penal ce reglementează tentativa. !!! Intenția infracţională trebuie neapărat să fie exteriorizată prin acte de natură să conducă la săvîrşirea infracţiunii, implicit, spre producerea urmărilor prejudiciabile. Este vorba de acel act de executare care reprezintă înfăptuirea acţiunii tipice descrise în norma de incriminare, adică a acţiunii care constituie elementul material al laturii obiective a infracţiunii şi exprimat prin cuvîntul sau expresia care indică materialitatea faptei ( verbum regens) în cuprinsul dispoziţiei de incriminare din Partea Specială a Codului penal.

a) b)







59 Pînă la calificarea unei fapte drept tentativă de infracţiune, pentru a evita unele erori de calificare, trebuie de determinat limitele laturii obiective a unei infracţiuni concrete în corespundere cu conţinutul componenţei de infracţiune. De ex., infracţiunea de viol începe cu acţiunile de paralizare a voinţei victimei şi finalizează cu începerea raportului sexual. Pentru a delimita tentativa de infracţiune de pregătirea acesteia, trebuie de determinat dacă actele săvîrşite de făptuitor constituie acte pregătitoare la săvîrşirea unei infracţiuni sau formează o parte a laturii obiective a infracţiunii săvîrşite. Unele şi aceleaşi acţiuni, în dependenţă de caracterul atentării infracţionale, pot fi apreciate atît ca pregătire, cît şi ca tentativă de infracţiune. De ex., pătrunderea într-un apartament cu scopul de a sustrage pe ascuns bunurile unei persoane trebuie catalogată drept tentativă la furt, în timp ce pătrunderea în apartament cu scopul de a lipsi de viaţă trebuie privită ca şi pregătire la omorul intenţionat. În primul caz, pătrunderea în apartament constituie o parte a sustragerii pe ascuns a bunurilor altei persoane ca semn al laturii obiective, pe cînd, în al doilea caz, acţiunea de pătrundere săvîrşită nu intră în latura obiectivă a omorului intenţionat şi nu ajunge la etapa actelor de executare. !!! Deoarece la etapa actelor de executare făptuitorul trece la realizarea ac țiunii prejudiciabile prevăzute în dispoziţia normei, latura obiectivă a tentativei de infracţiune rezultă atît din normele Părţii Generale a Codului penal, de unde sînt desprinse semnele caracteristice tentativei de infracţiune, cît şi din normele Părţii Speciale a Codului penal, care conţin semnele infrac țiunii concrete care s-a încercat a fi comisă. În corespundere cu regulile speciale ale calificării infracţiunilor, calificarea tentativei de infracţiune are loc în conformitate cu articolul din Partea Specială a Codului penal care prevede infracţiunea consumată pe care făptuitorul a încercat să o comită şi cu norma din Partea Generală a Codului penal care stabileşte conceptul şi conţinutul tentativei de infracţiune, adică art.27 CP RM. De ex., în situaţia în care se încearcă săvîrşirea omorului intenţionat în varianta-tip, dacă intenţia infracţională nu este dusă pînă la capăt din anumite circumstanţe independente de voinţa făptuitorului, calificarea celor comise va fi efectuată conform art.27 şi alin.(1) art.145 CP RM. Prin corelarea acestor dispoziţii se realizează cadrul legal de incriminare a tentativei. Dispoziţiile prevederilor generale permit extinderea incriminărilor din Partea Specială a Codului penal şi asupra actelor de executare întrerupte din motive ce nu depind de voinţa persoanei. Latura obiectivă a infracţiunii sub forma unui fapt tentat corespunde cerinţelor a două serii de dispoziţii din Codul penal: din Partea Generală – care definesc tentativa; din Partea Specială – care definesc infracţiunea concretă. În unele cazuri, simplul act de executare parţială poate fi incriminat de legiuitor drept infracţiune consumată (de ex., constituie infracţiune consumată de pungăşie acţiunea în scopul sustragerii bunurilor altei persoane din buzunare, genţi sau din alte obiecte prezente la persoană). Nu există tentativă la infracţiunile în care faptul consumat incumbă începutul de executare. În cazul acestor infracţiuni momentul consumării infracţiunii este strămutat la o etapă mai timpurie a desfăşurării activităţii infracţionale, adică la etapa actelor de executare. De regulă, tentativă la astfel de infracţiuni nu poate exista. Ca excepţie, este posibilă tentativa atunci cînd, infracţiunea devine una materială (în varianta agravată). De ex., făptuitorul intenţionează să sustragă din geanta unei persoane o sumă de bani ce depăşeşte 2500 u.c., intenţie care nu este dusă pînă la capăt, calificarea urmînd a fi: art.27 şi alin.(3) art.192 CP RM. La fel, este posibilă tentativa la tîlhărie cu aplicarea vătămării inten ționate grave atunci cînd din cauze independente de voinţa făptuitorului nu a fost cauzată vătămare gravă integrităţii corporale sau sănătăţii (art.27, lit.c) alin.(3) art.188 CP RM). Din punct de vedere teoretic, dacă la săvîrşirea tîlhăriei infractorul a avut intenţia de a cauza vătămare gravă integrităţii corporale sau sănătăţii, dar această urmare nu a survenit, atunci faptele sale trebuie calificate ca tentativă la tîlhărie în formă calificată. !!! Este posibilă tentativa şi atunci cînd componența de infracţiune rămîne a fi una formală . De ex., poate fi tentativă la infracţiunea de tîlhărie săvîrşită prin pătrundere în încăpere, în alt loc pentru depozitare sau în locuinţă (lit.d) alin.(2) art.188 CP RM) chiar dacă infracţiunea de tîlhărie se consumă din momentul atacului persoanei în scopul sustragerii bunurilor însoţit de violenţă periculoasă pentru viaţa sau sănătatea persoanei agresate ori de ameninţarea cu aplicarea unei asemenea violenţe, atunci cînd făptuitorul reuşeşte să pătrundă în domiciliul victimei, dar este reţinut pînă la momentul săvîrşirii atacului în scopul sustragerii bunurilor. De ex. – tentativă la infracţiunea de tîlhărie cu aplicarea armei, şi anume: atunci cînd arma nu este una funcţională, fapt despre care subiectul infrac țiunii nu cunoştea. În această situaţie nu ar fi corect de a califica cele comise ca şi tîlhărie fără circumstanţe agravante, deoarece, subiectiv, persoana a comis o infracţiune cu un pericol social mai ridicat. Totodată, acestea nu pot fi calificate ca infracţiune consumată cu circumstanţe agravante, deoarece aplicarea instrumentului, obiectiv, nu era în stare să ducă la cauzarea unui prejudiciu. !!! Sub aspect subiectiv, atitudinea psihică a făptuitorului caracteristică tentativei de infracţiune nu se deosebeşte practic cu nimic de cea care se află la baza infracţiunii consumate. Atît la faza actelor executorii, cît şi la faza urmărilor prejudiciabile, intenţia infracţională a făptuitorului rămîne a fi aceeaşi: de a comite o anumită faptă infracțională în formă consumată. !!! Pentru a putea califica o faptă drept tentativă, acţiunea sau inacţiunea infracţională trebuie să fi fost întreruptă din anumite cauze independente de voinţa făptuitorului sau să nu fi produs efectul dorit. În cazul întreruperii acțiunii/inacţiunii , fapta nu este dusă pînă la capăt din motivul intervenirii unui obstacol care nu permite ducerea acesteia pînă la capăt (de ex., în momentul sustragerii făptuitorul este reţinut de paznic). În situaţia neproducerii efectului, fapta este dusă pînă la capăt, dar din cauza anumitor împrejurări (ce nu depind de voinţa făptuitorului) nu survine efectul (de ex., persoana trage cu arma în victimă, însă aceasta din urmă nu decedează). !!! Calificarea tentativei de infracțiune are un anumit specific în cazul infracţiunilor materiale în raport cu infracţiunile formale. Infracțiunile formale, în mai puţine situaţii sînt susceptibile de a fi întrerupte la etapa actelor de executare. Aceasta fiindcă, în ipoteza infracţiunilor formale, realizarea acţiunii/inacţiunii prejudiciabile duce, în cele mai dese cazuri, la consumarea faptei. Însă, posibilitatea tentativei la infracţiunile formale nu se exclude totalmente. De ex., este posibilă tentativa la infracţiunile formale complexe (traficul de fiinţe umane, violul, acţiunile violente cu caracter sexual) ori la infracţiunile pasibile de a fi comise în mod etapizat (răpirea unei persoane). Constituind o unitate de infracţiune, executarea infracţiunii complexe, în ansamblul ei, începe cu executarea uneia dintre faptele componente, oricare ar fi aceasta, chiar dacă nu s-a început executarea şi a celeilalte fapte. Aşa, de ex., executarea de acte de constrîngere a victimei în scop de viol înseamnă începutul executării infracţiunii de viol chiar dacă nu s-a început şi executarea raportului sexual, iar întreruperea executării actelor de constrîngere (de ex., prin intervenţia unui terţ) va însemna totodată întreruperea infracţiunii de viol şi tragerea la răspundere a agentului pentru tentativă la viol. !!! Tentativa este posibilă şi în cazul infracţiunilor formale simple, care nu sînt comise etapizat. De ex., poate fi tentativă la infracţiunea prevăzută la art.236 CP RM atunci cînd făptuitorului, din motive independente de voinţa sa, nu-i reuşeşte confecţionarea unui speciment al banilor falşi care să imită perfect banii autentici. În cazul infracţiunilor materiale, va exista tentativă atunci cînd urmarea prejudiciabilă prevăzută de norma incriminatoare: nu a survenit – în această situaţie va fi tentativă atunci cînd în procesul sustragerii pe ascuns a bunurilor altei persoane făptuitorul este reţinut (nu s-a reuşit cauzarea urmării – prejudiciului patrimonial efectiv) sau, deşi acesta a depus toate eforturile ce au depins de el, urmarea prejudiciabilă nu a survenit din cauze independente de voinţa sa (bunurile care urmau a fi sustrase lipseau); a survenit dar nu în volum deplin – în această situaţie va fi tentativă în ipoteza în care făptuitorul lipseşte de viaţă două persoane, deşi acesta a avut intenţia determinată de a lipsi de viaţă 3 persoane (în acest caz calificarea se va face conform art.27 şi lit.g) alin.(2) art.145 CP RM); a survenit dar alta decît cea cuprinsă de intenţia făptuitorului – în această situaţie va fi tentativă atunci cînd făptuitorul, avînd intenţia directă şi determinată de a comite omorul intenţionat, cauzează victimei o vătămare gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii (în cazul dat, calificarea se va face potrivit art.27 şi art.145 CP RM, nu însă potrivit art.151 CP RM); or, pentru tentativă este specific, inclusiv, faptul că rezultatul nu coincide cu intenţia (este mai puţin decît a dorit făptuitorul). Infracţiunea poate fi considerată consumată în prezenţa tuturor semnelor obiective şi subiective ale componenţei de infracţiune: realizarea laturii obiective a infracţiunii trebuie să aibă loc în conformitate cu intenţia făptuitorului. Dacă latura obiectivă este prezentă, dar aceasta deviază de la intenţia făptuitorului, cele comise formează tentativă de infracţiune. De aceea, va constitui tentativă la omor inten ționat fapta persoanei care, avînd intenţia de a lipsi de viaţă o anumită persoană, din anumite motive nu reuşeşte să-şi ducă intenţia pînă la capăt, ci cauzează victimei o vătămare gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii. S-ar părea că, deşi este cauzată o vătămare gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii, fapta trebuie considerată o infracţiune consumată. O

1) 2)

