Cursuri Istorie Veche Universala [PDF]

Zitiervorschau

Introducere în ISTORIA VECHE A ROMÂNIEI - NOTE DE CURS -

Lect. Univ. Dr. CRISTIAN IOAN POPA

2008

1

Istoria veche a Romîniei CURS 1 OBIECTUL DE STUDIU A ISTORIEI VECHI A ROMÂNIEI Între cele patru mari perioade delimitate în istoria României, cea veche nu este numai cea mai întinsă în timp, ci şi cu gradul de complexitate cel mai ridicat. În acest interval, cuprins între cca. 2.000.000 a. Chr. şi sec. VII p. Chr. s-au derulat procese şi fenomene istorice care au marcat, unele definitiv, istoria României. Prin politizare excesivă şi o mitizare voită, evenimentele în cauză au avut şi încă mai au un impact deosebit asupra conştiinţei contemporane, aflată în căutarea unor rădăcini cât mai „viguroase”. Teritoriul României de azi se află situat în sud-estul zonei Europei centrale, poziţionare care l-a supus permanent unor curente culturale şi influenţe venite pe trei direcţii principale: sud (Pen. Balcanică), răsărit şi centru. În linii mari, acest spaţiu este flancat de râul Prut, M. Neagră, Dunăre, Tisa şi bazinele inferioare al Mureşului şi Crişurilor. Particularităţile de relief şi climă, pedologia şi hidrologia sa au determinat evoluţii locale, regionale sau supraregionale însă, întotdeauna, aflate în strânsă interdependenţă. PERIODIZAREA ISTORIEI VECHI A ROMÂNIEI Criteriile care stau la baza periodizării istoriei vechi trebuie alese obiectiv, avându-se în vedere rezultatele cercetării arheologice, cumulate, începând cu epoca fierului, cu cele sociologice, dar şi fenomene istorice importante (constituirea regatului dac, transformarea Daciei în provincie romană, etnogeneza românească). Având totuşi în faţă o bogăţie de informaţii atât de diversă, nu pot fi trasate limite cronologice absolute. Astfel, o tentativă de periodizare are în vedere, în special, ordonarea cronologică a faptelor petrecute de-a lungul acestui răstimp şi evidenţierea momentelor de apariţie şi impunere a noului faţă de vechi. În mod curent, istoriografia românească foloseşte un sistem quatripartit, funcţional la nivelul informaţiei acumulate până în prezent, anume: - Preistoria; - Protoistoria; - Epoca romană; - Epoca migraţiilor.

2

Preistoria. Reprezintă perioada de timp situată între apariţia primilor hominizi şi primele izvoare scrise, fiind şi cea mai lungă în timp. Dacă în Orient sau Egipt, această perioadă sfârşeşte în jur de 3.000 a. Chr., iar în Grecia în jurul a 1.500 a. Chr, pe teritoriul României, preistoria durează până în sec. V. a. Chr. Preistoria înglobează două mari epoci, cu denumiri primite în funcţie de materia primă utilizată de om la confecţionarea uneltelor sale: epoca pietrei şi epoca metalelor. Protoistoria. Termen consacrat în literatura românească de V. Pârvan şi căzut ulterior în desuetitudine, termenul de protoistorie începe să fie reutilizat astăzi. El acoperă în timp intervalul scurs de la primele ştiri scrise (sec. V. a. Chr.) până la începutul sec. II p. Chr (cucerirea romană). Perioada coincide cu cea de a doua epocă a fierului, în care se afirmă pe teritoriul României, cultura şi civilizaţia geto-dacică. Epoca romană. În Dobrogea, această perioadă începe cu anul 46 p. Chr. şi durează până în sec. III, fiind urmată de o perioadă de continuitate bizantină, până în sec. VI. Zona nord-dunăreană trece sub dominaţia romană începând cu anul 106 p. Chr., când bună parte din acest teritoriu se transformă în provincia Dacia, provoncie ce dăinuieşte până la 270/275 p. Chr. Epoca migraţiilor. După retragarea aureliană din Dacia începe o perioadă de regres cultural şi econimic, cauzată şi ilustrată de valuri succesive ale unor populaţii aflate în migraţie pe teritoriul României de azi. Perioada primelor migraţii importante durează până în sec. VII a. Chr., odată cu stabilirea slavilor. Adoptând un criteriu paralel, epocile romană şi a migraţiilor corespund perioadei etnogenezei româneşti. Fenomenele derulate în istoria veche a României au fost datate cu mijloace diferite, în funcţie de perioada aflată în atenţie. Cele mai vechi mărturii ale prezenţei omului şi activităţilor umane sunt plasate în timp cu ajutorul metodei C 14, în timp ce, cu protoistoria, sursele scrise mijlocesc datări mult mai precise. În acelaşi timp, anumite categorii de artefacte posedă valoare cronologică relativă, prin comparaţie cu materiale de acelaşi tip apărute pe o arie mai restrânsă sau mai extinsă. Periodizarea istoriei vechi a României ţine cont de cele două cronologii: relativă şi absolută. Cronologia relativă stabileşte vechimea unui artefact în fucţie de alte artefacte sau evenimente, precizând raporturi de contemporaneitate, anterioritate sau posterioritate. Determinarea este făcută îndeosebi prin utilizarea metodelor stratigrafică şi tipologică. Cronologia absolută exprimă vechimea unui obiect în ani calendaristici, prin utilizarea metodelor datărilor cu radiocarbon (C 14), a varvelor, a dendrocronologiei sau prin analiza polenului.

3

IZVOARELE ISTORIEI VECHI A ROMÂNIEI Pentru nici o perioadă din istoria omenirii nu vom avea, vreodată, o imagine completă; cu atât mai puţin pentru începuturile ei. Pe măsură ce ne vom adânci în timp, informaţiile vor deveni mai sărace, mai fragmentate şi mai dispuse controverselor în interpretare, astfel încât procesele istorice devin tot mai greu de reconstituit. Prin izvor istoric vom înţelege orice document original (scris sau nescris) capabil să furnizeze informaţii despre om sau comportamentul său. Cele mai numeroase izvoare ale istoriei vechi a României sunt cele arheologice. Începând cu protoistoria, ele vor fi dublate de cele scrise antice. Deşi sunt opinii pertinente care contestă relevanţa altor categorii de izvoare, decât cele clasice enunţate deja, nu poate fi omis dintr-o cercetare ce pledează pentru o istorie totală, apelul la descipline precum lingvistica (cu ramura sa paleolingvistica), etnologie, folclor, tradiţii şi obiceiuri populare. Alte discipline concură şi ele la reconstituirea mediului paleogeografic, a tehnologiilor cunoscute de către om, a circulaţiei ideilor, dar ele nu constituie izvoare în sine, ci se folosesc de sursele nescrise sau nescrise. Într-o clasificare ce are ca şi criteriu definitor marja de obiectivitate pe care o încorporează, pot fi distinse două mari categorii de izvoare. izvoare primare (arheologice) şi izvoare secundare (scrise). 1. Izvoarele arheologice (nescrise). Acestea reprezintă urmele materiale ale vieţii şi activităţii omului. Pentru preistorie sunt singurele surse avute la dispoziţie, fiind formate în majoritatea cazurilor din materiale neperisabile; pe teritoriul României descoperirile de obiecte realizate din materiale organice perisabile sunt foarte rare. Interpretate echilibrat, acestea se constituie într-o sursă primară, de certă valoare. 2. Izvoarele scrise. Antichitatea ne-a lăsat trei categorii de izvoare scrise, diferenţiate după suportul şi modul de redactare a lor: literare, epigrafice (incluzând şi legendele monedelor şi ştampilele de olar) şi papirologice. 2.1. Izvoarele literare. Ştirile scrise antice referiri la evenimente petrecute începând cu finele sec. VI a. Chr. şi, cu numeroase intermitenţe devin o sursă secundară până la sfârşitul antichităţii. Ele fac referiri, în mod special, la religie, structurile sociale şi politice ale populaţiilor de pe teritoriul Rmâniei. Fragmentele păstrate sunt opera unor istorici (Herodot, Tucidide, Arian, Diodor din Sicilia, Trogus Pompeius, Dio Cassius, Eutropius, Ammianus Marcellinus, Iordanes, Procopiu din Caesareea, PseudoMauricios, Kekaumenos), geografi (Strabon, Pliniu cel Bătrân, 4

Ptolemeu, Pomponius Mela sau hărţile atribuite geografilor din Ravenna ori lui Peutinger-Tabula Peutingeriană), literaţi (Hesiod, Sofocle, Publius Ovidius Naso, Horaţiu, Pliniu cel Tânăr), medici (Criton) etc. Subiectivismul sau necunoaşterea directă a realităţilor consemnate de autorii antici impun prudenţă şi spirit critic, cumulat cu o comparare permanentă cu izvoarele primare (arheologice). 2.2. Izvoarele epigrafice. Documentele epigrafice cuprind întreag asuită de inscripţii redactate pe piatră, metal, obiecte utilitare ceramice, materiale de conmstrucţii, os sau tăbliţe cerate. Limba în care au fost redactate a fost greaca şi latina. Începând încă din secolul al XIX-lea, prin efortul lui Th. Mommsen vor fi publicate două corpusuri impresionante ca volum, cel al inscripţiilor greceşti: CIG (Corpus Inscriptionum Graecarum) şi al inscripţiilor latine: CIL (Corpus Inscriptionum Latinarum). Experienţa epigrafiştilor români este concretizată prin redactarea volumelor zonale de inscripţii IDR (Inscripţiile Daciei Romane) şi cele din Scythia Minor (Dobrogea). Un loc distinct, după opinia unora, separat, îl ocupă în cadrul izvoarelor epigrafice, cele numismatice; legendele monedelor fac însă obiectul de studiu al epigrafiei. Piesele monetare găsite izolat sau în tezaure oferă indicii importante despre economie, relaţii comerciale de schimb, perioade tulburi (ascundere) sau chiar etnicul deţinătorului. 2.3. Izvoarele papirologice. Fiind redactate pe papirus, ele sunt foarte rare şi provin fie din Egipt, fie din Orientul Apropiat, conţinând referiri la istoria Daciei. Spre exemplu, renumitul papirus Hunt se pare că a fost redactat în preziua declanşării primului război dacic. În Dobrogea, la Callatis a fost găsit, într-un mormânt, un sul de papirus datat în sec. IV a. Chr., unul dintre cele mai vechi din Europa, dezagregat însă după descoperire. În încheiere, nu pot fi omise din discuţie toponimia, izvoarele lingvistice, folclorice sau etnografice, paleoantropologice, paleozoologice sau paleobotanice.

5

Istoria veche a Romîniei CURS 2 EPOCA PALEOLITICĂ (cca. 2.000.000-6.000 a. Chr.) Paleoliticul, epoca veche a pietrei (gr. < pálaios = vechi şi lithos = piatră) (sau epoca pietrei cioplite) reprezintă prima şi cea mai îndelungată perioadă din istoria omenirii, cu durata de cca. 2 milioane de ani. Convenţional, debutul său este marcat de făurirea primei unelte din piatră cioplită. În evoluţia sa au fost distinse trei mari perioade, inegale ca durată: paleoliticul inferior, paleoliticul mijlociu, paleoliticul superior. Imediat ulterior paleoliticului va evolua epipaleoliticul (gr. < epi = după), urmat de mezolitic. Mai mult decât pentru orice altă perioadă, evoluţia omului şi a culturilor pe care le-a creat este într-o strânsă dependenţă de mediul înconjurător. Ultima etapă din evoluţia geologică a Terrei, numită Cuaternar a fost divizată în două mari perioade: Pleistocen şi Holocen. Raportând această scară geologică la cea istorică, Pleistocenului superior îi corespunde epoca paleolitică, urmat apoi de Holocen, la începutul căruia va evolua mezoliticul. Înainte de toate, se impune schiţată evoluţia climată a Pleistocenului superior, având la bază analizele polinice din câteva peşteri importante cu sedimente paleolitice. Primul stadiu glaciar este caracterizat printr-un climat umed şi rece (cu un procent foarte ridicat pentru conifere: 85% din totalul vegetaţiei – pinul 70 %, molidul 15 %). Urmează, apoi, complexul interstadial Nandru, ce cuprinde patru faze de vegetaţie şi două oscilaţii climatice calde. Dacă în prima fază de vegetaţie Nandru 1, clima era încă rece şi umedă, în faza Nandru 2 avem o climă temperată, urmate de un episod stepic între fazele Nandru 2 şi 3, corespunzătoare pe întreg teritoriul României unei vegetaţii de tundră, sub cota de 300 m altitudine. În ultima fază de vegetaţie Nandru 4 are loc o extindere a pădurilor de foioase. Cu interstadiul Ohaba clima se va încălzi, fiind observate trei oscliaţii climatice (Ohaba A, Ohaba B şi Herculane I). Mult mai aspru a fost, în schimb, ultimul stadiu glaciar al Pleistocenului, lucru ce a înlesnit extinderea ierboaselor. Până la începutul Holocenului se interpun o serie de oscilaţii climatice (Herculane II şi Româneşti, Erbiceni A şi Erbiceni B). Prin paralelizarea acestor etape de evoluţie climatică de pe teritoriul României cu cele din occidentul Europei s-a reuşit şi o sincronizare a culturilor din cele două spaţii. Economia prădalnică, bazată pe cules, vânătoare şi pescuit a asigurat omului din paleolitic necesarul de hrană, la care se adăugau 6

produsele secundare (pielea, blana, oasele) din care se confecţionau haine, se acopereau adăposturi sau se confecţionau unelte. Descoperirea focului, atestată în Europa începând de acum 600.000700.000 ani a constituit o adevărată revoluţie, cu implicaţii majore în plan tehnologic, psihic, în evoluţia socială şi spirituală a omenirii. Dacă Africa deţine, din perspectiva teoriei evoluţioniste, primatul în ceea ce priveşte apariţia celor dintâi oameni, la odată ce se situează undeva în jur de 2.500.000 de ani, în Europa hominizii, în speţă Homo erectus, apar mult mai târziu, pe la 1.500.000-1.000.000 ani. Tendinţele actuale merg în direcţia acceptării în cadrul speciei Homo sapiens a două stadii diferite: Homo erectus şi Homo sapiens, la care se adaugă o subspecie, Homo sapiens neandertalensis, ce a populat întreg continentul european, între cca. 135.000-35.000 ani. Acum cca. 35.000 de ani apare pe continetul european omul modern (Homo sapiens sapiens), făuritor al culturilor paleoliticului superior şi utilizator al vorbirii ca mijloc de comunicare inter-umană. Această specie nouă va coexista, după unele păreri, o perioadă de timp, cu omul de Neanderthal. Paleoliticul inferior. Acestuia îi aparţin cultura de prund, aşa-numitul abbevillian-ul, acheulean-ul şi clactonian-ul. Primele unelte confecţionate de om sunt realizate din galeţi de râu, prelucraţi rudimentar la un capăt, lateral, pe o singură faţă (choppers) sau pe ambele feţe (chopping tools), dar par şi uneltele pe aşchii, unele denticulate. Odată cu perfecţionarea tehnicilor de cioplire se constată şi o standardizare, în cadrul căreia se vor face remarcate protobifacialele. Există în Europa două staţiuni, cea de la Tetoiu (Bugiuleşti)-Valea lui Grăunceanu (Românie) şi Sainzelles (Franţa) unde lipsesc industriile litice din depozitele fosilifere, dar în care este presupusă prezenţa omului în relaţie cu acestea din urmă. Pe Valea lui Grăunceanu, în nivelul fosilifer cu resturi de mamut (Mammuthus meridionalis) ar fi apărut şi piese de os cu urme de prelucrare intenţionată, dar şi trei pietre neprelucrate aduse aici de la o distanţă apreciabilă. Descoperirile osoase aparţin lui C. S. Nicolăescu-Plopşor şi Dardu Nicolăescu-Plopşor şi au fost interpretate de aceştia drept cele mai vechi unelte de os de pe teritoriul României. Alte numeroase unelte cioplite arhaice au fost descoperite în special în aluviunile râurilor din zona piemontană cuprinsă între văile Oltului şi Argeşului. Ultima industrie a paleoliticului inferior este cea premusteriană, în care predomină, în general, uneltele lucrate pe aşchii de debitaj Levallois. Astfel de piese apar în staţiunile de la Ripiceni-Izvor şi Valea Lupului.

7

Paleoliticul mijlociu (cca. 120.000-35.000 a. Chr.) Din punct de vedere cultural, paleoliticului mijlociu din România îi corespunde musterianul, împărţit în două grupe: musterianul din aşezări situate în are liber şi musterianul de peşteră. Pentru musterianul peşterilor carpatine, ce constituie, după unii, un facies aparte al Charentien-ului în această zonă a Europei, reprezentative sunt săpăturile întreprinse în peşterile de la Nandru, Ohaba Ponor şi Peştera Cioarei, în Carpaţii Meridionali. Cele mai vechi depuneri, datate prin metoda C 14 se situează în jurul vârstei de 49.500 +-3.200/1.100 BP. Pentru cealaltă grupă, a aşezărilor deschise, sunt de menţionat cercetările de la Mitoc şi Ripiceni-Izvor (Moldova) sau în unele staţiuni din Ţara Oaşului şi Maramureş. Spre exemplu, în aşezarea de la Ripiceni (cu peste 12 m de depuneri) s-au dezvelit vetre de foc, ateliere de prelucrare a uneltelor de piatră şi resturi faunistice. Aici apar şi primele adăposturi-paravan, cu structura formată din defense de mamut, oase mari şi crengi, probabil acoperite cu piei de animale. Aceste structuri se constituie în precursoare a locuinţelor de tip colibă. O variantă aparte a musterianului se întâlneşte în zona Porţilor de Fier, cu un debitaj Levallois, cunoscut îndeosebi prin aşezarea de la Gornea. Mai multe locuiri musteriene au fost identificate şi în Dobrogea, la Castelu, Cheia, Cuza-Vodă, Mamaia-Sat. Singura aşezare descoperită în Câmpia Română este cea de la Vădastra (jud. Olt). Uneltele musteriene sunt lucrate, în general pe aşchii din cuarţ şi cuarţit, mai rar din silex. Vânătoarea a jucat un rol important în economia neandertalienilor din această vreme. Acum peşterile vor fi populate, în alternanţă cu locuirile umane, cu ursul de peşteră (ursus spelaeus). Acest animal va fi vânat de locuitorii Peşteri Muierii de la Baia de Fier. În acelaşi timp, la Ripiceni va fi vânat îndeosebi mamutul, iar la Ohaba Ponor calul. Paleoliticul superior (cca. 35.000-10.000 a. Chr.) Grupele culturale specifice paleoliticului superior din România sunt aurigancianul şi gravetianul. În nord-estul Moldovei, la Mitoc a fost bănuit un facies musterian târziu, care ar fi făcut trecerea de la paleoliticul mijlociu la cel superior şi chiar ar fi evoluat în această ultimă perioadă, dar argumentele clare lipsesc. Aurignacianul. În cadrul acestei manifestări, pe lângă uneltele de tradiţie musteriană, se accentuează procesul de „leptolitizare”, caracterizat prin utilizarea tehnicii lamelare şi sporirea tipurilor de burine şi gratoare. Sunt întâlnite şi câteva vârfuri de suliţă, lucrate din os şi corn Aşezările deschise reprezentative pentru aurignacian sunt cele de la Ripiceni-Izvor, Ceahlău, Mitoc-Malul Galben (în Moldova), Călineşti II (Depresiunea Oaş), Giurgiu-Malul Roşu, Ciuperceni (Muntenia), 8

Tincova, Caşova (Banat). La Ceahlă-Dârţu a fost cercetat un spaţiu amenajat ce cuprindea o vatră înconjurată de patru gropi ce aveau menirea de a păstra focul. Tot în această staţiune au fost surprinse urmele unui puternic incendiu, intenţionat, probabil în scopul defrişării pădurii învecinate aşezării. Locuirile în peşteră, precum cele de la Boroşteni, Baia de Fier, Ohaba-Ponor, Cioclovina, Herculane-Peştera Hoţilor sunt de scurtă durată sau temporare. Gravettianul. Gravettianul din România cunoaşte mai multe etape de evoluţie, identificate în aşezările de la Mitoc-Malul Galben, Ceahlău-Dârţu, Crasnaleuca etc. În această parte a Moldovei gravettianul se apreciază îşi începe evoluţia acum 24.000-22.000 de ani. Perioada finală de evoluţie este cunoscută şi sub denumirea de epigravettian, acoperind perioada anilor 14.000-10.000 BP. Pe lângă aceste locuiri pemanente, cel puţin în faza finală a gravettianului locuirile au un caracter temporar, fapt ce sugerează pendulări permanente ale unor grupuri de vânători. Dacă în Transilvania vânatul principal se pare că era calul, în Moldova se vâna îndeosebi mamutul (precum la Ripiceni), o salbă întreagă de locuiri gravettiene fiind legătură cu urmărirea şi vânarea turmelor de reni ce migrau spre nord în sezonul cald. Locuirile în cadrul cărora se observă spaţii special amenajate, constau din vetre de foc, pete de arsură, pietre, piese litice şi resturi de oase, delimitând, eventual, locuinţe de tipul colibelor. Astfel de amenajări au fost cercetate la Mitoc, Bistricioara, Cotu-Miculinţi, Ceahlău ş.a. Utilajul litic este caracterizat de piese specifice: vârfuri La Gravette, microgravettes, lamele á dos ş.a, confecţionate din silex de bună calitate, exploatat din sursele locale. Spre finalul gravettianului asistăm la o microlitizare accentuată a uneltelor. Acest tip de piese apar şi în aşezările din Ţara Oaşului şi Maramureş, unde sunt confecţionate, în special, din obsidian. Comunităţile gravettiene de pe linia Prutului au fost atrase probabil de zăcămintele de silex aflate la suprafaţă. Uneltele şi armele din os şi corn constau din străpungătoare şi „târnăcoape”, în aşezarea de la Cotu Miculinţi descoperindu-se adevărate ateliere de prelucrare a osului şi cornului de ren, din care provine şi o piesă interpretată drept „sceptru” (bâton de commandement). Obiectele de podoabă şi artă sunt puţine. Merită menţionat un pandantiv ornamentat, descoperit la Mitoc-Malul Galben şi confecţionat dintr-o aşchie corticală de silex, datat la 26.700 +_ 1.040 BP. Arta parietală este documentată în România, în prezent, printr-o singură descoperirire, cea de la Cuciulat (jud. Sălaj). Pe pereţii unei mici săli ale acestei peşteri au fost observate mai multe reprezentări (un cal în mişcare, o felină, o pasăre, o siluetă umană ş.a.) redate cu 9

culoare roşie sau cărămizie, fără contur. Picturile îşi găsesc bune analogii, în acest sens, cu cele din zona Uralilor, din peştera de la Kapova, formând împreună un cerc răsăritean al picturii parietale paleolitice europene. Fosielele umane ce aparţin acestei perioade constau într-un craniu de femeie găsit la Cioclovina, resturi ale unui schelet tot de femeie găsit la Peştera Muierii (Baia de Fier) sau descoperirea de la Giurgiu-Ostrovu Mocanu aparţin lui Homo sapiens sapiens. În izbucul din Peştera Ciurului, aflată în Munţii Pădurea Craiului au ost descoperite amprentele a trei indivizi umani (un bărbat, o femeie şi un copil). Paleoliticul superior cuarţitic. În zona Banatului Fl. Mogoşanu a definit o manifestare culturală aparte, numită paleolitic superior cuarţitic, ce prezintă o evoluţie paralelă cu aurignacianul şi gravettianul. EPIPALEOLICITUL (cca. 13.300-9.500 / 9.000 BP.) Între epoca paleolitică şi cea neolitică se interpune o perioadă de timp intermediară, reprezentată prin două grupe separate: epipaleolitic şi mezolitic. Epipaleoliticul (gr. < epi = după) reprezintă, în fapt, o continuare a paleoliticului, ce caracterizează comunităţile gravettiene târzii ce evoluează până spre finalul Preborealului, în rândul cărora uneltele atinseseră un hipermicrolitism. Astfel de grupe au acoperit zona Moldovei, Banatul şi Muntenia. Probabil în paralel sau, mai degrabă într-o perioadă ulterioară are loc pătrunderea, dinspre nord, a unor comunităţi alogene aparţinând swiderianului, documentate prin descoperirile din Carpaţii Orientali (Ceahlău, M-ţii Hăşmaş) şi ajunse aici prin urmărirea vânatului. Zona Porţilor de Fier era ocupată acum comunităţi mici de vânători-pescari-culegători aparţinând tardigravettianului de aspect mediteranean, ce prezintă asemănări cu descoperiri din nordul Italiei. Cercetări privind începutul acestei manifestări s-au efectuat în peşterile Climente I şi Climente II de la Dubova (jud. Mehedinţi). O etapă ulterioară de evoluţie se cunoaşte prin descoperirile de la Cuina Turcului (Dubova), în rândul cărora se remarcă bogatul material litic (cu 98% microlite), uneltele de os şi corn şi, în mod special, arta mobiliară formată din piese decorate cu motive geometrice incizate. Locuiri târzii sunt şi cele de la Veterani, Ogradena din zona Cazanelor Dunării. Înmormântările se făceau în poziţie chircită, peste schelet fiind presărat un strat de ocru roşu, precum în peştera de la Climente II. 10

11

MEZOLITICUL (cca. 9.500 / 9.000-7.500-7.000 BP.; cca. 8.000-6.500 a. Chr.) Mezoliticul (gr. < mesos = la mijloc şi lithos = piatră). Văzut de unii specialişti ca un epipaleolitic tranzitoriu spre neolitic, mezoliticul de pe teritoriul României este în cele din urmă acceptat ca de sine stătător. În această vreme evoluează şi sunt caracteristice cultura tardenoasiană şi cultura Schela Cladovei. Tardenoasianul. Dinspre zona nord-pontică şi central-europeană vor pătrunde pe teritoriul României cete izolate de vânători mezolitici, purtătoare a tardenoasianului. La Erbiceni s-au cercetat trei complexe de locuire, de formă ovală, în care au apărut bogate resturi. Penetrarea acestor grupuri s-a produs dinspre nordul Mării Negre, dar şi prin nord-vestul României, delimitându-se două arii principale, cu origini diferite: aria răsăriteană (Moldova, Muntenia, Dobrogea) şi aria nord-vestică (Câmpia Careiului). Astăzi este o certitudine faptul că aceste grupe tardenoasiene nu se transformă în culturi neolitice, nici măcar des invocatul microlitism nefiind un argument, întrucât acesta îl vom regăsi abia în plin neolitic şi nu la începuturile sale. Cultura Schela Cladovei. Cea mai evoluată cultură de aspect mezolitic din România este cultura Schela Cladovei. Definită astfel de Vasile Boroneanţ, după descoperirile din aşezarea eponimă, ea cuprinde un areal ce se circumscrie zonei Porţilor de Fier, acoperind o perioadă de timp de cca. 400 de ani, cuprinsă între 8.040-7.640 BP. Apariţia acestei culturi este favorizată şi de climatul de la sfârşitul glaciarului, cu vegetaţie şi faună abudentă, aşezările de tip Schela Cladovei ocupând ambele maluri ale Dunării, ajungând la sud, până în Muntenegru. Originea sa, străină de mediul cunoscut anterior, ar putea reprezenta, totuşi, o moştenire paleoliticului superior cuarţitic din Banat. Originea comună şi legăturile cu cultura Lepenski Vir, din Serbia nu au fost suficient argumentate. S-au identificat, până în prezent, nouă aşezări, toate situate de forme de relief joase, din vecinătatea Dunării, la Schela Cladovei, Ostrovul Corbului, Ostrovul Mare, Pescari-Alibeg, Ogradena. Locuinţele sunt de dimensiuni variabile, unele prevăzute cu vatră de foc (în nivelurile mai vechi de la Ostrovul Corbului de formă elipsoidală, iar în cele mai recente, rectangulare) în interiorul lor găsindu-se, adeseori, un inventar bogat, format din unelte de piatră cioplită, os şi corn. În această aşezare a fost cercetată şi o locuinţă de tip bordei, de mari dimensiuni, de formă cvasi-rectangulară, în interiorul căruia au apărut trei niveluri de vetre.

12

În rândul uneltelor din piatră, predomină piesele realizate rudimentar, din cuarţit şi gresii silicioase, mai rar silex. Bine individualizate şi mult mai dezvoltate pentru această epocă şi cultură sunt uneltele din corn de cerb, folosite ca „plantatoare”, „scormonitoare” şi săpăligi cu gaură de înmănuşare; unele obiecte sunt decorate prin incizare. Pietre de râu alveolate pe o parte sau plăci de gresie, plate au folosit, probabil, la un râşnit primitiv. În favoarea practicării unei cultivări primitive a pământului au fost invocate mai multe unelte din corn de cerb, considerate de unii specialişti (Al. Păunescu) „brăzdare”, iar de alţii (Vl. Dumitrescu) simple săpăligi, utilizate la scormonirea solului nisipos, pentru scoaterea unor rădăcini comestibile. Nici chiar polenul de Cerealia, cu dimensiunile caracteristice speciilor cultivate, găsit în unele aşezări nu poate fi o dovadă în sensul practicării unei cultivări primitive. Resturile faunistice recoltate din nivelurile Schela Cladovei ilustrează o pondere importantă a vânătorii, pescuitul fiind complementar; singurul animal domesticit acum era câinele, folosit la vânătoare, pază, dar şi ca hrană. În cadrul culturii Schela Cladovei avem de-a face, deja cu primele necropole propriu-zise, cum e cazul celei din aşezarea eponimă. Alte morminte au apărut la Ostrovul Corbului (un mormânt) şi Ogradena (un mormânt). Morţii erau înhumaţi, în poziţie întinsă sau chircită, fiind aşezaţi în gropi dreptunghiulare săpate în interiorul locuinţelor; se întâlnesc şi mormintele duble. Unele schelete păstrau urme de ocru roşu. Nu lipsesc nici piesele de inventar funerar (vârfuri de lance din silex, obiecte din os). Numărul ridicat al scheletelor de copii indică o mortalitate infantilă ridicată, în timp ce media calculată pentru indivizii maturi atingea vârsta de 36,2 ani. Analizele antropologice au determinat prezenţa unor indivizi de tip Cro-Magnon oriental. *** Deşi a atins un stadiu de dezvoltare evoluat comparativ cu restul culturilor epipaleolitice sau mezolitice cunoscute pe teritoriul României, cultura Schela Cladovei nu poate fi atribuită unui mezolitic supus unei transformări în sens neolitic. Despre comunităţi neolitice propriu-zise putem vorbi în cazul altor descoperiri, despre care vom discuta în rândurile de mai jos.

13

Istoria veche a Romîniei CURS 3 EPOCA NEOLITICĂ ŞI ENEOLITICĂ Neoliticul (gr. < neos = nou şi lithos = piatră) urmează pe teritoriul României epipaleoliticului şi mezoliticului, acoperind mileniul 6 până în prima jumătate a mileniului 3 a. Chr. Evoluţia sa este continuată cu o nouă epocă, distinctă, în care se utiliza atât piatra, cât şi cuprul la confecţionarea uneltelor, pentru care cel mai potrivit termen este cel de eneolitic (lat. < aeneus = de aramă şi gr. < lithos = piatră), cu evoluţia cuprinsă între jumătatea mileniului 3 a. Chr. şi cca. 2.500 a. Chr. În termeni general acceptaţi, neoliticul este împărţit astfel: neolitic timpuriu, neolitic târziu (dezvoltat). Urmează evoluţia eneoliticului, subîmpărţit în eneolitic timpuriu, eneolitic dezvoltat şi eneolitic final. Momentul de trecere de la o epocă la alta este dat de apariţia primelor obiecte lucrate din cupru, la care se adaugă şi o serie de transformări pe planul dezvoltării sociale a comunităţilor. Pentru datare se operează cu două cronologii: cronologia scurtă şi cronologia lungă. *** Evoluţia climatului la începutul holocenului a variat, pe perioade mai lungi sau mai scurte de timp. La momentul apariţiei primelor comunităţi de caracter neolitic, analizele sporo-polinice ne indică un optim climatic, cuprins între anii 7.000-5.000 a. Chr., urmat de o perioadă uscată şi caldă, astfel încât în perioada atlantică (cca. 3000 a. Chr.) suprafaţa României era acoperită de păduri şi cu o vegetaţie foarte asemănătoare celei de astăzi. Începuturile epocii neolitice în spaţiul nord-dunărean este, actualmente, destul de bine precizat. Dar pentru a putea diferenţia epoca anterioară de cea discutată, trebuie, în mod necesar, să trasăm caracteristicile neoliticului: a) cultivarea cerealelor – o comunitate umană care nu cultivă cereale, ci doar le culege nu este neolitică. În consecinţă, dovezile practicării acestei îndeletniciri, pusă în general pe seama femeilor, trebuie să se reflecte în descoperirile arheologice, prin unelte specifice (brăzdare, piese componente de seceri, râşniţe) dar, în mod necesar, în analizele sporo-polinice sau asupra grăunţelor carbonizate, ce trebuie să evidenţieze specii cultivate (grâu, orz, mei). b) creşterea animalelor. Deşi în mezoliticul din România este domesticit primul animal (câinele), nu se poate vorbi încă de o 14

domesticire propriu-zisă a animalelor. Ea debutează odată cu domesticirea animalelor care asigurau un necesar de hrană şi piele (taurine, ovi-caprine, porcine). În eneolitic, odată cu folosirea plugului cu tracţiune animală, domesticirea animalelor capătă noi valenţe, acestea fiind folosite la cultivarea pământului. c) utilizarea uneltelor din piatră şlefuită. Diferenţa sub aspect tehnologic între paleolitic şi neolitic, în privinţa realizării uneltelor de piatră este dată de utilizarea începând cu ultima epocă a uneltelor şlefuite (simple, apoi perforate); ele coexistă cu cele realizate prin cioplire. Perfecţionarea topoarelor va conduce la o demarare cu eficienţă a procesului de defrişare, precum şi în prelucrarea lemnului necesar ridicării construcţiilor. d) ceramica – alături de aspectele necesare şi prezentate mai sus, prezenţa ceramicii vine să completeze cultura materială a unei comunităţi neolitice. Mai puţin valabil pentru teritoriul României, ceramica nu reprezintă o condiţie strict necesară în etichetarea unei descoperiri ca având caracter neolitic, întrucât existenţa neoliticului aceramic (specific Asiei Mici) presupune tocmai lipsa acestei categorii a culturii materiale. Creşterea animalelor şi cultivarea pământului (indiferent de mijloacele utilizate) vor determina, în mod covârşitor, un proces firesc de sedentarizare a comunităţilor umane, prin acumularea unor rezerve de hrană, depozitate în gropi sau vase de provizii. Apar sau se dezvoltă noi meşteşuguri, între care cel al olăritului va deţine un rol foarte important. Îmbinat cu un simţ artistic dezvoltat, multe produse ceramice capătă reale valenţe artistice. Alături trebuie menţionate meşteşugurile casnice: torsul, ţesutul, confecţionarea de unelte şi armelor din piatră, os, corn sau cupru, dar şi a mijloacelor de transport pe uscat (sănii) sau pe apă (monoxile). Pe plan social, sedentarizarea comunităţilor a generat relaţii noi. Acum trebuie să se cimenteze coeziunea de sânge, de la nivelul familiei, prin apariţia ginţilor. La nivelul eneoliticului se constată chiar o organizare tribală incipientă.. Femeii i-a fost acordat un rol foarte important în această organizare, uneori chiar exagerat, vorbindu-se pentru mult timp de un adevărat matriarhat. La finele neoliticului, dar îndeosebi în epoca eneolitică vor fi confecţionate şi utilizate obiecte lucrate din cupru şi aur, moment din care putem asista şi la apariţia unui nou statut al bărbatului. După un început timid, în care erau utilizate obiecte mărunte din cupru nativ, în timpul şi, îndeosebi în cadrul evoluţiei culturilor eneolitice Tiszapolgár şi Bodrogkeresztúr apare o adevărată metalurgie a cuprului, în cadrul căreia sunt confecţionate unelte / arme de mari dimensiuni, ce încorporau o cantitate mare de metal. Acest metal era obţinut, îndeosebi, prin exploatarea resurselor locale, cele din Transilvania ocupând un rol aparte; existenţa acestor piese indică practicarea mineritului, ca ocupaţie specializată. 15

*** Preluând un termen comparativ, analog celui reprezentat de impactul revoluţiei industriale asupra istoriei omenirii, Gordon Childe va lansa conceptul de revoluţie neolitică, în dorinţa de a exprima cât mai fidel saltul tehnologic şi cuceririle omului neolitic. N. Ursulescu, discutând problematica procesului de neolitizare, delimitează trei situaţii distincte, ce ar putea fi avute în vedere: 1. Zone ale neoliticului primar – în care se inventează modul de viaţă neolitic. 2. Zone de neolitizare prin aculturaţie – în care formele manifestărilor neolitice sunt preluate de către comunităţile epipaleolitice/mezolitice, prin difuizunea ideilor din centrele deja neolitice. 3. Zone de neolitizare prin colonizare – în cadrul cărora neolitizarea era impusă de comunităţi deja neolitizate, probabil aflate în căutare de noi terenuri agricole. La modul concret, evidenţiat de cercetările arheologice din România, prima teorie nici măcar nu poate fi luată în calcul. Neolitizarea prin aculturaţie a fost mereu adusă în discuţie, în literatura românească în ultimii 50 de ani, invocându-se, îndeosebi, unele descoperiri din aria culturii Schela Cladovei, în cadrul cărora s-ar regăsi dovezi ale unei cultivări incipiente a pământului. După cum însă am subliniat şi mai sus, aceste dovezi sunt discutabile. O participare a fondului local epipaleolitic / mezolitic la procesul de neolitizare nu are suficiente argumente pentru a putea fi susţinut. Prin urmare, teoria neolitizării prin „colonizare”, datorată unor comunităţi deja neolitizate, pătrunse pe teritoriul României de azi este singura demonstrată prin dovezi de natură arheologică, palobotanică şi paleofaunistică. Problematica neoliticului aceramic pe teritoriul României. La începutul anilor ’60 ai secolului trecut, cercetători precum Dumitru Berciu sau C. S. Nicolăescu-Plopşor, în dorinţa puţin exagerată de a găsi şi pe teritoriul României urme ale unui neolitic aceramic, asemenea celui semnalat deja la acea vreme în Anatolia şi în Thessalia vor invoca şi susţine prezenţa şi la noi a unui asemenea orizont cultural. Se aveau în vedere o serie de descoperiri, precum cele de la Peştera La Adam din Dobrogea, de la Ceahlău-Dârţu, Băile Herculane, Lapoş sau Ocna Sibiului ce au oferit materiale discutabile însă ca încadrare cuturală sau context stratigrafic. Astăzi, asemenea opinii mai sunt prezentate doar ca un stadiu al cercetărilor, pe deplin depăşit. Pe fondul chiar al contestării, în lipsă de argumente clare, a unui neolitic aceramic în întreg Balcaniul, descoperirile din România se exclud de la sine. *** 16

Neolitizarea spaţiului carpano-danubian nu poate fi înţeleasă decât în conexiune cu fenomenele culturale care se petrec în bazinul răsăritean al Mării Mediterane şi în Balcani, fenomene generate de grupuri umane ce se deplasează dinspre Anatolia, în valuri succesive. Comunităţile de vânători, pescari şi culegători de tip Schela Cladovei, ca şi comunităţile înrudite de la sudul Dunării, de tip Lepenski Vir aveau un mod de viaţă şi o tehnologie total diferite de cele specific neolitice. Pe baza cercetărilor din staţiunea de la Ostrovul Corbului, s-a enunţat şi susţinut în ultimul timp ideea potrivit căreia la momentul sosirii primelor grupe neolitice, populaţia locală, de tip Schela Cladovei încă supravieţuia, însă evoluţia acesteia din urmă va fi curmat violent şi definitiv. Argumentul îl costituia o serie de morminte de înhumaţie ce prezentau urme de lovituri sau săgeţi înfipte în oase, atribuite iniţial culturii Schela Cladovei. Dar, aşa cum afirma recent Al. Păunescu, aceste morminte aparţin, în fapt culturii Starčevo-Criş, deci sunt mai târzii şi nu au de-a face cu primul val de neolitizare. Neoliticul timpuriu (cca. 6.600-5.500 a. Chr.) Începuturile neoliticului pe teritoriul României se leagă, fără echivoc, de procesul neolitizării Peninsulei Balcanice, în care sunt implicate comunităţi venite din Anatolia de astăzi. Ele vor da naştere aici primei manifestări culturale neolitice, denumită fie grupul Gura Baciului-Cârcea, fie cultura Precriş. Grupul Gura Baciului-Cârcea / cultura Precriş Denumirile diferite propuse pentru această manifestare rezidă din insuficienta sa definire, ca şi din divergenţele actuale de opinii faţă de fenomenul în sine. Cercetările lui Nicolae Vlassa la Gura Baciului, lângă Cluj au fost primele care au evidenţiat existenţa pe teritoriul românesc a unor descoperiri neolitice cu legături şi analogii în Balcani, la Proto-Sesklo (Grecia) şi Karanovo I (Bulgaria). Vlassa sublinia aspectul foarte vechi al acestor descoperirilor din primul nivel de la Gura Baciului intuind anterioritatea lor faţă de cultura Criş. Descoperirile de la Gura Baciului vor fi urmate de altele, similare, produse la Ocna Sibiului-Triguri, Şeuşa (în Transilvania), Cârcea-Hanuri şi Viaduct, Grădinile, Verbiţa, Schela Cladovei (în Oltenia), lărgind aria ocupată acest prim val neolitic la cele două provincii româneşti. Materiale recente apărute la Iosăşel (jud. Arad) pot aparţine aceluiaşi orizont sau unuia chiar mai vechi, Monochrom după părerea exprimată de Sabin A. Luca. În cadrul culturii materiale se remarcă vasele ceramice de bună calitate, cu suprafaţa de culoare roşie-sângerie, puternic lustruită. Unele vase sunt pictate cu buline, motive diverse (romburi înlănţuite, spirale) de culoare albă. O specie aparte o formează ceramica decoată 17

cu impresiuni şi ciupituri cu degetele. La Cârcea a fost găsit şi un văscior lucrat din lemn. Locuinţele au planul rectangular, cu colţurile puternic rotunjite, majoritatea de tip adâncit (Gura Baciului); se cunosc însă şi locuinţe de suprafaţă (Şeuşa). În cadrul înmormântărilor, acum apare pentru prima dată atestată incineraţia, la Gura Baciului. Viaţa spirituală a acestor comunităţi este ilustrată prin plastica de lut şi piatră, în rândul căreia se remarcă reprezentările de taurine (dovedind existenţa unui cult al taurului). Descoperirea la Gura Baciului, în cel mai vechi nivel a unor bolovani din piatră ciopliţi, sub forma unor capete umane, indică unele moşteniri Lepenski Vir. Pentru teritoriul României au fost evidenţiate I. Paul a distins două faze de evoluţie (I-II), pe când Gh. Lazarovici aceste vestigii în cadrul evoluţiei primare a culturii Starčevo-Criş (I A-C, II A). Descoperirile acestei prime manifestări neolitice sunt în strânsă legătură cu fenomenele sudice, precum cele cunoscute prin materialele de la Donja Brankevina, Lepenski Vir, Grivac, Anzabegovo din Balcani. Evoluţia sa acoperă ce de-a doua jumătate a mileniului 6 a. Chr. (? – verifică !). Complexul cultural Starčevo-Criş După unii specialişti, acest complex cultural ia naştere din fondul deja existent al grupului Gura Baciului-Cârcea / cultura Precriş şi din ceea ce în Serbia este numit Protostarcevo, în timp ce alţii neagă aportul local, legând-o direct de un nou val migrator sudic, la nivelul culturii Sesklo, din marele complex cultural cardial (denumire dată după decorul cu valve ale scoicii Cardium pe ceramică). Pe teritoriul României va ocupa toate provinciile, mai puţin o parte din nord-vest (ocupat încă de comunităţi paleolitice) şi Dobrogea, ultima, se pare, acoperită la acea vreme de apele Mării Negre. Foarte recent însă, materiale Starčevo-Criş au fost semnalate şi în acest ultim spaţiu. Difuziunea culturală se va produce pe direcţia vest-est, cele mai timpurii materiale descoperindu-se în jumătatea occidentală a României. Date fiind expansiunea sa foarte mare, care cuprinde şi zona Serbiei, părţi din Slavonia şi Bosnia-Herţegovina, nordul Bulgariei şi estul Ungariei, ca şi variantelor locale sesizate în spaţiile pomenite, cel mai potrivit este să utilizăm denumirea de complex cultural, având ca şi carcateristică unitatea în diversitate. Aşezările sunt situate îndeosebi pe terasele joase ale principalelor văi, dar se cunosc şi locuiri aflate în zone mai înalte sau în peşteri. Economia este caracterizată de un început timid de cultivare a pământului, în cadrul căreia se practica aşa-numita „agriculturăgrădinărit”. Mijoacele erau încă rudimentare: un plantator de lemn sau din corn şi săpăligi din piatră.

