Licenta - Actiunea in Revendicare. [PDF]

Zitiervorschau

UNIVERSITATEA ,,LUCIAN BLAGA” DIN SIBIU FACULTATEA DE DREPT ,,SIMION BĂRNUȚIU”

APĂRAREA DREPTURILOR REALE PRINCIPALE PRIN ACȚIUNEA ÎN REVENDICARE

COORDONATOR ȘTIINȚIFIC: Lect. Univ. Dr. Cornelia Munteanu

ABSOLVENT: Todoran Alexandru

SIBIU 2016 1

Cuprins INTRODUCERE ....................................................................................................... 4 Capitolul I. Acţiunea în revendicare ......................................................................... 7 1. Noţiune, definire ................................................................................................ 7 2. Calitatea procesuală ........................................................................................... 7 3. Caracterele acţiunii în revendicare ..................................................................... 9 4. Acţiunea în revendicare, prescriptibilă sau imprescriptibilă, controversă în doctrină ................................................................................................................. 10 5. Regula imprescriptibilităţii şi excepţiile sale ................................................... 11 CAPITOLUL II. ACŢIUNEA ÎN REVENDICARE IMOBILIARĂ ..................... 13 1. Proba dreptului de proprietate (consideraţii introductive) ............................... 13 2. Comparare de titluri ......................................................................................... 16 3. Corelaţia dintre acţiunea în revendicare imobiliară şi acţiunile de apărare a dreptului de proprietate imobiliară prevăzute în legi speciale ............................. 20 4. Revendicarea imobilelor preluate abuziv de către stat sau de alte persoane juridice în perioada 1945 -1989 ........................................................................... 21 5. Particularităţi ale acţiunii în revendicare ca mijloc de apărare a dreptului de proprietate publică. ............................................................................................... 25 CAPITOLUL III. REVENDICAREA BUNURILOR MOBILE............................ 28 1. Precizări prealabile ........................................................................................... 28 2. Condiţii referitoare la bunuri, persoane şi la posesia terţului dobânditor ........ 29 3. Revendicarea de la terţul dobânditor de bună-credinţă a bunului mobil pierdut sau furat ................................................................................................................ 31 4. Revendicarea bunului mobil de la hoţul sau găsitorul care nu s-au conformat dispoziţiilor art. 941 şi urm. C. civ. Sau de la terţul de rea-credinţă ................... 33 CAPITOLUL IV. EFECTELE ADMITERII ACŢIUNII ÎN REVENDICARE .... 35 2

1. Precizări introductive ....................................................................................... 35 2. Restituirea lucrului ........................................................................................... 35 3. Restituirea productelor şi a fructelor................................................................ 36 4. Suportarea cheltuielilor făcute de către posesor .............................................. 37 CAPITOLUL V. APĂRAREA DREPTULUI DE PROPRIETATE PRIVATĂ PRIN ALTE ACŢIUNI ........................................................................................ 40 1. Acţiunea negatorie ........................................................................................... 40 2. Acţiunea în grănțuire ........................................................................................ 40 3. Apărarea dezmembrămintelor dreptului de proprietate private prin acţiunea confesorie ............................................................................................................. 42 CAPITOLUL AL VI-LEA. PROTECŢIA DREPTULUI DE PROPRIETATE ÎN CONVENŢIA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI ............................... 44 CONCLUZII ........................................................................................................... 48 Bibliografie........................................................................................................... 50

3

INTRODUCERE Când ne referim la dreptul de proprietate, publică sau privată, putem folosi termeni precum: apărare, garantare, ocrotire şi protecţie. Termenul de garantare şi cel de ocrotire sunt utilizaţi în art. 44 alin. (1) şi (2) din Constituție, care prevede că: ,,Dreptul de proprietate, precum şi creanţele asupra statului, sunt garantate. Conţinutul şi limitele acestor drepturi sunt stabilite de lege. Proprietatea privată este garantată şi ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular. Cetăţenii străini şi apatrizii pot dobândi dreptul de proprietate privată asupra terenurilor numai în condiţiile rezultate din aderarea României la Uniunea Europeană şi din alte tratate internaţionale la care România este parte, pe bază de reciprocitate, în condiţiile prevăzute prin lege organică, precum şi prin moştenire legală.” O altă referire la termeni, este prevăzută şi în art. 136 alin. (2) din Constituție, care precizează că: ,,Proprietatea publică este garantată şi ocrotită prin lege şi aparţine statului sau unităţilor administrativ-teritoriale. Având relevanţă în raporturile pe vertical, însemnând în relaţiile dintre titularii acestor drepturi şi autorităţile statului.” Garantarea şi ocrotirea drepturilor reale principale sunt asigurate printr-un ansamblu de mijloace şi procedee de drept public, având ca scop protejarea acestor drepturi de autorităţile publice prin abuz de putere. Aceste mijloace de garantare sunt menţionate în dispoziţiile constituţionale menţionate, în legi organice şi ordinare prin care este sancţionat abuzul de putere comis de autorităţile statului. Cei care suferă o încălcare a drepturilor reale principale, pot apela la justiţia constituţională sau se pot adresa instanţelor judecătoreşti şi parchetelor, pentru a cere autorităţilor publice să înceteze acţiunea prin care vatămă drepturile şi să restabilească drepturile deja încălcate. Asemenea exemple de instrumente pentru garantarea şi ocrotirea drepturilor reale principale sunt: acţiunea în contencios administrativ, procedurile de urmărire penală, excepţia de neconstituţionalitate, procedurile desfăşurate în faţa instanţelor internaţionale, mai ales în faţa Curţii Europene a Drepturilor Omului. În raporturile dintre particulari, adică în cele pe orizontală, mijloacele de drept privat sunt cele necesare pentru a preveni, înlătura şi sancţiona nerespectarea şi încălarea drepturilor reale principale. Se pot utiliza şi instrumente juridice de drept public, cu precădere de drept penal, pentru apărarea intereselor individuale. În concluzie, mijloacele de protecţie juridică ale drepturilor reale principale, includ atât instrumente juridice de drept public cât şi de drept privat. Când ne raportăm la protecţia proprietăţii împotriva terţilor, distingem două situaţii: protecţia împotriva atingerii materiale aduse proprietăţii şi împotriva atingerilor juridice aduse proprietăţii, de către terţi. 4

Prima ipostază se referă la însăşi starea materială a bunului corporal, care este obiectul dreptului de proprietate, prin acţiuni ca distrugerea, degradarea, deteriorarea materială. Exemple ca: distrugerea unei îngrădiri sau avarierea unui autovehicul. Prin angajarea răspunderii civile delictuale a autorilor, legea civilă apară proprietatea, deosebit de legea penală. A doua ipostază vizează dreptul de proprietate ca situaţie juridică, de drept. Aşadar o atingere juridică presupune o intenţie posesivă (animus domini),1 care rezultă dintr-o pretenţie la dreptul de proprietate şi nu presupune o voinţă distructivă sau o neglijenţă. Apărarea proprietăţii este garantată şi de legea civilă dar şi de legea penală, în această ipostază. Furtul constituie infracţiune prevăzută de codul penal, respective art. 228 care spune: Luarea unui bun mobil din posesia sau detenţia altuia, fără consimţământul acestuia, în scopul de a şi-l însuşi pe nedrept, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă”. Acest articol se circumscrie doar bunurilor mobile (inclusive animalele).2 În ceea ce priveşte mijloacele de apărare a dreptului de proprietate acestea constau în, totalitatea acţiunilor în justiţie, prin care titularul dreptului solicită instanţelor de judecată, să pronunţe hotărâri în scopul de a înlătura orice atingere sau încălcare a dreptului său”.3 În literatura juridică, ele sunt clasificate în două categorii: mijloace nespecifice (indirecte) şi mijloace directe (specifice). A. Mijloacele juridice nespecifice sau indirecte se caracterizează prin aceea că

scopul lor direct, constă în apărarea unor drepturi de creanţă. Aceste drepturi iau naştere şi se realizează pe temeiul dreptului de proprietate sau pe un alt drept real dar nu în mod direct, ci pe un raport juridic obligaţional. În mod indirect se apăra şi dreptul real dacă raportul juridic obligaţional, are legătură cu un asemenea drept. Din această categorie fac parte: acţiunile ex delictu (acţiunea în repararea prejudiciilor cauzate prin fapte ilicite), Acţiunile ex contractu (acţiunea în executarea contractului sau acţiunea în răspundere contractuală), acţiunea întemeiată pe îmbogăţire fără justă cauză, acţiunea în anulare sau în nulitate a actelor juridice, acţiunea de rem în verso. B. Mijloacele juridice specifice (directe), de apărare a dreptului de proprietate.

Acestea se întemeiază direct şi nemijlocit pe dreptul real sau pe faptul posesiei unui bun. Uneori este menţionată doar posesia unui imobil 4. Sunt astfel de mijloace de apărare, acţiunile reale, care se clasifică în: acţiuni petitorii şi acţiuni posesorii. Acţiunile petitorii sunt cele prin care se realizează apărarea dreptului de proprietate sau un alt drept real, reclamantul având pretenţia la stabilirea 1

Intenţia stăpânului- dicţionar juridic latin.. G. Cornu, ,,Drept civil. Persoanele, Ed. CH BECK” p.467 3 Liviu Pop, ,,Tratat Elementar de drept civil. Obligațiile”., p.282. 4 A se vedea Liviu Pop, op. cit., p.248 2

5

calităţii de titular al dreptului real, asupra unui bun. Constituie acţiuni petitorii următoarele: acţiunea în revendicare întemeiată pe dreptul de proprietate privată; acţiunea în revendicare întemeiată pe dreptul de proprietate publică; dreptul de uz; dreptul de uzufruct; dreptul de abitaţie acţiunea confesorie prin care se apară dreptul de uzufruct; acţiunea negatorie; acţiunea în granţuire; acţiunea în prestaţie tabulară; acţiunea confesorie prin care se apară dreptul de proprietate publică (dreptul de concesiune, dreptul de folosinţă cu titlu gratuit sau dreptul de administrare). Din acţiunile petitorii, cea mai importantă o reprezintă acţiunea în revendicare. Prin exercitarea dreptului material la acţiune, care constituie elementul procesual încadrat în conţinutul juridic al oricărui drept civil, acţiunile reale petitorii sunt puse în mişcare. Titularul oricărui drept subiectiv civil conferă acestuia prerogativă procesuală şi mai multe prerogative substanţiale. Prin prisma dreptului civil, dreptul material la acţiune şi modul prin care se exercită acesta, reprezintă aspectul ce ne interesează. De aceea vor fi luate în considerare, mai multe elemente care au legătură cu dreptul material la acţiune ca: titularul acţiunilor, modul în care drepturile protejate se pot dovedi, prescriptibilitatea şi efectele admiterii acţiunilor. Acţiunile posesorii reprezintă acţiunile în justiţie, care au ca scop apărarea posesie că situaţie de fapt, prin care reclamantul solicită apărarea posesiei împotriva oricărei perturbări, ori pentru a o menţine, ori pentru a o redobândi dacă a pierdut-o. În comparaţie cu acţiunile petitorii, acţiunile posesorii sunt mai avantajoase, deoarece reclamantul trebuie să dovedească doar faptul posesiei şi nu dreptul de proprietate asupra imobilului. Prin redobândirea posesiei se apară însuşi dreptul de proprietate, ca efect al admiterii acţiunii posesorii pentru că, de cele mai multe ori, posesorul este şi proprietarul bunului. Proprietarul care a exercitat o acţiune petitorie, nu mai poate promova o acţiune posesorie, în schimb exercitarea acţiunii posesorii, face posibilă în cazul respingerii acesteia, la exercitarea în continuare a unei acţiuni petitorii. (principiul necumulului petitorului cu posesoriul).5 C. Acţiunile de carte funciară, ilustrează regimul de publicitate imobiliară,

având ca obiect înscrierile în cartea funciară. Din această categorie, face parte acţiunea în prestaţie tabulară, acţiunea în rectificare şi acţiunea în justificare tabulară.

5

Pentru o analiză comparativă între aceste acțiuni a se vedea C.Oprișan, Acțiuniile petitorii, în Dreptul nr.912/1990, p.96.

6

Capitolul I. Acţiunea în revendicare 1. Noţiune, definire În Codul civil de la 1864 nu putem găsi o definiţie a acţiunii în revendicare, regimul juridic al acţiunii în revendicare a fost nuanţat de literatura de specialitate şi de practică judiciară, începând, în general, de la principiile fundamentale ale dreptului civil şi de la dispoziţiile art. 480 C. civ. de la 1864, ,,Proprietate este dreptul ce are cineva de a se bucura şi dispune de un lucru, în mod exclusiv şi absolut, însă în limitele determinate de lege”. Acţiunea în revendicare6 definită în Noul Cod Civil, este acea acţiune în justiţie prin care reclamantul, care pretinde că este proprietarul unui bun individual determinat cu privire la care a pierdut posesia (mai exact, stăpânirea materială), solicită obligarea pârâtului, care stăpâneşte bunul respectiv, să îi recunoască dreptul de proprietate şi să îi restituie bunul.” Acţiunea în revendicare este modul prin care proprietarul neposesor, reclamă bunul de la posesorul nepropietar’’, după cum afirmă Cornelia Ungureanu şi Ovidiu Munteanu.7 Scopul acţiunii în revendicare nu îl reprezintă restituirea ambelor elemente ale posesiei (animus şi corpus), ci numai restituirea elementului corpus, deoarece reclamantul în calitate de proprietar are animus sibi habendi.8 Din această definiţie dată de NCC, rezultă că reclamantul nu este de fiecare dată, titularul dreptului de proprietate, această calitate se va stabili în urma judecăţii. Dacă această calitate nu va fi dovedită în proces şi titular ar putea fi pârâtul sau o altă persoană, în acest caz fiind evidentă definiţia dată de legiuitor, spunând că: ,,reclamantul care pretinde că este proprietar” dar de fapt nu întruneşte această calitate.” 2. Calitatea procesuală Calitatea procesuală activă aparţine proprietarului.9 În baza art.1560 C. civ., acţiunea în revendicare a unui bun proprietate privată poate fi exercitată şi de creditorii proprietarului, pe calea acţiunii oblice”. Dacă ne referim la un bun proprietate publică, calitatea activă procesuală, aparţine statului, sau unităţii administrative teritoriale. 6

Etiomologie: latinescul actio confessorie, derivă de la confiteri- a recunoaste. A se vedea Cornelia Munteanu, OvidiuUngureanu, Tratat de Drept civil, Drepturi reale principale, Ed. Hamangiu., p. 427. 8 Intenția de a poseda- dicționar juridic latin. 9 Legatarul cu titlu particular este successor în drepturile autorului sau numai în limitele legatului transmis. Prin urmare, legatarul unei sume de bani, nu are calitate procesuală activă, într-o acțiune în revendicare care are ca obiect un bun imobil din patrimonial autorului sau, întrucât vocația sa scucesorala privește strict sumă de baniC.A. București, s. a IV-a civ., dec. nr. 923/1995, în C.P.J.C. 199301998, p.87 7

7

De exemplu, dacă reclamantul nu mai este proprietar, la data intentării acţiunii, deoarece dreptul asupra bunului a fost transmis sau dobândit de către o altă persoană în modurile prevăzute de lege, atunci acţiunea în revendicare va putea fi respinsă ca introdusă de o persoană fără calitate procesuală activă. Se pune problema în a face distincţia între acţiunea introdusă de o persoană fără calitate procesuală activă de cazurile în care acţiunea este respinsă ca nefondată (neîntemeiată). În primul caz, când reclamantul nu face dovada unui mod de dobândire a dreptului de proprietate, atunci acţiunea introdusă de acesta, se va respinge ca fiind introdusă de o persoană fără calitate procesuală activă. În cea de a doua ipostază, când reclamantul face dovada unui mod de dobândire a dreptului de proprietate, atunci acţiunea se va soluţiona pe fond, totodată şi pârâtul se prevalează de un mod de dobândire a dreptului de proprietate, urmând a se compara cele două moduri de dobândire a dreptului de proprietate. În practică, s-a constatat, că în cele mai multe dintre cazuri, acţiunea este introdusă împotriva persoanei care stăpâneşte bunul în fapt, fără a cunoaşte cu ce titlu este manifestată acesta stăpânire. În cazul în care modul de dobândire al pârâtului este preferabil, atunci acţiunea în revendicare va fi respinsă ca nefondată. În situaţia în care bunul se află în detenţia precară a unui detentor precar, în baza unui contract de locaţiune încheiat cu proprietarul, la încetarea contractului, detentorul nu îl restituie de bunăvoinţă, proprietarul poate să introducă împotriva acestuia, fie o acţiune în revendicare, fie o acţiune contractuală. Cea din urmă acţiune, prezintă un anumit avantaj faţă de acţiunea în revendicare, constând în faptul că pentru eficacitatea acţiunii, trebuie dovedit contractul său scadenţa obligaţiei de restituire, dacă este cazul, care este supusă prescripţiei extinctive. Dacă în baza unui raport juridic intervenit între pârât şi terţ, având detenţia bunului pentru altul, sau folosind în numele terţului un drept asupra bunului respectiv, atunci pârâtul are posibilitatea de a adresa o cerere de arătare a titularului dreptului. În această situaţie, terţul dacă nu este introdus în proces, o hotărâre de admitere a acţiunii în revendicare, nu poate fi executată silit faţă de terţ, doar faţă de pârât, deoarece terţului nu îi este opozabilă. Un alt aspect important al calităţii procesuale îl reprezintă în situaţia bunului proprietate comună, deţinut de doi sau mai mulţi coproprietari. În raporturile dintre aceştia, nu poate fi folosită acţiunea în revendicare, din cauza faptului că până la partaj, niciunul nu are un drept exclusiv10. Pentru situaţia în care bunul proprietate comună, este deţinut de coproprietari pe cote-părţi, atunci NCC., art. 643 alin. (1) prevede că: ,,Fiecare coproprietar poate sta singur în justiţie, indiferent de calitatea procesuală, în orice acţiune privitoare la 10

Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 1335/1978, in C.D. 1978, p.32.