60 atare soluţie de calificare ar duce la desconsiderarea laturii subiective ca element al componen ței de infracţiune şi a principiului răspunderii penale pentru fapta săvîrşită cu vinovăţie. !!! În niciun caz nu poate fi ignorată intenția persoanei. Deoarece aceasta a constat în lipsirea de viaţă a altei persoane şi nu în vătămarea gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii, acţiunile făptuitorului urmează a fi încadrate potrivit art.27 şi alin.(1) art.145 CP RM şi nu conform art.151 CP RM, aceasta chiar dacă prin acţiunile sale făptuitorul a lezat sănătatea persoanei ca valoare socială. În cazul infracţiunilor materiale, tentativa este posibilă şi în situaţia cînd este prezentă urmarea prejudiciabilă, dar latura obiectivă nu este integral realizată (de ex., lipseşte acţiunea principală din cadrul infracţiunilor unice complexe). De ex., infracţiunea de viol soldată cu decesul persoanei din imprudenţă, cînd nu s-a reuşit raportul sexual, dar, ca rezultat al constrîngerii fizice aplicate, victima a decedat. !!! Tentativa la infracţiunea complexă va exista şi atunci cînd acţiunea adiacentă s-a săvîrşit în întregime, dar nu au loc acte de executare specifice acţiunii principale. Pot exista situaţii cînd se atestă prezenţa tentativei de infracţiune, deşi acţiunea/inacţiunea infracţională descrisă de dispoziţia normei incriminatoare este realizată integral şi urmarea prejudiciabilă a survenit. Este cazul infracţiunilor unde făptuitorul are o reprezentare eronată faţă de semnele obiectului infracţiunii (obiectul juridic, obiectul material, victima infracţiunii). De ex., în ipoteza în care se doreşte lipsirea ilegală intenţionată de viaţă a unui minor, atunci cînd în realitate, din cauze independente de voinţa făptuitorului, are loc lipsirea de viaţă a unei persoane adulte, cele comise trebuie calificate ca tentativă la omorul intenţionat săvîrşit cu bună ştiinţă asupra unui minor (art.27 şi lit.e) alin.(2) art.145 CP RM). Tot aşa se va califica şi fapta acelui care, avînd intenţia de a sustrage un buletin de identitate, din eroare sustrage un alt act din posesia altei persoane (art.27 şi alin.(2) art.360 CP RM). !!! Situația este calitativ diferită în ipoteza în care scopul este prevăzut în dispoziţia normei în calitate de semn obligatoriu. !!! În atare situații, neatingerea acestuia de către făptuitor nu face ca infracţiunea să fie una neconsumată. Or, realizarea scopului depăşeşte limitele laturii obiective a infracţiunii. De ex., se atestă prezenţa infracţiunii consumate de omor intenţionat săvîrşit cu scopul de a înlesni săvîrşirea altei infracţiuni (lit.k) alin.(2) art.145 CP RM), chiar dacă finalitatea urmărită de făptuitor nu a fost atinsă (nu a fost săvîrşită infracţiunea pentru a cărei înlesnire a fost comis omorul intenţionat). Eventual, realizarea de către făptuitor a scopului infrac țiunii va permite calificarea celor comise potrivit regulilor concursului de infracţiuni. Calificarea infracţiunii este determinată de formarea scopului, nu de realizarea acestuia. !!! Toate infracţiunile – cu intenție calificată printr-un scop – se realizează în mod deplin prin însăşi săvîrşirea lor, nemaifiind necesară şi atingerea scopului urmărit de făptuitor. Dacă însă infractorul a reuşit să-şi atingă scopul, iar acesta întruneşte elementele constitutive ale altei infracţiuni (cum ar fi cazul subiectului activ al unei infracţiuni de luare de mită, care în schimbul folosului injust obţinut comite un abuz în serviciu, o sustragere de documente, un fals în acte publice etc.), el va răspunde pentru tot atîtea infracţiuni cîte conţinuturi constitutive de infracţiuni independente a realizat. În cazul infracţiunilor consumate soluţia de calificare este una simplă. În dependenţă de conţinutul elementului material se va face şi calificarea faptei. !!! Dar, pot exista situații cînd făptuitorul doreşte săvîrşirea unei infracţiuni determinate generic, şi doar ajungînd la faţa locului, luînd în considerare toate circumstanţele de fapt, acesta îşi poate concretiza intenţia infracţională (de ex., deoarece în apartament era proprietarul, intenţia făptuitorului s-a concretizat în săvîrşirea unei sustrageri deschise). În acest caz nu este vorba despre transformarea intenţiei iniţiale de a comite sustragerea pe ascuns în intenţia supravenită de a săvîrşi sustragerea în mod deschis. Or, în astfel de cazuri făptuitorul din start manifestă intenţie strict determinată de a comite furtul, pe cînd în speţa enunţată o asemenea intenţie lipseşte. Intenţia făptuitorului este una relativ determinată – de a comite, spre ex., fie un furt, fie un jaf. În atare situaţii, urmează a fi aplicate regulile de calificare stabilite pentru infracţiunile săvîrşite în prezenţa intenţiei neconcretizate . Soluţia de calificare trebuie desprinsă din principiul in dubio pro reo (toate dubiile trebuie interpretate în favoarea făptuitorului). Hotărîrea de a săvîrşi o infracţiune implică existenţa voinţei şi prevederii persoanei la baza actului de executare îndreptat spre consumarea unei infracţiuni determinate. Dacă din probele administrate nu se poate stabili spre săvîrşirea cărei infracțiuni s-a îndreptat actul de executare al făptuitorului, în sarcina acestuia nu s-ar putea reţine decît tentativa la infracţiunea cea mai uşoară dintre cele posibile a se fi aflat în reprezentarea făptuitorului. !!! Dacă infracțiunea are şi forme agravate, tentativa la această din urmă formă nu s-au putea reţine decît dacă împrejurarea agravată s-a aflat în reprezentarea autorului; dacă pînă la întreruperea executării nu se poate stabili dacă intenţia autorului a fost să comită infracţiunea în formă simplă ori agravată, se va reţine, dintre aceste alternative, posibilitatea cea mai uşoară, şi anume: tentativa la forma cea mai simplă a infracţiunii. În cazul infracţiunilor săvîrşite în stare de afect fiziologic, problema privind existenţa formelor neconsumate ale infracţiunii are o altă abordare. În aceste situaţii, intenţia de a săvîrşi infracţiunea ia naştere ulterior apariţiei stării de afect şi este pusă în realizare instantaneu. De aceea, !!! în cazul infracţiunilor săvîrşite în stare de afect nu este cu putinţă a se vorbi despre existenţa pregătirii de infracţiune. !!! Este posibil de a pregăti săvîrşirea unei infracțiuni, dar nu este posibil de a pregăti starea de afect. Chiar dacă persoana pregăteşte săvîrşirea unei infracţiuni, aceasta nu pregăte ște săvîrşirea infracțiunii în stare de afect. În contextul infracţiunii de pruncucidere făptuitoarea poate premedita orice, cu excepţia stării de tulburare fizică sau psihică, cu diminuarea discernămîntului, stare care este cauzată de naştere. O asemenea stare nu poate fi programată. Pe de altă parte, nu poate fi exclusă prezenţa tentativei în cazul infracţiunilor săvîrşite în stare de afect. În pct.6 din Hotărîrea Plenului CSJ a RM „Cu privire la practica judiciară în cauzele penale referitoare la infracţiunile săvîrşite prin omor (art.145-148 CP al RM)” se arată: „Nu se exclude posibilitatea tentativei la omorul săvîrşit în stare de afect. Cînd caracterul acţiunii sau inacţiunii făptuitorului mărturiseşte despre intenţia directă de omor în stare de afect, dar moartea victimei nu s-a produs din circumstanţe independente de voinţa făptuitorului, asemenea acţiuni urmează a fi calificate în baza art.27 şi art.146 CP RM.” Discutabilă este şi chestiunea referitoare la posibilitatea existenţei tentativei în cazul infracţiunilor comise cu două forme de vinovăţie. Regula de bază este că în cazul infracţiunilor cu două forme de vinovăţie nu este posibilă tentativa de infracţiune. Totodată, pot fi stabilite unele excepţii de la regula dată. Pentru infracţiunile cu două forme de vinovăţie, în componenţele de infracţiune de bază ale cărora nu sînt prevăzute urmările prejudiciabile, dar în componenţele cu circumstanţe agravante asemenea urmări sînt indicate, este posibilă tentativa de infracţiune. Aceasta deoarece acţiunile/inacţiunile prevăzute în cadrul componenţelor de infracţiune în varianta-tip pot duce la apariţia urmărilor prejudiciabile în calitate de semn calificativ nu doar în cazurile în care acestea sînt duse pînă la capăt, ci şi în cazul realizării lor parţiale. De ex., în procesul răpirii unei persoane (pînă la consumarea acesteia) victimei i se cauzează din imprudenţă o vătămare gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii. În acest caz calificarea se va face potrivit art.27 şi lit.b) alin.(3) art.164 CP RM. !!! Dacă componenţa de bază este formală, iar cea cu circumstanţe agravante – materială, iar faţă de urmările prejudiciabile din cadrul variantei agravate făptuitorul manifestă imprudenţă, este posibilă tentativa de infracţiune. !!! Mult mai controversată este ipoteza infracţiunilor săvîrşite cu două forme de vinovăţie atunci cînd în componenţele de bază sînt prevăzute urmări prejudiciabile, care ulterior progresează pînă la apari ția unor urmări mai grave. Este posibilă tentativa şi la astfel de infracţiuni. În cazul infracţiunilor prelungite se atestă prezenţa tentativei atunci cînd făptuitorul, din cauze independente de voinţa sa, nu a reuşit săvîrşirea tuturor acţiunilor/inacţiunilor infracţionale identice cuprinse de aceeaşi intenţie infrac țională (de ex., în ipoteza în care făptuitorul, avînd intenţia de a pune în circulaţie o anumită sumă de bani, reuşeşte să pună în circulaţie doar o parte din sumă). !!! Deoarece infracţiunea prelungită se consideră consumată din momentul săvîrşirii ultimei acţiuni sau inacţiuni infracţionale, realizarea parţială a acţiunilor/inacţiunilor infracţionale marchează prezen ța tentativei de infracţiune, chiar dacă au fost realizate majoritatea acţiunilor/inacţiunilor din totalitatea celor care urmau a fi comise cuprinse de aceeaşi intenţie infracțională. Tentativa poate exista şi în cazul infracţiunilor continue (de ex., la fapta de evadare din locurile de deţinere (art.317 CP RM), atunci cînd persoana este reţinută în momentul încercării de a evada). Modalităţile tentativei. Caracteristic tentativei este că actele de executare fie sînt întrerupte în virtutea faptului că persoana ar mai fi avut de realizat şi alte acte de executare, fie că, deşi făptuitorul a realizat toate actele de executare dorite, nu s-a produs rezultatul cerut de dispoziţia normei de incriminare sau actele de executare nu şi-au produs efectul. Elementul material al tentativei se poate prezenta în două modalităţi: o acţiune trunchiată, neterminată, pentru că executarea ei a fost întreruptă pe parcurs; o acţiune desăvîrşită, terminată, a cărei executare a fost dusă pînă la capăt, dar care n-a fost eficientă, pentru că nu a generat rezultatul aşteptat. De aici se desprind următoarele tipuri ale tentativei de infracţiune, drept criteriu de clasificare servind gradul de realizare a acţiunilor infracţionale:

a)

 

b)

 

 

a)

b)

1) 2)

1)

2)

61 tentativa neterminată (neconsumată, întreruptă) – actele de executare întreprinse sînt întrerupte, nefiind duse pînă la capăt, deşi făptuitorul mai avea de executat şi alte acte, necesare pentru realizarea integrală a laturii obiective a infracţiunii. Făptuitorul, obiectiv, nu a realizat toate acţiunile care trebuiau a fi realizate pentru a se produce rezultatul dorit, fapt conştientizat de acesta. Tentativa neterminată presupune prezenţa a două condiţii negative: prima condiţie negativă – nerealizarea tuturor actelor de executare necesare pentru producerea efectului; a doua condiție negativă – întreruperea actelor de executare din cauze independente de voinţa făptuitorului. !!! Pentru a cataloga o faptă drept tentativă neterminată este ineluctabil de a stabili dacă acţiunile necesare descrise de dispoziţia normei de incriminare au fost săvîrşite în întregime sau parţial. Dacă acţiunile îndreptate spre săvîrşirea infracţiunii au fost întrerupte din motive independente de voinţa făptuitorului, acesta nereuşind să realizeze toate acţiunile dorite şi pe care intenţiona să le comită, incidentă va fi tentativa neterminată (de ex., hoţul este surprins în momentul în care sustrage bunuri, făptuitorul este împiedicat să traga cu arma etc.). Pentru tentativa întreruptă executarea începe din momentul finisării actelor de pregătire şi/sau începerii actelor de executare propriu-zise şi se finalizează atunci cînd executarea este întreruptă din cauze independente de voinţa făptuitorului. În cadrul acestei modalităţi a tentativei făptuitorul nu realizează complet acţiunea tipică descrisă în norma de incriminare, nu duce pînă la capăt executarea (deşi mai erau acte de realizat), în raport cu mijloacele alese de el, ci executarea se opreşte înainte de producerea rezultatului. Prin întreruperea executării rămîn nerealizate celelalte acte de executare pe care le-ar fi implicat executarea completă a faptei; de asemenea, nu se produce rezultatul urmărit de făptuitor; tentativa terminată (consumată, neîntreruptă, fără efect) – actele de executare, necesare pentru realizarea completă a laturii obiective a infracţiunii, au fost realizate în totalitate, însă nu s-a produs rezultatul cerut de dispoziţia normei incriminatoare. Făptuitorul a îndeplinit obiectiv toate acţiunile dorite şi conştientizează acest fapt, însă, din cauze independente de voinţa sa, rezultatul infracţional nu a survenit, deşi făptuitorul considera că acţiunile sale sînt suficiente pentru a duce la apariţia rezultatului. Tentativa terminată presupune prezenţa a unei condiţii negative și a unei condiţii pozitive: condiţia pozitivă – realizarea tuturor actelor de executare necesare pentru producerea efectului; condiţia negativă – rezultatul urmărit de făptuitor nu s-a produs din cauze independente de voinţa sa. Specifică acestei modalităţi a tentativei este împrejurarea că făptuitorul a făcut tot ce i-а stat în putinţă pentru realizarea hotărîrii infracţionale, a executat în întregime, fără să fie împiedicat, fapta ce constituie elementul material al infracţiunii, însă din cauze diferite, a căror natură ori sursă nu interesează nici în acest caz, rezultatul urmărit de el nu s-a produs (de ex., infractorul descarcă arma asupra victimei, însă nu nimereşte ţinta sau nu reuşeşte să săvîrşească decît o vătămare corporală; hoţul a deschis casa cu bani, dar banii fuseseră depuşi la bancă în ajun etc.). Condiţia negativă – neproducerea rezultatului urmărit de făptuitor din cauze independente de voinţa sa – presupune în mod alternativ: nesurvenirea urmării prejudiciabile prevăzute explicit sau implicit în dispoziţia normei incriminatoare; neproducerea efectului dorit de făptuitor. Ultima ipoteză este aplicabilă, în special, componenţelor de infracţiune formale, a căror latură obiectivă este constituită doar din fapta prejudiciabilă (acţiune/inacţiune). !!! Tentativa terminată este posibilă şi în cazul infracţiunilor formale, şi anume atunci cînd, deşi sînt realizate toate actele de executare necesare pentru producerea efectului, acesta totuşi nu se produce. De ex., în scopul punerii în circulaţie, făptuitorul a fabricat semne băneşti false care, din circumstanţe obiective, independente de voinţa sa, s-au dovedit a fi semne băne ști fără o asemănare considerabilă cu semnele băneşti autentice. Deoarece semnele băneşti false, care nu au o asemănare considerabilă cu semnele băneşti autentice, nu pot evolua în calitate de produs al infracţiunii prevăzute la art.236 CP RM, fabricarea unor astfel de semne băneşti în scopul punerii în circulaţie formează tentativa la fabricarea sau punerea în circulaţie a semnelor băneşti false sau a titlurilor de valoare false. Din analiza infracţiunii specificate la art.145 CP RM reiese că !!! tentativa de omor poate fi o tentativă întreruptă (neterminată), dacă subiectul nu a putut să-şi continue fapta, intervenind anumiţi factori care l-au împiedicat să-şi desfă șoare mai departe activitatea infracţională. În alte cazuri, tentativa de omor poate fi o tentativă perfectă (terminată), atunci cînd făptuitorul depune toate eforturile pe care le consideră necesare pentru lipsirea de viaţă a victimei şi care în realitate au fost necesare pentru aceasta, fără ca fapta să-şi fi produs efectul. !!! Conținutul actelor de executare este mai restrîns în cazul tentativei neterminate comparativ cu cea terminată din moment ce ultima implică executarea tuturor actelor de realizare a acţiunii cuprinse de dispoziţia normei incriminatoare. Calificarea tentativei consumate şi a celei neconsumate are loc în baza aceloraşi dispoziţii legale. Doctrina mai evidenţiază şi tentativa improprie, care se exprimă prin caracterul impropriu sau inapt al mijloacelor folosite, precum şi prin lipsa obiectului material al infracţiunii de la locul unde făptuitorul crede că se află, cauze care au făcut ca producerea rezultatului să nu fie posibilă. Tentativa improprie poate fi de două tipuri: tentativă cu mijloace nule – atentarea care nu duce la producerea rezultatului dorit din cauza mijloacelor insuficiente sau defectuoase folosite de făptuitor (de ex., pentru lipsirea de viață a unei persoane, pe calea metodei chimice, făptuitorul utilizează o substanţă otrăvitoare, dar care, din cauza dozei insuficiente, nu duce la survenirea decesului victimei (folosirea mijloacelor insuficiente); pentru lipsirea ilegală de viaţă a unei persoane, făptuitorul foloseşte o armă defectuoasă (inutilizabilă), fapt despre care nu cunoştea (folosirea mijloacelor defectuoase)); tentativă la un obiect nul – atentarea asupra unei valori sociale ocrotite de legea penală, care există în realitate, dar acţiunile comise nu creează pericol real şi nu pot pricinui vreo daună din cauza erorii făptuitorului – obiectul material lipsea în momentul atentatului sau poseda astfel de calităţi, încît prin acţiunile întreprinse nu putea fi vătămat (de ex., hoţul a spart un seif intenţionînd să sustragă din el banii, însă seiful era gol). !!! Tentativa la un obiect nul se caracterizează prin faptul că, în rezultatul erorii de fapt, acţiunile persoanei vinovate, obiectiv, nu pot cauza vreo daună obiectului atentării. Pentru lipsa obiectului material de la locul unde făptuitorul credea că se află doctrina a dedus existenţa a două ipoteze: imposibilitatea relativă presupune că obiectul material este absent de la locul faptei în timpul efectuării actelor de executare de către autor; imposibilitatea absolută prevede că obiectul material este inexistent. !!! Obiectul va face infracțiunea numai relativ imposibilă atunci cînd există, dar nu s-a aflat în orbita activităţii delictuoase a infractorului pe traseul infracţiunii – iter criminis (de ex., cineva trage un foc de armă într-o colibă unde ştie că doarme un paznic, care întîmplător lipsea în acel loc). Obiectul este absent dacă lipseşte accidental de la locul unde crede făptuitorul că se află; în acest caz obiectul este fiinţă, însă făptuitorul crede eronat că obiectul se află în momentul comiterii faptei la locul unde urma să acţioneze asupra lui, deşi în realitate obiectul se afla în altă parte. Obiectul este inexistent dacă acesta lipsește cu desăvîrşire (de ex., o persoană trage cu arma într-un cadavru). !!! În cazul tentativei improprii persoana realizează integral toate acţiunile care formează latura obiectivă a componenţei de infracţiune consumate . Momentul final al tentativei improprii constă în finisarea tuturor acţiunilor ce formează latura obiectivă a infracţiunii consumate. !!! Diferența infracţiunii consumate de tentativa improprie rezidă în survenirea rezultatului infracţional şi se ascunde în latura subiectivă, şi anume: în faptul că intenţia persoanei îndreptate spre săvîrşirea infracţiunii nu se realizează ca rezultat al erorii făptuitorului faţă de obiectul infracţiunii sau faţă de mijloacele folosite la săvîrşirea acesteia. Nu poate exista tentativă la următoarele infracţiuni: Infracţiunile comise din imprudenţă. Tentativa de infracțiune constă în acţiunea sau inacţiunea intenţionată îndreptată spre săvîrşirea infracţiunii. În cazul infracţiunilor comise din imprudenţă nu se atestă prezenţa hotărîrii de a săvîrşi o anumită faptă infracţională. În lipsa unei atare hotărîri (intenţii) infracţionale nu poate fi vorba despre tentativă. Infracţiunile comise cu intenţie indirectă. Tentativa de infracţiune se săvîrşeşte numai cu intenţie directă, întrucît făptuitorul îşi dă seama de caracterul prejudiciabil al faptei sale ca fiind nemijlocit orientată spre comiterea unei infracţiuni concrete, prevede urmările prejudiciabile ale faptei sale şi doreşte survenirea acestora. Tentativa nu se poate împlini din punct de vedere subiectiv în cazul formelor de vinovăţie care nu permit conturarea unei rezoluţii, a unei hotărîri infracţionale care să se constituie în conştiinţa făptuitorului ca o reprezentare şi prevedere con știentă şi voită atît a conţinutului faptei şi a întregii desfăşurări obiective a acesteia, cît şi a urmărilor sale socialmente nocive.

