Istoria Veche A Romaniei [PDF]

Zitiervorschau

INTRODUCERE ÎN ISTORIA ANTICĂ A ROMÂNIEI. PRE- ȘI PROTOISTORIA -NOTE DE CURS-

ISTORIA VECHE A ROMANIEI

OBIECTUL ŞI PERIODIZAREA ISTORIEI VECHI A ROMANIEI

Istoria veche a României studiază fenomenele şi procesele istorice care au avut loc în spaţiul carpato-dunăreano-pontic, începând cu momentul atestării primelor urme de activitate umană şi până în secolul al VIII-lea, moment in care se consideră încheiată etnogeneza românilor, care intră în istorie ca o entitate etnică deplin individualizată. Din punct de vedere geografic, spaţiul de desfăşurare a evenimentelor, fenomenelor, proceselor studiate de istoria veche, se circumscrie teritoriilor brăzdate de reţeaua hidrografică care işi are izvoarele în Munţii Carpaţi şi se varsă în Dunăre şi Marea Neagră. Limitele acestui spaţiu sunt reprezentate de bazinul Tisei, la vest şi cel al Nistrului la est. Aşa cum vom vedea, spaţiul temporal studiat în cadrul disciplinei Istoria veche a României este foarte mare, astfel încât, din punct de vedere didactic şi metodologic, este necesară împărţirea acestei perioade în trei părţi: prima parte, istoria străveche sau preistoria, studiază evoluţia societăţii omeneşti pe teritoriul României, de la primele urme de activitate umană, până la începutul celei de-a doua epoci a fierului (La Tene). Această perioadă, denumită într-o anumită parte a literaturii istorice şi „societatea primitivă” cuprinde mai multe epoci istorice, după cum urmează: o etapă de formare (paleoliticul); una de înflorire (neo-eneoliticul); perioada de destrămare, ilustrată de epoca bronzului şi cea a fierului. După alte periodizări, ultimele două epoci istorice sunt incluse într-o altă mare perioadă numită protoistorie. Această primă perioadă se caracterizează, in general, printr-o evoluţie istorică lentă, datorată unui nivel tehnologic redus, care nu permitea exploatarea intensivă a mediului locuit de comunităţile umane. O accelerare se constată odată cu apariţia şi generalizarea metalurgiei fierului; a doua mare perioadă este cea a organizării social-politice şi statale dacice care coincide in linii generale cu cea de-a doua epocă a fierului (La Tene), împărţită la rândul ei în mai multe etape: o etapă de formare treptată a structurilor social-politice geto dacice; etapa clasică a statalităţii şi civilizaţiei dacice (perioada cuprinsă între domniile lui Burebista şi Decebal, până la cucerirea romană); a treia mare perioadă a istoriei vechi a României este ilustrată de etnogeneza românească, care are la rândul ei două mari etape: etapa stăpânirii romane în Dacia, marcată de sinteza daco-romană; etapa finală a etnogenezei româneşti (sf. sec. al-III-VIII), răstimp în care populaţia daco-romană evoluează în condiţii istorice specifice, astfel încât, la începutul sec. al VIII-lea, se individualizează ca popor vorbitor al unei limbi neo-latine (romanice).

Cronologia absolută a fiecărei epoci istorice va fi făcută detaliat, cu ocazia prezentării fiecăreia dintre acestea în parte. Cu toate acestea se impun câteva repere cronologice pentru periodizarea propusă de noi. Începuturile preistoriei pe teritoriul României sunt stabilite de unii cercetători acum circa 2000000 de ani. Totuşi, o cronologie atât de înaltă nu se justifică în lumina descoperirilor de până acum, mult mai sigură fiind o datare în jurul a 700000 de ani, de când datează primele unelte prelucrate intenţionat de om, încadrate în aşa numita cultură de prund. In general, se consideră ca aceasta perioadă ia sfârşit odată cu începutul La Tené-ului geto-dacic, cam pe la mijlocul sec. al V-lea î. d. Chr. Acest moment cronologic marchează totodată începutul celei de-a doua mari perioade, care se încheie odată cu momentul cuceririi Daciei de către romani (106 d.Chr.). În sfârşit, ultima etapă a periodizării noastre, cea a etnogenezei, este cuprinsă între 106 d.Chr. şi începutul sec. al VIII-lea , când acest proces istoric este considerat a fi încheiat. Nu putem încheia această prezentare fără câteva precizări teoretice si terminologice. Pe parcursul expunerii noastre am utilizat termenul de cronologie absolută. Cronologia absolută exprimă vârsta unui fenomen sau eveniment în ani calendaristici sau în decenii, secole, milenii, în funcţie de precizia datărilor. Datorită dificultăţii de a stabili întotdeauna o datare riguroasă şi unanim acceptate, se utilizează în paralel şi cronologia relativă, care stabileşte raporturile de anterioritate, posterioritate sau de sincronism (contemporaneitate) între evenimentele, fenomenele sau procesele istorice. De asemenea, trebuie precizat că fenomenele şi/sau procesele istorice nu s-au desfăşurat peste tot în acelaşi timp, între diferitele regiuni geografice existând unele decalaje, ca urmare a ritmului diferit al evoluţiei istorice. De aici decurg cel puţin două concluzii privind periodizarea istoriei vechi: a) periodizările propuse au un caracter convenţional, având mai mult rolul de sistematizare relativă a materialului factologic, precum şi pe acela de a sesiza transformările care au loc pe parcursul evoluţiei istorice; b) între perioadele şi etapele stabilite nu există limite cronologice foarte stricte, deoarece, în majoritatea cazurilor, tranziţia se face gradual, menţinânduse laolaltă, pentru o vreme, elementele vechiului şi noului.

IZVOARELE ISTORIEI VECHI A ROMÂNIEI

Reconstituirea perioadelor mai îndepărtate din istoria spaţiului carpato – dunăreano – pontic presupune utilizarea concomitentă a mai multor categorii de izvoare, dintre care cele mai importante sunt izvoarele arheologice, literare, numismatice şi epigrafice. La acestea se mai adaugă, în special pentru studiul istoriei dacilor, daco-romanilor şi străromânilor, izvoarele lingvistice, folclorice, etnografice, etc. Izvoarele arheologice reprezintă categoria de cea mai mare importanţă pentru cercetarea istoriei vechi din cel puţin două motive: în primul rând, dată fiind lipsa izvoarelor scrise pentru epocile istorice foarte timpurii, reconstituirea fenomenelor şi proceselor istorice ce le caracterizează, nu poate fi realizată decât exclusiv pe baza acestora; în al doilea rând, izvoarele arheologice oferă date concrete privitoare la progresele realizate în sfera culturii materiale şi a celei spirituale, de către comunităţile locale sau alogene. Din categoria izvoarelor arheologice fac parte artefacte cu caracter mobil (ceramica, uneltele, armele, obiecte cu caracter spiritual) sau imobile (locuinţele, fortificaţiile, monumente). Izvoarele arheologice sunt obţinute pe calea săpăturilor arheologice sistematice, a sondajelor, dar şi pe calea cercetărilor de suprafaţă (periegheze) sau din descoperiri izolate. Evident cea mai mare importanţă o prezintă descoperirile făcute prin săpături sistematice, bazate pe metoda stratigrafică, în aşezări, necropole, depozite, etc. Rezultatele acestor cercetări sunt valorificate în revistele cu profil arheologic, editate de muzee sau de institutele de specialitate, în monografii şi lucrări de sinteză referitoare la culturi arheologice, staţiuni arheologice, depozite, tezaure, epoci sau procese istorice. Izvoarele literare, deşi puţine şi lacunare, au o importanţă deosebită pentru pentru cunoaşterea istoriei vechi, în special pentru reconstituirea istoriei politice, a organizării sociale, economice, precum şi a unor aspecte legate de spiritualitatea populaţiilor locale sau alogene. Din nefericire, cele mai multe din scrierile autorilor antici, greci şi latini, s-au pierdut, ori s-au păstrat doar fragmente din ele, în scrierile unor autori mai târzii. Tocmai de aceea, este necesară confruntarea permanentă a informaţiilor provenite din aceste surse cu cele arheologice sau de altă natură, care le completează sau, uneori, le infirmă. Operele autorilor antici sau fragmente din acestea, care prezintă importanţă pentru istoria veche a României, au fost adunate în colecţii publicate cu începere încă din sec. al XIX-lea. Dintre aceste colecţii se remarcă Fontes Historiae Daco-Romanorum, publicate de G. Popa – Lisseanu , şi în special cele patru volume ale culegerii Fontes Historiae DacoRomanae. La acestea se adaugă culegeri de texte de mai mică amploare, realizate în scopuri didactice. În acest sens menţionăm antologia tematică de texte intitulată Geţii şi dacii în izvoarele scrise în greacă şi latină, scoasă de Catedra de Istorie Antică şi Arheologie a Facultăţii de Istorie din Iaşi, sub îngrijirea lui Vasile Cotiugă şi Marius Alexianu, extrem de utilă pentru pregătirea studenţilor facultăţilor de istorie, dar şi pentru uzul profesorilor din şcoli şi licee. O altă categorie de izvoare scrise, care vine sa completeze informaţiile furnizate de cele arheologice şi literare, sunt izvoarele epigrafice. În această categorie sunt incluse

diferitele inscripţii realizate pe piatră, obiecte de metal, argilă, lemn, etc. Acestea au fost strânse, cu începere din secolul al XIX-lea în mai multe colecţii: Corpus Inscriptionum Graecarum (CIG) sub redacţia lui Aug. Boeckh şi colaboratorii (1828-1877), Corpus Inscriptionum Latinarum, începută în 1863 sub conducerea lui Th. Mommsen şi colaboratorii, Inscriptiones Grecae, care înlocuieste mai vechea colecţie CIG, sub redacţia lui U. von Willamowitz-Moelendorf. Inscripţiile apărute după 1902 sunt publicate în Année épigraphique, iar când se adună suficient de multe inscripţii dintr-o regiune, se publică un supliment la volumul regiunii respective în CIG sau CIL. La acestea se adaugă, începând din 1975, o colecţie extrem de utilă pentru istoria veche a României, intitulată Inscriptiones Daciae et Scytiae Minoris antiquae, Graecae et Latinae, îngrijită de D. M. Pippidi şi I.I. Russu, din care au aparut până în prezent cinci volume. De asemenea C. Petolescu adună inscripţiile din diferite provincii romane care se referă la Dacia, într-o colecţie intitulată Inscriptions externes concernants l’histoire de la Dacie, aparută în doua volume (1996 şi 2000). În sfârşit, ultima categorie de izvoare, dar nu mai puţin importante, sunt cele numismatice. Pentru istoria veche a spaţiului carpato – danubiano – pontic prezintă interes monedele greceşti, macedonene, geto - dacice, romane, bizantine. Ca şi în cazul izvoarelor epigrafice, descoperirile monetare au fost adunate în corpusuri, dintre care cele mai importante sunt cele ale lui B. Pik, C. Regling, Bucur Mitrea, C-tin Preda, J. Winkler, V. Mihăilescu-Bârliba, M. Chiţescu, etc. Descoperirile monetare din ţara noastră au fost publicate într-o serie de anuare, dintre care cele mai importante sunt Buletinul Societăţii Numismatice Române (apare din 1904), în Cronica numismatică şi arheologică (1920-1945), în Studii şi cercetări de numismatică (apare din 1957) şi în Cercetări numismatice (editate de Muzeul Naţional de Istorie a României). Contribuţii de cea mai mare importanţă pentru dezvoltarea numismaticii româneşti se datorează unor cercetători precum C-tin Moisil, Mihai Şuţu, Bucur Mitrea, C-tin preda, V. Mihăilescu-Bârliba, Maria Chiţescu, Octavian Iliescu, etc. O menţiune aparte merită sinteza lui C-tin Preda, Monedele geto-dacilor (1973), în care sunt tratate pe larg toate problemele ridicate de monetăria geto-dacică. Ar mai fi de menţionat şi izvoarele papiriacee, dar acestea au o pondere redusă în reconstituirea istoriei vechi a spaţiului românesc. Doar papirusul Hunt (British Museum) este singurul izvor de acest fel, care oferă o informaţie referitoare la războaiele daco-romane. Un alt papirus, descoperit la Mangalia, într-un mormânt, s-a dezintegrat brusc la contactul cu aerul, în momentul deschiderii mormântului, fără a mai putea fi citit vreodată.

PALEOLITICUL I. TRĂSĂTURI SPECIFICE ŞI PERIODIZARE

Paleoliticul reprezintă prima şi cea mai îndelungată perioadă din istoria omenirii. Raportat la scara geologică, paleoliticul cuprinde sfârşitul terţiarului (pliocenul) şi cuaternarul (pleistocenul şi holocenul). În această îndelungată perioadă, omul a fost nevoit sa trăiască în condiţii climatice extrem de diferite: perioada glaciară (pleistocenul) şi post-glaciară (holocenul). Din punct de vedere antropogenetic, evoluţia omului s-a desfăşurat în cea mai mare parte, în perioada glaciară, începând cu glaciaţiunea Biber şi până în stadiul III al glaciatiunii Würm. Existenţa unei perioade atât de îndelungate în istoria omenirii se explică în primul rând prin durata procesului de antropogeneză şi implicit a evoluţiei tehnologice extrem de lentă, în condiţiile unui mediu foarte ostil. Practic, în această lungă perioadă de timp, omul străbate drumul de la stadiul de hominid, la cel de Homo Sapiens. În funcţie de caracteristicile evoluţiei, paleoliticul de pe teritoriul ţării noastre poate fi împărţit în cinci mari perioade: protopaleolitic, paleolitic inferior, paleolitic mijlociu, paleolitic superior, epipaleolitic. Pe tot acest parcurs, omul a fost total dependent de resursele mediului înconjurător, mulţumindu-se să exploateze ceea ce îi oferea flora şi fauna sălbatecă. Aşadar, putem vorbi de o economie prădalnică care caracteriza comunităţile umane paleolitice. Această economie, se baza pe culesul din natură, vânat şi pescuit (acestea nu sunt altceva decât variante ale culesului), omul neatingând în această perioadă stadiul de producător de hrană. Pe măsură ce procesul de antropogeneză avansează, se constată o diversificare a repertoriului de unelte, ceea ce permite o exploatare mai eficientă a resurselor, ceea ce va duce, în ultimă instanţă, la accelerarea ritmului dezvoltării istorice. Aşa se explică durata din ce în ce mai redusă a fazelor paleoliticului, pe măsură ce acesta se apropie de final. Apariţia primelor forme de hominizi pe teritoriul României se plasează probabil încă din perioada villafranchiană (trecerea de la pliocen la pleistocen), caracterizată prin mişcări orogenetice care au dus la înălţarea M-tilor Carpaţi cu cca 1000 m şi de retragerea concomitentă a marii şi lacurilor care ocupau atunci teritorile actuale ale Munteniei, Olteniei, Moldovei, Podişul Transilvaniei şi Câmpia Panonică. Fenomenele glaciare din munţi, precum şi accentuarea pantei de curgere a râurilor au determinat acumulări masive de sediment pe fundul fostelor mări, în care ulterior, reţeaua hidrografică a sculptat relieful actual.

II. PROTOPALEOLITICUL (cca. 2000.000/1800.000-700.000) Din punct de vedere al cronologiei glaciare alpine, coincide cu perioada preglaciară şi cu primele două mari glaciaţiuni, Biber şi Donau. În cadrul protopaleoliticului se pot distinge doua perioade: una mai veche (cu marturii discutabile) şi una mai nouă, cu dovezi mai sigure, ilustrată de unelte lucrate intenţionat de om, încadrate în aşa numita cultură de prund (Pebble Culture). Prima perioadă este ilustrată de descoperirile de la Bugiuleşti (com. Tetoiu), pe valea Olteţului. Aici a fost descoperit un cuib fosilifer, cu resturi osteologice, fără conexiune anatomică, provenind de la peste 30 de specii de animale, specifice faunei din villafranchian, alături de care au fost descoperite numeroase pietre, care nu puteau ajunge pe cale naturală în acel loc. Mai multe oase erau sparte intenţionat, pentru extragerea măduvei, activitate pusă pe seama unor hominizi timpurii. C.S. Nicolăescu Plopşor, descoperitorul complexului, susţine că ne aflăm în faţa urmelor unei tabere de vânători primitivi, care hăituiau animalele venite să se adape în delta pe care Olteţul o făcea la vărsarea în Lacul Getic. Noile cercetări întreprinse în acest loc de către antropologul Dardu NicolăescuPlopşor, se pare că au furnizat şi două fragmente osoase de hominid (diafize de tibie şi femur), atribuite tipului Australopithecus, dar care din păcate nu au fost publicate niciodată. Descoperirile de la Bugiuleşti au analogii la Olduway (Tanzania) şi Sinzelles (Franţa), datate prin metoda potasiu-argon acum cca. 1800000-2000000 de ani. În a doua etapă, mai evoluată, datată între cca. 1000000-700000 de ani, se plasează primele unelte sigur prelucrate de om. Cele mai relevante descoperiri de acest fel de pe teritoriul ţării noastre, sunt cele de pe valea Dârjovului (bazinul Oltului), cele de la Racoviţa (jud. Sibiu) şi cele de pe valea Mozacului (bazinul Argeşului). Alte asemenea descopeririile caracterisice acestei perioade s-au extins spre est, până dincolo de Piteşti , pe văile râurilor Cotmeana, Dâmbovnic, Vedea, fiind adunate mai bine de 1000 de asemenea piese cu urme de prelucrare, de tipul choppers şi chopping tool, încadrabile, aşa cum spuneam, în cultura de prund.

III. PALEOLITICUL INFERIOR

Din punct de vedere climatic corespunde cu glaciaţiunile Günz, Mindel şi Riss şi cu interstadiile glaciare corespunzătoare. În această perioadă se constată un progres în ceea ce priveşte tehnicile de prelucrare a pietrei. Din acest punct de vedere distingem două etape: una mai veche caracterizată prin unelte bifaciale de tip abevillian şi aşchii clactoniene şi alta mai nouă cu bifaciale acheuleene şi aşchii levalloisiene. Bifacialele de tip abevillian şi aşchiile clactoniene se obţineau prin percuţie directă, prin aşa numita tehnică „pe nicovală”. Aşchiile de tip levallois, cu o formă predeterminată, erau obţinute prin amenajarea prealabilă a nucleului si a planului de lovire. Aceste industrii litice au fost produse de Homo erectus (Pithecantropus erectus), răspândit deja în toată Lumea Veche. Descoperiri aparţinând primei etape au fost facute la Mitoc, unde au fost descoperite şi cele mai vechi dovezi de folosire a focului, o vatră în asociere cu aşchii clactoniene şi în zona Slatina-Piteşti, menţionată anterior. Celei de-a doua etape îi aparţin descoperirile de la

Ofatinţi (pe Nistru) şi Duruitoarea Veche (pe Prut), unde au fost surprinse şi vetre de foc, precum şi în mai multe puncte din regiunea Slatina- Piteşti. În afară de aceste descoperiri mai trebuie menţionate şi unele izolate făcute la Valea Lupului (jud. Iaşi), o aşchie levalloisiană la Giurgiu, unele piese considerate ca fiind premusteriene recoltate din prundişul Prutului la Ripiceni-Izvor şi limanda acheuleană de la Căpuşu Mic, care a ridicat numeroase discuţii. În termenii cronologiei absolute descoperirile paleoliticului inferior de pe teritoriul Romaniei se plasează pe la 700.000 şi până la 120.000, fiind mai recente decat unele industrii arhaice africane şi din sudul Asiei şi mai vechi decât cele de la Terra Amata, Verteszöllos şi Belle Roche, în Europa. În ansamblu, paleoliticul inferior aduce un evident progres tehnologic precum şi folosirea focului, ceea ce duce implicit la accelerarea progresului uman, şi la o adaptare mai bună a oamenilor la condiţiile de mediu.

IV. PALEOLITICUL MIJLOCIU

Corespunde din punct de vedere al cronologiei climatice alpine, cu primul stadiu al glaciaţiunii Würm, cu interstadiul Würm I-II (Nandru) şi cu începutul celui de-al doilea stadiu glaciar. Din punct de vedere cultural, paleoliticul mijlociu este ilustrat de cultura musteriană, cu o persistenţa deosebit de îndelungată, fapt demonstrat de straturile deosebit de groase de cultură materială din unele grote şi peşteri carpatice, ca de exemplu la Baia de Fier (1,40 m), Ohaba şi Nandru (2, respectiv 3 m, cu 3 şi 4 straturi succesive) şi Ripiceni-Izvor cu nu mai puţin de 5 m şi 6 niveluri de locuire. Această cultură aparţine omului de Neandertal, tipul antropologic care face trecerea la neoantrop, ilustrat prin descoperiri osteologice la Ohaba-Ponor şi Baia de Fier. În cadrul industriei litice, deşi se constată puternica tradiţie a paleoliticului inferior prin persistenţa tehnicilor acheuleene şi mai ales levallois, se observa o diferenţiere mai accentuată a tipurilor de unelte şi implicit o specializare mai accentuată a acestora. Acum apar dăltiţe, racloare (răzuitoare în forma literei D). Tot acum apar şi primele unelte de os. Faţă de paleoliticul inferior, acum se înmulţesc vetrele de foc (Ohaba-ponor, RipiceniIzvor, etc), uneori amenajate şi probabil puse la adăpostul unor paravane. Numărul urmelor de locuire creşte, acoperind practic aproape întregul teritoriu al ţării, iar existenţa unor locuiri îndelungate în acelaşi punct, precum şi utilizarea intensă a focului, sugerează o sporită stabilitate a acestor comunităţi, care se specializează în exploatarea unor specii de faună locală. De asemenea, arheologia a adus dovezi că în această perioadă au fost făcute progrese şi în ceea ce priveşte organizarea socială, mai mult ca sigur acum apărând ideea de înrudire, punându-se astfel bazele orânduirii gentilice. De asemenea, observaţiile anatomice au permis sesizarea unor modificări la nivelul laringelui, ceea ce ne face sa presupunem cu o mare probabilitate ca la nivelul paleoliticului mijlociu apare un cod de comunicare evoluat, limbajul articulat. Răspândirea pe o arie geografică extrem de mare a musterianului, precum şi condiţiile specifice de mediu, şi implicit specializarea grupelor de vanători, au dus la apariţia mai multor faciesuri musteriene. Iniţial musterianul de pe teritoriul României a fost divizat într-un musterian de peşteră şi unul în aer liber, distincţie care astăzi nu mai este de actualitate. Un prim facies, cel mai răspândit dealtfel, este cel prezent mai ales în grotele Carpaţilor Meridionali, cu descoperiri la Cheia-Râsnov Peştera Mare şi Peştera Mică, Baia

de Fier, Cioclovina, Ohaba-Ponor, Boroşteni, Nandru, Băile Herculane, Climente I, cunoscut şi sub denumirea de faciesul alpin. Principala sa caracteristică o reprezintă industria litică, produsă în majoritatea covârşitoare din cuarţ şi cuarţit sub formă de galeţi. De aici şi denumirea de musterian cuarţitic dată acestui facies. Utilajul litic este sărac din punct de vedere tipologic (în special racloare, cateva tipuri de vârfuri şi cateva bifaciale), lipsind practic debitajul de tip levallois. Această situaţie se explică prin particularităţile mecanice ale rocilor utilizate, care nu permit utilizarea unor tehnici elaborate de debitaj şi nici de retuşare. Totuşi aceste comunităţi paleolitice le vor folosi vreme îndelungată pentru simplul motiv că se găsesc din abundenţă. O altă grupă de staţiuni aparţinând paleoliticului mijlociu, caracterizate prin industrii litice cuarţitice au fost descoperite în partea vestică a României, la Conop, Cladova şi Zabrani (Crişana), care prezintă unele analogii cu cele din aria culturii Erd (Ungaria). La acestea trebuie să mai adăugăm şi unele staţiuni transilvane în aer liber din Transilvania, precum cea de la Ocna Sibiului. În aria acestui facies apar izolat vestigii ale altor grupe musteriene, cum este cazul staţiunii de la Gornea Căuniţei (Porţile de Fier) cu un puternic indice levallois, sau descoperirile mai vechi de la Iozăşel, Basarabasa, etc de traditie acheuleeana. În nord-vestul şi nordul României au fost descoperite o serie de staţiuni interesante, precum cele de la Boineşti, stratul inferior, Remetea oaşului, punctele Somoş I şi II, Buşag şi Perii Vadului, straturile inferioare, cu un utilaj compus din elemente musteriene (racloare, varfuri uni şi bifaciale, varfuri musteriene, aşchii) dar şi piese caracteristice paleoliticului superior (lame, gratoare, nuclee prismatice, etc). Aceste trăsături l-au determinat pe autorul săpăturilor să atribuie unele din aceste situri unui musterian tardiv (târziu), iar altele, Buşag şi Perii Vadului, debutului paleoliticului superior. În partea de nord–est a României, musterianul este reprezentat de trei grupe culturale, cele mai multe staţiuni fiind situate pe Prutul Mijlociu. Cele mai inportante staţiuni musteriene sunt cele de la Mitoc, în mai multe puncte şi Ripiceni- Izvor unde stratul musterian are nu mai puţin de 12 m grosime şi şase niveluri de locuire. Aici la ripiceni au putut fi puse în evidenţă cele trei grupe musteriene, după cum urmează: Musterian tipic de debitaj Levallois (primele 3 niveluri), musterian de tradiţie acheuleeană cu debitaj levallois (urm. 2) şi un musterian mai slab reprezentat şi atipic, numit musterian denticulat. În Dobrogea au fost identificate două grupe culturale: musterianul tipic de debitaj levallois şi musterianul denticulat, prezent în special în regiunile de coastă, cum este de pildă situaţia la Mamaia-Sat, unde apar două niveluri de locuire de acest fel, despărţite printr-un strat steril din punct de vedere arheologic de 2,50m. Situaţia stratigrafică de aici sugerează persistenţa îndelungată a musterianului aici până la un moment cronologic care aparţine paleoliticului superior. În sudul României, musterianul este practic necunoscut, evident cu excepţia celui din grotele de la Baia de Fier şi Boroşteni.