18

Locuinţele sunt, majoritatea, de tip adâncit (bordei), dar nu lipsesc nici locuinţele de suprafaţă, de formă rectangulară, unele cu vatră interioară. Ceramica Starčevo-Criş continuă repertoriul formelor şi ornamentelor fondului anterior, la care adaugă, desigur, noi variante. Caracteristice vor deveni, în fazele finale, cupele cu picior, ca şi ornamentele incizate şi ciupiturile cu degetul în genul „spicului de grâu”, barbotina. Tot în faza finală, sub impulsul chalcoliticului balcanoanatolian, ia naştere policromia (pictura cu negru, roşu şi alb). Uneltele sunt confecţionate, în continuare, îndeosebi prin cioplire; uneltele şlefuite sunt puţine şi arareori perforate. Plastica antropomorfă şi zoomorfă este bine atestată. Statuetele antropomorfe sunt stilizate, deosebindu-se câteva tipuri: prismatic, coloană, cilindric, conic. Sunt prezente, în acelaşi timp şi aşa-numitele „altăraşe” cu patru picioare, puse în legătură cu un anumit cult sau interpretate ca lămpi destinate iluminatului. Puţinele morminte cercetate în arealul acestei manifestări culturale ne indică practicarea înhumaţiei, în poziţie chircită, foarte rar fiind prezente şi mormintele duble. Încă nu se cunosc necropole, morţii fiind îngropaţi în perimetrul aşezărilor. În evoluţia internă a complexului Starčevo-Criş au fost delimitate patru faze distincte (I-IV) care, trebuie spus, înglobează şi evoluţia grupului Gura Baciului-Cârcea / cultura Precriş, situaţie în care, deci, aceasta din urmă constituie o formă de manifestare timpurie. Dacă privim lucrurile diferenţiat, atunci mai pot fi acceptate azi cel mult trei faze evolutive. Sfârşitul acestui mare complex cultural se datorează unor situaţii specifice, în funcţie de arealul ocupat. Dacă partea vestică este afectată de pătrunderea culturii Vinča timpurii, în zona de nord ea încetează sub presiunea culturii ceramicii liniare. Grupul Ciumeşti-Pişcolt Ocupă partea de nord-vest a României, nord-estul Ungariei şi sud-estul Slovaciei. Acest grup ia naştere din sinteza unor comunităţi periferice Starčevo-Criş şi cele ale culturii ceramicii liniare vechi, lucru ce se poate observa în elementele comune celor două arii culturale. Elementul individualizant este dat de ceramica pictată, cu motive spiralice şi decorul incizat, utilizat pe scară largă. Evoluţia sa târzie pătrunde în neoliticul dezvoltat, în cadrul căreia, prin intermediul ceramicii pictate, se apropie mult de descoperirile de tip Lumea Nouă. Neoliticul dezvoltat (târziu) Neoliticul dezvoltat este caracterizat printr-o puternică fragmentare culturală determinată de pătrunderea comunităţilor vinčiene şi a celor liniar-ceramice, care vor sparge şi înlocui unitatea 19

complexului Starčevo-Criş. Vor lua naştere, astfel, sinteze culturale noi, care vor avea un aport subsanţial la geneza eneoliticului de pe teritoriul României. Cultura Vinča Definită după aşezarea de tip tell din Serbia, cultura Vinča, prin aportul direct ca şi prin grupele sau culturile desprinse din aceasta, a jucat un rol determinant pentru evoluţia spaţiului din jumătatea vestică a României, dar şi pentru sud-estul continentului european, în ansamblu. Mediul vinčian timpuriu s-a făcut resimţit încă înaintea pătrunderii primelor comunităţi propriu-zise, prin influenţa exercitată asupra fazelor târzii Starčevo-Criş. Această influenţă culturală este urmată, îndeaproape, de un aport demografic, datorat pătrunderii unui val de populaţie încă din faza timpurie (Vinča A1), ce a cuprins Banatul, sudul şi sud-vestul Transilvaniei, Oltenia. În Banat, unde fenomenul se petrece mai devreme, această penetrare se produce la sfârşitul fazei Starčevo-Criş III B (Liubcova). Ceramica vinčiană este de bună calitate, de culoare în general cenuşie sau neagră, cu suprafaţa puternic lustruită, decorată cu benzi incizate umplute cu puncte, pliseuri fine şi caneluri. Un loc aparte îl ocupă antropomorfă, foarte bogată, în rândul căreia se detaşează statuetele cu mască, de formă triunghiulară. Mediului vinčian îii sunt caracteristice şi capacele antropomorfe sau zoomorfe. Locuinţele evoluează de la tipul adâncit la locuinţe de suprafaţă. În cadrul unor aşezări apar şi sisteme de apărare cu şanţuri şi palisade. Descoperirea cea mai cunoscută din aria vinčiană, poate şi prin misterul provocat de punerea la îndoială a autenticităţii ei, estecea a tăbliţelor de lut cu scriere pictografică de la Tărtăria, găsite de N. Vlassa într-o groapă de cult, alături 28 de idoli şi late obiecte. Această descoperire, ca şi altele, precum cele de la Turdaş au ridicat problema utilizării în această vreme a unei scrieri sacre, cu corespondenţe în lumea mesopotamian. Pentru cultura Vinča au fost stabilite patru faze de evoluţie (A-D), dintre care doar primele trei sunt atestate şi pe teritoriul României. Descoperiri Vinča reprezentative: Liubcova, Gornea, Zorlenţu Mare, Limba, Romos. Cultura Banatului Această cultură se formează în urma contactului dintre comunităţile Starčevo-Criş târzii şi cele vinčiene timpurii. Evoluţia culturii, împărţită în trei faze, este contemporană cu fazele Vinča A2-2, B şi C1. Ea nu este însă unitară. Contactele stabilite cu grupurile din Câmpia Tisei (cultura Alföld, grupul Szakálhát au generat noi fenomene de sinteză. Chiar în interiorul culturii se conturează două grupuri aparte: grupul Parţa şi grupul Bucovăţ. Reprezentativă pentru această cultură este aşezarea de la Parţa (jud. Timiş) care ne relevă stadiul înalt de civilizaţie atins de aceste 20

comunităţi. Aici au fost cercetate locuinţe de mari dimensiuni, unele cu etaj, dar şi o zonă sacră, ce cuprindea resturile celui mai vechi sanctuar neolitic cunoscut în România. Cultura Turdaş Deşi multă vreme s-a vorbit despre o singură mare cultură, cultura Vinča-Turdaş, cu timpul, cercetările au dovedit avem de-a face cu două fenomene diferite, în care componenta Turdaş se naşte ca variantă regională transilvăneană a culturii Vinča. Momentul formării culturii se situează la nivelul fazei Vinča B2 şi evoluează până la începutul fazei Vinča C, deci are o evoluţie de scurtă durată. Cultura materială este însă una de excepţie, explicabilă prin impulsurile primite din Orientul Apropiat. În rândul ceramicii se remarcă vasele patrulatere, decorate cu benzi de incizii umplute cu puncte, peste care uneori apare şi o pictură crudă cu roşu, motivele meandrice. Reprezentativă pentru ceramica pictată este aşa-numita specie de tip Tăualaş, în care se foloseşte pictura cu portocaliu, sângeriu şi cu bitum. Complexul cultural Lumea Nouă-Cheile Turzii Pe rama de răsărit a Munţilor Apuseni şi până spre centrul Câmpiei Transilvane ia naştere o manifestare culturală aparte după unii, componentă a unei alte culturi (Vinča), după alţii. Cu o origine încă neclară, în rândul acesteia pot fi sesizate o puternică componentă vinčiană, dar şi din partea ceramicii liniare, în ceea ce priveşte ceramica nepictată. Nota particulară este dată de ceramica pictată. Aceasta este de culoare roşie-sângerie pe o angobă de culoare albă, sau cu bitum. Motivele sunt formate din linii curbe, spirale, motive geometrice complexe, în evoluţia căreia au fost observate mai multe etape. Cert este că ceramica de tip Lumea Nouă apare în Transilvania la finele fazei Vinča A şi continuă la nivelul fazei Vinča B 1-B2 şi şi se pare că nu este altceva decât specia pictată a culturii Vinča. În aşezarea eponimă de la Alba Iulia-Lumea Nouă au fost cercetate mai multe complexe de locuire, alte descoperiri similare fiind cunoscute de la Zau de Câmpie, Cheile Turzii ş. a. Grupul Iclod În centrul şi nordul Transilvaniei va lua naştere, pe fondul unei migraţii turdăşene târzii în simbioză cu elemente Tisa II, grupul Iclod. Descoperirile cel mai reprezentative s-au făcut în aşezarea eponimă, unde a fost cercetată o aşezare fortificată şi două necropole de înhumaţie cu inventar bogat (vase întregi, topoare de tip calapod din piatră). Ceramica de tip Iclod se păstrează încă o puternică componentă turdăşeană, fiind încă utilizată pictura cu bitum. Se remarcă vasele cu picior înalt şi vasele globulare.

21

Gh. Lazarovici defineşte trei faze evolutive Iclod (I, II, III). Importurile „precucuteniene” ca şi cele Petreşti asigură îi contemporaneitate, parţială, cu aceste culturi. Cultura Tisa II Pe teritoriul României, cultura Tisa II reprezintă o manifestare cu caracter periferic, ce acoperă doar părţile vestice (sudul şi centrul Crişanei, Banatul). Carcateristice sunt vasele cu patru muchii (patrulatere) şi decorul textil; pictura apare în faza târzie, Herpály, considerată după alţii o cultură distinctă. Cultura ceramicii liniare cu capete de note muzicale Originea acestei culturi bandceramice (Bandkeramik) o regăsim în zona Slovaciei şi Ungariei, de unde grupuri de populaţie vor migra, pe la nord de Carpaţi, de unde vor ocupa întreaga Moldovă, cu excepţia zonei de sud-est, în detrimentul comunităţilor Starčevo-Criş, pe care pe care le vor asimila şi înlocui. Se apreciază că este prima cultură neolitică creată de comunităţile europene locale. Din Moldova, o parte vor trece în Podişul Transilvan, ajungând până Munţii Apuseni. Aici vor apărea descoperiri la Alba Iulia, Gligoreşti ş. a., unde, se pare, vor avea un aport la formarea culturii Turdaş şi a grupului Iclod. Materiale liniar-ceramice au ajuns, ca importuri, până în Dobrogea, în mediu Hamangia şi în Oltenia, în cultura Vădastra. Denumirea culturii este dată de punctele imprimate ce suprapun liniile incizate în ornamentarea ceramicii, specifice variantei ce ocupă o bună parte din centrul Europei. Caracteristice sunt cupele-bol, de culoare cenuşie, ca şi topoarele de tip calapod, lucrate din piatră şlefuită. Elementele de plastică sunt foarte rare. Evoluţia acestei culturi cunoaşte trei faze distincte, ce acoperă, în linii mari, a doua jumătate a milenilui 5 a. Chr. Prima fază este atestată în zona de nord-vest a României, unde este şi o arie originară, dar şi în centrul Transilvaniei, la Alba Iulia-Lumea Nouă ; faza a doua este cea de expansiune maximă în Moldova şi Transilvania, în timp ce faza târzie este întâlnită în aşezările de la Târpeşti şi Traian (Moldova). Acest aspect târziu, intrat în contact cu cultura Boian va da naştere culturii Precucuteni. Cultura Dudeşti Sub un impuls sudic, ce îşi are originea în Anatolia şi asimilând elemente Starčevo-Criş târzii, în sud-estul Olteniei şi în sudul Munteniei se formează cultura Dudeşti. Evoluţia sa cuprinde trei faze în zona Olteniei şi patru faze în Muntenia. Aspectul culturii materiale din fazele de început este asemănător celei a culturii Vinča, fiind întâlnită o ceramică neagră, decorată cu incizii şi caneluri. În faza finală apare decorul excizat, care va deveni, ulterior, caracteristic culturilor Vădastra şi Boian. Importurile de ceramică decorată cu note muzicale indică o contemporaneitate cu această cultură. 22

Aspectul cultural Sudiţi Pătrunderea din Moldova a unor grupuri ale culturii cu ceramică liniară cu note muzicale în spaţiul de nord-vest al Munteniei şi în sudestul Transilvaniei, va genera, în urma contactului cu comunităţile Boian, faza Bolintineanu, apariţia aspectului cultural Sudiţi. Eneoliticul timpuriu (cca. 5.000-4.500 a. Chr.) Perioada eneolitică reprezintă momentul de maximă înflorire a culturilor cu ceramică pictată, ca şi, pe plan metalurgic, utilizarea obiectelor şi uneltelor din cupru de mici sau mari dimensiuni. Eneoliticul pătrunde în spaţiul românesc, pentru prima dată, sub impulsul chalcoliticului balcano-anatolian în regiunile sudice. Sub aspectul habitatului, acum înregistrăm începutul unei sistematizări a locuinţelor în cadrul aşezărilor, apariţia primelor aşezări fortificate iar în sud, a aşezărilor de tip tell. În cadrul aşezărilor încep să se delimiteze zone destinate special practicării cultului. Astfel se ridică primele sanctuare, prin monumentalitate şi spectacularul descoperirilor detaşându-se cele de la Căscioarele (cultura Boian) şi Parţa (cultura Banatului). Sporul demografic, dar şi mutaţiile în planul complex alcredinţelor, determină apariţia primelor necropole mari, precum cele de la Cernavoda (peste 500 de morminte Hamangia), Cernica (peste 350 morminte Boian). Culturile specifice eneoliticului timpuriu, sunt: Vinča târzie (faza Vinča C), Boian, Vădastra şi Hamangia. Cultura Vinča C Caracteristică pentru neoliticul târziu, cultura Vinča îşi încheie evoluţia prin fazele sale târzii (C-D) în eneolitic. Faza C a culturii o întâlnim în descoperiri din Banat, Transilvania şi Oltenia (grupul Rast), pentru ca ultima fază (D) să-şi restrângă arealul doar la zona Banatului. Aşa-numitul “şoc Vinča C” va afecta teritoriul aflat pe cursul superior şi mijlociu al Mureşului, formând înTransilvania un grup aparte, care va pune capăt evoluţiei culturii Turdaş şi va crea premisele formării culturii Petreşti. Metalurgia cuprului la comunităţile vinčiene târzii este ilustrată prin topoarele de mari dimensiuni, de tip Pločnik. Grupul Suplacu de Barcău Indentificat în zona de nord-vest a României, acest grup reprezintă o sinteză între grupul Iclod şi cultura Tisa Se detaşează, în cadrul ceramicii, pictura cu roşu pe o angobă alb-gălbuie sau negricioasă, dar şi pictura cu o substanţă bituminoasă. Aceasta din urmă apare, ca un cap de pod, până în aşezarea de la Gligoreşti, situată în centrul Transilvaniei. Pictura prezintă similitudini

23

ce cea întâlnită în descoperirile de la Alba Iulia-Lumea Nouă, Cheile Turzii, sau în grupul Iclod. Caracteristică acestui grup este numărul mare al topoarele din piatră şlefuită, cu secţiunea plan-convexă, arareori perforate. Apar izolat, în perimetrul aşezărilor, morminte de incineraţie în urnă sau în groapă. Cultura Hamangia O altă cultură născută printr-un process de migraţie şi difuziune anatoliană, este cultura Hamangia. Aceasta ia naştere în urma unei pătrunderi pe coasta de vest a Mării Negre, fie pe uscat, fie pe mare. Aria ocupată cuprinde Dobrogea, cu sporadice urme la nord de Dunăre şi în nord-estul Bulgariei. Cultura materială este total diferită de cea a culturilor învecinate. Ceramica este decorată cu şiruri de împunsături fine, ce formează motive meandrice şi benzi unghiulare, iar formele vaselor sunt zvelte. Deosebit de originală şi excepţională prin realizare, este plastica antropomorfă, de sorginte anatoliană, carcacterizată prin statuete cu gâtul prismatic şi lung, fără cap şi corpul masiv, cu steatopigie pronunţată. Merită a fi amintite, în acest sens, cele două statuete din lut ars descoperite în cimitirul de la Cernavoda, aşa-numitul „Gânditor” şi perechea sa feminină. Acum apar şi obiecte lucrate din marmură (o statuetă, un vas ş. a.). La Cernavoda a fost cercetată o mare necropolă de înhumaţie, cu peste 350 de morminte. Cele patru faze de evoluţie a culturii Hamangia (Medgidia, Goloviţa, Ceamurlia, Mangalia) s-au derulat în a doua jumătate a mileniului 5 a. Chr. Importurile Boian şi Precucuteni III în aria hamangiană indică sincronismul şi contactele de schimb între cele trei arii culturale. Cultura Hamangia şi adus un aport important la geneza culturilor Boian şi Gumelniţa şi exercitând influenţe puternice în plastica precucuteniană timpurie. Cultura Vădastra A ocupat sud-estul Olteniei, sud-vestul Munteniei, formându-se pe fondul culturii Dudeşti, pe care s-au grefat influenţe sudice şi liniarceramice. Cultura, ce evoluează pe parcursul a două faze (I-II) îşi află originea în complexul mai vast al culturilor cu ceramică neagră, din care face parte şi Vinča, Dudeştiul, păstrând într-o prima fază de evoluţie caracteristici similare acestora. Ulterior aspectul culturii materiale se modifică sensibil. În ceramică, ornamentaţia devine mult mai complexă, tehnicile modificându-se, trecându-se de la incizie fină la incizii adânci şi excizie. Ornamentele predilecte vor deveni spirala şi meandrul executate prin excizie, umplute cu pastă albă. Întâlnim, în acelaşi timp, vase

24

antropomorfe cu forme unicat, ori ase pe care sunt aplicate figuri umane, cu afinităţi anatoliene (Troia). Specifice pentru faza a doua vor deveni aşezările de tip tell, formate din locuinţe mari de suprafaţă. În cultivarea pământului, începe să fie utilizat plugul primitiv (aratrum) cu tracţiune animală. Importurile ceramicii liniare sugerează legăturile şi contemporaneitatea celor două culturi. Cultura Boian La contactul dintre cultura Dudeşti şi cultura ceramicii liniare va lua naştere cultura Boian. Aceasta face parte complexul cultural BoianGumelniţa, reprezentativ pentru neoliticul şi eneoliticul de la Dunărea de Jos. Aria ocupată de triburile Boian acoperă, la început, Muntenia, de unde, în faza a doua (Giuleşti) se extinde şi la sud-estul Transilvaniei, pentru ca în faza a III-a (Vidra) expansiunea să atingă Dobrogea, iar spre sud, nordul Munţilor Balcani. E. Comşa a delimitat patru faze de evoluţie, denumite după localităţile reprezentative: Bolintineanu, Giuleşti, Vidra şi Spanţov. În cadrul ceramicii se constată, precum în cazul culturii Vădastra, la o trecere de la decorul incizat şi de la caneluri fine la decorul excizat, încrustat cu alb. Culturii Boian îi aparţine şi cea mai veche statuetă lucrată din os, găsită în România. Obiectele confecţionate din cupru se înmulţesc în faza finală. Aşezările din fazele finale sunt de tip tell, unele fortificate. La Radovanu a fost cercetată exhaustiv o astfel de aşezare. Locuinţele sunt de formă rectangulară, cu podeauă de lut bătătorit. La Cernica, Gh. Cantacuzino a cercetate o necropolă de înhumaţie, prima de acest fel din România. Mormintele aveau inventarul format din ceramică, podoabe de os şi cupru. Viaţa spirituală a comunităţilor Boian sunt elocvent exprimate prin descoperirea unui sanctuar de mari dimensiuni la Căscioarele (faza Spanţov). Două coloane de lut ars, pictate cu motive geometrice indică existenţa, în acea vreme, a unui cult al coloanei. Începuturile culturii Boian pot fi plasate în a doua jumătate a mileniului 5 a. Chr., evoluţia sa târzie atingând prima parte a mileniului 4 a. Chr. În câteva aşezări din Muntenia au apărut câteva importuri Precucuteni III. Problematică rămâne, după unii, existenţa unei ultime faze, Tangâru, care ar reprezenta, în fapt, o fază distinctă, de trecere spre cultura Gumelniţa. Acum are loc o înaintare la vest de Olt, precum şi în Dobrogea. Cultura Precucuteni În sud-estul Transilvaniei, contactul dintre cultura ceramicii liniare „cu note muzicale” şi comunităţile Boian, din faza Giuleşti se va forma o nouă entitate, cultura Precucuteni. Din acest spaţiu originar se va realiza o expandare înspre centrul şi vestul Moldovei, ajungând în 25

faza finală până la Nipru, zone unde se va afirma ca primă componentă a marelui complex cultural Precucuteni-Cucuteni. Descoperirile din Republica Moldova şi Ucraina (din fazele II-III) sunt cunoscute sub numele de Tripolie A1 şi A2. Cum menţionam, au fost definite trei faze evolutive (I-III), ultima de maximă expansiune. Aşezările sunt de mari dimensiuni, unele fortificate, precum la Traian (cel mai vechi şanţ de apărare din Moldova), Târpeşti, Târgu Frumos. Locuinţele sunt de formă rectangulară, cu podina realizată pe un pat de crengi şi frunze sau cu platforme. Cultura materială din prima fază preia multe elemente din componenta Boian (ceramică canelată şi excizată – dinţi de lup, capace de vase cu mâner), în tandem cu topoarele de tip calapod, preluate din mediul culturii ceramicii liniare cu note muzicale. În faza a doua începe să fie utilizat, în paralel, şi decorul imprimat, pentru ca în ultima fază decorul să se rezume doar la motive incizate şi imprimate, rar fiind utilizată şi pictura. Plastica antropomorfă s-a aflat, într-o primă fază sub semnul influenţei directe a culturii Hamangia, pentru ca, ulterior, aceasta să se cristalizeze în forme proprii, cu redarea stilizată a capului, şolduri proeminente, majoritatea modelate în poziţie şezând (unele stând pe scăunele de lut special destinate). La Târpeşti, în faza Precucuteni III sa descoperit o replică a celebrului „Gânditor” de la Cernavoda. Vase conţinând numeroase statuete pictate au apărut în aşezările de la Poduri şi S, probabil truse destinate cultului. Acest lucru este sugerat de contextul găsirii lor, în cadrul unor construcţii, precum la S, interpretate ca sanctuare. În mediul precucutenian apar şi primele exemplare din aşa-numitele „hore”. Plastica antropomorfă precucuteniană a constituit şi ea, la rându-i, model pentru cea petreşteană timpurie. O problemă aparte o constituie numeroasele materialele Precucuteni descoperite în aproape toate aşezările turdăşene şi petreştene timpurii din Transilvania şi interpretate drept importuri. O parte a acestora ar putea constitui bunuri culturale Boian, altele, întradevăr Precucuteni, însă nu este exclus ele să reprezinte o specia distinctă, proprie culturilor Turdaş şi Petreşti, rezultată în urma influenţelor exercitate de cele două culturi cu ceramică excizată. Datele C 14 ne indică o evoluţie a culturii Precucuteni pe parcursul ultimului sfert al mileniului V a. Chr., până în al doilea sfert al mileniului 4 a. Chr. Aspectul cultural Stoicani-Aldeni În zona de contact a culturilor Gumelniţa (A), Precucuteni (III) şi Cucuteni( A) se formează, din inreferenţa celor trei manifstări, aspectul Stoicani-Aldeni. Aria ocupată de acesta, acoperă sud-estul Moldovei şi nord-estul Munteniei.

26

Prin săpăturile de la Stoicani, Aldeni, Suceveni ş. a. Au fost distinse trei faze de evoluţie, în cadrul căreia se foloseşte ceramica decorată cu caneluri, pictură cu culoare albă şi grafit. Eneoliticul dezvoltat Eneoliticul dezvoltat este caracterizat, fenomenologic, în primul rând de confecţionarea şi utilizarea uneltelor din cupru, grele, de mari dimensiuni. Este de presupus exploatarea zăcămintelor cuprifere locale în cazul comunităţilor transilvănene (Tiszapolgár, Bodrogkeresztúr) sau a celor sârbeşti, din zona minelor Rudna Glava şi Aibunar, pentru culturile Gumelniţa şi Sălcuţa. În acelaşi timp, uneltele din silex şi piatră sunt folosite pe aceeaşi scară, în paralel, ceea ce justifică folosirea, în continuare, a termenului de eneolitic. Din punct de vedere tehnologic, un pas important este făcut prin descoperirea turnării metalului în tipare (simple sau bivalv). O serie de piese, unele de mari dimensiuni (vezi statuetelepandantive) sunt lucrate din aur, în tehnica au repoussé, precum cele descoperite la Moigrad, Târgu Mureş (în aria culturii Bodrogkeresztúr), Traian (în aria Cucuteni), Gumelniţa şi Sultana (în aria Gumelniţa). Meşteşugul ceramicii atinge culmea dezvoltării sale, folosindu-se acum, pentru întâia oară, în aria culturii Cucuteni, precursoare ale roţii olarului. Se folosesc cuptoare pentru ceramică, în care erau atinse temperaturi ridicate, fapt ce permitea o ardere foarte bună, neatinsă decât în epoca clasică. Cultura Petreşti Şi-a primit numele după staţiunea eponimă aflată cu cursul mijlociu al văi Sebeşului. Originea culturii, încă controversată, este legată, cel mai probabil, de o pătrundere sudică (din areal Dimini) ce a dat naştere în Banat grupului Foeni, fără a fi negat aportul local turdăşean târziu. Cert este că astăzi sunt descoperite tot mai multe materiale similare celor din Banat în aşezări petreştene din centrul şi sud-vestul Transilvaniei. Aria principală de răspândire rămâne centrul şi sud-vestul Transilvaniei, cu extensii în aproape întreg arealul intracarpatic şi în Banat (prin grupul Foeni). Aşezările, unele de mari dimensiuni (Pianu de Jos, Ghirbom, Păuca, Mihalţ, Caşolţ) sunt situate pe terasele râurilor, dar şi pe locuri înalte, retrase. Au fost constatate şi procese de roire din aşezărimatcă. Locuinţele sunt fie adâncite, fie de suprafaţă, ultimele în număr mult mai ridicat în ultimele faze de evoluţie. Caracteristică locuinţelor de suprafaţă sunt platformele cu planul rectangular, realizate din lemne despicate şi, ulterior lutuite. În cadrul ceramiii se remarcă vasele carenate (cu umărul pronunţat) şi vasele-suport, cu piciorul înalt. Pictura , de o excelentă calitate este aplicată pe o angobă alb-gălbuie; culorile folosite sunt roşul, albul, negrul, foarte rar verdele. În cadrul primei faze este 27

întâlnită, adesea, monocromia de culoare sângerie, pe vase cu suprafaţa puternic lustruită, pentru ca în ultimele două faze să predomine bi- şi tricromia, formând motive spiralice şi meandrice. Foarte rare sunt obiectele din cupru, cum, foarte slab reprezentată este şi plastica antropomorfă (doar 25 exemplare) comparativ cu culturile neolitice ce i-au precedat. I. Paul a distins, pe baza analizei tipologico-stilistice a ceramicii pictate, trei faze de evoluţie a culturii, notate cu A, A-B şi B, ce se datează între începutul şi mijlocul milenilui 5 a. Chr. Cultura Petreşti a jucat, se pare, un rol important în geneza ceramicii pictate Cucuteni, cu care a fost, parţial, contemporană. Sfârşitul îi este marcat de pătrunderea unor comunităţi Decea Mureşului şi a altora aparţinătoare orizontului „toartelor pastilate”. Cultura Gumelniţa După cum am văzut, faza Spanţov a culturii Boian este considerată e unii specialişti ca o fază de trecere spre cultura Gumelniţa. Acesta este fondul de bază pe care naşte noua cultură, la care se adaugă şi elemente Hamangia şi sud-dunărene, de tip Mariţa. Aria de răspândire a culturii este una vastă, între Munţii Carpaţi şi Balcani ce cuprinde Muntenia, Dobrogea, sudul Moldovei, nord-estul Olteniei, dar şi regiuni din afara României (Moldova, Ucraina, Bulgaria), elemente gumelniţene ajungâng până la Dikili-tash, în Greci Reprezentative sub aspectul habitatului sunt aşezările pluristratificate, de tip tell, precum cele de la Hârşova, Gumelniţa, Căscioarele, Tangâru, Boian etc.. Rareori sunt întâlnite locuiri fortificate cu şanţuri de apărare. Locuinţele sunt, în general, de tip platformă, cu podina de formă rectangulară; apar şi locuineţe cu pridvor, de tip megaron (Petru Rareş). Metalurgia cuprului este reprezentată prin acele cu capul dublu spiralic, cu analogii în lumea sudică, topoarele masive de tip Vidra. Ceramica prezintă o mare diversitate de forme; întâlnim străchini, castroane, vase de tip askos şi rhyton. Excelează ceramica pictată, fie înainte, fie după ardere, cu alb, roşu crud sau grafit cu motive spiralice şi geometrice. Fenomenul gumelniţean se datează, în special, în prima jumătate a mileniului 5 a. Chr. Evoluţia sa a fost împărţită în două faze (A şi B), fiecare cu câte două etape (A! şi A2; B1 şi B2). Ultima subfază (B2) Gumelniţa, numită, în genere, grupul sau aspectul cultural Brăteşti, este întâlnită doar în zona subcarpatică a Munteniei, formându-se ca rezultat al presiunii exercitate de triburile Cernavoda I. Cultura Sălcuţa Face parte din cadrul complex cultural Sălcuţa-Krivodol-Bubanj, varianta Sălcuţa acoperind Oltenia şi sud-estul Banatului. Aceasta se constituie pe fondul vinčian târziu şi gumelniţean timpuriu, sub impulsul bronzului timpuriu balcanic. Împreună cu cultura Gumelniţa

28

face parte din cercul culturilor cu ceramică pictată cu grafit din sudul României. Aşezările sălcuţene sunt de tip tell, cu locuinţe de suprafaţă rectangulare, prevăzute cu una sau două încăperi. Ceramica prezintă forme derivate din cele vinčiene şi asemănări cu cea gumelniţeană, ambele utilizând pictura crudă sau cu grafit. Cultura Cucuteni Fără îndoială, prin cultura Cucuteni, eneoliticul românesc a atins maxima sa înflorire. Născută din elementele Precucuteni târzii (III), dar şi cu participări Petreşti şi Gumelniţa, marele complex cultural AriuşdCucuteni-Tripolje va reuşi să acopere sud-estul Transilvaniei, Moldova, nord-estul Munteniei, spre nord ajungând până în sud-estul Poloniei, iar spre est până la Nipru. Aşezările cucuteniene au beneficiat de ample cercetări sistematice, cele de la Hăbăşeşti şi Truşeşti fiind investigate exhaustiv. Se vorbeşte chiar de existenţa, în mediul cucutenian a unor aşezări cu caracter protourban. Preocuparea pentru sistematizarea spaţiului de locuit reiese clar din planimetria aşezărilor tocmai pomenite; la Truşeşti vatra cuprindea 98 de locuinţe dispuse în rânduri paralele ce se grupau în jurul unei curţi centrale, pr când la Hăbăşeşti, cele 44 de locuinţe formau două cercuri învecinate. În unele cazuri, aşezările sunt fortificate cu şanţuri de apărare. Similar mediului petreştean, sunt confecţionate locuinţe rectangulare, cu platformă, de mari dimensiuni, cu una sau două încăperi. De o excepţională calitate tehnică şi artistică ceramica pictată înainte de ardere, pe forme precum castroane, pahare, suporturi, fructiere, vase binoclu sau pe linguriţe de lut ars. Culorile folosite erau roşu, alb şi negru, motivele ornamentale întâlnite fiind spirala, menadrul, rombul, în fazele A-B şi B pictându-se, schematizat, figuri antropomorfe, reprezentări de animale de pradă şi păsări. O realizare de excepţie este cunoscuta „horă” de la Frumuşica, redând personaje feminine înlănţuite într-o horă. Începând cu subfaza A3, în mediul cucutenian îşi va face apariţia, constant, o categorie ceramică intrusivă, numită convenţional de „tip C”, cu originea în regiunea nord-pontică. Aceasta se caracterizează prin aspectul său rudimentar, degresarea cu scoici pisate şi decorul realizat cu un pieptene (Kammkeramik) şi cu şnurul răsucit sau înfăşurat. Plastica antropomorfă cucuteniană este extrem de numeroasă redând, cu puţine excepţii, personaje feminine cu steatopigie, modelate după tipicuri precucuteniene. Obiectele lucrate din cupru nu sunt foarte numeroase; cu faza AB utilizându-se, datorită legăturilor cu zona transilvăneană, şi topoare de cupru cu braţele în cruce. 29

Problematică rămâne, la nivelul documentaţiei actuale, problema mormintelor culturii Cucuteni, extrem de puţine cunoscute raportat la numărul impresionant de aşezări identificate. Vl. Dumitrescu, preluând sistemul de periodizare a culturii elaborat de H. Schimdt la începtutul sec. XX va distinge trei faze Cucuteni (A, A-B şi B), fiecare cu mai multe subfaze, datate între 4.6003.700 a. Chr. Sfârşitul acestei impresionante manifestări culturale este datorat pătrunderii unor populaţii nomade nord-pontice. Eneoliticul final Cultura Tiszapolgár Ia naştere din elemente Tisa târzii şi ale grupului Iclod, ocupând iniţial regiunile Crişana, Banat şi nordul Transilvaniei, pentru ca, ulterior, după încetarea culturii Petreşti să ocupe şi regiuni din partea vestică a Transilvaniei. Forma ceramică specifică este vasul înalt, cu picior traforat, specifice fiind şi proeminenţele în formă de „cioc de pasăre”. Metalurgia cuprului va lua un având deosebit, confecţionându-se îndeosebi topoare, iar din aur piese de podoabă.. Cultura Bodrogkeresztúr Peste arealul culturii Tiszapolgár se va forma cultura Bodrogkeresztúr. Aşezările, ce ocupă zonele joase, sunt mai puţin cercetate, de investigaţii mai temeinice beneficiind situl de la Pecica-Forgaci (jud. Arad), unde au fost delimitate două niveluri de locuire. Cultura Bodrogkeresztúr este cunoscută îndeosebi, prin monumentele funerare. Formele ceramice specifice sunt aşa-numitele „oale de lapte” şi ghivece de flori, troconice. Unele dintre vase au la baza torţilor pastile de lut. Totuşi, faza incipientă nu utiliza încă torţile pastilate. Metalurgia cuprului atinge apogeul său, frecvente fiind topoarele masive cu braţele în cruce (tipul Jászladány) cunoscute prin numeroase descoperiri izolate sau depozite. Acest tip de piese apare, ca importuri, până în mediul cucutenian. Se remarcă, de asemenea, podoabe de aur, prezentând imagini antropomorfe stilizate (ex. descoperirile de la Moigrad şi Oradea). Grupul Decea Mureşului În centrul Transilvaniei vor pătrunde, spre sfârşitul evoluţiei culturii Tiszapolgár, grupuri de populaţie de origine nord-pontică, care vor naştere grupului Decea Mureşului. Cercetările efectuate la Decea Mureşului au pus în evidenţă o necropolă de înhumaţie, cu un inventar format din ceramică, piese de podoabă, măciucă cu patru protuberanţe din piatră care îşi găsesc corepondenţe în descoperirile de la nordul Mării Negre sau în necropola contemporană de la Csóngrad, demonstrând, astfel, caracterul intrusiv

30

al acestor comunităţi. Un sceptru zoomorf din piatră de la Vinţu de Jos aparţine, de asemenea, acestui grup. Până nu demult, aşezările nu erau cunoscute, dar cercetările de la Aiud şi Şeuşa au evidenţiat locuiri în care se constată un fenomen de sinteză a culturii materiale cu mediul Tiszapolgár. Cultura Cernavoda I Din stepele nord-pontice vor pătrunde, în zona Dobrogei şi în Muntenia comunităţi care vor da naştere culturii Cernavoda I. Prezenţa acestora s-a făcut simţită încă din fazele timpurii Cucuteni şi Gumelniţa, prin ceramica de „tip C” şi prin mormintele tumulare de înhumaţie, cu scheletele presărate cu ocru roşu. Aria de populare va fi dobândită prin ocuparea teritorului folosit de comunităţile gumelniţene, pe care le vor asimila. O serie de unelte lucrate din silex sau elemente de plastică antropomorfă se vor regăsi în continuare, ca moşteniri Gumelniţa. Ceracteristica principală a culturii materiale este dată de ceramica cu scoici pisate în pastă şi decorul cu şnurul. De asemenea, trebuie menţionate capetele zoomorfe din piatră (sceptre), descoperite izolat sau în morminte (Casimcea).