3)

4)

5)

a)

b) c)

a) b)

c)

a) b) c) d)

1)

62 !!! Tentativa presupunînd o atitudine de trecere activă la îndeplinirea unei acţiuni îndreptate spre atingerea unui rezultat şi reflectînd relaţii subiective complexe, ca cele vizînd mobilul şi scopul – ambele angajate în mod necesar şi în planul afectivităţii – nu se poate realiza decît în condiţiile intenţiei directe, unica formă de vinovăție penală compatibilă cu dorin ța şi urmărirea activă a unui rezultat. !!! Tentativa de omor este posibilă numai cu o intenţie directă. Dacă intenţia este indirectă, tentativa de omor se exclude. În această situaţie, dacă survine vătămarea gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii, calificarea se va face luînd în considerare această urmare realmente survenită. Se va aplica art.151 CP RM, chiar dacă făptuitorul î și dădea seama de verosimilitatea producerii morţii victimei. Or, în egală măsură, el îşi dădea seama de verosimilitatea producerii vătămării grave. !!! Contează care urmare s-a produs în mod efectiv. !!! Pentru a determina dacă făptuitorul a manifestat intenţie directă sau indirectă faţă de urmarea cea mai gravă (lucru necesar efectuării unei calificări corecte), este necesară analiza împrejurărilor obiective în interiorul cărora a fost comisă infrac țiunea ; or, tipul intenţiei – directe sau indirecte – este desprins din materialitatea faptei (ex re), adică din tipul instrumentului folosit de făptuitor la săvîrşirea infracţiunii, numărul loviturilor aplicate cu acesta, intensitatea loviturilor, regiunea corpului unde au fost aplicate loviturile, comportamentul făptuitorului în timpul comiterii infracţiunii şi ulterior acestuia etc. Infracţiunile omisive. La infracţiunile omisive elementul material se realizează printr-o inacţiune, prin neîndeplinirea obligaţiei ce rezultă din norma de incriminare. Dacă o astfel de obligaţie nu este legată de un anumit termen, ci trebuie executată imediat, neîndeplinirea ei constituie infracțiune consumată. !!! Pînă la săvîrşirea infracțiunii, comportamentul persoanei exprimat prin inacţiune nu are relevanţă juridico-penală, iar neîndeplinirea obligaţiei în momentul existenţei acesteia formează o infracţiune consumată. !!! Dacă obligaţia urma a fi executată în interiorul unui termen, în toată această perioadă, pînă la momentul final, neîndeplinirea obligației nu interesează sub aspect juridico-penal şi doar atunci cînd termenul se împlineşte fapta constituie infracţiune, dar în formă consumată. Nu poate fi tentativă la neacordarea de ajutor unui bolnav (art.162 CP RM), lăsarea în primejdie (art.163 CP RM), eschivarea martorului ori a părţii vătămate de a face declara ții (art.313 CP RM) etc. În acelaşi timp, se va reţine la calificare norma de la art.27 CP RM în ipoteza infracţiunilor comisive care pot fi săvîrşite şi prin inacţiune (de ex., tentativa la infracţiunea de pruncucidere săvîr șită prin inacţiune). Infracţiunile de execuţie promptă. Nu pot fi calificate potrivit regulilor tentativei de infrac țiune faptele care se execută imediat, astfel încît realizarea intenţiei infracţionale nu parcurge acel „drum al crimei” necesar faptelor infracţionale pasibile de faze de executare. Respectivele fapte se consumă chiar din momentul executării primului act, adică al manifestării obiective a comportamentului făptuitorului. !!! Pentru aceste infracţiuni este caracteristic faptul suprapunerii actului de executare cu momentul de consumare a infrac țiunii. Infracţiunile de obicei (de îndeletnicire). Acestea au ca element material repetarea acţiunii tipice de un anumit număr de ori. Întrucît consumarea infracţiunii de obicei nu este posibilă fără o succesiune de acte similare, determinarea momentului consumării acesteia depinde de repetarea faptei pînă la atribuirea unui caracter de obişnuinţă sau îndeletnicire. Tentativa nu este posibilă la aceste infracţiuni, fiindcă actele săvîrşite sînt licite pînă la acumularea unui număr suficient de repetări din care să rezulte îndeletnicirea. Drept consecinţă, nu pot fi invocate regulile tentativei de infracţiune la calificarea unor astfel de fapte. După acumularea numărului necesar de acte fapta se consideră consumată. De obicei, este infracţiunea de îndeletnicire ilegală cu pescuitul, vînatul sau cu alte exploatări ale apelor (art.234 CP RM). Delimitarea infracţiunii neconsumate de renunţarea de bunăvoie la săvîrşirea infracţiunii Potrivit alin.(1) art.56 CP RM, se consideră renunţare de bunăvoie la săvîrşirea infracţiunii încetarea de către persoană a pregătirii infracţiunii sau încetarea acţiunilor (inacţiunilor) îndreptate nemijlocit spre săvîrşirea infracţiunii, dacă persoana era con știentă de posibilitatea consumării infracţiunii. Trăsăturile în baza cărora are loc delimitarea de infracțiunea neconsumată sînt: Semnele obiective ale renunţării: încetarea activităţii infracţionale pînă la consumarea acesteia. În cazul componenţelor formale acest lucru înseamnă că persoana se abţine de la săvîrşirea în continuare a activităţii infracţionale. În cazul componenţelor materiale are loc prevenirea survenirii urmărilor prejudiciabile. Renunţarea poate avea loc atît prin acţiuni, cît şi prin inacţiuni; comportamentul persoanei care renunţă la săvîrşirea infracţiunii nu conţine semnele şi elementele constitutive ale unei alte infracţiuni; existenţa posibilităţii de a continua activitatea infracţională. Semnele subiective ale renunţării: renunţarea trebuie să fie benevolă; renunţarea trebuie să fie definitivă. În cazul întreruperii temporare a activităţii infracţionale din cauza unor circumstanţe obiective, atunci cînd făptuitorul doreşte ulterior să revină la săvîrşirea faptei infracţionale dorite, nu se atestă prezenţa unei renunţări definitive; conştientizarea posibilităţii de a continua activitatea infracţională. Latura subiectivă a renunțării benevole este caracterizată printr-o atitudine psihică specială faţă de fapta comisă şi urmările prejudiciabile, potrivit căreia persoana conștientizează caracterul prejudiciabil al faptei comise, prevede posibilitatea reală sau inevitabilitatea survenirii urmărilor prejudiciabile, precum şi doreşte survenirea acestora, însă, sub imperiul conştientizării posibilităţii de a duce pînă la capăt fapta infracţională, dorinţa persoanei se modifică şi, în rezultat, aceasta nu mai doreşte survenirea unor astfel de consecinţe. În timp ce pregătirea şi tentativa de infracţiune sînt pedepsite penal, renunţarea de bunăvoie la săvîrşirea infracţiunii constituie temei pentru liberarea persoanei de răspundere penală. !!! Deşi renunțarea de bunăvoie la săvîrşirea infracţiunii este posibilă la etapa actelor preparatorii şi executorii, respectivul comportament nu trebuie suprapus cu pregătirea şi/sau tentativa de infracţiune, acesta constituind o formă a comportamentului persoanei ce nu poate fi calificat potrivit legii penale, decît atunci cînd cele comise de făptuitor pînă la renunţarea la săvîrşirea infracţiunii formează o nouă componenţă de infracțiune. Tema: CALIFICAREA INFRACȚIUNILOR SĂVÎRȘITE ÎN PARTICIPAȚIE Conceptul de participație penală Potrivit art.41 CP RM, se consideră participație cooperarea cu intenţie a două sau mai multor persoane la săvîrşirea unei infracţiuni intenţionate. Trăsăturile participației sînt: comiterea infracţiunii de către cel puţin două persoane; cooperarea persoanelor la săvîrşirea infracţiunii; cooperarea la săvîrşirea unei infracţiuni intenţionate; unitatea intenţiei. Comiterea infracţiunii de către cel puţin două persoane. Deoarece participaţia penală este una dintre formele pluralităţii de infractori, pentru a fi incidentă aceasta, fapta prejudiciabilă trebuie comisă de mai multe persoane (cel puţin două). Însă, !!! pentru calificarea faptei în conformitate cu regulile participației penale nu este suficientă cooperarea mai multor persoane la săvîrşirea infracţiunii, dar este necesar ca acestea să posede semnele subiectului infracţiunii (vîrsta, responsabilitatea). Acest lucru rezultă explicit din con ținutul normei de la alin.(6) art.42 CP RM, în conformitate cu care participanţii trebuie să întrunească semnele subiectului infracţiunii. Săvîrşirea infracţiunii de către o persoană care are semnele subiectului infracţiunii împreună cu o altă persoană care, pentru a califica infracţiunea ca fiind săvîrşită în participaţie, nu posedă semnele subiectului infracţiunii nu poate fi considerată participație , în sensul art.41 CP RM, chiar dacă fapta infracţională a fost săvîrşită de două persoane. Drept consecinţă, la calificare nu pot fi invocate normele de la art.42 CP RM. !!! Nu este suficientă pur şi simplu participarea la infracţiune a două sau mai multe persoane, ci este important ca ele să întrunească şi toate trăsăturile subiectului infracţiunii. Prin prisma acestei trăsături urmează a se stabili coraportul dintre instituţia participaţiei penale şi semnul calificativ „de două sau mai multe persoane” din cadrul unor articole din Partea Specială a Codului penal. Comparativ cu instituţia participaţiei penale, pentru a fi în prezenţa semnului calificativ „de două sau mai multe persoane” nu este obligatoriu ca toţi făptuitorii să posede semnele subiectului infracţiunii. Infracţiunea este săvîrşită de două sau mai multe persoane în următoarele cazuri: infracţiunea este săvîrşită în coautorat;

2) 3)