V. PALEOLITICUL SUPERIOR (cca. 35000-10000)

Pe scara climatică se plasează în Würm-ul mijlociu şi recent şi interstadiul Würm IIIII. Din punct de vedere antropologic, culturile paleoliticului superior aparţin lui Homo sapiens fosilis, documentat pe teritoriul ţării noastre prin descoperirile de la Cioclovina (jud. Hunedoara), Peştera (jud. Braşov), Giurgiu, Duruitoarea Veche (Basarabia). Toate aceste resturi aparţin tipului protoeuropoid Cro-Magnon. Din punct de vedere tehnologic, în paleoliticul superior prelucrarea pietrei ia un avant fără precedent, prin apariţia şi generalizarea tehnicii lamelare, care oferă posibilitatea specializarii extreme a uneltelor, precum şi o importantă economie de materie primă. Acest fapt este pe deplin demonstrat de descoperirea la Ripiceni, Mitoc, Iozăşel, a unor adevarate ateliere de prelucrat silexul. Evoluţia culturală în paleoliticul superior de pe teritoriul ţării noastre se încadrează în cea mai largă, din centrul şi răsăritul Europei, deosebindu-se însă de cea din apusul Europei. Astfel pentru Europa centrală şi răsăriteană, paleoliticul superior este ilustrat doar de cultura aurignaciana, cu o durată mai mare decât în apus, urmată de cultura gravettiană de aspect oriental, cu locuiri mai intense, în cadrul a nu mai puţin de şapte etape de evoluţie. Unii cercetători ai paleoliticului, vorbesc şi de unele influenţe solutreene aşa cum pare sa indice descoperirea câtorva vârfuri late, foliacee, retuşate bifacial. Acest aspect mai necesită îsa precizări suplimentare. Aurignacianul este cea mai timpurie cultură a paleoliticului superior. Prima fază de evoluţie prezintă încă puternice tradiţii musteriene, iar ultima fază anunţă deja elementele specifice ale culturii gravettiene. Descoperiri care sunt atribuite aurignacianului timpuriu sau trecerii de la musterian la aurignacian sunt cele din Maramureş, mentionate mai sus, de la Boineşti, Remetea Oaşului, Buşag şi Perii Vadului. La Mitoc se vorbeşte de un aşa numit facies Mitoc, în care asistam la un melanj uimitor de materiale musteriene şi aurignaciene tipice, ceea ce pune în discuţie situaţia stratigrafică, astfel încât problema tranziţiei de la musterian la aurignacian rămâne încă controversată. Astfel, în acest moment cel mai timpuriu sit aurignacian este cel de la Ceahlău –Cetaţica I (jud. Neamţ), datat în interstadiul W1-W2). Prima cultură a paleoliticului superior romanesc bine documentată care acoperă, prin câteva variante culturale aproape întreg teritoriul ţării noastre, mai puţin sudul moldovei, estul Munteniei şi Dobrogea, aparţine aurignacianului mijlociu. Astfel în sud- vestul României, descoperirile de la Tincova, Coşava şi Româneşti- Dumbrăviţa sugerează existenţa unui aurignacian derivat din cel din aria central-europeană; în Transilvania aurignacianul mediu este cunoscut mai cu seamă prin descoperirile de la Cremenea-Sita Buzăului (Ţara Bârsei), apoi cele din sudul Transilvaniei de la Cheia-Râşnov, Peştera Mare-Braşov, Valea Coacăzei (toate în jud. Braşov), Cioclovina şi Ohaba Ponor (jud. Hunedoara); în nord vestul României sunt descoperirile deja menţionate, cu un nivel de cultură aurignacian mijlociu (de regula niv. II). În Moldova aurignacianul este ilustrat de doua faciesuri distincte, unul pe terasele mijlocii ale Bistriţei, destul de sărac din punct de vedere tehnologic şi un al doilea mult mai bogat, raspândit şi în restul teritoriului. În sudul ţării, Muntenia şi Oltenia, nu sunt descoperite decat cateva ateliere de prelucrare a pietrei într-o tehnică aurignacoidă, care vor avea o evoluţie indelungată până în postglaciar, în perioada epipaleolitică. Descoperiri mai importante pentru

această regiune sunt cele de la Vădastra (Oltenia), Giurgiu-Malu Roşu, Lapoş-Mizil, Ciuperceni-Turnu Măgurele, Fundu Drăghiceanu, etc. Gravettianul ocupă cea mai mare parte a paleoliticului superior din România, prezentând mai multe faze de evoluţie şi aspecte zonale. Deşi locuiesc în continuare peşterile şi adăposturile de sub stâncă, gravettienii preferă aşezările în aer liber, cu adăposturi şi locuinţe de suprafaţă, probabil un fel de corturi din piele. Nivelele de locuire sunt marcate de numeroase vetre, în jurul cărora sunt prezente urmele activităţii umane. Caracterul profund vânătoresc al acestora este ilustrat pe de o parte de preferinţa lor pentru poziţii dominante şi, pe de altă parte, de utilajul litic şi în special unealta tipică, vârful á La Gravette. De asemenea se constată, mai ales în fazele superioare ale culturii un proces de microlitizare a uneltelor de silex, deosebit de pregnant în faza ultimă, epigravettianul. În această ultimă fază, pe lângă vânat, începe să aibă un rol tot mai important recoltarea tuberculilor şi rădăcinilor, după cum o dovedesc uneltele de os şi corn perforate, de forma unor săpăligi, prezente în inventarul staţiunilor de la Crasnaleuca şi Cotu Miculinţi (jud. Botoşani). Pe plan spiritual, se constată şi pe teritoriul ţării noastre începutul manifestărilor artistice: statuete din piatră la Cosăuţi şi Lapoş, amulete ca de pildă la Mitoc, Cosăuţi, Cotu Miculinţi şi Brânzeni. De asemenea, trebuie amintite picturile rupestre de la Cuciulat (jud. Sălaj), şi Pescari (jud. C. Severin), iar în Basarabia pe Nistrul superior s-au descoperit instrumente muzicale de suflat. Toate acestea ne atestă existenţa unei vieţi spirituale şi religioase, în care magia şi şamanismul trebuie să fi jucat un rol important.

VI. EPIPALEOLITICUL (cca. 10000-6000/5000 b.c.)

Se plasează la sfârşitul glaciarului şi începutul holocenului şi se caracterizează printr-o mobilitate accentuată a unor comunităţi umane, care urmăresc vânatul mare, care la rândul său se retrage spre nord ca urmare a încălzirii climei şi topirii calotei glaciare. Ca urmare a acestui fenomen, are loc fărâmiţarea marilor arii culturale şi apariţia unor aspecte culturale de mixtură. Cu toate inovaţiile apărute în această perioadă, în economia acestor comunităţi rămâne pregnantă tot vânătoarea, ceea ce face justificată încadrarea lor într-un paleolitic final (epipaleolitic) şi nu într-un mezolitic, înţeles ca o epocă a pietrei de mijloc, cu caracteristici tranzitorii spre modul de viaţă neolitic. În epipaleolitic se încheie procesul major de antropogeneză prin apariţia lui Homo sapiens recens care stă la baza tipurilor rasiale moderne. Din punct de vedere tehno-cultural, principala caracteristică a epipaleoliticului este microlitismul uneltelor, sesizat încă de la sfârşitul paleoliticului superior. Fenomenul are explicaţii multiple: în primul rând trebuie pus în legătură cu scăderea vânatului mare şi reorientarea grupurilor de vânători spre exploatarea vânatului mic; în al doilea rând, microlitizarea trebuie pusă şi pe seama perfecţionării tehnicilor de prelucrare a silexului (ceea ce duce la reducerea cantităţii de deşeuri) şi apariţia unor noi tipuri de unelte, compozite, adaptate culesului, care dobândeşte o importanţă din ce în ce mai mare în economia acestor comunităţi. În evoluţia epipaleoliticului de pe teritoriul ţării noastre, se disting două orizonturi : unul mai vechi, cu puternice tradiţii din paleoliticul superior şi altul mai nou, cu elemente care anunţă premisele modul de viaţă neolitic. Primul orizont este ilustrat de culturile aziliano-

romanelliană şi swideriano-chlabowiciană, în orizontul mai nou, manifestându-se cultura tardenoisiană, parţial contemporană în faza ei târzie cu primele manifestări ale neoliticului. Cultura aziliană, continuatoare a magdalenianului din apusul europei, este prezentă pe teritoriul României în sud-vest, cele mai importante descoperiri fiind cele de la Dubova-Cuina Turcului (jud. Mehedinţi). Azilianul pătruns în Balcani, va recepta o serie de influenţe sudice venite dinspre cultura Romanelli, dobândind un aspect de mixtură, romanello-azilian, de aspect epigravetian. Cam la acelaşi orizont cronologic, au pătruns dinspre Baltica, de-a lungul Carpaţilor Orientali, grupe de vânători specializaţi în vânătoarea speciilor alpine, aparţinând culturii swideriene. Această cultură este ilustrată pe teritoriul ţării noastre prin staţiunile de pe Ceahlău-Poiana la Scaune şi Hăşmaş-Bardosu. Cultura tardenoisiană se plasează în orizontul final al epipaleoliticului, cunoscând o raspândire pe o arie geografică imensă, de unde şi numeroasele variante regionale. Purtătorii acestei culturi dovedesc o mare adaptabilitate la diverse forme de relief şi chiar tendinţe de sedentarizare, cum o dovedesc descoperirile de la Erbiceni (jud. Iaşi), premisă importantă a modului de viaţă de neolitic. Din instrumentarul litic al comunităţilor epipaleolitice fac parte atât vârfuri de săgeată, specifice activităţilor vânătoreşti, cât şi segmente microlitice, utilizate la seceriile pentru recoltat. De asemenea, sunt atestate şi toporaşe, utilizate fie pentru defrişări, fie pentru recoltarea rădăcinilor şi tuberculilor. Pornind de la aceste premise, unii cercetători consideră că trecerea la modul de viaţă neolitic s-ar fi putut face şi prin neolitizarea fondului tardenoisian prin impulsuri venite din bazinul răsăritean al Mediteranei, unde exista deja o viaţă neolitică. Dar această teorie nu are încă o susţinere documentară suficientă.

NEOLITICUL ŞI ENEOLITICUL

I. CARACTERIZARE GENERALĂ

În că din secolul trecut, preistoricieni precum John Lubbock, Georg Nilson, sau Gabriel Mortillet au delimitat epoca noua a pietrei, folosind drept criteriu tehnica nouă de prelucrare a pietrei, şlefuirea. De asemenea, o caracteristică a neoliticului a fost considerată şi prezenţa ceramicii, fiind propusă de Richard Pittioni chiar şi denumirea de Keramikum, pentru această epocă. Pe măsura intensificării cercetărilor arheologice asupra acestei perioade, şi mai ales datorită adâncirii caracterului interdisciplinar al cercetării, s-a lărgit foarte mult conţinutul termenului de neolitic (neos-nou, lithos-piatră), care nu mai este definit doar pe baza unor criterii exterioare, precum tehnica şlefuirii şi prezenţa ceramicii. Termenul „neolitic” este definit acum ca un mod de viaţă, în cadrul căruia omul a devenit producător de hrană, prin domesticirea animalelor şi cultivarea plantelor. În noua sa accepţie, neoliticul poate fi sesizat oriunde apar semnele activităţii productive a omului, chiar daca unele elemente definitorii nu sunt încă prezente. Astfel, modul de viaţă neolitic a fost sesizat la unele populaţii care nu cunoşteau încă ceramica, unul dintre indicatorii neolitizării. Astfel a apărut noţiunea de neolitic aceramic sau preceramic , numit în unele lucrări şi protoneolitic. La un moment dat, în lunga evoluţie a neoliticului, de circa patru milenii, începe să fie utilizată o nouă materie primă, arama, care anunţă începutul noii epoci a metalelor. În acest sens, era nevoie de un nou concept care sa definească această nouă perioadă şi care să ia în considerare această nouă realitate. Astfel, de pildă, cercetătorii germani au propus termenul de Kupferzeit (epoca aramei), pentru a defini noua perioadă. Dar acest termen nu ţine seama de persistenţa uneltelor de piatră, care deţin în continuare ponderea cea mai însemnată în activităţile productive, ceea ce impune utilizarea termenului de eneolitic (aenus – aramă, lithos – piatră) sau chalcolitic (chalcos – aramă). Acest termen este cu atât mai justificat, cu cât între cele două etape nu există o ruptură, dimpotrivă, ambele se caracterizează prin acelaşi mod de viaţă, ce cunoaşte un progres lent. Pentru desemnarea celor două etape împreună, Vl. Dumitrescu a propus termenul de neo-eneolitic, termen pe care îl vom adopta şi noi pentru desemnarea întregii epoci, în timp ce termenii de neolitic şi eneolitic îi vom utiliza pentru a desemna cele doua etape ale neo-eneoliticului.

II. PERIODIZAREA ŞI CRONOLOGIA NEO-ENEOLITICULUI De-a lungul timpului au fost propuse mai multe sisteme de periodizare pentru această epocă din istoria omenirii. Atâta vreme cât nu se făcuse distincţia între neoliticul propriu-zis şi eneolitic, neoliticul era împărţit în trei faze (neolitic timpuriu, mijlociu şi târziu) la care se adăugau un protoneolitic ipotetic şi o perioadă de tranziţie. Separarea eneoliticului ca perioadă aparte, implică în mod logic revizuirea periodizarii. Astfel, în momentul de faţă, este acceptată o periodizare în care fiecare din cele doua perioade ale neo-eneoliticului este împărţită în câte trei faze, după cum urmează: neoliticul împărţit în neoliticul timpuriu (protoneolitic), neoliticul vechi (cristalizat) şi neoliticul târziu; eneoliticul este împărţit în eneoliticul timpuriu, eneoliticul dezvoltat si eneoliticul târziu (sau perioada de tranziţie la epoca bronzului). Probleme controversate în istoriografia neo-eneoliticului sunt cele legate de începutul şi de sfârşitul eneoliticului. În ceea ce priveşte începutul acestuia, au fost formulate doua opinii: prima susţine începutul eneoliticului odată cu utilizarea primelor piese de cupru; a doua stabileşte momentul de început atunci când se poate vorbi de o metalurgie a cuprului. Considerăm că prima opinie este mai apropiată de adevărul istoric, mai cu seamă că începutul acestei etape nu este definit numai de aparitia aramei ci şi de o serie de modificări socioeconomice care se fac simţite acum. În ceea ce priveşte sfârşitul eneoliticului, şi aici există numeroase polemici, unii cercetători punând la îndoială existenţa unei perioade de tranziţie, considerând fie ca aceasta trebuie inclusă unui eneolitic final, fie că ea aparţine deja bronzului timpuriu. În ceea ce ne priveşte, considerăm că este justificată, în acest stadiu al cercetărilor, menţinerea unei perioade de tranziţie întrucât reflectă mai bine transformările şi procesele tranzitorii care caracterizează perioada cuprinsă între sfărşitul culturilor eneoliticului dezvoltat şi începutul culturilor specifice bronzului timpuriu. III. ORGANIZAREA SOCIALĂ ÎN NEO-ENEOLITIC

Noul mod de viaţă a atras după sine nu numai modificări de natură economică, ci şi ample şi profunde transformări în sfera organizării sociale. Astfel, practicarea agriculturii, a impus o creştere a stabilităţii comunităţilor umane, constituindu-se aşezări de tip rural, de tipul satelor. Sedentarizarea şi munca în comun a pământului au dus, la rândul lor, la creşterea coeziunii dintre membrii ginţilor. În eneolitic această coeziune se accentuează, constatându-se totodată apariţia unei autorităţi care se face simţită în cadrul comunităţilor. Mai mult chiar, tot acum, în eneolitic, se constată o anumită ierarhizare a aşezărilor dintr-un teritoriu, ceea ce sugerează o organizare socială la nivel tribal. Natura relaţiilor sociale între membrii comunităţi neo-eneolitice este mai dificil de stabilit pe baza izvoarelor arheologice. Multă vreme s-a considerat, în special în istoriografia marxistă, că în neolitic dominau căsătoriile exogame, pe grupe, iar filiaţia se stabilea matrilinear, iar femeia ar fi deţinut un rol dominant în familie (matriarhat). Observaţiile etnologice au arătat însă că acolo unde bărbatul se mută în familia soţiei (căsătorie matrilocală), conţinutul culturii materiale este destul de conservator, datorită faptului că aceştia nu aduc cu ei o „zestre” de obiecte specifice gintei din care provin. Dimpotrivă, cultura materială prezintă mai multe „interferenţe” în cazul căsătoriilor patrilocale. Analiza

detaliată a culturilor arheologice neo-eneolitice de pe teritoriul României, a evidenţiat numeroase elemente de sinteză şi interferenţă, ceea ce ar fi un indiciu asupra practicării căsătoriilor patrilocale, ceea ce implică şi includerea copiilor în ginta tatălui şi implicit şi socotirea descendenţei pe linie paternă. Astfel, nu mai există nici un argument în favoarea existenţei unui matriarhat în neo-eneolitic, cu atât mai mult cu cât rolul esenţial în asigurarea mijloacelor de subzistenţă revenea în principal bărbaţilor. Rolul acestuia va fi cu atât mai important în eneolitic când, odată cu introducerea plugului cu brăzdar de lemn sau corn, se va trece la o agricultură practicată pe loturi mai întinse. Cu siguranţă, începând din eneolitic, putem vorbi de un patriarhat incipient, care se va generaliza în epoca bronzului.

IV. PROTONEOLITICUL Procesul de neolitizare şi începuturile neoliticului pe teritoriul României, au constituit subiecte extrem de discutate în literatura arheologică românească. Sub influenţa descoperirilor neolitice aceramice din Anatolia şi Peninsula Balcanică, unii cercetători români, au încercat să demonstreze existenţa unui neolitic aceramic, pe baza unor descoperiri precum cele de la Schela cladovei, Erbiceni, Dârţu, Băile Herculane, Peştera „La Adam”, Ciumeşti, Lapoş, Cremenea, Soroca, etc. Vladimir Dumitrescu a arătat însa, că prezenţa unor unelte agricole în aceste staţiuni, nu reprezintă o dovadă indubitabilă pentru existenţa unor comunităţi deja neolitice. Cercetările interdisciplinare, efectuate în special pe materiale provenite din staţiuni de tip Schela Cladovei, nu au foat în masură să aducă argumente suplimentare în favoarea unui neolitic aceramic pe teritoriul României. Cultura Schela Cladovei este răspândită în regiunea porţilor de fier, pe ambele maluri ale Dunării, pe malul sârbesc, având analogii în complexele de tip Lepenski Vir – Vlasac. Locuirile de tip Schela Cladovei se caracterizează prin locuinţe stabile, trainice, pe temelii de piatră, cu vetre de piatră şi lut. Uneltele de piatră sunt produse în special din cuarţit, dovedind o anumită sărăcie tipologică. Alaturi de uneltele de piatră, au fost descoperite o serie de unelte agricole, de tipul sapaligilor, brazdarelor sau plantatoarelor, confecţionate din os si corn, ceea ce l-a determinat pe Vasile Boroneanţ să atribuie aceste descoperiri unei populaţii preceramice. În cadrul locuinţelor, în jurul vetrelor, au fost descoperite numeroase morminte cu schelete chircite sau întinse pe spate, aparţinând unei populaţii protoeuropoide, de tip CroMagnon. Prezenţa inventarului funerar şi a unor schelete presărate cu ocru roşu, atestă existenţa unor credinţe în viaţa de apoi la această populaţie. Staţiunile acestei culturi sfârşesc prin incendii şi distrugeri, fiind descoperite printre dărâmături scheletele unor indivizi a căror moarte a fost provocată de săgeţi de silex. Distrugerea aşezărilor de tip Schela Cladovei se datorează patrunderii în zonă a primelor comunităţi neolitice, de tip Protosesklo. Prezenţa în aşezarea neolitică de la Gura Baciului (jud. Cluj) a unor capete de piatră, cu analogii la Lepenski Vir, precum şi a unui schelet care prezenta trăsături protoeuropoide, sugerează antrenarea spre nord, odată cu primele comunităţi neolitice a unor indivizi din cultura Schela Cladovei, şi atragerea acestora la noul mod de viaţă.

