Istoria Universala [PDF]

Zitiervorschau

Prelegerea numărul 1

INTRODUCERE ÎN ISTORIA UNIVERSALĂ CONTEMPORANĂ: PERIODIZARE ŞI ABORDĂRI TERMINOLOGICE Sfârşitul Primului Război Mondial a marcat nu numai momentul în care cei mai mulţi dintre beligeranţi au decis să pună armele jos, ci şi ora de bilanţ a unei conflagraţii fără precedent prin amploarea şi complexitatea acţiunilor militare, prin numărul victimelor (morţi, răniţi, dispăruţi, lipsiţi de adăpost), prin distrugerile materiale şi spirituale, prin ritmul rapid de dezvoltare tehnologică şi, mai presus de toate, prin transformările suferite la nivelul mentalului colectiv al populaţiilor afectate de multiplele traume asociate cu acesta. Nici măcar data de 11 noiembrie 1918, ora 11, atunci când armistiţiul a devenit efectiv pe fronturile europene, nu a însemnat aşternerea liniştei mult aşteptate: lovitura de stat bolşevică, urmată de Războiul Civil, numeroasele mişcări revoluţionare din Europa, mai ales din Germania sau Ungaria, războaiele care un implicat în următorii doi ani un mare număr de state (Rusia Sovietică, Polonia, Ţările baltice, România, Ungaria, Grecia, Turcia etc.), toate aceste prevesteau o „instituţionalizare” lentă a stării de pace şi o aşezare dificilă a noilor situaţii internaţionale. Nu este, prin urmare, deloc surprinzător faptul că periodizarea a ceea ce istoriografia denumeşte în genere „istoria contemporană” este asociată cu această conflagraţie. Conceptul de „istorie contemporană” (considerat a fi o continuare logică a istoriei antice, medievale şi moderne) pare a fi relativ lipsit de controverse în didactica predării istoriei în sistemul românesc de învăţământ, deşi, în realitate, semantica acestuia este deja un indiciu al contradicţiilor pe care, la o analiză mai atentă, acesta le ascunde. Astfel, o întrebare logică care se poate ridica este cum poate istoria – termen asociat prin excelenţă cu discursul despre trecut şi cu reconstituirea acestuia – să fie „contemporană”, adjectivul de sorginte latină fiind definit în DEX, ediţia 1998, drept ceva „care există, trăieşte, se petrece în zilele noastre, care se raportează la prezent, la epoca de faţă; actual”, înţelesuri regăsite şi în dicţionarele Oxford sau Macmillan. În ce măsură evenimente sau procese istorice ale anului 1919, de exemplu, mai au relevanţă în zilele noastre? În definitiv, Tratatul de la Versailles, semnat în acel an, a devenit un simplu petic de hârtie în momentul capitulării Franţei în 1940, în vreme ce astăzi Germania şi Franţa reprezintă nucleul Europei unite, Lenin a fost de mult mutat de pe arena luptelor politice întrun mausoleu, iar comunismul său, mult pervertit, se mai păstrează în câteva state de pe glob, criza economică postbelică a fost de mult depăşită, iar societatea europeană se teme astăzi mai puţin decât oricând în istorie de izbucnirea unui nou război. În schimb, „contemporane” sunt criza economică mondială, ritmul integrării şi al extinderii europene, dependenţa de piaţa rusească pentru aprovizionarea cu energie etc. Nu trebuie, totodată, să uităm avertismentul lui Raymond Aron: „pretutindeni, astăzi, ne surprind discontinuitățile”.1 Nu ar putea fi găsit un alt termen pentru a desemna acest segment de istorie a secolului al XX-lea? În acest sens, un inventar al termenilor utilizaţi în istoriografia universală ar putea fi instructiv. Înainte de a da un răspuns la această întrebare se cuvine să mai enunţăm o altă aporie legată de utilizarea denumirii de „istorie contemporană”, mai ales atunci când aceasta este comparată cu istoria antică, medievală sau modernă: dacă am cădea de acord cu ideea că această