63 infracţiunea este săvîrşită de o persoană care întruneşte semnele subiectului infracţiunii, în comun cu o persoană care nu întruneşte aceste semne; infracţiunea este săvîrşită de o persoană care întruneşte semnele subiectului infracţiunii, prin intermediul unei persoane care cu bună ştiinţă nu este pasibilă de răspundere penală. Din cele 3 ipoteze ale infracţiunii săvîrşite de două sau mai multe persoane, doar infracţiunea săvîrşită în coautorat este catalogată drept faptă infracţională săvîrşită în participație. În celelalte două ipoteze nu este prezentă participaţia penală, deşi la săvîrşirea infracţiunii participă două persoane. De aici reiese că instituţia participaţiei penale doar se intersectează cu semnul calificativ „de două sau mai multe persoane” prezent în cadrul unor articole din Partea Specială a Codului penal, dar nu se suprapune. !!! Infracțiunea săvîrșită în participație constituie doar una dintre exprimările noţiunii „de două sau mai multe persoane”. !!! Dacă la săvîrşirea infracţiunii participă 3 şi mai multe persoane, pentru calificare în conformitate cu regulile participaţiei penale este necesar ca cel puțin două persoane să posede semnele subiectului infracţiunii . !!! Dacă niciuna din ele nu posedă semnele subiectului infracţiunii, lipseşte componen ța de infracţiune. !!! Simpla intenţie sau hotărîre de a contribui la săvîrşirea infracţiunii nu dau persoanei în cauză calitatea de participant. Numai legătura internă subiectivă cu privire la săvîrşirea infracţiunii încă nu înseamnă participarea la ea. Cooperarea persoanelor la săvîrşirea infracţiunii. Pentru a fi în prezența participaţiei penale, nu este suficient ca cel puţin două persoane, care au semnele subiectului infracţiunii, să fi săvîrşit o faptă prejudiciabilă. Este ineluctabil ca acestea să fi cooperat la săvîrşirea infracţiunii. !!! Săvîrşirea infracțiunii de către două sau mai multe persoane fără o cooperare nu poate fi considerată ca fiind săvîrşită în participa ție. În atare situaţii, la încadrarea celor comise nu se va face uz de regulile de calificare a infracţiunii săvîrşite în participa ție. De ex., nu se atestă prezenţa participa ției penale în ipoteza în care două persoane, în lipsa unei cooperări, săvîrşesc aceeaşi faptă de furt. !!! Este posibil ca două sau mai multe persoane, concomitent, să aducă atingere aceleiaşi valori sociale, în persoana aceleiaşi victime, fără existenţa unei cooperări, și în acest caz va lipsi participaţia penală. Aceasta deoarece lipseşte activitatea comună a persoanelor (cooperarea). !!! Pentru existenţa participaţiei nu interesează felul în care făptuitorii au cooperat la săvîrşirea faptei, fiind suficient, în ceea ce priveşte contribuţia, ca toţi făptuitorii să coopereze la săvîrşirea infracţiunii. Dacă to ți participanţii acţionează avînd calitatea de autori (coautori), va exista o participație simplă, iar atunci cînd contribuţia făptuitorilor îmbracă forme diferite, participaţia este denumită complexă. !!! Pentru existenţa participației penale este necesară prezenţa unei colaborări între persoanele care săvîrşesc infracţiunea, indiferent de natura acesteia (materială sau intelectuală). Tipul cooperării depinde de rolul juridic deţinut de participantul la infrac țiune . În cazul complicelui, spre ex., cooperarea acestuia cu ceilalţi participanţi la infracţiune, în special cu autorul, se exprimă prin contribuţia adusă la săvîrşirea infracţiunii prin darea de sfaturi, indicaţii, prestare de informaţii, acordare de mijloace sau instrumente ori înlăturare de obstacole etc. Important este ca aceştia să coopereze la săvîrşirea unei fapte infracţionale. !!! Fapta prevăzută de legea penală poate fi în formă consumată, în cea a tentativei sau chiar în forma actelor pregătitoare, cu condiţia ca acestea din urmă să fie incriminate de legea penală. Două sau mai multe persoane pot coopera la consumarea unei infracţiuni de furt, la încercarea de a ucide o persoană, dar şi la pregătirea unei infracțiuni de acte de diversiune. Cooperarea trebuie să vizeze atingerea aceluiaşi rezultat infrac țional . Lipseşte participația în cazurile în care persoanele cooperează, dar intenţia fiecărei persoane este îndreptată spre atingerea unor rezultate infrac ționale diferite. Dacă în procesul aplicării loviturilor o persoană urmăreşte cauzarea unei vătămări intenţionate grave integrităţii corporale sau sănătăţii persoanei, iar alta urmăreşte cauzarea decesului victimei, este exclusă participa ția penală, acţiunile fiecăreia urmînd a fi calificate în strictă dependenţă de rezultatul infracţional urmărit. Orice contribuţie de participare trebuie să aibă caracter cauzal, în sensul că orice contribuţie a participanţilor trebuie să se înscrie în antecedenţa cauzală a producerii rezultatului; orice asemenea contribuție trebuie să constituie o condiţie sine qua non a rezultatului ilicit. În cazul participaţiei penale acţiunile infracţionale sînt de fiecare dată conştiente şi benevole, adică fiecare participant trebuie să aibă libertatea de voinţă de a îndeplini sau nu acţiunile cu care a fost însărcinat. În caz contrar se atestă prezenţa constrîngerii la săvîrşirea infracţiunii, iar aceasta nu este considerată participaţie penală. !!! În cazul infracţiunilor prelungite este posibilă participa ția numai la un singur sau numai la o parte din actele componente ale infracţiunii prelungite. Cooperarea la săvîrşirea unei infracţiuni intenţionate. Participaţia este recunoscută ca posibilă doar atunci cînd două sau mai multe persoane acţionează intenţionat. Participaţie nu există dacă măcar unul dintre participanţi acţionează din imprudenţă sau, mai cu seamă, dacă toţi participanţii acţionează din imprudenţă. În cazul în care mai multe persoane cooperează la săvîrşirea unei infracţiuni din impruden ță, comportamentul acestora trebuie calificat de sine stătător . Fiecare persoană va răspunde, în limita vinovăției sale, pentru fapta săvîrşită şi urmarea prejudiciabilă cauzată. !!! Activitatea individuală a unei persoane nu poate avea relevanţă la calificarea acţiunilor/inacţiunilor celorlalte persoane. De ex., în cazul în care două persoane, printr-o cooperare comună, lipsesc de viață din imprudenţă o altă persoană, acţiunile acestora vor fi calificate de sine stătător potrivit art.149 CP RM, fiind astfel exclusă participaţia penală. Participaţia penală propriu-zisă există cînd s-a cooperat cu inten ție . Dacă unii participanţi au acţionat din imprudenţă, aceasta trebuie constatată cu privire la fiecare persoană care a acţionat, însă nu va exista participaţie propriu-zisă, ci o simplă cooperare materială, deoarece lipseşte legătura subiectivă dintre participanţi. Unitatea intenţiei. Pentru participaţia penală este caracteristic că atitudinea psihică a participanţilor la infracţiune trebuie să se exprime prin vinovă ție sub forma intenţiei. Este inadmisibil ca două sau mai multe persoane să coopereze din imprudenţă. !!! Obligatoriu, toţi participanții manifestă intenţie atît faţă de propriul comportament, cît şi faţă de comportamentul infracţional al celorlalţi participanţi. Lipsa unităţii intenţiei infracţionale denotă lipsa participației penale. Dacă persoana nu a cunoscut despre existenţa unei cooperări din partea altei persoane, cele comise nu vor cădea sub incidenţa participaţiei penale. Ca şi în cazul infracţiunii comise de o singură persoană, în cazul participa ției penale intenţia participanţilor este formată din două părţi componente: elementul sau factorul intelectiv şi elementul sau factorul volitiv. Intenţia fiecărui participant este caracterizată de cunoaşterea de către acesta a faptului că săvîrşeşte infracţiunea împreună cu alte persoane, precum şi de voinţa de a se asocia la comiterea faptei infracţionale. Participanţii la infracţiune şi calificarea infracţiunilor La calificarea faptelor infracţionale potrivit legii penale, relevan ță pot avea şi dispoziţiile normelor din Partea Generală a Codului penal. În acord cu principiul integralităţii calificării infracţiunilor, !!! în cazul faptelor prejudiciabile săvîrşite în participaţie la calificare trebuie reţinută, pe lîngă norma de incriminare din Partea Specială, şi norma din Partea Generală a Codului penal care stabileşte şi defineşte participantul la infracţiune. Calificarea infracţiunilor săvîrşite în participaţie doar potrivit normei din Partea Specială fără trimitere la norma din Partea Generală a Codului penal este una parţială. Necesitatea unei asemenea alegații către norma generală este dictată de faptul că normele din Partea Specială a Codului penal incriminează comportamentul unei singure persoane. !!! Atunci cînd la calificare se indică doar norma incriminatoare, de regulă, se prezumă că infracţiunea a fost comisă de o singură persoană. Per a contrario, atunci cînd fapta este săvîrșită de mai multe persoane (care pot fi pasibile de răspundere penală pentru fapta comisă), este insuficientă reţinerea la calificare doar a normei incriminatoare. Alegaţia către norma de la art.42 CP RM (normă care defineşte fiecare participant la infracţiune şi stabileşte esenţa rolului acestuia) se face în strictă dependenţă de tipul participantului la infracţiune. Acţiunile organizatorului trebuie calificate atît potrivit normei care incriminează fapta infracţională comisă, cît şi conform normei de la alin.(3) art.42 CP RM. Spre ex., fapta de organizare a traficului de fiinţe umane în formă neagravată trebuie calificată potrivit alin.(3) art.42 şi alin.(1) art.165 CP RM. Acţiunile instigatorului trebuie încadrate conform normei care incriminează fapta infracţională comisă şi potrivit normei de la alin.(4) art.42 CP RM. Acţiunile/inacţiunile complicelui trebuie încadrate potrivit normei care incriminează fapta infrac țională comisă şi potrivit normei de la alin.(5) art.42 CP RM. În contrast, comportamentul autorului trebuie calificat doar potrivit normei concrete ce sancţionează fapta prejudiciabilă comisă , fără a fi necesară trimiterea către norma de la alin.(2) art.42 CP RM. Invocarea suplimentară a normei de la alin.(2) art.42 CP RM nu ar face mai completă calificarea, ci, din contra, mai anevoioasă – la adoptarea normei din Partea Specială a Codului penal, legiuitorul descrie comportamentul autorului. Autorul este persoana care a

a) b) c) d)

a)

b)