V. NEOLITICUL VECHI (CRISTALIZAT)

Caracteristici generale. Neoliticul cristalizat este etapa în care viaţa neolitică în spaţiul nord dunărean prezintă toate trăsăturile sale caracteristice. Cultivarea plantelor are un caracter primitiv, ceea ce a determinat o mobilitate sporită a comunităţilor de agricultori, în căutarea terenurilor fertile. Aşadar, se practică aşa numita „agricultură nomadă”, caracterizată de mutarea succesivă a comunităţii de pe un teren pe altul. Aşa se explică vastele arii culturale care ilustrează această perioadă. În cadrul acestui proces, întreg teritoriul României a fost atras la modul de viaţă neolitic, prin aşezarea unor comunităţi alogene, deja neolitizate, dar şi prin aculturaţie (receptarea de către comunităţile epipaleolitice a modelului neolitic). Pătrunderea comunităţilor deja neolitizate s-a făcut dinspre sud, dinspre spaţiul egeo-balcanic spre Dunăre şi Carpaţi. În aceste condiţii, în mod firesc, amprenta culturală dominantă aparţine curentului sudic, dar populaţia locală, epipaleolitică, aduce propria ei contribuţie în această sinteză, vizibilă mai ales în persistenţa microlitismului. Aşezările sunt de tipul răsfirat, cu un număr destul de redus de locuinţe, grupate de regulă în cuiburi, ceea ce sugerează existenţa unor puternice legături gentilice în sânul comunităţilor. Locuinţele cele mai frecvente sunt cele de tip adâncit şi colibele de suprafaţă, fără podină special amenajată. Pereţii erau construiţi de regulă din împletitură de nuiele peste care se aplica un strat de lutuială. În interiorul locuinţelor era plasată de regulă vatra, simpla sau cu o amenajare sumară la bază, realizată din cioburi, pietre, cochilii, lutuială, etc. Uneltele de silex, prezintă încă importante trăsături moştenite din fondul mai vechi, epipaleolitic, în special microlitismul. Alături de uneltele de piatră cioplită, se înmulţesc şi cele de piatră şlefuită, de tipul topoarelor, teslelor, dăltiţelor, prelucrate de regulă din roci de duritate medie, mărnoase, care aveau avantajul de a fi prelucrate foarte repede. Spre sfârşitul perioadei apare şi procedeul perforării pietrei, ca urmare a influenţelor sudice. Totuşi, uneltele perforate nu vor avea un rol important în economia acestor comunităţi. Se răspândeşte şi meşteşugul olăritului, care este încă rudimentar, vasele fiind arse de regulă incomplet. Arderea se făcea în gropi simple, ceea ce nu permitea obţinerea unor temperaturi prea înalte şi nici un control adecvat al procesului care să permită obţinerea unei coaceri uniforme. Din punct de vedere cultural, aproape întreg teritoriul ţării a fost cuprins într-o vastă sinteză de origine balcanică, cultura Starčevo-Criş. Denumirea culturii vine de la o localitate din Serbia şi după bazinul Crişurilor. Cultura Starčevo-Criş face parte la rândul ei din vastul complex cultural circummediteranean sau cu ceramică cardiala, denumit aşa după decorul specific cu impresiuni realizate cu scoica Cardium. Aria culturii Starcevo- Criş ocupă un spaţiu geografic imens, formând mai multe grupe culturale precum Starcevo şi Anzabegovo pe teritoriul Iugoslaviei, Körös, în Ungaria, Karanovo-Kremikovci, în Bulgaria, şi Sesklo, în Grecia. Această cultură ocupă aproape întreg teritoriul României, cu exceptia estului Munteniei şi Dobrogei. Limita estică este bazinul Nistrului unde aceasta interferează cu cultura Bugului Sudic. Răspândirea comunităţilor starceviene pe teritoriul actual al României s-a făcut de-a lungul a patru faze de evoluţie. Primul orizont a fost sesizat la Gura Baciului ( lângă Cluj), Ocna Sibiului (jud. Sibiu) şi Cârcea (lângă Craiova), caracterizat printr-o ceramică cu înveliş roşu, puternic lustruit, pictat cu buline sau cu linii dispuse în reţea, trasate cu alb. Unii

cercetători considera orizontul Gura Baciului- Cârcea un grup cultural aparte (vezi de pildă Vladimir Dumitrescu), opinie la care subscriem şi noi. În expansiunea spre nord a acestui grup cultural, îndeaproape înrudit cu orizontul Prorosesklo din Tessalia, se constată o rudimentarizare a tehnicii ceramicii, în special în privinţa lustrului şi a picturii, ceea ce sugerează atragerea în această deplasare şi implicit la noul mod de viaţă şi a unor grupe de populaţie epipaleolitică locale. Pe lângă pictură, un element caracteristic al ceramicii de tip Gura Baciului-Cârcea, este amestecul de pleavă în pasta vaselor, arderea inegală, şi decorul cu impresiuni de unghie şi de deget (uneori dispus în aşa numitul decor „în spic”) pe specia nepictată. Aşezările sunt răsfirate, iar straturile de cultură sunt foarte subţiri, foarte rare fiind situaţiile în care acestea se suprapun, ceea ce îngreunează stabilirea etapelor de evoluţie ale acestei culturi. Viaţa spirituală este dovedită de existenţa idolilor de lut, precum şi a unor altăraşe cu picioruşe, utilizate probabil, în ritualurile religioase. Ritul funerar este cel al înhumaţiei, în poziţie chircită, uneori cu depuneri de ofrande. Defuncţii erau înmormântaţi printre locuinţe, neexistând încă necropole. Tipul antropologic este cel mediteranoid gracil, ceea ce dovedeşte originea sudică a acestei populaţii, dar apar mai rar şi elemente de tip protoeuropoid, mai robust, care ar aparţine populaţiei epipaleolitice locale, ceea ce ar demonstra coexistenţa celor două populaţii, şi atragerea la modul de viaţă neolitic a acestei populaţii locale. Cultura Starcevo-Criş ia sfârşit odată cu pătrunderea spre nord a purtătorilor complexului cultural Vinča –Dudeşti, iar puţin mai târziu a pătrunderii dinspre nord a comunităţilor culturii ceramicii lineare, din Europa Centrală. Grupul cultural Ciumeşti-Pişcolţ. Este denumit astfel după două localităţi din jud. Satu mare, unde s-au făcut cele mai importante descoperiri. Din punct de vedere geografic, ocupă colţul de NV al României, formând un complex unitar cu manifestările timpurii ale ceramicii liniare din bazinul Tisei (cultura Alföld). Decorul ceramic prezintă caracteristicile ceramicii liniare, cu linii incizate, uşor albiate, dar are şi unele trăsături comune cu ceramica Starcevo-Criş. Acest fapt se datorează faptului că acest grup cultural ia naştere la periferia marelui complex de origine sudică. Într-o fază mai târzie (faza a treia), apare şi decorul geometric pictat cu negru.

VI. NEOLITICUL TÂRZIU (cca. 5000-4250 b.c.)

Trăsături generale. Acestă etapă este marcată de pătrunderea pe teritoriul ţării noastre a două curente culturale opuse: unul de origine sudică, al doilea mare val neolitic sudic, ilustrat de complexul Vinca-Dudeşti; al doilea curent, central european, care pătrunde puţin mai târziu, este reprezentat de complexul ceramicii liniare. Ca urmare a acestor mişcări de populaţie, are loc o fragmentare a ariilor culturale şi numeroase sinteze din care vor rezulta culturile eneoliticului timpuriu. Cultura Vinča. Numită aşa, după o localitate din Serbia, unde a fost cercetat un mare tell, cu o stratigrafie complexă. Acest mare complex, ocupă o mare parte a fostei Iugoslavii, zonele din SV româniei, şi cele sudice ale Ungariei, înrudindu-se îndeaproape cu alte culturi asemănătoare din spaţiul balcano-anatolian. În anatolia, acest complex are la bază orizontul

halafian, purtator al civilizaţiei chalcolitice timpurii, astfel că primele piese de aramă ajung sporadic şi pe teritoriul României, chiar şi în staţiuni Starcevo-Criş târzii. Ajunse la Dunăre, comunităţile vinciene dislocă sau asimilează comunitaţile starcevo – criş, obligându-le să se deplaseze spre nord şi est. Acest fenomen se materializează şi în existenţa unor stări conflictuale, sugerate de apariţia în acest moment a primelor aşezări fortificate cu şanţuri, atât în aria Starcevo- Criş cât şi în cea Vinciană, în zona Dunării (la Cârcea, Ostrovu Golu, Gornea, etc). Ceramica caracteristică a culturii Vinca, este neagră şi cenuşie, puternic lustruită, decorată cu pliseuri şi caneluri. Din punct de vedere cronologic, cultura Vinca are patru faze de evoluţie, fiecare cu mai multe subfaze, notate de la A la D. Unitară la începutul evoluţiei sale (faza A1), cultura Vinca s-a fragmentat în mai multe aspecte regionale, ca urmare a sintezelor cu alte fonduri culturale. Astfel în Banat a luat naştere cultura Banatului, în vestul Olteniei, cultura Rast, în Transilvania . Cultura Dudeşti. Numită astfel după un cartier al Bucureştiului, unde au fost făcute primele descoperiri, cultura Dudeşti reprezintă manifestarea celui de-al doilea val sudic în Muntenia şi estul Olteniei, fiind strâns înrudită cu cultura Vinca. Această cultură a evoluat dea lungul a trei faze de evolutie, denumite după locul principalelor descoperiri: Malu Roşu, Fundeni şi Cernica.. Prima fază este parţial contemporană cu faza a IV-a a culturii StarcevoCriş, iar în ultima, sub presiunea culturii ceramicii liniare, s-au repliat spre vest, în Oltenia, unde a mai fost delimitată o fază târzie, pe baza căreia se va naşte cultura Vădastra. Ceramica este lucrată într-o manieră primitivă, decorată cu pliseuri, caneluri, şi benzi incizate, cu haşuri în reţea, cu analogii în staţiuni din Bulgaria şi NV Anatoliei. În NE Munteniei, în zona buzaului, comunităţile de tip Dudeşti intră în contact cu cele ale ceramicii liniare, dând naştere unui aspect de sinteză, aspectul Sudiţi, care va sta la baza formării culturii Boian., din eneoliticul timpuriu. Complexul cultural Numea Nouă-Cheile Turzii-Cluj. Numit după o serie de descoperiri făcute în jurul M-ţilor Apuseni, acest complex cultural s-a format pe fondul Starcevo-Criş târziu, a cărui purtători s-au retras pe versanţii estici şi nordici. Aşa ar putea fi explicată persistenţa tehnicii picturale în decorul ceramicii, chiar daca acestea sunt diferite şi de o calitate inferioară. Aceste comunităţi au dat naştere unor aspecte locale, în funcţie de fondurile culturale cu care au intrat în contact (Vinca B, ceramica liniară din bazinul Tisei, ceramica liniară cu capete de note, etc). Aceste grupe culturale au jucat un rol important în geneza unor culturi ale eneoliticului timpuriu, precum Turdaş şi Iclod, în Transilvania, Herpály şi Lengyel, în câmpia Pannonică, care se caracterizează, printre altele şi printr-o ceramică pictată. Cultura ceramicii liniare. Este denumită astfel după decorul caracteristic, realizat din linii incizate, dispuse în benzi. Formată iniţial la limita nord-vestică a culturii Starcevo-Criş, s+a răspândit pe o arie geografică imensa între Marea Nordului şi Bugul Sudic, distingându-se două mari aspecte regionale: unul format la vest de Dunărea Mijlocie şi altul în bazinul Tisei. În marea lor expansiune, purtătorii primului aspect au pătruns şi pe teritoriul României, venind dinspre Polonia, pe la nordul Carpaţilor, în a doua lor fază de evoluţie, cea numită ceramica liniară cu capete de note muzicale, după decorul caracteristic, asemănător cu un portativ cu note muzicale. Purtătorii ceramicii liniare au cuprins destul de repede (de-a lungul a trei faze) întreg teritoriul Moldovei şi cea mai mare parte a estului Transilvaniei. Această expansiune rapidă se explică prin caracterul extensiv al agriculturii practicate, purtătorii acestei culturi fiind într-o permanentă căutare de terenuri. Totuşi pe teritoiul ţării noastre nu se cunosc locuiri de lungă durată, cu case lungi, cu mai multe camere, aşa cum sunt cele din Europa Centrală, ci doar aşezări mici cu colibe răzleţe, aşa cum sunt cele de la Mihoveni (jud. Suceava).

Unealta specifică a acestor purtători este aşa numitul topor calapod, cu o faţă puternic bombată iar cealaltă perfect dreaptă, o formă accentuată ale teslelor din cultura Starcevo-Criş. Comunităţile ceramicii liniare cu capete de note, au jucat un rol extrem de important în geneza unor culturi ale eneoliticului timpuriu: Boian, Turdaş, Iclod; Precucuteni, prin sinteza cu purtătorii celui de-al doilea val sudic (Vinca şi Dudeşti). Semnificative sunt în acest sens descoperirile de la Târpeşti (jud. Neamţ), unde ceramica liniară târzie prezenta unele influenţe ale culturii Boian timpurii, prefigurând naştere culturii Precucuteni.

ENEOLITICUL TIMPURIU Caracteristici generale. În această etapă încep să fie utilizate mici obiecte de cupru, ajunse în spaţiul nord-dunarean, cel mai probabil din sud, din spaţiul egeo-balcanic, pe calea schimburilor, deşi nu este exclus ca cel puţin o parte dintre acestea să fi fost prelucrate local, prin batere. De asemenea, în această etapă se desăvârşesc trăsăturile vieţii neolitice şi încep să apară elementele care prefigurează apogeul civilizatiei agricole din eneoliticul dezvoltat. Cuprul, deşi prezent în cantităţi reduse în această perioadă, este noul element care va cunoaşte o afirmare din ce în ce mai mare în etapa următoare. Din acest motiv, etapa incipientă de prelucrare a cuprului poate fi încadrată în eneoliticul timpuriu. Eneoliticul, ca perioadă istorică, nu începe în acelaşi timp pe întreg teritoriul României, un avans avându-l regiunile sudice, aflate într-o legătură mai strânsă cu chalcoliticul balcano-anatolian, în timp ce regiunile nordice, legate de evoluţia complexului ceramicii liniare, din Europa Centrală, au trecut ceva mai târziu la stadiul eneolitic. Pentru această perioadă, se constată o înmulţire a numărului de unelte de piatră, în special a celor de piatră şlefuită, precum şi a săpăligilor din corn de cerb, ceea ce sugerează o intensificare a cultivării plantelor. Se înmulţesc, de asemenea, şi topoarele de piatră şlefuită, din roci dure. Totuşi acestea nu au un rol însemnat în economia comunităţilor de agricultori, ele având mai degrabă funcţii de natură socială ( obiecte de prestigiu, însemne ale autorităţii, etc), ceea ce trebuie pus în legătură cu accentuarea ierarhizării sociale în cadrul comunităţilor. Agricultura cunoaşte progrese evidente începând cu eneoliticul timpuriu, fapt dovedit nu numai de numărul mare de unelte agricole, ci şi de unele mărturii indirecte. Astfel la Vădastra, analiza unor oase de bovidee, indică utilizarea acestor animale la tracţiune, probabil înjugate, ceea ce ar sugera începutul agriculturii pe suprafeţe mai întinse, cu ajutorul plugului cu brăzdar de lemn sau corn. Acest progres în principala ramură a economiei, a adus cu sine o serie de transformări în structura socială a comunităţilor eneolitice. Aşezările manifestă o predilecţie pentru poziţii de teren dominante, cu posibilităţi de apărare naturală. Unele dintre acestea vor fi prevăzute cu sisteme de fortificaţie, compuse din şanţuri şi palisade, ceea ce indică atât intensificarea conflictelor intertribale, cât şi o delimitare a teritoriului aşezării. De asemenea, în cadrul acestora se constată dispunerea ordonată, după anumite reguli, ale locuinţelor, ceea ce denotă sporirea coeziunii sociale în jurul unei autorităţi centrale. Şi în sfera spirituală apar unele transformări. În privinţa ritului funerar, se constată scoaterea mormintelor în afara spaţiului aşezării şi apariţia necropolelor (oraşele morţilor), ceea ce demonstrează o delimitare mai clară a concepţiilor despre viaţă şi moarte. Dintre necropolele acestei perioade, se remarcă în special cele de la Cernica (atribuită de unii cercetători fie fazei Bolintineanu a culturii Boian, fie culturii Dudeşti, faza Cernica), Cernavoda, aparţinând culturii Hamangia şi Iclod, aparţinând grupului cu acelaşi nume. Apariţia unor necropole atât de mari (370 de morminte la Cernica şi peste 500 la Cernavoda) se explică printr-o creştere demografică substanţială în această perioadă, precum şi prin creşterea stabilităţii comunităţilor de agricultori. Credinţele religioase ating, de asemenea, un nivel elevat. Sanctuare precum cel de la Căscioarele (cultura Boian, faza Spanţov) sau de la Parţa (cultura Banatului), cu analogii în lumea anatoliană, la Çhatal Hüyük, sunt mărturia existenţei unor sisteme religioase structurate, chiar instituţionalizate, cu un panteon de divinităţi, cărora le era consacrat un cult bine statuat.

Din punct de vedere cultural, în eneoliticul timpuriu nu mai întâlnim orizonturi întinse pe vaste arii geografice, dimpotrivă, ariile culturale sunt mai restrânse, constatându-se o oarecare instabilitate a acestora , în special în momentele de formare a unor culturi. Cultura Boian îşi are staţiunea eponimă pe insula grădiştea Ulmilor de pe lacul Boian (com. Vărăşti, jud. Călăraşi). Această cultură a luat naştere din contactul comunităţilor culturii Dudeşti cu cele ale culturii ceramicii liniare, la care s-a adăugat şi unele influenţe sudice, materializate în utilizarea unei noi tehnici de decorare a ceramicii: excizia. Acest contact s-a produs cel mai probabil în nord-estul Munteniei, aşa cum demonstrează formarea aici a aspectului Sudiţi (jud. Buzău). Din punct de vedere geografic, arealul culturii Boian acoperă întreg teritoriul Munteniei, iar în fazele de expansiune s-a întins spre Bulgaria (Karanovo IV-V, cultura Mariţa), spre Moldova şi sud estul Transilvaniei, spre Dobrogea, unde a dizlocat şi parţial asimilat comunităţile Hamangia târzii, iar spre vest, pe linia Oltului, a interferat cu purtătorii culturii Vădastra. În evoluţia sa, Cultura Boian a cunoscut cinci faze de evoluţie: Bolintineanu (de formare), Giuleşti şi Vidra (de puternică expansiune), Spanţov şi Tangâru ,de trecere treptată spre cultura Gumelniţa. Aşezările sunt situate de regulă în zone joase, în apropierea cursurilor de apă, pe grinduri, sau, ca în cazul aşezării eponime, pe insule. Comunităţile Boian se caracterizează printr-o stabilitate sporită, fapt dovedit de apariţia tell-urilor sau a pseudo-tell-urilor. Ceramica este deosebit de variată, atât în ceea ce priveşte formele, cât şi în ceea ce priveşte decorul, în acest sens fiind folosită o gama variată de tehnici ornamentale: incizii, caneluri, excizii, incrustaţii cu alb, proeminenţe, barbotină, iar în final apare şi pictura crudă, cu roşu sau negru, care va cunoaşte o mare răspândire în cultura Gumelniţa. Ritul funerar utilizat de purtătorii acestei culturi este înhumaţia în diferite poziţii. La Cernica, daca atribuirea acestei necropole fazei Bolintineanu este corectă, defuncţii erau depuşi întinşi pe spate, dar apar şi morminte cu schelete în poziţie chircită, care datează din fazele următoare ale culturii. Studiile antropologice indică o puternică componentă mediteraneană în componenţa populaţiei purtătoare a culturii Boian. Cultura Hamangia este denumită după staţiunea de pe teritoriul satului Baia, jud, Tulcea, fiind prima manifestare a de viaţă neolitică de pe teritoriul Dobrogei. Ca şi cultura Starčevo-Criş, face parte tot din marele complex cu ceramică cardială, dar reprezintă o etapă mai evoluată a acestuia. În ceea ce priveşte răspândirea purtătorilor acestei culturi, Dumitru Berciu, descoperitorul acestei culturi, crede că aceştia ar fi putut veni dinspre Asia Mică, pe mare, dar nu exclude nici deplasarea pe uscat, de-a lungul ţărmului vestic al Mării Negre. Evoluţia acestei culturi a fost împărţită în trei mari faze: Medgidia, Goloviţa şi Ceamurlia, la carte se adaugă o fază foarte târzie, prezentă doar în regiunea litoralului, faza Mangalia. Aşezările culturii Hamangia sunt deschise, fiind situate, de regulă, pe terasele joase ale apelor. Locuinţele sunt de tip adâncit, mai rar fiind întâlnite colibele de suprafaţă. În faza timpurie a acestei culturi, aşezările nu erau de lungă durată, datorită modului de viaţă, în care vânătoarea şi pescuitul aveau un rol important. Spre sfârşitul evoluţiei, rolul agriculturii a crescut, astfel încât s-a mărit şi stabilitatea aşezărilor. Utilajul litic păstrează încă puternice tradiţii epipaleolitice, prezentând un microlitism accentuat. În fazele superioare, apar şi obiecte de aramă, ceea ce dovedeşte caracterul eneolitic al culturii Hamangia, în special spre sfârşitul evoluţiei sale.