8

coproprietate, inclusiv în cazul acţiunii în revendicare.” Rezultând că, acţiunea în revendicare a bunului proprietate comună, deţinut de o terţă persoană poate fi introdusă şi de un singur coproprietar, după cum terţul poate introduce acţiunea în revendicare şi doar împotriva unuia dintre coproprietari”.11 În continuare, NCC art.643 alin. (2) şi (3) ca: ,,Hotărârile judecătoreşti pronunţate în folosul coproprietăţii profită tuturor coproprietarilor. Hotărârile judecătoreşti potrivnice unui coproprietar nu sunt opozabile celorlalţi coproprietari”. ,,Când acţiunea nu este introdusă de toţi coproprietarii, pârâtul poate cere instanţei de judecată introducerea în cauză a celorlalţi coproprietari în calitate de reclamanţi, în termenul şi condiţiile prevăzute în Codul de procedură civilă pentru chemarea în judecată a altor persoane”. Jurisprudenţă. Prin sentinţa civilă nr.421 din 21 noiembrie 2006 a Judecătoriei Murgeni a fost respinsă ca inadmisibilă cererea pentru revendicare formulate de reclamanta T.E, în contradictoriu cu paraţii L.M şi M.I.Instanţa a reţinut că acţiunea petitorie în revendicare poate fi introdusă numai de către titularul dreptului real de proprietate şi numai împotriva persoanei care posedă bunul revendicat.Cu privire la titularul dreptului de proprietate, acţiunea în revendicare este inadmisibilă în raporturile dintre coproprietarii aflaţi în indiviziune, deoarece toate părţile fiind proprietari, reclamanta nu poate dovedi că este proprietar exclusive asupra bunului aflat în indiviziune. Un coproprietar nu poate sa revendice singur un bun de la o terţă persoană, ci împreună cu ceilalţi coproprietari. În speţă, conform titlului de proprietate nr.588/48935 din 9 iunie 2002 eliberat de Comisia judeţeană Vaslui pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor, s-a reconstituit dreptul de proprietate în favoarea reclamantei T.E şi fraţilor acesteia T.I şi T.D pentru suprafaţa totală de 2 ha şi 5000 m. p teren, din care suprafaţa de 3566 m. p situate în intravilanul comunei, părţile aflându-se în indiviziune asupra acestui teren, pe care se află şi construcţia. (Sentinţa civilă nr.421 din 21 noiembrie 2006). 3. Caracterele acţiunii în revendicare Din coroborarea art. 563, 565 şi 566 NCC. Rezultă caracterele acţiunii în revendicare. Este o acţiune petitorie, prin faptul că pune în discuţie nu doar posesia, ci chiar dreptul de proprietate. Când discutăm despre fondul dreptului, acţiunea este considerată cu caracter petitoriu. Caracterul petitoriu fiind de o importanţă deosebită, în cadrul drepturilor reale principale, datorită posesiei ca stare de fapt, întrucât distincţia dintre acţiunile petitorii şi cele posesorii fiind de o mare însemnătate în acest domeniu.

11

A se vedea G.Boroi Curs de Drept civil, Drepturi reale principale, ediția a 2-a, Ed. Hamangiu 2013.

9

Reclamantul va fi nevoit întotdeauna într-o astfel de acţiune, de a face dovada dreptului său de proprietate, în caz contrar, acţiunea se va respinge, chiar dacă pârâtul are detenţia bunului fără a avea titlu. Caracterul petitoriu stabileşte existenţa dreptului de proprietate, iar acţiunea posesorie nu se ocupă de existenţa dreptului de proprietate, ci numai la păstrarea sau redobândirea posesiei. Un alt caracter al acţiunii în revendicare, îl reprezintă faptul că este o acţiune reală, deoarece se întemeiază pe un drept real sau o pe posesie ca stare de fapt, fiind diferită de o acţiune personală care se întemeiază pe un drept de creanţă. În consecinţă, dreptul de proprietate fiind opozabil erga omnes, ca orice drept real, acţiunea în revendicare nu este condiţionată de preexistenţa unui raport juridic obligaţional ca şi în cazul acţiunilor personale. Acţiunea în revendicare are caracterul unei acţiuni în realizare, deoarece are ca efect nu doar constatarea dreptului, ci şi realizarea acestuia prin restituirea posesiunii materiale. Ca prim efect al acţiunii realizare este tocmai recunoaşterea dreptului, însemnând constatarea, dar se deosebeşte de aceasta, pentru că tinde inclusiv la restituirea stăpânirii material, adică la realizarea dreptului. Dreptul de proprietate este aparat şi printr-o acţiune în constatare, în situaţia în care proprietarul nu pierde posesia bunului dar dreptul său este supus unor tulburări. Acesta poate apela la acţiunea în constatare, pentru înlăturarea oricăror incertitudini. Acţiunea în revendicare este de regulă, imprescriptibilă extinctiv, însemnând că se stinge numai odată cu dreptul de proprietate. Nu este exclus ca pârâtul să invoce prescripţia achizitivă sau dobândirea unor bunuri prin bună-credinţă, ori printr-o altă modalitate prevăzută de lege. Ca şi consecinţă, acţiunea în revendicare poate fi respinsă, dacă se face dovada modului de dobândire conform legii. 4. Acţiunea în revendicare, prescriptibilă sau imprescriptibilă, controversă în doctrină Articolul 1890 C.civ. Prevede de: ,,Toate acţiunile atât reale cât şi personale, pe care legea nu le-a declarat neprescriptibile şi pentru care n-a defipt un termen de prescripţie, se vor prescrie prin treizeci de ani, fără ca cel ce invocă această prescripţie să fie obligat a produce vreun titlu şi fără să i se poată opune reacredința.” În legătură cu acest text, s-au conturat două opinii, ambele având o justificare ştiinţifică: una care afirma, că această acţiune este imprescriptibilă12 iar cealaltă care susţine că acţiunea în revendicare este prescriptibilă în termeni de 30 de ani13. Cei care susţin prima opinie, îşi întemeiază convingerile, care rezultă din caracterul

12 13

G.N. Lutescu, op. cit., p.262; C. Bîrsan, op, cit., p. 208; M. Nicolae, op. cit., p. 380-384; L. Pop, op, cit., p. 285. G. Boroi, op. cit., p. 226; E. Chelaru, op. cit., p. 204-205

10

perpetuu al dreptului de proprietate şi prin faptul că oricât ar dura pasivitatea proprietarului, nu se poate pierde prin neuz. Totuşi este cunoscut faptul că proprietarul îşi poate pierde proprietatea dacă altcineva a dobândit-o prin uzucapiune. Adepţii acestei teorii14 menţionează faptul că:,,Imprescriptibilitatea acţiunii în revendicare, îşi are originea, neîndoios, în caracterul perpetuu al dreptului de proprietate. Deşi acest caracter, nu a fost exprimat în mod expres în niciun text din Codul civil, doctrină şi jurisprudenţă l-au admis în unanimitate şi că noţiunea de perpetuu ne evocă absolutul”. Conform celei de a două opinii, susţinătorii acesteia evocă faptul că pentru a justifica imprescriptibilitatea acţiunii în revendicare, caracterul perpetuu nu este suficient, rezultând că nu ar putea fi paralizată prin uzucapiune. În plus, adepţii acestei teorii sunt de părere că prin prescriptibilitate, caracterul perpetuu al dreptului de proprietate nu este afectat. Din definiţia articolului 555 NCC. Care prevede că: ,,Proprietatea privată este dreptul titularului de a poseda, folosi şi dispune de un bun în mod exclusiv, absolut şi perpetuu, în limitele stabilite de lege. În condiţiile legii, dreptul de proprietate privată este susceptibil de modalităţi şi dezmembrăminte, după caz.”, rezultă că titularul are posibilitatea exercitării tuturor atributelor ale dreptului de proprietate privată, fiind inclusă şi posibilitatea de a dispune sau nu a dispune de bun.15 Dacă titularul dreptului, decide a nu se folosi de bun, reiese faptul că dreptul de proprietate se exercită independent dacă este sau nu folosit bunul. Trebuie precizat că proprietatea durează doar atâta timp cât există şi obiectul sau, însă această regulă cunoaşte şi o excepţie. Dacă bunul este abandonat, dreptul de proprietate a dispărut, bunul mobil, corporal, este fără stăpân până la o următoare ocupaţiune, rezultând că dreptul de proprietate nu mai există pentru această perioadă, în timp ce bunul în materialitatea lui există. În favoarea imprescriptibilităţii dreptului de proprietate imobiliară, s-ar putea adăuga şi alt argument. De exemplu, dacă acţiunea în revendicare ar fi prescriptibilă şi imobilul ar fi atribuit în mod gratuit statului, acest fapt fiind inechitabil.

5. Regula imprescriptibilităţii şi excepţiile sale Conform NCC. Art. 563 alin. (2) care prevede că, Dreptul la acţiunea în revendicare este imprescriptibil, cu excepţia cazurilor în care prin lege se dispune altfel.” Această regulă nu era consacrată în Codul civil din 1864, în mod expres, dar putea fi dedusă din caracterul perpetuu al dreptului de proprietate privată.

14

A se vedea Cornelia Munteanu, Ovidiu Ungureanu, Tratat de Drept civil, Drepturi reale principale, Ed. Hamangiu., p. 442. 15 Pentru modalitatea negativă, a se vedea C. Bîrsan, OP, CIT., P. 41; M. Nicolae, op. cit., p.384

11

Regula imprescriptibilităţii cunoaşte anumite excepţii. Prima excepţie reiese din art 859 alin. (2) C.proc. Civ. ,,În cazul imobilelor înscrise pentru prima dată în cartea funciară, cererea de evicţiune se va prescrie în termen de 3 ani de la data înscrierii actului de adjudecare în cartea funciară”, în situaţia când imobilul este supus urmăririi silite şi vândut la licitaţie publică. A doua excepţie este prevăzută de art. 572 C.civ. ,,Proprietarul terenului de la care o apă curgătoare a smuls brusc o porţiune de mâl din teren, alipind-o la terenul altui proprietar riveran, nu pierde dreptul de proprietate asupra părţii desprinse dacă o revendică în termen de un an de la data faptului.” Termenul de un an, fiind un termen de decădere, având ca efect stingerea dreptului de proprietate pentru proprietarul terenului care i-a fost smulsă tranşă de pământ. Pentru acţiunea în revendicare, întemeiată pe dreptul de proprietate publică, proprietarul fiind statul sau o unitate administrative teritorială, imprescriptibilitatea este revăzută de art. 861 alin. (1) NCC. Care prevede că, Bunurile proprietate publică sunt inalienabile, imprescriptibile şi insesizabile.”

12

CAPITOLUL II. ACŢIUNEA ÎN REVENDICARE IMOBILIARĂ 1. Proba dreptului de proprietate (consideraţii introductive) Sarcina probei, este reprezentată de expresia, Actori incumbit probation”, în C.proc. Civ art. 249 care prevede că: ,,Cel care face o susţinere în cursul procesului trebuie să o dovedească, în afară de cazurile anume prevăzute de lege,” sarcina probei revenind reclamantului. Pârâtul are elementul corpus şi se bucură de prezumţia elementului animus, însemnând prezumpţia dreptului de proprietate, având temeiul legal în art. 919 alin. (3) care prevede că: ,,Până la proba contrară, posesorul este considerat proprietar, cu excepţia imobilelor înscrise în cartea funciară”. Raportându-ne la faza iniţială a acţiunii în revendicare, pârâtul este considerat, beatus possidens”. Pârâtul dacă contestă deţinerea elementului corpus, tot reclamantul trebuie să facă dovadă că se află în posesia sa, pârâtul neavând nicio sarcină probatorie. Reclamantul prezintă probe, pentru răsturnarea prezumpţiei de care beneficiază pârâtul şi pentru dovedirea dreptului său de proprietate. Iar pârâtul are posibilitatea de a înfăţişa probe pentru a dovedi că reclamantul nu a fost niciodată proprietar sau pentru a susţine că acesta şi-a pierdut dreptul, înainte de a introduce acţiunea în revendicare. Mai mult, pârâtul mai poate face dovada că dreptul de proprietate asupra bunului în litigiu se află în patrimoniul său. Când pârâtul este detentor precar şi nu posesor, el poate să facă dovada administrând probe, ca un contract de închiriere, de comodat, prin care să dovedească titlul său precar. De cele mai multe ori, când se ajunge la litigiu, pârâtul încearcă să dovedească că acţiunea în revendicare introdusă de reclamant ori este nefondată, ori nu îndeplineşte anumite condiţii de admisibilitate, pârâtul dobândind o poziţie activă. În contextul acţiunii în revendicare, termenul de titlu are diferite accepţiuni. Pentru rezolvarea problemei probei, a dreptului de proprietate, este necesară lămurirea accepţiunilor termenului de titlul ,,Duelul judiciar,”16 dintre reclamant şi pârât, nu poate fi înţeles decât prin administrarea probelor pentru realizarea obiectivelor pe care părţile le urmăresc în litigiu. Fiecare parte, are ca scop, probarea modurilor de dobândire a dreptului de proprietate care operează în favoarea sa. Dovada dreptului de proprietate se face cu ajutorul unui mod de dobândire, indirect, printr-un act sau fapt juridic. Sub acest aspect, este important să se facă distincţie între martori, înscrisuri, prezumpţii şi recunoaşteri. Confruntarea dintre reclamă şi pârât, îl obligă pe judecător să analizeze dovezile prezentate, atât din punctul de vedere al normelor juridice aplicabile, cât şi din cea al exigenţei logicii juridice. Judecătorul face anumite raţionamente, care se adăugă

16

A se vedea Valeriu Stoica, Drepturi reale principale, Ed. C.H. Beck. Editia a 2-a p. 477.

13

prezumpţilor legale şi dovezilor prezentate de părţi, iar dacă aceste raţionamente se regăsesc, în motivarea hotărârii judecătoreşti, soluţia adoptată de judecător se va putea bucura de vorţa de convingere. Prin, titlu”, în dreptul civil se înţelege: act juridic, act administrative translativ, constitutive ori declarativ de proprietate17 şi act jurisdicţional, care poate genera o prezumpţie de proprietate, mai precis, un mod de dobândire a dreptului de proprietate. Noţiunea de act juridic are două înţelesuri (negotium şi instrumentum), iar noţiunea de titlu poate fi înţeleasă la fel, în două moduri. Noţiunea de titlu, în primul rând, este acceptată ca mod de dobândire a proprietăţii, ca act juridic (contract şi legat) şi moştenire legală. În ceea ace priveşte dovada unui asemenea mod de dobândire a proprietăţii presupune administrarea de probe cu înscrisuri, respectând regulile de admisibilitate prevăzute de lege. Într-o a doua accepţiune, termenul de titlu se referă la înscrisurile în sine ca să dovedească un mod de dobândire, mai exact, un anumit titlu din prima accepţiune. În această categorie, intră în principal, înscrisurile cu efecte constitutive sau translative de drepturi, care au fost întocmite la momentul când actul juridic s-a încheiat. În materia acţiunii în revendicare, includem în noţiunea de titlu, contractul de vânzare, convenţia sau hotărârea de partaj, legatul cu titlu particular, hotărârea judecătorească ce ţine loc de contract translativ, tranzacţia convenţională sau judiciară. În legătură cu certificatul de moştenitor, se admitea că acesta nu ar constitui titlu, deoarece unica lui funcţie pe care o are, este de a atesta calitatea de moştenitor dar şi întinderea drepturilor succesorale ale acestuia. Conform art. 1133 alin (1) C. civ. Stipulează expres că:,,Certificatul de moştenitor face dovada calităţii de moştenitor, legal său testamentar, precum şi dovada dreptului de proprietate al moştenitorilor acceptanţi asupra bunurilor din masa succesorală, în cota care se cuvine fiecăruia.” Din acest text, reiese faptul că certificatul de moştenitor, ar putea fi folosit ca mijloc de dovadă a unui mod de dobândire a proprietăţii. Proba dreptului de proprietate asupra bunurilor din succesiune, nu are valoare absolută, iar persoana interesată, ar putea dovedi faptul că autorul nu era proprietarul bunurilor din masa succesorală, fiind incident principiul conform căruia, pe cale succesorală pot fi transmise doar drepturile de care persoană poate să dispună. Efectul atribuit titlului, este de a crea o prezumpţie a calităţii de proprietar, persoanei care se prevalează de acesta, dar prezumpţia putând fi răsturnată de persoana interesată, prin invocarea unui titlu propriu, care să creeze un titlu de 17

I.C.C.J., s. civ. si de propr. Int., de, nr. 1591/2005, in Jurisprudența Secției civile și de proprietate intelectuală 2005, p. 102.