1

Raymond Aron, Introducere în filozofia istoriei, Ed. Humanitas, București, 1997, p. 40

1

epocă începe odată cu Primul Război Mondial (1914?; 1918?; 1919?), care ar putea fi borna de sfârşit a acesteia? Ar putea aceasta încadrată, vag, într-un „prezent continuu”, în evenimentele şi procesele istorice aflate în curs, evenimente ce ar trebui obligatoriu incluse în discursul profesorului de „istorie contemporană”? Să le fixăm, oare, în anii profundelor transformări mondiale 1989/1991, iar perioada ulterioară să fie privită ca o nouă epocă istorică, „istoria recentă”? Sau, dimpotrivă, să denumim perioada de până în anii 1989/1991 „istorie recentă”, iar cea ulterioară „istorie contemporană”? Pentru a încerca să ofer unele răspunsuri la întrebările enunțate mai sus, propun ca, mai întâi, să ne oprim asupra modului în care, din punct de vedere didactic şi ştiinţific, au rezolvat aceste controverse inerente câteva dintre istoriografiile din Europa, şi nu numai. De la început trebuie afirmat că la marile universităţi britanice (Oxford, Cambridge), cursurile generale de istorie sunt decupate mai cu seamă tematic şi mai puţin cronologic. Atunci când încadrarea cronologică apare ca principal element de separare, se face de regulă distincţia între istoria modernă (o parte a acesteia fiind şi istoria modernă timpurie – Early Modern History) şi istoria secolului al XX-lea, denumire preferată celei de istorie contemporană. Uneori, din istoria sec. al XX-lea este decupată perioada Războiului Rece, care este predată ca disciplină de sine stătătoare. La University College of London pentru anul universitar 2010/2011 este anunţat un curs de istoria Europei (1879-1945), cu subtitlul paths through modernity – drumuri prin modernitate), ceea ce induce ideea că istoria modernă continuă până la finele celui de-al Doilea Război Mondial. În schimb, un alt curs, intitulat „Constituirea Americii Moderne: Statele Unite începând din anul 1920” arată, odată mai mult, lipsa unei unităţi didactice şi ştiinţifice unice de măsură a istoriei ultimilor circa 100 de ani. În schimb, predarea istoriei în sistemul de învăţământ superior francez cuprinde o segmentare cronologică mai pronunţată decât în cel britanic. Totuşi, termenii de istorie contemporană şi istoria sec. al XX-lea sunt ambii folosiţi în denumirile disciplinelor predate în universităţile franceze (de exemplu, la Université Paris 1 Panthéon-Sorbonne). Convenţional, istoria contemporană este considerată de francezi acea perioadă istorică care începe cu Revoluţia franceză şi cu urmările acesteia, dar există şi excepţii de la această regulă atunci când, probabil sub influenţa istoriografiei anglo-saxone, termenul este folosit în anumite domenii – istoria relaţiilor internaţionale, de exemplu – pentru a denumi perioada de după al Doilea Război Mondial (perioadă pentru care, aşa cum am văzut, britanicii folosesc uneori termenul de istorie modernă). Terminologia nu se limpezeşte nici dacă avem în vedere istoriografia şi programele de învăţământ din alte state europene: Italia, Spania, Germania, Finlanda etc. Mai aproape de noi, în Republica Moldova, profesorul Anatol Petrencu utilizează în cursul său predat studenţilor de la Universitatea de Stat din Moldova (ediţia a III-a, Chişinău, 1996) termenul de istorie contemporană pentru perioada de după 1939. În afara Europei, predarea istoriei în Statele Unite ale Americii, de exemplu, menţine controversa dintre accepţiunea adjectivelor „modern”, „contemporan” şi „istoria sec. al XXlea” în ceea ce priveşte predarea istoriei ultimului veac. De exemplu, la Stanford University cursul de „Introducere în Europa Modernă” analizează perioada începând cu sec. al XVIII-lea până în prezent, iar cursul intitulat „Britania Modernă şi Imperiul” abordează perioada de la sfârşitul sec. al XVIII-lea până la recentul război din Irak. În schimb, foarte puţine cursuri folosesc în mod direct termenul de istorie contemporană. Nici în Japonia lucrurile nu par a fi mai rigide. Deşi barierele de limbă şi de cunoaştere mă opresc să fac o analiză mai aprofundată a spaţiului extraeuropean, cred că deja exemplele menţionate mai sus sunt dovezi clare ale 2