Ceramica este de buna calitate, decorată cu motive punctiforme imprimate, încrustate cu alb. De asemenea, în cadrul culturii materiale, se remarcă vasele şi statuetele de marmură, unele dintre ele, adevărate capodopere ale artei universale, aşa cum este cazul celebrului „Gânditor” descoperit în necropola de la Cernavoda. Imitaţii ale „Gânditorului” au fost descoperite şi în aria culturii Precucuteni ca şi în cea a aspectului Stoicani-Aldeni-Bolgrad. Ritul funerar era înhumaţia în poziţie întinsă. Cea mai reprezentativă necropolă este cea de la Cernavoda, cu peste 500 de morminte. Inventarul funerar este deosebit de bogat, lângă decedaţi erau depuse ofrande, podoabe din valve de scoică Spondylus, pandantive din colţi de mistreţ, unelte de piatră, în special topoare de piatră şlefuită, şi numeroase statuete antropomorfe. Nu lipsesc nici unele practici rituale neobişnuite precum lipsa maxilarului inferior la unele cranii, depunerea craniilor în grămezi, care amintesc de vechile tradiţii epipaleolitice. Analiza antropologică efectuată pe schelete din necropole, dovedesc existenţa unei populaţii eterogene, ceea ce indică încă o dată în plus caracterul de sinteză a culturii Hamangia. Sfârşitul culturii Hamangia se datorează expansiunii culturii Gumelniţa, care datorită menţinerii tradiţiilor locale, va lua forma unei variante locale dobrogene. Cultura Vădastra. Ca şi cultura Boian, a luat naştere tot pe fondul Dudeşti, dar în partea de est a Olteniei, unde aceste elemente au interferat cu cele ale grupului Rast. De asemenea se resimt şi unele influenţe din partea ceramicii liniare din câmpia Tisei. Aşezările acestei culturi erau, de regulă, prevăzute cu şanţ de apărare, fiind constituite mai ales din locuinţe adâncite, în prima fază, pentru ca spre final să cuprindă numai locuinţe de suprafaţă. Ceramica culturii Vădastra se remarcă prin bogăţia excepţională de forme şi decoruri, acestea din urmă fiind realizate prin incizie, excizie, pliseuri, incrustaţie cu alb şi roşu. Motivele specifice erau cele geometrice şi spiralo-meandrice. Plastica este de asemenea bine reprezentată, continuând tradiţia Vinča. Se remarcă în mod special un vas antropomorf care are reprezentată masca umană, dovedind astfel afinităţi cu spaţiul egeean. Evoluţia culturii Vădastra a fost în general paralelă cu cea a culturii Boian, constatându-se chiar o întrepătrundere a acestora în perioada de tranziţie de la Boian la Gumelniţa. Totuşi cultura Vădastra îşi va păstra individualitatea astfel că în eneoliticul dezvoltat s-a format o cultură aparte, Sălcuţa. Cultura Rast. Este un aspect local al culturii Vinča ( faza C de evoluţie), care are legături genetice atât cu cultura Vădastra cât şi cu cultura Tisa. Cercetările din staţiunea eponimă au evidenţiat o bogată plastică de lut decorată cu motive spiralo-meandrice. Între acestea se remarcă un grup statuar, reprezentând o femeie cu un copil în braţe şi o statuie cu doua capete, reprezentând cuplul divin. Cultura Turdaş. Este denumită după o mare aşezare de tip tell din lunca Mureşului, lângă Orăştie. Din punct de vedere geografic, această cultură a ocupat partea centrală a Transilvaniei, luând naştere pe fondul comunităţilor Vinča B, cele ale complexului Lumea Nouă-Cheile Turzii-Cluj, la care s-au adăugat influenţele ceramicii liniare, la un orizont cronologic corespunzător fazei Vinča C. Ceramica se remarcă prin folosirea benzilor incizate, umplute cu puncte, a canelurilor, pliseurilor, dar şi a picturii, preluată probabil prin intermediul complexului Lumea Nouă. Viaţa spirituală este deosebit de bogată, materializată într-o frumoasă plastică antropomorfă, precum şi în complexe de cult. Este celebru în acest sens un complex funerar de la Tărtăria, care a furnizat mai multe tăbliţe de lut ars, ce conţin un presupus sistem de scriere pictografică, alături de care au mai apărut şi câţiva idoli de lut ars şi alabastru, de origine egeeană.

În ceea ce priveşte sfârşitul acestei culturi, majoritatea specialiştilor sunt de acord că aceasta evoluează organic, dând naştere culturii Petreşti, din eneoliticul dezvoltat, căreia îi transmite tehnicile şi motivele picturale. Cultura Tisa. S-a dezvoltat în bazinul mijlociu şi superior al Tisei, extinzându-se spre răsărit până în Crişana şi Banat. Geneza acestei culturi a avut loc pe fondul grupelor târzii ale ceramicii liniare din Câmpia Tisei, peste care s-au grefat influenţele vinčiene din cultura Banatului. Aşezările acestei culturi se găsesc, de regulă, în zonele joase, în luncile râurilor din bazinul Tisei, fiind caracterizate de o stabilitate sporită, ceea ce a dus, în numeroase cazuri, la formarea tell-urilor. Locuinţele erau în majoritatea cazurilor, de suprafaţă, de tipul colibelor. În cadrul economiei se practica agricultura şi creşterea animalelor, dar în funcţie de mediul natural (câmpia mlăştinoasă a Tisei), pescuitul juca un rol important. Ceramica se remarcă prin bogăţia formelor, între care se remarcă cupele cu picior înalt, vasele rectangulare sau cele antropomorfe. Decorul caracteristic pentru această cultură este cel meandric incizat, împletit (aşa numitul „stil textil”) Grupul Iclod. Numit aşa după staţiunea cea mai reprezentativă de la Iclod (jud. Cluj), reprezintă un aspect cultural dezvoltat în bazinul mijlociu al Someşului, la nord de aria culturii Turdaş. A avut o existenţă destul de îndelungată, de-a lungul a trei faze de evoluţie. Începuturile sale sunt contemporane cu fazele târzii ale complexului Lumea Nouă-Cheile Turzii-Cluj, având în acelaşi timp legături puternice cu culturile Turdaş şi Tisa. Faza finală a acestui grup cultural este sincronă cu culturile Petreşti şi Precucuteni. Ceramica este decorată atât cu decor incizat cât şi cu pictură. Aşezările erau fortificate cu şanţ şi palisadă, iar în apropierea lor se găseau necropole, cu scheletele întinse pe spate sau chircite, într-o fază mai târzie, aşa cum arată cercetările din staţiunea eponimă. Grupul Suplac. A fost denumit după staţiunea de la Suplacu de Barcău, jud Bihor , aria lui de răspândire suprapunându- se după câte se pare judeţelor Bihor şi satu Mare. Originea acestuia trebuie căutată în fondul mai vechi Pişcolţ, la care se adaugă elemente sudice de tip Vinča C. Prin poziţia sa geografică, acest grup cultural prezintă elemente de tranziţie între cultura Tisa şi grupul Iclod, înglobând elemente din ambele arii culturale, dar şi elemente originale. Din punct de vedere material, se constata o puternica specializare a acestor comunităţi în prelucrarea pietrei şi în special în producerea topoarelor de piatră, inclusiv perforate. Ceramica care individualizează acest grup este decorată cu pictură neagră bituminoasă, uneori şi cu roşu, pe o angobă negricioasă sau alb-gălbuie. Decorurile specifice sunt realizate cu motive spiralo-meandrice dar şi liniare, preluate de la fondul neolitic anterior. Din punct de vedere funerar, se constată prezenţa izolată a unor morminte de incineraţie (atât în urnă cât şi direct în groapă), în interiorul aşezărilor. Acest rit va fi transmis, se pare, culturii Tisyapolgár, în cadrul căreia vor apare necropole de incineraţie. De altfel, grupul Suplac, ca şi grupele Iclod şi Gilău a jucat un oarecare rol în tranziţia de la cultura Tisa la cea de tip Tiszapolgár. Grupul Gilău. Este o sinteză dintre ultimele supravieţuiri de tip Pişcolţ şi Lumea Nouă, pătrunse în regiunea dintre bazinele superioare ale Someşului Rece şi Crişului repede. Ceramica specifică este realizată dintr-o pastă amestecată cu mâl şi pleavă, acoperită cu angobă albă, pe care se pictează cu linii subţiri de culoare brună şi neagră. Din punct de vedere cronologic, importurile ceramice, sugerează sincronismul grupului Gilău cu fazele evoluate ale grupei Suplac cu nivelul II/III de la Iclod şi cu faza A-B a culturii Petreşti. Cultura Precucuteni. A fost definită de Radu Vulpe în 1936, pe baza descoperirilor de la Izvoare, lângă Piatra-Neamţ, unde a fost sesizată pentru prima oară legătura şi evoluţia organică între materialele acestei culturi şi cele ale culturii Cucuteni. Aşa cum demonstrează săpăturile de la Traian-Dealul Viei, la geneza culturii Precucuteni a contribuit fondul liniar ceramic cu capete de note muzicale peste care s-au

grefat aporturile masive ale culturii Boian, faza Giuleşti. Ulterior s-au exercitat unele influenţe din partea culturii Vinča, precum şi a culturii Hamangia, vizibile mai ales în plastică. Evoluţia internă a acestei culturi se produce de-a lungul a trei faze, notate I-III. În prima fază, sesizată la Traian Dl. Viei, prezenţa liniar ceramică şi Boian este deosebit de pregnantă, în timp ce în fazele următoare se conturează tot mai clar caracterul original al acestei culturi, prefigurându-se totodată elementele specifice ale viitoarei culturi Cucuteni, din eneoliticul dezvoltat. De-a lungul fazelor II şi III, purtătorii culturii Precucuteni au cunoscut o puternică expansiune, iniţial până la Nistru (faza a II-a), ulterior şi în spaţiul de silvostepă de la est de Nistru, până în apropierea Niprului (faza a III-a). În toată această perioadă, intre aria culturi Precucuteni si culturile sudice, Hamangia şi mai ales Gumelniţa A1, din interferenţa cu aceasta din urmă, luând naştere un aspect cultural al culturii Gumelniţa, Stoicani-Aldeni-Bolgrad. Ceramica acestei culturi este decorată în special cu linii incizate, care formează motive spiralo-meandrice, pliseuri şi caneluri, În faza Precucuteni III, ca urmare a unor influenţe venite dinspre aria culturii Petreşti timpurii (din centrul Transilvaniei), dar şi din partea culturii Gumelniţa, ceramica începe să fie decorată cu pictură cu roşu şi alb, uneori şi cu grafit, atât înaintea cât şi după ardere. Aşezările au fost delimitate, încă din prima fază cu şanţuri de apărare. Locuinţele sunt, de regulă, de suprafaţă, mai rar adâncite. Spre sfârşitul evoluţiei acestei culturi, apar, pe lângă locuinţele fără o amenajare specială a podinei, şi locuinţe cu platforme de bârne şi lut, tip de locuinţă care va cunoaşte maxima răspândire în cadrul Culturii Cucuteni. Uneltele sunt predominant din piatră cioplită şi şlefuită, doar în ultima fază apar mici ustensile de aramă (ace, împungătoare, cuţite, etc). topoarele şlefuite sunt prelucrate din roci de duritate medie, de tipul marnelor brune bituminoase sau calcarelor, mai rar din roci dure, în unele cazuri, acestea fiind perforate.

ENEOLITICUL DEZVOLTAT

Caracterizare generală. Eneoliticul dezvoltat este etapa în care populaţia de pe teritoriul României este pe cale să facă saltul spre un înalt nivel de civilizaţie, în concordanţă cu evoluţia culturală din bazinul răsăritean al Mării Mediterane. Poziţia periferică faţă de Orientul Apropiat şi patrunderea succesivă a unor populaţii răsăritene, mai inapoiate din punct de vedere cultural, au încetinit ritmul dezvoltării în regiunea Carpatică. Datorită contactelor strânse cu bazinul egeean, care făcuse deja trecerea spre epoca bronzului, apar acum numeroase obiecte masive de aramă, precum topoarele de diferite tipuri, ceea ce denota o puternică înflorire a metalurgiei dar şi o anumită ierarhizare socială, întrucât aceste piese erau obiecte de prestigiu, rezervate doar anumitor persoane. Un avânt deosebit a luat agricultura şi creşterea animalelor, fapt demonstrat de numărul mare de râşniţe, vase de provizii, de cantităţile considerabile de seminţe carbonizate, de cantitatea mare de oase de animale domestice, de numărul mare de brăzdare sau de piese pentru seceră. Producerea ceramicii a atins, deasemenea, un înalt nivel calitativ, prin folosirea unor tehnologii superioare de preparare şi de ardere a pastei, care se realiza în cuptoare cu reverberaţie, ce permiteau un mai bun control al operatiei şi obţinerea unor temperaturi foarte înalte, care puteau trece de 10000 C. Procedeele complexe, care necesitau cunoştinţe avansate, utilizate în procesul metalurgic sau în producerea ceramicii, au impus specializarea unor membrii ai comunităţilor în practicarea acestor meşteşuguri. Tot acum, ceramica pictată dobândeşte o înaltă valoare artistică ceea ce conferă eneoliticului de pe teritoriul României o valoare universală. Torsul şi ţesutul cunosc de asemenea o dezvoltare deosebită, în această perioadă. Stau mărturie în acest sens, numărul mare de fusaiole, greutăţile pentru războiul de ţesut, prezente în aproape toate aşezările acestei perioade, acele şi igliţele, folosite pentru împletitul şi cusutul hainelor. Abundenţa bunurilor de subzistenţă a dus la un important spor demografic, în epocă, demonstrat de creşterea densităţii şi dimensiunilor aşezărilor. Locuinţele erau dispuse după un anumit plan, fiind de regulă construite la suprafaţa solului, uneori cu platforme masive de bârne şi lut. Pe plan spiritual se remarcă o bogată plastică antropomorfă legată de cultul fecundităţii şi fertilităţii, în cadrul căreia, pe lângă statuetele feminine, se modelează tot mai des şi statuete masculine sau simboluri ale perechii divine. De asemenea, divinităţilor neolitice continuă să li se dedice locuri special amenajate pentru cult, care uneori iau forma sanctuarelor, ceea ce sugerează o instituţionalizare a religiei. Înmormântările sunt practicate în special în cadrul necropolelor, ritul dominant fiind cel al înhumaţiei, dar apare şi incineraţia, în zonele vestice, în bazinul Dunării Mijlocii (cultura Tiszapolgár). În cadrul necropolelor se constată deosebiri importante de inventar funerar şi de ritual, ceea ce este o dovadă în plus pentru existenţa unei puternice ierarhizări sociale. În plan cultural, ca urmare a stabilităţii sporite a comunităţilor umane, s-au format arii culturale vaste, bine conturate, continuând de cele mai multe ori evoluţia din eneoliticul timpuriu, în cadrul unor complexe precum: Boian-Gumelniţa, Vădastra-Sălcuţa, PrecucuteniCucuteni, Turdaş-Petreşti, Tisa-Tiszapolgár-Bodrogkeresztúr. Totuşi aceste complexe culturale vor sfârşi ca urmare a unor puternice afluenţe de populaţie răsăriteană, ceea ce va

conduce în final la transformarea vechilor civilizaţii eneolitice în civilizaţii ale epocii bronzului. Cultura Gumelniţa. Este numită aşa, după o aşezare de tip tell, din apropierea Olteniţei, cercetată în 1924 de Vl. Dumitrescu. Din punct de vedere genetic, ea reprezintă evoluţia fondului anterior Boian. Aria sa de răspândire a cuprins Muntenia, sudul Moldovei, Dobrogea, o mare parte a teritoriului Bulgariei, unde se formează mai multe aspecte regionale: Karanovo VI-Kodjadermen-Varna, pâna la Marea Egee, unde evoluează aspectul Dikili Tash. În sudul Moldovei, interfernţele cu complexul Precucuteni III-Cucuteni A, au dat naştere unui aspect local al culturii Gumelniţa, Aldeni-Stoicani-Bolgrad. Aşezările sunt de regulă amplaste în preajma Dunării sau a afluenţilor acesteia, cum este cazul tell-urilor de la Gumelniţa, Căscioarele, Sultana, Chirnogi, Hârşova, Borduşani, etc. În majoritatea cazurilor, sunt continuate aşezările de tip tell, de cele mai multe ori existând o evidentă continuitate între locuirile Boian, din etapa de tranziţie şi cele Gumelniţa. Locuinţele erau construite, de regulă, cu platforme masive de lut, de formă rectangulară, fiind prevăzute uneori şi cu pridvor (megaron), ceea ce ilustrează încă o dată, influenţa egeoanatoliană. Cultura Gumelniţa se remarcă printr-o bogăţie nemaiîntâlnită a uneltelor de piatră, şi in special a celor de silex, alături de care sunt prezente, în cantitate mare, obiectele de cupru (ace, strapungatoare, cutite, dalti, topoare masive, etc.). O răspândire mare cunosc şi podoabele realizate din cupru sau aur. Stă mărturie în acest sens tezaurul de la Sultana, cu pandantive antropomorfe stilizate precum şi unele descoperiri din necropolele aparţinând acestei culturi. Ceramica este caracterizată de vase mari, pictate cu grafit sau cu pictură crudă, cu alb şi roşu. În afară de pictură se mai întrebuinţează şi inciziile, barbotina, proeminenţele sau impresiunile de forma semilunară. Viaţa spirituală este ilustrată de o bogată plastică antropomorfă şi zoomorfa, extrem de variată, care depăşeşte evident stereotipia unor canoane estetice impuse. Alături de plastică, ceea ce caracterizează cultura Gumelniţa, sunt vasele de tip askos şi rhyton, care vor cunoaşte o evoluţie îndelungată în tot spaţiul egeo-anatolian. Ritul funerar este cel al înhumaţiei, cu schelete întinse pe spate sau chircite, în funcţie de sex, vârstă şi poziţie socială. Unele morminte sunt deosebit de bogate, conţinând ca inventar vase, uneori pictate cu grafit aurit, podoabe, topoare de cupru cu mâner din ţeava de aur, unelte de piatră, aşa cum este cazul unor morminte din marea necropolă de la Varna (Bulgaria). Tot în această necropolă au fost descoperite şi morminte cenotaf, foarte bogate, dintre care unele conţineau măşti funerare. Toate acestea dovedesc existenţa unei societăţi elevate, puternic ierarhizată. Din punct de vedere cronologic, cultura Gumelniţa a parcurs două mari perioade de evoluţie, A şi B, cu mai multe subfaze fiecare. În faza finală, aria gumelniţeană s-a restrâns, datorită pătrunderii dinspre stepele nord-pontice a unei populaţii pastorale, care prin sinteza cu elementele locale, gumelniţene, au dat naştere culturii Cernavoda I. Elemente gumelniţene târzii s-au retras înspre nord, în regiunea de dealuri subcarpatice, unde au dat naştere aspectului Brăteşti. Cultura Sălcuţa. A fost denumită după staţiunea eponimă din apropiere de Pleniţa, jud. Dolj, cercetată de I. Adrieşescu, între 1916 şi 1920 şi de D. Berciu în anii ’50. Această cultură face parte dintr-un complex mai vast, împreună cu aspectele Krivodol (NV Bulgariei) şi Bubanj, pe valea Moravei (Serbia). Pe teritoriul României, ocupă Oltenia, întinzându-se spre vest şi pe o parte a teritoriului Banatului, unde vine în contact cu fondul Vinča D şi cu cel Tiszapolgár şi Bodrogkeresztúr. Din punct de vedere al culturii materiale, Cultura Sălcuţa este înrudită cu cultura Gumelniţa, dar prezintă un fond vincian mai puternic, la care se adaugă influenţe puternice receptate dinspre bronzul timpuriu macedonean şi dinspre helladic.

Aşezările sunt întărite cu şanţuri şi valuri de apărare, aşa cu demonstrează chiar săpăturile din staţiunea eponimă. Ceramica este decorată atât cu pictură cu grafit, cât şi cu incizie şi incrustaţie cu alb şi roşu, la care se adaugă şi canelurile, de tradiţie vinciană. Evoluţia acestei culturi se desfăşoară de-a lungul a patru faze I-IV. În ultima fază, are loc o puternică sinteză cu elementele Cernavoda I, dar şi cu elemente Bodrogkeresztúr, care va constitui premisa pentru o nouă cultură, Cultura Coţofeni, care va evolua în perioada de tranziţie şi la începutul epocii bronzului. Cultura Petreşti. Este denumită după o staţiune care se află lângă Sebeş, jud. Alba, fiind răspândită îndeosebi în Podişul Transilvaniei. Din punct de vedere genetic, cultura Petreşti reprezintă evoluţia locală a fondului Turdaş, în partea sudică a Transilvaniei şi nordestul Banatului. Aici se formează în prima sa fază, grupul Foeni, ulterior, în fazele A-B şi B, extinzându-se spre est, pe valea Mureşului şi a Târnavelor, şi spre nord până spre Cluj. Ceramica de tip Petreşti se caracterizează printr-o frumoasă pictură bi- şi tricromă, cu motive geometrice şi unghiulare (faza A) şi spiralo-meandrice (începând cu faza A-B). Originea decorului pictat al ceramicii petreştene este destul de controversată. O primă ipoteză susţine că acesta ar fi putut fi transmis de către culturile anterioare, Lumea Nouă-Cheile Turzii-Cluj şi Turdaş, deşi tehnicile picturale diferă în bună măsură. O a doua ipoteză, susţine posibile influenţe sau chiar migraţii din partea culturii Dimini (Tessalia), care prezintă o ceramică pictată foarte asemănătoare cu cea de tip Petreşti. Un posibil indiciu în favoarea acestei ultime ipoteze este chiar recenta definire a grupului Foeni, precum şi materialele din Serbia , de pe culoarul Vardar-Morava, care ar jalona traseul unei astfel de migraţii. Începuturile culturii Petreşti se paralelizează cu fazele II-III ale culturii Precucuteni, cu care va intra în contact în sud-estul Transilvaniei, unde va lua naştere aspectul Ariuşd al culturii Cucuteni, prin intermediul căruia va fi transmisă tehnica picturii către cultura Cucuteni. Locuinţele sunt prevăzute cu platforme masive de bârne despicate, acoperite cu lut, procedeu care ulterior va fi folosit pe scară larga şi în cadrul culturii Cucuteni. Sfârşitul acestei culturi se produce relativ timpuriu, prin pătrunderea spre centrul Transilvaniei a unor grupuri de populaţie răsăriteană, de tip Decea Mureşului şi apoi a purtătorilor culturii Bodrogkeresztúr. Cultura Tiszapolgár (Româneşti). Este răspândită în răsăritul Ungariei, Vojvodina, sud-estul Slovaciei, Ucraina transcarpatică, Crişana, M-ţii Apuseni, nordul şi vestul Banatului. La geneza ei a participat fondul anterior al culturii Tisa, la care s-au adăugat influenţe din partea grupului Iclod. Aşezările erau situate pe terase joase, fiind delimitate, uneori, cu şanţuri. Locuinţele erau de suprafaţă. Din inventarul aşezărilor Tiszapolgár nu lipsesc obiectele mari de aramă, de tipul topoarelor ciocan, precum şi numeroase podoabe de aur. Ceramica se caracterizează prin prezenţa vaselor cu picior înalt, prevăzut cu orificii rotunde, şi printr-un decor cu reţele de linii incizate şi proeminenţe în formă de cioc de pasăre. În cadrul ritului funerar se constată, pe lângă ritul înhumaţiei, folosirea pe o scară mai largă a incineraţiei. Cultura Bodrogkeresztúr (Gorneşti). Este denumită aşa după o necropolă din răsăritul Ungariei şi după o localitate din judeţul Mureş. Această cultură continuă de fapt evoluţia culturii Tiszapolgar, care receptează şi unele influenţe noi, în special de tip Sălcuţa. Comunităţile de tip Bodrogkeresztúr se remarcă printr-o mobilitate sporită, cuprinzând întreaga Transilvanie şi Banatul, cu pătrunderi şi în ariile culturale vecine, ajungând până în vestul Olteniei, aşa cum o demonstrează cimitirul de la Ostrovu Corbului. În cadrul acestei culturi se remarcă deosebita dezvoltare a metalurgiei cuprului, caracteristice fiind aşa numitele topoare cu braţele în cruce. De asemenea, sunt de menţionat