14

proprietate mai puternic, fiind susceptibil de a fi combătut. Trebuie să facem distincţia, între proba modului de dobândire a dreptului de proprietate, care înseamnă proba în sine a acestui drept, cu problema opozabilităţii faţă de terţi a modului de dobândire respectiv, în cadrul publicităţii imobiliare. Fiind posibil să se facă dovada unui anumit mod de dobândire a dreptului de proprietate, care poate fi originar sau derivat, iar opozabilitatea faţă de terţi, depinzând de această clasificare. În principiu, modurile de dobândire originare, nu necesită formalităţile de publicitate pentru a asigura opozabilitatea faţă de terţi, în comparație cu modurile derivate de dobândire care necesită îndeplinirea acestor formalităţi. Persoana care invocă un mod derivat de dobăndire, este obligat să facă o dublă dovadă. În primul rând, să probeze existența modului de dobândire şi în plan secund, să îndeplinească formalităţile de publicitate. În materia dreptului de proprietate imobiliară, există anumite dificultăţi, în ceea ce constă proba dreptului. Acestea reies din deficiența sistemelor de publicitate imobiliară şi din natura modurilor de dobândire a acestui drept. Proba dreptului de proprietate este mai mai uşor de dovedit, când ne referim la modurile originare de dobândire a proprietăţii. Situaţiile care se încadrează în paragraful de mai sus, sunt atunci, când titularul nu este un succesor în drepturi al unui anumit autor şi nu invocă o transmisiune, pentru a justifica dreptul său de proprietate. Titularul invocă un mod de dobândire al proprietăţii originar cum ar fi: uzucapiunea, accesiunea imobiliară, etc. În astfel de situaţii, reclamantul este nevoit să facă dovada doar a modului originar de dobândire a dreptului de proprietate, excluzându-se problema dovedirii lanţului transmisiunii succesive ale aceluiaşi drept de proprietate. În schimb, dovada modurilor derivate de dobândire a dreptului de proprietate, este mult mai anevoioasă. Pentru a-şi dovedi dreptul de proprietate, reclamantul din acţiunea în revendicare, trebuie să facă dovada actului juridic prin care i s-a transmis dreptul şi să prezinte probe în plus, nu numai pentru a dovedi titlul său dar şi pentru a dovedi titlurile autorilor anteriori. Pentru acest lucru, fiind necesar de a căuta în trecut până la autorul care poate justifica printr-un mod originar, dobândirea dreptului de proprietate. Pentru a înlătura îndoielile, cu privire la existența dreptului de proprietate, reclamantul este nevoit să facă dovada lanţului de transmisiuni succesive. Dificultatea dovedirii acestui lanţ de transmisiuni, de cele mai multe ori, poate fi imposibil. În limba latină este cunoscută sub locuţiunea de, probaţio diabolica”. În materie imobiliară, dificultăţile probei sunt în legătură cu carenţele sistemelor de publicitate imobiliară. În anumite regiuni ale ţării, unde s-a aplicat sistemul de publicitate bazat pe registrul de transcripţiuni şi inscripţiuni, evidența bunurilor imobile şi a drepturilor de proprietate asupra acestora, nu s-a făcut riguros. Transmisiunea imobilelor s-a făcut de multe ori, fără a fi însoţită de înscrisuri doveditoare, datorită principiului 15

consensualismului, care a operat cu forţă deplină. În cazurile în care transmisiunea a fost făcută cu înscrisuri doveditoare, acestea nu au fost însoţite de planurile topografice şi nici nu au cuprins toate elementele necesare pentru identificarea exactă a limitelor materiale alea imobilului. Consecinţa acestor fapte, constând în imposibilitatea pentru reclamant în anumite situaţii de a face proba dreptului de proprietate, în mod deplin. În practică, din cauza măsurătorilor cadastrale inexacte, s-au produs suprapuneri de teren şi s-au eliberat titluri de proprietate unor persoane diferite. În această situaţie, niciunul nu ar putea invoca prioritatea înscrierii în cartea funciară, numai cu privire la dreptul de proprietate înscris sau la alte elemente ale situaţiei juridice ale imobilului. În concluzie, există numeroase nelămuriri cu privire la situaţia imobilelor, până la întocmirea lucrărilor de cadastru general. Înscrierea în cartea funciară ca proprietar, oferă reclamantului prezumpţia că dreptul există în folosul său şi este mai puternică decât prezumpţia de proprietate, care operează în favoarea pârâtului posesor. Această prezumpţie poate fi răsturnată pe calea acţiunii în rectificare18 sau prin dovada unui mod originar de dobândire a proprietăţii, care a operat în favoarea pârâtului, prevăzută în art. 887 NCC. ,,Drepturile reale se dobândesc fără înscriere în cartea funciară când provin din moştenire, accesiune naturală, vânzare silită, expropriere pentru cauză de utilitate publică, precum şi în alte cazuri expres prevăzute de lege’’. În această situaţie, pârâtul recurge la rectificarea înscrierii în cartea funciară, a dreptului reclamantului, ori pentru a înlătura beneficiul prezumpţiei reclamatului, fie pentru a putea personal, să îşi înstrăineze dreptul. Totuşi, reclamantul ar putea beneficia de efectul achizitiv al publicităţii imobiliare, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege. Art. 565 prevede că: ,,În cazul imobilelor înscrise în cartea funciară, dovada dreptului de proprietate se face cu extrasul de carte funciară.” Pe baza acestui articol, putem deduce exigentă justificată care reiese din Codul Civil, din pricina efectului constitutiv de drepturi şi cel translativ. Dovada dreptului de proprietate reiese şi din Legea nr. 7/1996, unde se arată că, În cazul imobilelor înscrise în cartea funciară ca urmare a finalizării lucrărilor de înregistrare sistematică pe unitatea administrativ-teritorială respectivă, dovada dreptului de proprietate se face cu extrasul de carte funciară. Dovada delimitării unui imobil faţă de alte imobile se face numai cu extrasul din planul cadastral.” 2. Comparare de titluri  In ipoteza in care ambele părţi deţin titluri. Aceasta este situaţia când reclamantul se pretinde proprietar iar pârâtul exercită posesia de fapt asupra imobilului. Ambii prezintă câte un titlu în legătură cu bunul imobil în litigiu, fiind necesar a se verifica provenienţă titlurilor. În cazul în care se

18

A se vedea G. Boroi. Curs de Drepturi reale principale Ed. Hamgiu 2013, P. 311

16

invocă moduri de dobândire diferite, trebuie să se stabilească care dintre acestea este preferabil. În prima situaţie posibilă, când ambele titluri provin de la acelaşi autor, iar niciunul dintre aceştia, nu şi-a înscris titlul în documentele de publicitate imobiliară. Cel care va avea câştig de cauză, este cel al cărui titlu are data certă cea mai veche, deoarece data certă a titlului, conferă opozabilitate faţă de terţi. Dar dacă niciun titlu nu conferă data certă, este preferabil în acest caz, cel cu data cea mai veche, pe considerentul că autorul care a transmis prima dată proprietatea primului dobânditor, nu mai poate înstrăina în mod valabil şi a doua oară, expresia în limba latină, găsindu-şi explicaţia în acest context. ,,Nemo dat quod non habet.” O excepţie este cazul în care ambele părţi în litigiu, fac dovada unui testament, provenind de la acelaşi testator şi având ca obiect acelaşi imobil, situaţie în care va câştiga ultimul legatar, deoarece legatul ulterior a revocat primul legat. În cea de a doua situaţie, ambele titluri provin de la acelaşi autor, dar numai unul dintre dobânditori şi-a înscris titlul său în documentele de publicitate imobiliară, acesta având şi câştig de cauză, afară de cazul în care art. 892, art. 897, art. 908 ar fi aplicabile, însemnând că în cadrul acţiunii în revendicare a fost formulat şi o cerere pe baza acestor articole. Articolul 892, prevede că:, Cel care a fost îndreptăţit, printr-un act juridic valabil încheiat, să înscrie un drept real în folosul său poate cere radierea din cartea funciară a unui drept concurent sau, după caz, acordarea de rang preferenţial faţă de înscrierea efectuată de altă persoană, însă numai dacă sunt întrunite următoarele 3 condiţii: A) actul juridic în temeiul căruia se solicită radierea sau acordarea rangului preferenţial să fie anterior aceluia în baza căruia terţul şi-a înscris dreptul; B) dreptul reclamantului şi cel al terţului dobânditor să provină de la un autor comun; C) înscrierea dreptului în folosul reclamantului să fi fost împiedicată de terţul dobânditor prin violenţă sau viclenie, după caz. (2) Radierea sau acordarea rangului preferenţial poate fi cerută şi dacă violenţa ori viclenia a provenit de la o altă persoană decât terţul dobânditor, dar numai dacă acesta din urmă a cunoscut sau, după caz, trebuia să cunoască această împrejurare la data încheierii contractului în baza căruia a dobândit dreptul intabulat în folosul său. (3) Dreptul la acţiune se prescrie în termen de 3 ani de la data înscrierii de către terţ a dreptului în folosul său.” Tot în cazul în care dobânditorul a fost de rea-credinţă şi s-a înscris în cartea funciară, art.897 prevede că: ,,1) Acţiunea în prestaţie tabulară se va putea îndrepta şi împotriva terţului dobânditor înscris anterior în cartea funciară, dacă actul juridic 17

invocat de reclamant este anterior celui în temeiul căruia a fost înscris dreptul terţului dobânditor, iar acesta a fost de rea-credinţă la data încheierii actului. (2) Dreptul la acţiune împotriva terţului se prescrie în termen de 3 ani de la data înscrierii de către acesta a dreptului în folosul său, cu excepţia cazului în care dreptul la acţiune al reclamantului contra antecesorului tabular s-a prescris mai înainte.” Pentru cazul în care titlul uneia dintre părţi, ar fi afectat de o cauză de ineficacitate, se pot aplica dispoziţiile art. 908, care stipulează că: ,,(1) Orice persoană interesată poate cere rectificarea unei intabulări sau înscrieri provizorii, dacă: 1. Înscrierea sau încheierea nu este valabilă ori actul în temeiul căruia a fost efectuată înscrierea a fost desfiinţat, în condiţiile legii, pentru cauze ori motive anterioare sau concomitente încheierii ori, după caz, emiterii lui; 2. Dreptul înscris a fost greşit calificat; 3. Nu mai sunt întrunite condiţiile de existenţă a dreptului înscris sau au încetat efectele actului juridic în temeiul căruia s-a făcut înscrierea; 4. Înscrierea în cartea funciară nu mai este, din orice alte motive, în concordanţă cu situaţia juridică reală a imobilului. (2) Rectificarea înscrierilor în cartea funciară se poate face fie pe cale amiabilă, prin declaraţia autentică notarială a titularului dreptului ce urmează a fi radiat sau modificat, fie, în caz de litigiu, prin hotărâre judecătorească definitivă. (3) Când dreptul înscris în cartea funciară urmează a fi rectificat, titularul lui este obligat să predea celui îndreptăţit, odată cu consimţământul dat în formă autentică notarială pentru efectuarea rectificării şi înscrisurile necesare, iar în caz contrar, persoana interesată va putea solicita instanţei să dispună înscrierea în cartea funciară. În acest din urmă caz, hotărârea instanţei de judecată va suplini consimţământul la înscriere al părţii care are obligaţia de a preda înscrisurile necesare rectificării. (4) Acţiunea în rectificare poate fi introdusă concomitent sau separat, după ce a fost admisă acţiunea de fond, când este cazul. Ea poate fi formulată atât împotriva dobânditorului nemijlocit, cât şi împotriva terţilor dobânditori, cu titlu oneros sau cu titlu gratuit, în condiţiile prevăzute la art. 909, cu excepţia acţiunii întemeiate pe dispoziţiile alin. (1) pct. 3 şi 4, care nu poate fi pornită împotriva terţilor care şi-au înscris vreun drept real, dobândit cu bună-credinţă şi printr-un act juridic cu titlu oneros sau, după caz, în temeiul unui contract de ipotecă, întemeindu-se pe cuprinsul cărţii funciare. În cea de a treia situaţie, ambele titluri provin de la acelaşi autor, iar ambii dobânditori şi-au înscris titlurile în documentele de publicitate imobiliară. Expresia, Qui prior tempore, potior iure”, însemnând că cel care şi-a înscris mai 18

întâi titlul, va avea în principiu câştig de cauză, cu excepţia cazurilor prevăzute de articolele 892, 897, 908 C.civ. Articolul 891 C.civ. Prevede că: ,,În cazul în care două sau mai multe persoane au fost îndreptăţite să dobândească, prin acte încheiate cu acelaşi autor, drepturi asupra aceluiaşi imobil care se exclud reciproc, cel care şi-a înscris primul dreptul va fi socotit titularul dreptului tabular, indiferent de data titlului în temeiul căruia sa săvârşit înscrierea în cartea funciară.” Dar în cazul în care una dintre părţi, a dobândit cu rea-credinţă de la acelaşi autor, vor deveni aplicabile art. 892 şi 897, iar dacă titlul uneia dintre părţile din proces, este afectat de o cauză de ineficacitate, se va aplica art. 908 C. civ. În cea de a patra situaţie, cele două titluri provin de la autori diferiţi, urmând a se compara cele două titluri, pe care se întemeiază drepturile autorilor, dându-se câştig de cauza celuia al cărui autor are un drept preferabil, aplicându-se principiul, nemo dat quod non habet.” Spre exemplu, cel care a dobândit titlul de la un neproprietar, va pierde în faţa celuilalt care se prevalează de un mod de dobândire originar. Articolul 901C.Civ., stipulează că: ,,Sub rezerva unor dispoziţii legale contrare, oricine a dobândit cu bună-credinţă vreun drept real înscris în cartea funciară, în temeiul unui act juridic cu titlu oneros, va fi socotit titularul dreptului înscris în folosul său, chiar dacă, la cererea adevăratului titular, dreptul autorului său este radiat din cartea funciară.”  In ipoteza in care numai una dintre părţi are titlu. Când doar o parte din litigiu are titlu (face dovada unui mod de dobândire a proprietăţii), trebuie să facem diferenţa dacă parte este reclamant sau dacă este pârât în proces. Dacă partea este reclamant, atunci acţiunea în revendicare imobiliară se va admite. În anumite cazuri, trebuie ca data titlului să fie anterioară datei la care pârâtul a intrat în posesia imobilului. De multe ori, pârâtul trebuie să invoce şi să dovedească nevalabilitatea titlului reclamantului, sau că titlul provine de la un neproprietar, caz în care acţiunea în revendicare se va respinge ca nefondată.19 Când pârâtul este cel care este în posesia titlului, acţiunea în revendicare introdusă de reclamant va fi respinsă din cauza lipsei calităţii procesuale.  In ipoteza in care niciuna din părţi nu are titlu În cazul în care niciuna din părţi nu are titlu şi nici nu dovedeşte un mod de dobândire originar că uzucapiunea, ar însemna ca acţiunea introdusă de reclamant să fie respinsă ca lipsită de calitate procesuală şi în favoarea pârâtului să opereze

19

A se vedea G. Boroi. Curs de Drepturi reale principale Ed. Hamgiu 2013, P. 144.