31

Istoria veche a României CURS 4 PERIOADA DE TRANZIŢIE SPRE EPOCA BRONZULUI Este perioada în care, continuându-se procesul de unificare culturală început la finele eneoliticului, se va constitui, în jumătatea vestică a României un alt mare complex cultural: blocul CoţofeniBaden. Aria ocupată prin cele două culturi acoperă un spaţiu extrem de vast, din nord-vestul Bulgariei, Macedonia, Serbia, Banatul, Oltenia, Transilvania, Crişana, Câmpia Tisei, Transdanubia, Moravia, Slovacia şi o parte a Austriei. Fondul comun din care ia naştere acest complex trebuie căutat în blocul cultural Cernavoda III-Boleraz, cu origini la Dunărea de jos. Totuşi se pot sesiza deosebiri importante, date, desigur, de aspectele regionale. Mutaţiile importante produse în acest interval au fost legate, multă vreme, de populaţii cu un caracter instabil, purtătoare şi parte a fenomenului de indoeuropenizare. Cercetările recente au dovedit însă că sedentarizarea atinsese un nivel ridicat, cu toate că creşterea animalelor deţinea o pondere însemnată. „Schimbul”de culturi şi populaţii nu trebuie văzut ca un proces brusc şi epurator, ci ca pe unul de asimilare şi continuitate, în cadrul căruia amprenta definitorie este dată de noile forme de civilizaţie.Dacă în prima parte a perioadei modul de viaţă conservă mult din caracterul neolitic, spre partea finală formele de manifestare devin tot mai pregnant apropiate cele specifice epocii bronzului. Desigur, reprezentativă pentru acest moment este cultura Coţofeni, care rămâne ilustrează cât se poate de sugestiv procesul de trecere (de tranziţie) de la vechiul mod de viaţă eneolitic, la cel al epocii bronzului. În cealaltă jumătate, estică, asistăm la o continuare, în alte forme a complexului Cucuteni-Tripolje, prin numeroasele elemente păstrate în cultura Horodiştea-Gorodsk-Erbiceni. Cultura Cernavodă III este continuatoarea directă a c. Cernavodă I, dar pe o arie mai restrânsă la jumătatea vestică a Câmpiei Munteniei şi sudul Olteniei (unde a dat naştere aspectului cultural Celei). Iniţial a ocupat şi teritorii din Dobrogea. Conţinutul material al c. Cernavodă III este puternic influenţat de tradiţiile târzii ale c. Gumelniţa şi Sălcuţa, ca şi de impulsurile venite din bronzul timpuriu egeo-halladic (Troia I târzie). Caracteristice pentru ceramică sunt torţile tubulare, brâurile în relief şi decorul canelat, la care se adaugă menţinerea scoicii pisate în pastă (moştemire de la c. Cernavodă I). 32

Ocupaţia principală a comunităţilor Cernavodă III era creşterea vitelor şi a cailor, acest din urmă element fiind un argument pentru atribuirea caracterului indo-european al acestor comunităţi, ştiindu-se că generalizarea folosirii cailor este legată de populaţiile indo-europene de stepă. Datorită marii lor mobilităţi, în consens cu caracterul economiei lor, purtătorii c. Cernavodă III au contribuit, la începutul eneoliticului final, la procesul de uniformizare culturală, care cuprinde întreg bazinul Dunării, din Slovacia şi vestul Ungariei (c. Boleráz) până în Dobrogea şi din sudul Poloniei până la Munţii Balcani. Cultura Baden (- Pecel) Are o mare arie de răspândire, din Cehia, Slovacia şi Austria de Jos până în vestul ţării noastre, şi din sudul Poloniei până în nordul Serbiei şi Croaţiei. Pe teritoriul României este atestată în zonele de câmpie din Crişana şi Banat. Spre est se învecina cu c. Coţofeni. Originea sa pare a se afla în baza culturală neo-eneolitică a bazinului Dunării Mijlocii, peste care s-au infiltrat influenţe nordvestice, răsăritene şi, mai ales, sud-estice, cu analogii până în Anatolia. Puternica influenţă sudică se vădeşte clar în utilizarea predilectă a canelurilor pentru decorarea ceramicii. Din punct de vedere a ritului funerar, purtătorii c. Baden practicau atât inhumaţia, cât şi incineraţia, denotând caracterul eterogen al comunităţilor ce formau această cultură. Cultura Kostolac S-a format în nord-estul Serbiei, pe fondul variantei sudice a c. Baden, dar cu influenţe ale bronzului macedonean. În România se răspândeşte doar în sudul Banatului, unde intră în contact cu c. Coţofeni, dar influenţe ale sale se resimt chiar până în centrul Transilvaniei. Caracteristice sunt vasele ornamentate cu împunsături punctiforme şi încrustate cu alb, decor preluat din bronzul timpuriu macedonean. Ritul funerar foloseşte atât inhumaţia, cât şi incineraţia. Cultura Coţofeni Originea culturii Coţofeni este astăzi bine precizată, prin participarea unui fond Celei şi Cernavoda III. Aria de răspândire a culturii este deosebit de vastă, dar a fluctuat pe parcursul evoluţiei sale: Transilvania, Oltenia, vestul Munteniei, zona montană a Banatului şi Crişanei, estul Serbiei, nord-vestul Bulgariei. Acest areal întins, ca şi rezenţa unor variante regionale, destul de numeroase, naşte firesc întrebarea, dacă nu sunt cumva, numai chiar în cazul de faţă, în faţa unui complex cultural Coţofeni, parte a marelui bloc BadenCoţofeni. Numărul locuirilor şi aşezărilor Coţofeni identificate până astăzi pe teritoriul României depăşeşte cifra de 1300, majoritatea 33

concentrate în spaţiul intracarpatic. Dacă într-o primă fază aşezările se regăsesc, îndeosebi în zonele joase de terase în faza finală apar, în paralel, numeroase locuiri pe înălţimi, care ajung, precum la Piatra Ilişovii, în Banat, la peste 1200 m. În zona înaltă de dealuri a Transilvaniei apar şi aşa-numitele aşezări cu terase (în fapt, terasări ale pantelor abrupte, sub vârful unui promontoriu). Sunt ocupate şi numeroase grinduri de pe Dunăre, în sudul Olteniei. În această ultimă regiune cunoaştem şi singurele aşezări Coţofeni fortificate, la Pleniţa şi Castrele Traiane. Locuirea cu cea mai complexă stratigrafie, cea de la Băile Herculane-Peştera Hoţilor, unde s-au identificat 17 niveluri succesive, a oferit şi posibilitatea periodizării interne a culturii, P. Roman distingând trei faze de evoluţie I (de cristalizare), II (de ) şi III (de regionalizare). Locuinţele sunt de tip adâncit (bordei, semibordei) şi de suprafaţă, ultimele se pare preferate în ultima fază de evoluţie. Un număr mare de locuinţe de suprafaţă, de formă patrulateră, cu pridvor în faţă (15) au fost crecetate în singura aşezare săpată exhaustiv din arealul Coţofeni, cea de la Câlnic. Tipul de habitat ne sugerează şi tipul de economie, cu caracter mixt al populaţiilor Coţofeni. Pe lângă cultivarea pământului, o pondere ridicată o deţinea creşterea animalelor (ovi-caprine, bovidee). Metalurgia Coţofeni este una puţin dezvoltată, numărul restrâns de piese descoperite (mici obiecte de uz casnic, arme şi podoabe) demonstrând elocvent regresul înregistrat comparativ cu epoca anterioară. Ritul şi ritualul funerar, în ciuda numărului mare de situri descoperite, este foarte puţin cunoscut. Se practica cert incineraţia în urnă (Mediaşul Aurit) dar şi înhumaţia în morminte plane (Vădastra). Problematică rămâne, în continuare, atribuirea înmormântărilor sub tumul şi fenomenului Coţofeni sau numai grupelor aparţinând deja bronzului timpuriu. În prima fază de evoluţie au putut fi observate, în sud-estul Transilvaniei un contact direct cu comunităţi ale culturii „amforelor sferice”. Relaţii strânse, care au dat naştere şi unor aspecte zonele, de interferenţă a avut cu cultura Baden, în fazele I-II. În ultima fază relaţiile cu cultura Kostolac, au dat naştere în Banat unei variante regionale Coţofeni-Kostolac, iar în zona clisurii dunărene unei aspect de mixtură cu cultura Vučedol. Finalul acestei culturi este marcat de formarea în centrul şi sudvestul Transilvaniei a grupului cultural Livezile, care preia multe elemente locale, coţofeniene. În date absolute, evoluţia culturii Coţofeni se încadrează între cca. 3.500-2.600 a. Chr. Cultura Horodiştea-Erbiceni ocupă zona Moldovei de nord şi centrale. Ea îşi are originea în fondul cultural al ultimelor subfaze 34

cucuteniene, peste care se adaugă, succesiv, elemente răsăritene, astfel că în ceramică se constată tradiţii cucuteniene (pictură cu motive liniare geometrice), alături de ceramică bogat ornamentată cu şnurul sau incizată. O creaţie originală a purtătorilor acestei culturi o reprezintă aşa-numitele opaiţe (cădelniţe), având un căpăcel cilindric pe gura foarte îngustă, precum şi tipul de idol cu gâtul încovoiat. Economia triburilor c. Horodiştea era una de caracter mixt, agropastoral. Locuinţele continuă în parte tradiţiile constructive cucuteniene, nelipsind însă nici cele de tipul unor colibe de suprafaţă modeste sau chiar semiadâncite. Unealta caracteristică este toporul de silex, parţial şlefuit spre vârf. Ritul funerar constă din morminte plane, în care se depun vase tipice, îndeosebi pictate. În faza finală a acestei culturi, ea a avut puternice întrepătrunderi cu cultura învecinată, Folteşti-Cernavodă II, cu care va forma în cele din urmă un complex cultural unitar (Horodiştea-Folteşti). Cultura amforelor sferice este numită după tipul caracteristic de vas: oala cu corpul globular. Mai este cunoscută şi sub numele de c. mormintelor în ciste, după specificul ritului funerar. Aparţinând unei populaţii de păstori, această cultură are o arie imensă de răspândire, din centrul Germaniei până pe Bug. În România, c. amforelor sferice pătrunde dinspre sudul Poloniei şi Ucraina subcarpatică, ocupând nordul Moldovei. Atestările ei constau, până în prezent, doar din morminte izolate. Ritul funerar este cel al incineraţiei, cu depunerea resturilor în ciste sau cutii de piatră Cultura Folteşti-Cernavodă II s-a format, într-o primă etapă, în sudul Moldovei şi nord-estul Munteniei, extinzându-se apoi în Dobrogea şi estul Munteniei (unde a ocupat parţial arealul deţinut de purtătorii c. Cernavodă III). A luat naştere pe fondul c. Cernavodă I, dar prin revitalizarea unor elemente locale de tradiţie gumelniţeană şi cucuteniană, ca şi prin asimilarea unor influenţe sudice egeoanatoliene. Caracteristica principală a ceramicii acestei culturi o constitue dispariţia scoicii pisate din pastă, ca şi rara utilizare a decorului şnurat. Se folosesc însă, pentru decor, şirurile de crestături şi brâuri mărunt crestate. Prin aspectul său, se apropie de c. Horodiştea-Erbiceni, cu care a format, în cele din urmă un vast complex cultural ce va continua şi la începutul epocii bronzului (Horodiştea-Folteşti). Sfârşitul acestui complex este pus în legătură cu pătrunderea în Moldova, la începutul epocii bronzului, a unor noi populaţii pastorale nord-pontice, cunoscută sub numele de grupul mormintelor tumulare cu ocru în groapă simplă, şi cu extinderea treptată a c. Monteoru din nord-estul Munteniei şi a c. Costişa dinspre nord. 35

Istoria veche a României CURS 5 EPOCA BRONZULUI (cca. 3.000-1.150 a. Chr.) Cu epoca bronzului începe ultima mare secvenţă a preistoriei, cea a epocii metalelor, formată din epoca bronzului şi epoca fierului. Pentru teritoriul României trecerea la formele de viaţă specifice epocii bronzului s-a produs gradual, inegal de la o zonă la altă. Vor coexista, în spaţii diferite, comunităţi care deja au făcut acest pas şi altele care încă aparţin tranziţiei spre epoca bronzului; cele dintâi fiind şi purtătoare ale noului fenomen; influenţele exercitate asupra culturilor locale vor grăbi ireversibil adoptarea tiparelor de cultură şi civilizaţie proprii epocii bronzului. Stadiul atins de comunităţile perioadei de tranziţie, îndeosebi de triburile Coţofeni din faza finală, în cadrul cărora se practica o economie mixtă, în care încep să se folosească obiecte lucrate din bronz arsenic iar credinţele se modificaseră în sens urano-solar a facilitat integrarea teritoriului actual al României în aria bronzului central şi sud-est european. Fenomenologic vorbind (deci din prisma apariţiei primelor obiecte lucrate din bronz) epoca în discuţie începe cu utilizarea aliajului Cu+Sn, iar în planul produselor, prin apariţia topoarelor din bronz cu gaură de înmănuşare transversală şi apariţia primelor depozite de bronzuri (vezi depozitul de la Baniabic). Sfârşitul epocii este marcat prin dispariţia marilor depozite de bronzuri şi folosirea primelor obiecte confecţionate din fier. Sedentarizarea accentuată, ca şi apariţia unei stratificări sociale evidente va conduce va începe să se reflecte în cultura materială prin apariţia primelor „cetăţui”, locuri dominante fortificate, adevărate reşedinţe tribale, mici copii a cetăţilor miceniene. Noul mod de viaţă a impus, definitiv, organizarea de tip patriarhal, în rândul căreia se cristalizează, în fome incipiente, prima aristocraţie militară, parte a unei societăţi în care deja se atinsese stadiul unei „democraţii militare”. Din punctul de vedere al evoluţiei economice, punctăm aici generalizarea utilizării, în agricultură, a plugului cu brăzdar de lemn sau de corn, apariţia şi folosirea secerilor din bronz. Reprezentări de pe vase ceramice aparţinând bronzului târziu ne indică folosirea tracţiunii animale în agricultură. Creşterea vitelor va avea o pondere mult mărită faţă de perioada anterioară. Acum se va utiliza, pe scară largă şi carul cu două sau patru roţi. Dacă primele erau utilizate ca şi care de luptă, asemenea arealului 36

caucazian, de origine, vehiculele cu patru roţi, expresiv transpuse, cu rol cultic, în replici miniaturale în lut, erau probabil folosite în activităţi curente sau în cadrul unor ceremonii religioase. Credinţele magico-religioase specifice epocii bronzului se vor canaliza, în principal, pe adorarea unei divinităţi solare. Acest lucru se va reflecta şi în adoptarea, se scară largă a ritului incineraţiei în spaţiul carpato-danubian. Purtătoare ale fenomenului complex al epocii bronzului sunt considerate, apoape unanim, a fi triburile prototrace, parte a marii familii indoeuropene, într-un moment în care aceştia apar, pentru prima oară, pomeniţi în scrierile miceniene ca locuind spaţiul aflat la nordul Greciei isotrice. Periodizarea şi cronologia epocii bronzului Una din periodizările cel mai adesea utilizate pentru bronzul carpato-dunărean, este cea elaborată de Paul Reinecke. Acesta împărţea epoca bronzului în patru mari perioade, notate cu A, B, C şi D. Realităţile impuse de cercetările din ultimele decenii au adus corectări necesare sistemului lui Reinecke; s-a demonstrat, astfel, că epoca bronzului începe înainte de a sa fază A şi îşi încheie evoluţia după faza D. Opiniile actuale nu converg însă unanim în acest sens. După unii specialişti (Al. Vulpe) epoca bronzului debutează odată cu cercul cultural Baden-Coţofeni, deci la nivleul perioadei de trecere spre epoca bronzului, aflându-ne, în acest caz, în situaţia de a începe înaintea apariţiei sale în zona egeo-mediteraneană, unde îşi află, de altfel, focarul. Din acest moment putem opera şi cu aşa-numita cronologie de contact, prin care o serie de descoperiri, pe bază de importuri, pot fi raportate la cronologia elaborată în urma studierii izvoarelor scrise din Mesopotamia şi Egipt. Multe obiecte lucrate din bronz vor folosi ca element de datarea a unui sit arheologic şi, prin extensie, a unei manifestări culturale oferind repere cronologice reale în stabilirea relaţiilor interculturale cu zonele mai mult sau mai puţin învecinate. Astfel a fost posibilă racordarea bronzului românesc la cel egeo-anatolian, din zona Alpilor sau din zona Mării Baltice. Multe din punţile de legătură sunt sugerate de piesele produse sau vehiculate de importantele centre metalurgice transilvănene, fie că este vorba de obiecte lucrate din bronz, fie din aur. În momentul de faţă, pentru bronzul românesc este utilizat, fără excepţie un sistem de periodizare tripartit: bronz timpuriu, bronz mijlociu şi bronz târziu. Bronzul timpuriu

37

Trecerea la nouă epocă istorică s-a făcut pe teritoriul României gradual. Primele comunităţi care vor dobândi caracteristicile specifice epocii bronzului le vom cunoaşte pentru regiunile sudice. Asemănările multiple dintre culturile perioadei de tranziţie şi cele ale bronzului timpuriu (habitat, economie, obiceiuri funerare) fac, adesea, imposibilă o delimitare foarte exactă între fenomene. Exemplul classic ne este oferit de cultura Coţofeni, care prin faza sa finală întruneşte toate atributele specifice grupelor culturale ce o vor înlocui. În acest sens, delimitarea perioadei timpurii a epocii bronzului de perioada anterioară este rezultatul unei convenţii, necesare în vederea stabilirii unui limbaj comun. Grupul Zimnicea Începuturile noii epoci sunt tributare spaţiului sud-dunărean, de unde grupuri de populaţie vor trece Dunărea, dând naştere în sudul Munteniei primei manifestări a epocii bronzului carpato-dunărean. Aceasta este ilustrată prin descoperirile din necropola de la Zimnicea, ce a aparţinut unei populaţii pătrunse de la nordul Munţilor Balcani. Grupul Roşia Aria de răspândire a acestu grup cultural se restrânge la peşterile de pe rama vestică a Munţilor Apuseni şi la câteva desocperiri izolate, care ating spre sud râul Mureş. În cadrul ceramicii se remarcă vasele asimetrice, lucrate fin, fără ornamentaţie, ce indică legături cu unele grupe culturale din Ungaria. Mormintele sunt de înhumaţie, cele mai cunoscute fiind cele din izbucul Topliţei. Metalurgia a atins nivelul topoarelor de tip Baniabic sau Dumbrăvioara. Cultura Glina III-Schneckenberg (după stratul III al aşezării din tell-ul de la Glina şi aşezarea de la Schneckenberg-Dealul Melcilor de lângă Braşov), reprezintă, după unii nu o singură cultură cu două variante, ci mai curând două culturi înrudite, respectiv SchneckenbergNăieni în Transilvania şi nordul Munteniei şi Glina în restul Munteniei şi în Oltenia. Această cultură s-a răspândit, la început, în centrul Munteniei, apoi în sud-estul Transilvaniei, Oltenia, vestul şi sudul Munteniei, contribuind la dispariţia c. Coţofeni şi Cernavoda III. La geneza c. Glina-Schneckenberg a participat şi fondul c. eneolitice Gumelniţa şi Cernavoda I, la care s-au adăugat şi alte elemente din c. Cernavoda II şi din grupul mormintelor tumulare cu ocru, din est, precum şi din cel al paharelor în formă de pâlnie (c. Trichterbecher) şi, eventual, al amforelor sferice, din nord. În evoluţia c. Glina s-au deosebit trei etape, dintre care una, de început (Proto-Glina), cu elemente de tradiţie Cernavoda II, urmată de alte două, care corespund fazelor Schneckenberg A şi B. 38

Purtătorii c. Glina-Schneckenberg, locuind în colibe situate în aşezări cu poziţie înaltă sau pe terase joase, iar uneori şi în peşteri, se îndeletniceau cu cultura plantelor şi creşterea vitelor. Din inventarul arheologic se remarcă cuţitele curbe de silex, topoarele de luptă din piatră, unele arme din aramă (topoare plate şi cuţite) şi bronz (împungătoare, ace, pumnale, topoare plate), roţile miniaturale şi modelele de care din lut, precum şi ceramica, caracterizată prin ceşti şi căni, decorate cu şnurul. Comunităţile Schneckenberg aveau obiceiul depunerii morţilor în poziţie chircită, în interiorul unor “ciste” cu pereţii din lespezi de piatră : înmormântările puteau fi simple sau colective. Acest obicei se pare că este preluat de la populaţiile „amforelor sferice”. Rar este practicată şi incineraţia. În zona Buzăului au apărut o serie de descoperiri înrudite cu cele de tip Schneckenberg, care au primit, după numele aşezării şi necropolei cel mai bine cercetate, numele de Năeni. Al. Vulpe utilizează, mai prudent, pentru întregul ansamblu de artefacte numele de ceramică de tip Năeni-Schneckenberg. Pentru zona subcarpatică moldovenescă, această manifestare stă nemijlocit la geneza culturii Monetoru. În Transilvania, pe cursul mijlociu al Mureşului şi pe unii afluenţi din M-ţii Apuseni ai acestuia, s-au constituit grupurile Şoimuş şi Livezile-Bedeleu, cu aşezări de înălţime şi forme ceramice din c. Coţofeni şi Glina, având, probabil, un oarecare rol în geneza c. Wietenberg; în sud-est se plasează grupul Jigodin, pus în legătură cu pătrunderea purtătorilor ceramicii şnurate din centrul Europei, iar în nord-vest c. Nyrseg, răspândită mai ales în Ungaria şi sud-estul Slovaciei. În sud-estul Transilvaniei este definit grupul Zăbala, pe baza unei singure aşezări şi a unei singure necropole şi ocupă zona actualului judeţ Covasna. În linii mari evoluţia sa este posterioară, în acest spaţiu, evoluţiei culturii Coţofeni şi este contemporană cu faza Schneckenberg A. Bronzul mijlociu Caracteristica fundamentală a acestei perioade este apariţia şi evoluţia unor culturi “clasice” pentru teritoriul României, clar individualizate, regional, având numeroase legături cu lumea sudică, îndeosebi miceniană. Înflorirea deosebită a unora dintre ele (Monteoru, Wietenberg, Otomani) este de pus pe seama formării unor triburi sau uniuni tribale bine organizate, cu o ierarhizare politico-militară, asimilată, din punct de vedere etnic, unei populaţii prototracice. Cultura Monteoru Cultura Monteoru apare pe fondul anterior Năeni-Schneckenberg şi cu o participare din partea grupului Odaia Turcului, ocupând zona 39

deluroasă a Siretului inferior, ulterior şi bazinul Bistriţei, dar, încă din primele faze şi sud-estul Transilvaniei. Cele mai importante cercetări s-au întreprins în aşezarea eponimă de la Sărata-Monteoru (jud. Buzău), unde s-au identificat 13 niveluri de locuire din epoca bronzului. Observaţiile minuţioase din acest sit au permis stabilirea unei periodizări foarte fine, numerotate în ordine cronologică, I c4-3, I c3, I c2, I c1, I b, I a, II a şi II b. Ceramica se individualizează prin câteva forme specifice: ceaşca cu toartă prevăzută cu prag şi vasul etajat. Ornamentaţia cuprinde, în linie evolutivă, motive geometrice incizate, apoi în relief, urmate în fazele finale de un decor canelat dominat de motive solare. Purtătorii c. Monteoru, agricultori şi crescători de vite, amestecaţi din punct de vedere antropologic (elemente mediteranoide predominante şi altele de origine central-europeană), încep să ridice “burguri” cu construcţii din piatră şi lemn (platforme pentru locuinţe, turnuri de supraveghere şi sanctuare), care atestă legăturile cu sudul, respectiv cu civilizaţia miceniană. Aceste construcţii din piatră, atestate la Sărata Monteoru (BZ), Fitioneşti (VN) şi Răcătău (BC), şi armele din bronz pot constitui dovezi cu privire la o formă de organizare socială superioară, ce se va generaliza în cea de a doua epocă a fierului. În aria monteoreană au fost cercetate necropole de mari dimensiuni, precum cele de la Cândeşti (cu peste 800 de morminte), Sărata Monteoru. Evoluţia culturii se încheie în jurul anului 2.200 a. Chr. Cultura Costişa La nord de aria Monteoru evolua în bronzul mijlociu cultura Costişa, ce acoperea zona bazinului Bistriţei şi cursul inferior al râului Moldova. Prin natura sa, această manifestare prezintă un caracter intrusiv, legându-se, probabil, de grupul Bilyi Potik din Ucraina Subcarpatică. Aşezările, puţin cercetate, ocupă zona de terase şi deal. Cele de la Costişa şi Siliştea sunt fortificate. Cultura materială este mai puţin cunoscută; în rândul ceramicii caracteristice sunt ceştile cu una sau două torţi, amforele decorate, predilect, cu triunghiuri haşurate. Comunităţile Costişa au ocupat şi o parte a sud-estul Transilvaniei, unde au format aspectul Ciomortan. Expansiunea triburilor monteorene spre nord a determinat o restrângere a culturii Costişa doar la bazinul Moldovei. În Banat, din aceeaşi vreme cu c. Glina-Schneckenberg, este atestat începutul c. Periam, pus în legătură cu complexul PeriamMokrin-Pančevo, răspândit în sud-vestul României şi regiunile vecine din estul Ungariei, nord-estul Serbiei şi nord-vestul Bulgariei. Această cultură, cu două perioade în evoluţia ei, s-a constituit din elemente Vučedol şi Zók, cu impulsuri din Macedonia şi Grecia. Ea se caracterizează prin ceşti cu una sau două torţi şi decor incizat, prin 40

unele obiecte de podoabă, din aramă sau bronz (pandantive în formă de ochelari, brăţări, coliere etc.), precum şi prin ritul funerar al inhumaţiei. Pe baza acestei culturi s-au format c. Pecica, Vatina, Gârla MareCârna şi Verbicioara, din Bz. mijlociu şi târziu, din sud-vestul României. În ceea ce priveşte c. Pecica (după tell-ul cu mai multe niveluri de locuire de la Pecica - AR), aceasta este cunoscută, mai demult, şi sub denumirea de c. Periam-Pecica, iar mai recent sub numele de c. Mureşului. Ea a avut o evoluţie lentă, de-a lungul mai multor faze, până către sfârşitul epocii bronzului, cu legături în c. Otomani şi Vatina. Comunităţile c. Pecica sunt localizate pe Mureş, până la Deva şi, spre sud, până în Banat, unde este atestată faza ei cea mai veche. Aceste comunităţi au prelucrat bronzul în cuprinsul aşezărilor, după cum o dovedesc tiparele pentru pumnale, vârfuri de lance şi topoare cu gaură transversală pentru mâner descoperite în aşezarea eponimă. Nivelul mai ridicat al producţiei metalurgice din această cultură poate fi pus în legătură cu schimburile mai active de materie primă, dar şi de alte obiecte din regiunile Tisei şi Mureşului. Pe această cale au ajuns aici şi unele produse de faianţă şi chihlimbar. Ritul de înmormântare era inhumaţia în poziţie chircită în morminte plane. Cultura Vatina (după o localitate din Banatul sârbesc) este răspândită în zona Banatului, a Tisei şi Savei inferioare, s-a constituit la începutul epocii bronzului şi a durat până la finele Bz. mijlociu. Se caracterizează prin căni cu una sau două torţi, castroane şi alte tipuri ceramice, decorate cu motive incizate (ghirlande, spirale, triunghiuri), unelte şi arme din piatră, os, corn şi, mai puţin, din bronz (topoare, săbii). Ritul funerar era inhumaţia. Cultura Verbicioara, răspândită în aproape toată Oltenia, Banat, vestul Munteniei, Voivodina, Serbia şi nord-vestul Bulgariei, s-a desprins din c. Vatina, din grupul Periam-Mokrin-Pančevo, fiind în contact şi influenţată, în decursul a cinci faze de evoluţie, de c. Pecica, Vatina, Gârla Mare-Cârna, Tei, Monteoru şi Zimnicea. Aşezările c. Verbicioara ocupau înălţimile, fiind fortificate cu şanţuri de apărare, sau terasele joase. In ceea ce priveşte inventarul acestor aşezări, se întâlnesc unelte din piatră, silex, os şi corn (brăzdare de plug). Obiectele de bronz sunt puţine. Ceramica are caracteristică ceaşca cu două torţi supraînălţate, decorată cu triunghiuri, romburi şi motive solare (roţi, cercuri concentrice) incizate, precum şi vasele-cuptor portabile. Ritul funerar a fost iniţial inhumaţia, iar în ultimele două faze incineraţia. Cultura Tei, contemporană cu c. Verbicioara, s-a constituit pe fondul Cernavoda II, Glina şi pe baza unor influenţe sudice, din Macedonia. Comunităţile c. Tei s-au extins din zona de câmpie a Munteniei până în regiunea de dealuri şi munte şi, peste Carpaţi, în 41

colţul de sud-est al Transilvaniei, iar la sudul Dunării până la M-ţii Stara Planina din Bulgaria. În evoluţia acestei culturi s-au deosebit cinci faze, din care primele trei în Bz. mijlociu, iar ultimele două în Bz. târziu, contemporane cu c. Coslogeni. Comunităţile Tei locuiau în aşezări cu poziţie joasă sau mai înaltă, neîntărite, ocupându-se cu agricultura, în principal, dar şi cu creşterea vitelor. Din inventarul aşezărilor fac parte foarte multe unelte şi arme din piatră şi silex (cuţite curbe de silex sau gresie, lame de formă trapezoidală, pentru seceri, topoare de piatră). Sunt mai puţine uneltele, armele şi podoabele din bronz. Dintre armele de bronz se remarcă topoarele, pumnalele şi spada lungă şi subţire (zisă şi miceniană). Nu lipsesc nici obiectele din aur şi argint, cum o atestă tezaurele de la Perşinari (DB) şi Turnu Măgurele. Caracteristice pentru ceramică sunt ceştile cu una sau două torţi, decorate, în tehnica împunsăturilor succesive, cu motive spiralice încrustate cu alb. Cultura Wietenberg Specifică bronzului “clasic” transilvănean, cultura Wietenberg şia primit numele după aşezarea de la Sighişoara-Dealul Turcului sau Wietenberg. Problema originii culturii este încă discutată, bănuindu-se un aport local din partea grupului cu ceramică striată şi decorată cu ornamente textile, dar aspectul descoperirilor timpurii arată o ată componentă, greu de precizat la momentul actual. Posibilităţile de periodizare, teoretice până la un moment dat au beneficiat de rezultatul concret oferit săpăturile de la Derşida (jud. Sălaj), unde N. Chidioşan a observat trei niveluri successive de locuire, pe baza cărora a definit primele trei faze (I, II, III) din evoluţia culturii. O fază finală (IV) este documentată, cu puţine excepţii, în întreg arealul Wietenberg. O încercare recentă de periodizare aparţine lui Nikolaus Boroffka, care distinge patru faze evolutive, dar le notează cu litere latine (A, B, C şi D). Cultura materială este de o bogăţie şi varietate excepţională. Ceramica ocupă un loc important în cadrul descoperirilor. În fazele II-IV se remarcă prezenţa vaselor de bună calitate, cu suprafaţa lustruită, decorate cu motive geometrice (spirale, meandre, romburi executate prin incizie şi încrustate cu pastă albă. Formele specifice sunt castroanele lobate, străchinile scunde, bogat ornamentate sau „afumătorile”. Strânsele legături cu civilizaţia miceniană sunt dovedite şi de ornamentele de pe topoarele de luptă, cât şi de săbiile lungi şi subţiri din tipul Boiu-Sauerbrunn. Atât săbiile, cât şi topoarele de luptă cu disc sau “apărătoarele de braţ” din bronz, din descoperirile izolate sau din depozitele din aria c. Wietenberg (Turda - CJ, Ighiel şi Sebeş - AB), 42

atestă activitatea războinică a purtătorilor acestei culturi, care s-au răspândit în mai multe zone ale Transilvaniei, afectând în bună măsură comunităţile tribale cu care au venit în contact. În viaţa spirituală se întâlnesc aceleaşi elemente legate de cultul solar, ca şi în celelalte culturi din aceeaşi vreme. Ritul funerar predominant este cel al incineraţiei, inhumaţia fiind întâlnită în mai mică măsură, aşa cum dovedesc necropolele de la Bistriţa (BN) şi Sibişeni (AB). În Crişana, între cursul inferior al Mureşului, M-ţii Apuseni şi Tisa, se localizează cultura Otomani, care s-a extins ulterior spre est, în aria c. Wietenberg, până în centrul şi sud-vestul Transilvaniei, spre sud, până în Banat, şi spre nord-vest, dincolo de Tisa, nord-estul Ungariei, estul Slovaciei, Ucraina transcarpatică şi sud-estul Poloniei. Agricultori şi crescători de vite, purtătorii acestei culturi locuiau, iniţial, în aşezări de înălţime, întărite cu şanţ de apărare şi val de pământ, iar în ultima fază în aşezări circulare de tip tell sau atol, în zone mlăştinoase de la şes, uneori însă şi în aşezări întinse din zone de deal. Inventarul aşezărilor era constituit din unelte de piatră şlefuită, silex şi obsidian, cuţite curbe de silex. De remarcat psaliile de os, asemănătoare celor din Ungaria şi Slovacia, care atestă o intensă folosire a cailor. Un loc aparte îl ocupă obiectele din bronz, în special armele decorate cu motive spiralice, ilustrând dezvoltarea metalurgiei bronzului dar şi caracterul pregnant războinic al acestor comunităţi. Ceramica, reprezentată prin diferite forme de vase (ceşti cu o toartă, străchini, vase cu gât cilindric şi marginea evazată etc.) este decorată cu motive incizate (cercuri concentrice, spirale) şi cu caneluri, asociate cu puncte imprimate şi proeminenţe, precum şi motive care imită pandantivele semilunare ori în formă de potcoavă. În ceea ce priveşte viaţa spirituală, în afară de decorul ceramicii sau al armelor din bronz, precum şi câteva statuete plate din lut, de tipul “cu cap mobil”, o menţiune aparte merită sanctuarul dreptunghiular din aşezarea de la Sălacea (BH), cu pridvor şi două încăperi, cu pereţii decoraţi la exterior cu motive geometrice, iar în interior vetre-altare cu vase de ofrandă. Ritul funerar a variat: în prima fază, incineraţie în urne, în faza a doua inhumaţie în poziţie chircită, iar în faza finală, din nou incineraţie. Tot în această perioadă se plasează, în nord-vestul României, cultura Suciu de Sus, înrudită cu c. Wietenberg şi răspândită în Maramureş, nordul Crişanei şi Transilvaniei, nord-estul Ungariei şi sudestul Slovaciei. Constituită, în condiţii insuficient precizate, la sfârşitul Bz. timpuriu şi începutul Bz. mijlociu, probabil pe fondul c. Vučedol-Zók şi Nir, a evoluat de-a lungul a trei faze, din Bz. mijlociu până, după unii autori, în Ha. timpuriu, deşi, după alţii, ultima sa fază nu ar fi depăşit Bz. mijlociu.

43

Aşezările acestei culturi erau instalate, de obicei, pe terasele joase ale râurilor, remarcându-se prin bogăţia şi frumuseţea ceramicii, ilustrată prin ceşti şi alte forme de vase, decorate cu motive incizate şi excizate, spiralice, meandrice, zoomorfe şi florale, ultimele cu analogii în Creta şi la Mycene. De remarcat şi bogăţia produselor din domeniul metalurgiei bronzului, reflectate în depozitele de arme (Apa - SM, Valea Chioarului şi Săpânţa - MM), dintre care unele erau decorate cu motive reflectând simbolurile solare. Ritul funerar este ilustrat prin incineraţie în morminte plane sau tumulare. Cultura Gârla Mare-Cârna de pe stânga Dunării, la est de Porţile de Fier, reprezintă un aspect local al marelui complex al câmpurilor de urne, răspândit de la Dunărea mijlocie până la est de Jiu şi în unele părţi din nord-vestul Peninsulei Balcanice, în Serbia şi nord-vestul Bulgariei. Comunităţile c. Gârla Mare-Cârna, cu două sau trei faze de evoluţie, în legătură directă cu acelea ale c. Dubovac-Žuto-Brdo şi cu cele ale purtătorilor ceramicii încrustate din Pannonia, au pătruns în aria c. Verbicioara şi Tei, în ultimele faze ale acestora, în condiţiile mişcărilor din cadrul marii migraţii egeene, pusă de izvoarele istorice pe seama “popoarelor Mării”, care au afectat nu numai zona balcanoegeeană, contribuind la distrugerea civilizaţiei miceniene, ci şi coastele de vest ale Asiei Mici şi chiar Egiptul. Aşezările acestei culturi erau situate pe boturi de deal sau pe terase înalte, precum şi în imediata apropiere a Dunării, ocupaţia de bază fiind agricultura. Mormintele de incineraţie din cimitirele plane (Cârna - DJ, Ostrovu Corbului şi Balta Verde - MH) se caracterizează prin urne, ceşti, oale, frumos decorate cu motive spiralice sau derivate din acestea, mai puţin meandrice, în tehnica împunsăturilor succesive încrustate cu alb, câteva piese de bronz şi, mai ales, idoli feminini din lut ars, cu o rochie lungă terminată în formă de clopot, decoraţi cu motive imprimate şi încrustate cu alb, reprezentând atât ornamente ale îmbrăcămintei cât şi podoabe (coliere, brăţări, pandantive etc.). Decorul spiralo-meandric al ceramicii şi reprezentarea îmbrăcămintei cu decolteuri, precum în cultura cretano-miceniană, sunt în legătură cu unele influenţe sudice, ca şi decorul în tehnica au repoussé de pe discurile-falere din aur din tezaurul de la Ostrovu MareŢigăneşti (MH), ajunse prin schimb la triburile c. Gârla Mare-Cârna. Situaţia este deosebită în sud-estul României, respectiv în părţile de est şi sud-est ale Munteniei şi în Dobrogea, unde nu se cunosc culturi din această perioadă, ca şi în cea anterioară. In acest spaţiu este atestată prezenţa unor triburi de origine nord-pontică (c. Mormintelor tumulare sau, mai rar, plane, cu ocru, c. Iamnaia, cu morminte în gropi acoperite cu bârne - de la sfârşitul eneoliticului şi 44

începutul epocii bronzului; c. Catacombelor, cu morminte cu nişă laterală pentru depunerea cadavrului - din Bz. timpuriu şi mijlociu; c. Srubnaia, cu morminte cu construcţii de lemn - din Bz. târziu. Bronzul târziu (1350/1300 - 1150 b. c.) În această vreme, metalurgia bronzului a căpătat o dezvoltare mai mare, după cum o dovedesc numeroasele depozite de unelte, arme, piese de harnaşament şi podoabe din bronz, de origine transilvăneană, central-europeană, estică şi meridională din Transilvania, aparţinând seriei Uriu-Domăneşti. Din aceeaşi vreme datează şi unele depozite din regiunile extra-carpatice ale României, Dobrogea şi Basarabia, conţinând piese caracteristice de tip răsăritean şi sudic. In paralel, se continuă metalurgia aurului, precum o atestă tezaurul de la Biia (AB). În condiţiile istorice noi, probabil şi de climă, din această perioadă, aşezările întinse ale locuitorilor din Bz. mijlociu sunt înlocuite cu sălaşele, în care predomină creşterea vitelor ca ocupaţie principală. În legătură cu transformările în felul de viaţă a comunităţilor respective sunt şi majoritatea culturilor de la sfârşitul epocii bronzului, care, cu toate că se dezvoltă din fondul local al acelora din etapa anterioară, capătă aspecte deosebite, mixte şi de tranziţie către perioada următoare, a Hallstatt-ului, cum sunt de pildă c. Noua şi Coslogeni şi aspectele contemporane cu ele, cunoscute sub numele de Fundenii Doamnei, Verbicioara V şi Zimnicea-Plovdiv. Cultura Cruceni-Belegiš (după necropolele de incineraţie de la Cruceni - TM şi Belegiš - Serbia), răspândită în Voivodina şi vestul Banatului, reprezintă rezultatul unor întrepătrunderi culturale pe un fond comun Vatina. Această cultură, cu două faze în evoluţia ei, din Bz. mijlociu până în Bz. târziu sau chiar Ha. timpuriu, este mai bine cunoscută în România prin necropolele de incineraţie de la Cruceni şi Bobda (TM). Din inventarul acestor morminte fac parte urne, străchini şi ceşti, cu decor imprimat şi încrustat cu alb, la care se adaugă piese din bronz (topoare de luptă cu disc, pumnale triunghiulare, brăţări cu capete spiralice). Armele din bronz atestă o activitate războinică la triburile respective, cu toate că, în general, purtătorii acestei culturi se ocupau cu predilecţie de agricultură, creşterea vitelor şi cu meşteşugurile casnice. Ca o consecinţă a dezvoltării economico-sociale din etapa respectivă, aceste triburi au cunoscut şi diferenţieri sociale, aşa cum o atestă inventarul bogat al unor morminte sau tezaurul de obiecte de aur de la Ostrovu Mare. Purtătorii acestei culturi ridică cele mai mari fortificaţii de pământ în câmpiile din vestul României, cum ar cele de la Sântana (jud. Arad) şi Corneşti (jud. Timiş) Pe un spaţiu mare, de la Nistrul Mijlociu şi Superior până la est de M-ţii Apuseni şi din regiunea subcarpatică a Ucrainei până în sudul 45

zonei dintre Siret şi Prut, este răspândită cultura Noua, dezvoltată, pe parcursul a două faze de evoluţie (I şi II), pe fondul culturilor din Bz. mijlociu, în urma contactului cu elementele răsăritene ale c. Sabatinovka de pe teritoriul Ucrainei, pătrunse spre vest. Avându-se în vedere legăturile cu această cultură, de altfel ca şi c. Coslogeni, se consideră c. Noua ca o variantă locală a unui complex cultural mai mare, denumit Sabatinovka-Noua-Coslogeni. Aşezările acestui complex cultural sunt mici, în formă de movile plate sau nivelate cu multă cenuşă, numite şi “cenuşare” (zolniki), rezultată din resturile a mai multor locuinţe simple. Se constată o mare dezvoltare a creşterii animalelor faţă de agricultură, care se practica într-o măsură mai redusă. Purtătorii acestei culturi aveau o predilecţie pentru anumite specii ceramice (ceşti cu torţi supraînălţate, cu butoni sau creastă, vase în formă de sac cu brâu în relief etc.) şi o producţie sporită de unelte şi arme din silex, piatră şi, îndeosebi, din os şi corn. Lipsa minereurilor de cupru şi depărtarea faţă de centrele metalurgice ale Transilvaniei au determinat comunităţile c. Noua din anumite regiuni să intensifice producerea de unelte şi arme din os şi corn de cerb, care imită uneori pe cele din bronz. Pe de altă parte, din inventarul obiectelor de bronz, destul de redus, fac parte unelte, arme şi obiecte de podoabă de origine răsăriteană, prezente în depozite de bronzuri. Erau folosite şi armele din silex, remarcându-se cuţitele curbe şi vârfurile de săgeţi microlitice, cu baza concavă sau dreaptă. Comunităţile acestei culturi practicau ritul inhumaţiei, mai rar pe cel al incineraţiei, îngropându-şi morţii cu un inventar sărăcăcios. În sud-estul României, respectiv în Dobrogea şi sud-estul Munteniei şi, parţial, în nord-estul Bulgariei, s-a răspândit cultura Coslogeni, făcând parte din acelaşi complex cultural amintit anterior. Cu trei faze în evoluţia ei, c. Coslogeni a început la sfârşitul Bz. mijlociu şi a continuat în Bz. târziu, când este contemporană cu c. Noua, cu care prezintă strânse legături, îndeosebi în ceea ce priveşte ceramica. Pe de altă parte, tipurile de unelte din piatră se aseamănă, ca tehnică, cu cele ale c. Tei, ceea ce indică contactul cu această cultură. Aşezările c. Coslogeni sunt de acelaşi tip ca şi al celor din c. Noua (cenuşare), existând însă şi aşezări mai întinse, cu o mare cantitate de oase de animale domestice, ilustrând, şi aici, principala ocupaţie a comunităţilor respective. Ceramica are forme variate (vase-sac, castroane, ceşti cu două torţi supraînălţate), cu analogii în diverse medii culturale contemporane: Sabatinovka, în faza iniţială, Monteoru, ZimniceaPlovdiv, Noua, în faza a doua, sau Radovanu, în cea de a treia. Vasele sunt decorate cu benzi în relief, triunghiuri cu haşuri incizate. şiruri de puncte. Din restul inventarului reţin atenţia “sceptrele” din piatră, de formă cvasi-cilindrică, secerile de tip “tupik”, din maxilare de animale 46

şi omoplaţi de animale cu crestături, alături de alte numeroase obiecte din os. Piesele de bronz sunt puţine. Relativ la ritul funerar, s-a practicat incineraţia, uneori înmormântările făcându-se în movile mai vechi. În nord-estul Munteniei, sud-estul Moldovei şi nord-vestul Dobrogei, în locul c. Coslogeni, care-şi încetează, aici, mai repede existenţa, se întâlneşte aspectul cultural Sihlenu, cu legături în c. Monteoru, Noua, Coslogeni şi prima fază a c. Babadag. Este caracterizat prin forme diverse de vase (bitronconice, cu gât înalt, corp bombat şi ceşti cu toarta lată supraînălţată) şi unele particularităţi ale decorului (proeminenţe, triunghiuri incizate şi haşurate, cerculeţe imprimate). În zona meridională a României, în aria c. Tei, în Bz. târziu s-a răspândit aspectul Fundenii Doamnei, considerat ca aparţinând ultimei faze a c. Tei. În aceeaşi vreme, în Oltenia se întâlneşte un aspect cultural corespunzând ultimei faze a c. Verbicioara, respectiv Verbicioara V, cu analogii pentru formele ceramice în special în sudul Dunării. Comunităţile acestor două aspecte culturale (Fundenii Doamnei şi Verbicioara V) au fost constituite pe baza fondului anterior al c. Tei şi Verbicioara şi cu influenţe din c. Dubovac-Žuto-Brdo-Gârla Mare-Cârna, pătrunse aici, probabil, în urma presiunii exercitate de purtătorii c. Mormintelor tumulare. Din aceeaşi vreme cu cele două culturi din zona de sud a României, datează şi cultura Zimnicea-Plovdiv, răspândită într-o zonă îngustă din sudul Munteniei, între oraşele Zimnicea şi Giurgiu, iar la sud de Dunăre, până în valea Mariţei. Se caracterizează prin vase globulare cu două torţi supraînălţate şi căni cu buza oblică. Ea a fost pusă în legătură cu un curent cultural sudic, venit în contact cu c. Tei şi, într-o măsură mai redusă, cu c. Verbiciuora, Gârla Mare-Cârna şi Coslogeni. În celelalte teritorii ale României, se consideră că în Bz. târziu şiau continuat evoluţia, fără transformări prea mari, c. Gârla Mare-Cârna, Pecica, Cruceni-Belegiš, Otomani, Wietenberg şi Suciu de Sus, ne fiind afectate de purtătorii c. Noua din est, sau cei ai c. Mormintelor tumulare din centrul Europei. În genere, nu sunt încă bine cunoscute evenimentele de la sfârşitul epocii bronzului care au provocat stingerea sau transformările profunde ale culturilor specifice. Pare a fi îndreptăţită teza potrivit căreia mai multe din culturile Bz. mijlociu au fost afectate de mişcările triburilor estice ale complexului cultural Sabatinovka-Noua-Coslogeni şi de cele ale Mormintelor tumulare, care au determinat deplasarea în regiunea Dunării a comunităţilor c. Câmpurilor de urne Gârla MareCârna. În funcţie de aceste deplasări şi restructurări se pot înţelege mai bine preliminariile continentale ale migraţiei egeene, ca şi 47

transformările social-economice şi culturale din spaţiul afectat de aceste mişcări de triburi la sfârşitul epocii bronzului. Metalurgia bronzului Bronzul este un metal realizat din alierea cuprului cu staniu sau arseniu. Încă de la finele eneoliticului sunt confecţionate aşa-numitele bronzuri arsenice (Cu-As). Alierea cuprului cu staniu, într-un procent al celui din urmă de 10 % dădea naştere bronzului optim, cu duritate şi plasticitate ce permitea obţinerea unor obiecte cu destinaţii foarte diferite (de la obiecte de podoabă la unelte, arme, echipament militar, care de luptă). Bogatele resurse cuprifere de pe teritoriul României au fost, măcar în parte, exploatate încă din antichitate. Dovadă ar putea constitui, pentru începuturile epocii bronzului un ciocan de minerit descoperit în mina de la Caraci (jud. Hunedoara), alte piese similare fiind descoperite în aşezări din aceeaşi vreme din Oltenia. În schimb, lipsa unor surse de staniu în spaţiul carpato-danubian făcea necesară obţinerea acestui metal, pe calea schimbului, din alte zone. Mineritul în epoca bronzului se făcea, cel mai probabil, prin săparea unor puţuri ce urmăreau minereul la mică adâncime. Într-unul din tumulii de la Lăpuş (Maramureş) a fost descoperit un vas ceramic în formă de cuvă, ce imită vasele din lemn utilizate pînă nu demult în Munţii Apuseni pentru spălarea zăcămintelor complexe neferoase. La finele epocii de care ne ocupăm, metalurgia bronzului luase un avânt deosebit, Transilvania devenind unul din principalele centre metalurgice ale Europei acelei vremi. Depozitul de bronzuri de la Uioara, cu cele cca. 15.000 de piese ce-l compun este, în prezent, al doilea depozit ca mărime din Europa. Metalurgia aurului În paralel cu metalurgia bronzului se va dezvolta şi o puternică metalurgie a aurului, prin exploatarea bogatelor resurse locale existente îndeosebi în zona Munţilor Apuseni. Cele mai importante tezaure din aur au fost descoperite la Perşinari (în aria culturii Tei), Ţigănaşi (în aria culturii Gârla Mare-Žuto Brdo), Hinova (în aria grupului cu acelaşi nume). Piese izolate, sau apărute în asociere în depozite, cu obiecte de bronz au apărut şi la Ţufalău, Sarasău, Cugir ş. a., ilustrând elocvent amploarea luată în prelucrarea aurului de către comunităţile epocii bronzului.