64 săvîrşit de facto acea acţiune sau inacţiune, care formează elementele constitutive ale infracţiunii concrete prevăzute de unul dintre articolele din Partea Specială. În cazul constatării unei participaţii penale (art.41 CP RM), acţiunile autorului sînt încadrate numai în baza normei de incriminare, fără trimitere la norma de extindere a incriminării, deoarece acesta realizează activitatea tipică descrisă în dispoziţia articolului din Partea Specială a Codului penal. Dacă un participant îndeplineşte mai multe roluri juridice (cu excepţia autorului), la calificare trebuie invocate toate normele din cadrul art.42 CP RM care desemnează participantul respectiv. De ex., instigarea şi complicitatea la infracţiunea de furt neagravat trebuie calificate în acord cu alin.(4), (5) art.42, alin.(1) art.186 CP RM. La calificarea acţiunilor organizatorului, instigatorului şi ale complicelui nu este suficientă indicarea în actul procesual-juridic a art.42 CP RM . Este necesară reflectarea alineatului concret din cadrul art.42 (alin.(3), (4) sau (5)). Lipsa alineatului corespunzător denotă prezenţa unei calificări neintegrale. Pe de altă parte, este posibil ca autorul să îndeplinească suplimentar un alt rol juridic sau chiar mai multe. Nu este exclusă ipoteza în care autorul să cumuleze şi rolul juridic de instigator, complice sau chiar de organizator. În astfel de situaţii la calificare se va reţine doar norma din Partea Specială a Codului penal care incriminează fapta infracţională concretă ce a fost comisă, fără invocarea uneia din normele de la art.42 CP RM. De ex., dacă făptuitorul a jucat rolul de organizator şi autor la infracţiunea de răpire a unei persoane, la calificare se va reţine doar art.164 CP RM. !!! În situații de acest gen calificarea trebuie făcută doar în conformitate cu norma din Partea Specială a Codului penal, urmînd ca în partea motivatoare a actului procedural emis să se specifice că făptuitorul, pe lîngă rolul juridic de autor, a îndeplinit şi rolul de organizator, de instigator sau complice. Specificul infracţiunilor săvîrşite în participație constă în faptul că semnele acestora sînt prevăzute atît în dispoziţiile normelor din Partea Specială a Codului penal, cît şi în cadrul normelor din Partea Generală a Codului penal. La calificare sînt invocate atît normele din Partea Specială, cît şi cele din Partea Generală ale Codului penal. În virtutea regulii accesorietăţii în cadrul instituţiei paiticipaţiei penale, acţiunile tuturor participanţilor trebuie calificate potrivit normei din Partea Specială a Codului penal ce incriminează fapta infracţională comisă de autor. Calificarea acţiunilor/inacţiunilor organizatorului, instigatorului şi ale complicelui se află în strictă dependenţă de calificarea acţiunilor/inacţiunilor autorului. Respectiva regulă de calificare rezultă explicit din norma de la art.83 CP RM, regulă ce instituie sistemul parificării pedepsei penale, în acord cu care organizatorul, instigatorul şi complicele la o infrac țiune, prevăzută de legea penală, săvîrşită cu intenţie, se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru autor. !!! Organizarea, instigarea sau complicitatea la săvîrşirea unei infracţiuni cade sub incidenţa normei în baza căreia sînt calificate acţiunile autorului. Iar pentru evidențierea rolului fiecărui participant la infracţiune, pe lîngă norma reţinută autorului trebuie invocată şi norma suplimentară necesară din Partea Generală a Codului penal care stabilește tipul participantului la infracţiune. De la regula accesorietăţii există şi unele excepţii, atunci cînd acţiunile organizatorului, instigatorului şi ale complicelui sînt încadrate potrivit altei norme decît celei în conformitate cu care au fost calificate acţiunile/inacţiunile autorului. Teoria accesorietăţii participaţiei este o teorie aplicabilă în majoritatea ipotezelor de calificare, dar nu în toate. Există excepţii care scapă inciden ței acestei teorii. !!! Una dintre aceste excepții este tocmai cazul cînd la lipsirea de viaţă a copilului nou-născut iau parte două sau mai multe persoane, printre care şi mama victimei. În acest caz, acţiunile tuturor celorlalte persoane (altele decît mama victimei) nu vor avea un caracter dependent în raport cu cea a autorului. Contribuţia mamei victimei şi contribu ția celorlalte persoane trebuie disociate, constituind infracţiuni de sine stătătoare. Unele infracţiuni sînt comise in propria persona, contribuţia celorlalţi participanţi urmînd a fi calificată de sine stătător. În conjunctura faptei de pruncucidere, fapta inculpatului de a fi ajutat-o pe mamă la uciderea copilului nou-născut constituie complicitate materială la omor calificat, şi nu la pruncucidere, deoarece circumstan ța de care beneficiază mama, avînd caracter personal, nu se extinde asupra participanţilor. O altă excepţie este cazul excesului de autor cînd ceilalţi participanţi la infracţiune nu vor răspunde pentru infracţiunea comisă în exces. În altă privinţă, Codul penal, ca şi excepţie, prevede drept infracţiuni distincte faptele de organizare, instigare sau complicitate la săvîrşirea unor infracţiuni concrete. Este cazul aşa-numitelor „organizări calificate”, „instigări calificate” sau „complicităţi calificate”. Spre ex., complicitatea la infrac țiunea de spălare a banilor este incriminată de legiuitor drept infracţiune distinctă. Pentru calificarea unei astfel de fapte nu trebuie efectuată alegaţia către norma de la alin.(5) art.42 CP RM, la încadrare fiind necesară reţinerea doar a lit.d) alin.(1) art.243 CP RM. La fel, fapta de organizare a consumului ilegal de substanţe narcotice sau psihotrope trebuie calificată doar potrivit alin.(2) art.217 5 CP RM, fără invocarea suplimentară a normei de la alin.(3) art.42 CP RM. !!! Deși latura obiectivă a unor astfel de componenţe de infracţiune se exprimă prin organizarea, instigarea sau complicitatea la săvîrşirea unor infracţiuni concrete, totuşi făptuitorii îndeplinesc rolul de autor. Persoana care organizează consumul ilegal de substanţe narcotice sau psihotrope nu îndeplineşte rolul de organizator al infracţiunii prevăzute la alin.(2) art.217 5 CP RM, ci de autor. Tocmai din aceste raţiuni, la calificare nu trebuie reţinută norma de la alin.(3) art.42 CP RM. În cazul organizării, instigării sau complicităţii calificate, nu trebuie invocată la calificare vreuna din normele de la art.42 CP RM. Nu este exclusă, însă, ipoteza unei contribuţii, de ex., din partea unei persoane la săvîrşirea faptei de organizare a consumului ilegal de substanţe narcotice sau psihotrope. Comportamentul unei astfel de persoane trebuie calificat potrivit normei de la alin.(2) art.217 5 cu invocarea alin.(5) art.42 CP RM. În cazul în care activitatea infracţională a autorului a fost întreruptă la etapa tentativei sau pregătirii, această împrejurare trebuie reflectată şi la calificarea acţiunilor celorlalţi participanţi la infracţiune. Legea penală a RM evidenţiază 4 tipuri de participanţi la infracţiune: autorul; organizatorul; instigatorul; complicele. Determinarea esenţei rolului juridic al fiecărui participant la infracţiune este foarte importantă la calificarea infracţiunilor. !!! Pentru calificarea juridică exactă a contribuţiei fiecărui participant, trebuie avut în vedere rolul efectiv jucat de fiecare şi modul cum s-au împărţit rolurile. Nu în puţine cazuri, cei abilitaţi cu aplicarea legii penale confundă rolurile juridice îndeplinite de participanţii la infracţiune. Este incorect de a califica ac țiunile complicelui drept autorat, şi invers, sau acţiunile instigatorului drept organizare, şi invers. Autorul. Potrivit alin.(2) art.42 CP RM, se consideră autor persoana care săvîrşeşte în mod nemijlocit fapta prevăzută de legea penală, precum şi persoana care a săvîrşit infracţiunea prin intermediul persoanelor care nu sînt pasibile de răspundere penală din cauza vîrstei, iresponsabilităţii sau din alte cauze prevăzute de cod. Autorul este persoana care săvîrşeşte nemijlocit fapta prevăzută de legea penală, comparativ cu ceilalţi participanţi la infracţiune, care săvîrşesc mijlocit fapta infracţională (prin intermediul faptei autorului). Formele autoratului sînt: săvîrşirea nemijlocită a infracţiunii (autorat imediat) – este forma tipică şi cea mai răspîndită a autoratului. Pentru această formă este caracteristic faptul comiterii nemijlocite (imediate, directe) a infracţiunii. Latura obiectivă a infracţiunii este realizată nemijlocit de o singură persoană (un singur autor). Sub aspectul laturii subiective, autorul conştientizează că săvîrşeşte acţiuni/inacţiuni socialmente periculoase prin care se realizează intenţia tuturor participanţilor, prevede rezultatul infracţional comun şi doreşte survenirea acestuia; săvîrşirea mijlocită a infracţiunii (autorat mediat) – presupune comiterea infracţiunii prin intermediul persoanelor care nu sînt pasibile de răspundere penală din cauza vîrstei, iresponsabilităţii sau din alte cauze prevăzute de legea penală (de ex., erorii de fapt, constrîngerii fizice sau psihice căreia nu i s-a putut rezista etc.). Atragerea la comiterea infracţiunii a persoanelor care nu sînt pasibile de răspundere penală (a persoanelor care nu au atins vîrsta majoratului, a celor iresponsabile etc.) înseamnă că componenţa de infracţiune este executată de organizator sau instigator, care în mod automat devin autori. !!! Autor este considerată şi persoana care recurge la săvîrşirea infracţiunii prin intermediul unei alte persoane, care, graţie faptului că nu posedă semnele subiectului infracţiunii sau din alte motive, nu poate fi supusă răspunderii penale, fiind considerată un mijloc (instrument) de comitere a infracţiunii. Prin instituirea respectivei ficțiuni juridice legiuitorul a încercat să evite posibilitatea eludării de la răspunderea penală cuvenită a persoanelor care comit infracţiuni folosindu-se de energia străină a altor persoane, acţiunile cărora, din diverse motive, nu pot fi calificate potrivit legii penale. În aşa fel, comportamentul unor atare persoane, exprimat prin uzul energiei persoanelor străine, urmează a fi încadrat în conformitate cu norma din legea penală ce incriminează fapta prejudiciabilă comisă de persoana care a servit drept instrument.

 

 

a) b) c) d)

65 Instituţia autoratului mediat este consecinţa includerii de către legiuitor în legea penală a prevederii, potrivit căreia participanţii la infracţiune trebuie să întrunească semnele subiectului infracţiunii. Regula autoratului mediat constă în următoarele: pentru infracţiunea săvîrşită de persoana care nu este pasibilă răspunderii penale din cauza vîrstei, iresponsabilităţii etc., va răspunde persoana care a instigat sau a organizat săvîrşirea infracţiunii prin intermediul primei. Dacă infracţiunea este comisă de un minor care nu are vîrsta răspunderii penale pentru infracţiunea la a cărei comitere a fost instigat sau dacă acesta este iresponsabil, iar cel care a uzat de energia acestuia este o persoană adultă, atunci acesta din urmă va răspunde atît pentru fapta infracţională comisă de minor (în calitate de autor mediat), cît şi pentru fapta infracţională prevăzută la art.208 CP RM (atragerea minorilor la activitate criminală sau determinarea lor la săvîrşirea unor fapte imorale). De la instituţia autoratului mediat există şi unele excepţii. Excepţia de la regula autoratului mediat va fi valabilă ori de cîte ori va exista un raport specific între subiectul şi victima infracţiunii, ori cînd persoana care nemijlocit comite infracţiunea, dar care nu poate fi supusă răspunderii penale, are statut de subiect special al infracţiunii comise, iar persoana care a determinat-o pe prima să săvîrşească infracţiunea nu are calităţile speciale necesare cerute de norma de incriminare. !!! În legătură cu calificarea acțiunilor unei persoane de gen feminin care instigă la săvîrşirea unui viol un minor de gen masculin, acesta neavînd vîrsta răspunderii penale sau fiind iresponsabil, este clar că avînd aceeaşi apartenenţă sexuală cu victima, persoana de gen feminin nu poate fi considerată autor mijlocit (mediat) al violului. În acest caz, este inaplicabilă teoria autorului mediat. În caz contrar, se atestă prezenţa situaţiei cînd autorul violului şi victima violului ar avea aceeaşi apartenenţă sexuală. S-ar dezindividualiza esenţa infracţiunii de viol în raport cu esenţa infracţiunii prevăzute la art.172 CP RM. Deşi din definiţia legală dată autorului nu rezultă acest lucru, totuşi atît doctrina, cît şi practica demonstrează existenţa şi celei de-a treia formă a autoratului, şi anume: coautoratul. Coautorul este participantul la infracţiune care, nemijlocit, realizează par țial sau integral latura obiectivă a infracţiunii. Coautorul este participantul care realizează latura obiectivă a infracţiunii împreună cu încă cel puţin un coautor. !!! Pentru a fi în prezența coautoratului este necesară existenţa a cel puţin doi autori care, împreună, să săvîrşească fapta prevăzută de legea penală. !!! Prezența la locul săvîrşirii infracţiunii nu constituie o trăsătură obligatorie a coautoratului (ca şi a participaţiei, în general). Coautorul poate îndeplini integral latura obiectivă a infracţiunii (spre ex., în contextul infracţiunii de viol făptuitorul aplică violenţă şi între ține un raport sexual cu victima) sau poate îndeplini doar partial latura obiectivă a infracţiunii (unul din autori aplică violenţa, iar celălalt întreţine raportul sexual). Activitatea coautorilor trebuie să fie îndreptată împotriva aceluiaşi obiect juridic. !!! Dacă activitatea acestora lezează valori sociale diferite, se exclude participaţia penală. Dacă unul din făptuitori intenţionează să lipsească de viaţă o persoană prin incendierea casei acesteia, iar celălalt făptuitor inten ționează să distrugă casa victimei prin incendierea acesteia, fiecare din făptuitori va răspunde potrivit inten ției avute. În orice caz, acţiunile acestora nu vor fi calificate potrivit regulilor participaţiei penale. Se atestă prezenţa coautoratului chiar dacă contribuţia coautorilor la săvîrşirea infracţiunii este diferită după gradul de participare sau după intensitate . Chiar şi cea mai nesemnificativă cooperare poate avea valoare de act cu caracter de executare. !!! Relevant e ca toți coautorii să dorească săvîrşirea aceleiaşi fapte infracţionale, indiferent de faptul dacă ac țiunea unuia sau altuia a fost determinantă în survenirea urmării prejudiciabile. În contextul faptei de omor intenţionat comis de două sau mai multe persoane (lit.i) alin.(2) art.145 CP RM), Plenul CSJ s-a expus, în pct.5.8, că în cazul în care două sau mai multe persoane, acţionînd cu intenţia de a omorî persoana, aplică fiecare numeroase lovituri victimei şi chiar dacă numai una din aceste lovituri s-a dovedit a fi mortală, toate aceste persoane trebuie considerate coautori la infracţiunea de omor. Coautoratul poate fi: concomitent – autorii simultan săvîrşesc infracţiunea (de ex., coautorii în acelaşi timp aplică lovituri victimei în vederea lipsirii acesteia de viaţă); succesiv – autorii săvîrşesc infracțiunea pe etape (de ex., în cazul omorului săvîrşit asupra a două sau mai multe persoane (lit.g) alin.(2) art.145 CP RM) unul din autori lipseşte de viaţă o victimă, iar celălalt autor – cealaltă victimă). Pot fi considera ți coautori nu doar persoanele care s-au aflat împreună în acelaşi loc la comiterea infracţiunii, ci şi cei care au executat părţi ale acţiunii constitutive în locuri şi în momente diferite; cu înţelegere prealabilă – coautorii s-au înţeles în prealabil să săvîrşească o infracţiune; fără înţelegere prealabilă – intenţia făptuitorilor de a coopera apare în procesul săvîrşirii infracţiunii !!! Dacă infracțiunea a fost comisă în coautorat şi articolul din Partea Specială a Codului penal conţine semnul calificativ „de două sau mai multe persoane”, acesta trebuie reţinut coautorilor la calificare. În cazul infracţiunilor prelungite va exista coautorat atît atunci cînd toţi coautorii au participat la realizarea fiecărui episod infracţional, cît şi atunci cînd fiecare coautor realizează episoade infracţionale distincte. În cazul infracţiunilor complexe, atunci cînd latura obiectivă este complexă, coautoratul, de regulă, se exprimă prin faptul că unul dintre coautori realizează acţiunea principală, iar celălalt – acţiunea adiacentă. Organizatorul. Potrivit alin.(3) art.42 CP RM, se consideră organizator persoana care a organizat săvîrşirea unei infracţiuni sau a dirijat realizarea ei, precum şi persoana care a creat un grup criminal organizat sau o organiza ție criminală ori a dirijat activitatea acestora. De esenţa activităţii organizatorului ţine unificarea acţiunilor celorlalţi participanţi la infracţiune la faza actelor preparatorii şi executorii . !!! Acțiunile sale apar în calitate de condiţie necesară pentru acţiunile celorlalţi participanţi la infracţiune şi de aceea sînt în legătură cauzală cu acţiunile fiecărui participant. Formele de manifestare a activităţii organizatorului sînt: organizarea săvîrşirii infracţiunii; dirijarea realizării infracţiunii; crearea grupului criminal organizat sau a organizaţiei criminale; dirijarea activităţii grupului criminal organizat sau a organizaţiei criminale. !!! Pentru calificarea acțiunilor drept organizare este necesar şi suficient ca persoana să fi îndeplinit cel puţin una din activităţile enumerate mai sus. În acelaşi timp, realizarea mai multor activităţi nu are relevanţă la calificare, ci doar, eventual, la aplicarea pedepsei. Organizarea săvîrşirii infracţiunii – activitatea infracţională a organizatorului de pregătire temeinică a săvîrşirii infracţiunii prin elaborarea planului infracţional, asigurarea participanţilor la infracţiune cu instrumente necesare pentru săvîrşirea infracţiunii, recrutarea participanţilor şi repartizarea rolurilor acestora etc. Dirijarea realizării infracţiunii – activitatea infracţională a organizatorului întreprinsă la etapa actelor de executare manifestată prin conducerea, reglarea, îndrumarea activităţii infracţionale a tuturor participanţilor la infrac țiune. Crearea grupului criminal organizat sau a organizaţiei criminale – activitatea infracţională a organizatorului exprimată fie prin constituirea unei reuniuni stabile de persoane în scopul săvîrşirii unor infracţiuni, fie prin constituirea unei reuniuni de grupuri criminale organizate într-o comunitate stabilă în scopul de a influenţa activitatea economică şi de altă natură a persoanelor fizice şi juridice sau de a o controla, în alte forme, în vederea ob ținerii de avantaje şi realizării de interese economice, financiare sau politice. Dirijarea activităţii grupului criminal organizat sau a organizaţiei criminale – activitatea infracţională a organizatorului exprimată prin conducerea, reglarea, îndrumarea activităţii membrilor grupului criminal organizat sau a organizaţiei criminale create. !!! În cazurile în care organizatorul nu participă nemijlocit la realizarea laturii obiective a infracţiunii, acţiunile acestuia trebuie calificate potrivit normei incriminatoare corespunzătoare cu trimitere la norma de la alin.(3) art.42 CP RM. În acelaşi timp, acţiunile organizatorului infracţiunii comise de un grup criminal organizat sau de o organizație criminală trebuie calificate doar potrivit normei corespunzătoare din Partea Specială a Codului penal, fără trimitere la articolul care stabileşte participanţii la infracţiune. Aceasta deoarece normele de la art.42 CP RM urmează a fi invocate doar în ipoteza comiterii infracţiunii în participaţie complexă. !!! Alta va fi soluţia de calificare în ipoteza în care infrac țiunea este săvîrşită de un grup criminal organizat sau de o organizaţie criminală. În astfel de situaţii, deja nu se va mai reţine la calificare alin.(3) art.42 CP RM. !!! Dacă articolul din Partea Specială a Codului penal conţine semnul calificativ „de un

a)

b)