19

prezumpţia de proprietar. Tot în acesta situaţie, reclamantul să nu poată dovedi pretenţia formulată împotriva posesorului, iar principiul care se aplică este, în pari causa, melior est causa possudentis.” În doctrină este prevăzută situaţia când nu s-ar trece automat la câştigul în favoarea posesorului, ci s-ar efectua un procedeu de verificare a posesiei, câştigând cel care are posesia cea mai caracterizată. De aceea, se compară posesia anterioară a reclamantului cu cea actuală a pârâtului, elementele care diferenţiază posesiile părţilor în litigiu, se referă la bună credinţă, la caracterul neviciat al posesiei sau la întemeierea pe un just titlu, sau chiar la durata acesteia.20 Nu putem fi de acord cu acest procedeu, deoarece ar însemna că o acţiune posesorie, să se rezolve prin posesia ca stare de fapt, aceasta neconstituind un mod de dobândire a dreptului de proprietate. Nu exista niciun fundament juridic prin care fostului proprietar îi s-ar recunoştea dovedirea dreptului de proprietate, iar prezumpţia de care beneficiază posesorul actual, anihilează prezumpţia reclamantului. ,,Întrucât aşa cum am arătat anterior, reclamantul este cel care are sarcina probei, nedovedirea dreptului sau de proprietate asupra imobilului, trebuie să atragă respingerea acţiunii.21 . Acţiunea este înlăturată ca fiind introdusă de o persoană fără calitate procesuală activă.22 3. Corelaţia dintre acţiunea în revendicare imobiliară şi acţiunile de apărare a dreptului de proprietate imobiliară prevăzute în legi speciale Ca urmare a instaurării regimului comunist în România, unul dintre obiectivele principale a fost distrugerea proprietăţii private, în principal în materie imobiliară. Preluarea imobilelor s-a făcut în baza unor legi de naţionalizare sau de expropriere, contrare tratatelor internaţionale şi convenţiilor pentru protecţia drepturilor omului, fiind inclus şi dreptul de proprietate. Preluarea a fost făcută în mod abuziv, fără vreun temei legal, prin simple dispoziţii administrative. Odată cu căderea regimului comunist, foştilor proprietari li s-au deschis calea reparării pentru nedreptăţile săvârşite faţă de aceştia. Au fost luate măsuri reparatorii şi cu caracter parţial, prevăzute în legi special pentru a-şi recâştiga dreptul de proprietate şi posesia în sine. Aşadar legile speciale sunt: Legea nr. 18/1991 a fondului funciar, Legea nr. 112 din 1995 pentru reglementarea situaţiei juridice a unor imobile cu destinaţia de locuinţe, trecută în proprietatea statului23, O.U.G. nr. 83 din 8 iunie 1999 privind 20

A se vedea C. Bîrsan, op. cit., 2013, p. 314; V.Stoica, op. cit., p. 483-484. A se vedea G. Boroi. Curs de Drepturi reale principale Ed. Hamgiu 2013, P. 148 22 A se vedea si Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 397/1971, în Repertoriu 1969-1975, p. 95; C.A. București, s. a IV-a civ., dec. nr. 3029/1999, in C.P.J.C. 1999, p. 188; G. Boroi, M.M Parviceru, T.V. Radulescu, C.A. Anghelescu, op. cit., p.73. 23 Publicată in M. Of. Nr. 279 din 29 noiembrie 1995, ultima modificare fiind realizată prin Legea nr. 71/2001 21

20

restituirea unor imobile care au aparţinut comunităţilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale din România24, Legea nr 1/2000, O.U.G nr. 94 din 29 iunie 2000 privind retrocedarea unor imobile care au aparţinut cultelor religioase din România şi Legea nr. 10/2001, care prevede regimul juridic al bunurilor preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989. Numărul ridicat de acte normative şi modificarea repetată a acestora, a creat confuzii şi contradicţii între reglementări, o multitudine de litigii, ,,care încarcă rolul instanţelor şi creează incoerenţe grave în practica judiciara şi în practica instanţelor constituţionale”. 25 Lacunele şi contradicţiile din aceste legi, au determinat Curtea Europeană a Drepturilor Omului să întrerupă rezolvarea litigiilor şi analiza cererilor formulate împotriva Statului Român, ,,în aşteptarea adoptării de către autorităţile române a unor măsurii capabile să ofere un remediu adecvat tuturor persoanelor afectate de legile reparative.”26 În contextul acţiunii în revendicare, dintre numeroasele probleme de ordin substanţial şi procesual, două probleme ne preocupă în mod special. Prima problemă se referă la concursul dintre acţiunea în revendicare şi acţiunile din cadrul legilor speciale, pentru apărarea dreptului de proprietate, iar cea de a doua chestiune este în legătură cu proba dreptului de proprietate asupra imobilelor preluate abuziv în perioada comunistă. Colapsul regimul comunist, a făcut ca proprietatea socialistă de stat să fie distribuită către patrimoniul statului, sau unităţilor administrative teritoriale, cu titlu de proprietate publică sau privată. Împărţirea bunurilor s-a mai făcut fie în patrimoniul regiilor autonome cu titlu de proprietate de administrare, fie în patrimoniul societăţilor comerciale de stat cu titlu de proprietate privată. Legea nr 15/1990 şi Legea nr. 18/1991 cuprind reglementările în legătură cu chestiunea distribuirii bunurilor care au format obiectul proprietăţii socialiste de stat. Conform H.G. nr. 834 din 14 decembrie 1991 a fost prevăzută proba dreptului de proprietate, prin stabilirea şi evaluarea unor terenuri deţinute de societăţile comerciale cu capital de stat. 4. Revendicarea imobilelor preluate abuziv de către stat sau de alte persoane juridice în perioada 1945 -1989 Între 6 martie 1945 şi 22 decembrie 1989, naţionalizările, confiscările şi alte deposedări au creat instanţelor judecătoreşti probleme în rezolvarea acţiunilor în revendicare, formulate de foştii proprietari. S-au conturat două grupuri de interes, cel al foştilor proprietari care aveau pretenţia în mod legitim, de a solicita

pentru punerea in aplicare a Legii 287/2009 a Codului civil publicată in M. Of. Nr. 409 din 10 iunie 2011. 24 Republicată in M. Of. nr. 797 din septembrie 2005 25 A se vedea Valeriu Stoica, Drepturilor reale principale. Ed. C.H Bech, P. 485. 26 CEDO, Secția a III-a , hotararea din 12 octombire 2010, în cauza Maria Atanasiu și alții împotriva Romaniei, nr. 241.

21

repunerea în situaţia anterioară, restitutio în integrum” şi cel al chiriaşilor din casele naţionalizate. Foştii proprietari aveau pretenţia de a fi restituite imobilele, împreună cu despăgubirile pentru construcţiile pentru care au fost demolate, dar şi preluarea de construcţii care au fost ridicate între timp. Chiriaşii sau deţinătorii de imobile cereau instanţelor judecătoreşti a se lua în considerare de schimburile intervenite în perioada comunistă şi clarificarea cererilor proprietarilor, fără a provoca probleme sociale în rândul acestora prin evacuare, dezafectarea unor unităţii de producţie, sau epuizarea de fonduri alea statului prin acordarea unor sume colosale. Pentru această chestiune, trebuie stabilit care sunt instanţele competenţe să judece litigiile care au ca obiect revendicarea imobilelor din perioada 1945-1989. În lipsa unor reglementări speciale după anul 1990, s-a pus problema dacă instanţele judecătoreşti sunt competenţe să judece, pe baza decretului nr. 92/1950 privind trecerea în proprietatea statului a unor imobile. O parte dintre instanţe s-au apreciat ca fiind competente pentru analiza acestor acţiuni, invocând competenţa generală în materie civilă.27 Decretul nr.92/1950 cuprindea o listă anexă cu persoanele supuse naţionalizării dar şi cele excluse. Curtea Supremă de Justiţie a statuat ca instanţele judecătoreşti, nu sunt competente să cenzureze dispoziţiile decretului, prin Hotărârea nr. 1/995, deoarece ar avea ca urmare, depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti. În continuare, Curtea Supremă a decis că pe calea unor reglementări speciale vor fi create măsuri reparatorii. Pe baza legislaţiei de atunci în vigoare, art.330 C. proc. Civ., procurorul general avea puterea de a introduce recursuri în anulare împotriva hotărârilor judecătoreşti, prin care s-au admis acțiuni în revendicare ale foştilor proprietari. Ca şi consecinţă, au fost desfiinţate hotărâri judecătoreşti de admitere a unor acţiuni în revendicare iar imobilele au intrat în proprietatea statului. Cei care au fost privaţi pe nedrept de bunurilor lor, au sesizat Curtea Europeană a Drepturilor Omului, semnalând încălcarea Protocolului nr.1 al Convenţiei europene a drepturilor omului privind dreptul de proprietate. În cauza Brumărescu c. României, dreptul de proprietate a fost recâştigat de reclamant, pe considerentul că tatăl său făcea parte din persoanele exceptate de naţionalizare. Curtea Europeană a obligat statul român la restituirea bunului în natură şi la despăgubiri 28, fiind acuzat de încălcarea art.1 din Protocolul nr. 1 al Convenţiei. Curtea Supremă de Justiţie prin Hotărârea nr. 1 din 28 septembrie 1998 a decis să revină asupra hotărârii sale din 1995, precizând că orice acţiuni care aduc atingere dreptului de proprietate să fie judecate de către tribunal. Sub incidenţa legii din 27

A se vedea C.S.J., s. civ., dec. nr. 518/1993, citată in cauza Burărescu (C.E.D.O., hotărârea din 28 octombire 1999, în M. Of. nr. 414 din 31 august 2010); a se vedea, pentru confiscarea ileagală a unor monede de aur si bijuterii, cauza Vasilescu (C.E.D.O., hotărârea din 22 mai 1998 , în M. Of. Nr. 637 din 27 decembrie 1999). 28 A se vedea C. Bîrsan, Protecția dreptului de proprietate in sistemul European de protecție a drepturilor omului, cu privire specială asupra restituirii unor bunuri , in P.R. nr. 2/2003, p. 191-213.

22

1998 prin art. 6, alin.1, a fost inclusă şi categoria de bunuri preluate de stat în perioada comunistă, în temeiul unui titlu valabil cu respectarea Constituţiei şi tratatelor internaţionale din acea perioadă, în continuare aceste bunuri fiind în proprietatea statului. Articolul 6 alin.2, face referire la bunurile preluate fără titlu valabil sau cele obţinute prin vicierea consimţământului, pot face obiectul unei revendicări de către foştii proprietari, dacă nu cad sub incidenţa unei legii speciale de reparaţie.29 O problemă sub aspect procedural în legătură cu posibilitatea proprietarilor de a intenta o nouă acţiune în revendicare, ca urmare al admiterii recursului în anulare. Din cauza hotărârii Curţii Supreme de Justiţie, care anterior schimbării jurisprudenţei, a admis recursul formulat de procurorul general şi a respins acţiunile în revendicare. Problematică care rezultă face referire la autoritatea de lucru judecat, deoarece unele instanţe au respins acţiunile pe acest motiv, prevăzut de art. 1201 C. civ., care prevede că: ,,Este lucru judecat atunci când a doua cerere în judecată are acelaşi obiect, este întemeiată pe aceeaşi cauză şi este între aceleaşi părţi, făcută de ele şi în contra lor în aceeaşi calitate”, invocând că acelaşi litigiu a fost soluţionat pe fond de Curtea Supremă de Justiţie. Curtea Europeană a Drepturilor Omului fiind sesizată de unii reclamanţi, a decis scoaterea cazurilor de pe rol şi printr-o interpretare uniformă legală, s-a admis eventualitatea formulării unei a două acţiuni, având ca obiect aplicarea eronată a legii de trecere a unor bunuri în proprietatea statului. În favoarea foştilor proprietari, au fost luate măsuri de reconstituire a drepturilor de proprietate asupra terenurilor agricole preluate de stat, sau de cooperativele agricole de producţie, având cadrul legal, Legea nr. 18/1991, modificată prin Legea nr. 169/1997. Legea nr. 10/2001 care făcea referire la imobilele preluate abuziv de stat în perioada 1945-1989, recunoaşte calitatea de proprietari avută la data preluării abuzive fără titlu valabil. Totodată, legea recunoaşte modalitatea de restituire în natura a imobilelor şi a terenurilor, iar când acest lucru nu mai este posibil, prin echivalent.30 Chestiunea de controversă s-a ivit în legătură cu o parte dintre aceste imobile care au fost înstrăinate chiriaşilor. În baza legii 112/1995, art.2 alin.1 preciza că imobilele preluate de către stat cu titlu valabil, nu puteau fi restituite în natura foştilor proprietari, în schimb, erau acordate despăgubiri, cu toate ca preluare se făcea abuziv, înstrăinările erau considerate legale. De restituirea în natură, conform art. 2 şi ar. 5 din Legea 112 /1995, au profitat foştii proprietari sau moştenitorii acestora, care locuiau în apartamentele din obiectul litigiului în data de 22 decembrie 1989, în calitate de chiriaşi, sau când proprietarii şi moştenitorii 29

Instanța Supremă a reținut cu valoare de principiu ca va fi admisă o acțiune în revendicare, în situația în care aplicarea, spre exemplu, a dispozițiilor Decretului nr. 52/1950 cu privire la naționalizarea unor imobile s-a facut cu privire la o persoana care era exceptată de la naționalizare, pe de o parte, iar pe de altă parte, nici individualizarea imobilullui nu se facea corespunzator (C.S.J., s. civ., de nr. 1334/2000, in P.R. nr.1/2001, p. 122-124. 30 A se vedea V. Pătrulea, C. Taurianu, Dreptul de proprietate, vol. II, Ed. Rosetti, București 2005, p. 75.

23

acestora locuiau în acelaşi apartament cu alţi chiriaşi, caz în care doar proprietarii şi moştenitorii acestora au rămas. În Legea nr. 10/2001 este definită noţiunea de, imobilele preluate abuziv”, precizând atât imobilele preluate fără titlu cât şi cele preluate cu titlu valabil. Distincţia dintre acestea fiind ca cele care au fost preluate cu titlu, au fost preluate în concordanţă cu dispoziţiile legale, iar cele preluate fără titlu au fost făcute în “afara legii” Importanţa deosebirii dintre cele două constă în aceea că, restituirea în natură a imobilelor preluate cu titlu are loc în urma stabilirii dreptului de proprietate al persoanei interesate, pe când cele preluate fără titlu se consideră ca persoana îndreptăţită nu a pierdut dreptul de proprietate niciodată, restituirea în natură fiind condiţionată numai de constatarea calităţii sale de proprietar.”31 Este important să facem distincţia între două situaţii: una în care imobilul preluat de stat fără titlu, se află în posesia statului, iar proprietarul sau moştenitorul acestuia poate promova acţiunea în revendicare, fără introducerea în prealabil a unei acţiuni în nulitate, pe considerentul că dreptul de proprietate nu a fost pierdut. Articolul 6 alin. (2) din Legea nr.213/1998 şi art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 sunt cele incidente primei situaţii. Cea de a doua situaţie vizează ipoteză în care imobilul preluat fără titlu, a fost înstrăinat unor terţe persoane, fiind incident art. 45 din Legea nr. 10/2001 care statuează: 1) Actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile care cad sub incidenţa prevederilor prezentei legi, sunt valabile dacă au fost încheiate cu respectarea legilor în vigoare la data înstrăinării. (2) Actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile preluate fără titlu valabil, considerate astfel anterior intrării în vigoare a Legii nr. 213/1998, cu modificările şi completările ulterioare, sunt lovite de nulitate absolută, în afară de cazul în care actul a fost încheiat cu bună-credinţă. (2.1) Contractele de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, sunt acte autentice şi constituie titlu de proprietate opozabil de la data încheierii acestora. (3) Abrogat. (4) Actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele întocmite în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile preluate cu titlu valabil, sunt lovite de nulitate absolută dacă au fost încheiate cu încălcarea dispoziţiilor imperative ale legilor în

31

A se vedea Cornelia Munteanu, Ovidiu Ungureanu, Tratat de Drept civil, Drepturi reale principale, Ed. Hamangiu., p. 447.