podoabele de aur, reprezentând imagini antropomorfe, stilizate, cum sunt cele descoperite la Moigrad şi Oradea. Ceramica este caracterizată de aşa numita „oală de lapte”, cu două tortiţe trase direct din buza vasului, şi având la bază mici pastile de lut, decor folosit pe larg în perioada de tranziţie, în special în cadrul culturii Coţofeni. Despre aşezările de tip Bodrogkeresztúr nu sunt prea multe informaţii, deoarece nu au fost efectuate prea multe săpături de amploare în astfel de staţiuni. Totuşi săpăturile de la Reci şi Pecica au evidenţiat că purtătorii acestei culturi utilizau atât locuinţe adâncite, cât şi locuinţe de suprafaţă, uneori şi cu platforme de lut. Înmormântările se practicau în necropole, ritul fiind cel al înhumaţiei, în poziţie chircită, bărbaţii fiind, de regulă, depuşi pe dreapta, iar femeile pe partea stângă, cu capul spre răsărit. Prin mobilitatea lor crescută, comunităţile Bodrogkeresztúr au jucat un rol important în unificarea culturală, din ţinuturile vestice ale României, din perioada de tranziţie, prin constituirea unei mari sinteze regionale, Sălcuţa IV-Băile Herculane- Cheile Turzii, din care va lua naştere cultura Coţofeni. Grupul Decea Mureşului. Reprezintă un element străin în eneoliticul dezvoltat transilvănean. Până în prezent acest grup este ilustrat în Transilvania doar prin necropola de la Decea Mureşului (jud. Alba). Mormintele sunt de înhumaţie, cu scheletele întinse pe spate, cu picioarele uşor îndoite şi presărate cu mult ocru roşu. Prin inventarul funerar şi prin poziţia defuncţilor, mormintele de la Decea Mureşului prezintă numeroase analogii cu necropola de la Mariupol, din stepele nord-pontice, ceea ce ar indica originea purtătorilor acestui grup. După cum demonstrează şi necropola de la Csongrad, pe Tisa, purtătorii grupului Decea Mureşului, au pătruns în Câmpia Pannonică venind prin pasurile Carpaţilor nordici, iar de aici au pătruns în Transilvania, pe valea Mureşului. Probabil, această patrundere a provocat expansiunea culturii Tiszapolgár spre centrul Transilvaniei, punând capăt evoluţiei culturii Petreşti şi aspectului Ariuşd al culturii Cucuteni. Complexul cultural Ariuşd-Cucuteni-Tripolie. Este cea mai reprezentativă cultură a neo-eneoliticului românesc, descoperită încă din anii 1884-1885, prin cercetările unor entuziaşti amatori (Theodor Burada, Gr. Buţureanu, N. Beldiceanu, D. Butculescu şi G. Diamandi), în staţiunea eponimă de la Cucuteni-Cetăţuie. Comunicarea rezultatelor acestor cercetări la un congres internaţional de antropologie de la Paris, de către Gr. Buţureanu, Al. Odobescu şi G. Diamandi, a atras atenţia lumii ştiinţifice asupra caracterului excepţional al descoperirilor de la Cucuteni. Astfel în anii 1910-1911, savantul german Hubert Schmidt, va întreprinde aici săpături sistematice, care vor avea ca rezultat publicarea în 1932 a unei monografii a acestei staţiuni, în care este definită noua cultură şi sunt stabilite fazele principale de evoluţie. De atunci şi până în prezent, cultura Cucuteni s-a bucurat de o atenţie deosebită din partea cercetătorilor, astfel ca în prezent, la 120 de ani de la descoperire, se poate afirma, că este cea mai bine cercetată cultură din neo-eneoliticul românesc. În acest răstimp au fost cercetate sistematic zeci de staţiuni, dintre care cele mai importante sunt cele de la Hăbăşeşti, Ruginoasa, Fedeleşeni, Corlăteni, Drăguşeni, Târpeşti, Traian, Izvoare, Frumuşica, Mărgineni, Truşeşti, Poduri, Tg. Ocna, Dumeşti, Tg. Bereşti, Văleni PiatraNeamţ, Calu-Piatra Şoimului, Ghelăieşti Preuteşti, Sărata Monteoru, etc. Până în prezent numai pe teritoriul României sunt cunoscute peste 2000 de staţiuni cucuteniene. Arealul de răspândire al acestui complex cultural este imens, cca. 350000 km 2 , cuprinzând sud-estul Transilvaniei, Moldova şi Ucraina până la Nipru. Staţiunile eponime sunt la Ariuşd (jud. Covasna), Cucuteni (jud. Iaşi) şi Tripolie (lângă Kiev). Geneza acestei culturi nu este încă pe deplin elucidată, stârnind încă controverse. Cert este faptul că această cultură ia naştere pe linia Carpaţilor Orientali, pe fondul anterior

Precucuteni, la care se adaugă unele influenţe venite din partea culturilor vecine, în special Gumelniţa şi Petreşti. Aşezările complexului Ariuşd-Cucuteni-Tripolie sunt situate de regulă pe promontorii dominante, apărate natural din trei părţi, aflate în apropierea unor surse importante de apă. Latura de acces era fortificată cu şanţuri, dublate uneori de valuri de pământ. Se remarcă, de asemenea, o ierarhizare a aşezărilor, unele fiind de mari dimensiuni, de lungă durată, în jurul cărora par a roi altele mai mici, cu inventar mai sărăcăcios, fenomen ce a fost interpretat ca fiind o tendinţă a unor aşezări de a se transforma în centre tribale sau a unor uniuni tribale, evoluţie ce ar fi putut duce spre o posibilă viitoare urbanizare. În acest sens pledează existenţa aşezările gigant din aria Tripoliană, din zona Bugului, de la Talianki, Dobrovody, Maidaneţ, etc. Locuinţele erau dispuse după un plan, ceea ce indică existenţa unei concepţii unitare despre amenajarea spaţiului de locuit. Astfel la Hăbăşeşti şi Petreni locuinţele erau dispuse în cercuri, la Truşeşti în şiruri, iar la Traian pe grupe. Locuinţele erau aproape exclusiv de suprafaţă, rar fiind întâlnite locuinţe adâncite (Tg. Bereşti, Iablona, etc). De regulă, locuinţele de suprafaţă aveau platforme de lut pe structură de bârne despicate, mai rar din piatră, cum este cazul în aşezarea din staţiunea eponimă şi la Ruginoasa, dar existau şi locuinţe construite direct pe pământul bătătorit, în special în fazele târzii de evoluţie. În unele cazuri au fost descoperite locuinţe cu mai multe încăperi, sau chiar cu două nivele. Inventarul locuinţelor cucuteniene este foarte bogat, cuprinzând numeroase unelte de piatra, corn, os, cupru, râşniţe, frecătoare, statuete antropomorfe şi zoomorfe şi foarte multă ceramică, în special pictată. Ceramica prezintă mai multe categorii: fină (pictată), uzuală (de regulă, nepictată) şi aşa numita ceramică Cucuteni C, o specie străină de mediul cucutenian, aparţinând elementelor răsăritene, caracterizată prin prezenţa scoicilor pisate în pastă şi prin decorul specific cu impresiuni de pieptene şi de şnur. Spiritualitatea purtătorilor complexului Ariuşd-Cucuteni-Tripolie este ilustrată de numărul mare de statuete antropomorfe şi zoomorfe, de vasele antropomorfe şi zoomorfe, între care se remarcă celebrele vase suport, de tip horă, precum şi de vasele care prezintă decoruri pictate sau în relief cu motive antropomorfe şi zoomorfe. La acestea se adaugă numeroasele altare, „tronuri”, şi complexele de cult descoperite la Poduri, Dumeşti, Ghelăieşti, Buznea, Cucuteni, Truşeşti, etc. În evoluţia culturii Cucuteni au fost delimitate trei mari faze: A, A-B şi B, cu mai multe subfaze, fiecare: A1-4, A-B1-2, B1-3. Faza Cucuteni A marchează dispariţia treptată a ceramicii incizate şi generalizarea celei pictate, bicrome şi tricrome. Este totodată şi faza în care se conturează şi o serie de tendinţe zonale (tipul Hăbăşeşti, în faza Cucuteni A 3, Drăguşeni şi Fedeleşeni în faza Cucuteni A4). Caracteristic pentru această fază, în ceea ce priveşte decorul, este faptul ca pictura acoperă întreaga suprafaţă a vasului, stil numit „spaima de gol” (horror vacui). În faza Cucuteni A-B, pictura nu mai umple întreaga suprafaţă a vasului, ci se încearcă dispunerea ei în funcţie de părţile constitutive ale vasului. Totodată se înmulţeşte ceramica Cucuteni C, care îşi face apariţia încă din Cucuteni A3, aşa cum sugerează descoperirile de la Tg. Bereşti. În faza Cucuteni B se ajunge la o pictură rafinată cu împărţirea decorului în registre şi metope, realizându-se uneori adevărate tablouri cu semnificaţie mitologică, în care apar reprezentări antropomorfe şi zoomorfe. Ceramica Cucuteni C este mult mai numeroasă, ceea ce indică infiltrarea masivă a populaţiilor pastorale răsăritene. Aceasta va duce la o stare de instabilitate, şi la mutaţii profunde în economia şi în cultura materială a comunităţilor cucuteniene. În aceste condiţii are loc sfârşitul culturii Cucuteni, al cărei fond se va transmite

apoi în cadrul unor sinteze culturale cum ar fi Gorodsk-Usatovo şi Horodiştea-Erbiceni, din perioada de tranziţie. Cultura Cernavoda I. Este denumită după staţiunea de la Cernavoda, de pe Dealul Sofia, unde a fost descoperită o aşezare aparţinând acestei culturi. De fapt aici, în patru sectoare diferite au fost descoperite vestigiile a trei culturi diferite, Cernavoda I, II, şi III, care acoperă perioada corespunzătoare sfârşitului eneoliticului dezvoltat, perioada de tranziţie şi începuturile epocii bronzului. Cultura Cernavoda I a luat naştere prin infiltrarea masivă în mediul Gumelniţa din Dobrogea şi Bărăgan, a purtătorilor ceramicii şnurate, cu scoică pisată în pastă. Deşi această populaţie avea o economie preponderent pastorală, sub influenţa fondului gumelniţean, local, purtătorii noii culturi vor avea totuşi o economie cu caracter mixt, ceea ce se traduce şi in marea stabilitate a comunităţilor cernavodene, fapt dovedit de aşezările de lungă durată, fortificate, situate uneori pe tell-uri şi de locuinţele de suprafaţă, spaţioase, cu podina de lut. Rar apar şi locuinţe adâncite. Ritualul funerar constă în aşezarea defuncţilor în poziţie întinsă, cu depunere de ocru piese de silex, ceramică, podoabe din marmoră, scoica, cupru. Relevante în acest sens sînt cele 125 de morminte din necropola de la Brăiliţa. Alături de aceste tipuri de morminte se mai întâlnesc şi morminte cu scheletele în poziţie chircită şi chiar morminte tumulare. Cultura Cernavoda I a evoluat pe parcursul a trei faze, Ia-c, răstimp în care purtătorii săi s-au extins de-a lungul Dunării, de o parte şi cealaltă a fluviului, până dincolo de Olt, unde au intrat în contact cu elementele sălcuţene târzii (faza a IV-a). Traseul lor este jalonat de cele câteva sceptre de piatră în forma de cap de cal, cum este cel de la Sălcuţa. În nord-estul Munteniei, comunităţile Cernavoda I au intrat în contact cu elemente cucuteniene târzii, din fazele Cucuteni B2-3, aşa cum indică aşezările de la Râmnicelu, Pietroasele, Monteoru, care prezintă o cultură materială cu caracter mixt. În perioada de tranziţie la epoca bronzului, în aria culturii Cernavoda I s-au format două culturi parţial contemporane: Cernavoda III (în zona vestică) şi Cernavoda II-Folteşti, în regiunile estice.

PERIOADA DE TRANZIŢIE LA EPOCA BRONZULUI cca. 3000/2500-2000/1800 b.c. Caracterizare generală. Este o perioadă de profunde transformări economice, sociale, etno-demografice şi spirituale, care au restructurat din temelii tabloul general al societăţii de până atunci. Acest răstimp, de cca. 1 mileniu, a fost marcat de mari mişcări de populaţie din stepele răsăritene, provocate atât de cauze economice, cât şi climatice, care au provocat o stare generală de nesiguranţă şi instabilitate în arealul vechilor civilizaţii agricole. Caracterul pastoral al economiei acestor populaţii, au determinat o mobilitate sporită a acestora şi, în legătură cu aceasta, o intensificare a conflictelor intertribale, pentru stăpânirea păşunilor şi a turmelor, precum şi pentru jefuirea bogăţiilor deţinute de comunităţile agricole. Pe de altă parte, practicarea păstoritului şi a activităţilor războinice, de către aceste populaţii, a condus la o ierarhizare mai strictă a acestora. Aceste transformări se reflectă foarte bine în cultura materială a comunităţilor umane. Aşezările sunt de scurtă durată, cu strat subţire de locuire, uneori acestea fiind marcate doar de răspândiri sporadice de materiale. Reapar pe scară largă locuinţele adâncite în pământ, ceea ce sugerează un nivel de viaţă mai scăzut, faţă de perioada precedentă. Uneltele şi armele reflectă la rândul lor transformările din perioada de tranziţie. Pe lângă tipurile mai vechi de unelte de piatră, tipice eneoliticului dezvoltat, apar acum tipuri noi, precum topoarele ciocan, perforate, prelucrate din roci foarte dure, magmatice sau metamorfice, topoarele de silex, topoarele naviforme de luptă, cosoare de silex, etc. În schimb, datorită instabilităţii şi mobilităţii sporite, metalurgia a cunoscut un evident declin, numărul obiectelor de cupru scăzând considerabil în toate culturile acestei perioade. O altă cauză a acestui fenomen ar putea fi şi perfecţionarea tehnicilor de prelucrare a pietrei, ceea ce a permis obţinerea unor unelte şi arme din roci dure, mai eficiente decât cele de cupru. Tocmai de aceea, acum se încearcă noi procedee tehnologice pentru creşterea durităţii aramei, prin aliere cu alte metale. Primul aliaj utilizat a fost cel cu arseniu, care a dus la obţinerea aşa numitului bronz arsenat, ceea ce reprezintă primul pas spre metalurgia bronzului propriu-zis. Pe plan social, odată cu creşterea importanţei păstoritului şi a activităţilor războinice, creşte mult rolul bărbatului, iar familiile gentilice devin treptat patriarhale. Ritul funerar este în principal cel al înhumaţiei, în poziţie chircită, pe spate, sau pe o parte, cu ocru roşu, în cimitire plane sau tumulare, la care se adaugă şi ritul incineraţiei, care se va impune mai târziu la o mare parte din culturile epocii bronzului. Din punct de vedere cultural, se constată că culturile acestei perioade au luat naştere prin suprapunerea elementelor migratorii peste fondul mai vechi al eneoliticului dezvoltat, în cadrul unui profund proces de sinteză. Asupra acestora se vor exercita în permanenţă puternice influenţe sudice, din lumea bronzului helladico-egeo-anatolian. În plan etnic şi lingvistic, acest proces istoric are ca rezultat final indo-europenizarea, care a dus la formarea în vechea arie a ceramicii pictate sud-est europene, din eneoliticul dezvoltat, a marelui neam al tracilor. Cultura Horodiştea-Erbiceni. Este denumită după două localităţi, una din judeţul Botoşani, iar cealaltă din judeţul Iaşi. În ambele staţiuni s-au descoperit locuiri de lungă durată, cu mai multe faze şi etape, care acoperă întreaga evoluţie a perioadei de tranziţie din zona Moldovei de nord şi centrale, dintre Siret şi Prut. Cultura Horodiştea-Erbiceni îşi are originea în fondul cultural al ultimelor subfaze ale culturii Cucuteni (Cucuteni B2-3), peste care se suprapun elemente răsăritene. Acest lucru este dovedit de menţinerea tradiţiei cucuteniene în ceramică, în special a decorului pictat, alături

de ceramica decorată cu şnurul şi cu incizii. În prima fază, tradiţia cucuteniană este mai puternică, în timp ce în faza mai nouă se manifestă cu precădere stilul geometric în decorarea vaselor. Cercetările mai noi au arătat că purtătorii acestei culturi aveau o economie mixtă, agro-pastorală, fapt demonstrat şi de stabilitatea sporită a aşezărilor, care uneori sunt fortificate. Locuinţele continuă parţial tradiţiile constructive cucuteniene, fiind prevăzute cu platforme de lut şi pereţi de paiantă. Totuşi sunt atestate şi locuinţe modeste, de tipul colibelor sau parţial adâncite. Unealta caracteristică este toporul de silex, parţial şlefuit spre tăiş, extrem de răspândit la populaţiile de stepă şi în culturile perioadei de tranziţie. Ritul funerar constă din morminte plane cu scheletele dispuse în poziţie chircită, alături de care se depun vase tipice acestei culturi, îndeosebi pictate. Spre sfârţitul ei, cultura Horodiştea-Erbiceni a avut puternice legături cu cultura învecinată de la sud, Folteşti-Cernavoda II, cu care va forma în cele din urmă un complex cultural unitar: Horodiştea- Folteşti. Cultura amforelor sferice şi grupul Suceava. Este denumită astfel după tipul caracteristic de vas, oala cu corpul globular. Mai este denumită şi cultura mormintelor în ciste, sau cutii de piatră. După specificul ritului funerar. În conformitate cu specificul pastoral al acestei populaţii, aria culturii amforelor sferice este imensă, din centrul Germaniei până la Bug, cuprinzând o mare parte din teritoriile ocupate odinioară de cultura ceramicii liniare şi a culturii Trichterbecher. În ţara noastră, cultura amforelor sferice pătrunde dinspre sudul Podoliei şi Ucraina subcarpatică, în nordul Moldovei, fiind documentată până spre Piatra-Neamţ şi Coasta Iaşilor. Pe teritoriul ţării noastre nu se cunosc încă complexe de locuire aparţinând acestei culturi, ci doar morminte izolate, descoperite la Suceava, Piatra-Neamţ, Preuteşti, Dolheştii Mari, etc. Descoperirile din necropola de incineraţie de la Suceava – Parcul Cetăţii, au arătat că un aspect al culturii Horodiştea-Gorodsk s-a combinat aici cu fondul anterior al amforelor sferice, dând naştere unei noi variante culturale, denumită grupul cultural Suceava. Originalitatea acestuia constă în folosirea ritualului funerar al incineraţiei, fiind cea mai veche atestare a utilizării exclusive a acestui rit, devenit ulterior specific lumii tracice. Cultura Folteşti-Cernavoda II. S-a format după toate probabilităţile în sudul Moldovei şi nord-estul Munteniei, aşa cum sugerează săpăturile de la Stoicani şi Folteşti, extinzându-se apoi în Dobrogea şi estul Munteniei, unde a ocupat parţial spaţiul ocupat anterior de cultura Cernavoda III. A luat naştere pe fondul Cernavoda I, dar cu revitalizarea unor elemente de tradiţie locală, gumelniţene şi cucuteniene şi receptarea unor influenţe sudice, egeo-anatoliene, transmise prin intermediul culturii Ezero, din Bulgaria. Caracteristica ceramicii o constituie dispariţia scoicii pisate din pasta vaselor şi rara utilizare a decorului şnurat. Decorurile specifice sunt constituite din şiruri de crestături şi brâiele mărunt crestate. Prin factura sa, cultura Cernavoda II se apropie foarte mult de cultura HorodişteaErbiceni, cu care a format in cele din urmă un complex cultural unitar (Horodiştea-Folteşti). În etapa finală, numita şi Folteşti II-III, se constată, în sud vestul Moldovei, întrepătrunderi cu Glina III-Schneckenberg, din bronzul timpuriu, dând naştere aspectului Bogdăneşti. Sfârşitul acestei culturi este pus pe seama unor noi pătrunderi de populaţie răsăriteană, cunoscută sub denumirea de grupul mormintelor tumulare în groapă simplă sau Iamnaja, precum şi datorită extinderii treptate a culturii Monteoru, din nord-estul Munteniei şi a culturii Costişa-Komarov, dinspre nord. Cultura Cernavoda III. Este continuatoarea directă a culturii Cernavoda I, dar în conformitate cu economia pastorală a acestor comunităţi, aria de răspândire a acestei culturi a cuprins regiuni vaste, contribuind la procesul de uniformizare culturală care cuprinde întreg bazinul Dunării, din Slovacia şi vestul Ungariei până în Dobrogea şi din sudul Poloniei până

la Munţii Balcani. Ulterior această unitate culturală se va fărâmiţa, comunităţile Cernavoda III retrăgându-se spre sudul Olteniei, unde se formează grupul Celei. Acest grup va fi asimilat la rândul său de comunităţile culturii Coţofeni. Conţinutul material al acestei culturi a fost puternic influenţată de tradiţiile târzii ale culturilor Gumelniţa şi Sălcuţa şi de puternice impulsuri venite din bronzul timpuriu egeohelladic, de tip Troia I târzie. Caracteristice pentru ceramică sunt vasele cu torţi tubulare, decorate cu brâuri în relief şi decorul canelat, la care se adaugă menţinerea scoicii pisate în pastă. Ocupaţia principală o constituie creşterea vitelor, şi în special al cailor, cum demonstrează numărul mare de oase descoperite în unele aşezări. Acest fapt ar putea fi un indiciu asupra caracterului indo-european al purtătorilor acestei culturi, fiind ştiut că generalizarea folosirii cailor este legată de populaţiile indo-europene de stepă. Cultura Coţofeni. Este denumită după o aşezare din judeţul Dolj. Geneza sa este expresia revitalizării fondului local eneolitic spre sfârşitul perioadei de tranziţie şi începutul epocii bronzului. Cultura Coţofeni a luat naştere pe o parte din aria fostelor culturi eneolitice ale eneoliticului dezvoltat, Petreşti, Bodrogkeresztúr şi Sălcuţa, dar şi cu participarea unor elemente gumelniţene târzii, împinse spre nord şi vest de expansiunea culturilor Cernavoda I şi III. Din amestecul acestor fonduri culturale, a luat naştere un orizont de mixtură, Sălcuţa IV-Cheile Turzii-Băile Herculane, care sub impulsurile venite dinspre bronzul egeean capătă aspectul definitoriu al culturii Coţofeni. În evoluţia sa, cultura Coţofeni, care a cuprins Oltenia, vestul Munteniei, Transilvania şi o parte a Banatului, a cunoscut trei faze principale şi mai multe variante locale (olteană, bănăţeană, transilvăneană), în funcţie de influenţele şi fondul pe care s-a format. Purtătorii acestei culturi s-au adaptat la toate formele de relief, locuind atât în aşezări de lungă durată, fortificate, cât şi în sălaşe sezoniere, ceea ce dovedeşte că aveau o economie diversificată, în funcţie de condiţiile de mediu. De asemenea, având la dispoziţie bogatele minereuri din vestul ţării, putătorii acestei culturi au practicat pe scară largă metalurgia cuprului şi chiar a bronzului pe bază de arseniu. Ceramica specifică este decorată cu împunsături succesive şi prin aplicarea unor pastile, de forma boabelor de linte, procedeu care imită şirurile de nituri de la vasele de metal din bronzul egeo-anatolian. Ritul funerar este cel al înhumaţiei, în morminte plane sau tumulare, dar este semnalată şi folosirea incineraţiei. Sfârşitul acestei culturi se datorează expansiunii convergente, dinspre est şi vest, la începutul bronzului timpuriu, a culturii Glina III – Schneckenberg (dinspre Muntenia şi sudestul Transilvania) şi a unui curent din Europa Centrală, cu o ceramică cu aspect scorţos, aşa numita ceramică decorată cu măturiţa (Besenstrichkeramik). Cultura Baden. Este denumită după descoperirile făcute într-o peşteră de lângă Viena. Aria sa de răspândire este imensă, din Cehia, Slovacia şi Austria de Jos, până în vestul ţării noastre, în Crişana şi Banat, şi din sudul Poloniei până în nordul Serbiei şi Croaţiei. Originea sa este destul de controversată, dar pare a se afla în fondul eneolitic din bazinul Dunării Mijlocii, peste care s-au suprapus influenţe nord-vestice, răsăritene şi sud-estice. Influenţele sudice se vădesc în predilecţia pentru utilizarea canelurilor la decorarea ceramicii. Aşezările culturii Baden sunt situate pe orice formă de relief, fiind atât fortificate, cât şi deschise, având, de regulă, o durată scurtă. Economia era agro-pastorală, cu predominanţa păstoritului. Ritul funerar practicat, era atât înhumaţia cât şi încineraţia, ambele cu ritualuri extrem de diferite, ceea ce denotă caracterul extrem de eterogen al populaţiei. Prezenţa incineraţiei cu depunerea oaselor în urne prefigurează naşterea aşa numitelor culturi ale câmpurilor de urne,

care vor deveni specifice pentru epoca bronzului din Europa Centrală, cuprinzând şi jumătatea vestică a ţării noastre (culturile Vatina, Gârla Mare, Otomani, Suciu de Sus, etc.). Cultura Kostolac. Este denumită după o staţiune din nord-estul Serbiei. S-a format pe fondul culturii Baden, dar cu influenţe ale bronzului macedonean. În ţara noastră este răspândită doar în sudul Banatului, unde intră în contact cu cultura Coţofeni, contribuind la formarea unei variante bănăţene a acesteia. Caracteristice pentru cultura Kostolac sunt vasele ornamentate cu împunsături punctiforme şi încrustate cu alb, decor de certă influenţă a bronzului macedonean. Ritul funerar este atât înhumaţia cât şi incineraţia. Sfârşitul acestei culturi se plasează în bronzul timpuriu, când purtătorii ei sunt asimilaţi de cei ai culturii Vučedol.