 

      

66 grup criminal organizat sau de o organizaţie criminală”, atunci calificarea se va face în corespundere cu semnul dat. !!! Dacă articolul nu conţine un atare semn, atunci la calificare, pe lîngă norma incriminatoare, se va reţine suplimentar art.46 sau, după caz, art.47 CP RM. Instigatorul. Potrivit alin.(4) art.42 CP RM, instigator se consideră persoana care, prin orice metode, determină o altă persoană să săvîrşească o infracţiune. Instigatorul este iniţiatorul săvîrşirii infracţiunii. El este participantul la infracţiune care nu participă nemijlocit la săvîrşirea faptei prevăzute de legea penală, ci vine doar cu iniţiativa, transferînd intenţia sa infracţională instigatului. În cazul instigării, instigatorul, avînd o intenţie infracţională, o transmite unei alte persoane, o implantează în conştiinţa ultimei, prin diverse căi, astfel ca aceasta să săvîrşească fapta prevăzută de legea penală. Indiferent de metoda de instigare, fie că determinarea la săvîrşirea infracţiunii se face prin aplicarea violenţei, fie prin promisiune sau chiar propunere, instigatorul, prin acţiunile sale, efectuează un transfer psihic al intenţiei sale infracţionale în mintea autorului. !!! Instigarea la săvîrşirea unei infracţiuni reprezintă în esenţă o acţiune de natură a influenţa psihicul persoanei. Instigatorul nu organizează săvîrşirea infracţiunii, nu dirijează acţiunile participanţilor, rolul acestuia limitîndu-se la a determina persoana la săvîrşirea infracţiunii. !!! Instigarea la săvîrşirea infracţiunilor poate să se exprime în diverse forme, în dependenţă de mijloacele (metodele) de instigare folosite, şi anume: verbal, în scris, prin acțiuni concludente, gesturi, mimică sau prin alte semne cu o semnificaţie neîndoielnică. Instigator şi instigat pot fi doar persoanele care întrunesc condi țiile necesare pentru a fi subiecţi ai infracţiunii (vîrsta, responsabilitatea). Cît privește instigatul, acesta trebuie să fi atins vîrsta răspunderii penale pentru infracţiunea la a cărei comitere a fost instigat. În caz contrar, instigatul nu va răspunde penal, iar acțiunile persoanei care a instigat nu vor fi catalogate drept instigare în sensul alin.(4) art.42 CP RM, urmînd să răspundă în calitate de autor mediat, la calificare nefiind invocată norma din Partea Generală a Codului penal care defineşte instigatorul. !!! Instigator poate fi şi persoana care determină la săvîrşirea unei infracţiuni cu subiect special, aceasta deoarece pentru a fi instigator nu este necesară întrunirea calităţii speciale cerute de lege pentru autor. În calitate de instigat poate fi atît persoana care nemijlocit comite infrac țiunea, cît şi cea care săvîrşeşte mijlocit infracţiunea . În cele mai dese cazuri, în postura de instigat apare autorul, dar nu este exclus ca acesta să fie organizatorul, complicele, chiar şi instigatorul. În afară de autor, instigatorul poate determina la săvîrşirea infracţiunii şi complicele. În cazul participaţiei nu este exclusă şi instigarea la organizarea infracțiunii. Dacă persoana a determinat o altă persoană să efectueze acţiuni organizatorice, atunci este vorba despre instigarea organizatorului. !!! Instigarea la infracţiune se manifestă prin acţiuni active îndreptate spre îndemnarea autorului sau a altor participanţi la săvîrşirea unei infrac țiuni concrete. Instigat poate fi nu doar autorul sau coautorul la infracţiunea concretă, ci şi complicele, organizatorul sau chiar instigatorul ; în înţelesul legii penale, pe lîngă autor, şi ceilalţi participanţi săvîrşesc infracţiunea, numai că în calitate de complice, instigator şi de organizator. Este posibilă instigarea la organizare, instigarea la complicitate şi instigarea la instigare (instigarea mediată) . Instigarea la complicitate constă în determinarea unei persoane de a sprijini săvîrşirea unei fapte prevăzute de legea penală prin acte de contribu ție de orice fel. Instigarea este mediată cînd cel care a conceput ideea infracţională recurge la o altă persoană, pentru ca aceasta să-l determine pe instigat la săvîrşirea infracţiunii. !!! În alt context, dacă în postura de instigat apare un minor pasibil de a fi supus răspunderii şi pedepsei penale, iar în calitate de instigator figurează o persoană adultă (care a atins vîrsta de 18 ani), acţiunile infracţionale ale ultimei trebuie calificate suplimentar potrivit art.208 CP RM. În acest caz se atestă prezența unui concurs ideal de infracţiuni atunci cînd făptuitorul, prin intermediul unei acţiuni, comite două infracţiuni. Iar soluţia respectivă este rezultatul voinţei legiuitorului de a criminaliza drept infracţiune concretă fapta persoanei, care a atins vîrsta de 18 ani, de instigare a minorilor la săvîrşirea infracţiunii, datorită specificului pe care-1 comportă minorul în calitate de subiect al relaţiilor sociale. În ipoteza în care adultul exercită o influenţă asupra unui minor pasibil de a fi supus răspunderii penale pentru comiterea eventualei fapte prevăzute de legea penală şi minorul a comis, dar singur, fără participarea adultului, infracţiunea gîndită de făptuitor, intenţia infracţională fiind dusă pînă la capăt, atunci: persoana care a atins vîrsta de 18 ani şi l-a determinat pe minor să săvîrşească infracţiunea va purta răspundere în conformitate cu art.208 CP RM şi potrivit normei ce sancţionează comportamentul infracţional la care a recurs minorul, cu trimitere la norma din Codul penal care reglementează instigatorul ca participant la infracţiune, şi anume – alin.(4) art.42 CP RM; minorul, în calitate de victimă a infracţiunii prevăzute la art.208 CP RM, va fi tras la răspundere penală pentru infracţiunea propriu-zisă săvîrşită ca rezultat al influenţei exercitate de către adult. În situaţia în care infracţiunea la a cărei comitere a fost instigat minorul a fost săvîrşită împreună cu persoana care a atins vîrsta de 18 ani şi minorul este pasibil de a fi supus răspunderii şi pedepsei penale, atunci: adultul va purta răspundere penală atît în baza art.208 CP RM, cît şi pentru coautorat la infracţiunea comisă împreună cu minorul; minorul va fi sancţionat pentru coautorat la infracţiunea comisă împreună cu adultul. În teorie se discută despre posibilitatea instigării săvîrşite de către mai multe persoane, care determină, simultan sau succesiv, aceeaşi persoană la săvîrşirea unei infracţiuni. Dacă două sau mai multe persoane, avînd la bază o înţelegere, determină, concomitent sau succesiv, o altă persoană la săvîrşirea infracţiunii, atunci va fi prezentă coinstigarea la infracţiunea concretă comisă de autor. Dacă între instigatori nu a existat nicio înţelegere prealabilă şi dacă ambele influen țe exercitate au determinat comiterea aceleiaşi infracţiuni, se atestă prezenţa concursului de instigări, cînd ambii instigatori vor răspunde separat pentru instigare la infracţiunea concretă comisă. !!! Deoarece instigarea presupune determinarea la săvîrşirea infracţiunii a unei persoane concrete, determinarea unui grup nedetermmat de persoane la săvîrşirea unei infracţiuni nu va constitui instigare în sensul normei de la alin.(4) art.42 CP RM. Astfel de comportamente, în anumite condi ții, pot forma componenţe de infracţiuni distincte. Metodele prin care se realizează determinarea pot fi dintre cele mai variate, începînd cu cele mai simple şi terminînd cu cele calificate: propunerea, rugămintea, convingerea, diverse insinuări, promisiunea, coruperea, constrîngerea etc. !!! Activitatea de determinare începe, de regulă, printr-un îndemn adresat de instigator şi se întregeşte prin determinarea efectivă a instigatului la săvîrşirea infracţiunii, iar, dacă este necesar, chiar prin a recurge la constrîngerea fizică sau psihică. !!! Simplul îndemn nu poate constitui metodă de influențare asupra psihicului instigatului, el presupunînd doar stimularea interesului acestuia de a săvîrşi o infracţiune, nefiind necesară luarea hotărîrii de a trece la săvîrşirea infracţiunii. În sensul instigării, este necesar ca activitatea instigatorului să fi dus la determinarea instigatului de a săvîrşi infrac țiunea . !!! Această condiție va fi realizată atunci cînd hotărîrea de a săvîrşi o infracţune luată de instigator a fost însu șită de către instigat, care apoi trece la executarea ei. Deşi se apropie de noţiunea de instigare, îndemnul este un act de influenţare pentru existenţa căruia nu este necesară determinarea persoanei îndemnate, adică obţinerea consimţămîntului acesteia, determinare care condiţionează, dimpotrivă, existenţa instigării. Una din acţiunile prejudiciabile ale infrac țiunii de proxenetism în art.220 CP RM (pe lîngă acţiunea de determinare la proxenetism) consistă în îndemnul la practicarea prostituţiei, iar pentru a fi în prezenţa elementului material este necesar şi suficient a stabili faptul că făptuitorul a îndemnat (incitat) victima la prostituţie, indiferent dacă îndemnul făcut a avut sau nu ca efect determinarea victimei la practicarea prostituţiei. Dacă metoda de influenţare constituie în sine o infracţiune distinctă, atunci la calificare, pe lîngă norma incriminatoare care sancţionează fapta comisă de instigat cu trimiterea la norma de la alin.(4) art.42 CP RM, se va reţine suplimentar şi norma care incriminează fapta infracţională ce a constituit metoda de determinare a instigatului la săvîrşirea infracţiunii. De ex., în ipoteza determinării la săvîrşirea infracţiunii de jaf neagravat (alin.(1) art.187 CP RM), atunci

a) b)

  

1) 2) 3) 4)