24

vigoare la data înstrăinării. (5) Prin derogare de la dreptul comun, indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acţiune se prescrie în termen de un an de la data intrării în vigoare a prezenţei legi.” Articolul 46 din Legea nr. 10/2001, prezintă numeroase discuţii în contradictoriu. Articolul 2 al acestei legi, are menirea de a stabili în favoarea subdobânditorului titlul de proprietate,32 sau de a se abate de la aplicarea dreptului comun în vânzarea bunului altuia.33 O altă opinie cu privire la art. 46 alin. (2) prevede o excepţie de la principiul anulării actului subsecvent, dacă preluarea a fost făcută cu titlu valabil, când dobânditorul este de bună-credinţă şi actele încheiate de acesta rămân valabile. O altă ipoteză se referă la vânzarea lucrului altuia către un cumpărător de bună-credinţă, când adevăratul proprietar va avea posibilitatea de a introduce o acţiune în revendicare şi nu o acţiune în anularea contractului de vânzarecumpărare, dacă preluarea imobilului a fost făcută în afara prevederilor legale. Curtea Constituţională a statuat că titlul dobânditorului este valid, în condiţiile legale, dar urmează a se compara cu titlul proprietarului, care introduce o acţiune în restituirea imobilului iar instanța va aprecia care dintre cele două titluri este preferabil.34 Jurisprudenţă Pentru a obţine restituirea în natură sau prin echivalent a bunurilor confiscate, foştii condamnaţi politici trebuie să îndeplinească, în prealabil, procedura prevăzută de O.U.G nr. 214/1999 privind acordarea calităţii de luptător în rezistenţa anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracţiuni săvârşite din motive politice, precum şi persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive (C.S.J., s. civ. Dec. nr. 2823 din 30 mai 2001 în Buletinul jurisprudenţei. Culegerea de decizii pe anul 2001, p. 82). 5. Particularităţi ale acţiunii în revendicare ca mijloc de apărare a dreptului de proprietate publică. Având în vedere importanţa şi destinaţia lor de a satisface interese de ordin general, la nivel naţional sau la nivelul unităţilor administrativ-teritoriale, bunurile proprietate publică au un regim juridic special. Dreptul de proprietate publică este inalienabil, imprescriptibil şi insesizabil. 32

P. Perju, Discuții cu privire la admisibilitatea acțiunii în revendicare a adevaratului proprietar împotriva subdobânditorului de bună-credintă al unui imobil (1) în Dreptul nr. 6/2000 , p. 18-19. 33 R. Popescu, R. Dinca, Discuții cu privire la admisibilitatea acțiunii în revendicare a adevaratului proprietar împotriva subdobânditorului de bună-credintă al unui imobil (1) în Dreptul nr. 6/2001, p.6; Discuții cu privire la sfera actelor ce cad sub incidența art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în Dreptul nr. 7/2002, p. 82-88. 34 Curtea Constituționala, dec. nr. 145 din 25 martie 2004 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art 46. alin. (2) din Legea 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate abuziv în perioada 1945-1989 în M. Of. nr. 377 din 29 aprilie 2004.

25

Titularii dreptului de proprietate publică sunt statul sau unităţile adminstrativteritoriale, dispunând de apărarea acestui drept prin mijloace nespecifice de drept civil, cum ar fi acţiunea în răspundere contractuala sau delictuală. ,,Cea mai energică acţiune civilă de apărare a dreptului de proprietate publică este acţiunea în revendicare, atunci când bunul se găseşte la un terţ care îi neagă dreptul şi refuză restituirea lui.”35 Această problemă, poate să reiasă cu privire la bunurile care sunt proprietatea publică prin destinaţia legii, deoarece aceleaşi bunuri pot fi şi în proprietate privată. Nu este exclusă situaţia, în care un bun proprietate publică prin destinaţia legii, ca de exemplu un tablou dintr-o colecţie de artă dintr-un muzeu naţional sau de interes local, să iasă din proprietatea statului şi să treacă în stăpânirea oricărui subiect de drept privat. În această situaţie, este necesar să se recunoască titularului dreptului de proprietate publică posibilitatea introducerii unei acţiuni în revendicare, pentru a avea din nou stăpânirea bunului. Titularii dreptului la acţiune sunt statul şi unităţile administrativ - teritoriale, potrivit art. 12 din Legea nr. 213/1998. În litigiile privitoare la dreptul de proprietate statul este reprezentat de Ministerul Finanţelor, iar unităţile administrativ-teritoriale de către Consiliul judeţean, de Consiliul general al municipiului Bucureşti, sau după caz de Consiliile locale care dau mandat scris, în fiecare caz, preşedintelui consiliului judeţean sau primarului, acesta poate desemna un alt funcţionar de stat sau un avocat care să-l reprezinte în faţa instanţei. Acţiunea în revendicare a dreptului de proprietate publică este o acţiune petitorie, reală şi imprescriptibilă. Este o acţiune petitorie, deoarece face referire la existenţa acestui drept, întemeindu-se pe dreptul real de proprietate publică, este o acţiune reală. Caracterul imprescriptibil reiese din art. 563 C. civ., fiind aplicabil şi dreptului de proprietate publică. Titularul dreptului de proprietate publică, nu doar că are dreptul de a revendica bunul, dar va avea posibilitatea să ceară, dacă este cazul, despăgubiri în temeiul art. 563 alin. (1), Proprietarul unui bun are dreptul de a-l revendica de la posesor sau de la o altă persoană care îl deţine fără drept. El are, de asemenea, dreptul la despăgubiri, dacă este cazul.” Un aspect particular al caracterului imprescriptibil al dreptului de proprietate publică, este în legătură cu termenul de 3 ani în care poate fi intentată acţiunea în revendicare a unui bun imobil dobândit prin adjudecare în cadrul unei proceduri de executare silită imobiliară, ipoteza prevăzută de art. 520 C. proc. Civ. şi nici termenul de 1 an prevăzut de art. 572 C. civ., privitoare la o bucată de teren desprinsă prin avulsiune, în aceste două cazuri acţiunea în revendicare proprietăţii publice este imprescriptibilă extinctiv. Acţiunea în revendicare este şi imprescriptibilă achizitiv, în sensul că nu poate fi paralizată prin invocarea de către pârât prin invocarea uzucapiunii, art. 930 C. civ., 35

A se vedea C. Bîrsan, Drept Civil. Drepturi reale principale. E.d. Hamangiu 2013. P. 330.

26

ori a dobândirii proprietăţii bunurilor mobile prin posesia de bună-credinţă, conform 937-938 C. civ. Proba dreptului de proprietate se face de către reclamant (statul sau unităţile administrative-teritoriale). Bunurile ce formează obiectul proprietăţii publice, pot fi date în administrare, concesionate ori date în folosinţă, beneficiarii dobândind în patrimoniile lor drepturi reale principale, care se constituie pe acte de drept public, fiind opozabile tuturor subiecţilor de drept. Titularii acestor drepturi, au două obligaţii esenţiale care reies din art. 865 C. civ. şi anume: ,,să îl informeze pe proprietar cu privire la orice tulburare adusă dreptului de proprietate publică; să îl introducă în proces pe titularul dreptului de proprietate publică, în condiţiile prevăzute de Codul de procedură civilă.” În privinţa dreptului de administrare şi apărarea acestuia, art. 870 C. civ. Prevede că: ,,Apărarea în justiţie a dreptului de administrare revine titularului dreptului.” Printr-o normă de trimitere al art 870 C. civ. alin. (2), acţiunea prin care se apară acest drept, ii se aplică dispoziţiile art. 696 C. civ., privitoare la acţiunea confesorie de superficie. Potrivit acestui din urmă articol, acţiunea confesorie întemeiată pe dreptul de administrare, poate fi intentată de titularul sau chiar împotriva statului ori împotriva unităţii administrativ-teritoriale. 36 Regimul juridic al acţiunii confesorii de superficie, este o acţiune petitorie, deoarece aduce în discuţie însăşi existenţa dreptului de administrare, este o acţiune reală şi imprescriptibilă atât extinctiv cât şi achizitiv. Sarcina probei revine reclamantului, iar pentru a dovedi existenţa dreptului în patrimoniul sau, este nevoie de actul de drept public prin care s-a născut. Apărarea drepturilor de concesiune şi folosinţă, este reglementată de art. 873 şi 875 C. civ., regimul juridic al apărării acestor drepturi fiind similar dreptului de administrare. Apărarea dreptului de concesiune revine concesionarului iar a dreptului de folosinţă cu titlu gratuit, revine titularului acestui drept. Alineatul următor al art.873 şi 875 C. civ. Trimit la aplicarea dispoziţiilor art. 696 C.civ, de unde reiese că acţiunea în justiţie prin care se evidenţiază existenţa dreptului de concesiune ori a dreptului de folosinţă cu titlu gratuit, întemeiate pe dreptul de proprietate publică, este o acţiune confesorie specifică, petitorie, reală şi imprescriptibilă atât extinctiv cât şi achizitiv, fiind similară cu acţiunea confesorie întemeiată pe dreptul de administrare.37

36 37

A se vedea V. Sotica, op. cit (2009), p. 493; Fl. A. Baias, op. cit. (2012), p. 899. A se vedea V. Stoica, op. cit. (2009), p. 493; Fl. A Baias, op. cit. (2012), p. 903-904.

27

CAPITOLUL III. REVENDICAREA BUNURILOR MOBILE 1. Precizări prealabile Prezumpţia instituită prin art. 935 C.civ., care face referire la dobândirea proprietăţii mobiliare prin posesia de bună-credinţă şi influenţează regimul juridic al revendicării bunurilor mobile, statuând că: ,,Oricine se află la un moment dat în posesia unui bun mobil este prezumat că are un titlu de dobândire a dreptului de proprietate asupra bunului.” ,,În dreptul civil român, revendicarea bunurilor mobile se deosebeşte de revendicarea bunurilor imobile, deoarece în materie mobiliară, posesia valorează titlu de proprietate”, regula fiind, en fait de meubles, possession vaut titre.”38 Aceasta este prevăzută de art. 1909 alin. (1) C.civ. de la 1864, căruia îi corespunde art. 937 alin (1) N.C.C, potrivit căruia: ,,Lucrurile mişcătoare se prescriu prin faptul posesiunii lor, fără să fie trebuinţă de vreo curgere de timp.” Pentru posesorul unui lucru mişcător, posesiunea constituie titlul de proprietate. Din momentul intrării în posesie, acesta devine proprietar, iar prin posesia de fapt, reiese că acţiunea în revendicarea imobiliară este aproape imposibilă. Sunt anumite situaţii, care necesită a se deosebi, deoarece şi pentru acţiunea în revendicarea imobiliară, se poate ajunge la compararea modurilor de dobândire a proprietăţii, existând anumite particularităţi cu privire la admiterea şi respingerea acţiunii. O primă situaţie, este atunci, când proprietarul se desesizează în mod voluntar de bunul mobil, pe care îl încredinţează detentorului precar, iar acesta la rândul lui, îl înstrăinează cu titlu oneros, unui terţ dobânditor de bună-credinţă care intra în posesia bunului. O a doua situaţie de distins, este aceea când proprietarul se desesizează în mod involuntar de bun, ca urmare a pierderii bunului său în cazul unui furt, iar bunul respectiv, ajunge în posesia unui dobânditor de bună credinţă. Alte două situaţii sunt: ,,când proprietarul se desesizează involuntar de bun, iar cel care l-a găsit, se conformează dispoziţiilor art. 941 C. şi atunci când, bunul mobil se află în posesia hoţului sau a găsitorul, care nu s-a conformat dispoziţiilor art. 942 C. civ. ,,sau a dobânditorului de rea-credinţă (reclamant este cel căruia i s-a furat sau care a pierdut bunul mobil, iar pârâtul este posesor de rea-credinţă).”39 Ipoteza prezentată de art. 937 alin (1) C. civ. ,,care prevede dobândirea proprietăţii prin posesia de bună-credinţă, statuând prin alin. (1) că: ,, Persoana care, cu bunăcredinţă, încheie cu un neproprietar un act translativ de proprietate cu titlu oneros,

38 39

Marilena Uliescu, Aurelian Gheorghe, Dreturi reale principale, Ed. U.J. p. 209. A se vedea G. Boroi. Curs de Drepturi reale principale Ed. Hamgiu 2013, P. 150.

28

având ca obiect un bun mobil, devine proprietarul acelui bun din momentul luării sale în posesie efectivă.” Posesia terţului dobânditor, are valoarea unei prezumpţii irefragabile şi absolute dacă sunt întrunite anumite condiţii cu privire la persoane şi la bunuri. Modul de dobândire prevăzut de art. 937 alin. (1), se întemeiază pe necesitatea asigurării a circuitului civil, în siguranță, referitor la bunurile mobile. Terţul fiind de bunăcredinţă, deoarece a dobândit bunul de la persoana care a creat aparenţa de adevărat proprietar, iar lipsa diligenţei proprietarului nu trebuie suportat de terţul de bună-credinţă. 2. Condiţii referitoare la bunuri, persoane şi la posesia terţului dobânditor Bunurile la care face referire art.937 alin. (1) sunt bunuri mobile corporale, deoarece acestea sunt apte de o posesie efectivă. Conţinutul articolului, vizează şi o o gamă restrânsă de bunuri incorporale, cum ar fi titlurile la purtător, acestea fiind drepturi de creanţă cuprinse în înscrisuri. Titlurile la purtător sunt reglementate în art. 940 C.civ. Care prevede că: ,, Dispoziţiile prezentei secţiuni se aplică şi titlurilor la purtător, în măsura în care prin legi speciale nu se dispune altfel.” Universalitatea de bunuri, ca în cazul unei succesiuni imobiliare, nu poate face obiectul unei acţiuni în revendicare, pe considerentul că bunul trebuie să fie privit în mod individual. Bunurile mobile, catalogate ca accesorii ale unui imobil, nu se poate dobândi proprietatea lor. Un exemplu determinat îl reprezintă mobilierul dintr-o locuinţă. O altă categorie de bunuri care nu poate face obiectul acţiunii în revendicare, sunt acelea care necesită înmatricularea, ca şi navele sau aeronavele. În acest caz, este exclusă bună-credinţă a terţului de la un neproprietar. Condiţiile referitoare la persoane, rezultă din art. 937 alin. (1) în care este prevăzută situaţia a terţului de bună-credinţă, care a intrat în posesia unui imobil, având la bază un act cu titlu oneros, încheiat cu detentorul precar, iar acestuia din urmă i-a fost încredinţat bunul, de către adevăratul proprietar de bunăvoie. În situaţia dobândirii bunului de la adevăratul proprietar, nu mai este necesar invocarea art. 937 alin. (1), întrucât fundamentul pentru dobândirea dreptului de proprietate, îl constituie actul juridic încheiat cu adevăratul proprietar, iar în cazul nulităţii, vor deveni aplicabile regulile în materia nulităţii. În cazul în care proprietarul nu s-a desesizat în mod voluntar, de bunul său, iar acesta a fost furat său pierdut, vor fi incidente art. 937 alin. (2) şi (3), aceasta fiind situaţia, atunci când bunul se află la dobânditorul cu bună-credinţă, provenit de la hoţ sau găsitor. Detentorul are obligaţia contractuală de restituire a bunului, iar în cazul în care bunul se află la acesta, nu poate invoca în favoarea sa art. 937 alin. (1). Proprietarul are împotriva detentorului o acţiune contractuală sau o acţiune în revendicare, pentru restituirea bunului, cu atât mai mult, când a intervenit prescripţia extinctivă a acţiunii contractuale. ,, Dacă bunul mobil a fost înstrăinat unui terţ de bună-credinţă acţiunea în restituire care putea fi invocată împotriva 29

detentorului, se v-a transforma într-o acţiune în despăgubire.”40 Ipoteza de aplicare a art. 937 alin. (1) este aceea când proprietarul încredinţează bunul unui detentor precar, iar acesta îşi încălca obligaţia de restituire, ce îi revenea din actul prin care a dobândit detenţia. Urmând să înstrăineze cu titlu oneros bunul, către un terţ, care are convingerea că încheie actul cu adevăratul proprietar, acesta fiind de bună-credinţă în acest caz. Articolul 1275 alin. (1) C. civ. Face referire la dobândirea proprietăţii de către un terţ de bună-credinţă, a unui bun mobil, când este transmis succesiv către mai multe persoane, dispunând că: ,,Dacă cineva a transmis succesiv către mai multe persoane proprietatea unui bun mobil corporal, cel care a dobândit cu bunăcredinţă posesia efectivă a bunului este titular al dreptului, chiar dacă titlul său are dată ulterioară.” Iar alineatul (2) arătând că: ,, Este de bună-credinţă dobânditorul care, la data intrării în posesie, nu a cunoscut şi nici nu putea să cunoască obligaţia asumată anterior de înstrăinător.” Un alt aspect al art. 937 alin. (1) pentru a-şi găsi aplicarea, este că posesorul de bună-credinţă să fi încheiat cu detentorul precar un act juridic cu titlu oneros. Dacă actul ar fi unul cu titlu gratuit, atunci raţiunea de a prefera buna-credinţă a terţului dobânditor, nu mai subzista faţă de lipsa de diligenţă a proprietarului. ,În sensul că lipsa de diligenţă a proprietarului în alegerea persoanei căreia i-a încredinţat bunul mobil este acoperită de principiul conform căruia trebuie protejat cel care se străduieşte să evite o pagubă (certat de damno vitando), iar nu cel care urmăreşte să păstreze un câştig (certat de lucro captando).”41 Când ne referim la posesia terţului dobânditor, aceasta trebuie să întrunească anumite condiţii. Prima constând în aceea de a fi reală, dobânditorul având atât corpus cât şi animus.” 42Art. 937 alin. (1) nu este aplicabil, atunci când detenţia materială nu a fost transmisă, deşi detentorul precar a încheiat actul cu terţul de bună-credinţă, dar acesta stăpâneşte bunul doar, corpore alieno.” O a doua condiţie ar fi că posesia să îndeplinească condiţiile art. 922 C. civ. ,, care prevede că: ,, (1) În afara situaţiilor prevăzute de lege, nu poate produce efecte juridice decât posesia utilă. (2) Nu este utilă posesia discontinuă, tulburată sau clandestină. Până la proba contrară, posesia este prezumată a fi utilă,” însemnând să fie neviciată. Iar cea de a treia condiţie se referă la buna-credinţă a posesorului, care constă în convingerea sinceră că acesta a dobândit bunul, de la adevăratul proprietar, nu de la detentor. Potrivit art. 938 alin (1) C. civ. ,,Este de bună-credinţă posesorul care nu cunoştea şi nici nu trebuia, după împrejurări, să cunoască lipsa calităţii de