EPOCA BRONZULUI Consideraţii generale. Termenul de “epoca bronzului” işi are originea în împărţirea tripartită a lui Christian Thomsen, care în 1837, împărţea preistoria în trei mari perioade: a pietrei, bronzului şi fierului. Aşadar, epoca bronzului a fost definită, iniţial, pe criteriul fenomenologic, desemnând epoca care începea odată cu descoperirea şi utilizarea bronzului(aliajul Cu + Sn). Treptat, ca urmare a dezvoltării ştiinţei arheologice, precum şi a intensificării cercetărilor, a devenit evident faptul că în definirea unei epoci istorice, trebuie avut în vedere un complex de elemente, referitoare la transformările care au loc în sfera economiei, tehnologiilor, habitatului, a demografiei, dar şi în viaţa spirituală a comunităţilor umane (credinţe religioase, rit şi ritual funerar, artă, etc.). Astfel, apariţia şi dezvoltarea metalurgiei bronzului apare ca o consecinţă a unor transformări mai profunde în sânul comunităţilor umane şi ca una din trăsăturile unor structuri economico-sociale complexe. În aceste condiţii, deşi termenul de „epocă a bronzului” rămâne în uz, în virtutea tradiţiei, îşi îmbogăţeşte conţinutul. El va desemna o epocă istorică care se deosebeşte net de epoca neo-eneolitică. Economia comunităţilor aparţinând epocii bronzului este una care se bazează atât pe agricultură cât şi pe creşterea animalelor domestice, cu o preponderenţă a acesteia din urmă, la care se adaugă exploatarea zăcămintelor locale de aramă, aur, argint şi sare şi dezvoltarea metalurgiei bronzului şi a metalelor preţioase. În agricultură, pe lângă uneltele tradiţionale, cunoscute din perioada anterioară (aratul cu brăzdar de lemn sau corn, săpăligi, cosoare, scormonitoare, etc.), apar şi secerile de bronz cu buton, limbă la mâner şi cu cârlig. Creşterea animalelor este dovedită de o mare cantitate de oase de animale domestice, care indică o frecvenţă mai mare a porcinelor şi taurinelor. Calul domestic este atestat, de asemenea, prin numeroase resturi osteologice, precum şi prin piese de harnaşament , dar este mai rar în Bronzul timpuriu şi mai frecvent în etapa mijlocie şi finală a acestei epoci. Aşezările sunt amplasate, preponderent, în poziţii dominante, care asigură o bună apărare naturală şi sunt fortificate cu şanţuri şi valuri de pământ sau piatră. Unele dintre acestea devin centre întărite ale unor triburi sau uniuni tribale cu teritorii bine delimitate, iar altele dobândesc şi o pregnantă funcţie religioasă, prin prezenţa unor sanctuare precum cele de la sărata Monteoru sau Sălacea- Bihor. Locuinţele evoluează de la cele adâncite (bordeie, semibordeie), până la locuinţele de suprafaţă de dimensiuni mari şi mai trainice, ceea ce indică o stabilitate sporită a comunităţilor umane, în special în bronzul mijlociu (clasic). Organizarea socială este una profund patriarhală, în care se constată o adâncire mai accentuată a stratificării sociale. Ca urmare a intensificării activităţilor războinice, are loc constituirea unei noi categorii sociale, cea a războinicilor, din rândul căreia se ridică o aristocraţie militară, aşa cum dovedesc atât tipurile de monument funerar (în special a tumulului), cât şi podoabele, armele şi alte obiecte de reprezentare a statutului social. Mutaţii importante apar şi în sfera vieţii spirituale. Astfel, pe plan religios, se constată abandonarea cultelor htoniene, specifice epocii neo-eneolitice, şi înlocuirea acestora cu cele uraniene, legate de adorarea soarelui, fapt demonstrat de apariţia decorurilor cu simboluri solare (roata, crucea inscrisă, spirala) pe ceramică sau pe obiectele de podoaba şi de prestigiu, precum şi a carelor votive, de bronz, trase de pasări acvatice. În ceea ce priveşte ritul funerar, pe lângă înhumaţie, care se practica exclusiv în unele culturi, cunoaşte o raspândire tot mai

accentuată incineraţia, iar ca monument funerar, îşi face apariţia tumulul individual sau colectiv, rezervat de regulă, căpeteniilor şi războinicilor. Din punct de vedere etnic, pe baza substratului indo-european din perioada de tranziţie (fondul pretracic), a avut loc sinteza culturală şi etnică proto-tracică din perioada timpurie şi mijlocie a epocii bronzului. Sinteza tracică se va încheia la sfârşitul acestei epoci şi la începutul epocii fierului, odată cu integrarea definitivă a elementelor răsăritene şi ulterior a celor central-europene. Pe plan tehnologic, cea mai importantă, trăsătură a epocii bronzului o reprezintă introducerea şi generalizarea metalurgiei bronzului, bazată pe reducerea minereurilor locale de cupru, în special cele dinTransilvania şi NV Olteniei. Numărul mare de piese de bronz (unelte, arme, podoabe, obiecte de prestigiu, etc), descoperite izolat sau făcând parte din depozite de bronzuri, precum şi tiparele de turnat, mono sau bivalve, dovedesc ca în regiunea intracarpatică a funcţionat unul din centrele metalurgice importante din Europa Centrală si sud-estică. Periodizarea epocii bronzului În cercetarea arheologică românească s-a utilizat multa vreme, pentru periodizarea epocii bronzului, sistemul cronologic central-european, elaborat de P. Reineke. Acesta împarte epoca bronzului în patru perioade, notate de la A la D, fiecare cu mai multe subperioade. Bazat pe asociaţia tipurilor de bronzuri din depozitele şi necropolele din sudul Germaniei, sistemul cvadripartit elaborat de Reineke, nu putea fi util pentru peridizarea bronzului din sud-estul Europei, decât în măsura în care tipurile de bronzuri pe baza cărora fusese construit, se regăseau şi în aria culturilor locale. Se impunea, aşadar, o nouă periodizare, mai bine adaptată realităţilor arheologice din spaţiul carpato – dunărean. Astfel, s-a adoptat o periodizare tripartită, conform căreia epoca bronzului a fost împărţită într-un bronz timpuriu (de formare a noilor structuri cultural – istorice), un bronz mijlociu, sau clasic (caracterizat de dezvoltarea unor culturi stabile şi arii culturale clar delimitate) si bronzul târziu (marcat de formarea unor complexe culturale vaste). În aceste condiţii, sistemul lui P. Reineke rămâne valabil pentru sincronizarea fenomenelor culturale locale cu cele din Europa Centrală.

CULTURILE EPOCII BRONZULUI

Bronzul timpuriu În bronzul timpuriu continuă evolutia unor comunităţi târzii ale culturilor Coţofeni şi Vučedol, în Banat, iar în Moldova evoluează aspectul Bogdăneşti, născut pe fondul culturii Folteşti, care la rândul său, va avea un rol important în geneza culturii Costişa, din jumătatea de nord a Moldovei. În Transilvania, pe fondul Coţofeni, se formează o serie de grupe culturale, care vor moşteni o serie de trăsături de la această cultură, în special în ceea ce priveşte formele ceramice, dar care vor prelua şi influenţe central europene şi din Câmpia Tisei: grupul Şoimuş, în depresiunea Zarandului şi zona Devei (pe culoarul Mureşului), grupul Roşia, pe versanţii vestici ai Munţilor Apuseni, grupul Copăceni, în zona sud-estică a Apusenilor şi grupul Livezile (grupul tumulilor vest transilvan), situat în regiunile sud-estice şi estică a Munţilor Apuseni. În răsăritul Transilvaniei, în depresiunea Ciucului, ia naştere grupul Jigodin, care se pare ca are un rol în geneza culturii Wietemberg, aşa cum pare să sugereze stratigrafia staţiunii de la Leliceni (jud. Harghita), unde locuirea de tip Jigodin suprapune nivelul Coţofeni si este suprapus la rândul ssău de resturile unei locuiri de tip Wietemberg. În sfârşit, în NV Transilvaniei, NE Ungariei şi SE Slovaciei este răspândită cultura Nir, care după unele păreri îşi începe evoluţia încă din perioada de tranziţie, evoluând pe parcursul a doua faze. Ceramica caracteristică a acestei culturi este reprezentată de vase piriforme cu gatul lung, prevăzute cu torţi la buză. Cea mai bine documentată cultură a bronzului timpuriu, este cultura Glina III – Schneckenberg, denumită după nivelul al III-lea din tellul de la Glina şi după aşezarea de pe Dealul Melcilor (Schneckenberg) de lângă Braşov. În realitate este vorba de un complex cultural format din doua culturi înrudite: Schneckenberg-Năieni, în centrul şi SE Transilvaniei şi Subcarpaţii de curbură (zona Buzaului) şi cultura Glina, în restul Munteniei şi Oltenia. Geneza acestei culturi este înca discutată, dar se pare ca s-a format pe fondul culturii Cernavoda II şi a unor supravieţuiri foarte târzii ale culturilor Gumelniţa şi Cernavoda I, la care se adaugă elemente ale mormintelor tumulare cu ocru din est, elemente Trichterbecher dar şi eventuale influenţe venite din partea culturii amforelor sferice, venite din nord. Evoluţia Culturii Glina III – Schneckenberg a cunoscut trei faze, o fază iniţială, ProtoGlina cu puternice elemente de tip Cernavoda II, urmată de alte două faze, corespunzătoare fazelor Schneckenberg A şi B. Purtătorii acestei culturi locuiau în aşezări situate în poziţii dominante, uneori şi pe terase joase. Locuinţele lor erau de tipul colibelor, cu pereţi din nuiele şi lut şi de tip semiadâncit, cum sunt cele de la Valea Calului (jud. Argeş), dar sunt atestate şi locuiri temporare în peşteri. În inventarul aşezărilor se remarcă uneltele şi armele de piatra şi silex, de tipul cosoarelor, topoarele de luptă, lame, etc., unelte şi arme de aramă (topoare plate, cuţite), ceramica, ilustrată de ceşti, căni oale, cu decor şnurat şi butoni goi în interior, obţinuţi prin împingerea pastei din interior spre exterior sau invers. Viaţa spirituală a acestor comunităţi este atestată de numeroasele descoperiri de figurine antropomorfe şi zoomorfe, de roţile de lut provenite de la care miniaturale de lut, precum şi de complexele funerare. Ritul funerar era cel al înhumaţiei, cu morminte plane, uneori amenajate în cutii de piatră (ciste), asemănătoare celor aparţinând culturii amforelor sferice, aşa cum dovedesc descoperirile de la Rotbav- Braşov şi de la Năieni- Buzău. Într-o mică măsură era practicată şi incineraţia, cu resturile cinerare depuse în cutii de piatră sau direct în groapă.

În sudul Munteniei, a mai evoluat şi grupul Zimnicea , denumit după necropola plană cu morminte de înhumaţie de la Zimnicea (jud. Teleorman), iar în Oltenia se manifestă aspectul tumulilor de piatră de la Milostea (jud. Vâlcea), care precede cultura Glina în această regiune. Bronzul mijlociu Din punct de vedere cultural, bronzul mijlociu se caracterizează prin evoluţia unor culturi bine individualizate, cu arii bine determinate, apărute ca urmare a evoluţiei organice a fondului cultural anterior, la care se adaugă unele impulsuri din afară. Astfel, în Banat este atestată cultura Periam, ale cărei începuturi sunt sinncrone parţial cu cultura Glina III. Denumită după aşezarea de la Periam (jud. Timiş), cultura Periam face parte dintr-un complex culturam mai amplu, denumit Periam-Mokrin-Pančevo, răspândit în SE României, E Ungariei, NE fostei Iugoslavii şi NV Bulgariei. Evoluţia sa cuprinde două faze, luând naştere pe baza elementelor de tip Vučedol şi Zók, la care s-au adăugat impulsuri venite din bronzul macedonean şi helladic. Ceramica este reprezentată în special de ceşti cu una sau două torţi, vase piriforme, cu una sau două torţi, care pleacă din buză, căni, etc, decorate cu incizii. Cultura materială este completată de obiecte de podoabă, din aramă şi bronz, unelte de piatră, dar şi de metal. Ritul funerar este cel al înhumaţiei. Într-o fază mai evoluată, cultura Periam, va contribui la formarea culturii Pecica, cu care va forma, de altfel, un complex cultural. Cultura Pecica a luat numele aşezării din tellul de la Pecica, jud Arad, fiind denumită şi Periam-Pecica, datorită legăturilor genetice pe care le are cu cultura Periam. De fapt, aceasta se dezvoltă pe fondul culturii Periam, şi pe cel mai vechi, Baden, peste care se suprapun elemente sudice din bronzul grecesc şi macedonean. Evoluţia sa este îndelungată, pe parcursul mai multor faze, până la sfârşitul epocii bronzului. Aria de răspândire a comunităţilor de tip Pecica, este localizată pe Mureş, până la Deva, iar spre sud, în Banat, unde este localizată faza ei cea mai timpurie. Ca şi ceramica culturii Periam, cea a culturii Pecica este ilustrată de ceşti şi căni cu una sau doua torţi, decorate cu motive incizate. Inventarul aşezărilor este completat de unelete de piatră şi os, unelte şi arme de bronz, aflate în număr destul de mare, întrucât purtătorii acestei culturi practicau o intensă metalurgie a bronzului, fapt dovedit de numeroase tipare pentru pumnale, vârfurile de lance, şi topoarele cu gaură transversală pentru mâner, descoperite în aşezarea eponimă. Tot în aria culturii Pecica a fost descoperit şi tezaurul cu obiecte de aur de la Rovine-Arad. Purtătorii acestei culturi îşi înhumau morţii în poziţie chircită, în morminte plane. Cultura Vatina a fost denumită după o aşezare din banatul sârbesc, aceasta fiind răspândită în banatul românesc, Vojvodina. Geneza sa este legată de prezenţa în această regiune a unor aşezări în care predomină o ceramică ornată cu striuri sau cu impresiuni „textile” sau în formă de „fagure”. Evoluţia sa este destul de confuză, dar în urma sapăturilor de la Mošorin , pe Feudvar, au putut fi precizate trei faze, cu o durată îndelungată, de la sfârşitul bronzului timpuriu, până la sfârşitul bronzului mijlociu. Aşezări mai importante ale acestei culturi, sunt cele de la Vatina şi Vršac (în Serbia), Corneşti şi Insula Banului (România). Ceramica specifică este bogat ornamentată, prin incizie, care formează motive liniare şi curbo-liniare. Intre formele ceramice, se remarcă ceştile cu torţi înalte, în formă de „ansa lunata”, vase piriforme, cu gatul lung şi evazat, oale bitronconice, etc.. Alături de ceramică, apar numeroase unelte din os, piatră şi puţine de bromz. Spiritualitatea comunităţilor de tip Vatina este cunoscută în special prin intermediul complexelor funerare, al căror rit era cel al înhumaţiei în morminte plane.

Recent, în depresiunea Caransebeşului şi pe valea Begheiului (Susani), a fost identificat grupul Balta Sărată, denumit după un cartier al Caransebeşului, unde au fost făcute descoperirile cele mai reprezentative. Ceramica acestui grup, prezintă anlogii cu cea a culturii Vatina, dar totodata sugerează receptarea unor influenţe din partea culturilor contemporane, Otomani şi Wietemberg. Cultura Gârla Mare – Cârna, a fost denumită după aşezarea de la Gârla Mare (jud. Mehedinţi) şi după necropola cu morminte de incineraţie de la Cârna (jud. Dolj) şi reprezintă un aspect local al marelui complex al câmpurilor de urne, răspândit de la Dunărea Mijlocie până la est de Jiu şi în unele regiuni din nord –vestul Peninsulei Balcanice, în Serbia şi nordvestul Bulgariei.Ca şi culturile Cruceni-Belegiš şi Dubovac- Zuto- Brdo, cu care formează împreună un complex cultural, cultura Gârla Mare- Cârna s-a format pe fondul Vatina şi a evoluat pe parcursul a trei faze. Aşezările acestei culturi, mai puţin cunoscute, sunt situate de obicei în poziţii dominante, pe boturi de deal sau pe terasele înalte, dar sunt prezente şi în imediata apropiere a Dunării. Mult mai bine cunoscute sunt complexele funerare. Ritul funerar practicat de purtătorii culturii Gârla Mare este incineraţia, resturile cinerare fiind depuse în urne, aşa cum demonstrează descoperirile din necropolele plane de la Cârna, Balta Verde şi Ostrovu Corbului (jud. Mehedinţi). Din inventarul mormintelor, mai fac parte vase ceramice bogat ornamentate cu motive spiralice şi meandrice, realizate prin împunsături şi încrustaţii cu alb, precum şi idoli feminini din lut ars, cu rochie în formă de clopot şi piese de bronz. Prezenţa acestor idoli, decoraţi cu motive imprimate şi încrustate cu alb, indică influenţe primite din lumea cretano-miceniană. Aceleaşi influenţe sunt sugerate şi de decorurile în tehnica „au repoussé” de pe falerele de aur din tezaurul de la Ostrovu Mare (jud. Mehedinţi), ajunse în aria culturii Gârla Mare, pe calea schimburilor. În Vojvodina şi vestul Banatului este răspândită cultura Cruceni- Belegiš. Denumirea acesteiu culturi provine de la necropolele de incineraţie de la Cruceni (jud. Timiş) şi de la Belegiš (Vojvodina). Ca şi cultura anterioară, s-a format pe fondul culturii Vatina şi a evoluat o perioadă lunga de timp, împărţită în două faze, care se succed din Bronzul mijlociu până în Bronzul târziu şi chiar Hallstattul timpuriu. Pe teritoriul României, cele mai reprezentative descoperiri sunt necropolele de la Cruceni (jud. Timiş) şi Bobda (jud. Timiş). Din inventarul acestor necropole fac parte urne cu decor imprimat şi încrustat cu alb, topoare de luptă cu disc, pumnale şi brăţări cu capete spiralice. Prezenţa armelor de bronz în complexele funerare, atestă caracterul războinic al purtătorilor acestei culturi, dar şi practicarea unei intense metalurgii a bronzului. Cultura Verbicioara, denumită după aşezarea de la Verbicioara (jud. Dolj), a fost răspândită în aproape toată Oltenia, cu excepţia fazelor finale, când zona Dunării a fost ocupată de comunităţile complexului câmpurilor de urne, Banat, vestul Munteniei, Vojvodina, Serbia şi nord-vestul Bulgariei. Ca şi cultura înrudită, Vatina, s-a format pe fondul complexului Periam- Mokrin- Pančevo şi a evoluat pe parcursul a nu mai puţin de cinci faze, răstimp în care a intrat în contact cu culturile Pecica, Vatina, Gârla Mare-Cârna, Tei, Monteoru şi Zimnicea. Aşezările acestei culturi erau situate pe înalţimi, find deseori fortificate cu şanţuri sau pe terasele joase. În etapele târzii, datorită înstabilităţii şi a creşterii mobilitaţii comunităţilor Verbicioara, aşezările capătă forma cenuşarelor (zolniki), ceea ce sugerează, totodată, preponderenţa păstoritului în economia acestora. Inventarul aşezărilor este format din unelte şi arme de piatră, unelte de silex, corn şi os, remarcându-se în special brăzdarele din corn de cerb, ceea ce atesta practicarea agriculturii, în special în fazele timpurii. Ceramica caracteristică acestei culturi este reprezentată de ceaşca cu două torţi supraînalţate, decorată cu triunghiuri, romburi şi motive solare, incizate. De asemenea, caracteristice acestei culturi sunt şi vasele-cuptor portative.