48

Istoria veche a Romaniei CURS 6 CIVILIZAŢIA ŞI CULTURA TRACO-GETICĂ ÎN PRIMA EPOCĂ A FIERULUI (HALLSTATT) Probleme de terminologie Epoca fierului de pe teritoriul României se divide în două perioade principale, ce corespund primei epoci a fierului şi celei de a doua epocă a fierului. Începând cu perioada interbelică, cei doi termeni vor deveni sinonimi cu cei de Hallstatt şi Latène, primul după numele unei necropole din Austria, cel din urmă după numele aşezării celtice de la La Tène, în Elveţia. Pentru spaţiul carpato-dunărean, termenii de Hallstatt şi Latène şi-au pierdut mult din semnificaţia originară, înglobând realităţile specific teritoriului României de azi. Dacă prima epoca a fierului reprezintă momentul de început al utilizării obiectelor de fier, perioadă ce îi urmează corespunde generalizării metalurgiei fierului pe teritoriul României. Periodizare şi cronologie Începutul primei epoci a fierului reprezintă un fenomen văzut diferit de specialişti. Există trei păreri în acest sens: 1. O prelungire a epocii bronzului până în jurul anului 1.000, sau chiar 800 a. Chr. 2. O datare a începutului epocii fierului la 1.150 a. Chr., ce corespunde cu începutul Hallstatt-ul A in periodizarea lui P. Reinecke, caz in care se accepta existenta unei „perioade de tranziţie” spre epoca fierului, cuprinsă între 1.150-1.000 a. Chr. 3. Începutul epocii fierului debutează odată cu pătrunderea culturii Gava pe teritoriul României, în jurul anului 1.000 a. Chr., în Ha B1. Începând cu perioada interbelică vor fi utilizate tot mai adesea în istoriografia românească periodizarea lui P. Reinecke pentru Hallstatt şi cea a lui J. Déchelette pentru Latène. Periodizarea lui Reinecke, îmbunătăţită de H. Muller-Karpe, este urmatoarea: - Ha A – Ha A 1 – 1.150-1.100 a. Chr. - Ha A 2 – 1.100-1.000 a. Chr. - Ha B – Ha B 1 – 1.000-900 a. Chr. - Ha B 2 – 900-850/800 a. Chr. - Ha B 3 – 850/700 a. Chr. - Ha C – 700-600 a. Chr. - Ha D – 600-450/400 a. Chr.

49

Noi considerăm că epoca bronzului durează până la începutul perioadei Hallstatt B, moment de la care, fără o perioadă de tranziţie, începe prima epoca a fierului. Momentul de final al primei epoci a fierului se încheie diferit pe teritoriul României; în jur de 450 a. Chr. în regiunile subcarpatice şi la Dunarea de Jos şi în jur de 400 a. Chr. pentru Transilvania. În consecintă, avem urmatoarea periodizare în sistemul lui P. Reinecke; Hallstatt timpuriu (Ha B), Hallstatt mijlociu (Ha C); Hallstatt tarziu (Ha D). Caracterizare generală Începutul primei epoci a fierului coincide, pentru teritoriul României, cu dispariţia marilor depozite de bronzuri, deci cu declinul metalurgiei bronzului, în special a celui transilvanean. Din punct de vedere fenomenologic, începand cu această perioadă încep sa-si faca aparitia primele obiecte lucrate din fier, ce au un context al provenientei asigurat. De altfel, prelucrarea acestui nou metal, care va si da denumirea epocii, va avea un efect major asupra evolutiei societatii tracice timpurii. Bronzul va forma insa in continuare principala materie prima pentru confectionarea uneltelor, armelor sau obiectelor de stricta utilitate. Pentru perioada Ha B, vor deveni caracteristice depozitele de bronzuri de tip Moigrad-Tăuteu (Ha B1), Fizeşu Gherlei-Sângiorgiu de Pădure (Ha B2) şi Şomartin-Vetiş (Ha B3). Pentru Hallstatt-ul mijlociu (Ha C) caracteristice vor fi depozitele de tip Bâlveneşti-Vinţu de Jos, sincronizate, in Transilvania de sud, Oltenia si Banat, cu evolutia culturii Basarabi. Din punct de vedere cultural, perioada in sine debuteaza cu patrunderea in spatiul de vest a Romaniei a triburilor culturii Gava, ce corespunde unei uniformizari culturale pe un spatiu extrem de vast. Puterea militara, reliefata prin aparitia unor centre fortificate, indică formarea unor puternice triburi si chiar aparitia unor uniuni de triburi tracice. Spre mijlocul epocii hallstattiene, dar in mod special in Hallstatt-ul tarziu avem documentate numeroase morminte de luptatori, ce faceua parte dintr-o aristicratie militara aflata in plina ascensiune. Se considera, in genere, ca prima epoca a fierului corespunde unei perioade de racire climatica, fapt care ar fi atras dupa sine o axare a comunitatilor spre cresterea animalelor si mai putin catre cultivarea pamantului. Dar descoperirea unui numar insemnat de unelte agricole (in special seceri din bronz) ne arata cel putin un echilibru intre cele doua ocupatii principale. Viata spirituala a comunitatilor din prima epoca a fierului reprezinta, in linii generale, o continuare a celei din epoca bronzului. Simbolurile solare (carucioarele acvatice de la Bujoru sau Vaidei,

50

capete de pasari acvatice lucrate din bronz, motive decorative pe ceramica sau vase de metal) devin preponderente. Ritul si ritualul funerar atestat pentru Hallstatt-ul timpuriu si mijlociu atesta atat practicarea inhumatiei, cat si incineratiei. O modificare radicala se constata incepand cu perioada Ha D, odata cu patrunderea unei populatii scitice pe teritoriul Romaniei si, in special al Transilvaniei, care a condus la o generalizare a ritului inhumatiei, rar practicandu-se, de catre populatia autohtona, incineratia. Metalurgia fierului si implicatiile sale socio-economice Fierul este utilizat, pentru prima data în sec. 16-15 a. Chr. de catre hitiţi, care detineau monopolul asupra utilizarii sale. După căderea regatului hitit (sec. 12 a. Chr.), secretele metalurgiei fierului încep să se răspândească spre aria egeeică şi Asia Mică. Din acest spatiu se va raspandi si in teritoriul romanesc. Patrunderea cunostintelor legate de stapanirea metalurgiei fierului trebuie sa se fi produs pe cale litorala, dinspre zona egeana, fiind putin probabila o aparitie a sa in zona. Chiar daca primele obiecte de fier sunt datate incepand cu Ha A, acestea nu au un context sigur de provenienta. In asezarile hallstattiene intens cercetate, precum sunt cele de la Teleac (Transilvania) si Babadag (Dobrogea) indica aparitia obiectelor lucrate din fier abia incepand cu nivelul II si inmultirea acestora in nivelul III (25 piese din fier numai la Teleac) deci in perioada Ha B2 si Ha B3. Prin urmare, metalurgia fierului apare asociată cu ceramică neagră canelată, fapt ce leaga începuturile metalurgiei fierului, implicit, de generalizarea culturii Gava pe teritoriul României si de aparitia culturilor cu ceramica imprimata in regiunile de sud. Descoperiri precum cele de la Cernatu (jud. Covasna) si Dervent (jud. Constanta) indica o prelucrare pe loc a minereurilor de fier. D. Berciu, pornin de la descoperirea unui mic depozit din obiecte de fier la Barlad, stipula si aşa-numita cale cimeriană de pătrundere a fierului pe teritoriul României, legata de penetrarea cimmerienilor, populatie de calareti nomazi si seminomazi. Acestei populatii ii apartine o sabie scurta descoperita in Transilvania la Panade. Spre sfârşitul primei epoci a fierului (Ha D) se poate vorbi de generalizarea utilizării fierului, când toate categoriile de unelte, inclusiv cele agricole sunt transpuse în fier. Hallstatt-ul timpuriu (1.000-750 a. Chr.) Aceasta perioada este caracterizata de aparitia a doua mari cercuri culturale: unul cu ceramica neagra canelata, specific regiunilor Transilvania, Banat, Crisana, Maramures si nord-moldovenesc si altul cu ceramica imprimata, caracteristic pentru Oltenia, Muntenia, Dobrogea si sudul Moldovei. Formarea celor doua mari complexe culturale sunt reflectarea asa-numitului proces de „hallstattizare” a zonei carpato-dunarene, reflectand, pe de alta parte, firescul fenomen de uniformizare culturala a tracilor sud si nord-dunareni. 51

Exponenta pentru cercul cu ceramica neagra canelata este cultura Gáva, parte a complexului Gáva-Holihrady. Aceasta ia nastere in zona Tisei superioare, dintr-un fond local de tip Lapus ajuns in contact cu elemente ale culturii Piliny. Pe teritoriul Romaniei, cultura Gava patrunde inca din prima sa faza, fiind documentata astfel in Maramures, iar mai recent si in Transilvania, in Depresiunea Simleului. In Moldova intalnim ceramica Gáva I, prin aspectul Granicesti. Descoperirile de acest gen se dateaza exclusiv in faza Ha A2. Patrunderea propriu-zisa a culturii Gáva, in faza Gáva II, ce ocupa intregul areal intracarpatic se produce la nivelul fazei Ha B1, cand se poate constata o generalizare a formelor de cultura materiala pe intreg spatiul amintit. Acesta reprezinta si momentul la care noi plasam debutul primei epoci a fierului (Hallstatt). Elementele de noutate sunt de gasit in continutul culturii materiale, in randul careia se remarca ceramica cu aspect bicrom (caramizie la interior si neagra la exterior), avand peretii exteriori lustruiti puternic, cu aspect metalic. Formele ceramice sunt îndeosebi mari vase bitronconice, decorate cu caneluri dispuse în ghirlandă sau orizontal pe gâtul şi corpul recipientelor. Sub aspectul habitatului remarcăm apariţia marilor aşezari fortificate, precum cele de la Sântana (jud. Arad) (106 ha), Corneşti (cca. 67 ha), Şimleul Silvaniei-Observator (cca. 40 ha), Teleac (30 ha), Ciceu-Corabia (26 ha) ş. a. În paralel apar şi fortificaţiile de refugiu, cunoscute la Subcetate (jud. Hunedoara) sau Săraţel (jud. BistriţaNasaud) folosite doar în caz de primejdie de către comunităţi situate în aşezări deschise din vecinatatea lor. Elementele defensive erau formate din val, şanţ şi palisadă rezultând uneori fortificatii inexpugnabile. Adeseori acestea erau dublate de bastioane, ridicate în punctele vulnerabile, precum la Teleac şi Subcetate. Odată ajunse în Transilvania, comunităţile de tip Gáva vor da naştere un facies local, numit de unii specialisti Teleac-Medias. Acestui facies i se poate datora şi apariţia ideii fortificării aşezărilor, care lipsesc în aria originară, de formare. Cele mai reprezentative asezari cunoscute sunt cele de la Teleac, Medias, Seica Mica, Reci, CiceuCorabia, ele reprezentand sedii ale unor centre tribale sau uniuni de triburi tracice. Pentru studiul culturii Gáva din Banat, un rol important il joaca cercetarile din asezarea de la Remetea Mare-Gomila lui Pitut. La Bocsa Montana a fost semnalata si o fortificatie de refugiu, atribuita acestei epoci. Un aspect distinct in aceasta vreme il formeaza grupul Chişinău-Corlăteni. Acesta ia nastere pe teritoriul Basarabiei, in urma unei migratii produse la sfârşitul culturii Cruceni-Belegis II (Ha A2) (sec. XI a. Chr.) din zona Dunarii mijlocii. Traseul acestei migraţii a ramas necunoscut.

52

Al doilea mare cerc cultural al Hallstatt-ului timpuriu este ilustrat prin culturile Babadag, grupul Insula Banului, grupul Cozia si grupul Gornea-Kalakača ce formeaza un orizont al ceramicii imprimate. Grupul Insula Banului Este cunoscut prin descoperirile din zona Portilor de Fier, datandu-se in perioada Ha A-Ha B. Grupul foloseste o ceramica cu decor imprimat, asemănătoare cu cea a culturii Babadag cu care este înrudită. Cultura Babadag Face parte dintr-un complex mai vast, Babadag-Pšeničevo, ce cuprinde Dobrogea si nord-estul Bulgariei. Intr-o prima faza era utilizata o ceramica canelata similara celei de tip Gáva, pentru ca, ulterior, sa se individualizeze, prin folosirea ceramicii imprimate cu mici cerceuri concentrice, uneori unite prin tangente executate prin snur fals. Cea mai cunoscută staţiune rămâne aşezarea fortificată de la Babadag, unde au fost surprinse trei niveluri de depuneri de tip Babadag. Pe baza analizei tipologico-stilistice si astratigrafiei cultura Babadag se poate data in intervalul sec. 11-7 a. Chr. (Ha A-Ha C). Prezenta unor materiale tipice culturii Babadag in nivelul VII b 2 de la Troia sugerează angrenarea acestei culturi sud-dunărene în marea mişcare a „popoarelor marii”. Grupul Cozia A fost identificat în Moldova, îndeosebi în partea sa de sud, afirmându-se, prin utilizarea unei ceramici cu decorul imprimat, umplut cu o pastă albă, ca o manifestare înrudită cu grupul Insula Banului şi Babadag. Se naşte la nivelul fazei Babadag II şi se datează în intervalul secolelor 10-9 a. Chr. Cele mai importante aşezări cercetate sunt cele de la Cozia, Brad şi Răcătau. Grupul Gornea-Kalakača În zona Banatului şi a Porţilor de Fier se va naşte un grup cultural, strâns înrudit cu cercul nord-vest balcanic şi sud-est alpin, cunoscut sub numele de grupul Gornea-Kalakača. Acesta are o evoluţie paralelă cu grupul Insula Banului, evoluând pe parcursul perioadei Ha B. Cele mai cunoscute staţiuni cercetate sunt cele din Banat, de la Gornea, Satchinez, Caransebeş. În Transilvania, descoperiri de acest tip apar în câteva aşezări, precum cele de la Teleac, Hunedoara şi Tărtăria, în asociere cu ceramica Basarabi timpurie. Ceramica foloseşte decorul incizat, îndeosebi sub forma de zig-zaguri. Acest grup cultural are un aport important la geneza culturii Basarabi, pe care o precede. Hallstatt-ul mijlociu (750-600 a. Chr.) (Ha C) Etapa mijlocie a primei epoci a fierului este caracterizată, îndeobşte, prin evoluţia culturii Basarabi. Numele provine de la necropola eponimă din localitatea Basarabi, situată în sudul Olteniei. Cultura Basarabi, cunoscute prin cca. 350 de descoperiri, reprezinta un fenomen complex, cu o amploare in spatiu deosebita. 53

Aria de formare se consideră că o reprezintă o zonă situată la vest de Cazanele Dunării, de Porţile de Fier, sudul Banatului românesc şi NE Yugoslaviei (Banatul sârbesc). De aici se va raspandi spre Voievodina, Oltenia, Campia Română, jumatatea de vest şi sudică a Transilvaniei, jumătatea sudică a Moldovei, Basarabia, până la Nistru, cu infiltrari şi în alte spaţii, mai îndepartate. Originea culturii este legata in mod direct de fondul local anterior, de tip Gornea-Kalakača, de la care preia ecorul format din „Suri” stampilate. Având însă în vedere locul de formare, trebuie admis că este vorba de o enclavă illiră sau illiră-tracă. Aşezările preferate sunt cele situate in zone joase. In rare situatii, se cunosc doua niveluri de depuneri Basarabi, precum la Bernadea (jud. Mures). Nu este cunoscuta nici o asezare fortificata. Ritul funerar caracteristic culturii Basarabi este înhumaţia în poziţie întinsă, sub tumuli, precum în necropolele de la Ostrovul Mare, Moldova Veche, Insula Banului, Iaz sau Bujoru. În Transilvania apar si morminte de incineratie in urna, cunoscute la Chendu. Ceramica se remarcă prin calitatea vaselor, cu suprafaţa puternic lustruită, ornamentată prin canelare şi impresiuni realizate cu şnurul fals şi „S”-uri, pe forme specifice. Un loc aparte îl ocupa piesele de metal, unele constituind realizări de excepţie, precum carul de bronz decorat cu protome aviforme descoperit în mormântul tumular de la Bujoru. Pentru această perioadă este cunoscută seria de depozite de tip Bâlvăneşti-Vinţu de Jos, care este atribuită, în general, culturii Basarabi. Evoluţia culturii Basarabi a fost împărţită în două faze, numerotate cu I, II urmate de o fază târzie (III), documentată doar în puţine cazuri. Finalul culturii este cunoscut prin evoluţia târzie din aşezările de la Gornea, Chendu, Bernadea, Ghirbom, Sibişeni care indică o prelungire a manifestărilor de acest tip până in Hallstatt-ul tarziu, databilă în a doua jumătate a sec. VII a. Chr. contemporană cu primele manifestari scitice transilvănene. Hallstatt-ul tarziu (600-500/400 a. Chr.) Pe langa evolutia tardiva a culturii Basarabi, de care aminteam mai sus, perioada finala a Hallstatt-ului pe teritoriul Romaniei este marcata de o schimbare brusca a formelor de cultura si civilizatie, ce corespunde unor noi realitati etno-culturale. Daca regiunile estice si Transilvania se vor afla sub spectrul prezentei sau influentei scitice, zona dobrogeana va fi sub semnul prezentei si iradierii culturii grecesti, prin intemeierea primelor colonii de pe tarmul vestic al Marii Negre. Cultura si civilizatia materiala autohtona va continua se evolueze in forme proprii in cadrul unor manifestari din zona subcarpatica si a carpatilor de curbura, prin grupul Ferigile-Barsesti. Acelasi fenomen este sesizat si pentru arealul nord-vestic al Romaniei, unde intalnim grupul tracic de tip Sanislau-Nir. 54

Grupul cultural Ferigile Este specific zonei subcarpatice din Oltenia si Muntenia, parte a Banatului, putand fi observata o clara filiatie din fondul Basarabi tarziu. Acest grup este cunoscut printr-o serie de aşezări (Bârseşti, Tigveni, Rudeni) si, indeosebi, prin necropola tumulara de la Ferigile. Cele mai cunoscute descoperiri raman cele de la Ferigile, unde au fost cercetata integral o mare necropola de incineratie, formata din 150 de tumuli, in cadrul careia au aparut numeroase arme din fier, piese de harnasament, podoabe, unele de evidentă influenţă răsăriteană, din mediul scitic, cum ar spadele scurte de tip akinakes. Ceramica, bogat reprezentată, este dominata de vase decorate pe suprafata interioara cu caneluri. Toate aceste morminte apartin unor razboinici, ilustrand existenta unei aristocratii militare, importanta numeric pentru acea vreme. Acest grup a fost datat intre secolele VII-V a. Chr, cu o evolutie impartita in trei faze distincte (I, II, III). In faza sa tarzie pot fi sesizate elemente ale artei animaliere si aparitia ceramicii lucrate la roata. Grupul cultural Barsesti Strans inrudit cu grupul Ferigile, acest grup cultural ocupa sudul Moldovei si partea de nord a Dobrogei. Caracteristica definitorie este data de practicarea inmormantarilor tumulare de incineratie, asemanatoare celor de la Ferigile. Inventarele funerare apropiate ca structura si compozitie, ca si asemanarile inventarului in asezari, legitima utilizarea termenului de complex cultural BarsestiFerigile. Acest complex ilustreaza, pentru Hallstatt-ul tarziu, componenta autohtona, aflata sub influenta lumii scitice. Inmormantarile tumulare sunt expresia aparitiei unei aristocratii militare, aflata, probabil in legatura cu ridicarea puterii odrise la sud de Dunare. Scitii. Grupul Ciumbrud Dintre toate popoarele barbare din prima epocă a fierului ce au evoluat în afara graniţelor Greciei şi Romei, sciţii au avut cea mai mediatizată prezenţă în cadrul izvoarelor istorice, incepand cu „parintele istoriei”, Herodot. Patrunderea scitilor pe teritoriul Romaniei s-a produs candva la mijlocul sec. VII a. Chr., enclava cea mai numeroasa si compacta fiind cea din Transilvania. Toate cele peste 100 de descoperiri cunoscute reprezinta monumente cu caracter funerar, intrucat, cu o singura exceptia din lumea scitica, nu se cunosc inca asezarile acestei populatii, care locuiau in carute. Cea mai mare necropolă cercetată este cea de la Ciumbrud, cu 26 de morminte, lucru ce dovedeşte că populaţia respectivă nu a rămas prea mult în locul repectiv. Necropolele scitice sunt plane, de inhumatie. La Blaj, spre exemplu mormintele sunt sub tumul. in faza tarzie apar, sporadic, si morminte de incineratie. Exemplul elocvent de trecere de la inhumatie la incineratie, este cel al necropolei de la Băiţa (lângă Reghin), unde 55

din 12 morminte cercetate, 7 sunt de incineraţie. Acest fenomen este pus pe seama influentei populatiei tracice. In inventarul mormintelor se depuneau, alaturi de defunct, de regula, trei tipuri de vase ceramice, tolba de săgeţi, săgeţile, un pumnal de tip akinakes, vârfurile de lance, toate grupate dupa niste reguli stricte. Spre exemplu, vasele de lut erau aşezate totdeauna la sud de schelet. Toate acestea erau completate prin resturi de ofranda de carne. La Teiuş a fost descoperit un fragment dintr-un bovideu, în care era înfipt un cuţitaş curb, cu analogii la nordul Mării Negre. In mormintele de bărbaţi acestia poartă cercei în urechea stângă, pe cand in mormintele de femei se găsesc, de obicei, doi cercei. Cine erau aceste comunitati cuprinse in grupul Ciumbrud ? Dupa afirmatiile si localizarea lui Herodot, aici putem plasa pe acea sciti agatarsi, care conform spuselor sale, erau „gingaşi, au mai multe femei de obicei, poartă podoabe de aur, iar în perioada în care scriu, în ceea ce priveşte alte obiceiuri se aseamănă cu tracii”. Desi sunt specialisti, precum Al. Vulpe care contesta vehement veridicitatea informatiilor lui Herodot, credem ca nu exista nici un dubiu in atribuirea grupului Ciumbrud acestei populatii răsăritene. Grupul Sanislau-Nir al culturii Széntes Vekerzug Este singurul grup scitic pătruns spre Europa centrală, care rezistă până la venirea celţilor. Mărturie stă necropola de la Atenča (600-590 a. Chr.). Din cadrul acestui grup, stabilit intre Sava şi Drava se desprind comunitati care, după anul 600 a. Chr. se stabilesc in Crisana, unde dainuiesc pana la sosirea primilor celti. Spre deosebire de grupul din Transilvania, acestia practicau incineratia, remarcanduse utilizarea, pentru prima data in acest spatiu a vaselor lucrate la roata. COLONIZAREA GREACĂ PE LITORALUL VESTIC AL MĂRII NEGRE ŞI RELAŢIILE CU POPULAŢIA LOCALĂ Într-o perioada de timp, ce corespunde, in linii generale, renasterii grecesti are loc complexul fenomen al colonizarii grecesti. Promovata de marile centre ale lumii grecesti, precum Milet, Rhodos, Megara, colonizarea tărmurilor marilor cunoscute de catre greci raspundea unei necesitati stringente din sanul societatii, aflata in plin antagonism. Colonizarea survine si pe fondul existentei unor relatii de schimb cu regiunile vizate, anterioare intemeierii primelor colonii. Grecia atinsese deja un nivel avansat, atat pe plan economic, cat si politico-militar, ce-i permitea sa investeasca in astfel de intreprinderi care, nu de putine ori, constituiau adevarate aventuri. Pe de alta parte, faptul ca litoralul dobrogean al Pontului Euxin a fost tinta grecilor in sec. VIII a. Chr. Indica faptul ca populatia locala, getica, de aici era pregatita sa intretina relatii de schimb de durata. 56

In cadrul acestui proces amplu, un rol important trebuie sa il fi jucat tratativele purtate cu aristocratia tribala getica care, in principiu, era necesar sa-si dea acordul inainte de intemeierea unei colonii aflate pe pamant getic. Nu trebuie uitat nici faptul ca cetatile grecesti erau nevoite sa-si asigure mijloacele de subzistenta care, fara atragerea localnicilor in teritoriul pe care si-l consolidaua localnicilor, chiar supravietuirea devenea o problema. Prin urmare, cel putin sursele documentare nu ne prezinta contrariul, in perioada primelor secole, coloniile grecesti dobrogene au beneficiat de relatii amiabile cu populatia indigena. Acest lucru este intarit si prin descoperirea unor morminte „princiare” getice in cuprinsul necropolei tumulare de la Histria, ca si prezenta, constanta, indeosebi a ceramicii getice in arealul controlat de histrieni. Primele pozitii ocupate de greci, incepand cu sec. VII a. Chr. au fost simple emporii, din care, ulterior, s-au transformat in adevaratele colonii. Regiunea era cu siguranta cunoscuta de catre aventurierii greci, asa cum o exprima unele pasaje din Odiseea sau din scrierile lui hesiod. Stabilirea grecilor aici a schimbat si numele Marii invecinate in cel de Pontus Euxenios, adica Pontul ospitalier. Comertul se desfasura prin schimbul reciproc de produse. Grecii isi defaceau marfa adusa initial din metropola, apoi fabricata pe loc, ce consta din produse de lux (ceramica, bijuterii, textile) in schimul carora primeau de la geti cereale, miere, peste, animale etc. pana la aparitia monedei, acest schimb se efectua in natura. Prima colonie intemeiata in Dobrogea de azi, a fost Histria (gr. Istros), opera a orasului Milet. Aceasta era situata pe malul locului Sinoe, la cca. 50 km de o alta colonie, Tomis. Intemeierea Histriei s-a produs in jurul anului 657 a. Chr. Fiind o copie a metropolei, aceasta beneficia de o organizare similara, cu o autoritate suprema, constituita din Adunarea Cetatenilor, ajutata de un Sfat (senat) al cetatii, ambele cu un conducator comun. In administratia generala mai functiona Colegiul Arhontilor, in timp ce Epimenii raspundeau de atributiile judecatoresti. In perioada arhaica si clasica, Histria a cunoscut o dezvoltare impetuoasa din pescuitul in Delta si comertul cu bastinasii. Cu sfarsitul sec. III a. Chr., urmare a inisiparii tot mai accentuate a portului, decade, fiind adesea pustiita prin atacurile getilor. Daca Zoltes, una dintre capateniile gete o va ataca continuu, alti doi comandanti geti, Zalmodegikos si Rhemaxos isi vor exercita protectia asupra sa. Histria va emite, la mijlocul sec. V a. Chr. primele monede de pe teritoriul Romaniei, batute din argint. O alta colonie milesiana a fost Tomis (Constanta de azi), fiind intemeiata peste cca. O jumatate de secol (in jur de 600 a. Chr.). Istoria sa din primele secole nu este cunoscuta.

57

Dorienii au fost cei care au infiintat colonia Callatis, pe locul mai vechii asezari getice Cerbatis. Potrivit surselor scrise, intemeierea ei sar fi produs catre finele sec. VI a. Chr. Principalul schimb comercial era canalizat pe exportul de cereale. Organizarea orasului era copiata dupa modelul metropolei Megara, avand in fruntea sa un Eponim, numit si Basileus. Conform traditiei cetatii grecesti si coloniile de la Marea Neagra erau compuse din cetateni de orgine greaca, organizati in triburi, din mixhellenes, formata in urma casatoriilor mixte dintre greci si localnici, meteci (strainii) si sclavii. Daca pentru primele secole, relatiile cu metropolele grecesti si indeosei cu Atena erau puternice, curand dupa ridicarea regatului odris al tracilor litoralul dobrogean intra sub jurisdictia acestora. Ulterior, ridicarea Macedoniei ca putere balcanica atrage dupa sine si includerea coloniilor amintite sub sfera de influenta politica si economica a sa. Aparitia unor noi nuclee de putere in zona Dunarii de Jos, cum ar fi, penru sec. III a. Chr. regatul celtic cu capitala la Tylis sau aparitia bastarnilor la gurile Dunarii au creat o perioada de instabilitate si nesiguranta pentru coloniile grecesti. Histria a fost chiar tinta unor atacuri bastarnice repetate.

58

Istoria veche a României CURS 7 CIVILIZATIA SI CULTURA GETO-DACICA IN A DOUA EPOCA A FIERULUI (LATÉNE) Caracteristicile generale celei de a doua epoci a fierului pe teritoriul Romaniei În continuarea epocii precedente (Hallstatt), în cea de a doua epocă a fierului se constata o intensa dezvoltare a societatii, pe toate planurile: social, economic, spiritual. Un loc important, dat chiar de semnificatia denumirii perioadei respective, îl ocupă perfecţionării procesului de prelucrare a fierului. Acum asistam la generalizarea, efectiva a folosirii uneltelor din fier, ca si la aparitia brazdarului din fier in agricultura. Prin urmare este de presupus o crestere a productivitatii in agricultura. Alaturi de cresterea animalelor, pentru hrana, piele sau lana, se observa un progres al mestesugurilor legate de nevoile comunitatii, dar si aparitia unor mestesugari de prestigiu, care lucrau doar pentru elita geto-daca. Acum se generalizeaza productia ceramicii lucrata la roata. Din punct de vedere al organizarii social-politice, avem documentate formatiuni cu caracter tribal sau al uniunilor de triburi, cu o ierarhie politica similara lumii grecesti, in fruntea careia se gasea un basileios (rege), secondat e conducatorii elitei preotesti si militare. In formele sale principale, a doua epoca a fierului continua in buna parte traditia hallstattiana locala, la care se vor grefa influente si elemente alogene, ce vor da o coloratura aparte acestei epoci istorice. Legaturile stranse cu lumea tracilor sudici, cu grecii din coloniile grecesti, cu scitii sau cu celtii din Transilvania sau de la Dunarea de mijloc, iar, mai apoi, cu illirii si romanii au contribuit la accentuarea progresului societatii geto-dace, in ansamblul ei. Aceste contacte sunt prilejuite, indeosebi, de intensele relatii de schimb, facilitate si de aparitia monedei pe piata comerciala. La inceputurile epocii Laténe asistam la aparitia unei „arte princiare”, ce reflecta, in egala masura, statutul noii aristocratii militare, cat si viata spirituala a societatii geto-dacice, in stransa legatura cu lumea sud-tracica, scitica sau greceasca. In cadrul acestei arte se remarca asa-numitul stil animalier, preluat din lumea scitica si adaptat in forme originale. In privinta ritului si ritualului de inmormantare, daca pentru perioada timpurie cunoastem necropole cu un numar considerabil de morminte, precum la Zimnicea sau Murighiol, treptat numarul acestora scade simtitor, in favoarea mormintelor aristocratice.

59

Din punct de vedere etnic perioada in discutie este definita si prin prezenta, alaturi de populatia geto-dacica a unor populatii alogene, patrunse pe teritoriul Romaniei, cum ar fi scitii, celtii sau bastarnii. Probleme de terminologie Dacă, in general, penru spatiul romanesc este adecvata utilizarea termenului de a doua epoca a fierului, ca reflectand evolutia societatii geto-dacice, este admis, in paralel si termenul de Laténe, indeosebi atunci cand vorbim de evolutia culturala din Transilvania, dominata pana in sec. III-II de prezenta celtica, purtatoare a acestei civilizatii. Periodizare si cronologie Inceputurile celei de a doua epoci a fierului. pe teritoriul Romaniei sunt plasate diferit, de la zona la zona, avand cauze diferite. In timp ce la Dunarea de Jos si in zona Carpatilor de cusrbura, sub influenta puternica a lumii grecesti, noua perioada istorica debuteaza mai timpuriu, in jurul datei de 450 a. Chr., in spatiul intracarpatic aceasta trecere se produce doar in jur de 400 a. Chr. Periodizarea general acceptata de specialisti pentru perioada in discutie este un una tripartita, desfasurata astfel: - Latène timpuriu (cca. 450/400-inceputul sec. III a. Chr.); - Latène mijlociu (inceputul sec. III-inceputul sec. II a. Chr.); - Latène tarziu (sec. sec. II a. Chr.-sec. I p.Chr.), aceasta din urma corespunzand asa-numitei faze „clasice” a culturii si civilizatiei getodacice. Generalizarea metalurgiei fierului si consecintele ei pe planul vietii economico-sociale Inca de la finalul epocii hallstattiene, in lumea scitica, se poate observa o larga utilizare a pieselor lucrate din fier. Generalizarea efectiva a folosirii fierului se va produce in epoca Latène, cand vor fi transpuse in moul metal majoritatea uneltelor si armelor folosite in epoca. Metalurgia fierului implica alte cunostinte, dar si aflarea si exploatarea unor surse diferite, cu procedee diferite a fierului. Metalurgia fierului la daci avea la baza, indosebi, exploatarea zacamintelor locale, lucru atestat prin analizele metalografice asupra fierului incorporat in lupele sau obiectele finite din zona Gradistii Muncelului, pentru care a fost stabilita provenienta sa din imediata vecinatate, din Muntele Batrana. In lumea geto-dacica s-au dezvelit mai multe cuptoare pentru redus minereul de fier, precum cele de la Seica Mica sau Bragadiru. La acestea se adauga numeroasele ateliere de fierarie din perioada dacica tarzie, majoritatea concentrate in zona Muntilor Sebesului (Sarmizegetusa Regia, Capalna, Cugir, Costesti), dar si la Ocnita, Poiana, Pecica s. a. In perioada sec. I a. Chr. – I. P. Chr.

60

creste considerabil numarul armelor lucrate din fier, ce exprima elocvent cresterea puterii si a rolului armatei la geto-daci. Aparitia si folosirea monedei ca etalon de schimb Desi moneda, ca piesa de schimb apare in Lydia, inca din sec. VII a. Chr. patrunderea acesteia pe piata comerciala a Daciei se produce mult mai tarziu. O serie de piese monetare, cum ar fi sagetile din bronz. In perioada sa timpurie de utilizare, moneda se foloseste, in paralel schimbul bazat pe troc. Cele dintâi monede emise pe teritoriul României sunt dirahmele de argint ale oraşului Histria, bătute în sec. V-IV a. Chr. O pătrundere masivă a monedei pe piaţa Daciei se produce în vremea regelui macedonean Filip al II-lea şi a urmaşilor săi, urmată de o utilzare a monedelor emise de oraşele greceşti Apollonia, cele ale provinciei Macedonia Prima, ale insulei Thasos şi Dyrrhachium, prezente în număr mare în cadrul unor tezaure. Sub influenţa monetăriei greceşti, geţii vor bate primele lor monede în sec. IV a. Chr., în Dobrogea, unde întâlnim piese cu legenda MOSKON. În vremea aceasta, în Transilvania, celţii vor utiliza moneda lor proprie, în cadrul căreia se remarcă cele cu legenda BIATEC. Cu timpul se formează şi o monetărie geto-dacică proprie, ce prelua, ca sursă de inspiraţie, monedele greco-macedoniene, în cadrul căreia pot fi distinse mai multe faze şi tipuri regionale. Metalul utilizat era argintul, doar într-o fază târzie, după dispariţia tipurilor monetare geto-dacice, făcându-şi apariţia, în zona capitalei regatului dac, monedele de aur, cu legenda KOSON. Apariţia pe piaţa Daciei a denarului roman republican va duce, pe de o parte, la dispariţia monetăriilor locale, iar pe de altă parte la „acceptarea” denarului roman ca monedă de schimb principală, ce era bătută ilegal în unele centre (precum Tilişca) sau chiar în capitala de la Sarmizegetusa. Geto-dacii în izvoarele scrise antice În comparaţie cu datele de ordin arheologic, izvoarele scrise privitoare la daco-geţii timpurii sunt puţin numeroase şi disparate. Pe primul loc ca vechime între mărturiile scrise sunt acelea ale lui Hecateu din Milet (cca. 530-470 î. Hr.), păstrate fragmentar, referitoare la crobizii din Dobrogea, la cetatea Orgame (Argamum ?) de lângă Gurile Dunării. Urmează apoi opera istorică a lui Herodot (cca. 484-425 î. Hr.), care, în afară de prima menţiune relativ la geţii din sudul Dunării de Jos, conţine diverse date cu privire la geografia (Dunărea Inferioară, râurile Porata sau Pyretus - Prut, Tiarantos - Siret, Maris - Mureş), etnografia, credinţele şi practicile religioase ale dacilor, precum şi despre agatârşii din Transilvania şi siginii din Câmpia Tisei. Din sec. V î. Hr. datează şi informaţiile istoricilor Hellanicos (prima jumătate a sec. V î. Hr.), privitoare la religia geto-dacilor, Tucidide (cca. 460-396 î. Hr.), relativ la geţii sud-dunăreni şi la tribali, ca făcând parte din statul tracilor 61

odrisi, ca şi ale tragedianului Sofocle, care se referă la “regele” get Charnabon, neîntâlnit în alte izvoare scrise. Izvoarele literare din perioada sec. IV-III î. Hr. sunt mai numeroase, datorită cunoaşterii mai îndeaproape a geto-dacilor în urma expediţiilor lui Filip II, Alexandru cel Mare şi Lysimachos la Dunărea de Jos. Acestea au prilejuit lui Trogus Pompeius (primele decenii ale sec. I), a cărui operă s-a păstrat în rezumat la Iustinus (mijlocul sec. II), transmiterea primelor informaţii privitoare la uniunile de triburi ale geţilor în frunte cu “Histrianorum rex”, apoi, lui Arrian din Nicomedia (sec. II) să comunice ştiri despre uniunea tribală getică din Câmpia Munteniei, iar lui Diodor din Sicilia (sec. I î. Hr.) despre evenimentele din vremea puternicei uniuni tribale getice de sub conducerea lui Dromichaites, la care s-au referit, mai târziu, cu unele deosebiri, şi Strabon şi Pausanias. În perioada dintre Dromichaites şi Burebista, exceptând unele ştiri transmise de Trogus Pompeius (şi Iustinus) relativ la “regii” Oroles şi Rubobostes, istoria geto-dacilor nu se mai reflectă în izvoarele literare scrise. Aceste ştiri vor fi reluate odată cu expansiunea romană la Dunărea de Jos, în special în opera geografului Strabon (63 î. Hr.19), deosebit de importantă pentru datele de ordin geografic, istoric, etnografic şi lingvistic privitoare la dacii din vremea lui Burebista şi imediat după el. Despre daci şi anarţi (trib celtic) scrie şi Caius Iulius Caesar (102-44 î. Hr.), care, în De bello gallico (VI, 25,2) ne spune că aceştia se învecinau cu “pădurea Hercinică”, din nordul Alpilor până în munţii Slovaciei. Despre cuceririle lui Burebista, în est până la Olbia, sa referit şi Dion Chrysostomos (40-120), cunoscător al geţilor printre care a trăit. Informaţiile literare cu privire la geto-dacii din perioada dintre Burebista şi cucerirea romană, şi în continuare, până la retragerea aureliană, sunt mai puţin numeroase. Dintre acestea, cele transmise de Dio Cassius (sec. II-III), păstrate în rezumat la scriitorii bizantini Xiphilinos (sec. XI) şi Zonaras (sec. XII), se referă atât la evenimentele din Dobrogea, care au dus la înglobarea acestei regiuni în statul clientelar al tracilor odrisi, cât şi la luptele dacilor cu romanii, din vremea lui Domitianus şi Traianus. Din nefericire, referitor la aceste lupte, s-au pierdut operele lui Traianus şi ale medicului său, Criton. Diferite informaţii cu privire la geto-dacii din perioada dintre Burebista şi cucerirea romană au mai fost transmise de L. Annaeus Florus, relativ la luptele din vremea lui Augustus, Plinius cel Bătrân (23-79), din domeniile etnografiei, geografiei, istoriei şi ştiinţelor naturale, Tacitus (55-120) despre numele de Dacia. Dioscorides (contemporan cu Claudius şi Nero) şi Pseudo-Apuleius ne-au transmis denumiri de plante medicinale în limba dacică, cu corespondenţele lor în limbile greacă şi latină, iar Plinius cel Tânăr (61/62-114) a scris despre raporturile dacilor cu romanii.