faptului că studentul la istorie trebuie să ia cum grano salis atât terminologia, cât şi periodizarea „istoriei contemporane” și că agențiile de acreditare în învățământul superior, ca de pildă Agenţia Română de Asigurare a Calităţii în Învăţământul Superior (ARACIS) ar trebui să arate mult mai multă flexibilitate în stabilirea grilelor sale de evaluare. De altfel, acest lucru se reflectă şi în monografiile dedicate acestei perioade, unele dintre acestea accesibile şi în traducere românească. Astfel, volumul III Larousse intitulat „Istoria universală. Evoluţia lumii contemporane” (autori F.G. Dreyfus, A. Jourcin, P. Thibault, P. Milza) porneşte, în consonanţă cu majoritatea istoriografiei franceze, de la Revoluţia franceză, două părţi [„Epoca dictaturilor (1918-1947)” şi „Lumea după 1945”] fiind dedicate istoriei sec. al XX-lea. La fel de celebra monografie a istoricului de extracție marxistă Eric Hobsbawm, intitulată „Secolul XX. Secolul extremelor”, propune denumirea de „Durata Scurtă a Sec. al XX-lea” (anii 1914-1991), deosebind-o astfel de „Durata Lungă a Sec. al XIX-lea”. Istoricul britanic se arată convins că sfârşitul deceniului al IX-lea marchează sfârşitul unei epoci din istoria umanităţii şi începutul alteia. Autorul explică opţiunea sa prin faptul că „lumea care s-a prăbuşit la sfârşitul anilor ’80 a fost modelată de impactul revoluţiei ruse din 1917”. Totodată, acesta remarcă apăsat omniprezenţa războiului în această epocă: a trăit şi a gândit în termenii războiului, chiar şi atunci când tunurile răceau şi bombele nu explodau”. Pentru Hobsbawm a fost un secol al catastrofei, al trăirilor liminale, al experienţelor duse la extrem. Conaţionalul său, Paul Johnson, a optat, pentru a-şi intitula cartea ce analizează perioada 1920-2000 (una dintre ediţii fiind publicată de Editura Humanitas), la termenul de istorie modernă. Aşa cum afirmam, istoriografia română şi-a pus mai rar întrebări asupra viabilităţii acestei periodizări şi terminologii, raţiunile găsindu-se probabil într-o combinaţie de raţiuni de ordin naţional, universal şi ideologic. Astfel, pe de o parte, conform ideologiei marxistleniniste, o epocă istorică începe cu un cataclism, în cazul acesta fiind vorba de ceea ce în epocă era intitulată „Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie”, aceasta fiind o concepţie pe care istoricii români nu au putut-o contrazice în cea mai mare parte a perioadei regimului comunist. Pe de altă parte, anul 1918 reprezintă, fără îndoială, în istoria românilor un moment distinct, acela al realizării depline a aspiraţiilor naţionale ale românilor, unirea într-un singur stat. Prin urmare, atât înainte de 1989, cât şi după răsturnarea regimului totalitar comunist, au fost puţine motive pentru a pune la îndoială importanţa acestui moment din istoria românească, parte a unui fenomen de transformări profunde, cu impact la nivel mondial. Dacă pentru Marea Britanie, de exemplu, Decolonizarea de după al Doilea Război Mondial constituie un capitol esenţial de istorie naţională, pentru români această marcă o poartă Marea Unire de la 1918. Importanţa anului 1918 a fost întărită, după răsturnarea comunismului, atât de proclamarea Zilei Naţionale a românilor la 1 decembrie, aniversarea Marii Adunări de la 1918, cât şi de rememorarea faptului că acelaşi an punctează graniţa dintre regimul politic liberal antebelic şi cel democratic (cu toate neajunsurile şi limitările sale), dar şi dintre statul marilor proprietari şi cel micilor proprietari. La scară universală, anul 1918 înregistrează o reconfigurare a frontierelor, mai ales în Europa, sfârşitul imperiilor otoman, rus, austro-ungar şi german, precum şi o etapă importantă de democratizare – chiar dacă temporară – a vieţii politice interne şi a relaţiilor internaţionale. Toate aceste raţiuni au contribuit, la un moment dat, mai mult sau mai puţin, la această percepţie că periodizarea respectivă nu impunea mari probleme metodologice, chiar dacă, pentru un timp, după 1989, istoria contemporană s-a studiat cu accent asupra perioadei de până la 1945. În cadrul cursurilor universitare publicate în ultimii ani problema periodizării a început să fie mai des abordată, chiar dacă nu şi chestionată. În cursul elaborat de profesorul Valentin 3