Ritul funerar a fost în primele trei faze, înhumaţia, iar în ultimele două, incineraţia. Cultura Tei evoluează în linii generale paralel cu cultura Verbicioara, ocupând Muntenia, sud-estul Transilvaniei, iar la sud de Dunăre, s-a extins până la munţii Stara Planina (Bulgaria). Numele culturii este dat de o aşezare de pe malul lacului Tei (Bucureşti), geneza sa fiind legată de fondurile Cernavoda II, Glina III-Schneckenberg şi parţial Cernavoda III, la care se adaugă impulsuri venite dinspre bronzul macedonean. Evoluţia culturii Tei, cuprinde cinci faze: Căţelu Nou, Tei, La stejar, Fundeni şi Fundenii Doamnei. Dintre acestea, primele trei aparţin bronzului mijlociu, iar celelalte bronzului târziu. Comunitaţile Tei locuiau în aşezări situate în poziţii joase, mai rar înalte, neîntărite. În primele etape, economia era bazată pe agricultură, iar mai târziu pe creşterea animalelor, probabil ca urmare a influenţelor exercitate de cultura Coslogeni, a căror purtători pătrund în ultima etapă în aria răsăriteană a culturii Tei. Stau mărturie în acest sens şi sălaşele de tip cenuşar, care îşi fac apariţia în fazele evoluate ale acestei culturi. Din inventarul aşezărilor fac parte uneltele şi armele de piatră, silex, între acestea remarcându-se îndeosebi cosoarele de silex, lamele trapezoidale de silex, de la seceri şi topoarele de luptă din piatră. Uneltele şi armele de bronz sunt mai puţin răspândite, totuşi, practicarea metalurgiei bronzului, de către purtătorii Tei, este atestată de prezenţa formelor de turnat în aşezările acestei culturi. În ceea ce priveşte armele, se remarcă în mod deosebit, pumnalele, topoarele şi săbiile lungi şi subţiri, aşa numitele rapiere miceniene, aşa cum este cea descoperită la Roşiorii de Vede. Nu lipsesc din aria culturii Tei nici obiectele de aur şi argint, precum cele din tezaurele de la Perşinari (jud. Dâmboviţa) şi de la Turnu Măgurele. Ceramica este reprezentată de ceştile cu una sau două torţi supraînalţate, bogat decorate cu motive spiralice şi geometrice, realizate prin înpunsături succesive, încrustate cu alb. Cultura Monteoru, denumită după descoperirile de la Sărata Monteoru (jud. Buzău), s-a format pe baza unor supravieţuiri târzii din perioada de tranziţie, a fondului Glina III – Schneckenberg şi a unor influenţe sudice şi răsăritene. Aria iniţială de răspândire ocupa regiunea de dealuri subcarpatice, a Carpaţilor Orientali şi de Curbură, extinzându-se spre sud până în Câmpia Română, spre nord, în jumătatea de sud a Moldovei şi sud-estul Transilvaniei, iar spre est, până pe teritoriul Basarabiei. Evoluţia acestei culturi este foarte bine cunoscută pe baza săpăturilor din staţiunea eponimă şi a necropolelor din imediata apropiere a acesteia. Astfel, au fost stabilite doua mari faze, notate I si II, cu mai multe subetape. Începutul culturii este probabil contemporan cu sfârşitul culturii Glina III, iar ultima etapă face trecerea spre cultura Noua, prin aspectul Balinteşti-Cioinagi. Ocupaţiile principale ale comunităţilor Monteoru, erau agricultura şi creşterea animalelor, la care se adaugă metalurgia bronzului, bine reprezentată de unelte şi arme de bronz sau de formele de turnat. Aşezările sunt de lunga durată, cu construcţii de piatră şi lemn (locuinţe cu platforme, sanctuare), ca cele de la Sărata Monteoru, Fitioneşti (Vrancea) şi Răcătău (Bacău), ceea ce indică o viaţă stabilă, a acestor comunităţi. Inventarul aşezărilor monteorene este constituit din numeroase unelte şi arme de piatră (cuţite curbe, topoare de luptă), arme de silex (vârfuri de săgeată). De asemenea apar numeroase unelte, arme si podoabe de bronz (pumnale, topoare cu gaură transversală, seceri, inele de buclă, coliere, etc.) Repertoriul formelor ceramice este extrem de divers, dintre acestea remarcându-se ceştile cu torţi în formă de „ansa lunata”, vasele de tip askos, vasele cu fundul ascuţit, decorate cu motive geometrice, incizate (zig-zaguri, cercuri concentrice, triunghiuri), mai rar motive în relief, iar în faza a doua apar şi canelurile. Ritul funerar este înhumaţia, în cimitire plane, situate în imediata apropiere a aşezărilor, cum sunt cele de la Sărata Monteoru, Cândeşti (Vrancea), Balinteşti-Cioinagi şi

Poiana (jud. Galaţi). Din fazele mai timpurii, ale culturii, datează necropolele cu morminte de familie, marcate prin cercuri de piatră, cum este cazul la Sărata Monteoru şi la Cândeşti, ceea ce indică şi existenţa unor relaţii de familie puternic consolidate. Incineraţia este şi ea atestată, dar în etapele mai târzii şi numai pentru copii. În jumătatea nordică a Moldovei, s-a format şi a evoluat cultura Costişa, denumită după staţiunea de la Costişa (jud. Neamţ). Originea acestei culturi este încă insuficient cunoscută, dar este înrudită cu cultura Karanovo, din Ucraina Subcarpatică şi cu grupul Bialîi Potok. Evoluţia sa se desfăşoară de-a lungul a două faze, ambele în bronzul mijlociu, contemporane cu cele două faze ale culturii Monteoru. Într-o etapă mijlocie a evoluţiei acestei culturi, în aria sa pătrund triburile Monteoru, aşa cum par sa dovedească săpăturile din staţiunea eponimă. Cultura materială se compune din unelte de piatră, bronz şi os, la care se adaugă ceramica. Formele ceramice cele mai răspândite sunt ceştile cu una sau două torţi supraînalţate şi amforele globulare, decorate cu triunghiuri haşurate şi benzi realizate prin linii incizate, însoţite de puncte. Cultura Wietenberg este răspândită în bazinul mijlociu al Mureşului, de unde se extinde apoi, spre nord-vestul şi sud-estul Transilvaniei, unde va intra în contact cu culturile Otomani, respectiv Tei. Numele culturii provine de la toponimul săsesc al dealului Turcului, din apropiere de Sighişoara (jud. Mureş), unde a fost cercetată o aşezare aparţinând acestei culturi. Geneza culturii Wietenberg este încă destul de controversată, dar se presupune ca la formarea sa a participat fondul mai vechi, Coţofeni la care s-au adăugat elemente Glina IIISchneckenberg şi ale ceramicii striate. Anumite influenţe au fost receptate şi din partea culturilor Tei, Monteoru şi Otomani. Evoluţia sa s-a petrecut de-a lungul a trei faze, sfârşitul ei fiind pus în legătură cu pătrunderea în aria intracarpatică a comunităţilor de tip Noua. Ramura principală a economiei este creşterea animalelor la care se adaugă agricultura, dar şi o intensă metalurgie, aşa cum indica numărul mare de obiecte de bronz, descoperite în aria acestei culturi. Şi metalurgia metalelor preţioase este bine reprezentată de topoarele votive şi podoabele care compun tezaurul de la Ţufalău (jud. Covasna). Aşezările sunt plasate în poziţii dominante, fiind identificate până în prezent nu mai puţin de 200 de staţiuni, ceea ce sugerează o populaţie numeroasă. Inventarul acestor aşezări este deosebit de bogat, fiind compus din unelte de piatră, silex, os şi bronz. Atrag atenţia în mod deosebit numeroasele arme de bronz (topoare cu disc, săbii, pumnale, etc), unele dintre ele frumos ornamentate cu motive geometrice si spiralice, ceea ce denotă rafinamentul meşterilor culturii Wietenberg. Se remarcă de asemenea şi săbiile de bronz de tip BoiuSauerbrun, presupuse a fi de provenienţă miceniană, dar care este posibil să fi fost realizate tot de meşterii locali. Pe de altă parte, numarul mare al armelor de bronz, descoperite în staţiuni precum cele de la Turda, Ighiel, Sebeş, Boiu, etc., dovedesc caracterul războinic al purtătorilor culturii Wietenberg. Viaţa spirituală este demonstrată de prezenţa motivelor solare pe ceramică şi pe armele de bronz, cum sunt discurile solare, cruci înscrise, spirale, cercuri, etc., de altare, precum cel descoperit chiar pe dealul Wietenberg şi de complexul de cult din aşezarea de la Oarţa de Sus (Maramureş). Ritualul funerar era incineraţia şi doar în mică măsură era practicată şi inhumaţia, aşa cum o demonstrează necropolele de la Bistriţa, Pianu de Jos şi Sibişeni-Alba. Cultura Otomani s-a format în Crişana pe fondul cultural Baden şi al ceramicii decorate cu măturica, la care s-au adăugat influenţe din mediul Wietenberg dar şi altele venite din sud. A avut o evoluţie îndelungată de-a lungul a trei faze, din bronzul mijlociu şi până în cel târziu, aşa cum susţin unii specialişti care s-au ocupat de studiul acestei culturi.

Comunităţile culturii Otomani se îndeletniceau cu agricultura şi creşterea vitelor, dar şi cu metalurgia bronzului, care a atins o deosebită dezvoltare, datorită zăcămintelor de cupru din Munţii Apuseni. Aşezările sunt, în marea lor majoritate, de înălţime, fortificate cu şanţ val de pământ şi probabil palisadă, iar în ultima etapă de evoluţie apar şi aşezări de tip atol sau de tip tell în zonele joase, mlăştinoase. Locuinţele din aceste aşezări erau simple, de dimensiuni modeste, mai rar de dimensiuni mari, cum este cazul uneia de la Otomani, care avea peste 250 m2. Inventarul aşezărilor este format din unelete de piatră şlefuită, silex, obsidian. De asemenea apar numeroase psalii de os, ceea ce atestă folosirea intensă a calului pentru călărie. Alături de eceste obiecte, apare un număr mare de unelte şi arme din bronz, în depozite, unele dintre acestea fiind decorate cu frumoase motive spiralice. Prezenţa masivă a armelor în aceste depozite atestă caracterul războinic al acestei populaţii, fapt dovedit şi de aria mare a acstei culturi, care cuprinde teritorii întinse din România, Ungaria şi Slovacia. Ceramica este reprezentată de ceşti cu o toartă, străchini,vase cu gât cilindric şi buza evazată, decorate cu motive incizate (cercuri concentrice, spirale) şi cu caneluri asociate cu puncte imprimate şi proeminenţe. La acestea se adaugă motive semilunare sau în formă de potcoavă. Viaţa spirituală este dovedită de numeroasele statuete plate, de lut ars, cu capete mobile, de sanctuarul dreptunghiular, cu pridvor, de la Sălacea (Bihor) precum şi de complexele funerare. Ritul funerar a variat de la o fază la alta: incineraţie în urne, în prima fază, inhumaţie în poziţie chircită, în a doua, incineraţie din nou, în a treia faza. Cultura Suciu de Sus , denumită după necropola cu morminte de incineraţie de la Suciu de Sus, jud. Maramureş, este răspândită în Maramureş, nordul Crişanei şi Transilvaniei, nord-estul Ungariei şi Sud-estul Slovaciei. Condiţiile formării acestei culturi sunt puţin elucidate, dar se admite ca ar fi luat naştere la sfărşitul bronzului timpuriu şi începutul celui mijlociu, pe fond Vučedol-Zok şi Nir, evoluând de-a lungul a trei faze, până în Hallstattul timpuriu, după unele păreri. Aşezările culturii Suciu de Sus sunt situate, de obicei, pe terasele joase ale râurilor (Culciul Mare, Medieşl Aurit). Ceramica se remarcă prin bogăţia şi frumuseţea formelor (ceşti, vase cu gatul lung, amfore, urne), decorate cu motive incizate şi excizate, spiralice, meandrice, zoomorfe şi florale, ultimele cu analogii tocmai în lumea creto- miceniană, ceea ce ridică problema receptării şi a unor influenţe sudice. Comunităţile Suciu de Sus au excelat şi în domeniul metalurgiei bronzului, fapt reflectat în depozitele de bronzuri de la Apa, Valea Chioarului, Săpânţa. Piesele de bronz din aceste depozite sunt bogat decorate cu simboluri solare, ca şi o parte din ceramica acstei culturi. Viaţa spirituală este completată de ritul funerar al incineraţiei, în morminte plane sau tumulare. În sud- estul României (sud estul Munteniei şi Dobrogea) nu avem atestată nici o cultură arheologică pentru această perioadă, între sfârşitul culturii Cernavoda II şi cultura Coslogeni din bronzul târziu.. Apar doar morminte şi obiecte izolate care atestă prezenţa sporadică în aceste regiuni a unor populaţii de origine nord- pontică. În legătură cu aceste populaţii sunt mormintele tumulare şi plane, cu sau fără ocru, aparţinând mai multor etape, începând cu perioada de tranziţie şi până în bronzul târziu: Jamnaia (cu morminte în gropi simple, acoperite cu bârne), mormintele în formă de catacombă (morminte în groapă cu nişă laterală), în bronzul mijlociu şi mormintele de tip Srubnaia, cu construcţie de lemn, din bronzul târziu.

Bronzul târziu Rronzul târziu este perioada care aduce modificări esenţiale în economia şi cultura materială a comunităţilor locale, de pe teritoriul actual al României. Metalurgia bronzului capătă o mai mare dezvoltare, dovedită de înmulţirea depoziteleor de bronzuri, aparţinând seriei Uriu-Domăneşti, răspândite în ariile culturilor Otomani, Wietemberg, Suciu de Sus şi Noua. Din aceiaşi perioadă datează şi unele depozite de bronzuri din regiunea extracarpatică, ce conţin în special piese de factură răsăriteană şi meridională, cu analogii în complexul Noua Sabatinovka- Coslogeni, cum sunt cele de la Drajna de Jos (Prahova), Văleni (Galaţi), Nicolae Bălcescu (Constanţa) şi Lozova în Basarabia, iar altele aparţin culturilor Verbicioara , Tei şi Zimnicea- Plovdiv din Muntenia. Continuă a se dezvolte şi metalurgia aurului, cum o demonstrează tezaurul descoperit la Biia (jud. Alba), constituit dintr-o ceaşcă cu decor „au repoussé”, o brăţară cu capete semilunare şi mai multe inele. Ca urmare a transformărilor de natură economică, care aduc în prim-plan păstoritul, datorate la rândul lor unor modificari climatice, apar modificări substanţiale în cultura materială. Tipul preponderent de aşezare este sălaşul de tip cenuşar, iar celelate categorii de inventar capătă aspecte mixte, de trecere spre Hallstattul timpuriu, aşa cum este cazul culturilor Noua, Coslogeni şi a fazelor târzii ale culturilor Tei (Fundenii Doamnei), Verbicioara V şi Zimnicea Plovdiv. Cultura Noua denumită după o suburbie a oraşului Braşov, se întinde pe o arie geografică imensă, , de la Nistrul Superior şi Mijlociu, până la est de Munţii Apuseni şi din regiunea Subcarpatică a Ucrainei până în sudul regiunii de silvostepă dintre Prut şi Siret. Această cultură se dezvoltă pe fondul anterior al bronzului mijlociu Monteoru, Costişa, Karanovo, la care se adaugă elementele răsăritene, de tip Srubnaia şi, probabil, cele venite din partea culturii ceramicii cu multe brâie în relief, după cum pare sa dovedească descoperirile din Basarabia, de la Dănceni. De fapt, cultura Noua este un aspect regional al unui mare complex cultural, Noua- Sabatinovka-Coslogeni. Datorită economiei preponderent pastorale, aşezăarile sund de mici dimensiuni, de tipul salaşelor-cenuşar (zolniki), compuse din locuinţe uşoare, de tipul colibelor. Agricultura primitivă se practica într-o mai mică măsura, fapt dovedit de inventarul agricol al acestor aşezări. Repertoriul ceramic este compus din ceşti cu torţi supraînălţate, cu butoni sau creastă, vase în formă de sac, cu brâie în relief, de culoare neagră sau cenuşie. Alături de ceramică, apar şi numeroase unelete şi arme de piatră, silex, os şi corn. Din inventarul obiectelor de bronz, fac parte unelte şi arme de origine răsăriteană, prezente în număr mare în depozite precum cele de la Văleni, Râşeşti şi Negreşti (Vaslui), Ulmi-Liteni (Iaşi). Evoluţia acestei culturi este marcată de 2 mari etape, una de tranziţie de la bronzul mijlociu la cel târziu şi a doua în bronzul târziu (Noua II). Ritul funerar este înhumaţia în necropole plane, cum sunt cele de la Truşeşti (jud. Neamţ), Piatra Neamţ, Cluj, Jigodin, Costeşti şi Pererâta (ultimele două în Basarabia). Cultura Coslogeni şi-a primit numele de la aşezarea de pe înălţimea Grădiştea Coslogeni din Balta Borcea, jud. Ialomiţa. Ca şi cultura Noua, face parte din mai amplul complex Noua -Sabatinovka – Coslogeni, fiind răspândită în sud estul României, respectiv în Dobrogea, sud-estul Munteniei şi parţial în nord estul Bulgariei. Evoluţia sa cuprinde trei faze, începând cu sfârşitul bronzului mijlociu şi până la sfărşitul bronzului târziu, fiind contemporană cu cultura Noua. Într-o fază mai veche a avut legături cu cultura Sabatinovka, iar în ultima fază de evoluţie, receptează o serie de influenţe din partea culturilor Tei şi Zimnicea –Plovdiv.

Aşezarile, ca şi în cazul culturii Noua, sunt de tipul cenuşarelor, dar apar şi locuiri mai mari. Din inventarul lor, amintim materialele ceramice, castroane, ceşti cu două torţi, vase în formă de sac, seceri din maxilare de animale, numneroase obiecte de os, sceptre de piatra, unelte de piatră şi silex şi doar în mică măsură, obiecte de bronz. Spre deosebire de purtătorii culturii Noua, cei ai culturii Coslogeni preferau incineraţia, uneori în movile mai vechi, ca în cazul mormintelor de la Sultana, lângă Olteniţa. Aspectul Sihleanu denumit după aşezarea de la Sihleanu (jud Brăila), ocupă un teritoriu în nord -estul Munteniei, sud-estul Moldovei şi nord-vestul Dobrogei. Acest aspect a avut legături strânse cu culturile Monteoru, Noua, Coslogeni şi Babadag, fiind numit şi PreBabadag, deoarece transmite către această din urmă cultură unele din elemntele ei caracteristice. Ceramica caracteristică este reprezentată de forme bitronconice, cu gât înalt şi corp bombat, ceşti cu toarta lată, supraînălţată, etc, decorată cu proeminenţe, triunghiuri incizate şi haşurate, cerculeţe imprimate. În sudul României şi-au continuat evoluţia culturile Tei (fazele Fundeni şi Fundenii Doamnei) şi Verbicioara V, care prin receptarea unor influenţe dinspre cultura Dubovac- Zuto Brdo- Gârla Mare- Cârna, se vor constitui în aspecte culturale de sine statătoare. Tot în regiunea meridională a României se plasează şi cultura Zimnicea –Plovdiv (după necropola de înhumaţie de la Zimnicea şi depozitul de vase de la Plovdiv). Această cultura este răspândită pe o fâşie îmgustă între oraşele Zimnicea şi Giurgiu, până în valea Mariţei (în Bulgaria). Se caracterizează prin vase globulare, cu două torţi supraînălţate, şi căni cu buza oblică. Originea acestei culturi este pusă în legătură cu un curent sudic, balcanodunărean, venit în contact cu faza a IV-a a culturii Tei şi într-o măsură mai mică cu culturile Verbicioara, Gârla Mare-Cârna şi Coslogeni.

PRIMA EPOCĂ A FIERULUI (cca 1200/1150-450/400 î.d.Hr)

Caracterizarea generală a epocii Conceptul de epocă a fierului se datorează tot sistemului tripartit al lui Chr. Thomsen, care a fost îmbunătăţit ulterior, fiind în uz şi în momentul de faţă. În 1874, Hans Hildebrand a împărţit epoca fierului în două perioade distincte, din punct de vedere cultural şi cronologic. Prima perioadă, a fost numită Hallstatt, după necropola de la Hallstatt (Austria superioară), iar a doua a primit numele oppidumului celtic de lângă La Tène, de pe malul lacului Neuchatel (Elveţia). Aceste denumiri s-au generalizat şi desemnează şi azi cele două epoci ale fierului din întreaga Europă. La începutul sec. Al XX-lea, Paul Reineke a împărţit prima epocă a fierului în patru faze, notate de la A la D, sistem îmbunătăţit ulterior prin contribuţia remarcabilă a lui Herman Muller-Karpe care, cu ajutorul cronologiei de contact, a încercat să ofere o cronologie absolută periodizării lui Reineke. Iniţial, epoca fierului, ca şi epoca bronzului, a fost definită pe criteriul fenomenologic, mai exact pe apariţia şi răspândirea metalurgiei fierului şi a înmulţirii obiectelor produse din noul metal. Cercetările ulterioare au dovedit ca această concepţie este improprie, pentru definirea şi delimitarea epocii fierului, întrucât înlocuirea bronzului cu fierul nu s-a produs peste tot în acealşi ritm, de unde unele nepotriviri în cronologia şi periodizarea preistoriei europene. Astfel, în centrul şi vestul Europei, prima epocă a fierului se restrânge, în actuala viziune, la fazele Ha B3/C-D în cronologia lui P. Reineke, cu alte cuvinte, la epoca în care evoluează cultura hallstattiană propriu-zisă din centrul Europei. Această perioadă este împărţită la rândul său în Hallstatt-ul timpuriu (Ha B3/C) şi Hallstattul târziu (Ha D). Această periodizare nu corespunde, însă, realităţilor din spaţiul carpato-dunărean, astfel că a fost elaborată o periodizare tripartită a primei epoci a fierului, conform căreia se distinge o perioadă timpurie (Ha A-B), care cuprinde în mare câmpurile de urne din Europa centrală, o perioadă mijlocie (Ha C) şi una târzie (Ha D), corespunzătoare culturii hallstattiene central europene. Această periodizare s-a generalizat în cercetarea arheologică românească, dar nu există un consens deplin în ceea ce priveşte conţinutul şi limitele cronologice ale celor trei faze. Discuţii aprinse s-au purtat asupra poziţiei Hallstattului timpuriu, socotit fie o perioadă de tranziţie de la epoca bronzului, fie ca o etapă finală a epocii bronzului, având în vedere ca tocmai acum are loc apogeul metalurgiei bronzului. Hallstattul mijlociu a fost echivalat cu perioada de evoluţie a culturii Basarabi, iar Hallstattul târziu cuprinde acele aspecte culturale care fac trecerea spre epoca La Tene. Din punct de vedere al cronologiei absolute, Hallstattul timpuriu este cuprins între 1200/1150 şi 850/800 î.d.Hr, Hallstattul mijlociu, între 850/800 şi 650 î.d.Hr şi Hallstattul târziu între 650 şi sfărşitul culturii Basarabi şi începutul înmormântărilor de tip BârseştiFerigile, adica 450/400 î.d. Hr.