67 cînd instigatorul, în calitate de metodă de influenţare asupra psihicului instigatului, aplică violenţă concretizată în vătămarea intenţionată medie a integrităţii corporale sau a sănătății, acţiunile instigatorului trebuie încadrate atît potrivit alin.(4) art.42, alin.(1) art.187 CP RM, cît şi potrivit art.152 CP RM. !!! Dacă în rezultatul violenţei sau ameninţării cu aplicarea violenţei este paralizată aptitudinea instigatului de a-şi determina în mod liber actele de conduită, fiind impus, datorită energiei străine exercitate asupra fizicului sau psihicului, să săvîrşească o infracţiune, acesta nu va putea fi tras la răspundere penală pentru cele comise, în virtutea lipsei aspectului volitiv al intenţiei. Cele săvîrşite de instigat nu-i vor fi imputate acestuia, cauza fiind constrîngerea psihică exercitată asupra lui, căreia nu i s-a putut rezista, din care considerente nu a putut să-şi dirijeze acţiunile. În acord cu art.39 CP RM, constrîngerea fizică şi psihică sînt instituite de către legiuitor drept cauze care înlătură caracterul penal al faptei . În cazul constrîngerii psihice, persoana aflată în această stare se găseşte în faţa unei alternative de a suporta răul cu care este ameninţată sau de a săvîrşi fapta prevăzută de legea penală ce i se cere de către cel care exercită acţiunea de ameninţare. Concluzia: dacă persoana constrînsă a avut posibilitatea de a alege comportamentul, de a săvîrşi sau nu infracţiunea la a cărei comitere a fost instigată, aceasta se va face responsabilă de acţiunile comise. În alţi termeni, deşi instigatul putea rezista constrîngerii psihice exercitate, dar acesta totuşi a recurs la săvîrşirea infracţiunii, cele comise nu vor exclude caracterul penal al faptei, deoarece voinţa acestuia nu a fost în totalitate anihilată. !!! Pentru a opera constrîngerea psihică drept cauză menită să excludă caracterul penal al faptei, trebuie întrunită şi condiţia ca persoana ameninţată să fie expusă unui pericol grav. Aceasta deoarece doar o persoană expusă unui pericol grav este pusă în situaţia de a alege între două comportamente: unul îndreptat spre săvîrşirea infracțiunii şi altul constînd în abţinerea de a săvîrşi infracţiunea. Pericolul va fi grav în cazul ameninţării cu lezarea valorilor sociale inerente persoanei, ca: viaţa, sănătatea, integritatea corporală etc. De aceea, doar valorile sociale expuse mai sus, asupra cărora este îndreptată amenin țarea, sînt susceptibile să creeze o puternică presiune psihică şi să paralizeze voinţa subiectului. Pentru cele comise de instigat responsabilă va fi persoana care a determinat la săvîrşirea infracţiunii, aceasta urmînd să răspundă pentru infracţiunea concretă comisă de instigat, dar în calitate de autor mediat, nu însă de instigator. Regula calificării instigării neizbutite: în ipoteza instigării neizbutite, atunci cînd instigatorului nu-i reuşeşte determinarea instigatului la săvîrşirea infracţiunii, nereuşindu-i nici măcar să inoculeze intenţia criminală în conştiinţa instigatului, acţiunile instigatorului nu vor constitui infracţiune. De la regula sus-indicată există o excepţie. Dacă în toate cazurile instigarea neizbutită nu va constitui infrac țiune, apoi, în situaţia în care se încearcă determinarea unui minor la săvîrşirea infracţiunii de către o persoană adultă, va fi angajată răspunderea penală pentru tentativă la infracţiunea prevăzută la art.208 CP RM. Complicele. Potrivit alin.(5) art.42 CP RM, se consideră complice persoana care a contribuit la săvîrşirea infracţiunii prin sfaturi, indicaţii, prestare de informaţii, acordare de mijloace sau instrumente ori înlăturare de obstacole, precum şi persoana care a promis dinainte că îl va favoriza pe infractor, va tăinui mijloacele sau instrumentele de săvîrşire a infracţiunii, urmele acesteia sau obiectele dobîndite pe cale criminală ori persoana care a promis din timp că va procura sau va vinde atare obiecte. Complicele este persoana care, prin orice mod, ajută la săvîrşirea infrac țiunii. !!! Ceea ce caracterizează activitatea complicelui este caracterul acestuia de ajutorare, contribuţie, înlesnire la săvîrşirea infracţiunii. Complicitatea reprezintă o activitate secundară pe lîngă activitatea autorului. Complicitatea se deosebeşte de coautorat prin faptul că complicele nu realizează acţiuni ce formează latura obiectivă a infrac țiunii comise în participa ție şi nu participă nemijlocit la săvîrşirea infracţiunii. Complicele se deosebeşte de autor prin faptul că el nu săvîrşeşte nemijlocit latura obiectivă a infracţiunii, dar, în procesul pregătirii de infracţiune sau în etapa săvîrşirii ei, acordă ajutor autorului prin crearea posibilităţii reale de a duce infracţiunea pînă la capăt sau poate favoriza infracţiunea şi infractorul chiar şi după comiterea faptei socialmente periculoase, dacă favorizarea nu a fost promisă din timp. Întrucît pentru existenţa calităţii de complice este suficientă doar prezen ța condiţiilor generale pentru a fi subiect al infracţiunii, de principiu, orice persoană poate săvîrşi acte de ajutorare şi înlesnire la săvîrşirea oricărui gen de infracţiuni . !!! Pentru a fi complice la o infracţiune cu subiect special, nu este necesară cumularea calităţii speciale cerute de lege pentru autorul infrac țiunii. !!! Există posibilitatea ca actele de complicitate să se raporteze mediat actelor de executare, ajutînd sau înlesnind activitatea altor acte de complicitate cu caracter direct: poate exista şi complicitatea la complicitate care reprezintă doar o submodalitate a complicităţii, după cum nu este exclusă posibilitatea săvîrşirii unor acte de complicitate pe lîngă o activitate de instigare. Mai mult, nu este exclusă ipoteza complicităţii la organizare. !!! Pentru calificarea faptei complicelui este necesar ca participantul să fi beneficiat de ajutorul acordat de complice. În caz contrar, actele de contribu ție ale complicelui nu vor cădea sub incidența legii penale din motivul lipsei cooperării la săvîrşirea infracţiunii; cooperarea presupune condiţionarea reciprocă a acţiunilor participanţilor la infracţiune. Activitatea infracțională a complicelui poate fi divizată în: intelectuală; materială. Complicitatea intelectuală constă în contribuţia morală a complicelui exprimată prin acordarea de sfaturi, indicaţii, prestarea de informaţii sau promiterea dinainte că îl va favoriza pe infractor, va tăinui mijloacele sau instrumentele de săvîrşire a infracţiunii, urmele acesteia sau obiectele dobîndite pe cale criminală ori promiterea din timp că va procura sau va vinde atare obiecte. !!! Complicitatea intelectuală presupune exercitarea unei influenţe asupra conştiinţei şi voinţei autorului infracţiunii prin întărirea hotărîrii de a săvîrşi infrac țiunea. Complicitatea intelectuală trebuie delimitată de instigare, aceasta fiindcă şi într-un caz, şi în altul făptuitorul exercită o influenţă de natură psihică asupra conştiinţei şi voinţei autorului infracţiunii. Diferenţa rezidă în faptul că complicele în niciun caz nu este generatorul ideii de a săvîrşi infracţiunea, comparativ cu instigatorul, care este persoana ce transferă instigatului ideea de a săvîrşi infracţiunea. Complicele vine doar să susţină intenţia infrac țională luată de autor sau de un alt participant la infracţiune. În acelaşi timp, activitatea de persuadare care intervine după momentul luării sau adoptării hotărîrii infracţionale de către o anume persoană (fie în calitate de instigator, fie de autor ori complice), nemaiputînd avea caracter determinant (tocmai prin caracterul ei tardiv), nu se poate constitui într-o activitate de instigare, dobîndind caracteristici de complicitate morală (prin susţinerea unei hotărîri infracţionale deja constituite). Complicitatea materială constă în ajutorul complicelui exprimat prin acordarea de mijloace sau instrumente pentru săvîrşirea infracţiunii ori prin înlăturarea de obstacole, activitate care, în cele mai dese cazuri, se manifestă prin acţiuni. Nu este exclusă complicitatea materială prin inacţiune. În acest caz trebuie de stabilit că complicele nu şi-a îndeplinit obligaţia de a acţiona avînd o astfel de posibilitate. Complicitatea materială trebuie delimitată de coautorat și pentru aceasta trebuie întreprinse următoarele: iniţial este necesar să se stabilească, raportat la textul incriminator, care sînt acţiunile constitutive ale infracţiunii săvîrşite; în faza următoare trebuie stabilit dacă actele comise de fiecare participant se încadrează în latura obiectivă a infracţiunii; în sfîrşit, se va stabili dacă participantul a atribuit actelor sale valoarea unor acte de executare sau, dimpotrivă, a înţeles numai să înlesnească sau să ajute în orice mod pe autor. !!! Coroborarea activității materiale cu poziţia subiectivă a participantului este esenţialmente necesară pentru calificarea faptei ca fiind coautorat sau complicitate. Complicele poate contribui la săvîrşirea infracţiunii atît la faza actelor preparatorii şi a celor executorii, cît şi ulterior consumării faptei infracţionale comise. În acest din urmă caz este vorba despre favorizarea promisă din timp. Formele participaţiei penale şi calificarea infracţiunilor În funcție de gradul de coordonare a acţiunilor participanţilor la comiterea infracţiunii, se disting 4 forme ale participaţiei penale, acestea fiind: participaţia simplă; participaţia complexă; grupul criminal organizat; organizaţia (asociaţia) criminală.

a) b) c) d)

68 Participaţia simplă. Infracţiunea se consideră săvîrşită cu participaţie simplă dacă la săvîrşirea ei au participat în comun, în calitate de coautori, două sau mai multe persoane, fiecare realizînd latura obiectivă a infracţiunii. !!! Participația simplă se identifică cu coautoratul, deoarece persoanele participante trebuie să realizeze nemijlocit, parţial sau integral, latura obiectivă a infracţiunii. În cazul infracţiunilor săvîrşite în participaţie simplă, la calificare nu este necesară alegaţia către norma de la art.44 CP RM. Aceasta deoarece, în atare situaţii, infracţiunea este comisă de doi sau mai mulţi autori. La calificarea comportamentului autorului şi al coautorilor, la calificare nu se invocă norma de la alin.(2) art.42 CP RM. Încadrarea acţiunilor infracţionale în conformitate cu norma corespunzătoare din Partea Specială a Codului penal presupune deja prezenţa autorului. Participaţia complexă. Conform alin.(1) art.45 CP RM, infracţiunea se consideră săvîrşită cu participaţie complexă dacă la săvîrşirea ei participanţii au contribuit în calitate de autor, organizator, instigator sau complice. !!! Pentru a fi în prezenţa infracţiunii săvîrşite în participaţie complexă este necesar ca pe lîngă autor la săvîrşirea infracţiunii să coopereze încă cel puţin o persoană care să contribuie la săvîrşirea infracţiunii (organizator, instigator sau complice). !!! Participarea mai multor autori nu formează participaţie complexă, decît dacă este prezent cel pu țin un alt participant. În caz contrar, fapta se consideră săvîrşită cu participa ție simplă . Similar infracţiunilor comise în participaţie simplă, în cazul infracţiunilor săvîrşite în participaţie complexă, la calificare, nu trebuie invocată norma de la art.45 CP RM. Acesta constă în faptul că, spre deosebire de calificarea acţiunilor coautorilor (în ipoteza infracţiunii săvîrşite în participaţie simplă), în cazul celor săvîrşite în participaţie complexă, la calificarea acţiunilor/inacţiunilor infracţionale ale participanţilor (cu excepţia autorului), se face trimitere la normele de la art.42 CP RM. Tocmai de aceea este inutilă invocarea şi a normei de la art.45 CP RM. Invocarea normelor de la art.42 CP RM presupune deja că fapta a fost comisă în participaţie complexă. Nu este corectă nici reţinerea la calificare a art.45 CP RM în detrimentul normelor de la art.42 CP RM. În altă ordine de idei, se impune delimitarea participaţiei complexe de semnul circumstanţial „de două sau mai multe persoane” din cadrul unor articole din Partea Specială a Codului penal. !!! Nu se va reţine la calificare semnul calificativ „de două sau mai multe persoane” atunci cînd, deşi infracţiunea a fost săvîrşită în participație, participan ții au îndeplinit roluri juridice diferite (de ex., atunci cînd la săvîrşirea infracţiunii unul din participanţi a îndeplinit rolul juridic de autor, iar celălalt – de instigator). Cele comise vor constitui o infrac țiune săvîrşită în participa ție complexă. !!! Nu există echivalență între noţiunile „participație simplă” şi „participa ție complexă”, pe de o parte, şi no țiunea „de două sau mai multe persoane”, pe de altă parte. Dacă infracţiunea cu participaţie complexă este realizată de doi sau mai mulţi coautori, va fi incident semnul calificativ „de două sau mai multe persoane”. Grupul criminal organizat. Potrivit art.46 CP RM, grupul criminal organizat este o reuniune stabilă de persoane care s-au organizat în prealabil pentru a comite una sau mai multe infracţiuni. Trăsăturile definitorii ale grupului criminal organizat sînt: constituie o reuniune de persoane: formează o reuniune stabilă de persoane; este o reuniune organizată în prealabil; scopul reuniunii rezidă în comiterea uneia sau mai multor infracţiuni. Indiferent de rolul executat la săvîrşirea infracţiunii, toţi membrii grupului criminal organizat răspund în calitate de coautori. De aceea, la calificarea celor săvîrşite de ei nu este necesară trimiterea la art.42 CP RM – normă care defineşte participanţii la infracţiune. Acest lucru este valabil atît pentru ipoteza în care în cadrul articolului care conţine norma incriminatoare ce cuprinde comportamentul infracţional al participanţilor este prezent semnul circumstanţial agravant „săvîrşirea infracțiunii de către un grup criminal organizat sau de o organizaţie criminală”, cît şi în ipoteza în care un asemenea semn calificativ lipseşte. !!! Dacă articolul din Partea Specială a Codului penal con ține semnul calificativ „de un grup criminal organizat sau de o organizaţie criminală”, atunci calificarea se va face în corespundere cu acest semn, fără invocarea suplimentară a art.46 CP RM. De ex., fapta de răpire a unei persoane comisă de un grup criminal organizat trebuie calificată doar potrivit lit.a) alin.(3) art.164 CP RM, aceasta deoarece art.164 CP RM conţine semnul calificativ „de un grup criminal organizat sau de o organizaţie criminală. Dacă articolul nu conţine un atare semn, atunci la calificare, pe lîngă norma incriminatoare, se va reţine suplimentar art.46 CP RM . De ex., fapta de viol comisă de un grup criminal organizat trebuie calificată potrivit art.46 şi 171 CP RM. Iar acest lucru este necesar pentru a accentua că infrac țiunea a fost comisă de un grup criminal organizat. !!! Crearea unui grup criminal organizat fără ca acesta să fi recurs la săvîrşirea vreunei infracţiuni trebuie calificată ca pregătire la infracţiunea în scopul săvîrşirii căreia a şi fost creat grupul. În unele cazuri, crearea unor grupuri criminale organizate în scopul săvîrşirii unor infracţiuni, fără ca să fi fost comisă vreo infracţiune, poate constitui o infracţiune distinctă, în formă consumată. Fapta de organizare a unor bande armate în scopul atacării persoanelor juridice sau fizice constituie fapta consumată de banditism (art.283 CP RM). Crearea sau conducerea unui grup criminal organizat cu scopul de a comite una sau mai multe infracţiuni cu caracter terorist trebuie calificată de sine stătător potrivit alin.(2) art.284 CP RM. Dacă au fost comise infracţiuni cu caracter terorist, la calificare se vor reţine şi normele care incriminează respectivele fapte. Dacă infracţiunea cu caracter terorist, din cauze independente de voinţa făptuitorilor, nu a fost comisă, acţiunile infracţionale vor fi calificate, pe lîngă norma de la alin.(2) art.284 CP RM, ca pregătire de infracţiunea cu caracter terorist care urma a fi comisă. Organizaţia (asociaţia) criminală. Se consideră organizaţie (asociaţie) criminală o reuniune de grupuri criminale organizate într-o comunitate stabilă, a cărei activitate se întemeiază pe diviziune, între membrii organizaţiei şi structurile ei, a funcţiilor de administrare, asigurare şi executare a intenţiilor criminale ale organizaţiei în scopul de a influenţa activitatea economică şi de altă natură a persoanelor fizice şi juridice sau de a o controla, în alte forme, în vederea obţinerii de avantaje şi realizării de interese economice, financiare sau politice. Infracţiunea se consideră săvîrşită de o organizație criminală , dacă a fost comisă de un membru al acesteia în interesul ei sau de o persoană care nu este membru al organizaţiei respective, la însărcinarea acesteia. !!! Membrul organizaţiei criminale poartă răspundere penală numai pentru infracţiunile la a căror pregătire sau săvîrşire a participat. În contrast, organizatorul şi conducătorul organizaţiei criminale poartă răspundere pentru toate infracţiunile săvîrşite de această organizaţie. Ca şi în cazul grupului criminal organizat, la calificarea infracţiunilor comise de o organizaţie criminală nu se cere efectuarea alegaţiei către art.42 CP RM. Dacă norma incriminatoare nu conţine semnul calificativ „de un grup criminal organizat sau de o organizaţie criminală”, la calificare se va reţine şi art.47 CP RM. Dar dacă în ipoteza în care un asemenea semn calificativ este prezent, calificarea se va face în corespundere cu acesta, fără alegaţia către art.47 CP RM. Pentru respectiva formă a participaţiei penale este caracteristic că simpla faptă de creare sau conducere a unei organizaţii (asociaţii) criminale constituie o infracţiune distinctă. !!! În aceste situaţii, acțiunile organizatorului trebuie calificate atît potrivit normei care incriminează fapta de organizare sau conducere a unei organizaţii criminale, cît şi potrivit normelor care incriminează faptele infracţionale comise de respectiva organizaţie criminală. De ex., norma de la alin.(1) art.284 CP RM incriminează fapta de creare sau conducere a unei organizaţii criminale, iar norma de la alin.(2) art.284 CP RM – fapta de creare sau conducere a unei organizaţii criminale cu scopul de a comite una sau mai multe infracţiuni cu caracter terorist. În ipoteza comiterii unei infracţiuni de către organizaţia criminală creată (de ex., a unui omor intenţionat), acţiunile organizatorului trebuie calificate atît potrivit art.145 CP RM, cît şi potrivit alin.(1) art.284 CP RM. !!! Crearea organizației criminale fără ca aceasta să fi comis vreo infracţiune trebuie calificată potrivit alin.(1) art.284 CP RM şi ca pregătire la infracţiunea pentru a cărei comitere a fost creată organizaţia. Calificarea infracţiunilor săvîrşite de către un subiect special Evidenţierea în cadrul componenţei de bază a unor semne speciale determină (limitează) cercul subiecţilor care pot fi traşi la răspundere penală pentru comiterea respectivei infracţiuni în calitate de autori (coautori). Prezenţa acestor semne influenţează şi asupra răspunderii celorlalţi participanţi – persoanelor

a) b)

a) b)