40

A se vedea G. Boroi. Curs de Drepturi reale principale Ed. Hamgiu 2013,p. 152. A se vedea G. Boroi. Curs de Drepturi reale principale Ed. Hamgiu 2013, p. 154. 42 A se vedea Eugen Chelaru, Drepturi reale principale, E.d C.H. Beck p. 320. 41

30

proprietar a înstrăinătorului. (2) Buna-credinţă trebuie să existe la data intrării în posesia efectivă a bunului.” Nefiind destul să existe, pentru situaţia când, intrarea în posesie a dobânditorului, este ulterioară actului juridic dintre el şi detentor,” 43 doar la data realizării acordului de voinţă.44 Conform art. 14 alin. (2) C. civ. ,,buna-credinţă se prezumă, fiind vorba de o prezumpţie relativă, astfel că reclamantul din acţiunea în revendicare are şansa de a dovedi reaua-credinţă a posesorului, având posibilitatea de a apela la orice mijloc de probă. În concordanţă cu reglementarea anterioară, doctrinarii au ridicat problema justului titlu, dacă este un element distinct de bună-credinţă sau dacă este un element intrinsec al acesteia. Majoritatea doctrinarilor au fost de acord în a stabili, că justul titlu este imanent acesteia. Ca urmare a acestui fapt, era admis că un titlu care există doar în imaginaţia posesorului de bună-credinţă ar fi fost de ajuns, acest titlu fiind putative. O altă consecinţă în legătură cu această chestiune, consta în faptul că terţul era scutit de a proba existenţa justului titlu, deoarece prezumându-se de bună-credinţă, atunci şi justul titlu se prezumă. 3. Revendicarea de la terţul dobânditor de bună-credinţă a bunului mobil pierdut sau furat Această împrejurare este evidenţiată în art. Pentru această împrejurare, se aplică art.937 alin. (2) şi (3). C. civ. Alin. (2) prevede că:, bunul pierdut sau furat poate fi revendicat de la posesorul de bunăcredinţă, dacă acţiunea este intentată, sub sancţiunea decăderii, în termen de 3 ani de la data la care proprietarul a pierdut stăpânirea materială a bunului.” După cum reiese din acest text, acţiunea în revendicare se va admite dacă sunt realizate două condiţii. În primul rând, este obligatoriu ca terţul să dobândească bunul de la hoţ sau de la cel care şi-a însuşit ilegitim bunul pierdut de la proprietarul adevărat, ori chiar de la o altă persoană, care a primit bunul de la găsitor sau hoţ. Bunul mobil a a ieşit din posesia proprietarului fără voinţa sa,45 prin săvârşirea infracţiunii de furt, sau asimilată acesteia, este desesizarea produsă prin intermediul infracţiunii de tâlhărie ori piraterie. În prevederile art. 937 alin. (2) C. civ. ,,nu se încadrează infracţiuni că abuzul de încredere, gestiunea frauduloasă, deoarece în asemenea cazuri proprietarul s-a desesizat voluntar de bunul său, fiind incidente dispoziţiile art. 937 alin. (1) C.civ. În ceea ce priveşte pierderea bunului mobil, este lipsit de importanţă, dacă acest lucru se datorează neglijenţei proprietarului sau unui eveniment fortuit, în ambele cazuri, art 937 alin. (2) C. civ. se aplică.

43

A se vedea G. Boroi. Curs de Drepturi reale principale Ed. Hamgiu 2013, p. 155. Trib. Suprem, col. Civ., dec. nr. 1120/1966, in C.D. 1966 p.90 45 A se vedea C. Bîrsan, op. cit., p. 220. 44

31

În al doilea rând, acţiunea în revendicare trebuie introdusă în termenul de trei ani, împotriva terţului posesor de bună-credinţă. Termenul se calculează de la data furtului sau pierderii bunului, iar termenul legal este unul de decădere. Neintroducerea înăuntrul termenului are ca efect conform art 2545 alin. (2) C. civ. ,,pierderea dreptului de proprietate asupra bunului în cauză. Reclamantul în cadrul unei acţiuni în revendicare, are obligaţia de a face dovada dreptului de proprietate, care poate fi făcută prin orice mijloc de probă. ,,În cazul în care proprietarului îi este restituit bunul de către posesor, acesta din urmă are posibilitatea de a pretinde de la reclamant, cheltuielile necesare şi utile făcute cu lucrul46”. Pentru despăgubiri, posesorul de bună-credinţă poate intenta o acţiune în regres, împotriva hoţului sau găsitorului. Conform art. 1910 C.civ. de la 1864, Dacă posesorul actual al lucrului furat său pierdut l-a cumpărat la bilei sau la târg, sau la o vindere publică, sau de la un neguţător care vinde asemenea lucruri, proprietarul originar nu poate să ia lucrul înapoi decât întorcând posesorului preţul ce l-a costat.” Articolul 937alin (3) N.C.C prevede în mod asemănător că: ,,Dacă bunul pierdut sau furat a fost cumpărat dintr-un loc ori de la o persoană care vinde în mod obişnuit bunuri de acelaşi fel ori dacă a fost adjudecat la o licitaţie publică, iar acţiunea în revendicare a fost introdusă înăuntrul termenului de 3 ani, posesorul de bună-credinţă poate reţine bunul până la îndemnizarea sa integrală pentru preţul plătit vânzătorului. În doctrină, se evidenţiază buna-credinţă a terţului, când acesta cumpără bunul ce anterior fusese pierdut sau furat şi cumpărarea s-a făcut într-un loc public, unde astfel de operaţii se fac în mod obişnuit. Se întemeiază prevederea excepţională, că adevăratul proprietar care revendică bunul, să restituie terţului dobânditor preţul pe care l-a plătit. Prin urmare, posesorul de bună-credinţă, are la îndemână conform prevederilor legale, un drept de creanţă împotriva proprietarului revendicat, în legătură cu preţul pe care l-a plătit înstrăinătorului. Posesorul de bună-credinţă, mai are la îndemână şi un drept de retenţie cu privire la bun, până la plata creanţei de către proprietarul bunul, plată pe care terţul a făcut-o găsitorului sau hoţului. Pentru a se produce efecte, conform legii, este obligatoriu ca pe lângă bunăcredinţă a posesorului, este necesară şi eroarea comună asupra calităţii de proprietar, a găsitorului sau a hoţului. Această eroare comună este evidenţiată în art. 937 alin. (3), N.C.C. ,,în care se precizează că este vorba despre o persoană care vine în mod regulat astfel de bunuri, dar şi de un loc specific în care aceste bunuri sunt vândute". În aceste împrejurări, adevăratul proprietar poate intenta o acţiune împotriva hoţului sau găsitorului.

46

A se vedea Marilena Uliescu, Aurelian Gheorghe, Drepturi reale principale, p. 209.

32

4. Revendicarea bunului mobil de la hoţul sau găsitorul care nu s-au conformat dispoziţiilor art. 941 şi urm. C. civ. Sau de la terţul de rea-credinţă Pentru admiterea acţiunii în revendicare, este suficient ca reclamantul să dovedească dreptul său de proprietate, indiferent de persoana la care se află bunul, cum ar fi autorul furtului sau cel care şi-a însuşit bunul găsit, (fără să se conformeze regulamentului prevăzut în art. 941 şi 942 C. civ.), sau la o persoană care este de rea-credinţă. În legătură cu aceste persoane, nu se aplică art.937 alin. (1) şi (2), de unde reiese că acţiunea în revendicare poate fi admisă. O persoană de rea-credinţă, este aceea care a intrat în posesia bunului mobil, fără a avea convingerea simplă, că a dobândit dreptul său de proprietate asupra bunului. Ca şi exemplu de persoana de rea-credinţă, este cel care dobândeşte bunul mobil, de la o persoană care ştia sau care ar fi trebuit să ştie, că nu are calitatea de proprietar”47 Sau cel care obţine bunul mobil de la adevăratul proprietar, viciind consimţământul prin dol. Din categoria posesorilor de rea-credinţă, fac parte inclusiv hoţul şi găsitorul. Conform art. 563 alin. (2) C.c civ. ,,care nu diferenţiază acţiunea în revendicare pentru un bun imobil sau mobil. Acţiunea în revendicarea bunului mobil pentru proprietatea privată, pierdut sau furat de la terţul de rea-credinţă, este imprescriptibilă extinctiv". Conform art. 949 C.civ. ,,posesorul de rea-credinţă ar putea invoca uzucapiunea de 10 ani. În ceea ce priveşte bunul mobil proprietate publică, acţiunea în revendicare este imprescriptibilă extinctiv şi nu ar putea fi paralizată prin uzucapiune", potrivit art. 861 alin. (2) C. civ. ,,Admiterea acţiunii în revendicare, poate fi formulate şi împotriva detentorului precar, aplicându-se regulile de la posesorul de rea-credinţă a unui bun mobil, iar detentorul neavând posibilitatea invocării uzucapiunii în nicio situaţie". Pentru ipoteza când găsitorul bunului mobil s-a conformat dispoziţiilor art.941 şi 942 C. civ. ,, cel din urmă articol afirmă regula că: ,, bunul mobil pierdut continua să aparţină proprietarului” şi că: ,,Găsitorul bunului este obligat că, în termen de 10 zile, să îl restituie proprietarului ori, dacă acesta nu poate fi cunoscut, să îl predea organului de poliţie din localitatea în care a fost găsit. Acesta are obligaţia de a păstra bunul timp de 6 luni, fiind aplicabile în acest sens dispoziţiile privitoare la depozitul necesar.” Precum şi că: ,,Organul de poliţie va afişa la sediul său şi pe pagina de internet un anunţ privitor la pierderea bunului, cu menţionarea tuturor elementelor de descriere a acestuia.” Acest text se aplică şi pentru situaţia bunului mobil furat şi apoi abandonat de către hoţ. În cazul în care bunul a fost găsit într-un loc public, se aplică art. 943 C.civ. Care 47

A se vedea Gabriel Boroi, Drepturi reale principale, E.d. Hamangiu 2013, p. 157.

33

prevede că: ,,Dacă bunul a fost găsit într-un loc public, el va fi predat, pe bază de proces-verbal, persoanei care deţine un titlu, altul decât titlul de proprietate publică, asupra locului respectiv. În termen de 3 zile de la data preluării bunului pierdut, această persoană este obligată să îl predea, pe bază de proces-verbal, organelor de poliţie din localitate. În acelaşi termen, anunţul menţionat la art. 942 alin. (3) se va afişa la locul unde a fost găsit bunul.” Bunul va fi remis proprietarului, după ce sunt achitate cheltuielile în legătură cu păstrarea bunului, iar dacă acesta are valoare economică, proprietarul este obligat să plătească găsitorului, o recompensă ce reprezintă a zecea parte din valoarea bunului. Iar dacă s-a făcut o ofertă de recompensă, proprietarul este obligat să o respecte, conform art. 945 alin. (2) şi (3) C. civ. Potrivit art 945 alin. (4), Dacă bunul ori preţul nu este pretins de proprietarul originar, el va fi considerat lucru fără stăpân şi remis găsitorului pe bază de procesverbal. În acest caz, găsitorul dobândeşte dreptul de proprietate prin ocupaţiune. Dovada ocupaţiunii se poate face prin procesul-verbal menţionat sau prin orice alt mijloc de probă.” În situaţia în care găsitorul refuză să preia bunul său preţul acesta va reveni teritoriului unde a fost găsit, potrivit alin. (5) al aceluiaşi articol.

34

CAPITOLUL IV. EFECTELE ADMITERII ACŢIUNII ÎN REVENDICARE 1. Precizări introductive În principiu, efectele admiterii acţiunii în revendicare sunt aceleaşi, ne având importanţă dacă bunul este mobil sau imobil. Efectele admiterii acţiunii în revendicare în ceea ce priveşte proprietarul, în afară de redobândirea posesiei lucrului, mai includem şi restituirea productelor şi a fructelor produse de lucrul revendicat pe perioada în care proprietarul a fost lipsit de stăpânirea acestuia. Tot sub aspectul efectelor admiterii acţiunii, intră şi restituirea către posesor a cheltuielilor necesare făcute de către acesta, a cheltuielilor utile, în limita sporului de valoarea adus bunului. Mai întâi de toate, menţionăm că potrivit art. 563 alin. (4) C. civ. ,,Hotărârea judecătorească prin care s-a admis acţiunea în revendicare este opozabilă şi poate fi executată şi împotriva terţului dobânditor, în condiţiile Codului de procedură civilă.” Acest text se aplică ulterior introducerii acţiunii în revendicare. Articolul 564 alin. (4) C. civ. ,,se aplică doar în situaţia în care acţiunea în revendicare a fost notată în cartea funciară, anterior momentului dobândiri sau dacă, în cazul în care nu a fost notată, terţul a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască faptul că există un proces în curs având ca obiect revendicarea bunului pe care îl dobândeşte".48 Cu precizarea că, conform art. 39 alin. (2) C. porc. Civ. ,,terţul dobânditor cu titlu particular are obligaţia să intervină în cauză dacă are cunoştinţă de cauză.” 2. Restituirea lucrului În cazul în care acţiunea în revendicare este admisă, în dispozitivul hotărârii ii se va recunoaşte reclamantului dreptul de proprietate asupra bunului, iar pârâtul va fi nevoit la restituirea acestuia. În patrimoniul proprietarului, bunul se reîntoarce liber de eventualele sarcini cu care fusese grevat de către detentor precar. Conform principiului, resolute iure dantis resolvitiur ius accpientis.” Desemnăm regula de drept potrivit căreia desfiinţarea actului juridic iniţial, atrage desfiinţarea actului juridic subsecvent. Potrivit art. 566 alin. (1) C. civ. ,,restituirea lucrului nu mai este posibilă să fie făcută în natură, din cauza pieirii lucrului din vina pârâtului sau în situaţia în care lucrul a fost alienat, pe baza unor prevederi legale special, terţul care a dobândit bunul, ne mai putând fi evins de către adevăratul proprietar. În această situaţie, pârâtul va fi obligat la plata unei sume de bani ca despăgubire, fiind calculate în

48

A se vedea Gabriel Boroi, Drepturi reale principale, E.d. Hamangiu 2013, p. 160.

35

raport cu momentul restituirii bunului, însemnând că obligaţia de restituire va fi schimbată cu o obligaţie de dezdăunare. Fundamentul pe care se întemeiază despăgubirile îl constituie răspunderea civilă contractuală, doar dacă între reclamant şi pârât au existat raporturi contractuale şi pârâtul era ţinut de obligaţia de restituirea în baza acestora. Dacă nu există raporturi contractuale între reclamant şi pârât, atunci răspunderea va fi una delictuală. Obligarea pârâtului la despăgubiri, se va face cu respectarea dispoziţiilor procesuale, fără de a se abate de la principiul disponibilităţii prevăzut de art. 9 alin. (2) şi art. 22 alin. (6) C. proc. Civ. Ceea ce înseamnă că reclamantul a solicitat condamnarea alternativă, prin restituirea lucrului şi în subsidiar la obligarea de plată a contravalorii lucrului. Modificarea obiectului cererii de chemare în judecată, conform art 204 alin. (3) C. proc. Civ. ,,acţiunea în revendicare intentată de reclamant fiind transformată într-o acţiune în despăgubiri. Prin art. 509 alin. (1) instanţa poate fi sesizată cu o cerere de executare prin intermediul căreia se solicită stabilirea valorii lucrului în bani a lucrului care face predarea imposibilă. Dacă bunul revendicat de la pârât, a pierit şi era asigurat, atunci acesta are îndatorirea de a returna îndemnizaţia de asigurare pe care a încasat-o sau v-a fi nevoit să cedeze dreptul de a primi îndemnizaţia, această idee are la baza art. 1642 C. civ. În cazul în care bunul care a pierit nu era asigurat dar pârâtul este de bunăcredinţă atunci acesta nu va putea fi obligat la plata despăgubirilor, deoarece conform art. 558. C.c civ. ,,Proprietarul suportă riscul pieirii bunului, dacă acesta n-a fost asumat de o altă persoană sau dacă prin lege nu se dispune altfel.” Când pârâtul este de rea-credinţă atunci acesta este obligat, să plătească contravaloarea lucrului, la valoarea de circulaţie pe care lucrul ar fi avut-o la momentul restituirii.”49 Cu excepţia situaţiei în care se dovedeşte că bunul pierit aflat în posesia pârâtului, putea avea aceeaşi soartă în mâna reclamantului.50 Aceasta din urmă situaţie este prevăzută de art. 1642 teza a II-a. Pentru ca pârâtul să fie de bună-credinţă, atunci bunul trebuie să fi pierit înaintea introducerii acţiunii în revendicare, deoarece la momentul introducerii acţiunii, bună-credinţă încetează. Pârâtul este obligat a restitui despăgubirea primită în urma exproprierii dacă imobilul revendicat a fost supus supus acestei operaţiuni. 3. Restituirea productelor şi a fructelor Indiferent de calitatea pârâtului de bună-credinţă sau de rea-credinţă, acesta va fi obligat să restituie la cererea reclamantului, productele, sau să plătească

49 50

A se vedea Gabriel Boroi, Drepturi reale principale, E.d. Hamangiu 2013, p. 161. A se vedea E. Chelaru, op. cit, p. 138.