Hallstattul timpuriu (Ha A-B) Culturi caracteristice Cultura Gava- Holihrady a fost definită în 1957 de Amalia Mozsolics pe baza mormintelor de incineraţie de la Gava, pentru ca ulterior descoperiri asemănătoare sa apară şi în regiunile subcarpatice ale Ucrainei, unde, pe baza lor a fost definită cultura Holihrady. Este meritul Galinei Smirnova de a fi observat strânsa înrudire dintre cele două culturi, pentru care va propune denumirea de complexul cultural Gava- Holihray. Aria de răspândire a acestui complex a cuprins iniţial bazinul superior şi parţial mijlociu al Tisei (NE Ungariei, SE Slovaciei, NE Poloniei şi Ucraina Transcarpatică. Ulterior comunităţile Gava- Holihrady s-au extins şi spre bazinul inferior al Tisei, SV României, Ucraina Subcarpatică şi în podişul Sucevei, în regiunea de NV a Moldovei. Unele descoperiri de tip Gava au fost facuite şi în sudul Poloniei şi în bazinul râului Sar. Aşezările complexului Gava-Holihrady sunt de două tipuri: aşezări deschide şi aşezări fortificate cu val, şanţ şi palisadă, cum sunt cele de la Teleac (Alba), Sighetul Marmaţiei, Daj, Ciceu-Corabia, Tuşnad (Transilvania) sau cele din Moldova, de la Preutesti şi Siret. Ceramica este caracterizată printr-o mare varietate de forme şi elemente decorative. Specifice acestui complex sunt vasele bitronconice sau pântecoase, cu gâtul înalt, negre lustruite la exterior şi de culoare roşie la interior. Pentru faza mai veche sunt caracteristice amforele cu proeminenţe hipertrofiate pe umăr, înconjurate de caneluri concentrice. Decorurile specifice sunt canelurile, dar apar şi motive incizate şi striate. Uneltele sunt realizate din piatră ( cuţite, vărfuri de săgeată, răzuitoare), din os, corn dar şi din metal (bronz şi mai rar fier). Economia se bazează pe creşterea animalelor şi pe agricultură. Erau crescute cu predilecţie taurinele, ovicaprinele, suinele şi caii, aşa cum dovedeşte materialul faunistic recoltat în aşetări precum cele de la Teleac sau Grăniceşti. Ritul funerar utilizat este incineraţia, resturile cinerare fiind depuse în necropole plane, în urne. O excepţie de la această regulă o constituie necropola de la Volovăţ (Suceava), unde gropile mormintelor au fost săpate în tumuli ridicaţi în prealabil, fiind probabil morminte colective ale unei familii. Analiza culturii materiale, a dus la concluzia că la geneza acestui complex a contribuit trei factori: culturile locale premergătoare, din epoca bronzului (Otomani, Suciu de Sus, Piliny, Berkesz), influenţe sudice (reprezentatăe de cultura Cruceni-Belegiš) şi elemente ale câmpurilor de urne central europene, pătrunse spre est (grupul Csorva). La acestea se adaugă influenţe ale grupurilor Cehăluţ, Igriţa şi Lăpuş. În ceea ce priveşte periodizarea internă, nu există încă un consens, în ceea ce priveşte fazele de evoluţie şi sincronizarea acestora în diferitele regiuni. Totuşi, după toate aparenţele, acest complex durează în unele regiuni până în Ha B3 inclusiv (Podişul Sucevei) sau până în Hallstattul mijlociu în Transilvania. Orizontul cu ceramică canelată din sud-vestul României cuprinde Banatul şi regiunile imediat învecinate din sud-vestul României, fiind reprezentativ pentru evoluţia în sens „hallstattian” a unor grupe şi culturi ale Bronzului mijlociu şi târziu. Grupul Susani se formează în centrul şi nordul Banatului (zona piemontană), pe fondul grupului Balta Sărată (bronzul târziu), cu contribuţia grupului Igriţa (dinspre Crişana). Monumentul cel mai reprezentativ pentru acest grup, este tumulul de la Susani, cu un inventar ceramic extrem de bogat, pe baza căruia a putut fi individualizat şi definit. Din punct de vedere cronologic, grupul Susani este contemporan cu faza târzie a culturii Gava, cu care este şi înrudit, prin participarea la geneza sa a grupului Igriţa.

Grupul Bobda este prezent în vestul şi nord-vestul Banatului şi, probabil, în nord estul Vojvodinei, fiind denumit după necropola plană de incineraţie în urne de la Bobda (jud. Timiş). Contemporan cu grupul Susani, este totuşi diferit de acesta, fiind constituit pe fondul culturii Cruceni-Belegiš. Pe acelaşi fond s-a constituit şi grupul Ticvaniu Mare- Karaburma III, reprezentat până în prezent doar prin complexe funerare şi depozite. Ceramica acestui grup este caracterizată de vase bitronconice. Aria sa de răspândire a cuprins sud vestul banatului şi limita vestică a piemontului bănăţean, precum şi sudul vojvodinei. Marian Gumă este de părere că elemente de tip Ticvaniu Mare se deplasează pe linia Dunării, spre răsăsrit, ajungând în spaţiul est-carpatic, unde au contribuit la formarea culturii Corlateni. În zona dunăreană din sudul Banatului şi al Olteniei, nord- estul Serbiei şi nord- vestul Bulgariei apar mai multe grupuri culturale cu ceramică canelată, înrudite între ele, a căror geneză poate fi pusă pe seama fondului Zuto Brdo-Gârla Mare la care se adaugă şi o componentă Cruceni- Belegiš. Este vorba de grupurile Moldova Nouă şi Hinova, ilustrate în special prin complexe funerare. Ceramica acestor grupuri este reprezentată de vase bitronconice, de culoare brunneagră, cu pereţii lustruiţi, decorate cu caneluri şi faţete. Repertoriul ceramic este întregit de străchini, ceşti, căni, etc. Evoluţia acestor grupuri culturale va fi întreruptă prin pătrunderea în această regiune a culturii Gava (Ha B1), aşa cum indică aşezările de la Remetea Mare şi Vărădia.La rândul ei, cultura Gava îşi va inceta existenţa în această regiune, prin apariţia grupului Gornea Kalakača, catre sfărşitul sec. al X-lea , care îşi va continua existenţa până pe la începutul sec. al VIII-lea, când începe evoluţia culturii Basarabi. Cultura Corlăteni-Chişinău s-a conturat prin cercetările de la Corlăteni, Truşeşti Andrieşeni, Chişinău şi Lukaşevka (Basarabia). Aria de răspândire cuprinde regiunea de dealuri şi silvostepă dintre Carpaţii Orientali şi Bazinul Nistrului, cu excepţia părţii nordice, ocupate de comunităţile Gava-Holihrady. Aşezările sunt în general deschise, dar apar şi aşezări fortificate cu val, şanţ şi palisadă (Cândeşti). Locuinţele sunt construcţii uşoare, de suprafaţă, prevăzute cu vetre, uneori cu cuptoare. Ritul funerar este incineraţia în urne, depuse în morminte plane, aşa cum demonstreză complexele funerare, descoperite la Vaslui, Cotu Morii şi Iaşi. Ceramica culturii Corlăteni este caracterizată de vase bitronconice, cu proeminenţe duble, îndreptate în sus şi în jos, decorate cu caneluri oblice. Repertoriul formelor este completat de străchini, ceşti, căni, etc. Uneltele şi armele sunt reprezentate de ciocane, cuţite curbe, vărfuri de săgeţi din silex, la care se adaugă cele de os, corn sau chiar de metal. În economie se constată prevalenţa creşterii animalelor, dar este atestată şi practicarea agriculturii. În ceea ce priveşte geneza acestei culturi, lucrurile nu sunt încă clare. Probabil s-a constituit pe fondul local al bronzului târziu, dar nu este exclus ca la geneăa acestei culturi să fi participat elementele de tip Ticvaniu Mare. Evoluţia acestei culturi s-a desfăşurat de-a lungul a trei faze, deşi delimitarea acestora nu este înca bine precizată. Sfârşitul ei se plasează, după toate probabilităţile, în secolul al Xlea, cand are loc expansiunea grupurilor Cozia Brad şi Saharna Solonceni, care aparţin marelui complex hallstattian cu ceramică incizată şi imprimată. Pe teritoriul ţării noastre au fost definite mai multe culturi şi grupuri culturale, aparţinând acestui complex: cultura Babadag, gupul insula Banului, Cultura Cozia –Brad, grupul Tămăoani. Pe teritoriul Basarabiei a evoluat cultura Saharna- Solonceni, iar în Bulgaria cultura Pšeničevo şi grupul Longos. Cea mai temeinic cercetată cultură a acestei perioade, este cultura Babadag, cu cele trei faze de evoluţie, precizate de S. Morintz în 1964. Geneza acestei culturi este încă discutată, dar descoperirea şi definirea grupului Tămăoani, cu elemente specifice culturii

Babadag, care se plasează din punct de vedere cronologic în intervalul cuprins între nivelul Corlăteni timpuriu, de la Cândeşti şi începutul culturii Babadag, a elucidat parţial această problemă. Aria de cuprindere iniţială, a acestei culturi, cuprindea sudul Moldovei, nord- estul Munteniei şi nordul Dobrogei, pentru ca în faza a doua să se extindă în dobrogea şi în muntenia, până pe valea Mostiştei. Repertoriul ceramic este format din ceşti cu una sau două torţi, vase pântecoase cu gâtul înalt, străchini, oale, etc, decorate iniţial cu linii incizate, decorul specific fiind cercurile cu tangente. În faza a doua, apare decorul imprimat. Faza Babadag III are o evoluţie destul de indelungată, în intervalul secolelor VIII-VII, cu două subetape. În prima subetapă, aria culturii Babadag rămâne neschimbată, în schimb în a doua subfaza, aceasta se restrânge, când estul Munteniei, sudul şi centrul Moldovei, până la Nistrul Mijlociu, sunt ocupate de purtătorii culturii Basarabi. Evoluţia culturii Basarabi va continua în Dobrogea, până în Hallstattul mijlociu, fapt dovedit de materialele de tip Basarabi prezente în mediul Babadag III, chiar din staţiunea eponimă. Hallstattul mijlociu (Ha C) (cca. 850/800-650 î.d. Hr.) Această etapă este caracterizată de evoluţia şi răspândirea, pe cea mai mare parte a teritoriului ţării noastre, a culturii Basarabi. Cultura Basarabi reprezintă o complexă sinteză şi totodata o etapă a evoluţiei organice a fondului local hallstattian la care se adaugă puternice influenţe culturale, exercitate dinspre sud şi sud- vest. Deosebit de interesantă şi totodată uimitoare, este perpetuarea în cultura Basarabi a unor elemente de decor tipice culturilor din bronzul mijlociu, ceea ce ar fi încă un argument în favoarea continuităţii fondului cultural autohton. Spre deosebire de Hallstattul timpuriu, caracterizat printr-o fragmentare a ariilor culturale, cultura Basarabi constituie o mare unitate culturală şi spirituală, a populaţiilor din această regiune. Aria sa de răspândire cuprinde întregul Banat, Vojvodina, Serbia, Oltenia, Câmpia Română, jumătatea sudică a Moldovei, până la Nistru si bazinul Mureşului. Aşezări cu ceramică Basarabi se întâlnesc şi în spaţiul dintre Dunăre şi Balcani şi în Dobrogea. Evident, ocupând o arie geografică atât de vastă, cultura Basarabi prezintă o serie de variante regionale. Totuşi, unitatea culturală este extrem de puternică, fiind vizibilă în special în ceramică, unde apare un repertoriu de forme şi decoruri extrem de variat. Dintre decorurile tipice amintim motivele spiralo-meandrice, geometrice, motive solare, dar şi motive figurative, antropomorfe şi zoomorfe. Aşezările sunt în general deschise, situate pe terasele râurilor, dar apar rar şi aşezări fortificate, în poziţii dominante. Caracterul pastoral al acestor populaţii este dovedit şi de prezenţa în aria Basarabi a unor aşezări de tip sălaş. Aşezări întărite au fost identificate la Remetea-Pogănici, Vašica (Banatul sârbesc), Židovar, Popeşti (jud. Giurgiu), Poiana (jud. Galaţi), Teleac (jud. Alba), etc. Locuinţele erau preponderent de suprafaţă, doar rar apar şi bordeie. Structura economică a acestui complex nu se deosebeşte substanţial de cea a perioadei precedente. Creşterea animalelor şi agricultura erau practicate în egală măsură. În acelaşi timp, asistăm acum la o intensificare a metalurgiei fireului şi regresul total al metalurgiei bronzului. Practic armele de bronz dispar, fiind înlocuite de cele de fier, bronzul fiind utilizat doar pentru producerea podoabelor, a coifurilor sau platoşelor.

Spiritualitatea comunităţilor Basarabi continuă tradiţiile epocii bronzului, caracterizată de cultele uraniene. În acest sens, deosebit de frecvent este simbolul păsării acvatice, purtătoare a carului solar, cum este cazul celor două care descoperite la Orăştie şi la Bujoru. Obiceiurile funerare ale purtătorilor culturii Basarabi sunt variate, fiind prezentă atât incineraţia (Iernut, Chendul Mare, jud, Mureş, Blejeşti –Teleorman, Ciurelu-Bucureşti), cât şi înhumaţia (Izvorul Dulce-Buzău, Bujoru, Basarabi, Ostrovu Mare, Balta Verde, etc.) Sfârşitul culturii Basarabi este legat de începutul grupului Ferigile, la mijlocul sec. al VII-lea. Astfel putem considera sfărşitul culturii Basarabi în jurul datei de 650 î.d. Hr.

Hallstattul târziu (Ha D) (cca. 650-450/400 î.d. Hr.) Este perioada în care societatea traco-getică a cunoscut o accelerare a evoluţiei şi a stadiului de dezvoltare, ca urmare a contactelor cu grecii (în special în Dobrogea, sudul Moldovei, Câmpia Munteană şi Oltenia), cu tracii sudici, iar mai târziu cu celţii. Nu trebuie neglijată nici influenţa scitică, care se va manifesta în special în sfera artistică. Din punct de vedere, cultural, în Hallstattul târziu, se constată fărămiţarea marii unităţi culturale reprezentate de cultura Basarabi şi constituirea mai multor grupuri culturale cu anumite particularităţi. Grupul Ferigile, denumit după necropola tumulară cu morminte de incineraţie, de la Ferigile (com. Costeşti, jud. Vâlcea), este răspândit în zona de dealuri subcarpatice, din Muntenia, Oltenia şi Banat. Originea sa se regăseşte în fondul anterior, Basarabi, peste care se suprapun elemente scitice şi ilirice, aşa cum demonstrează mormintele din staţiunea eponimă. Grupul Ferigile a evoluat de-a lungul a trei faze, de la sfârşitul sec. al VII-lea şi până în sec al V-lea. Caracteristici sunt tumulii de mici dimensiuni, cu morminte de incineraţie, ce conţin ca inventar arme, piese de harnaşament din fier, podoabe de bronz şi fier, ceramică, etc. Grupul Bârseşti este înrudit cu grupul Ferigile, cu care formează o unitate culturală (Bârseşti-Ferigile). Denumirea îi vine de la necropola tumulară cu morminte de incineraţie de la Bârseşti (Vrancea), fiind răspândit în sudul Moldovei şi nordul Dobrogei. Grupul Bârseşti are două faze de evoluţie. Mormintele conţin în inventar ceramică, piese de fier şi de bronz, printre care şi pumnale de tip scitic (akinakes), vârfuri de săgeţi şi aplice cruciforme, de asemenea, de tip scitic. Aproximativ contemporane cu monumentele de tip Bârseşti-Ferigile, sunt o serie de descoperiri funerare din Dobrogea, nord-estul Munteniei, nord estul Bulgariei, ilustrate în special prin necropolele de la Dobrina (lângă Varna) şi Ravna (Bulgaria). În Transilvania, atrage atenţia grupul Ciumbrud, denumit după necropola cu morminte de înhumaţie de la Ciumbrud (oraşil Aiud, jud. Alba). Acest grup, ilustrat de morminte de înhumaţie, dar şi de incineraţie (mai rar) este prezent în Podişul Târnavelor şi în Câmpia Transilvaniei. Complexele funerare conţin îndeosebi podoabe (brăţări, cercei), arme (vârfuri de lance şi de săgeată, pumnale akinakes, etc), piese de harnaşament (aplice cruciforme, aplici cu decor zoomorf, oglinzi, toate cu analogii în lumea scitică) Dintre necropolele mai importante, sunt de menţionat cele de la Teiuş, Blaj (Alba), Băiţa (Mureş), Budeşti (Bistriţa Năsăud). Monumentele de la Băiţa, aparţin unei etape mai târzii, corespunzătoare asimilării intruşilor (grupul Ciumbrud a fost atribuit de unii specialisti unei populaţii scitice) de către populaţia autohtonă. În zona judeţului Satu Mare şi în câmpia Nirului se dezvoltă grupul Sanislău-Nir, caracteriza prin morminte de incineraţie, din inventarul cărora fac parte multe vase lucrate la roată, cu analogii în mormintele de incineraţie sau de înhumaţie din Câmpia Tisei şi Slovacia,

la care se adaugă ceramică lucrată cu mâna. În Bucovina şi nord-estul Moldovei sunt de menţionat mormintele tumulare din jud. Suceava precum şi necropola cu morminte plane de incineraţie de la Strahotin, jud. Botoşani.

Bibliografie: M. Brudiu, Paleoliticul superior şi epipaleoliticul din Moldova, Studiu arheologic, Bucureşti, 1974; Vl. Dumitrescu, Arta culturii Cucuteni, Bucureşti, 1978; Vl. Dumitrescu, Al. Bolomey, Fl. Mogoşanu, Esquisse d’une prehistoire de la Roumanie, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983; Vl. Dumitrescu, Al. Vulpe, Dacia înainte de Dromihete, Bucureşti, 1988; Istoria românilor, vol. I, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 2001; M.Petrescu-Dâmboviţa, Scurtă istorie a Daciei preromane, Iaşi, 1978; M. Petrescu-Dâmboviţa ş.a., Istoria românilor de la începuturi până în secolul al VIII-lea, Ed. Didactică şi Pedagogică Bucureşti, 1975; Al. Păunescu, Evoluţia uneltelor şi a armelor de piatră cioplită de pe teritoriul României, Ed. Academiei RSR, Bucureşti, 1970; N. Ursulescu, Contribuţii privind neoliticul şi eneoliticul din regiunile est-carpatice ale României, vol. I, Ed. Universităţii „Al.I.Cuza” Iaşi, 2000; N. Ursulescu, Începuturile istoriei pe teritoriul României, Casa Editorială „Demiurg”,Iaşi, 2002; Marin Cârciumaru, Mediul geografic în pleistocenul superior şi culturile paleolitice din România, Bucureşti, 1980; Al. Păunescu, Ripiceni-Izvor. Paleolitic şi mezolitic, Bucureşti, 1993; idem, Evoluţia istorică pe teritoriul României din paleolitic până la începutul neoliticului, SCIVA, 31, 4, 1980, p. 519-545; idem, Cronologia paleoliticului şi mezoliticului din România în contextul paleoliticului central-est şi sud-european, SCIVA, 35, 3, 1984, p. 235-265; C.V. Chirica, Arta şi religia paleoliticului superior în Europa centrală şi răsăriteană, Iaşi, 1996; M. Cârciumaru, Mărturii ale artei rupestre preistorice în România, Bucureşti, 1987; Fl. Mogoşanu, Paleoliticul din Banat, Bucureşti, 1978; M. Bitiri, Paleoliticul în Ţara Oaşului, Bucureşti, 1972; E. Comşa, Neoliticul pe teritoriul României. Consideraţii, Bucureşti, 1987; idem, Viaţa oamenilor din spaţiul carpato-danubiano-pontic în mileniile 7-4 î.Hr., Bucureşti, 1996; Vl. Dumitrescu, Arta preistorică în România, Bucureşti, 1974; C.-M. Mantu, Câteva consideraţii privind cronologia absolută a neo-eneoliticului din România, SCIVA, 46, 1995, 3-4, p. 213-235; N. Vlassa, Cea mai veche fază a complexului cultural Starčevo-Criş în România, AMN, IX, 1972, p. 7-28; Gh. Lazarovici, Neoliticul Banatului, Cluj, 1979; P. Haşotti, Epoca neolitică în Dobrogea, Constanţa, 1997; S. Marinescu-Bîlcu, Cultura Precucuteni pe teritoriul României, Bucureşti, 1974; R. Vulpe, Izvoare. Săpăturile din 1936-1948, Bucureşti, 1957; O. Cotoi, C-tin Grasu, Uneltele din piatră şlefuită din eneoliticul Subcarpaţilor Moldovei, Iaşi, 2000; Z. Maxim, Neo-eneoliticul din Transilvania, Cluj, 1999; P. Roman, A. Dodd-Opriţescu, Interferenţe etnoculturale din perioada indoeuropenizării, reflectate în cimitirul eneolitic de la Ostrovul Corbului, Thraco-Dacica, X, 1989, p. 11-38; C.-M. Mantu, Cultura Cucuteni. Evoluţie, cronologie, legături, Piatra-Neamţ, 1998; D. Monah, Plastica antropomorfă a culturii Cucuteni-Tripolie, Piatra-Neamţ, 1997; S. Morintz, P. Roman, Asupra perioadei de trecere de la eneolitic la epoca bronzului la Dunărea de Jos, SCIV, 19, 1968, 4, p. 553-575; P. Roman, Procesul de constituire a noilor grupe etnoculturale de la începutul epocii bronzului, Carpica XIV, 1982, p. 39-49; N. Harţuche, Complexul cultural Cernavoda I de la Râmnicelu, Istros, I, 1980, p. 33-91; P. Roman, Modificări de structură ale eneoliticului final în spaţiul dunăreano-carpatic, Banatica, II 1973, 1, p. 55-77; D. Berciu, S. Morintz, P. Roman, Cultura Cernavoda II, SCIV, 24, 1973, 3, p. 373-402; N. Ursulescu, Apariţia înmormântărilor tumulare şi a incineraţiei la est de Carpaţi, MemAnt, XIX, 1994, p. 193-199; P. Roman, Cultura Coţofeni, Bucureşti, 1976; Gh. Dumitroaia, Comunităţi preistorice din nord-estul României. De la cultura Cucuteni până în bronzul mijlociu, Piatra-Neamţ, 2000; S. Zsolt, Perioada timpurie şi începutul celei mijlocii a epocii bronzului în sud-estul Transilvaniei, Bucureşti, 1997; C. F. Schuster, Perioada timpurie a epocii bronzului în bazinele Argeşului şi Ialomiţei superioare, Bucureşti, 1997; I. Andriţoiu, A. Rustoiu, Sighişoara-Wietenberg. Descoperirile preistorice şi aşezarea dacică, Bucureşti 1997; A. Laszlo, Începuturile epocii fierului la est de Carpaţi.

Culturile Gava-Holihrady şi Corlăteni-Chişinău pe teritoriul Moldovei, Bucureşti, 1994; M. Gumă, Civilizaţia primei epoci a fierului în sud-vestul României, Bucureşti, 1993;

.