Ciorbea de la Universitatea „Ovidius” din Constanţa se menţionează ca raţiune a fixării la anul 1918 a bornei convenţionale de începere a studiului de istoria contemporană universală prăbuşirea a patru mari imperii, reconfigurarea geopolitică a arealului „Europei Centrale”, impactul conflagraţiei mondiale, avansul regimurilor democratice, totodată sugerându-se finele Războiului Rece ca bornă de final a acestei epoci. Lucrarea foloseşte deseori termenul de istoria sec. al XX-lea, cel mai adesea ca sinonim al celui de „istorie contemporană”. Lucrarea „Europa în balanţa forţelor”, semnată de Marusia Cârstea şi Gheorghe Buzatu, este născută dintr-un curs predat la Universitatea din Craiova. Volumul acoperă anii 1919-1939, autorii precizând că, în limitele cronologice şi geografice date, aceasta are în vedere istoria universală contemporană. Citându-l pe Eric Hobsbawm, autorii acceptă terminologia de „istoria sec. al XX-lea” pe care o folosesc, ca şi Valentin Ciorbea, drept sinonimă a celei de „istoria contemporană universală”. În ceea ce priveşte limitele cronologice ale acestei perioade, autorii par a considera – la fel ca şi istoricul german de la Bremen, Imanuel Geiss, citat în lucrare – ca o epocă distinctă perioada 1914-1991, prima dintre cele două valuri ale istoriei globale. În programele de învăţământ ale universităţilor româneşti titulatura disciplinei apare, în planurile de învăţământ concepute pentru studenţii înscrişi în anul 2009, ca „Introducere în istoria universală a secolului XX” la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca, „Europa şi lumea în sec. XX. Democraţie şi totalitarism” la Universitatea „Al.I. Cuza” din Iaşi, „Introducere în istoria universală a secolului XX” la Universitatea “1 decembrie 1918” din Alba Iulia, „Introducere în istoria universală a sec. XX” la Universitatea „Valahia” Târgovişte, dar “Istorie universală contemporană” la Universitatea Bucureşti şi „Introducere în istoria universală contemporană” la Universitatea „Ştefan cel Mare” din Suceava. În toate aceste cazuri, accepţiunea acestor termeni pare a fi similară, iar predominarea terminologiei de „istorie a sec. al XX-lea” (în numeroase cazuri aceasta fiind o redenumire a mai clasicului curs de „Istorie contemporană”) poate fi numai parţial o consecinţă a unor cugetări mai adânci asupra caracterului prolix al ultimeia, iar parţial o urmare a existenţei, într-un sistem universitar supraregularizat, a standardelor specifice ale ARACIS, care prevăd obligativitatea unei materii cu această denumire. Revenind la întrebările puse la începutul acestui capitol, aş dori să subliniez, odată mai mult, caracterul convenţional al împărţirilor pe care le aducem istoriei în scopul de a o face mai accesibilă studiului, fie în ciclurile preuniversitare, fie în cadrul studiilor universitare. Dacă perioadele mai vechi ale istoriei au primit o denumire generică după „încheierea” acestor cicluri, pentru ceea ce denumim „istoria modernă” şi „contemporană” au fost inventate terminologii de oameni care au trăit aceste perioade în scopul de a le diferenţia de istoria medievală, şi chiar una de cealaltă. În condiţiile accelerării proceselor istorice în ultimele douătrei secole şi al interesului firesc al oamenilor pentru a da un înţeles istoriei celei mai recente care le-a marcat existenţa, s-au încercat diferite denumiri convenţionale pentru a codifica materiile predate elevilor sau studenţilor, adesea fără a fi prea clar dacă aceste denumiri şi segmentări convenţionale ale istoriei au un corespondent în realitate. Cu toate aceste precizări şi rezerve, se cuvine să-mi afirm propria poziţie faţă de denumirea şi periodizarea cursului pe care-l predau studenţilor de la domeniul de licenţă Istorie al Facultăţii de Ştiinţe Umaniste a Universităţii „Valahia” din Târgovişte. De la început trebuie să mărturisesc că sunt de acord cu opiniile enunţate anterior care consideră Marele Război ca un moment de referinţă din punct de vedere politic, militar, ideologic, şi chiar economic şi social, amplele sale implicaţii marcând profund nu numai continentul european, ci lumea în ansamblul ei. În opinia mea, această conflagraţie îşi extrage seva dintr-o serie de transformări 4