62

Informaţii despre geto-daci se găsesc şi în operele poetice ale lui P. Ovidius Naso (43 î. Hr.-17), C. Valerius Martial (40-104) şi Papinius Statius (40/45-96), informaţii ce prezintă interes pentru cunoaşterea unor aspecte reale din viaţa şi istoria dacilor. Ştirile literare cu privire la daci scad apoi pentru perioada sec. IIIII, când, un loc aparte îl ocupă acelea de ordin geografic, datorate lui Claudius Ptolemeus (100-170), întrucât ele privesc atât triburile, cât şi localităţile mai importante din Dacia. In această privinţă, situaţia din Dacia de după 250, eventual din sec. IV, se reflectă în Tabula Peutingeriana, o hartă a drumurilor mai importante din antichitate. Interferenţe ale civilizaţiei geto-dacice cu populaţiile învecinate (greci, macedonieni, sciţi, romani) Relaţii cu lumea scitică Aşa cum o atestă descoperirea unor tezaure „princiare” getodacice din perioada secolelor V-III a. Chr., se poate vorbi de o influenţă puternică în arta epocii, prin preluarea de la sciţi a stilului animalier. Tematica dominantă în cadrul acestui stil artistic este marcată de reprezentări zoomorfe, reale sau din bestiarul imaginar, asociate unor reprezentări umane, toate acestea parte a unei mitologii încă greu de reconstituit. Asemănările cu „arta stepelor” scitică sunt evidente. Relaţiile cu lumea grecească Odată cu înfiinţarea coloniilor greceşti pe ţărmul vestic al Mării Negre pot fi plasate şi începuturilor relaţiilor populaţiei getice cu grecii. Raporturile între cele două lumi diferite s-au intensificat odată cu dezvoltarea coloniilor şi a relaţiilor de schimb, situaţie reflectată atât în cadrul aşezărilor, cât şi a mormintelor de incineraţie de la Histria, Cernavoda sau Murighiol. Aceeaşi situaţie poate fi sesizată în cazul aşezărilor getice din sudul Moldovei ori în Munteniei, unde apar frecvent produse greceşti, precum ceramică, obiecte de podoabă sau monede. De asemenea, astfel de produse pătrund şi în aria intracarpatică, însă în număr mult mai mic. Pe seama influenţelor greceşti este de pus şi prezenţa primelor vase ceramice lucrate la roată, apărute în siturile getice de la Alexandria, Murighiol şi Zimnicea. Relaţii de durată s-au statornicit între populaţia getică şi cea greacă de la gurile Dunării. Documentele scrise ne înfăţişează cazul oraşului Histria, ce a beneficiat de protecoratul regilor geţi Zalmodegikos şi Rhemaxos. Relaţiile grecilor cu geto-dacii au avut, întotdeauna, un caracter reciproc; cu toate acestea, Dacia nu s-a grecizat ci a preluat doar o serie de componente ale culturii materiale şi spirituale greceşti. Odată cu cucerirea, de către Burebista, a coloniilor greceşti de la Marea Neagră va fi atestată şi prezenţa unor meşteri greci folosiţi pentru ridicarea primelor fortificaţii cu ziduri de piatră fasonată din Dacia, îndeosebi în zona Munţilor Sebeşului. 63

O noua etapa in evolutia relatiilor cu lumea sudica este ilustrata prin aparitia statului elenistic al Thraciei, moment ce coincide cu aparitia, in numar mare a produselor si influentelor elenistice, in cadrul carora se inscriu si asa-numitele boluri deliene. Printre cele mai raspandite produse sunt amforele si bolurile deliene. Multe din relatiile cu lumea greaca s-au stabilit prin filiera tracilor sud-dunareni sau a illirilor. Relatiile cu lumea romana Extinderea granitelor lumii romane spre Balcani a atras dupa sine si stabilirea unor contacte comerciale cu lumea geto-dacica. Acest fenomen se poate sesiza incepand cu sec. II a. Chr., urmat de o intensificare deosebita intre sec. I a. Chr. – I p.Chr. Penetratia economica romana se poate observa prin prezenta unor produse (ceramica, obiecte de bronz, fier, argint, sticla) in cadrul unor asezari sau morminte geto-dacice. Pe aceeasi linie pot fi amintite si imitatiile dupa produse romane. Un loc aparte il ocupa, in cadrul relatiilor de schimb, moneda romana care va inlocui, treptat, pe cea greceasca si cea autohtona. Concentrarea marii majoritati a tezaurelor de monede republicane romane in Transilvania indica legaturi speciale cu acest spatiu. Dar influenta romana s-a exercitat si in alte domenii ale vietii materiale sau spirituale, in cazul ultimeia prin folosirea de catre daci a scrisului cu caractere latine. Aceste relatii daco-romane coincid cu perioada de prosperitate si putere a regatului dac. Relatiile de schimb cu lumea romana vor fi alternate, in perioada sec. I p. Chr. de conflicte armate si relatii diplomatice generate de tendinta expansionista de consolidare a imperiului roman la gurile Dunarii. Cultura materială a geto-dacilor continuă să se dezvolte în epoca La Tène, aşa cum o atestă descoperirile din aşezările deschise sau întărite( Zimnicea, Popeşti, Piscu Crăsani – Muntenia, Coţofenii din Dos – Oltenia, Stânceşti, Cotnari, Buneşti, Cocorani şi Poiana – Moldova, Bedaud – Dobrogea, Mişcăuţi, Mateiuţi şi Butuceni – Basarabia etc., precum şi din necropolele plane sau tumulare. Cetăţile, de dimensiuni reduse, reprezintă reşedinţe ale unor uniuni tribale şi loc de refugiu în caz de primejdie. Un progres evident se înregistrează în arta geto-dacică în prima perioadă de dezvoltare a culturii geto-dace (faza veche), când se cristalizează stilul animalier în spaţiul carpato-balcanic, caracterizat printr-o îmbinare armonioasă de elemente decorative de caracter tracic , scitic, grec şi achemenid, tratate într-o manieră locală, în funcţie de atelierul în care s-au produs piesele respective. Este vorba de o artă cu caracter „princiar” sau aristocratic, bine ilustrată prin unele descoperiri arheologice importante, precum cele din mormântul tumular de la Aghighiol (Dobrogea), coiful de aur de la Poiana Coţofeneşti, tezaurele de piese de aur de la Băiceni (IS), de argint de la Craiova, mormintele de la Peretu (TL) şi Găvai (BR), sau rhyton-ul de la 64

Poroina (MH), ori depozitul de obiecte din bronz de la Olăneşti (Basarabia). În ceea ce priveşte descoperirile din necropole, acestea provin, în marea lor majoritate, din morminte de incineraţie, rit predominant şi în La Tène-ul dacic (Zimnicea, Aghighiol, Peretu, Craiova, Cucuteni sau Enisala şi Murighiol), datate în sec. IV-III. În schimb, ritul inhumaţiei, este foarte rar întâlnit la daco-geţi, după cum par s-o indice doar cele câteva morminte de copii de la Sf. Gheorghe – Bedehaza (CV) sau de adulţi de la Braşov, a căror cronologie şi atribuire etnică, însă, nu este chiar certă. La dezvoltarea civilizaţiei geto-dace, ilustrată prin descoperirile mai sus menţionate au contribuit, în primul rând, relaţiile cu civilizaţia greacă din coloniile pontice, produsele şi monedele greceşti pătrunzând adânc în teritoriul locuit de geţi. Relaţiile dintre greci şi daco-geţi au avut întotdeauna un caracter reciproc. Cu toată intensitatea şi varietatea acestor relaţii, Dacia nu s-a grecizat ci au fost preluate şi asimilate în mod creator de autohtoni. În sec. III-II, odată cu scăderea relaţiilor cu lumea greacă şi sudtracică, în urma intervenţiei la Dunăre a macedonenilor şi a legăturilor cu statul elenistic al Thraciei civilizaţia geto-dacică a cunoscut influenţele elenistice. Aşa se explică prezenţa, în cuprinsul unor aţezări geto-dace, a produselor de import elenistice, răspândite în întreg teritoriul geto-dacic, precum şi apariţia unor imitaţii locale ale ceramicii elenistice (amfore, boluri deliene etc.). Grecii din Peninsula Balcanică, prin intermediul ilirilor s-au transmis la nordul Dunării unele produse de influenţă grecească, după cum o dovedesc coifurile greco-ilire de la Gostavăţ (OT) şi Ocna Mureş (AB), sau fibulele de argint cu balama din tezaurul de la Ostrovu Mare. Continuă şi în epoca La Tène relaţiile cu civilizaţia scitică, după cum atestă unele piese din metal descoperite la Medgidia, Băiceni, Craiova, Scorţaru etc. Celţii pe teritoriul Romaniei Populatia celtica prezenta pe teritoriul Romaniei, incepand cu jumatatea sec. IV a. Chr. face parte din ramura rasariteana a marelui neam celtic, intalnit din Insulele britanice pana in Balcani. In spatiul romanesc, celtii s-au stabilit in zonele de nord-vest, Transilvania si o parte din nordul Moldovei. În sec. IV (adoua jumătate) – III (prima jumătate) geto-dacii intră în contact cu civilizaţia celtică, de origine vest-europeană, care pătrunde în teritoriile noastre. Celţii, o populaţie ce aparţine ramurii celei mai vestice a indo-europenilor, au invadat iniţial Transilvania, dinspre Pannonia, pe căile Mureşului şi Someşului, instalându-se aici pentru o perioadă de două secole. Aceste căi de invazie celtică sunt atestate prin numeroase descoperiri, în special de morminte de incineraţie, din Transilvania, datate, în majoritate, în sec.III-II î.Hr. 65

Dintre acestea se remarcă necropola birituală de la Ciumeşti (SM), necropolele de la Silvaş şi Blandiana (AB), Toarcla (SB), Apahida (CJ), Fântânele (BN), Pişcolt (SM) sau Oradea Nouă (BH) cu piese metalice sau ceramică specifică celţilor. Morminte cu inventar celtic s-au găsit ţi în Oltenia (Gruia, Corlate, Odorel), care pot să fi aparţinut celţilor scordisci, amestecaţi cu iliri şi traci. Materiale de factură celtică au apărut, sporadic, în Moldova la Glăvăneştii Vechi şi Cucuteni (IS) şi la Dăneşti (VS), iar în Muntenia la Sărata Monteoru şi Tinosu. În Dobrogea, unde însă nu găsim urme celtice certe, se cunosc denumirile unor celţi ca Noviodunum (Isaccea) şi Arrubium (Măcin), cu rezonanţe curat celtice. Influenţa celtică a fost puternică mai ales asupra geto-dacilor din Transilvania şi Oltenia, în sec. III-II, populaţia autohtonă transmiţând la rându-i celţilor unele produse specifice, precum şi altele, traco-getice şi greceşti de origine meridională. Din punct de vedere etnic, este greu să se precizeze grupurile de celţi cărora le aparţin descoperirile celtice din spaţiul carpatodunărean, întrucât localizările de triburi celtice din acest spaţiu sunt nesigure, presupunându-se doar locuirea aici a cotensilor (sudul Moldovei), boilor, tauriscilor, anarţilor şi scordiscilor. Cu toată influenţa celtică, în Dacia au continuat să predomine elementele autohtone, atât în domeniul culturii materiale, cât şi al vieţii spirituale. În afară de celţi, în cursul sec. II-I a. Chr., geto-dacii din est au venit în contact cu cultura triburilor germanice ale bastarnilor, atestate aici, arheologic, prin grupul Poieneşti-Lukaşevka şi pe baza izvoarelor scrise. Pe teritoriul României, resturile de cultură bastarnă se concentrează în centrul şi nordul Moldovei, cum atestă descoperirile din necropolele de incineraţie de la Poieneşti (VS) şi Boroseşti (IS), sau din aşezările de la Lunca Ciurii (IS), Botoşana (SV), care le-au servit bastarnilor ca bază pentru incursiunile lor spre Pont şi Dunăre, menţionate în textele antice. Odată cu pătrunderea acestor triburi bastarne aici, au încetat aşezările fortificate geto-dacice din sec.V-III din Moldova, trecându-se la aşezări cu poziţie joasă până în sec.I î. Hr.- I, când, în condiţiile istorice din vremea lui Burebista – Decebal, se vor întâlni din nou aşezări întărite în zona subcarpatică din centrul Moldovei. Cele câteva urme de locuire bastarnă în Transilvania, identificate la Moreşti (MS), nu ar fi exclus să fie în legătură cu o incursiune bastarnă, de scurtă durată. De altfel, în legătură cu invaziile bastarnilor în teritoriile getodace s-a pus mai demult şi episodul reluat de Iustinus, cu privire la înfrângerea dacilor din Transilvania şi Carpaţii Orientali, de sub conducerea lui Oroles. Aceste triburi germane, cu un nivel inferior de dezvoltare faţă de acela al geto-dacilor, pe care însă, se pare că temporar le-au dominat politic şi militar în zonele centrale şi nord-vestice ale Moldovei, decad odată cu întărirea geto-dacilor în vremea lui Burebista, neinfluenţând 66

dezvoltarea culturii locale. Nivelul civilizaţiei geto-dace, împreună cu interesele economice şi politice romane către Balcani şi Dunărea de Jos, au favorizat legăturile, sub multiple forme, cu civilizaţia romană, cu începere din sec. II î. Hr., odată cu penetraţia economică romană directă, dinspre Adriatica şi Italia, în Peninsula Balcanică şi la nord de Dunăre, care va creşte apoi, în sec.I î. Hr.-I, contribuind la progresul culturii locale geto-dacice. Această penetraţie economică romană în Dacia este atestată prin multe descoperiri de ceramică, piese din bronz, argint şi din sticlă, precum şi de moneda romană republicană. În ceea ce priveşte ceramica, pe lângă specia de import romană, caracterizată prin pastă de culoare roşie, datorită arderii oxidante, se remarcă numărul destul de mare al imitaţiilor geto-dace. La fel, activ a fost comerţul cu vase şi obiecte din metal romane, din care un loc aparte îl ocupă uneltele şi armele din fier, precum şi podoabele sau piesele de cosmetică din bronz produse în atelierele italice. Amploarea volumului schimburilor comerciale, la care băştinaşii participau cu vite, piei, blănuri, grâne, miere, lemn şi alte produse, a contribuit la introducerea monedelor republicane îm Dacia, cu începere din sec. II î. Hr., dar şi a celor din coloniile greceşti Apollonia şi Dyrrhachium, de pe coaste de est a Mării Adriatice. Influenţa romană în Dacia s-a exercitat însă nu numai în domeniul culturii materiale, ci şi în acela al vieţii spirituale, îndeosebi în religie, cunoştinţe ştiinţifice şi scrierea cu caractere latine. În felul acesta, cu începere din sec. II î. Hr., odată cu penetraţia economică romană în Balcani şi la nord de Dunăre, dezvoltarea pe o treaptă superioară, economică, culturală şi social-politică a geto-dacilor, le-a permis să vină în contact cu romanitatea, favorizând procesul de romanizare declanşat în urma cuceririi Moesiei şi, mai apoi, a Daciei de către romani. În plin avânt în vremea lui Burebista şi Decebal, civilizaţia dacică, prin ocuparea Moesiei şi Daciei de către romani, şi-a schimbat cursul evoluţiei, fără să dispară însă cu totul, atât în teritoriile supuse Romei, din cadrul provinciilor Dacia şi Moesia Inferior, cât şi în afara lor, în acelea locuite de dacii liberi şi carpi. Accentuarea diferenţierilor sociale şi alcătuirea de formaţiuni social-politice premergătoare organizării statale: uniunile de triburi geto-dace Progresele realizate în domeniul metalurgiei, în epoca La Tène, au contribuit la creşterea producţiei de bunuri şi, odată cu aceasta, la extinderea schimburilor dintre diferitele comunităţi, pentru care a fost necesară introducerea monedei din metal, cum am văzut anterior. În acelaşi timp, sporirea producţiei de bunuri a contribuit la intensificarea separării meşteşugarilor de aagricultori şi, datorită schimburilor de produse, la apariţia unei noi categorii sociale, a negustorilor. 67

În aceste condiţii, la triburile geto-dace, aflate într-o etapă înaintată a organizării politice, atestată şi prin izvoarele scrise, s-au accentuat diferenţierile sociale, în cadrul uniunilor de triburi, corespunzătoare unor formaţiuni social-politice anterioare organizării statale din vremea lui Burebista. Această accentuare a diferenţierilor sociale este atestată arheologic, printre altele, şi prin aşezările întărite din sec. V-III î. Hr., în jurul cărora se aflau aşezările deschise, de o mia mare sau o mai mică întindere, precum şi de mormintele tumulare, pentru şefi militari sau alţi membri ai aristocraţiei tribale, aşa cum este cazul în zona Cucuteni – Cotnari, Zimnicea etc. La acestea se adaugă şi arta cu caracter aristocratic, bine ilustrată prin unele descoperiri arheologice, menţionate anterior, provenind din Dobrogea şi din regiunile extra-carpatice, în care se reflectă procesul de accentuare a diferenţierilor social-economice la geto-dacii din zonele respective. În această privinţă se remarcă tezaurul de obiecte de aur de la Băiceni (IS) şi mormântul princiar cu încăpere de piatră de la Cucuteni (IS); mormântul tumular, cu trei încăperi de piatră şi un bogat inventar, de la Agighiol (Tulcea); “tezaurul” de la Craiova, probabil tot dintr-un mormânt princiar, cu piese din argint şi argint aurit; mormântul princiar de la Peretu (TL), cu resturile unui car de luptă şi obiecte de argint; mormântul tumular de la Găvani (BR), toate datate în sec. IV î. Hr., precum şi rhyton-ul de la Poroina (MH) sau coiful de aur de la Poiana Coţofeneşti (PH). In comparaţie cu aceste dovezi concludente, relativ la existenţa, în sec. V-IV î. Hr., a unei pături de conducători militari, provenind din aristocraţia tribală, mormintele tumulare, mult mai sărace, din ultima fază a necropolei de la Ferigile (VL), atestă o categorie de luptători obişnuiţi. În a doua epocă a fierului, ca urmare a evoluţiei socialeconomice, organizarea social-politică a geto-dacilor a fost mai dezvoltată, fiind caracterizată prin uniuni tribale mai puternice, situate pe teritorii mai mari. In cadrul acestei organizări cu caracter militar, războaiele au avut un rol destul de important, contribuind la îmbogăţirea “regilor” şi a aristocraţiei, fenomene care se reflectă în descoperirile arheologice din aşezări, tezaure şi morminte. Aşadar, forma de organizare social-politică superioară, statul, la care au ajuns geto-dacii în vremea lui Burebista, a fost precedată, în această etapă, de uniuni tribale, mai mici sau mai mari, delimitate parţial în spaţiu şi conduse de şefi militari, dintre care unii apar, în izvoarele scrise sau pe monede, cu denumirea de basilei. O asemenea formaţiune social-politică, corespunzătoare unei uniuni tribale mai puternice, este posibil să fi existat şi la geţii din Dobrogea, în vremea conflictului dintre sciţi şi perşii lui Darius, primul eveniment în istoria politică a acestei zone, descris de Herodot, cu care prilej sunt menţionaţi, pentru prima oară, geţii în izvoarele scrise (IV, 93).

68

Din informaţiile acestui istoric grec rezultă că expediţia persană din 514 î. Hr. (după alţii 519 sau 513 î. Hr.), ar fi avut drept scop pedepsirea sciţilor, care urmărind pe cimmerieni, au pătruns în Media, tulburând regiunile dinspre nord, adică teritoriul persan. În realitate, sa urmărit asigurarea flancului drept şi a spatelui frontului, în vederea războiului proiectat de perşi împotriva grecilor, pe de-o parte, precum şi includerea în sfera de dominaţie economică şi politică persană a coloniilor greceşti de pe ţărmurile Pontului Euxin, pe de altă parte. Regele persan, după traversarea Bosforului, a înaintat pe coastele de vest ale Mării Negre, îndreptându-se spre Sciţia, cu o armată de cca. 700.000 de oameni, cifră exagerată de Herodot tocmai pentru a sublinia proporţiile marii expediţii. După supunerea fără lupte a triburilor trace aflate mai sus de Apollonia şi Mesembria, a urmat înfrângerea geţilor, după o dârză împotrivire a acestora, care, deşi sunt “cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci”, după cum relatează Herodot, “după ce au fost învinşi de perşi, urmară restul armatei (IV, 96), desigur împotriva sciţilor. Cu toate acestea, expediţia lui Darius la Dunărea Inferioară, care după Herodot ar fi durat două luni, iar după Ctesias două săptămâni, nu a reuşit, deoarece armatele persane nu au putut urmări pe sciţi, care sau retras în stepele din nordul Mării Negre. De aceea, Darius a fost nevoit să se retragă, lăsând pe teritoriul european o armată condusă de generalul Megabazos, care trebuia să supună populaţia răsculată din Hellespont. Consecinţa imediată a expediţiei a fost înglobarea, pentru o scurtă perioadă, a Dobrogei, cu coasta tracică a Peninsulei Balcanice, în Imperiul persan. Această stăpânire, cât şi cea ulterioară, a odrisilor, care s-a extins până la gurile Dunării, influenţând forma de organizare a uniunii tribale a geţilor din Dobrogea, prin condiţiile militare şi politice create, au împiedicat, timp de un secol şi jumătate, pătrunderea sciţilor în Dobrogea, ceea ce a permis consolidarea politică şi culturală a uniunii tribale getice de aici. De-abia în a doua jumătate a sec. IV, în 341 î. Hr., când dominaţia odrisă la Dunărea de jos a fost înlocuită de cea macedoneană, dar care nu s-a extins şi la geţii nord-dunăreni, sciţii, sub conducerea lui Atheas, au invadat Dobrogea, ajungând la conflicte cu Filip II al Macedoniei şi cu triburile trace ale tribalilor. Cu prilejul înaintării la sudul Dunării a acestui rege scit, atestat în Dobrogea prin descoperiri monetare, geţii “histrieni” de sub conducerea unui “Histrianorum rex”, i-au opus rezistenţă, după cum ne informează istoricul roman Iustinus, din sec. II, care reproduce în rezumat opera scriitorului roman Pompeius Trogus. Numai după moartea acestui rege anonim, sef al unei uniuni tribale de pe malurile Dunării, au putut pătrunde sciţii lui Atheas în Dobrogea şi spre Balcani, intrând în 339 î. Hr., în conflict cu macedonenii de sub conducerea lui Filip al II-lea, care pătrunsese cu armata în Dobrogea, după ce, în 341 î. Hr., cucerise regatul tracic al odrisilor, din sudul Dunării. 69

Alte informaţii, deosebit de preţioase, cu privire la uniunea de triburi geto-dace de la nord de Dunăre, ne sunt transmise de către istoricul grec Arrian (Anabassis, I, 3-4), din sec. II, cu prilejul descrierii atacului fulgerător al lui Alexandru asupra geţilor din Câmpia dunăreană, din anul 335 î. Hr., după însemnările generalului Ptolemaios, fiul lui Lagos, viitorul rege al Egiptului, participant la expediţia tânărului rege al Macedoniei. Din datele transmise de Arrian, rezultă că Alexandru, înainte de campania din Orient, pentru a-şi asigura spatele frontului, a reluat campania împotriva triballilor, nesupuşi de către tatăl său, Filip al IIlea. In acest scop, după ce s-a luptat cu tracii din Munţii Haemus, Alexandru s-a îndreptat împotriva triballilor, dintre care unii s-au retras într-o insulă a Dunării cu maluri abrupte, unde regele macedonean, cu corăbiile de care dispunea, nu a reuşit să pătrundă şi unde triballii erau ajutaţi de geţii de pe malul stâng al fluviului. Din acest motiv el s-a hotărât să treacă Dunărea, pentru a intimida pe geţii de pe malul stâng. Din informaţiile lui Arrian, pe malul stâng al Dunării s-ar fi adunat 4.000 de călăreţi şi 10.000 de pedestraşi geţi, gata să-i ajute pe triballi, ceea ce l-a determinat pe Alexandru să pornească împotriva acestora. În legătură cu locul unde a trecut Alexandru Dunărea sunt încă discuţii, pornindu-se de la localizarea triballilor şi de la drumul parcurs de regele macedonean prin Thracia. În această privinţă, faţă de opinia mai veche, potrivit căreia trecerea fluviului ar fi avut loc undeva la vest de Zimnicea, s-a exprimat mai recent şi o alta, după care locul respectiv ar fi fost mult mai la vest, în dreptul Banatului, ceea ce ar corespunde, parţial, şi cu itinerariul tatălui său la întoarcerea în Macedonia, precum şi cu caracteristicile cursului Dunării din această zonă. Dincoace de Dunăre, armatele macedonene, înaintând printre lanurile de grâu, au fugărit pe geţi, îndreptându-se, după Arrian, spre un “oraş slab întărit”, pe care l-au ocupat, prădat şi distrus. Şi localizarea acestui oraş a provocat discuţii, nu toţi autorii fiind de acord cu Zimnicea, cum se credea anterior, ci cu o altă localitate din estul Olteniei sau mai degrabă din zona bănăţeană. Din informaţiile lui Arrian reiese că Alexandru, surprinzător, în aceeaşi zi trece Dunărea înapoi, revenind în tabără cu întreaga oaste expediţionară, fără nici o pierdere. Semnificativ este faptul că, la revenirea de peste fluviu, Alexandru a încheiat pace cu triballii şi a primit solii ale triburilor libere de pe malul Dunării, precum şi din partea celţilor scordisci din nordul Serbiei. Descriind împrejurările în care a avut loc expediţia lui Alexandru la nord de Dunăre, Arrian ne-a transmis o serie de amănunte deosebit de importante cu privire la economia, demografia şi organizarea socialpolitică şi militară a gato-dacilor din zona dunăreană. Astfel, rezultă că pe la 335 î. Hr. malurile Dunării erau foarte populate, iar agricultura 70

avea un rol preponderent în economie. La rândul lor, informaţiile relativ la oastea getică, oraşul slab întărit şi prada bogată sunt semnificative pentru organizarea social-politică şi pentru cultura materială a geto-dacilor din zona respectivă. Cu prilejul unei noi campanii a macedonenilor în nordul Mării Negre, de sub conducerea generalului Zopyrion, guvernatorul Thraciei, în 326 î. Hr. (după unele opinii în 334 sau 331 î. Hr.), geto-dacii sunt puşi din nou în situaţia de a se apăra: Zopyrion, trecând Dunărea prin Dobrogea, a pierit, la întoarcere, în Bugeac, împreună cu oştenii săi, în lupta cu geţii (după alţii cu sciţii), neputând trece pe malul dobrogean al Dunării din cauza unei furtuni dezlănţuite pe neaşteptate, după cum informează scriitorul roman Q. Curtius Rufus, din secolul I. Înfrângerea lui Zopyrion şi planul de viitor al lui Alexandru, ca după terminarea campaniei din Asia să revină la Dunăre pentru a-i distruge pe geţi, constituie dovezi cu privire la forţa militară şi politică a geto-dacilor. Îndeosebi, uniunea tribală geto-dacă din zona dunăreană s-a dovedit puternică şi mai închegată sub conducerea lui Dromichaites, în timpul luptelor dintre anii 300 şi 292 î. Hr., cu Lysimachos, unul dintre generalii lui Alexandru, ajuns ulterior rege al Thraciei. Asupra acestor lupte au transmis informaţii scriitorii greci, în primul rând geograful Strabon, contemporan cu Augustus, şi Diodor din Sicilia, din sec. I, şi apoi geograful şi istoricul Pausanias, din sec. II. Din ştirile transmise se cunoaşte bine atât politica susţinută de Lysimachos, de a-şi impune autoritatea în regiunea oraşelor pontice din Dobrogea, cât şi rezistenţa acestor oraşe, în frunte cu Callatis, aliate cu şefii triburilor locale. Cu tot succesul repurtat de Lysimachos în campania din Dobrogea, în urma căreia a cucerit populaţia getică de pe malul dobrogean al Dunării, el a fost înfrânt în luptele cu Dromichaites. Cu prilejul primei lupte, din 300 î. Hr., ar fi căzut prizonier Agathocles, fiul lui Lysimachos, care şi-a făcut atunci debutul pe câmpul de luptă. După cea de a doua luptă, din 292 î. Hr., Lysimachos, înfrânt, a fost dus în cetatea de scaun a lui Dromichaites, la Hellis (după unii în Câmpia Dunării, după alţii pe cursul superior al Argeşului), iar oastea macedoneană a fost distrusă. In fine, conflictul dintre Dromichaites şi Lysimachos s-a terminat cu încheierea păcii, restituirea teritoriilor cucerite şi primirea de ostateci, precum şi, după informaţiile lui Pausanias, înrudirea dintre cei doi regi prin căsătorie, probabil în scop politic, a lui Dromichaites cu fiica lui Lysimachos. Uniunile de triburi geto-dace, cu “regi” în fruntea lor, au continuat să se dezvolte şi în sec. III-II î. Hr., în condiţiile istorice mai grele, corespunzătoare atacurilor celţilor şi bastarnilor în spaţiul carpato-dunăreano-pontic, datorită cărora s-a întârziat unificarea lor politică. Semnificativ este faptul că ariile de răspândire ale unora din

71

aceste uniuni tribale corespund cu acelea ale diferitelor tipuri de monede geto-dacice. Astfel, pornind de la constatarea că fiecare tip monetar important aparţine unei uniuni tribale, s-a ajuns la localizarea şi delimitarea principalelor formaţiuni politice geto-dace din sec. II şi începutul sec. I î. Hr. şi, prin aceasta, la cunoaşterea organizării socialpolitice a societăţii geto-dacice dinainte de Burebista. Din cercetările de până acum rezultă, după C. Preda, că o primă formaţiune politică mare, de caracter prestatal, se afla, după datele oferite de descoperirile monetare de tip Vârteju-Bucureşti, în părţile centrale ale Munteniei, cuprinzând, cu precădere, bazinul Argeşului. Este vorba, probabil, de acei piephigi menţionaţi de geograful alexandrin Ptolemaios. Descoperirile monetare de tip Inoteşti-Răcoasa şi Dumbrăveni (VR) atestă prezenţa, la Curbura Carpaţilor, a unei alte formaţiuni politice, probabil a acelor siensi de la Ptolemaios. În Oltenia, pe baza monedelor de tip Aninoasa-Dobreşti, sa identificat o altă formaţiune politică unional-tribală, din care făcea parte neamul geto-dac al buridavensilor. În Transilvania, în aceeaşi vreme, în special pe cursul mijlociu al Mureşului şi pe Târnave, s-au emis monede scyphate, cunoscute sub numele de emisiuni de tip Răduleşti-Hunedoara, Aiud-Cugir şi Petelea. Toate aceste tipuri, care au unele trăsături comune, ar documenta în zona respectivă o mare formaţiune politică, aceea a ratacensilor. În zona Crişurilor şi la vărsarea Mureşului, unde se întâlnesc monedele de tipul Toc-Chereluş, ar fi locuit neamul dac al predavensilor. Astfel de mari formaţiuni politice geto-dacice (uniuni de triburi), precum cele constatate pe cale numismatică, trebuie să fi stat la baza făuririi statului lui Burebista, cel puţin ca prim nucleu al acestuia. Pe baza datelor epigrafice şi numismatice se cunosc numele unor bazilei (Zalmodegikos şi Moskon în sec. III î. Hr., Rhemaxos în jurul anului 200 î. Hr.), care au condus uniuni de triburi getice. Conducători de uniuni tribale dacice sunt cunoscuţi şi în prima jumătate a sec. II î. Hr., cum este cazul lui Rubobostes, în vremea căruia, după Pompeius Trogus şi Iustinus, a crescut puterea dacilor: “Incrementa Dacorum per Rubobostem regem”; pe la mijlocul sau în a doua jumătate a sec. II î. Hr. este menţionat de acelaşi Pompeius Trogus bazileul Oroles, din estul Transilvaniei şi centrul şi sudul Moldovei, care s-a luptat cu bastarnii, pedepsindu-şi sever ostaşii care, iniţial, s-au lăsat înfrânţi de aceştia. Prin toate aceste uniuni tribale geto-dacice, din sec. VI-II î. Hr., cunoscute pe baza textelor literare, inscripţiilor şi monedelor, la care se pot adăuga şi altele, neidentificate încă, se atestă stadiul de organizare social-politică a geto-dacilor, care precede apariţia statului dac din vremea lui Burebista.

72

Istoria veche a României Curs 8 REGATUL GETO-DAC A. Premisele interne şi externe ale constituirii Regatului geto-dac În cursul primei jumătăţi a sec. I î. Hr., dezvoltarea internă a lumii geto-dace (generalizarea proprietăţii private, întărirea aristocraţiei gentilico-tribale şi transformarea ei într-o clasă conducătoare sau politică etc.) a făcut ca ea să treacă pragul dintre societatea preistorică şi cea caracteristică societăţii antice. Pe plan politic, aceasta s-a tradus prin trecerea la o organizare politică de caracter statal. Întemeietorul statului dac a fost regele Burebista, care a izbutit să supună, treptat, autorităţii sale totale triburile şi uniunile de triburi geto-dace. Judecând după un pasaj din scriitorul got Iordanes (Getica, 67), Burebista şi-a început domnia în jurul anului 82 î. Hr., coincizând cu momentul în care Sylla a devenit dictator la Roma. Acestei datări părea să i se opună, până nu de mult, textul unui decret votat de cetăţenii oraşului Dyonisopolis (Balcic) în cinstea unui fruntaş al lor, Acornion, despre care se spune că a fost în misiune la Argedava, la tatăl unui personaj al cărui nume nu se mai păstrase. Deoarece în inscripţie apare şi numele lui Burebista, s-a crezut că stăpânul Argedavei este tatăl acestui rege; în acest caz, cronologia activităţii lui Acornion n-ar fi permis ca domnia lui Burebista să fi început înainte de anul 70 sau chiar 65 î. Hr. Dar, localizarea Argedavei în nordul Dobrogei (menţionată ca vicus în vremea împăratului Marcus Aurelius) pledează împotriva ideii că Burebista ar fi fost fiul căpeteniei de la Argedava. Începutul domniei lui Burebista n-a coincis însă cu închegarea statului dac. Nimic nu îndreptăţeşte afirmaţia că Burebista ar fi moştenit un stat de la predecesorul său şi este greu de presupus că regele ar fi putut imprima, de la început, un caracter statal formaţiunii politice în fruntea căreia ajunsese în anul 82 î. Hr. Aceasta trebuie să fi fost o uniune de triburi, care s-a transformat în stat odată cu extinderea autorităţii căpeteniei sale asupra unui teritoriu tot mai vast şi a unor triburi tot mai numeroase; această extindere impunea crearea unor organe de guvernare noi. Există, deci, o strânsă legătură între unificarea politică treptată a neamului geto-dac, realizată de Burebista, şi procesul de formare a statului. Trebuie avut în vedere faptul că apariţia acestei forme de organizare social-politică, în perioada respectivă, este rezultatul unui proces de mai lungă durată, început cu mult înainte. Acesta s-a datorat dezvoltării producţiei, consecinţa folosirii pe scară largă a fierului, în agricultură şi meşteşuguri, ceea ce a dus la separarea meşteşugurilor de agricultură,

73

care a avut ca efect adâncirea contradicţiilor şi, drept consecinţă, apariţia unei noi forme social-politice, aceea a statului. Trecerea la forma de stat trebuie considerată ca un proces complex, rezultat al interacţiunii a trei factori politici principali: aristocraţia tribală, masa războinicilor şi puterea regală. Nenumărate exemple dovedesc că în antichitate această aristocraţie prefera, adeseori, să ia puterea nemijlocit în propriile sale mâini, exercitând-o prin magistraţi aleşi pe termen limitat. Deşi monarhul era un exponent al aristocraţiei, tendinţa de a concentra o cât mai mare putere îl putea determina uneori să se sprijine pe masa războinicilor împotriva nobililor. În fine, războinicii se puteau alia cu monarhia, care le apărea ca singura forţă capabilă să limiteze abuzurile aristocraţiei. Burebista pare a fi ştiut să utilizeze aceste contradicţii pentru a-şi impune, în cele din urmă, autoritatea. Procesul de închegare a statului a putut fi grăbit de existenţa, în apropierea hotarelor etnice ale Daciei, a două pericole externe: cel celtic şi cel roman. In nord-vest, seminţiile boilor şi tauriscilor, stabilite în Slovacia de azi, puteau repeta oricând invazia celtică din a doua jumătate a sec. IV î. Hr. În sud, republica romană se înstăpânise, treptat, într-o mare parte a Peninsulei Balcanice: ea cucerise parţial Illiria, transformase Macedonia în provincie romană, lichidase independenţa Greciei. Deşi mai îndepărtată din punct de vedere geografic, primejdia romană era mai gravă, în perspectivă, şi numai o vastă formaţiune politică dacică, unitară, avea şanse să ţină piept expensiunii Romei spre Dunăre şi la nord de ea. În măsura în care unele triburi daco-getice înţelegeau imperativul unităţii politice şi au recunoscut, de bună voie, autoritatea lui Burebista, se poate spune că pericolele externe au contribuit la naşterea statului dac. Izvoarele antice nu spun lămurit unde se afla uniunea de triburi a lui Burebista, în jurul căreia regele a înfăptuit unitatea politică a neamului geto-dac. În această problemă au fost exprimate două puncte de vedere: unul, care susţinea originea “dacică”, intracarpatică, a puterii lui Burebista, celălalt, care pledează pentru originea sa “getică”, extra-carpatică. În sprijinul primei teze se invocă următoarele argumente: 1. Faptul că, în politica externă, Burebista a acordat prioritate campaniei împotriva celţilor din Slovacia şi de la Dunărea mijlocie, întreprinzând abia mai târziu o expediţie istro-pontică, este normal pentru un monarh din interiorul arcului carpatic, dar mai greu de înţeles în cazul unui rege din Câmpia munteană. 2. După moartea lui Burebista, în condiţiile unui proces de fărâmiţare a vastei sale stăpâniri, statul dac s-a menţinut în regiunile intra-carpatice, în timp ce în zonele extra-carpatice se cunosc mai multe căpetenii contemporane, care şi-au împărţit între ele moştenirea lui Burebista. Ar fi nefiresc ca statul să se menţină unitar, pe o arie