36

echivalentul valoric al acestora, în cazul în care nu mai pot fi restituite în natură, contravaloarea acestora se va face în raport cu momentul restituirii în concordanţă cu art. 566 alin. (1) C. civ. În situaţia restituirii fructelor produse de bunul revendicat, în intervalul de timp în care proprietarul a fost lipsit de stăpânirea acestuia, trebuie să distingem când posesorul a fost de bună-credinţă sau de rea-credinţă. Buna-credinţă a posesorului durează până la momentul introducerii acţiunii în revendicare, iar până în acest moment, el este îndreptăţit să păstreze fructele produse de bun, conform art. 948 C. civ. În opoziţie cu posesorul de bună-credinţă, art. 566 alin. (2) C.civ. Care prevede că: ,,Posesorul de rea-credinţă sau detentorul precar va fi obligat, la cerere şi la restituirea fructelor produse de bun până la înapoierea acestuia către proprietar.” şi pentru fructele pe care le-a omis să le perceapă, posesorul de rea-credinţă poate fi obligat la plata echivalentului valoric, conform art. 948 alin. (5) C. civ. Principiul disponibilităţii îşi găseşte aplicarea în legătură cu restituirea productelor şi a fructelor, produse de lucrul revendicat, ori obligarea la plata echivalentului valoric. Aceste măsuri sunt date de către instanţă, doar cu solicitarea proprietarului în mod expres. Restituirea în natură a fructelor naturale şi industriale se fac prin întocmirea unei cereri care este imprescriptibilă extinctiv. În schimb, restituirea fructelor civile, sau contravaloarea fructelor industriale sau naturale se face printr-o cerere supusă prescripţiei extinctive, în condiţiile dreptului comun. Odată cu obligaţia pârâtului de a restitui în natură sau prin echivalent productele şi fructele bunului revendicat, acesta este îndreptăţit la restituirea cheltuielilor necesare în cadrul acţiunii în revendicare, prin formularea unei cereri reconvenţionale, potrivit art. 566 C.civ. Exceptând situaţia în care pârâtul a intrat în posesia materială bunului revendicat prin fraudă sau violentă, precum şi în cazul produselor care sunt supuse unei deprecieri a valorii lor, datorită trecerii timpului sau sunt bunuri perisabile, potrivit art. 566 alin. (7). Iar art. 566 alin. (6) C. civ. Prevede că: ,,Pârâtul are un drept de retenţie asupra produselor până la restituirea cheltuielilor făcute pentru producerea şi culegerea acestora, cu excepţia cazului în care proprietarul furnizează pârâtului o garanţie îndestulătoare.” 4. Suportarea cheltuielilor făcute de către posesor Este important de a face distincţia între cheltuielile necesare, cheltuielile utile şi cheltuielile voluptuare. Dacă cheltuielile făcute de posesor cu lucrul revendicat ajung să se concretizeze într-o lucrare nouă atunci potrivit art. 566 alin. (9) ele ajung să fie incidente dispoziţiilor din materia succesiunii imobiliare. Cheltuielile generale făcute de posesor, sunt acelea care au fost făcute pentru conservarea bunului. Conform art. 566 alin. (3), acestea se restituie integral la 37

cererea reconvenţională făcută de către pârât, sau printr-un proces distinct, indiferent dacă pârâtul a fost de bună-credinţă sau de rea-credinţă. Proprietarul fiind obligat la plata unei sume egale de bani cu cheltuielile făcute de către posesor, cu scopul conservării bunului. Cheltuielile utile reprezintă acelea care fără a fi necesare, sporesc valoarea lucrului. Proprietarul este obligat la restituirea acestor cheltuieli, făcute în măsură sporului de valoare adus lucrului, socotit în momentul restituirii.51 Pentru ambele cazuri, restituirea cheltuielilor de mai sus, se face indiferent de calitatea posesorului de bună-credinţă sau de rea-credinţă, în scopul de a împiedica realizarea unei îmbogăţiri fără justă cauză, în dauna posesorului. Dacă prin cheltuielile utile se depăşeşte sporul de valoare adus bunului revendicat, regulile îmbogăţirii fără justă cauză nu sunt înfrânte, deoarece există o însărăcire a posesorului, (diferenţa dintre cheltuielile efectuate şi suma pe care o va primi de la proprietar), fără a exista o înavuţire a proprietarului, de vreme ce acesta profită doar de sporul de valoare adus lucrului prin cheltuielile respective.”52 Pe baza art. 2495 C. civ. se prevede faptul că se poate recunoaşte un drept de retenţie posesorului de bună-credinţă, până la data la care cheltuielile necesare şi în limita sporului de valoare, cele utile, în legătură cu bunul, vor fi restituite acestuia. În cadrul acţiunii în revendicare, dreptul de retenţie al posesorului de rea-credinţă există doar pentru cheltuielile făcute în scopul producerii şi culegerii produselor. În materia acţiunii în revendicare este inexistent vreun drept al posesorului de reacredinţă făcute cu bunul său cu cheltuielile care au fost făcute pentru creşterea valorii lucrului. Articolul 2496 alin. (2) prevede că: Dreptul de retenţie nu poate fi invocat de către posesorul de rea-credinţă decât în cazurile anume prevăzute de lege.” În ceea ce priveşte cheltuielile voluptuare, adică acele cheltuieli care au fost făcute de posesor doar pentru simpla lui placere fără a se ajunge prin această modalitate, la creşterea valorii lucrului, proprietarul nefiind obligat la să le suporte. Posesorul are dreptul să ridice îmbunătăţirile bunului aduse prin cheltuielile voluptuare dacă acestea se pot detaşa de bun fără a aduce la deteriorarea bunul revendicat, această idee fiind evidenţiată în art. 566 alin. (8) C. civ.

Jurisprudenţă Acţiunea în revendicare presupune existenţa unui drept exclusiv şi determinat asupra bunului. De aceea, în cazul coindivizarilor care au numai cote ideale asupra 51

Contravaloarea amenajărilor efectuate de către posesor în vederea sporirii valorii și atractivității spațiului comercial, constituie cheltuieli utile, ce trebuie restituite de proprietar, indiferent de bună sau reaua-credință a posesorului- C.S.J s. com., dec. nr. 3895/2000, în Dreptul nr. 10/2001, p. 199. 52 A se vedea G. Boroi, op. cit, p. 164.

38

bunului, acţiunea în revendicare a coindivizarului împotriva celorlalţi coindivizari nu poate fi primită. (Trib. Supr., s. civ., dec. nr. 1335/1978, în R.R.D. nr. 2/1979, p. 57).

39

CAPITOLUL V. APĂRAREA DREPTULUI DE PROPRIETATE PRIVATĂ PRIN ALTE ACŢIUNI 1. Acţiunea negatorie În doctrină şi în practica judiciară este recunoscută acţiunea negatorie, ca un mijloc de apărare a dreptului de proprietate privată, deşi în Codul civil de la 1864 nu era recunoscută această instituţie de drept. În actualul Cod civil, este reglementată acţiunea negatorie în art. 564, care prevede că: ,,Proprietarul poate intenta acţiunea negatorie contra oricărei persoane care pretinde că este titularul vreunui drept real, altul decât cel de proprietate, asupra bunului său. Dreptul la acţiunea negatorie este imprescriptibil.” Acţiunea negatorie, este acea acţiune reală la îndemâna titularului dreptului de proprietate, prin care acesta, solicită instanţei, să stabilească prin hotărârea ce o va da, ca pârâtul să fie obligat să înceteze exerciţiul nelegitim al dreptului de proprietate. Reclamantul contestă dezmembramântul dreptului de proprietate (uz, uzufruct, abitaţie, servitute, superficie) pe care pârâtul consideră că îl are. Suntem în prezenţa unui conflict între titularul dreptului de proprietate asupra unui bun şi o altă persoană care se consideră că este proprietarul unui dezmembrământ al dreptului de proprietate. ,,Astfel, pârâtul nu neagă dreptul de proprietate al reclamantului asupra bunului respectiv, însă pretinde că este în drept să exercite prerogativele unui alt drept real asupra aceluiaşi bun.”53 Prin intermediul acestei acţiuni, proprietarul contestă dreptul real pe care pârâtul consideră că îl are şi neagă existenţa acestuia. Conform art. 564, C. civ. ,,acţiunea negatorie poate fi formulată nu numai împotriva pârâtului, care se consideră proprietar al unui dezmembrământ al dreptului de proprietate, dar şi împotriva aceluia care se pretinde titular al unui drept real de garanţie asupra bunului reclamantului". Acţiunea negatorie este o acţiune reală, pentru că se referă la un drept real principal, asupra unui lucru, este şi o acţiune petitorie, deoarece aduce în discuţie existenţa unui drept iar nu posesia ca stare de fapt, este o acţiune în constatare imobiliară sau mobiliară şi după cum prevede alin. (2) al art. 564, este imprescriptila. 2. Acţiunea în grănțuire Acţiunea în grănţuire este reglementată în Codul civil de la 1864, care dispune că: ,,Orice proprietar poate îndatora pe vecinul său la grănțuirea proprietăţii lipite de a 53

A se vedea Marilena Uliescu, Aurelian Gheorghe, Drepturi reale principale, p. 219.

40

sa; cheltuielile grănțuirii se vor face pe jumătate.” Grănţuirea este acea operaţiune de delimitare a limitelor dintre două fonduri învecinate care aparţin unor diferiţi titular. Grănţuirea se poate realiza prin acordul părţilor, în situaţia în care nu există conflict între titularii fondurilor limitrofe. În cazul în care există un conflict cu privire la traseul pe care trebuie să îl urmeze linia de hotar, sau referitor la suportarea cheltuielilor de delimitare, grănţuirea va trebui să fie introdusa pe calea unei acţiuni în justiţie. În mod asemănător, N.C.C. reglementează acţiunea în grănțuire care este prevăzută în dispoziţiile art. 560, conform căruia: ,,Proprietarii terenurilor învecinate sunt obligaţi să contribuie la grănţuire prin reconstituirea hotarului şi fixarea semnelor corespunzătoare, suportând, în mod egal, cheltuielile ocazionate de aceasta". În doctrină şi jurisprudenţă s-a arătat că din conţinutul juridic al dreptului de proprietate asupra unui teren, decurge şi dreptul la grănţuire, iar obligaţia de grănţuire este privită ca o obligaţie, propter rem.”,,Acţiunea în grănţuire este acea acţiune prin care reclamantul cere instanţei de judecată ca în cadrul unui proces, să determine, prin semne exterioare linia despărţitoare dintre cele două fonduri vecine.”54 Acţiunea în grănţuire, este o acţiune reală, petitorie, imobiliară, imprescriptibilă şi declarativă de drepturi.55 Caracterul real este evidenţiat prin faptul că se aduce în discuţie însuşi dreptul de proprietate asupra fondului său oricare alt drept real, iar caracterul petitoriu rezultă din finalitatea delimitării proprietăţii limitrofe,56 fiind important de a o deosebi de acţiunea de strămutare de hotare, care este una posesorie. Acţiunea în grănţuire are caracter imobiliar, deoarece prin intermediul acesteia se apară drepturi imobiliare. Are un caracter declarativ de drepturi şi nu constitutiv, deoarece prin intermediul acestei acţiuni se urmăreşte marcarea şi reconstituirea adevăratului hotar, iar nu crearea unui hotar nou, acesta existând, ab initio.” Cele două acţiuni, acţiunea în revendicare şi acţiunea în grănţuire, nu trebuiesc confundate. Prin acţiunea în revendicare se contestă dreptul de proprietate al pârâtului şi redobândirea posesiei asupra unui bun, sarcina probei fiind în obligaţia reclamantului. În schimb, prin intermediul acţiunii în grănțuire, se tinde la reconstituirea hotarului dintre două fonduri57, iar sarcina probei revine în mod 54

A se vedea Marilena Uliescu, Aurelian Gheorghe, Drepturi reale principale, p. 219 A se vedea E. Chelaru, Curs de drept civil. Drepturile reale principale, Ed. All Beck, București, 2000, p. 140-142. 56 În doctrină s-a susținut și opinia potrivit căreia acțiunea în grănțuire se situează la limita dintre acțiunile petitorii și cele posesorii, întrucât ea nu pune în discuție existența a însuși dreptului real, însă prin intermediul acesteia se apăra dreptul de proprietate și nu posesia ca stare de fapt. A se vedea C. Oprișan, op. cit., p. 112. 57 I.C.C.J., s. com., dec. nr. 433/2006, în Dreptu nr. 2/2007, p. 118. Într-o acțiune în grănțuire instant nu are a se pronunța asupra existenței dreptului de proprietate în întregul său, ci asupra formei terenului care alcătuiește dreptul de proprietate în partea aflată în litigiu, al cărui contur este fixat prin linia hotarului despărțitor, determinate prin semne vizibile. Operațiunea juridică a grănțuirii, presupune identificarea hotarului real , trasarea hotarului și așezarea semnelor de hotar- I.C.C.J., s. civ. și de propr. Int., dec. nr. 2153/2005, în Jurisprudența Secției civile și de proprietate intelectuală 2005, p. 40. 55

41

egal ambelor părţi”.58 Acţiunea în granțuire poate fi intentată nu numai de către titularul dreptului de proprietate, dar şi de titularii altor drepturi reale principale (uzufructuar, superficiar) chiar şi de către posesor.59 Efectul pe care îl are admiterea acţiunii grănțuire, constă în trasarea semnelor exterioare care marchează graniţa dintre cele două terenuri vecine. Autoritatea de lucru judecat în acţiunea în granţuire, nu poate fi invocată într-o acţiune în revendicare intentată ulterior dar autoritatea de lucru judecat poate fi invocate ulterior într-o nouă acţiune în grănțuire cu acelaşi obiect, atâta timp cât semnele de proprietate nu au dispărut. 3. Apărarea dezmembrămintelor dreptului de proprietate private prin acţiunea confesorie Acţiunea confesorie este acea acţiune reală, prin care se apară un dezmembrământ al dreptului de proprietate (uzufruct, uz, abitaţie, servitute sau superficie), solicitându-se instanţei să îl oblige pe pârât, la recunoaşterea dreptul reclamantului şi să îi permită acestuia exercitarea deplină şi netulburată a dreptului real principal. Titularul dezmembrământului dreptului de proprietate poate introduce împotriva proprietarului bunului (sau nudului proprietar) acţiunea confesorie, în situaţia în care nu are la îndemână o acţiunea contractuală mai avantajoasă. În privinţa caracterelor juridice, acţiunea confesorie este o acţiune reală, petitorie, în realizare, mobiliară sau imobiliară, (acţiunea confesorie întemeiată pe dreptul de abitaţie şi cea întemeiată pe dreptul de superficie sunt doar imobiliare), prescriptibilă extinctiv în termenul de 10 ani, cu excepţia cazului când se întemeiază pe dreptul de superficie, care este imprescriptibilă. Acţiunea confesorie este petitorie, din cauza faptului că pune în discuţie existenţa dreptului real al reclamantului, sarcina probei revenind reclamantului, onus probandi incubit actori,” care trebuie să dovedească modul de dobândire al dreptului de proprietate. Este o acţiune reală, deoarece se întemeiază pe dreptul real de uzufruct, opozabil, erga omnes,” inclusive nudului proprietar. În cadrul acţiunii în revendicare, persoana care se pretinde proprietar, are poziţia procesuală de reclamant, în schimb, în acţiunea confesorie, poziţia procesuală de reclamant este deţinută de cel care afirmă că este titularul unui drept de uzufruct, de uz, de abitaţie, de servitute, ori de superficie, iar poziţia procesuală de părt 3 este deţinută fie de proprietar, fi de altă persoană care contestă existența dreptului

58

A se vedea Marilena Uliescu, Aurelian Gheorghe, Drepturi reale principale, p. 222. A se vedea I.C.C.J., s. civ. si de propr. Int., dec. nr. 123/2005, in Jurisprudența Secției civile și de proprietate intelectuală 2005, p. 6. 59

42

real principal în favoarea reclamantului.”60 Art. 696 C. civ., prevede că: ,,Acţiunea confesorie de superficie poate fi intentată împotriva oricărei persoane care împiedică exercitarea dreptului, chiar şi a proprietarului terenului.” Acest text de lege se aplică dreptului de uzufruct, art. 705 C. civ. Implicit dreptului de uz şi de abitaţie fiind varietăţi de uzufruct, art. 754 C. civ., dreptului de servitute, art. 757 C. civ., dar şi dreptului de proprietate publică.