1)

2)

a)

b)

c)

69 care nu posedă semne speciale. Această influenţă constă în faptul că astfel de participanţi poartă răspundere pentru participarea la săvîrşirea infracţiunii în calitate de organizator, instigator sau complice. !!! În cazul infracţiunilor care pot fi comise doar de către un subiect special, unde acesta constituie un semn obligatoriu al componenţei de infracţiune, autorul trebuie să întrunească calitățile speciale cerute de lege pentru a fi în prezenţa participaţiei penale (de ex., autorul faptei de violenţă în familie (art.2011 CP RM) trebuie să întrunească calitatea de membru de familie). Autor al infracţiunii poate fi doar persoana ce corespunde tuturor cerinţelor înaintate faţă de subiectul infracţiunii concrete. În aceste cazuri este vorba nu doar despre trăsăturile subiectului general al infracţiunii (caracter fizic, vîrstă, responsabilitate), dar şi despre trăsăturile înaintate faţă de subiectul special. Autor al infracţiunii poate fi doar persoana care posedă un semn special ce reiese direct din norma juridico-penală. În postura de organizator, instigator sau complice poate apărea şi o persoană care nu are calitatea specială cerută de lege. Important e ca aceasta să posede semnele generale ale subiectului infracţiunii (vîrsta şi responsabilitatea). În caz contrar este exclusă participaţia penală. În ipoteza în care două persoane săvîrşesc nemijlocit infracţiunea, dar numai una posedă calitatea specială cerută de lege, din norma de la alin.(4) art.34 din Codul penal al Federaţiei Ruse rezultă că, în astfel de cazuri, persoana care nu posedă calităţile speciale cerute de lege, dar care a participat nemijlocit la săvîrşirea infracţiunii, va răspunde în calitate de organizator, instigator sau complice la infracţiunea comisă. Concluzia: în cazul coautoratului la infracţiunile cu subiect special este ineluctabil ca toţi coautorii să întrunească calitatea specială cerută de dispoziţia normei incriminatoare. De ex., pentru a fi prezent coautoratul la infracţiunea de corupere pasivă (art.324 CP RM), este necesar ca persoanele care realizează nemijlocit latura obiectivă a infracţiunii să posede calităţile speciale ale subiectului infracţiunii (persoană publică, persoană publică străină, func ționar internaţional, persoană cu funcţie de demnitate publică). Realizarea laturii obiective a infracţiunii de corupere pasivă de către o persoană care are calitatea specială cerută de lege împreună cu o altă persoană care nu posedă o astfel de calitate reclamă calificarea acţiunilor infracţionale ale ultimei ca complicitate la infracţiunea prevăzută la art.324 CP RM. O astfel de situaţie este numită „ficţiune de autor”. În acelaşi context, cu referire la infracţiunile de escrocherie şi delapidare a averii străine săvîrşite cu folosirea situaţiei de serviciu, este menționat că în cazul sustragerii săvîrşite de două sau mai multe persoane, dintre care nu toate sînt persoane care-şi folosesc situaţia de serviciu, acele persoane care nu-şi folosesc situaţia de serviciu vor răspunde în calitate de organizatori, instigatori sau complici la infracţiunile prevăzute la lit.d) alin.(2) art.190 sau la lit.d) alin.(2) art.191 CP RM. Ca excepţie, este posibil coautoratul la infracţiune atunci cînd unul din coautori nu întruneşte calitatea specială cerută de lege. De ex., în postura de coautor al infracţiunii de viol poate apărea şi o persoană de aceeaşi apartenenţă sexuală ca şi victima infracţiunii. Dacă victimă a violului este o persoană de gen feminin, atunci e posibil ca unul din coautori să fie tot o persoană de gen feminin. Important e ca persoana care realizează raportul sexual să fie de apartenenţă sexuală diferită decît victima. Calificarea excesului de autor În acord cu legislaţia penală a RM, se consideră exces de autor săvîrşirea de către autor a unor acţiuni infracţionale care nu au fost cuprinse de intenţia celorlalţi participanţi. !!! Spre deosebire de participaţia penală, în cazul excesului de autor, sub aspect obiectiv lipsește legătura cauzală dintre comportamentul autorului şi cel al organizatorului, instigatorului, complicelui. La fel, şi sub aspect subiectiv se învederează o deosebire. În cazul excesului de autor atitudinea psihică a autorului faţă de fapta prejudiciabilă săvîrşită în exces este diferită de atitudinea psihică a celorlalţi participanţi la infracţiune. !!! În cazul excesului de autor se atestă prezen ța unei situaţii în care unul dintre participanţi, prin acţiunile sale, iese vădit în afara limitelor înţelegerii prealabile, săvîrşind acte infracţionale suplimentare, acte care nu pot fi incriminate celorlalţi infractori-participanţi, deoarece ele nu au fost cuprinse de intenţia celorlalţi participanţi, şi aceşti participanţi nu au susţinut aceste acte şi nu au aderat la ele. Regula de bază de calificare a infracţiunilor comise în exces de autor este desprinsă din norma de la art.48 CP RM, în conformitate cu care, pentru excesul de autor, ceilalţi participanţi nu sînt pasibili de răspundere penală. Adică, dacă participanţii au convenit ca autorul să comită fapta de şantaj, dar acesta din urmă, pe lîngă fapta de şantaj sau în loc de şantaj mai comite şi infracţiunea de omor intenţionat, faptă care nu era cuprinsă de intenţia celorlal ți participanţi la infracţiune, responsabil pentru respectiva faptă va fi doar autorul. În dependenţă de caracterul şi gradul abaterii autorului de la intenţia comună, se deosebesc: excesul de autor calitativ; excesul de autor cantitativ. Exces calitativ se atestă atunci cînd autorul comite acţiuni neomogene cu cele la care a fost determinat sau în care i-а fost acordat ajutor. De ex., pe lîngă fapta de omor intenţionat, la a cărei săvîrşire participanţii la infrac țiune au cooperat, autorul mai comite un furt. Excesul de autor calitativ include în sine două ipoteze: săvîrşirea de către autor, alături de infracţiunea cuprinsă de intenţia celorlalţi participanţi, a unei noi infracţiuni intenţionate; săvîrşirea de către autor a unei alte infracţiuni intenţionate în locul celei cuprinse de inten ția celorlalţi participanţi. Acţiunile/inacţiunile instigatorului, organizatorului, complicelui şi ale autorului în ipoteza excesului de autor calitativ, atunci cînd autorul săvîrșește o infracţiune de altă natură care nu este cuprinsă de intenţia celorlalţi participanţi, trebuie calificate ţinînd cont de două situa ții: Autorul săvîrşeşte infracţiunea la a cărei comitere a cooperat cu ceilal ți participanţi, fie sub formă consumată, fie neconsumată, după care comite infracţiunea în exces. Pe lîngă infracţiunea de bază autorul mai comite o infracţiune (de altă natură) care nu era cuprinsă de intenţia celorlalţi participan ți. Autorul renunţă de bunăvoie la săvîrşirea infracţiunii la a cărei comitere a cooperat cu ceilalţi participanţi, recurgînd la săvîrşirea infracţiunii în exces . Cît priveşte prima situaţie, soluţia de calificare a acţiunilor infracţionale ale autorului şi ale celorlalţi participanţi la infracţiune se află în strictă dependență de faza activităţii infracţionale la care a ajuns autorul la săvîrşirea infracţiunii la a cărei comitere acesta din urmă a cooperat cu ceilalţi participanți, anume: dacă activitatea autorului este întreruptă la faza actelor de pregătire la infracţiunea la a cărei comitere a cooperat cu ceilalţi participanţi, acesta recurgînd la săvîrşirea altei infracţiuni, care nu era cuprinsă de intenţia celorlalţi participanţi, atunci acţiunile sale trebuie calificate ca pregătire la infracţiunea la a cărei comitere a cooperat plus infracţiunea comisă în exces, iar acţiunile celorlalţi participanţi trebuie calificate ca pregătire la infracţiunea la a cărei comitere au cooperat cu autorul, cu invocarea normei de la art.42 CP RM, în vederea specificării rolului juridic jucat de fiecare participant la infracţiune; dacă activitatea autorului este întreruptă la faza actelor executorii, după care acesta recurge la săvîrşirea altei infracţiuni, care nu era cuprinsă de intenţia celorlalţi participanţi, atunci acţiunile sale trebuie calificate ca tentativă la infracţiunea la a cărei comitere a cooperat plus infracţiunea comisă în exces, iar acţiunile celorlalţi participanţi trebuie calificate ca tentativă la infracţiunea la a cărei comitere au cooperat cu autorul, cu invocarea normei de la art.42 CP RM, în vederea specificării rolului juridic jucat de fiecare participant la infracţiune; dacă autorul a ajuns la faza consumării faptei infracţionale, după care recurge la săvîrşirea altei infracţiuni, care nu era cuprinsă de intenţia celorlal ți participanţi, atunci acţiunile sale trebuie calificate potrivit normei din Partea Specială a Codului penal care incriminează fapta infracţională la a cărei comitere a cooperat cu ceilalţi participanţi, fără alegaţia la una din normele prevăzute la art.26 sau 27 CP RM, plus infracţiunea comisă în exces, iar acţiunile celorlalţi participanţi la infracţiune trebuie calificate potrivit normei din Partea Specială a Codului penal care incriminează fapta infracţională la a cărei comitere au cooperat cu autorul, fără alegaţia la una din normele prevăzute la art.26 sau 27 CP RM, dar cu invocarea normei de la art.42 CP RM, în vederea specificării rolului juridic jucat de fiecare participant la infracţiune. Mult mai problematică este soluţia de calificare în a doua situaţie, atunci cînd autorul renunţă de bunăvoie la săvîrşirea infracţiunii la a cărei comitere a cooperat cu ceilalţi participanţi, recurgînd la săvîrşirea infracţiunii în exces. Probleme de calificare suscită acţiunile/inacţiunile celorlalţi participanţi decît autorul. !!! Autorul, în virtutea regulii specificate la alin.(1) art.56 CP RM, nu va fi tras la răspundere penală pentru infracţiunea la a cărei comitere a renunţat de bunăvoie, decît dacă fapta săvîrșită conţine în sine semnele unei alte componenţe de infracţiune, caz în care acţiunile acestuia vor fi calificate în corespundere cu norma ce incriminează respectiva faptă. Totodată, acţiunile acestuia urmează a fi încadrate potrivit normei care sancţionează fapta comisă în exces.

70 !!! Ceilalți participanți nu vor răspunde pentru fapta comisă în exces. Respectiva soluţie este desprinsă din norma legală de la art.48 CP RM, în acord cu care pentru excesul de autor ceilalţi participanţi nu sînt pasibili de răspundere penală. Aceştia urmează însă să răspundă potrivit normei ce incriminează fapta infracţională care urma a fi săvîrşită de autor, la a cărei comitere ultimul a renunţat în favoarea comiterii infracţiunii în exces. !!! Privitor la întrebare, dacă acţiunile/inacţiunile celorlalţi participanţi vor constitui o infracţiune consumată sau neconsumată, varianta infracţiunii consumate se exclude; intenția participanţilor nu a fost pusă în aplicare de către autor. Ceea ce au voit şi intenţionat aceştia, asupra cărora au cooperat, nu şi-a găsit reflectare în realitatea obiectivă. Alegerea trebuie să fie făcută între varianta pregătirii sau tentativei la infracţiunea care urma a fi comisă . Soluţia de calificare se complică avîndu-se în vedere posibilitatea conferită de legiuitor de a se renunţa de bunăvoie la săvîrşirea infrac țiunii atît la faza actelor de pregătire, cît şi a celor de executare. În astfel de cazuri, celelalte persoane trebuie trase la răspundere penală pentru pregătire sau tentativă, în dependenţă de faza la care autorul a renunţat de bunăvoie la săvîrşirea infracţiunii. Ar fi incorect de a califica acţiunile celorlalte persoane drept pregătire la infracţiune atunci cînd autorul renunţă de bunăvoie la săvîrşirea infracţiunii la etapa actelor de executare. Cu atît mai mult este incorectă calificarea acţiunilor ca şi pregătire atunci cînd acţiunile autorului care a renunţat la săvîrşirea infracţiunii conţin elementele unei alte componenţe de infracţiune. Dacă acţiunile participanţilor vor fi calificate de fiece dată ca pregătire la infracţiunea la a cărei comitere a renunţat autorul, atunci ar apărea întrebarea: de ce în situaţia în care activitatea autorului este întreruptă din motive independente de voinţa sa la o anumită fază a activităţii infracţionale și, mai cu seamă, la etapa actelor de executare, acţiunile celorlalţi participanţi trebuie calificate în corespundere cu activitatea infrac țională la care a ajuns autorul, în timp ce în situaţia renunţării benevole de către autor la săvîrşirea infracţiunii soluţia de calificare trebuie să fie alta. În aceste două situaţii activitatea celorlalţi participanţi la infracţiune nu diferă. În ambele situaţii, instigatorul, spre ex., a cooperat în aceeaşi măsură cu autorul. !!! Acțiunile celorlalte persoane trebuie calificate în corespundere cu regulile participaţiei penale. La calificarea acţiunilor acestora trebuie invocate normele de la art.42 CP RM. Iar acest lucru este valabil doar dacă pe lîngă autor sînt prezente cel puţin două persoane pasibile de răspundere penală. În alte condiţii decade participaţia penală datorită regulii necesităţii prezenţei a cel puţin două persoane la cooperarea săvîrşirii unei infracţiuni. Exces cantitativ se atestă atunci cînd autorul săvîrşeşte o infracţiune omogenă după natura sa cu aceea care ar fi trebuit s-o săvîrşească în urma înțelegerii cu ceilalţi participanţi. De ex., participanţii s-au înţeles ca autorul să comită un viol în varianta-tip, însă, în realitate, acesta a comis un viol în formă agravată. Regulile de calificare a infracţiunilor săvîrşite în exces cantitativ sînt similare regulilor de calificare a infracţiunilor săvîrşite în exces calitativ. !!! Excesul de autor este posibil şi în situaţia în care autorul, încălcînd „regulile de joc” asupra cărora a convenit cu ceilalţi participanţi a infracţiune, săvîrşeşte o infracţiune mai puțin gravă decît infracţiunea de la care s-a abătut şi la a cărei comitere a cooperat cu ceilalţi participanţi la infracţiune.