74

geografică destul de largă, într-o regiune alipită cândva la nucleul unificator, în vreme ce acest nucleu s-a fărâmiţat. 3. În sud-vestul Transilvaniei, în Munţii Orăştiei, se cunoaşte existenţa unui complex de cetăţi şi de aşezări dacice din sec. I î. Hr. - I d. Hr., vădit superior tuturor celorlalte aşezări din Dacia. Numai în această zonă cetăţile, cu ziduri din blocuri de calcar, fasonate, formează un veritabil sistem defensiv, numai aici piatra de talie s-a folosit şi în arhitectura religioasă şi chiar civilă; în cetăţile şi aşezările de aici nu se cunosc bordeie, ci, exclusiv, locuinţe de suprafaţă; uneltele din fier descoperite aici sunt mai numeroase şi mai variate, iar materialul feros de construcţie este mult mai bogat. În mai mare măsură decât în alte părţi, s-au descoperit în această regiune dovezi ale utilizării scrisului de către daci şi ale existenţei unor cunoştinţe ştiinţifice empirice. Tocmai descoperirile din M-ţii Orăştiei au permis caracterizarea civilizaţiei dacice, din epoca Burebista - Decebal, drept o civilizaţie care depăşeşte stadiul primitiv-rural al triburilor patriarhale. Faptul că acest complex din M-ţii Orăştiei reprezintă expresia superioară a civilizaţiei daco-getice este atât de vădit, încât se consideră că în această zonă s-a aflat centrul regatului dac; adepţii tezei originii extra-carpatice a puterii lui Burebista socotesc însă că regele şi-a transferat, la un moment dat, reşedinţa, din Câmpia munteană în sud-vestul Transilvaniei. Descoperirile arheologice pledează însă, după susţinătorii originii intra-carpatice a puterii lui Burebista, împotriva unui asemenea transfer: anumite elemente ale complexului din M-ţii Orăştiei (cetatea Costeşti, de exemplu) sunt mai vechi decât Burebista; elemente specifice ale cetăţilor din M-ţii Orăştiei (ziduri din blocuri fasonate, sanctuare circulare cu stâlpi de piatră) nu se găsesc în Câmpia munteană, în care aşezările dacice (Popeşti, Piscu Crăsani etc.) apar, mai curând, ca foste centre tribale, iar descoperiri specifice acestor din urmă zone (imitaţii de cupe deliene, capace cu mânerul în formă de cap de vultur) nu se găsesc în M-ţii Orăştiei. În sprijinul originii dacice a puterii lui Burebista se mai invocă faptul că zona respectivă dispunea de bogate resurse de minereu de fier, piatră de construcţie, păduri, păşuni, iar agricultura avea condiţiile cele mai favorabile în roditoarea vale a Mureşului mijlociu. Se mai adaugă la acestea imediata proximitate a zăcămintelor aurifere din Mţii Apuseni. Pentru teza extra-carpatică a originii statului condus de Burebista, pare a pleda faptul că geograful Strabon îl numeşte pe rege “bărbat get”, afirmând că, potrivit unei împărţiri mai vechi a ţării, geţi se numesc locuitorii dinspre Pont şi dinspre răsărit, iar daci cei din părţile apusene. Strabon însă nu respectă câtuşi de puţin această împărţire; ca şi alţi autori greci, el îi numeşte “geţi” şi pe locuitorii din vestul Daciei, ba chiar şi pe cei din Slovacia actuală. Nici un autor antic nu pune în legătură numele lui Burebista cu numele Sarmizegetusei regale, care va fi, peste un secol şi jumătate, 75

cetatea de scaun a lui Decebal; de altfel, cetatea de pe Dealul Grădiştii, identificată unanim cu Sarmizegetusa, este ulterioară domniei lui Burebista. În schimb, Strabon vorbeşte despre un munte sacru al dacilor, Kogaionon, care nu poate fi identificat decât tot cu Dealul Grădiştii, unde, pe două terase se află mai multe sanctuare şi care, în vremea lui Burebista, trebuie să fi fost reşedinţa marelui preot Deceneu. Muntele Kogaionon era, deci, situat pe teritoriul uniunii de triburi cu centrul în cetatea de la Costeşti, înlesnind astfel dobândirea de către rege a sprijinului marelui preot. Strabon afirmă că regele, “spre a ţine în ascultare poporul, şi-a luat ajutor pe Deceneu, un vrăjitor care umblase multă vreme prin Egipt, învăţând acolo unele semne de prorocire, mulţumită cărora susţinea că tălmăceşte voinţa zeilor”; la rândul său, Iordanes (Getica, 67) spune că Deceneu a venit la Burebista şi că acesta i-a acordat o putere aproape regală. B. Structura economică şi social-politică a Regatului getodac de sub conducerea lui Burebista. Întrucât o serie de istorici, români şi străini, au afirmat, cu diverse prilejuri, că Burebista s-a aflat nu în fruntea unui stat, ci a unei confederaţii tribale, nu este de prisos să fie amintite aici argumentele care pledează pentru caracterul statal al formaţiunii politice conduse de Burebista: 1. Termenul arché utilizat de Strabon pentru a desemna această formaţiune politică. 2. Existenţa, în M-ţii Orăştiei, a unui complex de fortificaţii, care nu reprezintă pur şi simplu un număr oarecare de cetăţi, ci un sistem defensiv conceput şi realizat în mod unitar. Dacă diferitele cetăţi şi aşezări întărite, răspândite pe tot cuprinsul Daciei, sunt privite drept centre tribale sau unional-tribale, atunci sistemul fortificat din M-ţii Orăştiei trebuie să reprezinte o etapă superioară de organizare politică: etapa statală. 3. Caracterul oppidan, cvasi-urban, al civilizaţiei dacice, aşa cum se prezintă în complexul de cetăţi menţionat, caracter greu de pus pe seama unei organizări tribale de tipul democraţiei militare. 4. Anumite elemente de organizare a formaţiunii politice conduse de Burebista (cancelarie, titluri aulice etc.) inspirate din organizarea regatelor elenistice. 5. Politica externă a lui Burebista. Campaniile regelui nu au fost simple raiduri de pradă, ci adevărate expediţii pentru lărgirea hotarelor regatului, ceea ce constituie o funcţie specifică statelor antice. Ca orice stat din antichitate, s-a considerat, de către unii, că statul dac ar fi avut un caracter de clasă. S-a afirmat, în trecut, că statul lui Burebista a fost un stat sclavagist începător; această afirmaţie pornea de la teza că noţiunile de “stat antic” şi de “stat sclavagist” sunt echivalente. Deoarece era limpede că în societatea geto-dacă din sec. I î. Hr-I sclavii nu constituiau forţa principală de 76

producţie şi nici măcar o categorie productivă de oarecare importanţă, s-a recurs la formula sclavagismului începător, care trebuia să sugereze că relaţiile sclavagiste, încă prea puţin dezvoltate, urmau să se impună cândva, în viitor. După alţii, antichitatea n-a cunoscut numai sclavagismul, ci şi o altă instituţie, cunoscută sub denumirea de “asiatică” (întâlnită în epocă în ţări din Orient), dar care se considera că este mai potrivit să se numească “tributală”, deoarece clasa politică percepe, nemijlocit sau prin intermediul statului, un tribut de la masele care nu sunt constituite din sclavi, ci din oameni liberi din punct de vedere juridic. Daco-geţii nu au cunoscut instituţia sclaviei, structura fundamentală a societăţii lor nefiind împărţirea în stăpâni de sclavi şi sclavi. Izvoarele antice (Dio Cassius, Petrus Patricius, Iordanes) vorbesc despre două componente sociale principale: tarabostes (pileati) şi capillati (kométai, comati). Primii erau nobilii (aristocraţia militară şi sacerdotală), iar ceilalţi erau oamenii de rând. Ţărănimea şi meşteşugarii, dependenţi în principiu de categoria politică conducătoare, constituiau principalele pături productive. Obştea sătească forma, probabil, cadrul obişnuit pentru dependenţa oamenilor de rând faţă de tarabostes. Cât priveşte organizarea politică a societăţii geto-dace, statul dac era o monarhie cu un pronunţat caracter militar. Un rol important trebuie să-l fi jucat, în conducerea statului, preoţimea: marele preot Deceneu era un fel de vicerege şi el îi va urma lui Burebista la tron. Se pare că Burebista a împrumutat de la regatele elenistice ale epocii anumite elemente de organizare a statului său. Într-adevăr, decretul în cinstea lui Acornion spune că acesta a ajuns la rege “în cea dintâi şi cea mai mare prietenie”. Formula sugerează că la curtea lui Burebista exista titlul de “cel dintâi prieten”, frecvent întâlnit la curţile elenistice, amplificat, poate, de grecii din Dyonisopolis în “cel dintâi şi cel mai mare prieten”. Este probabilă şi existenţa unei cancelarii regale: atunci când vorbeşte despre “ascultarea faţă de porunci” (sau de legi), pe care o impusese Burebista neamului său, Strabon foloseşte, pentru cuvântul “poruncă” sau “lege”, termenul grecesc próstagma, echivalent cu latinescul edictum (poruncă scrisă). Aflat la începuturile existenţei sale, statul lui Burebista nu putea dispune de un aparat administrativ complex şi bine cristalizat. Nimic nu lasă să se întrevadă că, spre exemplu, magistraţii din oraşele greceşti luate în stăpânire de Burebista ar fi fost înlocuiţi cu “funcţionari” ai regelui; dimpotrivă, un fruntaş al cetăţii Dyonisopolis, Acornion, poartă un titlu onorific la curtea regelui dac şi, după cum se va vedea, va duce, în numele lui Burebista, importante tratative cu Pompeius. Este de crezut că o situaţie asemănătoare exista şi în cazul triburilor daco-getice unite sub autoritatea lui Burebista: ele îşi vor fi păstrat vechile căpetenii, mai ales dacă acestea se vor fi supus de bunăvoie autorităţii regelui. In cazul triburilor care fuseseră supuse cu 77

forţa armelor, este posibil ca vechea conducere să fi fost înlocuită, dar cu partizani ai politicii regelui din cadrul aceloraşi comunităţi. Dependenţa triburilor periferice şi a coloniilor greceşti de la Pont faţă de statul lui Burebista se exprima prin plata unui tribut, prin renunţarea la o politică externă diferită de cea a regelui şi prin furnizarea de oşteni în vreme de război. Centralizarea statului dac era, aşadar, o centralizare politică, nu administrativă. Nu este însă exclus ca Burebista să fi controlat, prin oameni de încredere, felul în care aceste obligaţii erau îndeplinite, dar nici un izvor antic nu permite o astfel de afirmaţie. C. Politica internă şi externă a Regatului geto-dac Asigurându-şi sprijinul marelui preot, a cărui autoritate morală se întindea asupra întregului neam geto-dac, şi, prin el, sprijinul puternicei şi influentei tagme sacerdotale, Burebista avea posibilităţi mai mari şi perspective mai bune decât alte căpetenii de a înfăptui unificarea politică a daco-geţilor. Cum se va petrecut acest proces de unificare nu se ştie exact. Este posibil ca influenţa lui Deceneu să fi determinat o parte a triburilor daco-getice să accepte, de bunăvoie, autoritatea lui Burebista. În alte cazuri, acelaşi rezultat îl va fi avut înţelegerea clară a imperativului unirii în faţa pericolelor externe. Creşterea treptată a puterii militare a formaţiunii politice conduse de Burebista va fi inspirat şi ea, unor triburi, ideea că este mai prudent să se supună. Nu excludem însă nici presupunerea că, în anumite cazuri, Burebista a fost nevoit să recurgă la arme pentru a învinge rezistenţa unor căpetenii tribale. Pentru această afirmaţie pledează ascunderea, către mijlocul sec. I î. Hr., a numeroase tezaure monetare în ţinuturile extra-carpatice şi, mai ales, în Câmpia munteană, precum şi distrugerea, cam în aceeaşi vreme, a unor aşezări. Strabon lasă şi el să se înţeleagă că realizarea unităţii a constituit obiectivul principal al politicii interne a lui Burebista: “Ajungând în fruntea neamului său, care era istovit de războaie dese, Burebista, bărbat get, l-a înălţat atât de mult prin exerciţii, cumpătare şi ascultare faţă de porunci, încât, în câţiva ani a făurit un stat puternic . . .”. Din acest pasaj reiese că Burebista a ştiut să impună o disciplină militară (“exerciţii”), morală (“cumpătare”) şi politică (“ascultare faţă de porunci”). Tot Strabon mai adaugă, referindu-se la Deceneu, că geţii îl ascultau pe acesta în asemenea măsură, încât s-au lăsat înduplecaţi să “taie viţa de vie şi să trăiască fără vin”; este greu de spus, totuşi, dacă în această formă categorică, informaţia corespunde realităţii. Interesantă este afirmaţia lui Strabon că, în momentul urcării lui Burebista pe tron, neamul geto-dac “era istovit de războaie dese”: întrucât nu se cunosc, din acea vreme, atacuri dinafară s-ar putea deduce că izvorul se referă la conflicte interne, inter-tribale, neatestate însă de izvoarele scrise. Potrivit acestei teze, făurirea unui stat 78

puternic de către Burebista ar fi fost, aşadar, rezultatul lichidării fărâmiţării tribale şi al impunerii autorităţii centrale, ceea ce, parţial, ar putea fi acceptat. Nu este uşor de stabilit momentul transformării uniunii tribale a lui Burebista într-un stat. Se poate presupune, totuşi, că declanşarea campaniei împotriva celţilor, prin anul 60 sau 59 î. Hr., n-a avut loc înainte de unificarea tuturor triburilor din interiorul arcului carpatic şi că această unificare conferise un caracter statal începător formaţiunii politice condusă de Burebista. Paralel cu această acţiune unificatoare, Burebista trebuie să fi trecut la construirea sistemului fortificat din M-ţii Orăştiei, între cetatea de la Costeşti şi Kogaionon. Faza de piatră a cetăţilor de la Costeşti şi de la Băniţa, prima fază a cetăţii de la Piatra Roşie, poate şi cetatea I de la Blidaru datează, toate, din vremea marelui rege. Tot atunci se datează construirea zidului din piatră de talie a cetăţii de la Căpâlna (AB), a zidurilor cetăţii de la Bâtca Doamnei, de lângă Piatra Neamţ, şi a cetăţii de pe dealul Titelca, de lângă Târgu Ocna (BC). Forţa politică şi militară pe care o reprezenta acest stat în frunte cu Burebista i-a permis nu numai să supună pe toţi vecinii, ci şi să joace, prin politica sa externă, un rol de primă importanţă în istoria relaţiilor diplomatice ale Imperiului roman din vremea respectivă. Pentru aprecierea justă a locului şi rolului statului dac în lumea antică, este necesară cunoaşterea politicii externe a marelui rege dac. In această privinţă, despre politica externă a lui Burebista ne dă informaţii mai consistente Strabon. El spune că regele dac a supus geţilor cea mai mare parte a neamurilor vecine, că i-a nimicit pe boii de sub conducerea lui Critasiros şi pe taurisci (Iordanes precizează că această campanie a fost întreprinsă la îndemnul lui Deceneu), jefuind Thracia până în Macedonia şi Illiria, şi că a făcut, adeseori, alianţă cu tracii şi illirii, dar că pe scordiscii de neam celtic, care trăiau amestecaţi cu aceştia, i-a nimicit. In mod ciudat, Strabon nu menţionează campania lui Burebista pe litoralul pontic, dar despre aceasta mărturisesc câteva izvoare epigrafice, precum şi retorul Dion Chrysostomos (Discursuri, XXXII, 4). Autorii antici nu dau cronologia acţiunilor pe plan extern ale lui Burebista, dar aceasta poate fi stabilită, în linii mari, pe baza izvoarelor epigrafice şi a descoperirilor arheologice şi numismatice. Pericolul cel mai apropiat de Dacia şi, în special, de ţinuturile ei intra-carpatice era cel celtic, şi împotriva acestora s-a îndreptat mai întâi Burebista. Într-o campanie fulgerătoare, întreprinsă în anul 60 sau 59 î. Hr., el i-a zdrobit pe boii şi tauriscii din Slovacia de azi; înaintarea oştilor dace este marcată de îngroparea de tezaure monetare la Tóthfalu, Stupova, Bratislava, Simmering. Rezultatul campaniei a fost o masivă dislocare a celţilor, rămăşiţele boilor ajungând până în Gallia, iar ale tauriscilor până în Noricum. Totuşi, dislocarea n-a fost totală şi spusele lui Strabon, despre transformarea ţinuturilor locuite de celţi 79

într-un pustiu, constituie o exagerare evidentă: nu numai că în aceste ţinuturi răsar aşezări dacice (Nitriansky Hradok, Nitra-Chotin, Malinovec, Budapest-Gellérthegy), dar în unele din ele vestigiile dacice şi celtice s-au descoperit în strânsă asociere, ceea ce denotă convieţiurea învingărorilor cu învinşii. Este foarte posibil ca în cadrul aceleiaşi campanii să fi fost zdrobiţi şi scordiscii de la gura Tisei. În urma acestor victorii, Burebista şi-a extins hotarele statului său până la Morava şi la Dunărea mijlocie. Stăpânirea lui se învecina acum cu a suebului Ariovist, statul dac devenind principala forţă politică şi militară în Europa centrală. De pe poziţiile cucerite, Burebista putea declanşa un atac asupra Illiricum-ului roman şi chiar asupra nordului Italiei (singur sau în alianţă cu Ariovist); acesta a fost motivul pentru care C. Iulius Caesar, consul în anul 59 î. Hr., a cerut şi a obţinut nu numai guvernarea Galliei Cisalpine, ci şi pe cea a Illiricum-ului. Burebista n-a atacat Italia şi nici nu s-a aliat cu Ariovist. Prin lichidarea pericolului celtic (niciodată celţii nu vor mai ameninţa Dacia) el îşi atinsese scopul în vest. Sosise vremea să-şi concentreze atenţia asupra zonei istro-pontice, unde se contura, tot mai ameninţătoare, primejdia romană. Încă în anul 74 î. Hr. generalul C. Scribonius Curio ajunsese cu armata sa la Dunăre, undeva în zona Banatului, dar se temuse să o treacă. În următorii doi ani, generalul Terentius Varro Lucullus pătrunsese în Dobrogea pentru a desprinde cetăţile greceşti de aici din coaliţia antiromană organizată de regele Pontului, Mithridates VI Eupator; rezultatul acestei campanii a fost instaurarea unui control roman asupra acestor oraşe, exercitat de guvernatorul provinciei Macedonia. Abuzurile comise de unul dintre aceşti guvernatori, C. Antonius Hybrida, au stârnit împotrivirea coloniilor greceşti. Hybrida a întreprins, în anul 62 î. Hr., o expediţie în Dobrogea, a iernat undeva lângă Dyonisopolis, dar a suferit, din partea grecilor şi a bastarnilor, în primăvara anului următor, o grea înfrângere; la lupte trebuie să fi luat parte şi geţii, de vreme ce stindardele capturate de la romani au fost duse în cetatea getică Genucla. Expediţia lui Hybrida era expresia tendinţelor romane de a învălui Dacia, greu de atacat frontal. Din punct de vedere strategic, Dobrogea reprezenta un bastion ce domina Câmpia munteană, iar stăpânirea ei permitea controlarea regiunilor de şes din stânga Dunării. În faţa apropierii armatelor romane de Dacia, pentru Burebista se contura o singură soluţie: cucerirea litoralului pontic. Pe lângă oportunitatea militară a acestei campanii, luarea în stăpânire a oraşelor pontice ar fi adus statului dac şi importante avantaje economice. Campania pontică a lui Burebista n-a început imediat după victoria asupra celţilor din apus. Regele trebuie să fi folosit cei câţiva ani care separă cele două evenimente pentru a face progrese în 80

construirea sistemului defensiv din M-ţii Orăştiei şi pentru unirea cu statul său a triburilor din Câmpia munteană. În sfârşit, prin anul 55 î. Hr. (după informaţiile de la Dion Chrysostomos), regele cucereşte oraşul Olbia, de la gurile Bugului. La Histria, o inscripţie vorbeşte despre un greu asediu şi despre faptul că geţii au ocupat, timp de trei ani, teritoriul rural al oraşului. Tomis a fost asediat şi el, ca şi Mesembria (Nesebăr, în Bulgaria). Numai oraşul Dyonisopolis a fost cruţat, în virtutea vechilor legături de prietenie cu geţii, dar şi el a trebuit să recunoască autoritatea lui Burebista. După cum spune Dion Chrysostomos, întregul litoral pontic, de la Olbia la Apollonia, ajunsese în mâinile regelui dac, care îşi conduce armatele victorioase până la poalele M-ţilor Haemus. Este foarte probabil ca acum să fi avut loc şi expediţiile lui Burebista până în Macedonia şi Illiria, despre care vorbeşte Strabon. Prin campania sa istro-pontică, Burebista a reuşit să ţină departe de hotarele Daciei primejdia romană. În urma tuturor acţiunilor regelui, atât pe plan intern cât şi extern, statul lui Burebista ajunsese să se întindă, spre vest până la Dunărea mijlocie, spre nord-vest până la Morava, spre est până la Nistru şi la gurile Bugului, spre sud-est până la Pontul Euxin, iar spre sud până la Haemus. Strabon aprecia la 200.000 de oameni numărul luptătorilor pe care-i putea strânge Burebista, în caz de mobilizare generală. Chiar admiţând că cifra este exagerată, nu e mai puţin adevărat că statul dac devenise foarte puternic din punct de vedere militar şi că el reprezenta principala forţă politico-militară în Europa centrală şi de sud-est. Este de înţeles de ce decretul dyonisopolitan în cinstea lui Acornion îl numea pe Burebista “cel dintâi şi cel mai mare dintre regii din Thracia, stăpân peste întreg ţinutul de dincoace şi de dincolo de fluviu”. Campania istro-pontică a lui Burebista crease o sursă de conflicte cu Roma, căci regele ocupase unele oraşe greceşti de pe litoralul pontic, incluse de Lucullus în sfera intereselor romane, şi făurise un stat puternic în imediata apropiere a frontierelor balcanice ale imperiului. Statul roman nu reacţionase la acţiunile regelui dac, deoarece principalele sale forţe militare erau reţinute în Gallia, iar regimul republican era slăbit de grave disensiuni interne, culminând cu războiul civil dintre Caesar şi Pompeius, care izbucnise în anul 49 î. Hr. Această situaţie nu putea dura însă, astfel încât pentru Burebista era importantă încheierea unei înţelegeri cu una din cele două tabere aflate în conflict. In primăvara anului 48 î. Hr., când trupele lui Caesar şi ale lui Pompeius se înfruntau pe pământul Peninsulei Balcanice, Burebista l-a trimis la Heraclea Lyncestis, ca ambasador pe lângă Pompeius, pe binecunoscutul de acum Acornion. Probabil, Burebista i-a promis lui Pompeius ajutor militar, obţinând de la acesta recunoaşterea vastelor 81

hotare pe care le dăduse statului său. Însă, înainte ca ajutorul dacic săi parvină, Pompeius a fost învins la Pharsalos şi apoi, refugiindu-se în Egipt, a fost asasinat de sfetnicii regelui Ptolemeu al XIV-lea. O serie de izvoare antice (Appian, Plutarch, Suetonius) afirmă că, devenit stăpân al Romei, Caesar plănuia o campanie împotriva dacilor chiar înainte de războiul cu parţii. El şi-a concentrat chiar o bună parte din armata sa la Apollonia, pe ţărmul estic al Adriaticei, la începutul anului 44 î. Hr. În faţa noii situaţii create prin victoria lui Caesar împotriva lui Pompeius, Burebista a renunţat la politica externă activă de până atunci, concentrându-se, probabil, asupra organizării apărării. Conflictul n-a izbucnit în 44 î. Hr., căci la idele lui martie Caesar a fost asasinat de adversarii săi politici. Cam în aceeaşi vreme, şi după unii poate şi mai târziu, se consideră că Burebista a fost înlăturat de pe tron în urma unei răscoale şi, fără îndoială, ucis. Autorii complotului nu se cunosc, dar este plauzibilă ideea că Burebista a căzut victimă unei părţi din aristocraţia geto-dacă, nemulţumită de întărirea puterii centrale în dauna vechii autonomii a triburilor. Este posibil ca dispariţia lui Caesar, care îndepărta pericolul unei expediţii romane, să fi constituit un îndemn pentru acei tarabostes geto-daci care doreau să revină la vechile stări de lucruri. D. Formele de organizare politico-statală în perioada de la Burebista până la Decebal Moartea lui Burebista a provocat o adâncă tulburare în ţinuturile peste care stăpânise. Triburile de alt neam, pe care le supusese în cursul diferitelor campanii, s-au grăbit să-şi redobândească neatârnarea, iar cetăţile greceşti au încetat să mai recunoască autoritatea statului dac. Frământările n-au cruţat nici teritoriile Daciei propriu-zise. Nici chiar între hotarele lui statul lui Burebista nu se putea bizui pe o trainică unitate economică. În diferite părţi ale Daciei, nivelul de dezvoltare economică şi socială era diferit, unele regiuni (Moldova nordică, Maramureşul) fiind rămase, se pare, mai în urmă, faţă de Transilvania sud-vestică sau de Câmpia munteană. Chiar şi între regiunile mai mult şi mai uniform dezvoltate din punct de vedere social-economic nu se formase încă o piaţă unită, iar legăturile de schimb dintre diferitele părţi ale ţării nu aveau neapărată nevoie de un stat unic, puternic centralizat. Nu trebuie uitate, apoi, interesele unei părţi din aristocraţia tribală, tendinţele ei centrifuge. Separatismul acestor tarabostes fusese învins, pentru o vreme, de puterea lui Burebista şi de primejdia romană, care impuneau unirea. Dar acum, Burebista fusese ucis, iar moartea lui Caesar, stârnind la Roma noi şi grave tulburări interne, îndepărta, cel puţin pentru moment, pericolul unei expediţii împotriva daco-geţilor.

82

În aceste condiţii, nu e de mirare că însuşi teritoriul Daciei se împarte în mai multe formaţiuni politice: numărul lor, ne informează Strabon, era de patru, îndată după moartea lui Burebista, dar ajunsese în curând la cinci; în realitate, erau probabil şi mai multe. Unele dintre ele sunt cunoscute, altele nu. Soarta uneia singure poate fi urmărită consecvent, deşi numai în linii generale, până la Decebal: aceea din spaţiul intra-carpatic, cu centrul în M-ţii Orăştiei, cea mai importantă dintre toate. Dezmembrarea statului dac n-a însemnat şi pierirea lui. Formaţiunile politice conduse de regii Coson, Cotyso şi Dicomes, cunoscute după 44 î. Hr. în Câmpia munteană, Oltenia, Banat şi Dobrogea erau capabile să se confrunte cu romanii, implicându-se în câteva evenimente politice majore din vremea respectivă. Dăinuirea statului dac intra-carpatic poate fi afirmată, de asemenea, cu toată certitudinea, şi demonstrată pe baza izvoarelor arheologice şi literare. Cercetările arheologice efectuate în principalele cetăţi din zona M-ţilor Orăştiei n-au constatat o întrerupere a intensei vieţi economice din acest complex. Nu există, după Burebista, o perioadă de stagnare, nu se constată distrugeri; mai mult, nici măcar de o slăbire a cestui nucleu nu poate fi vorba. Dimpotrivă, totul arată că aşezările de aici au continuat să se dezvolte, să înflorească; cetăţile au fost întreţinute şi chiar mărite, aşezările civile au crescut şi s-au îmbogăţit. Evident, continuitatea vieţii economice înfloritoare presupune şi continuitatea vieţii statale. Din păcate, izvoarele literare vorbesc prea puţin despre perioada care a urmat morţii lui Burebista. Numai Iordanes (Getica) consemnează, după opera lui Dion Chrysostomos sau a lui Dio Cassius, lista urmaşilor lui Burebista, sau măcar a celor mai importanţi dintre ei, la tronul statului dac. După ce lasă să se înţeleagă că, la moartea regelui, marele preot Deceneu a fost acela care a ocupat tronul, autorul got arată că acestuia i-a urmat Comosicus, apoi Coryllus şi, după un lung interval de timp, Dorpaneus. Într-o altă operă a sa, Romana, Iordanes vorbeşte despre Decebal ca despre ultimul rege al dacilor. Opera lui Iordanes permite, aşadar, să se reconstituie următoarea succesiune, incompletă, la tronul de la Sarmizegetusa: Deceneu, Comosicus, Coryllus, Dorpaneus, Decebal. Această listă, pe deplin convingătoare, este sprijinită şi completată de alte mărturii. Deceneu, primul rege al Daciei intra-carpatice după Burebista, nu este un personaj necunoscut. Comosicus este menţionat numai la Iordanes ca urmaş imediat al lui Deceneu, rege şi mare preot. Coryllus, despre care Iordanes spune că a domnit 40 de ani peste neamurile sale din Dacia, ridică însă o problemă, deoarece numele lui pare a se regăsi, sub o formă puţin schimbată, Scorilo, la Frontinus (Stratagema). Pe acest Scorilo izvorul îl plasează cronologic într-o vreme când la Roma se desfăşura un război civil. Deoarece nu poate fi 83

vorba de războiul civil izbucnit la moartea lui Caesar, reiese că Frontinus se referă la războiul civil din 68-69, care a însoţit moartea lui Nero. Este imposibil, însă, în ciuda duratei sale de 40 de ani, ca domnia lui Coryllus, care venea după domniile nu prea lungi ale lui Deceneu şi Comosicus să fi ajuns până în vremea lui Nero. Rezultă, prin urmare, că Scorilo de la Frontinus şi Coryllus de la Iordanes au fost două personaje diferite. Apoi, este evident că acel Dorpaneus, pomenit de scriitorul got, este una şi aceeaşi persoană cu Diurpaneus, de la Orosius, un scriitor latin târziu. Este adevărat că la Dio Cassius, ca predecesor imediat al lui Decebal este amintit regele Duras, dar e posibil şi chiar foarte probabil să avem de-a face cu un monarh cunoscut sub două nume; împrejurările în care Dio Cassius îl menţionează pe Duras sunt identice cu cele amintite de Iordanes în legătură cu Dorpaneus. În orice caz, după Iordanes, un lung interval de timp îl separă pe Coryllus, cel de-al treilea urmaş al lui Burebista, de DurasDiurpaneus, care a domnit pre vremea lui Domitian (81-96). În acest interval trebuie plasată domnia lui Scorilo, despre care Frontinus spune că, deşi ştia că Roma era sfâşiată de un război civil, nu voia s-o atace, aşa cum îl îndemnau sfetnicii săi, deoarece îşi dădea seama că taberele aflate în luptă se vor uni împotriva unui duşman dinafară. Dacă Scorilo nu este identic cu Coryllus, el trebuie să fie unul şi acelaşi cu personajul cunoscut epigrafic la Sarmizegetusa Regia. Într-una din locuinţele marii aşezări civile de aici a fost descoperit un vas de formă şi dimensiuni neobişnuite. Vasul este conic, cu o înălţime de cca. 1 m, diametrul gurii de peste 1 m, iar al fundului de 1-2 cm, fiind probabil utilizat ca vas de cult. Pe pereţii vasului au fost imprimate, de 4 sau 5 ori, două ştampile, dispuse una lângă alta. Prima cuprinde numele DECEBALVS, iar a doua precizarea PER SCORILO. Literele latine cu care sunt redate aceste cuvinte îndeamnă, la prima vedere, la interpretarea lor ca inscripţie latinească. În acest caz inscripţia ar trebui înţeleasă ca ”Decebal (a făcut vasul) prin Scorilus”; am avea, deci, de-a face cu un proprietar de atelier de olărie (poate chiar regele Decebal) şi cu un meşter olar (Scorilus), care a executat vasul. La această concluzie se poate obiecta că ea presupune o greşeală gramaticală (folosirea ablativului Scorilo în locul acuzativului Scorilum cerut de prepoziţia per), că e greu de admis că şi olarul purta un nume regal (Scorilus, Scorilo) şi că, în fine, dacă ştampilele urmăreau într-adevăr să indice, în limba latină, provenienţa vasului, atunci ar fi fost firesc să se folosească o formulă uzuală latinească (“Decebal officina”, “Scorilo fecit”, “Scorilus fecit” etc.) şi nu una absolut insolită. De aceea. C. Daicoviciu a intrepretat, cu dreptate, inscripţia ca fiind scrisă în limba dacilor, traducând-o prin “Decebal, fiul lui Scorilo”; în adevăr, cuvântul per (înrudit cu latinescul puer) are în limba traco-dacilor înţelesul de “fiu”, ca de pildă în numele Ziper sau Auluper. 84

Decebal apare, deci, ca fiu al lui Scorilo, fapt care sprijină încadrarea cronologică a celui din urmă în perioada războiului civil din anii 68-69. În cazul acesta, Duras-Diurpaneus a putut fi un frate al lui Scorilo, care pe acest temei a moştenit tronul. Când i-a cedat domnia lui Decebal, Duras-Diurpaneus era bătrân şi nu se simţea în stare să ţină piept ameninţării romane, pe când Decebal era în puterea vârstei. Aşadar, Deceneu, Comosicus, Coryllus, Scorilo, DurasDiurpaneus şi Decebal apar, fără îndoială, ca succesori ai lui Burebista: primii trei şi ultimii trei formează câte o serie neîntreruptă, cele două serii fiind separate de un anumit interval cronologic. Este mai greu de stabilit când a domnit fiecare. Deceneu ocupă tronul la 44 î. Hr.; se ştie sigur că la 87, Duras-Diurpaneus îi cedează puterea lui Decebal. Mai există indicaţia că Scorilo domnea într-un moment când la Roma izbucnise un război civil. Pe aceste şubrede temeiuri nu se poate încerca decât o cronologie parţială şi ipotetică a acestor dinaşti daci. Este sigur că domnia lui Deceneu, vechi colaborator al lui Burebista încă de la începutul ascensiunii acestuia, a fost scurtă. N-a putut dura prea mult nici domnia lui Comosicus, căci dubla sa calitate, de mare preot şi de rege sugerează o vârstă matură în momentul urcării pe tron. Sub unul din aceşti monarhi trebuie să se fi petrecut şi mutarea reşedinţei politice din cetatea de la Costeşti pe muntele Kogaionon, unde se construieşte cetatea Sarmizegetusa. A urmat domnia de 40 de ani a lui Coryllus, care a putut ajunge până în perioada când, la Roma, stăpânea Tiberius (14-31). După câteva decenii, care separă cele două serii de câte trei regi, domnia lui Scorilo a fost contemporană cu războiul civil din 68-69. Dacă se ţine seama, pe de o parte, de atitudinea lui Scorilo, care refuzase să atace posesiunile romane, iar pe de altă parte, de faptul că dacii pătrund, totuşi, în Moesia, în anul 69, este de presupus că la această dată domnia lui luase sfârşit şi că tronul fusese ocupat de un rege căruia expediţiile antiromane nu-i displăceau. Acesta a fost, fără îndoială, Duras-Diurpaneus, care va declanşa, în iarna 85/86, un atac împotriva Moesiei. În 87, în faţa ameninţării reprezentate de expediţia lui Cornelius Fuscus, Duras-Diurpaneus i-a cedat tronul lui Decebal, care va domni până în 106. Unii cercetători identifică însă pe Diurpaneus cu Decebal şi nu cu Duras, socotind că numele Decebal reprezintă un atribut, eventual un supranume. Noi rămânem însă la identitatea consacrată în istoriografia românească. Rezumând, s-a propus, deci, următorul tabel cronologic, susceptibil, eventual, de unele modificări, în funcţie de noi cercetări: Deceneu 44 - ? î. Hr. Comosicus ? - ? î. Hr. Coryllus ? î. Hr. - ? d. Hr. Un interval în care se situează 1-3 regi mai puţin însemnaţi, omişi de Iordanes şi nemenţionaţi nici de alte izvoare. 85

Scorilo ? - 68/69 Duras-Diurpaneus 68/69 - 87 Decebal 87 - 106 Informaţiile despre celelalte regiuni ale Daciei sunt mult mai puţine. Aceasta nu se datorează lipsei de interes a romanilor pentru daci; dacii rămâneau un adversar primejdios al Imperiului, aşa cum răzbate din versurile poemului Pharsalia a lui Lucanus, din opera poeţilor Horatius şi Ovidius Naso, sau de la istoricul Tacitus, în a doua jumătate a sec. I î. Hr. şi în tot secolul următor, şi ei apar adeseori în izvoare. De multe ori însă, această apariţie e anonimă. Istoricii antici vorbesc despre “seminţii” dacice, despre “regi” şi “căpetenii” ale acestora, dar rar le pomenesc numele. Pentru primii ani de după moartea lui Burebista există ştiri ceva mai precise, dar mai târziu informaţiile devin extrem de vagi. Ca duşman al romanilor este menţionat, pe la sfârşitul celui de al doilea triumvirat, regele Cotyso, despre care istoricul Florus vorbeşte într-un laconic, dar sugestiv pasaj (Epitomae, IV, 12): “Dacii sunt aninaţi de munţi. De acolo, sub conducerea regelui Cotyso, de câte ori Dunărea îngheţată lega cele două maluri, obişnuiau să năvălească şi să devasteze ţinuturile vecine”. După victoria lui Octavianus în războaiele civile, romanii l-au înfrânt pe Cotyso, probabil de către generalul Marcus Licinius Crassus, în anul 29 î. Hr., când dacii atacaseră, împreună cu bastarnii, în sudul Dunării. Indicaţia lui Florus, referitoare la munţii în care locuiau dacii lui Cotyso a făcut ca “regatul” acestuia să fie plasat undeva în Banat şi Oltenia, de ambele părţi ale munţilor. Relaţii a avut Octavianus cu căpetenia Coson. Pe acesta, Suetonius îl numeşte “rege al geţilor”, singura dată când foloseşte acest etnonim în locul celui de daci; aceasta ar îngădui ca formaţiunea politică a lui Coson să fie plasată undeva la Dunărea de Jos, poate în Câmpia munteană. Acest rege trebuie să fie acelaşi Coson, al cărui nume apare pe monedele din aur bătute din ordinul lui Brutus, cu care acesta l-a plătit pentru alianţa şi ajutorul acordat în confruntarea cu triumvirii Octavianus, Marcus Antonius şi Lepidus. In luptele interne din statul roman s-a amestecat şi un alt şef dac de la Dunăre, Dicomes. La el se referă Plutarch, când pomeneşte de ajutorul dat de regele dac lui Marcus Antonius în conflictul său cu Octavianus şi de prizonierii daci luaţi de viitorul împărat după lupta de la Actium, din 31 î. Hr. Localizarea formaţiunii politice a lui Dicomes este controversată: s-au propus Moldova centrală şi Câmpia munteană, ultima variantă fiind mai plauzibilă. O inscripţie grecească, de pe un chiup descoperit la Buridava (Ocniţa - VL), menţionează numele “regelui” Thiamarkos, care va fi stăpânit nordul Olteniei, în prima jumătate a sec. I î. Hr. Conflictele dintre romani şi geto-daci continuă în toată perioada dintre Burebista şi Decebal.