petrecute mai cu seamă la începutul veacului al XX-lea şi la sfârşitul celui anterior, iar nestudierea Primului Război Mondial în cadrul disciplinei intitulate „Istoria modernă universală” ar fi ca un film de acţiune din care este tăiat epilogul. Totodată, consider că fără a face ample referiri la procese şi evenimente petrecute în cursul acestei confruntări, înţelegerea evoluţiilor de după război ar fi de neînţeles fără o trecere în revistă, fie aceasta și succintă, a mizei, evoluțiilor și mai ales a consecințelor Marelui Război. Pledez, aşadar, pentru ca atât refluxul disciplinei „istoria modernă universală”, cât şi fluxul disciplinei ce-i succede să fie amplasat în cursul Primului Război Mondial, fiecare dintre aceste discipline selectând din această conflagraţie consecinţele, respectiv cauzele problematicilor abordate. Susţin, prin urmare, o graniţă de tip „Schengen” între discipline, aceasta permiţând, de altfel, reconectarea unor vertebre intim legate una de cealaltă: totalitarismele sec. al XX-lea nu pot astfel să fie înţelese fără a face referire la concepţiile lui Marx şi Engels sau fără a studia ideile şcolii geopolitice sau avansul naţionalismului din secolul anterior. Globalizarea, ca sporire exponenţială a legăturilor economice din sistemul internaţional (cu efecte asupra conexiunilor din domeniile social, politic, cultural etc), îşi are rădăcinile în revoluţiile industrială şi a transporturilor petrecute în secolele anterioare, în vreme ce liberalismul politic este strâns legat de iluminism şi de ideile revoluţiilor americană şi franceză. Dacă ar fi totuşi neapărat să definesc o bornă – fie aceasta şi convenţională – de început a materiei pe care o predau, atunci aş opta pentru anii 1917/1918, perioadă definitorie pentru numeroase deveniri ulterioare. În ceea ce priveşte borna finală a materiei pe care o predau, deşi epoca în care m-am maturizat şi mi-am însuşit principalele experienţe formatoare nu mă face să fiu aşa de optimist în această privinţă, nu mă pot disocia întru totul de speranţa lui Cicero că Historia magistra vitae est. Prin urmare, consider o scurtă trecere în revistă a perioadei pe care o traversăm utilă fie şi măcar pentru a dezvolta capacitatea analitică şi spiritul civic al studenţilor. Sunt pe deplin conştient, însă, că cel puţin ultimii 20-30 de ani nu pot fi cunoscuţi decât fragmentar, neavând încă capacitatea nici măcar de a distinge între esenţial şi accidental în marcarea evenimentelor celor mai importante ale acesteia: sursele, în vasta lor majoritate, sunt indisponibile, autorului îi este adesea dificil să distingă pădurea din cauza copacilor, iar subiectivismul marchează – probabil mai puternic decât pe autorii altor epoci – naraţiunea mea despre trecut. În consecinţă, pentru această perioadă, mai mult chiar decât în restul manualului, voi oferi explicaţii posibile, piste de urmărit, raţiuni, gânduri, nu concluzii şi reţete irefutabile. Ca şi alţi autori înaintea mea, atunci când scriu aceste rânduri sunt conştient că anii pe care-i traversăm au cunoscut şi cunosc transformări aşa de mari încât aceştia sunt diferiţi în multe privinţe decât perioada de până la 1989/1991. Consider, aşadar, ca o perioadă distinctă – deşi nu ruptă de celelalte – anii 1917/1918 – 1989/1991, etapă pentru care se pot folosi denumiri precum „secolul extremelor” (Hobsbawm), epoca modernă târzie, era globalizării, epoca maselor, istoria sec. al XX-lea etc., pluralismul terminologic fiind o reflectare atât a caracterului inerent convenţional al oricăreia dintre aceste denumiri, cât şi al sublinierii uneia sau alteia dintre trăsături ca fiind definitorie pentru a condensa proprietăţile perioadei descrise. Personal, aş opta pentru termenul de epoca modernă târzie înţeleasă ca fiind o sumă de proprietăţi inegale şi incongruente precum naşterea totalitarismelor, competiţia extremelor politice, avansul globalizării şi al democratizării, cultul maselor, standardizarea, dezvoltarea fără precedent a tehnologiei etc. ce derivă din evoluţiile petrecute în secolele anterioare. Ce a urmat însă după 1989/1991? „Istoria postmodernă”, „istoria prezentului” sau „istoria recentă”. În general, istoricii şi specialiştii în studii sociale şi politice au recunoscut 5