60

A se vedea G. Boroi. Curs de drept civil. Drepturi reale principale, E.d Hamangiu 2013, p. 129.

43

CAPITOLUL AL VI-LEA. PROTECŢIA DREPTULUI DE PROPRIETATE ÎN CONVENŢIA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi protocoalele adiţionale care o însoţesc, alcătuiesc sistemul European de protecţie al drepturilor omului. Prin protocoalele adiţionale 1,4, 5 şi 7 se includ noi drepturi şi libertăţi, alături de cele prevăzute în Convenţie. ,,Dreptul de proprietate nu face parte dintre drepturile şi libertăţile fundamentale prevăzute iniţial în Convenţie, care pune în centrul reglementărilor sale, astfel după cum se arată în preambul, „libertăţile fundamentale ce constituie însă temelia justiţiei şi a păcii în lume, a căror menţinere se bazează pe un regim politic cu adevărat democratic", statele europene fiind „animate de acelaşi spirit şi având un patrimoniu comun de idealuri şi de tradiţii politice”.61 Dreptul de proprietate nu este prevăzut nici în cele două Pacte internaţionale O. N. U. din 1966: pactul cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale şi pactul cu privire a drepturile civile şi politice. Lipsa reglementării dreptului de proprietate printre valorile fundamentale în Convenţie, nu înseamnă ignorarea de legiuitor a acestui drept. Includerea dreptului în convenţie, poate crea mai multe controverse, dreptul de proprietate fiind sau nefiind un drept fundamental. Pentru a accelera ratificarea Convenţiei, prin introducerea dreptului de proprietate, unele state ca Elveţia, Spania şi Liechtenstein s-au opus rectificării, redactorii ei au prezentat Comitetului de Miniştri şi Adunării Parlamentare un proiect care excludea dreptul de proprietate de celălalte drepturi şi libertăţile fundamentale, proiect care în 1950 a luat amploare, semnat la Roma şi numindu-se Convenţia europeană a drepturilor şi libertăţilor fundamentale. Mai târziu a fost semnat la Paris, Protocolul Adiţional, intrat în vigoarea în 1954, care reglementă în primul său articol protecţia dreptului de proprietate în sistemul internaţional. Art. 1 din Protocolul nr. Prevede că: ,,Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.” Din acest text, nu rezultă o atingere adusă statelor de a adopta legile pe care le consideră prielnice conform interesului general. În primul rând, art. 1 din protocol, evidenţiază controlul internaţional pentru respectarea dreptului de proprietate, de statele semnatare alea Convenţiei, fiind vorba despre protecţia unui drept ce este necesar să existe în patrimoniul celui care invocă protecţia sa internaţională. 61

A se vedea : http://legeaz.net/dictionar-juridic/protectia-dreptului-de-proprietate-in-cedo.

44

În al doilea rând, textul de lege face menţiunea unei ,,lipsiri de proprietate” doar în cauză de utilitate publică, în limitele stabilite de lege şi conform principiilor generale de drept. În text nu este prevăzut expres, obligaţia acordării de despăgubiri, dar faptul că se face referire la principiile dreptului internaţional, ar putea suplini lipsa acestei provederi. În ceea ce priveşte alin. (2), statelor le este recunoscut o putere exorbitantă, nu doar din cauza posibilităţii de a reglementa măsuri pentru plata impozitelor sau amenzilor, acest lucru fiind acceptabil ci în privinţa folosirii bunurilor proprietatea personală, în interesul general.” Ca şi urmare, statele pot pune pe primul plan funcţia socială a proprietăţii şi nu protecţia privată a acestui drept. Prin hotărârea în cauză Sporrong şi Ldnnroth contra Suedia din 23 septembrie 1982 Curtea europeană a definit conţinutul proiecţiei dreptului de proprietate în sensul art. 1 din Protocolul nr. (1), marcând astfel începutul creării unei jurisprudenţe într-o continuă evoluţie. Termenul de, bun” reglementat în Convenție Acceptarea comună a acestui termen se referă la bunurile mobile şi imobile, Curtea considerând că termenul, bunuri” se extinde şi la drepturile pe care o persoană le dobândeşte şi le poate stabili la activele ce decurg din dreptul privat, ca de exemplu dreptul de a încheia contracte de închiriere 62sau reclamaţii financiare formate pe temeiul neexecutării obligaţiilor contractuale. Termenul de, bunuri” include şi drepturile realizate în cadrul unui regim de Securitate socială şi pensionare. Textul convenţiei nu reglementează şi situaţia dobândirii proprietăţii pe calea succesiunii, ab intestat” sau a liberalităţilor. Sub incidenţa art. 1, intră drepturile reale principale (dreptul de proprietate şi dezmembrămintele sale), drepturile reale corespunzătoare drepturilor reale principale ca de exemplu, dreptul real de folosinţă sau dreptul de concesiune, corespunzătoare dreptului de proprietate publică a statului, în situaţia în care au ca titular subiecte de drept privat.63 În această categorie mai fac parte şi drepturile reale accesorii. Convenţia face referire la restituirea bunurilor trecute în stăpânirea fostelor state totalitare, mai exact la situaţia naţionalizării. Naţionalizarea reprezintă o formă a exproprierii, având ca obiect specific, trecerea silită în proprietatea statului a construcţiilor şi terenurilor, fără acordarea unor despăgubiri echivalente, în lipsa unor temeiuri de drept, acestea fiind de cele mai multe ori arbitrare. Din analiza jurisprudenţei în această materie, reies mai multe principii, Convenţia negarantând dreptul unei persoane fizice de a dobândi un bun, protecţia se referă doar la bunurile actuale (bunurilor aflate în patrimoniul celui care pretinde că i-a 62 63

A se vedea cauza Mellacher și alții c. Austriei (1989). A se vedea Selejean Bianca Guțan, Proteția europeană a drepturilor omului, E.d. C.H. Beck, p. 209.

45

fost încălcat, dreptul de proprietate” asupra lor. Pentru a putea revendica bunurile aflate în proprietatea statului, titularul lor trebuie să fie actual, calitate ce este recunoscută printr-o hotărâre judecătorească definitivă. ,,sau dacă acesta are cel puţin o, speranţă legitimă” de redobândire a bunurilor. Până în acel stadiu al jurisprudenţei Curţii, această noţiune era formulata vag, termenii generali şi condiţiile încă neclarificate, pentru ca un reclamant să poată pretinde că deţine speranţa legitimă, de a obţine un bun. Pentru a înţelege noţiunea de, speranţă legitimă” Curtea a explicat acest concept pentru prima dată, în cauza Pine Valley Developments şi alţii contra Irlandei, în care se menţiona că ,,speranţa legitimă” există din momentul în care a fost eliberat un certificat de urbanism de autorităţi, pe temeiul căruia societăţile reclamante cumpăraseră un domeniu pe care voiau să îl amenajeze. Curtea a statuat că certificatul asupra căruia serviciul de urbanism nu putea reveni, era un element al proprietăţii. Convenţia Europeană nu garanta dreptul la restituirea bunurilor preluate de către autorităţi, doar în măsura în care statul şi-a asumat o obligaţie concretizată cel puţin într-o speranţă legitimă de redobândire. Cu alte cuvinte, din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, rezultă că, speranţa legitimă” de a obţine un bun, reprezintă o extindere al art.1 Protocolului 1si asupra unor bunuri care nu fac parte din patrimoniul reclamantului dar au un drept de a obţine proprietatea lor prin recunoaşterea în dreptul intern de către fiecare stat în parte. Cele mai frecvente condamnări la adresa statului român la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, sunt legate de încălcarea acestui protocol. De aceea în cauza Viasu contra României, statul român era obligat în a adopta un regim de calculare şi de plată a îndemnizaţiilor de despăgubire care să înlesnească punerea în aplicare a deciziilor Curţii. În cauza Brumărescu contra României (1999) şi în alte căuşe similar, Curtea a concluzionat că a existat o încălcare a acestui drept, deoarece guvernul respingea hotărârea definitive de restituire a bunurilor naţionalizate. În ceea ce priveşte limitările dreptului de proprietate, acestea sunt evidenţiate în cauza Sporrong şi Lonnroth contra Suediei (1982), Curtea stabilind care sunt limitele ingerinţei statului în legătură cu dreptul de proprietate. Ingerinţa statului poate fi rezultatul unei hotărâri judecătoreşti, al unor anumite prevederi legale sau al unei măsuri luate de o autoritate publică. O măsură care reprezintă o ingerinţă a dreptului de proprietate, este necesar, să asigure un just echilibru între cerinţele de interes general ale comunităţii şi imperativele protejării drepturilor fundamentale ale individului.”64 Preocuparea pentru asigurarea unui astfel de echilibru, trebuie să existe în special un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul vizat de orice

64

A se vedea Roxana Alina Petraru, Protecția drepturilor fundamentale ale omului în jurisprudența CEDO. E.d. Lumen, p. 99.

46

măsură care lipseşte o persoană.65 Pentru a decide dacă măsura litigioasă respectă justul echilibru şi în principal să nu condiţioneze reclamanţii să îndure o sarcină disproporţionată, fiind necesar să se ia în considerare modalităţile de compensare, reglementate de legislaţia naţională. În această situaţie, Curtea a stabilit că fără plată unei sume rezonabile în raport cu valoarea bunului, privarea ar constitui o tulburare excesivă şi ca lipsă totală de despăgubiri, nu poate fi justificată în domeniul art. 1din Protocolul nr. 1doar în împrejurări excepţionale.66 Cu toate acestea, o reforma a unei ţări, fie politică sau economică, poate justifică limitări draconice ale despăgubirilor, astfel de circumstanţe nu pot fi formulate în detrimentul principiilor fundamentale care decurg din Convenţie,”67 Ca de exemplu, principiul legalităţii şi cel al autorităţii sau efectivităţii puterii judecătoreşti. Mai mult decât atâta, lipsa totală a despăgubirilor, nu poate motiva nici măcar în context excepţional, în cazul unei atingeri aduse principiilor fundamentale recunoscute prin Convenţie.

65

A se vedea cauza Pressos Compania Naviera – S.A. și alții contra Suediei. A se vedea cauza Ex-regele Greciei și alții contra Greciei. 67 A se vedea Roxana Alina Petraru, Protecția drepturilor fundamentale ale omului în jurisprudența CEDO. E.d. Lumen, p. 99. 66

47

CONCLUZII Lucrarea de faţă tratează subiectul apărării drepturilor reale principale, în special acţiunea în revendicare. Dreptul de proprietate este cel mai important drept civil patrimonial, fiind reglementat de Constituţie şi de Codul Civil, având o protecţie juridică de natură să-i asigure exerciţiul netulburat. Cu ajutorul mijloacelor de apărare al dreptului de proprietate, proprietarul poate exercita acele acţiuni prin care înlătura atingerile aduse de către terţi, dreptului său. Există mijloace directe (specifice), de apărare a dreptului de proprietate şi mijloace indirecte (nespecifice) de apărare a acestui drept. Acţiunea în revendicare face parte din prima categorie, fiind de importanţă superioară, având ca principal efect restituirea bunului adevăratului proprietar de către posesorul nelegitim. Acţiunile încadrate în cea de a doua categorie, constau în apărarea unor drepturi de creanţă. Astfel de drepturi se constituie pe temeiul dreptului de proprietate sau a unui alt drept real dar în mod indirect. Putem face referire la acţiunile în executarea silită a unei obligaţii contractuale de transmitere a proprietăţii şi posesiei efective a unui bun, acţiuni în anularea sau nulitatea actelor juridice, acţiuni în repararea prejudiciilor constând în deteriorarea sau distrugerea unui bun. După cum am analizat pe parcursul lucrării, acţiunea în revendicare este o acţiune petitorie pentru că poate stabili existenţa dreptului invocat de către reclamant, delimitându-se de caracterul posesoriu, prin care nu se pune în discuţie însuşi dreptul de proprietate ce urmează a se stabili numai dacă s-a adus o atingere a posesiei ca stare de fapt. Calificarea acţiunii în revendicare ca o acţiune reală, propune să o diferenţieze de acţiunile personale patrimoniale şi de cele contractuale. O problemă deosebit de importantă ivită în practică, legată de acest subiect, se referă la proba dreptului de proprietate. Aceasta este reglementată în art. 249 C. civ: ,,Cel care face o susţinere în cursul procesului trebuie să o dovedească, în afară de cazurile anume prevăzute de lege," în cadrul acţiunii în revendicare, iar reclamantul care se pretinde proprietar, sarcina probei dreptului pretins, revenind acestuia. În favoarea pârâtului, operează prezumpţia relativă de proprietate, întemeindu-se pe posesia de fapt, acesta are o situaţie comodă de aşteptare, având o atitudine pur pasivă. Dacă dreptul de proprietate a intrat în patrimoniul reclamantului printr-un mod originar de dobândire a dreptului de proprietate ca uzucapiunea sau ocupaţiunea, se apreciază ca proba existenţei acestui drept are un caracter absolut. Acţiunea în revendicare are un caracter perpetuu, deoarece spre deosebire de dezmembrămintele proprietăţii, nu se stinge prin neuz sau prin decesul titularului.

48

În principiu, aşa cum am evidenţiat în lucrare, prin pasivitatea proprietarului, acesta nu poate fi decăzut din dreptul de a revendica bunul, rezultând imprescriptibilitatea acţiunii în revendicare şi posibilitatea intentării acesteia indiferent de timpul care s-a scurs de la ultimul act de exercitare al dreptului de proprietate. Prin urmare, acţiunea în revendicare, datorită complexităţii sale evidenţiază cea mai de însemnătate acţiune în stabilirea dreptului de proprietate, fiind consacrat şi în plan internaţional, de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Deoarece societatea îşi fundamentează relaţiile sociale pe baza dreptului de proprietate, acest drept a suferit îngrădiri în perioada regimului comunist, în principal în materie de proprietate imobiliară, din cauza preluării acesteia în baza unor legi de naţionalizare sau expropriere, făcute într-un mod abuziv. Odată cu căderea regimului comunist, foştilor proprietari li s-au deschis calea reparării pentru nedreptăţile suportate de aceştia în perioada 1945-1989. Concluzionând, putem afirma că societatea actuală, se concretizează în jurul proprietăţii atât private cât şi publice, acest drept fiind primordial, iar mijloacele pentru protejarea proprietăţii sunt indispensabile ingerinţelor aduse din partea subiecţilor de drept privat dar şi din partea statului.

49

Bibliografie  C.Oprișan - ,,Acțiuniile petitorii”, în Dreptul nr.9-12/1990  Cornelia Munteanu, OvidiuUngureanu - Tratat de Drept civil, Drepturi reale principale, Ed. Hamangiu  Corneliu Bîrsan – ,,Drepturi reale principale”, Editura Hamangiu, București, 2013  Eugen Chelaru - ,,Drepturi reale principale”, Editura C.H. Beck, București, 2013  G. Boroi, M.-M. Pivniceru, T.V. Rădulescu, C.A. Anghelescu - ,,Drept civil. Drepturile reale principale’’ Ediţia a II-a, Editura Hamangiu, 2011 V. Pătrulea, C. Taurianu - ,,Dreptul de proprietate’’, vol. II, Ed. Rosetti, București 2005  G. Cornu - ,,Drept civil. Persoanele, Ediţia a 2-a, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2008  Gabriel Boroi Curs de Drept civil, Drepturi reale principale, ediția a 2-a, Ed. Hamangiu 2013  Liviu Pop - ,,Tratat Elementar de drept civil. Obligațiile”., Editura Universul Juridic, București, 2012  Marilena Uliescu - ,,Aurelian Gheorghe, Dreturi reale principale’’, Ed. U.J.  Roxana Alina Petraru - ,,Protecția drepturilor fundamentale ale omului în jurisprudența CEDO’’. E.d. Lumen  Selejean Bianca Guțan - ,,Proteția europeană a drepturilor omului”, E.d. C.H. Beck  Valeriu Stoica - ,,Drepturi reale principale”, Ed. C.H. Beck. Editia a 2-a  ,,Regimul juridic al imobilelor preluate abuziv”, Ed. Rosetti, Bucureşti, 2001 (în colaborare cu Flavius A. Baias şi Bogdan Dumitrache), Resurse electronice:  http://legeaz.net/dictionar-juridic/protectia-dreptului-de-proprietate-in-cedo

50

51