86

Se ştie că Octavianus se gândise, prin 35 î. Hr., să înfăptuiască grandioasa expediţie plănuită de Caesar împotriva dacilor, dar, din varii motive (rezistenţa probabilă a illirilor, conflictele interne cu M. Antonius etc.) a renunţat la idee. În fond, nici nu era nevoie de o astfel de expediţie: divizaţi din punct de vedere politic, dacii nu mai reprezentau un pericol atât de mare ca în vremea lui Burebista. Totuşi, neîncetatele lor incursiuni nelinişteau Imperiul; ele nu meritau, poate, un mare război de cucerire, care i-ar fi unit din nou pe daci, transformându-i într-o putere de temut, dar anumite măsuri cu caracter militar se impuneau. În anul 29 î. Hr., spune Dio Cassius, bastarnii i-au atacat pe tracii dentheleţi, aliaţi ai romanilor. Pentru a evita invadarea provinciei Macedonia şi pentru a-i ajuta pe traci, generalul M. Licinius Crassus a pornit împotriva bastarnilor şi a aliatului acestora, regele Cotyso, pe care i-a învins cu ajutorul getului Roles, din sudul Dobrogei, care a primit apoi de la Octavianus titlul de “prieten şi aliat al poporului roman” In anul următor, între Roles şi vecinul său din centrul Dobrogei, Dapyx, a izbucnit un conflict. Roles cere, şi primeşte, ajutor din partea romanilor care pătrund astfel în teritoriul dobrogean. Înfrânt şi asediat într-o cetate, prin trădare, Dapyx este ucis. După această expediţie, Crassus, trădându-şi intenţia de a cuceri întreaga Dobroge, l-a atacat pe Zyraxes, care stăpânea în nordul Dobrogei, sub pretextul că deţinea, în cetatea Genucla, stindardele romane capturate de la Hybrida. În faţa pericolului, Zyraxes s-a retras peste Dunăre, pentru a obţine ajutor de la sciţi. În absenţa lui, romanii au cucerit întreaga Dobroge, aceasta fiind primul ţinut geto-dacic care a căzut sub stăpânire romană. Roma n-a transformat imediat noile teritorii într-o provincie. Roles a fost cel care, în numele romanilor, a cârmuit, la început, Dobrogea. Curând însă, romanii au organizat, la începutul erei noastre, o prefectură a litoralului maritim (Praefectura orae marritimae), dependentă de provincia Macedonia. Restul Dobrogei făcea parte din teritoriul numit Ripa Thraciae, înglobat în regatul clientelar al Thraciei. Cucerirea Dobrogei arătase dacilor că primejdia romană era gravă şi apropiată. Sfârşitul sec. I î. Hr. şi întreg veacul următor poartă pecetea unei dramatice lupte pentru îndepărtarea acestui pericol. În lupta lor, dacii au luat adesea ofensiva, organizând incursiuni la sud şi vest de Dunăre. Ei au trecut Dunărea îngheţată în anul 10 î. Hr., cu prilejul revoltei pannonilor, atacând această recentă provincie romană; pentru a respinge atacul este trimis Tiberius, viitorul împărat. Peste puţină vreme, dacii, împreună cu tauriscii şi anarţii din nord-vestul Daciei, atacă din nou Pannonia, fiind învinşi şi respinşi de generalul Marcus Vicinius, care-i urmăreşte, pe valea Mureşului, până în inima Daciei. Această expediţie a inaugurat o nouă strategie a romanilor faţă de daci: romanii nu s-au mai limitat doar la respingerea atacurilor, ci au început să organizeze expediţii de represalii în teritoriile dacice. 87

Dar nici această strategie nu a pus capăt atacurilor dacice. Prin anul 6 a avut loc o incursiune daco-sarmată în Moesia, respinsă de A. Caecina Severus. Reacţiile romane nu s-au lăsat aşteptate. La începutul erei noastre (anii 11-12), o acţiune militară pe scară vastă a fost organizată de generalii Cn. Cornelius Lentulus şi Sextus Aelius Catus. Lentulus a operat, se pare, în Oltenia şi Banat: el a ieşit învingător şi a stabilit garnizoane romane de-a lungul Dunării. Florus spune că acesta “i-a alungat dincolo de Dunăre, iar dincoace au fost aşezate garnizoane”. Izvorul scris este confirmat de descoperirile arheologice din marea cetate dacică Sucidava, de pe malul oltean al Dunării. La rândul său, Aelius Catus a inaugurat, în Câmpia munteană, un nou sistem de asigurare a hotarelor Imperiului: deportarea în masă a populaţiilor ostile. 50.000 de geţi au fost, după spusele lui Strabon, strămutaţi în sudul Dunării. Raidul roman a depopulat parţial Câmpia munteană: aşezările de la Zimnicea, Popeşti şi Piscu Crăsani îşi încetează, aproape, existenţa. Augustus se lăuda că armata sa “trecând peste Dunăre, a silit neamurile dacilor să rabde stăpânirea poporului roman” (Res gestae divi Augusti, 30). Cuvintele lui Augustus sunt, desigur, exagerate. Măsurile luate de romani s-au dovedit utile, dar nu decisive, pentru apărarea posesiunilor romane de la Dunăre. Abia terminase Catus strămutarea geţilor munteni, că cetatea romană Aegyssus (Tulcea) a fost fulgerător atacată, în anul 12, şi cucerită pentru scurt timp de daci. Peste trei ani, în anul 15, Troesmis (Igliţa) a fost la rândul ei atacată şi cucerită. In vest, pe la anul 20, iazygii de neam sarmatic s-au aşezat, cu permisiunea sau chiar la îndemnul Romei, în Câmpia Tisei, pentru a constitui o pavăză a Pannoniei romane împotriva dacilor. Cele mai multe atacuri din prima jumătate a sec. I au fost organizate de daci şi de alte seminţii la Dunărea de Jos. Sub împăratul Claudius, când regatul clientelar al odrysilor a fost transformat în provincia romană Thracia, teritoriul Dobrogei a fost anexat provinciei Moesia, iar apărarea sa a fost organizată cu străşnicie. În vremea lui Nero, guvernatorul Moesiei, Tib. Plautius Silvanus Aelianus, a organizat, între 62-66, o vastă operaţie. Prin metode diverse, diplomatice şi militare, el a strămutat, în sudul Dunării, 100.000 de transdanubieni, populaţie amestecată, de geţi, bastarni şi sarmaţi; scopul operaţiei era dublu: pe de-o parte, deportarea acestor oameni din aşezările lor slăbea presiunea “barbară” la frontiera dunăreană, pe de altă parte, aşezarea lor în Moesia îngăduia ca mari întinderi de pământ să fie cultivate (CIL, XIV, 3608 - ad praestanda tributa = pentru a munci (pământul) şi a plăti impozite). Nici aceste măsuri n-au slăbit puterea dacilor într-atât încât ei să nu poată ataca posesiunile Imperiului. Dacă Scorilo credea că este mai bine ca dacii să nu atace imperiul, urmaşul său sau contemporanii săi din alte părţi ale Daciei vedeau în ofensivă metoda cea mai bună de 88

apărare. De aceea, în primele luni ale anului 69 a avut loc un puternic atac dacic în Moesia. Romanii au luat noi măsuri de întărire a apărării frontierei dunărene, înfiinţând o flotă specială - classis Flavia Moesica -, cu baze la Aegyssus şi Barboşi. În acelaşi timp, Vespasianus a încheiat cu dacii un tratat care prevedea plata unor subsidii de către Imperiu, în schimbul păstrării liniştii la hotarul dunărean. Şi totuşi, în iarna anului 85/86, pe când la Sarmizegetusa domnea Duras-Diurpaneus, s-a produs o nouă şi puternică incursiune în Moesia, poate chiar sub conducerea lui Decebal, în urma căreia Domitianus, în cadrul măsurilor de apărare şi întărire a Moesiei, a decis împărţirea acesteia în două provincii de rang consular: M. Superior în vest, şi M. Inferior în est, cuprinzând şi întreaga Dobroge. Procesul de reunificare politică a daco-geţilor se va desăvârşi sub Decebal, când statul dac atinge cel mai înalt nivel de dezvoltare şi redevine o mare putere militară. E. Politica internă şi externă a Regatului daco-get în timpul lui Decebal Măsurile luate de romani la Dunărea de Jos nu erau numai cu scop defensiv, ci şi ofensiv. Dacii, înţelegând aceasta, s-au organizat şi ei, reuşind, în condiţiile social-economice, politice, militare şi culturale din vremea lui Decebal, să se unifice din nou într-un stat. Procesul reunificării ţinuturilor geto-dace în jurul statului dac intra-carpatic trebuie să se fi desăvârşit pe la începutul deceniului al nouălea al sec. I. Statul dac, astfel reconstituit, avea însă hotare mai restrânse, căci destule regiuni locuite de daco-geţi se aflau acum sub stăpânire străină: Dobrogea şi zona dintre Dunăre şi Haemus făceau parte din provincia romană Moesia, ţinuturile din nord-vest, smulse odinioară celţilor, erau acum stăpânite de cvazii şi marcomanii germanici, iar în Câmpia Tisei se aşezaseră sarmaţii iazygi. Statul dac, cu centrul în M-ţii Orăştiei, cuprindea, către sfârşitul sec. I, Transilvania, Oltenia, Muntenia şi Moldova, la care se adăuga, probabil, o parte din ţinutul dintre Prut şi Nistru. Etapa finală a existenţei statului dac a fost marcată de personalitatea regelui Decebal. Câteva scene ale Columnei Traiane îl înfăţişează ca pe un bărbat în puterea vârstei, viguros, cu o figură care trădează dârzenie şi energie. La rându-i, Dio Cassius îi face un sugestiv portret literar: “era priceput într-ale războiului şi iscusit la faptă; ştiind când să năvălească şi când să se retragă la timp, meşter în a întinde curse, viteaz în luptă, ştiind a se folosi cu dibăcie de o victorie şi a scăpa cu bine dintr-o înfrângere; pentru care lucruri el a fost mult timp pentru romani un potrivnic de temut”. Este portretul unui mare comandant dublat de un diplomat abil. Dispunem de prea puţine date despre organizarea statului dac sub Decebal; totuşi, există indicii ale centralizării mai avansate decât în perioada lui Burebista. Dio Cassius vorbeşte despre un fruntaş dac, 89

Vezina, fost, poate, şi mare preot, care ocupa locul al doilea după Decebal, şi despre alt personaj, Diegis, care-l reprezintă pe rege în tratativele cu Domitianus şi care, după Martial, era fratele lui Decebal. Dacă situaţia lui Vezina o aminteşte pe cea a lui Deceneu, Diegis îndeplineşte o misiune asemănătoare celei a lui Acornion; Decebal nu mai utilizează însă serviciile unui străin, ceea ce ar putea sugera că aparatul de stat era mai dezvoltat decât cu un secol şi jumătate în urmă. În acelaşi sens pledează informaţia lui Criton, că Decebal a pus prefecţi în fruntea agriculturii şi a cetăţilor. Cele mai numeroase ştiri din izvoarele antice se referă la politica externă a lui Decebal, care s-a dovedit a fi fost foarte abilă, prin orientarea şi încheierea alianţelor împotriva Romei, adversarul cel mai de temut al dacilor. În acest context istoric, rolul important al lui Decebal constă în faptul că a înţeles sensul istoric al dezvoltării societăţii geto-dace, întruchipând, în chipul cel mai înalt, voinţa de apărare şi de libertate a dacilor. F. Confruntările militare cu Imperiul roman Politica de expansiune romană la Dunărea de Jos, în vremea lui Domitianus, din motive economice (suspendarea subsidiilor), dar şi politice (înlăturarea pericolului dacic), a contribuit la continuarea incursiunilor daco-getice la sud de fluviu, incursiuni ce reprezentau, în fond, forme de apărare împotriva acestei expansiuni. Iordanes, în Getica, afirmă că, pe vremea când domnea Diurpaneus, dacii, temându-se de zgârcenia lui Domitianus, au desfăcut tratatul încheiat cu alţi împăraţi şi au atacat malul drept al Dunării. Istoricul got se referă la un tratat încheiat cu Vespasianus după atacul dacic din anul 69, iar prin “zgârcenia” de care se temeau dacii trebuie să înţelegem intenţia lui Domitianus de a suprima subsidiile plătite dacilor potrivit tratatului în discuţie. După un conflict de proporţii mai mici, care a avut loc, pare-se, pe la începutul domniei lui Domitianus (81-82), marele atac s-a produs în iarna 85/86. Poate sub comanda lui Decebal, dacii, alături de bastarni şi sarmaţi, au trecut Dunărea şi au început să pustiască teritoriul provinciei Moesia. C. Oppidus Sabinus, guvernatorul Moesiei, a fost învins şi i s-a tăiat capul. Gravitatea situaţiei este subliniată de Tacitus (Agricola, 41), care afirmă că “erau puse în cumpănă taberele întărite ale legiunilor şi însăşi stăpânirea noastră”, adică cea a romanilor la sud de Dunăre. Însuşi împăratul Domitianus, despre care Dio Cassius spunea “că nu era în stare să îndure osteneli şi era fără curaj”, a venit în Moesia, stabilindu-şi cartierul general la Naissus (Niş), şi a luat măsuri grabnice şi eficiente. Provincia Moesia, cu o frontieră prea lungă şi greu de apărat, a fost împărţită în două: Moesia Superior şi Moesia Inferior; comanda asupra trupelor romane i-a fost

90

încredinţată lui Cornelius Fuscus, prefectul pretoriului, care a început să se pregătească pentru o ofensivă în Dacia. În aceste împrejurări, era necesară o maximă încordare a forţelor Daciei şi o conducere militară pe care bătrânul Diurpaneus nu se mai simţea în stare s-o asigure. De aceea, în anul 87, el i-a cedat tronul lui Decebal. Acesta a încercat, iniţial, să prevină ofensiva romană prin mijloace diplomatice, propunându-i lui Domitianus o pace care, după victoriile dacice din Moesia, nu putea fi defavorabilă dacilor. Întrucât împăratul a respins propunerea, Decebal i-a trimis o nouă solie, care ia transmis lui Domitianus, în batjocură, că regele dac este dispus să facă pace dacă fiecare roman îi va plăti anual doi oboli; în caz contrar, el va porni la război şi le va pricinui romanilor mari necazuri (Petrus Patricius, Istorii, 4). Pentru orgoliosul Domitianus şi prea puţin chibzuitul Fuscus, această a doua solie a sunat ca o provocare ce i-a făcut să uite de cea mai elementară prudenţă, ceea ce dorise, probabil, şi Decebal. Generalul roman s-a grăbit să treacă Dunărea, se pare în dreptul localităţii actuale Orlea, unde au fost identificate urmele unui pod roman, şi, neîntâmpinând nici o rezistenţă, a înaintat adânc în teritoriul Daciei. Decebal l-a aşteptat într-un defileu; în bătălie, armata romană a fost zdrobită, iar comandantul ei ucis. Supremă umilinţă, stindardele trupelor romane, printre care şi cel al legiunii a V-a Alaudae, au fost capturate de daci dimpreună cu numeroşi prizonieri şi importante mijloace de luptă. Deşi importantă şi de răsunet, biruinţa lui Decebal asupra lui Fuscus nu afectase în mod decisiv capacitatea de ripostă a Imperiului. În anul următor, 88, Domitianus a trimis în Dacia o nouă armată, pusă sub comanda experimentatului general Tettius Iulianus. Acesta, tercând Dunărea pe la Viminacium (Kostolac - Serbia) a înaintat, cu prudenţă, prin Banat, fiind întâmpinat de Decebal în strâmtoarea de la Tapae (Porţiler de Fier ale Transilvaniei); în bătălia grea care a avut loc, unde însuşi comandantul dacilor, Vezina, a fost nevoit să se dea ca mort ca să poată fugi noaptea de pe câmpul de luptă, victoria a aparţinut romanilor, dar Tettius Iulianus nu şi-a exploatat succesul şi na înaintat spre zona M-ţilor Orăştiei. După toate aparenţele, motivul a fost teama de vreo cursă a lui Decebal; a putut trage în cumpănă şi faptul că Domitianus pregătea o campanie împotriva cvazilor, marcomanilor şi iazygilor, care refuzaseră să-l ajute în războiul cu dacii. Campania din Pannonia s-a sfârşit însă rău pentru romani, ceea ce l-a obligat pe împărat să încheie cu Decebal o pace, pe care, mai înainte, i-o refuzase, deşi regele o ceruse în repetate rânduri. Pacea s-a încheiat în anul 89, Decebal fiind reprezentat la tratative de fratele său Diegis. În litera sa, tratatul era favorabil Romei, lucru firesc dacă se ţine seama de victoria lui Tettius Iulianus şi de prezenţa trupelor romane pe teritoriul Daciei. Faptul că Domitianus aşează diadema regală pe capul lui Diegis (ca reprezentant al regelui dac) şi, prin 91

urmare, dădea dacilor un suveran, demonstrează că Decebal accepta situaţia de rege clientelar al Romei. O inscripţie ne informează că armată romană a obţinut permisiunea de a trece spre frontul pannonic prin regatul lui Decebal (“per regnum Decibali”). Regele dac se mai obliga să înapoieze prizonierii şi armele care căzuseră în mâinile sale. În schimb, în calitate de rege clientelar, Decebal urma să primească de la Imperiu subsidii, ingineri, meşteri, constructori, instructori militari, maşini de război etc. În ciuda prevederilor ei, favorabile mai degrabă Romei, pacea din anul 89 a fost considerată, în antichitate, drept ruşinoasă pentru Imperiu. Aceasta se explică, în parte, prin ostilitatea aristocraţiei senatoriale faţă de Domitianus, dar explicaţia nu este suficientă. Se poate presupune că la Roma a fost socotit puţin onorabil faptul că un război, declanşat în urma suprimării subsidiilor către daci, se încheiase cu o pace care prevedea subsidii şi mai importante. În sfârşit, Decebal n-a respectat nici litera şi nici spiritul tratatului din 89. El nu i-a înapoiat pe toţi prizonierii de război şi a utilizat ajutorul roman, primit în calitate de rege clientelar, nu pentru a sluji interesele romane la Dunărea de Jos, ci pentru a se pregăti de luptă împotriva Imperiului; el şi-a instruit şi înzestrat armata, a completat sistemul de fortificaţii din M-ţii Orăştiei etc. Cu alte cuvinte, el a întors, în favoarea sa şi în detrimentul Imperiului, pacea din anul 89. Decebal a folosit ajutorul roman nu numai pe plan militar, ci şi pentru a organiza o vastă activitate constructivă la Sarmizegetusa Regia. Într-adevăr, construirea impunătoarelor sanctuare de andezit din cetatea de scaun datează din ultimul deceniu al sec. I şi de la începutul sec. II. Unul dintre aceste lăcaşuri de cult (marele sanctuar patrulater cu 60 de coloane de andezit) nici n-a fost terminat până la izbucnirea noului război cu Roma. După asasinarea lui Domitianus (96) şi scurta domnie a lui Nerva, în 98 ajunge la tronul Imperiului M. Ulpius Traianus (98-117), genaral roman născut în Italica, în provincia Hispania. După o frumoasă carieră militară, el fusese numit guvernator al Germaniei Superior şi, în această calitate, fusese adoptat de către Nerva şi desemnat ca succesor la conducerea Imperiului. Dio Cassius, referinu-se la calităţile sale, spunea că “era un om cu totul deosebit, mai ales prin dreptatea şi bărbăţia sa, precum şi prin simplitatea moravurilor sale”. Noului împărat problemele de la Dunărea de Jos i se păreau mai urgente decât prezenţa sa în capitala Imperiului. De aceea, el a întreprins o călătorie de inspecţie la Dunăre, terminând drumul strategic de pe malul drept al fluviului, săpând un canal pentru navigaţia prin Cazane şi concentrând o armată puternică în cele două Moesii. Măsurile luate de Traian lăsau să se vadă iminenţa unui război împotriva dacilor. Dio Cassius spune că Traian a hotărât declanşarea războiului pentru că era iritat de subsidiile plătite lui Decebal, dar mai ales pentru 92

că vedea că puterea şi trufia dacilor cresc. Este lesne de înţeles că pentru Imperiu întărirea statului dac constituia o problemă. Un stat dac puternic era un pericol permanent pentru posesiunile romane de la sud de Dunăre; el ameninţa, totodată, să devină conducătorul şi animatorul unei vaste coaliţii a popoarelor nesupuse de Roma (germani, sarmaţi). La toate acestea se adăugau considerente de natură economică: perspectiva unei bogate prăzi de război şi a exploatării resurselor umane şi materiale ale Daciei. Aşadar, cauzele conflictului daco-roman de la începutul sec. II au fost, în primul rând, de ordin politic şi strategic, iar în al doilea rând de ordin economic, speranţa de a se redresa, cu aurul Transilvaniei, finanţele Imperiului, secătuite după Domitianus. Aceste cauze au determinat şi caracterul celor două războaie dacice ale lui Traian. Statul dac nu ameninţa Italia şi Roma, ci numai cuceririle pe care Imperiul le făcuse în dreapta Dunării. Traian voia să păstreze şi să consolideze aceste cuceriri, adăugându-le şi Dacia. Pentru reconstituirea acestor evenimente dispunem de foarte puţine izvoare literare antice. Cele mai importante dintre ele s-au pierdut în cea mai mare parte. S-au pierdut, cu excepţia unei singure propoziţii păstrate la un gramatic târziu, Comentariile pe care împăratul însuşi, după exemplul lui Caesar, le-a scris despre campaniile sale în Dacia. Din Getika medicului grec Criton, însoţitor al lui Traian în războaiele dacice, n-au mai rămas decât puţine fragmente, incluse, şi acestea, în operele altor scriitori; aceeaşi soartă potrivnică au avut-o scrierile despre daci ale retorului Dion Chrysostomos, care le-a vizitat ţara chiar în preajma conflictului decisiv. S-a pierdut textul original al cărţii LXVIII din Istoria romană a lui Dio Cassius şi au dispărut fără urmă cărţile închinate războaielor dacice de Appian şi Arrian. În alte izvoare, importante pentru istoria Romei, domnia lui Traian a fost pur şi simplu omisă. Tacitus făgăduise să descrie domniile lui Nerva şi Traian, dar n-a mai făcut-o. În Vieţile împăraţilor, Suetonius se opreşte la Domitianus, iar colecţia de biografii împărăteşti, cunoscută sub numele de Historia Augusta, începe cu Hadrianus. Până şi un poet, Canninius Rufus, îşi exprimase dorinţa să cânte în versuri biruinţa lui Traian asupra dacilor; dacă a făcut-o, înseamnă că poemul s-a pierdut. Dacă facem abstracţie de câte o frază-două din autori târzii (Eutropiu, Petrus Patricius, Iordanes), din întinsa literatură antică despre războaiele dacice nu s-au păstrat decât rezumatele întocmite, după cartea LXVIII din opera lui Dio Cassius, de către doi călugări bizantini: Xiphilinos (sec. XI) şi Zonaras (sec. XII). Lor li se adaugă, ca izvoare scrise, o serie de inscripţii greceşti şi, mai ales, latineşti, importante în anumite privinţe, dar prea puţin lămuritoare pentru desfăşurarea operaţiunilor militare.

93

In aceste condiţii, era firesc ca atenţia cercetătorilor să se îndrepte asupra celebrului monument al antichităţii ce cuprinde relatarea artistică, sculptată, a războaielor daco-romane: Columna Traiană. Insă, reliefurile Columnei au o valoare documentară destul de limitată. Ele nu pot fi utilizate, cu rare excepţii, decât în strânsă corelare cu datele izvoarelor literare, epigrafice şi arheologice. Un alt document, deosebit de important pentru cunoaşterea luptelor duse de romani cu dacii, în Dobrogea, este monumentul de la Adamclisi, ridicat alături de oraşul Tropaeum Traiani, fondat de către Traian. Săpăturile arheologice, în primul rând cele efectuate în M-ţii Orăştiei, au adus câteva date privind anumite evenimente de ordin militar, dar şi ele sunt departe de a putea elucida problemele desfăşurării războaielor. Prin compararea şi îmbinarea diverselor izvoare s-a reuşit reconstituirea, în linii generale, a celor două războaie purtate de Traian împotriva lui Decebal. În ceea ce priveşte primul război dacic al lui Traian (101102), o inscripţie, a colegiului cultural al Fraţilor Arvali de la Roma, atestă faptul că împăratul a părăsit capitala la 25 martie 101, plecând în Moesia Superior, unde era concentrată armata care urma să invadeze Dacia. Aceasta cuprindea 13 sau 14 legiuni, cărora li se adăugau cohortele pretoriene, trupe auxiliare din armata regulată, precum şi mai multe formaţiuni speciale, iregulare (cavalerişti mauri, arcaşi palmyrieni). În total, armata romană cuprindea cca. 150.000 de oameni, depăşind considerabil efectivele pe care le putea arunca în luptă Decebal. Trecerea Dunării a avut loc în dreptul oraşului Viminacium din Moesia Superior, pe un pod dublu de vase. Pătrunzând pe teritoriul Banatului actual, armata comandată de împăratul însuşi a înaintat pe un drum care ne este cunoscut datorită unei fraze păstrate din Comentariile lui Traian: inde Berzobim deinde Aizim processimus (“de aici am plecat spre Berzobis şi apoi spre Aizis”); itinerariul a fost, deci, Arcidava (Vărădia) - Berzobis (Berzobia) - Aizis (Firliug) - Centum Putei (Surduc) - Tibiscum (Jupa). De la Tibiscum armata a urcat pe valea Bistrei şi a ajuns, ca şi Tetius Iulianus în 88, la Tapae. Tot ca atunci, Decebal a încercat să-i oprească pe romani în defileu; lupta a fost aprigă, cu mulţi căzuţi de ambele părţi. În cele din urmă, superioritatea armatelor romane şi-a spus cuvântul; Traian a câştigat bătălia şi a pătruns în Ţara Haţegului, iar Decebal s-a retras. Este posibil ca, după sângeroasa bătălie de la Tapae, Traian să le fi acordat soldaţilor săi un răgaz de odihnă mai lung. Judecând după reliefurile Columnei, următorul eveniment important al războiului n-a avut loc în vestul Daciei, ci la Dunărea de Jos, unde Decebal a întreprins o mare manevră de diversiune. Împreună cu aliaţii lor, roxolani şi bastarni, dacii au atacat, pe 94

neaşteptate, garnizoanele romane din Moesia Inferior. Planul regelui dac a fost evident: prin această ofensivă, Decebal urmărea să-l oblige pe Traian să părăsească ţinuturile cucerite în vestul ţării pentru a veni în ajutorul trupelor atacate în Moesia. Nu se ştie cu certitudine când a avut loc acest atac dacobastarno-roxolan. Fie că a avut loc în toamnă sau iarna, atacatorii au izbutit să treacă Dunărea şi au început să atace castrele de pe malul drept. Venit cu trupe de pe frontul apusean, în trei grele bătălii, Traian i-a învins pe daci şi pe aliaţii lor. Împăratul a reluat ofensiva în primăvara anului 102; la ea participa acum şi Manius Laberius Maximus, guvernatorul Moesiei Inferior, care traversase cu trupele sale Muntenia şi pătrunsese în interiorul arcului carpatic. Traian a pătruns în regiunea M-ţilor Orăştiei, “luând cu pericole munte după munte” (Dio Cassius, LXVIII,8); săpăturile arheologice confirmă că cetatea de la Costeşti a fost cucerită şi incendiată. Sarmizegetusa a fost asediată concentric: Dio Cassius spune că generalul Lusius Quietus, cu cavaleria sa maură, a atacat prin altă parte decât Traian, dinspre sud, peste munte. Într-una din cetăţile cucerite, Traian a găsit prizonierii, stindardele şi maşinile de război capturate de Decebal de la Fuscus. În acelaşi timp, spune Dio Cassius, Laberius Maximus cucerea o cetăţuie puternică (Căpâlna ?, Tilişca ?) şi o captura pe sora lui Decebal. Regele, care încercase înainte, prin trimiterea unor solii purtătoare de înşelătoare propuneri de pace, să întârzie înaintarea lui Traian, a hotărât acum să ducă tratative adevărate. Pacea, încheiată în anul 102, cuprindea condiţii foarte aspre pentru Dacia. Decebal trebuia să predea toate armele şi maşinile de război, să-i extrădeze pe dezertorii romani, obligându-se să nu mai primească fugari din Imperiu şi să nu mai angajeze militari romani, săşi dărâme fortificaţiile, să cedeze o parte din ţinuturile ocupate de romani (Moldova de sud, Muntenia, Oltenia de est, Banatul, Ţara Haţegului şi colţul sud-estic al Transilvaniei) şi să renunţe la o politică externă proprie (Dio Cassius: “să aibă de prieteni şi de duşmani pe prietenii şi pe duşmanii romanilor”). S-a pus întrebarea de ce Traian, cu toate succesele sale pe frontul din Transilvania, nu a cucerit capitala regelui dac. Ca răspuns sa invocat oboseala trupelor romane, anotimpul neprielnic, existenţa şi a altor cetăţi dacice, precum şi faptul că era mai uşoară, pentru romani, lupta cu o Dacie slăbită. Aceste condiţii nu numai că-l transformau pe Decebal într-un veritabil rege clientelar, silit să rabde apăsătoarea suzeranitate a Romei, dar ele făceau din Dacia o pradă uşoară în cazul unui viitor conflict pe care Traian îl prevedea şi-l plănuia. Împăratul n-a trimis în provinciile lor de garnizoană trupele care participaseră la război, ci le-a lăsat concentrate în Moesia Superior. El cucerise, efectiv, o bună parte din Dacia şi o întărise cu garnizoane romane, în frunte cu leg. IV Flavia 95

Felix, lăsată pe locul viitoarei capitale a provinciei Dacia, în Ţara Haţegului. În fine, Traian îi porunceşte lui Apolodor din Damasc să construiască peste Dunăre podul de la Drobeta. Atitudinea lui Traian denota că el nu renunţase la cucerirea Daciei şi la transformarea ei într-o provincie a Imperiului. Această situaţie nu putea fi ignorată de Decebal. Ea îi arăta că respectarea condiţiilor păcii avea să fie fatală Daciei şi regele a luat singura hotărâre posibilă: organizarea rezistenţei. El şi-a refăcut în grabă cetăţile distruse de război (Costeşti) sau demantelate (Piatra Roşie), şi-a ridicat unele noi pe locurile altora mai vechi (Blidaru). De asemenea, a primit în continuare dezertori romani, cu toată interdicţia păcii din 102, s-a reînarmat, a căutat aliaţi printre triburile vecine şi a recucerit partea apuseană a Banatului, ocupată anterior de iazygi. Roma a declarat cel de al doilea război dacic (105-106). Traian, însoţit de Decimus Terentius Scaurianus, viitorul guvernator al Daciei, s-a îndreptat pe mare şi, apoi, pe uscat spre Moesia Inferior. Şia stabilit cartierul general într-o localitate din faţa Drobetei. Aici a primit o solie de pace din partea lui Decebal, prin care regele dac căuta să câştige timp pentru a se întări, întrucât o parte din triburile dacice se supuseseră romanilor, iar încercările lui de a se alia cu triburile vecine eşuaseră. Acestea, câştigate de aurul Romei sau înspăimântate de armatele ei, au refuzat să-l ajute pe regele dac. Aflat pe poziţii mult mai slabe decât la începutul primului război, Decebal a recurs atunci la acte disperate. Mai întâi, el a trimis în Moesia oameni care să-l ucidă pe Traian, dar aceştia au fost prinşi înainte de a putea duce planul la îndeplinire. Apoi, Decebal l-a atras într-o cursă pe Longinus, comandantul trupelor romane din teritoriile dacice ocupate, şi a încercat, fără succes, să afle de la el planurile împăratului. Decebal i-a cerut lui Traian, în schimbul eliberării lui Longinus, pacea şi renunţarea la teritoriile ocupate din stânga Dunării. Acest mijloc de presiune a fost însă dejucat de Longinus, care s-a sinucis. Probabil, în vara anului 105, romanii au început ofensiva. Reconstituirea luptelor, care au durat mai puţin ca în primul război, nu se poate face în amănunt, întrucât Dio Cassius a insistat mai mult asupra acţiunilor de diversiune ale lui Decebal (încercarea de asasinare a împăratului, capturarea lui Longinus), iar reliefurile de pe Columnă nu pot fi localizate. Traian, spune Dio Cassius, a purtat războiul “mai mult cu pază decât cu înfocare”, consolidând cu grijă teritoriile cucerite. Armatele romane au înaintat din mai multe direcţii spre centrul statului dac. Decebal a fost părăsit de o parte a aristocraţiei dacice, care s-a închinat împăratului. In primăvara anului 106, Traian a început asediul Sarmizegetusei. Dacii au izbutit să respingă o primă încercare a trupelor auxiliare de a lua cetatea cu asalt, dar intervenţia legiunilor sa dovedit decisivă; se ştie azi că legiunile IV Flavia Felix şi II Adiutrix, precum şi o vexillatio din legiunea VI Ferrata au participat la cucerirea 96

capitalei dacice. In timp ce Sarmizegetusa era cucerită şi distrusă, Decebal a fugit, însoţit de o escortă, prin munţi, pentru a încerca să organizeze o nouă rezistenţă. El a fost urmărit şi ajuns de un detaşament de călăreţi romani, comandat de Tiberius Claudius Maximus. Dio Cassius spune că Decebal s-a sinucis, iar Columna, ca şi stela funerară a lui Ti. Claudius Maximus descoperită la Philippi, în Macedonia, confirmă ştirea. Potrivit inscripţiei de pe stela de la Philippi, Ti. Claudius Maximus i-a dus capul şi mâna dreaptă ale lui Decebal la Ranisstorum, faptă pentru care a devenit decurion în ala II de pannonieni. O diplomă militară descoperită la Porolissum atestă că la 11 august 106 Dacia era deja provincie romană, având ca prim guvernator (legatus Augusti) pe D. Terentius Scaurianus. Prada de război, în care se include şi tezaurul regal, a fost foarte mare, cum rezultă din informaţiile de la Dio Cassius sau de la Ioannes Lydus, autor din sec. VI, dar şi din scena 78 de pe Columnă. Datorită acestor prăzi s-au putut redresa, cel puţin parţial, finanţele Imperiului, permiţând lucrări mari de construcţii, cum ar fi forul lui Traian din Roma, organizarea de jocuri şi spectacole etc. Au fost capturaţi aproximativ 50.000 de războinici. În ceea ce priveşte populaţia dacă rămasă pe loc, aceasta a fost evacuată din cetăţile şi aşezările din munţi şi strămutată la şes, pentru a putea fi mai bine supravegheată. Victoria asupra dacilor a fost sărbătorită cu fast la Roma şi în Imperiu. S-a ridicat Columna Traiană la Roma, monumente triumfale pe locul unor lupte (Adamclisi), s-au întemeiat oraşe noi (Tropaeum Traiani şi Nicopolis ad Istrum), s-au bătut monede şi medalioane comemorative. Cea mai mare parte a teritoriului statului dac a fost transformat în provincie romană. Doar Maramureşul, o parte însemnată a Crişanei şi cea mai mare parte a Moldovei au rămas în afara ocupaţiei romane, fiind locuite de dacii liberi, aflaţi în contact permanent cu lumea romană. Cucerirea romană a deschis calea unui proces istoric de cea mai mare însemnătate: romanizarea Daciei şi începutul etnogenezei româneşti.

97

Istoria veche a României Curs 9 UNITATEA ŞI ORIGINALITATEA CIVILIZAŢIEI GETO-DACE ÎN PERIOADA CLASICĂ Cultura materială Dezvoltarea culturii materiale geto-dace din cea de a doua epocă a fierului se reflectă atât în descoperirile din aşezări, deschise sau întărite (cetăţi), cât şi din necropole. Puterii politico-militare atinse de daci în anumite momente din sec. I î. Hr-I d. Hr. îi corespunde, pe planul culturii materiale, o înflorire a tuturor ramurilor economice - agricole şi meşteşugăreşti. Civilizaţia dacică din perioada existenţei statului dac se caracterizează printr-o puternică şi avansată metalurgie a fierului. Minereul de fier era intens exploatat în diverse părţi ale Daciei, dar mai ales în zona M-ţilor Orăştiei: într-unul singur dintre cele trei ateliere metalurgice descoperite la Sarmizegetusa au fost găsite lupe de fier brut provenind din prelucrarea a cca. 50 tone de minereu. Dacii cunoşteau nu numai cuptoarele de redus minereul, care trebuiau demontate după fiecare şarjă (cuptoare monoşarjă, tip răspândit pe atunci în întreaga Europă), ci şi cuptoare în care puteau fi obţinute, succesiv, mai multe şarje, fără a le distruge. Dezvoltarea metalurgiei fierului la daci este elocvent ilustrată de marile cantităţi de metal feros de construcţie (cuie, piroane, ţinte, scoabe etc.), de unelte numeroase şi variate: unelte agricole (brăzdare şi cuţite de plug, coase, seceri, sape, greble, lopeţi), unelte de lemnari şi dogari (topoare, fierăstraie, tesle, cuţitoaie), unelte de fauri (cleşti, uneori cu lungime de 1,20 m, nicovale, baroase, dălţi, dornuri, pile), unelte diverse (compasuri, cuţite). Uneltele sunt specializate, adică adaptate perfect operaţiunilor care urmau să fie executate cu ajutorul lor: se cunosc mai multe tipuri de cleşti de fierărie, de topoare etc. Din punct de vedere tehnic, ele sunt foarte bine lucrate; metalul lor nu conţine zgură sau carbon în cantităţi prea mari, meşterii daci cunoscând până şi călirea diferenţiată a diverselor părţi ale uneltelor. Materialelor de construcţie şi uneltelor li se mai adaugă diverse obiecte de fier, de uz practic (vase, crampoane pentru mersul pe zăpadă sau gheaţă, zăbale, pinteni, frigări etc.); în număr mai redus sau găsit arme de fier: vârfuri de lănci şi suliţe, de săgeţi, săbii drepte sau curbe (falces), umbones de scut, cămăşi de zale, pumnale curbe (sicae) sau drepte. Numeroase sunt şi obiectele de uz practic sau podoabe făurite din bronz sau argint (la Costeşti, Capâlna, Piatra Craivii, Poiana s-au 98

găsit urmele unor ateliere de argintari). Bijutierii daci confecţionau fibule, coliere, lanţuri ornamentale, brăţări, inele, pocale, plăci şi catarame de argint. Din această perioadă datează o seamă de tezaure cuprinzând diverse tipuri de obiecte (Sâncrăieni - HG, Sărăcsău - HD, Şeica Mică - SB, Lupu - AB, Bălăneşti - OT). Din bronz se confecţionau, de asemenea, fibule, brăţări, inele, coliere, vase diverse. Mare dezvoltare cunoaşte producţia ceramicii, care este de o extraordinară varietate şi, uneori, de o mare frumuseţe. La Sarmizegetusa, Feţele Albe, Deva, Poiana, Bâtca Doamnei s-au găsit vestigiile unor ateliere de olărit (cuptoare sau magazii). Ceramica se împarte în două mari categorii: a. Ceramica lucrată cu mâna, în general din pastă grosieră, slab sau inegal arsă, cuprinzând relativ puţine forme (tipuri) de vase: vasulborcan, ulcica, strachina, fructiera, ceaşca-opaiţ de formă tronconică; b. Ceramica lucrată la roata olarului, în ateliere specializate, din pastă aleasă cu grijă, bine frământată şi bine arsă, cuprinzând tipuri mai numeroase: străchini cu picior scurt, fructiere, oale, ulcioare, capace, chiupuri (dolia), unele de-a dreptul uriaşe - 1,70-1,80 m înălţime - , servind la păstrarea grânelor. Ceramica lucrată cu mâna este, cel mai adesea, de culoare negricioasă, cărămizie sau brun-roşcată, în timp ce vasele lucrate la roată sunt cenuşii, negre sau roşii. Ornamentele caracteristice ceramicii dacice sunt: linia vălurită incizată, butonii de diferite forme şi mărimi, brâul crestat sau alveolat. Pentru anumite zone extra-carpatice şi din estul Transilvaniei sunt caracteristice imitaţiile după cupele doliene (vase semisferice, cu o bogată ornamentaţie în relief, realizate în tipare). Se întâlnesc şi vase pictate, imitate după ceramica elenistică şi celtică. Doar în M-ţii Orăştiei s-a descoperit o ceramică fină, pictată într-un stil original, cu motive geometrice, vegetale şi zoomorfe, de obicei asociate. La acestea se adaugă produsele de import din lumea greacă şi romană. La Piatra Roşie şi la Piscu Crăsani s-au descoperit mici candelabre din bronz, cu trei braţe, de provenienţă grecească. Greceşti sunt şi unele obiecte scumpe, de artă chiar, descoperite în fortificaţiile dacice din M-ţii Orăştiei, ca şi o parte din monedele aflate în cetăţuia de la Costeşti, sau o greutate găsită în aşezarea de la Pecica. Negoţul daco-roman este şi el dovedit de obiecte şi monede. La Sarmizegetusa s-a găsit, spre exemplu, o cuţitoaie de fier, pentru prelucrarea lemnului, purtând ştampila lui L. Herennius, din Aquileia, cunoscut în inscripţii ca producător şi negustor de obiecte din fier. În ceea ce priveşte moneda romană de argint, denarul va pătrunde masiv pe piaţa dacică, ajungând chiar s-o domine; s-au descoperit până acum peste 25.000 de denari romani. Din această cauză, în prima jumătate a sec. I î. Hr., emisiunile de monede dacice încetează; se bat, în schimb, în Dacia, imitaţii după denarii romani.