aceşti ani ca o perioadă de referinţă în istoria mondială. Timothy Garton Ash se exprima foarte clar în acest sens: „la numai un minut după miezul nopţii de 1 ianuarie 1990 ştiam deja că va urma un deceniu hotărâtor în Europa. O ordine europeană care dura de patruzeci de ani tocmai se prăbuşise o dată cu Zidul Berlinului”. Aş fi relativ pesimist cu privire la termenul de „istorie postmodernă”, întrucât acesta implică numeroase probleme semantice: ce este în fond postmodern? Este un curent cultural, artistic şi filozofic, o construcţie socială complexă, diferită de cea a epocii moderne, o realitate economică postindustrială? În toate aceste cazuri periodizarea epocii postmoderne ar implica atât de multe discuţii contradictorii încât termenul ar face mai mult rău decât bine în definirea perioadei post-’89/’91. Dacă este să ne luăm după Timothy Garton Ash, termenul de „istorie a prezentului” a fost pentru prima dată utilizat de fostul diplomat american George Kennan, autor al doctrinei „îngrădirii”, într-o recenzie făcută unei lucrări a sale. Ash însuşi preia acest termen într-o carte cu privire la Europa anilor nouăzeci. Totuşi, autorul citat recunoaşte contradicţia în termeni, întrucât istoria se referă la trecut şi la „descoperiri şi interpretări noi bazate pe ani întregi de studiu al documentelor de arhivă”, propunând şi alternative terminologice precum „istoria foarte recentă” sau „întâmplare contemporană”. În aceste condiţii, aş opta pentru a descrie perioada ce urmează anilor 1989/1991 pentru termenul de „istorie recentă”, care are meritul de a simboliza o etapă, o perioadă în care istoria se „moşeşte” sub privirile noastre, studenţii la istorie înşişi putându-se raporta la aceste evenimente şi fiind marcaţi de acestea. De asemenea, termenul are meritul de a sublinia noutatea, prospeţimea acestei istorii ca subiect de cercetare ştiinţifică, precum şi de a-l include totuşi în preocupările istoricului interesat de modalitatea în care funcţionează numeroasele motoare ale istoriei căreia îi este martor şi observator. În fine, istoria recentă, cu evenimentele şi procesele ei, are darul de a influenţa alegerea temelor de cercetare cu privire la trecutul umanităţii, astfel încât legătura sa cu disciplina istorie, în general, nu mai are nevoie de nicio argumentare. Deşi propun utilizarea acestui termen, susţin în continuare pluralitatea terminologică în analiza unei ştiinţe care ea însăşi are darul de a oferi numeroase instrumente de analiză şi o diversitate de opinii, chiar şi atunci când cea mai mare parte a documentelor păstrate sunt deja cunoscute. Cursul va reflecta gândurile și dilemele expuse mai sus. Prima parte a cursului, conținând 14 prelegeri, va trata după principiile tematic (care va avea precădere) și cronologic problemele de istorie universală de la 1917-1918 până la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial și reconfigurarea lumii postbelice. Partea a doua a materiei, având un număr egal de cursuri, va trasa principalele coordonate ale istoriei umanității, cu deosebire ale istoriei Europene, în a doua jumătate a secolului al XX-lea și la începutul secolului al XXI-lea. Vor fi tratate probleme de istorie culturală, socială, economică, politică, istoria relațiilor internaționale. Se va opta pentru sinteză, esențializare și sistematizare cât mai bună a materiei, fiind avute în vedere rigorile ce țin de timpul și de numărul de credite alocate materiei în planul de învățământ. Cursul va încerca să ofere, pe cât posibil, acces la unele dintre teoriile, meditațiile și controversele specifice fiecăreia dintre temele și problematicile abordate. Totodată, acesta va avea în vedere prezentarea unora dintre principalele procese, evenimente și personalități istorice ale acestei perioade, insistând asupra acelora care au generat schimbările cele mai profunde în viața societății, fie că este vorba de o reformă, de o revoluție, de un eveniment marcant, de o operă literară sau de un politician sau economist, de exemplu. La finalul fiecărei prelegeri, așa cum se poate vedea și mai jos, sunt indicate câteva sugestii de 6

lectură, fără a avea pretenția de a le cita întotdeauna pe cele mai importante contribuții asupra temei sau de a epuiza lista bibliografică care ar putea acoperi zeci de pagini. Ne ghidăm în această selecție și în funcție de cărțile aflate pe rafturile bibliotecilor la care au acces studenții noștri. Sperăm însă că aceștia nu se vor limita la prelegerile și recomandările noastre și că vor încerca să acceseze o bibliografie care să reflecte o pluralitate de viziuni, care să le permită conturarea propriilor aprecieri și intuiții asupra problemelor studiate.

Lecturi suplimentare: Ash, Timothy Garton, Istoria prezentului. Eseuri, schiţe şi relatări din Europa anilor ’90, Ed. Polirom, Iaşi, 2002. Cârstea, Marusia, Gheorghe Buzatu, Europa în balanţa forţelor 1919-1939, Ed. Mica Valahie, Bucureşti, 2007. Ciorbea, Valentin, Din istoria secolului XX.1918-1939, vol. I, Ed. Ex Ponto, Constanţa, 2006. Dreyfus, F.G., A. Jourcin, P. Thibault, P. Milza, Istoria universală. Evoluţia lumii contemporane, vol. III, Ed.Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2006. Huntington, Samuel, Ordinea politică a societăţilor în schimbare, Ed. Polirom, 1999 Hobsbawm, Eric, Secolul extremelor, Ed. Lider, Bucureşti, 1998. Johnson, Paul, O istorie a lumii moderne: 1920-2000, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2003. Milza, Pierre, Bernstein, Serge, Istoria Europei, vol. 5, Ed. All, Bucuresti, 1998. Milza, Pierre, Bernstein, Serge, Istoria secolului XX, vol. 1-3, Ed. All, Bucuresti, 1998 Petrencu, Anatol, Istorie universală. Epoca contemporană, Ed. Museum, Chişinău, 1996.

7