99

Arhitectura În acest domeniu, un interes aparte îl prezintă fortificarea unor aşezări. Un grad înalt de dezvoltare l-a atins arhitectura în zona M-ţilor Orăştiei. Săpăturile efectuate în această zonă au scos la iveală urmele unor aşezări civile şi militare fără precedent şi fără egal pe teritoriul Daciei preromane, constituind nucleul unui sistem defensiv unic în întreaga Dacie. Ceea ce atrage mai întâi atenţia în acest uriaş complex arheologic, ce acoperă o suprafaţă de cca. 200 km2, este sistemul, bine gândit şi bine închegat, de fortificaţii, situate pe înălţimi dominante, menit să apere, din toate părţile, cetatea cea mare de la Sarmizegetusa. Dinspre nord, accesul pe valea Grădiştii era barat de puternicele cetăţi de la Costeşti şi Blidaru. Dinspre vest, drumul era apărat de cetatea de la Piatra Roşie şi de valul de pământ de la Cioclovina-Ponorici. Către sud, cu toată inaccesibilitatea relativă a munţilor, a fost construită cetatea de la Băniţa (HD). În fine, cetatea de la Căpâlna (AB) completa, spre răsărit, inelul apărării. Eventual, ca o linie mai depărtată de apărare ar putea fi considerate cetăţile de la Tilişca (SB) şi Piatra Craivii (AB). Amintitele cetăţi reprezentau elementele principale ale apărării Sarmizegetusei. Această apărare era întregită de o sumedenie de fortificaţii mai mici: bastioane izolate, turnuri de supraveghere a drumurilor etc., care formau microsisteme defensive în jurul fiecărei cetăţi mai mari. În ceea ce priveşte Sarmizegetusa însăşi, avea şi ea o cetate mai întinsă decât celelalte, care acoperea o suprafaţă de cca. 3 ha. Caracterul de sistem al cetăţilor din M-ţii Orăştiei este dat nu numai de scopul lor comun - apărarea Sarmizegetusei - şi de judicioasa lor amplasare în teren, ci şi de unitatea lor de construcţie, chiar dacă planurile nu sunt identice, fiecare cetate adaptându-se la particularităţile terenului. Prezent la toate aceste cetăţi este zidul de piatră, şi tocmai în felul de a-l construi constă unitatea tuturor cetăţilor amintite. Inspirată din construcţiile elenistice analoage, tehnica zidului de cetate a fost adaptată de daci la condiţiile specifice ale M-ţilor Orăştiei, de aceea specialiştii au botezat acest gen de zid murus dacicus. Gros, în genere, de 3 m (există însă şi execepţii), zidul avea două feţe, una exterioară şi una interioară, formate din blocuri de calcar, tăiate regulat (opus quadratum), de dimensiuni variabile. Între cele două paramente ale zidului se aşeza o umplutură de pământ şi pietre neprelucrate (emplecton). Pentru ca această umplutură să nu poată împinge zidul, unele blocuri erau prevăzute cu lăcaşe speciale tăiate în forma cozii de rândunică. În aceste jghiaburi se fixau bârne de lemn care legau astfel cele două feţe ale zidului. Pe coama zidului se aşezau, probabil, trunchiuri groase de copac, despicate în lungime şi înclinate spre exterior, pentru ca apa de ploaie să se poată scurge mai uşor. Din loc în loc, zidurile cetăţilor erau întrerupte de puternice bastioane, construite în aceeaşi tehnică; parterul lor servea drept 100

depozit de provizii şi arme, iar etajul ca locuinţă şi poziţie de luptă pentru apărători. La Costeşti şi Blidaru existau şi platforme de luptă amenajate în spatele zidului. Chiar şi porţile cetăţilor erau astfel construite încât să constituie obstacole pentru atacatori. Dacă zidul dacic, lucrat într-o tehnică asemănătoare celei romane (opus quadratum), constituie regula, există ziduri durate în alt mod. La incinta a II-a de la Piatra Roşie şi la cetăţile din estul Transilvaniei (ex. Covasna) s-au dezvelit ziduri construite din pietre nefasonate, legate între ele cu pământ (opus incertum). La Băniţa, la construirea unei porţiuni de zid de piatră nefasonată s-a folosit chiar mortarul, material de construcţie rar utilizat în mediul dacic. La Blidaru există ziduri construite într-o tehnică mixtă (opus mixtum): porţiuni din blocuri de calcar alternează cu porţiuni din micaşist local. În afară de M-ţii Orăştiei, tipul clasic al zidului dacic, cu unele particularităţi locale, mai este atestat şi în alte cetăţi din spaţiul intraşi extra-carpatic. Dintre acestea, se remarcă cetăţile de la Căpâlna şi Piatra Craivii (AB), Sărăţel (BN), Covasna (CV) în Transilvania; Piatra Neamţ-”Bâtca Doamnei” în Moldova, Cetăţeni (AG) în Muntenia şi Polovragi (GJ) în Oltenia. Construcţiile cu caracter civil, îndeosebi locuinţele, atestă diferenţierea socială din sânul societăţii daco-getice. Se cunosc numeroase aşezări civile în M-ţii Orăştiei. Unele se dezvoltaseră în apropierea cetăţilor, altele erau cu totul neîntărite. La Costeşti, cetăţuia era acropola marii aşezări de pe locul satului actual; la Sarmizegetusa, fortificaţia servea ca loc de refugiu pentru populaţia întinsei aşezări civile, situată pe o lungime de peste 3 km pe terasele dealului Grădiştii. În alte părţi ale ţării, aşezările întărite sunt centre ale uniunilor de triburi. La Popeşti, incintele delimitate de valuri de pământ cu palisadă cuprind zeci de mici gospodării, iar la Poiana, marea aşezare fortificată de pe malul Siretului este înconjurată de numeroase sate neîntărite. Cercetările arheologice au pus în evidenţă, tot în M-ţii Orăştiei, la Rudele şi Meleia, un tip de aparte de construcţii, a căror destinaţie a fost interpretată în mod deosebit (stâne, sanctuare sau locuinţe-adăpost pentru lucrătorii din mine). Tot în M-ţii Orăştiei, şi anume la Costeşti, s-au descoperit cele mai importante clădiri de locuit: turnurile-locuinţe. Partea lor inferioară este construită din piatră fasonată, iar partea superioară din cărămidă slab arsă, de dimensiuni mari. Turnurile-locuinţă aveau câte un etaj. Tocmai acesta servea ca locuinţă propriu-zisă, încăperea de la parter putând fi utilizată ca magazie (de provizii sau alte bunuri). Cele de la Costeşti serveau, probabil, drept reşedinţă însuşi regelui, în timp ce construcţiile asemănătoare descoperite la Căpâlna, Tilişca şi Blidaru erau locuinţele nobililor care comandau cetăţile respective. Turnurile-locuinţă constituie o excepţie în arhitectura civilă dacică. Majoritatea covârşitoare a locuinţelor erau durate din lemn. Unele locuinţe sunt patrulatere, altele rotunde, ovale sau poligonale. 101

Multe din ele sunt aşezate pe temelie de piatră, iar pereţii construiţi din bârne de lemn despicate, cu o lipitură subţire de lut, sau din simple împletituri de nuiele şi lutuite din belşug. Adeseori, mai ales la casele celor avuţi, uşile de lemn masiv erau bătute cu ţinte de fier cu floarea mare, uneori frumos ornamentată. Casele aveau, în mod obişnuit, una sau două încăperi; un pridvor acoperit înconjura clădirea. Acoperişul, în două ape la casele patrulatere sau conic la construcţiile rotunjite, era durat, la cei bogaţi, din ţigle “cu nervură” de tip grecesc, sau, în marea majoritate a cazurilor, din şindrilă ori chiar din paie. Alături de aceste locuinţe, în unele zone găsim şi simple bordeie, ca în epoca hallstattiană sau de la începutul La Tène-ului. Dacii s-au dovedit buni meşteri în construcţia fântânilor şi a cisternelor. Nu departe de cetatea de la Costeşti, s-a descoperit o fântână căptuşită cu bârne groase de gorun. La Sarmizegetusa, apa unui izvor, captată de o conductă, era adusă într-un butoi de lemn pentru decantare, după care, printr-o ţeavă de plumb cu strecurătoare şi apoi o conductă de lut ars, ajungea la locuinţele din aşezare. La Blidaru, în imediata apropiere a fortificaţiei, a fost construită o mare cisternă: fundul şi pereţii ei erau acoperiţi cu mai multe straturi de mortar impermeabil, iar acoperişul bolţii era făcut din blocuri de calcar. Din aceeaşi perioadă cu aşezările din M-ţii Orăştiei sunt şi altele din restul Daciei, între care se remarcă acelea de la Brad, Răcătău, Piatra Neamţ şi Barboşi în Moldova, Cetăţeni în Muntenia, Ocniţa şi Polovragi în Oltenia etc. Arta Spre deosebire de etapele anterioare, când produsele artistice geto-dacice sunt bine reprezentate de descoperirile arheologice, o mare parte din creaţiile artistice din sec. I î. Hr.-I d. Hr. va rămâne, poate pentru totdeauna, necunoscută: nu s-au păstrat ştiri sau urme despre muzică, dansuri; n-a rezistat timpului nici sculptura în lemn, care trebuie să fi fost bogată. Arta acestei epoci poate fi judecată doar după feronerie, orfevrărie, plastica în lut ars şi ornamentarea ceramicii. Faurii daci au creat exemplare deosebite de feronerie: mărturie stau ţintele cu floarea ornamentată, unele de dimensiuni foarte mari, ce îmbogăţeau porţile locuinţelor bogate sau ale sanctuarelor. Uneori, decorul este pur geometric (cercuri concentrice în relief), dar, cel mai adesea, motivele geometrice sunt asociate cu altele vegetale (rozete, palmete, frunze şi flori stilizate). Cel mai strălucit produs al feroneriei dacice cunoscut până acum este învelişul subţire, din fier, al unui scut de paradă din piele, descoperit la Piatra Roşie. Motive geometrice, vegetale şi zoomorfe, asociate, sunt dispuse în registre concentrice, în centrul piesei aflânduse imaginea, în relief, a unui bour. Arta prelucrării argintului, un alt domeniu în care au excelat meşterii geto-daci, este ilustrată de tezaurele sau obiectele izolate 102

descoperite în aşezări sau în afara lor şi, în foarte puţine cazuri, în morminte. Cu toată prezenţa unor elemente de tradiţie mai veche, nu sunt dovezi concludente că orfevrăria sec. I î. Hr.-I poate fi derivată din arta “princiară” traco-getică din sec. V-III î. Hr. Pe de altă parte, se consideră că piesele tipice ale acestei arte, ca fibulele, colierele, brăţările, inelele, plăcile decorative şi vasele au fost realizate, în cea mai mare parte, în ateliere locale, şi numai unele, de caracter celtic sau elenistic, au fost aduse dinafară, prin comerţ. În bronz au fost lucrate, printre multe alte tipuri de obiecte obişnuite, două piese de valoare deosebită: bustul-mască al unei divinităţi feminine (Bendis?), descoperit la Piatra Roşie, şi bustul unui zeu (al războiului?), descoperit la Buridava. Destul de puţin cunoscută până nu de mult, plastica în lut ars s-a îmbogăţit, în ultima vreme, cu numeroase descoperiri. Din diverse aşezări (Poiana, Dumbrava) provin figurine umane realizate stângaci, la care diversele elemente anatomice sunt fie abia schiţate, fie modelate exagerat, caricatural. La Cârlomăneşti au fost găsite vestigiile unui veritabil atelier pentru producerea statuetelor de lut; în producţia acestui atelier predominau piesele zoomorfe (mistreţi, lupi, cai, cerbi) şi ornitomorfe (păsări). Figura umană, stilizată sau realizată în mod mai realist, împodobeşte uneori şi pereţii vaselor din lut ars, fiind incizată sau executată în relief. Dintr-un sanctuar de la Sarmizegetusa Regia provine un medalion din lut ars cu o reprezentare a zeiţei Bendis, imitată după imaginea Dianei de pe aversul unui denar republican roman, emis în anul 80 î. Hr. În ceramică, pe lângă ornamentele menţionate anterior, mai trebuie amintit decorul realizat prin ştampilare (rozete, cruci înscrise în cercuri). Decorul pictat se inspiră uneori din ceramica elenistică: benzi înguste de culoare, dispuse orizontal, linii verticale, în zig-zag etc. În Mţii Orăştiei s-au descoperit însă şi vase pictate într-un stil original, în care se asociază motive geometrice (triunghiuri, cercuri), vegetale (flori şi frunze stilizate) şi zoomorfe (animale reale sau fantastice, stilizate sau într-o manieră realistă). Această ceramică datează din a doua jumătate a sec. I. În ansamblu, arta dacică are un caracter decorativ: ea se distinge prin geometrism şi stilizare. Se pot sesiza, în arta dacică, influenţe diferite: greceşti, celtice, romane etc., căci Dacia a fost întotdeauna o răscruce de drumuri, o punte între Peninsula Balcanică şi ţinuturile din estul, centrul şi nordul Europei. Daco-geţii au ştiut însă să topească împreună elementele străine, să le adapteze firii şi gustului lor, să le toarne n tipare noi, specifice. In acest sens, arte geto-dacilor, ca şi întreaga lor civilizaţie, este profund originală. Astronomia 103

Iordanes, în a sa carte Getica (69-70), vorbind despre activitatea lui Deceneu, afirmă că “acesta i-a învăţat pe geţi o mulţime de ştiinţe”, că el le-a demonstrat “teoria celor 12 semne ale zodiacului”, că le-a arătat “mersul planetelor şi toate secretele astronomice”. Rezultatul acestei activităţi, după Iordanes, a fost că, la daci, “pe unul îl puteai vedea cercetând poziţia cerului, pe altul proprietăţile ierburilor şi ale arbuştilor, pe al treilea studiind creşterea şi scăderea lunii, pe altul observând eclipsele de soare . . .”. Confirmarea spuselor lui Iordanes o constituie sanctuarele dacice, mai ales marele sanctuar circular de la Sarmizegetusa. Acesta reprezintă un adevărat calendar de piatră. Cei 180 de stâlpi înguşti de andezit ai săi reprezintă tot atâtea zile, iar cei 30 de stâlpi laţi, numărul zilelor dintr-o lună dacică. Felul în care sunt dispuşi stâlpii din cele două categorii, în grupuri de câte 7 (6+1), arată că lunile erau împărţite în perioade de câte 6 zile. Pe baza studierii incintei circulare din stâlpi de andezit, s-a ajuns la concluzia că anul dacic număra 360 de zile şi era împărţit în 12 luni egale, de câte 30 de zile fiecare. In interior se aflau două incinte din stâlpi de lemn: una circulară şi concentrică incintei de piatră, cu 84 de stâlpi, iar a doua, interioară şi de forma unei potcoave, cu 34 de stâlpi. La Sarmizegetusa mai există un sanctuar circular, mai mic, format din aceleaşi elemente din piatră (stâlpi înguşti şi stâlpi laţi), dar altfel grupate. Sensul lui exact nu a putut fi descifrat încă, dar nu încape îndoială că şi el era în legătură cu observarea anumitor fenomene astronomice. Scrierea Datorită descoperirilor arheologice din ultimele decenii, cunoştinţele în domeniul culturii spirituale a daco-geţilor s-au extins şi asupra altor aspecte decât cel religios; în mod deosebit trebuie subliniat că cercetările arheologice au izbutit să dea un răspuns clar şi categoric la întrebarea: au cunoscut dacii scrisul ? Încă din secolul trecut se descoperiseră, pe Dealul Grădiştii, câteva blocuri de calcar, lucrate cu deosebită grijă şi purtând pe una din feţele lor 2-3 litere greceşti; specialiştii le-au considerat însă ca semne făcute de meşterii greci pentru potrivirea pietrelor în ziduri. Pe baza săpăturilor mai recente, s-a dovedit că toate blocurile cu litere făceau parte din balustrada zidului care despărţea cele două terase ale incintei sacre de la Sarmizegetusa. Zidul aparţine epocii lui Burebista sau a urmaşilor imediaţi (Deceneu sau Comosicus). Interpretarea iniţială a literelor, ca semne pentru potrivirea blocurilor, nu are nici un sens în cazul unui simplu zid a cărui construcţie nu prezenta nici o dificultate. In realitate, s-ar putea ca blocurile să fi fost grupate astfel încât literele să formeze cuvinte întregi, poate un pomelnic de regi, preoţi sau dregători.

104

La Buridava s-a descoperit o inscripţie cu litere greceşti şi în limba greacă, incizată pe peretele unui chiup de lut de mărime mijlocie. In traducere inscripţia sună: “regele Thiamarkos a făcut”. Din această aşezare provin şi mai multe fragmente ceramice cu microinscripţiile REB şi BUR. Litere greceşti au mai fost identificate şi pe un obiect de argint, din tezaurul de la Sâncrăieni (CV), iar latine pe fragmente ceramice din aşezările de la Piscu Crăsani (IL), Polovragi (GJ), Brad (BC) şi Leliceni (HR), precum şi microinscripţia Petr de pe un denar din tezaurul de la Cetăţeni, de la jumătatea sec. I î. Hr. În sec. I, când relaţiile cu romanii au devenit mai intense, alfabetul latin a început să fie utilizat alături de cel grecesc, după cum dovedesc cele câteva litere zgâriate pe fragmente ceramice de la Buridava şi mai ales inscripţia DECEBALUS PER SCORILO, de pe vasul de cult descoperit la Sarmizegetusa. De altfel, şi din anumite izvoare literare antice se poate deduce că dacii cunoşteau şi foloseau scrierea latină. Desigur, scrierea nu era răspândită în masa largă a dacilor. Ea era folosită, probabil, mai ales de preoţi, precum şi de “cancelaria” regilor daci, în relaţiile cu alte state. Religi În ceea ce priveşte izvoarele literare, puţine la număr, referitoare la religia geto-dacilor, primele ştiri datorându-se lui Herodot (Istorii), IV, 93-96), acestea au fost mult discutate, exprimându-se diferite puncte de vedere. Astfel, unii autori au luat poziţie faţă de teza monoteistă, bazată pe cunoscutul pasaj din Herodot, după care “acel care dispare din lumea noastră se duce la zeul Zalmoxis (altă variantă Zamolxis). Unii dintre ei îi mai spun şi Gebeleizis . . .” şi mai departe “când tună şi fulgeră, trag cu săgeţile în sus, spre cer, şi ameninţă divinitatea, deoarece ei cred că nu există un alt zeu în afară de al lor”. De aici, pe baza textului respectiv, s-a admis de către mulţi identitatea dintre Zalmoxis şi Gebeleizis, în sensul unei singure divinităţi cu două ipostaze, sau un zeu mai vechi, Gebeleizis, înlocuit apoi cu “preotul” său Zalmoxis. Încă de mai mult timp s-a luat poziţie faţă de această teză, căreia i s-a opus o alta, dualistă, cu două divinităţi, Zalmoxis şi Gebeleizis. Faţă de aceste două teze, s-a formulat şi o a treia, admisă azi de către cei mai mulţi, după care religia geto-dacilor a fost politeistă, încadrându-se în politeismul tracic de tip indoeuropean. Astfel, în fruntea pantheonului daco-getic se plasează divinitatea supremă, Zamolxis, de caracter chtonian,cu atributele de zeu al pământului, pe baza indicaţiilor lui Herodot şi a etimologiei numelui său, pus în legătură cu cuvântul tracic zamol, care înseamnă pământ. Alţii înclină însă, tot pe baza numelui, să-l considere zeu al cerului, sau într-o altă interpretare, iniţial divinitate chtoniană, care ar fi evoluat spre una celestă. 105

Alături de zeul suprem, Zamolxis, erau şi alte divinităţi, dintre care cea mai importantă a fost Gebeleizis, zeu al tunetului şi fulgerului, cunoscut numai din textul menţionat de la Herodot, care îl confundă cu Zalmoxis. La acestea se mai pot adăuga altele: zeul războiului, menţionat de Iordanes, corespunzător lui Ares - Mars; zeiţa vetrei şi a focului, protectoarea căminului, asemănătoare cu Hestia - Vesta; zeiţa Bendis, a lunei, pădurilor şi farmecelor, care corespunde, în linii mari, cu Artemis - Diana; zeul Darzalas (Derjalas) înrudit cu Dyonissos. În afară de acestea, s-ar putea să mai fi fost şi altele, în legătură cu cultul soarelui, atestat în perioada clasică a civilizaţiei daco-gete prin carul solar din bronz şi fier de la Piatra Roşie. În strânsă legătură cu religia dacilor sunt sanctuarele, patrulatere sau circulare, descoperite într-un număr mare de aşezări (Sarmizegetusa, Costeşti, Piatra Craivii, Căpâlna, Brad (BC), Piatra Neamţ şi Barboşi. O particularitate remarcabilă a acestor sanctuare descoperite până acum, şi care datează, toate, din perioada statului dac, o constituie faptul că ele par să nu fi avut acoperiş. Alături de alte câteva indicii (un pavaj de andezit circular, reprezentând soarele, de la Sarmizegetusa, unele simboluri solare pe ceramică etc.), această particularitate îndreptăţeşte concluzia că religia geto-dacilor avea, în sec. I î. Hr.- I, un caracter predominant urano-solar. Ştiri literare răzleţe fac cunoscute şi unele elemente ale organizării cultului. Este sigur că dacii aveau un mare preot, al cărui rol important sugerează însemnătatea socială şi politică a tagmei preoţeşti. Sunt cunoscuţi, de asemenea, unii călugări celibatari, vegetarieni şi abstinenţi, aparţinând unor secte religioase, cunoscuţi sub numele de ktistai (care se abţin de la plăcerile lumeşti) şi kapnobátai (călători prin nori) la Poseidonios şi Strabon, ori polistai (întemeietor de oraşe) sau pleistoi (foarte mulţi) la Iosephus Flavius. Ritul de înmormântare Legat de religia daco-geţilor şi de credinţele lor în viaţa viitoare este şi ritul de înmormântare al acestora. Şi în perioada La Tène a predominat ritul incineraţiei, practicat încă din epocile anterioare, în cimitire plane sau tumulare, situate în afara aşezărilor, oglindind anumite schimbări, greu de precizat, în conceptul despre nemurire. Dintre acestea, un deosebit interes îl prezintă mormintele tumulare şi plane din necropola de la Zimnicea din sec. IV î. Hr., care, prin bogăţia inventarului pot fi puse pe seama aristocraţiei tribale. La fel se remarcă necropola tumulară de la Popeşti, cu morminte princiare bogate, asemănătoare cu necropolele menţionate de la Cucuteni, Agighiol, Peretu sau Craiova. În comparaţie cu ritul incineraţiei, acela al inhumaţiei este mai rar întâlnit la daco-geţi, după cum o dovedesc mormintele, de copii, de la Sfântu Gheorghe-”Bedehaza” (CV) şi de adulţi de la Braşov, fără ca să fie sigure, în toate cazurile, cronologia şi apartenenţa lor etnică. 106

Istoria veche a României Curs 10 ROMANII LA DUNĂREA DE JOS. ORGANIZAREA PROVINCIEI MOESIA Aflată la sud de Dunăre, acest spaţiu s-a aflat permanent în strânsă legătură cu Tracia propriu-zisă, lucru ilustrat pe deplin şi pentru epoca Latène. Dar, în acelaşi timp, au existat contacte şi legături permanente cu zona nord-danubiană. Înaintarea romanilor în Peninsula Balcanică, ce debutează încă de la finele sec. III a. Chr. conduce, treptat, la transformarea Dunării în graniţă nemijlocită între republica romană şi populaţiile barbare aflate la nord de fluviu. Din acest moment încep şi atacurile concertate ale romanilor îndreptate împotriva acestor barbari. Astfel, sub guvernatorul provinciei Macedonia, C. Scribonius Curio (75-73 a. Chr.) dardanii sunt urmăriţi până la Dunăre, posibil în faţa Banatului de astăzi, dar romanii se opresc aici, de teama pătrunderii în codrii întunecoşi întâlniţi în cale. În acest moment se ridică Burebista, văzut de autorii antici drept „cel dintâi şi cel mai mare rege din Thracia” ce stăpânea un teritoriu extrem de vast pe ambele maluri ale Dunării. Dar fulgerătoarea creştere a puterii geto-dacilor era sortită destrămării, îndată ce Burebista va fi asasinat, regatul său estrămându-se în mai multe mici regate. Cucerirea ţărmului dobrogean al Mării Negre de către regele Burebista a însemnat pentru cetăţile greceşti existente aici, o perioadă de pierdere a autonomiei. După asasinarea lui Burebista, oraşele greceşti redevin libere, dar teritoriul dobrogean va fi disputat şi divizat în trei regiuni, aflate sub autoritatea a trei căpetenii getice, numite în izvoarele epocii cu titulatura de „regi”: Roles, Dapyx şi Xiraxes. În contextul intenţiei clare a romanilor de a controla gurile Dunării, una dintre căpetenii, Roles va trece de partea acestora, oferindu-i, astfel, sprijin generalului M. Licinius Crassus în campania sa împotriva bastarnilor. Mai mult, generalul roman va supune şi pe regii Dapyx şi Ziraxes, extinzând, în acest mod, autoritatea romană asupra Deltei şi gurilor Dunării. Dobrogea sub dominaţia odrisă (28 a. Chr.-46 p. Chr.) Cu toate că deţineau controlul asupra Dobrogei, romanii nu au transformat imediat acest teritoriu în provincie, ci l-au pus sub tutela regelui odris, clientelar al Romei, incluzându-l în aşa-numita Ripa

107

Thraciae. Oraşele greceşti vor intra sub jurisdicţia guvernatorului Macedoniei, care va organiza o praefectura orae maritimae. Atacurile repetate ale geţilor, care doreau recucerirea teritoriilor dobrogene pierdute au slăbit mult precarul echilibru politic aflat în gestionarea regilor odrisi. Trupele romane se vedeau nevoite să intervină permanent pentru a restabili autoritatea puternic şubrezită. În anii 12 şi 15 p. Chr. poetul exilat la Tomis, Publius Ovidius Naso menţionează asalturile geţilor asupra cetăţilor Troesmis şi Aegyssus. Tot Ovidiu, în cele două opere ale sale redactate pe tărâm getic, Tristele şi Epistolele ne lasă o serie de informaţii despre pericolul permanent reprezentat de atacurile geţilor barbari. Primul legatus Augusti pro praetore al Moesiei cunoscut este A. Caecina Severus, pomenit în legătură cu un atac al breucilor, în anul 6 p. Chr. împotriva oraşului Sirmium. Un alt administrator al Moesiei, din vremea împăratului Tiberius, este cunoscut în persoana lui C. Poppaeus Sabinus. În anii 18-19 este pomenit Latinius Pandusa, pro praetore Moesiae, înlocuit după moartea sa de L. Pomponius Flaccus. În momentul de faţă, data constituirii provinciei Moesia este încă în discuţie. Autorul antic Appian, afirmă că moesii nu au fost supuşi la tribut înainte de domnia lui Tiberius, însă, după alte păreri, aceasta ar însemna că abia acum provincia romană ar fi fost constituită din punct de vedere juridic. Populaţiile care trăiau în provincia Moesia erau destul de diferite din punct de vedere etnic: geţi, mysi, traiballi, dardani. În decretul lui Agathocles, ţinutul actual al Dobrogei apare sub denumirea de Scythia. Pentru multă vreme această regiune s-a aflat sub autoritatea regilor odrişi, aliaţi ai romanilor. Însă în anul 9 p. Chr., poetul Ovidius afirma că acest pământ intrase recent sub autoritatea romană. Teritoriul Dobrogei, numit şi Ripa Thraciae a rămas sub autoritatea regatului clientelar al odrisilor până în anul 46, când împăratul Claudiu, transformând Thracia în provincie romană încorporează acest teritoriu provinciei Moesia. Ulterior, împăratul Domitian va împărţi teritoriul Moesiei în două provincii de rang consular Moesia superior şi Moesia Inferior, ultima cuprinzând întreg teritoriul dobrogean actual. în vremea lui Traian, în cadrul provinciei Moesia Inferior au fost incluse şi sudul Moldovei, Munteniei, estul Olteniei şi sud-estul Transilvaniei, înglobate însă, în timpul lui Hadrian provinciei Daciei Inferior. Moesia a fost, la început, o provincie de rang consular, în care au staţionat forţe militare importante, formate din legiuni şi trupe auxiliare. În anii 167-170 se constată unificarea comandamentelor provinciilor Moesia Superior şi Dacia Apulensis pentru a putea face faţă atacurilor sarmaţilor iazigi. Aici vor fi aduse din Macedonia, Legio III Scythica şi Legio V Macedonica, ultima cantonată la Oescus. Cele două legiuni le vom afla în anul 34 ca participante la construirea drumului 108

din zona Cazanelor. În timpul lui Claudius în Moesia este adusă şi Legio VIII Augusta. Legiunile moesice vor fi autoare ale proclamării ca împăraţi a lui Ingenuus, la 258 şi Regalianus, la 260. În vremea guvernatorului Ti. Plautius Silvanus Aelianus avem ştirea că peste 100.000 de transdanubieni, fomaţi din bastarni, sarmaţi şi geţi, vor fi strămutaţi în Moesia. Însă vidul demografic lăsat prin această strămutare va lăsa drum liber sramaţilor şi saramţilor care vor ataca frecvent Dobrogea. Aceste atacuri sunt urmate de cele ale dacilor, care profitând de situaţia dramatică prin care trecea imperiul vor ataca şie ei Moesia. Pentru a-şi exercita un control mai eficient asupra ţărmului pontic, romanii vor institui aici o supraveghere militară încredinţată unui praefectus orae maritimae. În timpul Flaviilor este organizată şi flota dunăreană, aşa-numita classis Flavia Moesica. Provincia Moesia Inferior era mărginită la nord de cursul inferior al Dunării, la est de vărsarea râului Ciabrus, dar cuprindea şi teritorii locuite anterior de tribali, apoi Ripa Thraciae şi, bineînţeles, Scythia Minor (Dobrogea de astăzi). Ulterior vor anexate şi oraşele greceşti Histria, Tomis, Callatis, Dionysopolis, Odessos şi Messambria. Legat de forţele militare ale Moesiei Inferior este şi castrul de la Barboşi, în sudul Moldovei. Moesia Inferior devine o provincie imperială, guvernarea ei fiind încredinţată unui legatus Augusti pro praetore. Administrarea finanţelor se afla în sarcina unui procurator Augusti, personaj de rang ecvestru. Acesta chiar putea, cu titlu interimar, să guverneze provincia pe perioada lipsei guvernatorului. Dobrogea provincie romană (46-sec. III) Prima manifestare concretă a autorităţii romane la sudul Dunării a fost sub forma unui organism provincial, supus autorităţii unui prefectus civitatium Moesiae et Treballiae. Din punct de vedere geografic, la acel moment, prin Moesia se înţelegea teritoriul aflat între Dunăre şi Serbia actuală. Se pare că până spre anul 46 p. Chr. acest teritoriu a rămas sub autoritatea proconsulilor Macedoniei. Tutela regilor odrisi asupra Dobrogei se încheie cu anul 45 p. Chr., odată cu desfinţarea regatului trac. Pentru multă vreme, în istoriografia problemei s-a vehiculat ca moment de intrare a Dobrogei în graniţele imperiului, anul 46 p. Chr. Cu toate acestea, se apreciază în momentul de faţă că abia în vremea lui Vespasian are lor includerea oficială a Dobrogei în provoncia Moesia. Un rol important în controlul roman asupra Dobrogei şi a gurilor Dunării şi l-a adus guvernatorul provinciei Moesia, Ti. Plautius Silvanius Aelianus (56-66) care într-un elogiu se laudă, printre altele, cu strămutarea în Moesia a peste 100.000 de transdanubieni, cu rolul de a diminua pericolul barbar la graniţele imperiului şi de a dispune de noi plătitori de tribut. Prin această acţiune, pe lângă reglementarea 109

situaţiei politice din zona nord-danubiană, vor fi puse bazele anexării oficiale a Dobrogei la Moesia. Un alt document epigrafic histrian ne demonstrează, pe de altă parte, că un scontrol vanal roman se întinsese, încă înainte, până la gurile Dunării. Autoritatea romană nu a schimbat statutul oraşelor greceşti de pe litoralul dobrogean. Acestea, acoperite de scutul roman, şi-au păstrat cele mai importante drepturi: autonomia internă, teritoriile rurale şi dreptul de a bate monedă proprie. Drept recunoştinţă, grecii vor institui în oraşele importante cultul imperial. Singura cetate pe care Strabo o califică drept „oraş” era Callatis, spre deosebire de „orăşelele” Histria şi Tomis. Relaţiile comerciale sunt cu mult extinse prin înfiinţarea flotei de pe Dunăre (classis Flavia Moesica) în timpul lui Vespasian, îşi avea baza la Noviodunum (Isascea). Dobrogea a constituit pe timpul războaielor daco-romane o zonă strategică pentru romani. În timpul primului război dacic (101-102), pe teritoriul dobrogean, la Adamclisi s-a purtat cea mai grea bătălie a romanilor cu dacii şi sarmaţii. În urma victoriei romanilor şi în cinstirea celor 3.800 de soldaţi căzuţi pe câmpul de luptă se va ridica pe acest loc un impunător mausoleu, iar alături un altar cu următoarea inscripţie „În onoarea şi amintirea preavitejilor bărbaţi „soldaţi” care au pierit luptând pentru statul roman”. În apropiere se va ctitori oraşul roman Tropaeum Traiani. După acest eveniment şi înfrângerea regatului dac, Dobrogea va cunoaşte o perioadă de linişte şi prosperitate. În anul 86, împăratul Domitian va reorganiza din punct de vedere administrativ provincia Moesia, Dobrogea fiind inclusă în Moesia Inferior. Legătura cu teritoriile nord-dunărene, necuprinse în hotarele romane s-a realizat prin construirea unor „capete de pod”, la Barboşi sau Gura Ialomiţei. Paza frontierelor era asigurată prin cantonarea a trei legiuni: la Novae (leg. I Italica), la Durustorum (Silistra) (leg. XI Claudia) şi la Troesmis (Igliţa) (leg. V Macedonica). Pe malul drept al fluviului se cunosc numeroase cetăţi: Novae, Durustorum, Altinum, Axiopolis, Capidava, Carsium, Beroe, Troesmis, Arrubium, Dinogetia, Noviodunum, Aegyssus etc. După domnia lui Caracalla, atacurile repetate ale carpilor şi goţilor vor afecta puternic şi zona dobrogeană. Cândva, între 242 şi 262 are loc distrugerea Histriei. În anul 248 marea coaliţie ştim că, trecând Dunărea, a devastat şi Moesia Inferior. În anul 258 se petrece un fapt inedit, când goţii, carpii şi aliaţi acestora îşi construiesc nave, undeva în nordul Pontului Euxin şi încep să atace imperiul, ajungând pe mare şi pe uscat până în Asia Mică. Coloana barbară însă a fost zdrobită undeva prin zona litorală a Moesiei Inferior, de către împăratul Aurelian. Cu toate acestea, expediţiile maritime ale barbarilor continuă, astfel încât în anul 267 este consemnată pătrunderea

110

acestora pe Dunăre (în cadrul căreia numai herulii aveau în jur de 500 de corăbii), devastând numeroase aşezări şi cetăţi riverane fluviului. Populaţia Dobrogei în epoca romană Raportat la suprafaţa Dobrogei, pentru epoca romană se constată o mare concentare de aşezări. Populaţia acestora era foarte variată: geţii autohtoni, grecii din colonii, colonişti traci şi romani.

111

Istoria veche a României Curs 11 PROVINCIA DACIA Hotarele Daciei Părţi din teritoriul regatului dac (Muntenia, sudul Moldovei şi sudestul Transilvaniei) se aflau deja sub autoritatea guvernatorului provinciei Moesia Inferior, chiar înainte de a fi transformat în provincie romană. Banatul şi zona vestică a Olteniei erau integrate, probabil, provinciei Moesia Superior. După cel de-al doilea război dacic (106 p. Chr.) alte teritorii importante vor intra sub dominaţia romană (Oltenia, Banatul şi părţi din Transilvania). Odată cucerită, Dacia este organizată în provincie, cu o administraţie şi structuri similare altor teritorii cucerite de romani. Primul document scris care face referire, explicit, la transformarea Daciei în provincie romană este o diplomă militară descoperită la Porolissum, ce datează din 11 august 106 p. Chr, fapt ce sugerează că la acea vreme era deja un teritoriu roman. În acest răstimp încep să fie bătute şi emisiuni monetare cu legenda DACIA CAPTA, urmate de cele de tip DACIA AUGUSTI PROVINCIA. Organizarea noii provincii s-a făcut sub supravegherea directă a împăratului cuceritor, Traian, care rămâne în Dacia până în primăvara lui 107 p. Chr. Chiar în anul 100, împăratul Traian a dispus tăierea unui drum în stâncă în zona Cazanelor, acţiune consemnată în aşa-numita Tabula Traiana. După transformarea Daciei în provincie romană, graniţa între cele două provincii devenea superfluă, dar această linie defensivă nu a fost părăsită în totalitate. Izvoarele scrise privitoare la graniţele provinciei Dacia sunt destul de sărace; ele sunt completate de cele arheologice şi de cercetările de teren întreprinse de-a lungul limes-ului dacic. Traseul aceste frontiere este cu atât mai greu de dedus, cu cât ele au şi fluctuat în cei 165 de ani de dominaţie romană. Principalele surse scrise păstrate sunt celebra hartă, cunoscută sub numele de Tabula Peutengeriană întocmită în sec. IV, ce cuprinde doar o parte din teritoriul provinciei, alături de unele pasaje laconice din Eutropius, Cludius Ptolemaios şi Iordanes. Prin urmare, singurele repere sigure sunt oferite de castrele de graniţă ridicate pe frontiera Daciei. În vremea lui Traian, spre vest, graniţa era marcată de linia de vărsare a Mureşului şi Tisei în Dunăre, de unde înainta spre răsărit, pe cursul Mureşului până la Micia (actualul Veţel, HD) de unde urca spre nord-vest, înglobând Depresiunea Zarandului. Linia urmată prin Munţii Apuseni nu se cunoaşte, dar ea încorpora, desigur, bogata zonă auriferă. Frontiera este marcată, apoi, de castrul de la Bologa (CJ), cu rolul de a închide accesul dinspre Crişul 112

Repede şi continua prin Munţii Meseşului, până la Porolissum, unde se afla „cheia de boltă” a sistemului defensiv al provinciei Dacia. Castrele de la Tihău (SJ) şi Ilişua (BN) marchează limita nordică, despărţită de lumea dacilor liberi. O serie de burguri descoperite în judeţul Mureş marchează traseul ce coboară spre sud-estul Transilvaniei, punctat prin castrele de la Olteni, Angustia, Cumidava. Trecând Carpaţii prin pasul Bran, graniţa este sugerată de descoperirea de la Rucăr, de unde prin Câmpia Munteană ajungea aproape de Turnu Măgurele, pe Dunăre. Din acest punct, până la vărsarea Tisei, frontiera era formată de fluviu. În timpul urmaşului lui Traian, Hadrian, părţile aflate înainte sub autoritatea Moesiei Inferior, anume partea din sud-estul Transilvaniei, cuprinsă între Angustia (Breşcu) şi Caput Stenarum (Boiţa), sudul Moldovei, estul Olteniei şi Muntenia sunt integrate provinciei Dacia, graniţa naturală în această ultimă regiune formând-o Oltul, numită, astfel, Limes Alutanus. O nouă modificare survine în vremea împăratului Septimius Severus (193-211), care ridică un nou limes, numit Limes Transalutanus la o distanţă cuprinsă între 10 şi 50 km est de Olt, cu scopul de a întări acest segment. După atacurile carpilor, din anii 245247, acest limes cade, fiind abandonat, graniţa revenind pe lina Oltului, în vremea lui Filip Arabul. Organizarea administrativă a Daciei romane Este un fapt ştiut, acela că, încă înainte de a constitui la nord de Dunăre o provincie romană, o parte a pământului dacic intrase deja sub dominaţia Romei. Astfel, Dio Cassius afirmă că, în schimbul eliberării generalului roman Longinus, capturat în Dacia, regele Decebal pretindea lui Traian „să-i dea înapoi ţara până la Istru”, cu alte cuvinte să-i retrocedeze teritoriile ocupate după primul război dacic. Se pune problema care teritorii, când şi în ce condiţii au intrat ele sub dominaţia romană. Acelaşi istoric ne informează că împăratul Traian, la încheierea primului război, „lăsă oaste la Sarmizegetusa, punând străji şi în restul ţării”. Astfel se poate aprecia că au fost lăsate forţe armate în diferitele castre ridicate în cursul înaintării armatelor romane: Banat, Ţara Haţegului, nordul Olteniei, Muntenia, sudul Moldovei şi sud-estul Transilvaniei. Forţele armate de ocupaţie din Dacia trebuie să fi fost apreciabile. Chiar în capitala regală, Sarmizegetusa, a fost lăsată o puternică garnizoană, lucru demonstrat de câteva blocuri de piatră încastrate în zidurile fortificaţiei de aici, purtând numele legiunilor II Adiutrix pia fidelis, IIII Flavia felix şi o vexilaţie a legiunii VI Ferata, dar şi a legiunii Adiutrix. În acest timp, aşa cum am precizat, zona extracarpatică se afla sub controlul Moesiei Inferioare. O serie de fortificaţii romane ridicate în zona pasurilor de trecere spre Tansilvani, 113

ca şi altele, au fost construite, se pare, chiar între cele două războaie dacice, cu scopul de a apăra teritoriile recent anexate de Traian la nord de Dunăre. Prin urmare, se poate conchide că bună parte din teritoriile dacice au fost anexate încă din anul 102, parte alipite Moesiei Superior (Banatul, vestul Munteniei), parte Moesiei Inferior. La sfârşitul celui de-al doilea război dacic, întreaga Dacie era înfrântă. Acest lucru reiese clar din izvoarele scrise păstrate, la care se alătură un basorelief păstrat la Roma personificând Dacia sub chipul unei femei aşezate, cu capul spijinit în plama mâinii drepte, lângă un scut dacic şi alte arme. Traian a mai rămas în Dacia până în anul 107, după care a plecat spre Roma pentru a sărbători triumful. În Dacia rămânea însă o puternică armată de ocupaţie sub comanda generalului Iulius Sabinus. Probabil în timpul acestuia s-a petrecut procesul de organizare a provinciei Dacia. Prin 108-109 i-a succedat guvernarea lui D. Terentius Scaunarius. Totuşi, nu toate teritoriile ocupate de Traian au fost cuprinse în noua provincie. Cele ataşate Moesiei Inferior au continuat să rămână sub autoritatea acesteia. Aşadar, provincia Dacia cuprindea cea mai mare parte a Transilvaniei (cu excepţia colţului de sud-est, aproximativ judeţele de astăzi Sibiu şi Braşov), vestul Olteniei (aproximativ actualele judeţe Mehedinţi şi Gorj) şi Banatul. Dacia era o provincie imperială, având în frunte un guvernator ca locţiitor al împăratului, numit dintre membrii ordinului senatorial. Întrucât în provincie staţionau trei legiuni, guvernatorul era de rang consular, adică ales dintre foştii consuli. Acesta avea atribuţii militare şi juridice, pe care le exercita în numele împăratului. Pe timpul guvernării lui D. Terentius Scaunarius a fost fundată Colonia Ulpia Traiana Sarmizegetusa, capitala noii provincii. Importanţa Daciei în ierarhia provicniilor ormane rezultă şi din faptul că toţi guvernatorii ei din timpul lui Traian au fost personalităţi militare de primă mână. Spre exemplu Bassus guvernase înainte Syria, una dintre cele mai importante provincii ale imperiului. După moartea lui Traian, pacea vremelnică de care beneficiase Dacia a fost ameninţată de sarmaţii iazigi, stabiliţi în Pannonia. Urmaşul lui Traian, Hadrian chiar avusese intenţia de a o părăsi, dar aşa cum ne spune Eutropius, l-au oprit prietenii. Hadrian va încredinţa comanda militară lui Q. Marcius Turbo, personaj militar de excepţie, care apare cu titulatura de praefectus în fruntea Pannoniei şi a Daciei. La ordinele lui Hadrian, lui Q. Marcius Turbo îi revine şi misiunea de a reorganiza în anul 118 provincia Dacia. În acest moment apare o nouă structură, în care apare Dacia Superior, cuprinzând cea mai mare parte a Daciei traiane. Acest lucru implică şi existenţa unei Dacii inferioare, ce cuprindea teritoriile nord-dunărene anexate în 101-102 de Moesia Inferior (estul Olteniei, sud-estul Transilvaniei, colţuri din nord-vestul şi sud-vestul Munteniei, precum şi sudul Moldovei. Apoi, în 123 este atestată o a treia provincie, Dacia Porolisenssis, desprinsă din 114

nordul Daciei traiane. Se pare, totuşi, că ea a fost creată tot în 118, odată cu celellate două provincii dacice. Dacia superioară avea în frunte tot un legatus Augusti pro praetore, dar de rang pretorian. Celelalte două provincii erau conduse de un procurator Augusti. În vremea împăratului Antoninus Pius, prin 140-143, se pare că vestul Munteniei a fost reanexat la imperiu, în cadrul provinciei Dacia Inferior. La limita răsăriteană a teritoriului reanexat s-a construit un mare val de pământ, întărit cu castre şi turnuri de pază, aşa-numitul limes transalutanus. Dar, la o jumătate de secol, după prima reorganizare adminstrativă a Daciei, s-a constatat că această concepţie strategică era depăşită. În 168-169 izbucneşte războiul cu iazigii. În aceste împrejurări, împăratul Marcus Aurelius hotărăşte să unifice cele trei provincii dacice sub autoritatea unui singur guvernator general, purtând titlul de legatus Augusti pro praetore trium Daciarum. Armata romană în Dacia (exercitus Daciae) Apărarea Daciei s-a bazat pe două elemente esenţiale: armata (legiuni şi trupe auxiliare) şi numeroase castre şi alte fortificaţii mai mici. Treptat, din îmbinarea acestor elemente, a rezultat un sistem defensiv unitar. Din cele 29 de legiuni de care dispunea imperiul în timpul lui Traian, trei au staţionat în Dacia, acestea fiind I Adiutrix, IIII Flavia felix şi XIII Gemina. După reorganizarea provinciei în timpul lui Traian a mai rămas doar o singură legiune, XIII Gemina cu sediul la Apulum. După reforma din anul 168 în Dacia a fost adusă o nouă legiune, V Macedonica, cu sediul la Potaissa. Comandantul legiunii era legatus legionis. O legiune era organizată în zece cohorte, ajungând, de multe ori, la un total de 6400 de oameni. Legiunile se recrutau numai dintre cetăţenii romani. Serviciul militar dura 25 de ani. În castrele de pe limes staţionau şi aşa-numitele trupe auxiliare, la început formate din trupe străine, iar apoi recrutate din provincii. Ele îşi primeau numele de la cel al popoarelor sau populaţiilor din care iniţial au fost recrutate, de exemplu: Gallorum, Thracorum, Dacorum etc.)., de la numele unui comandant sau de la numele împăratului. Trupele auxiliare erau grupate în unităţi regulate – alae (de cavalerie) şi cohortes (de infanterie), precum şi neregulate – nationes şi numeri. Soldaţii auxiliari erau recrutaţi din diferite popoare. Serviciul militar dura 25 de ani, la capătul cărora veteranii erau „lăsaţi la vatră”, primind cetăţenia romană, fapt ce atrăgea după sine dreptul de cetăţenie şi asupra familiei sale (soţii, copii). Uneori pentru fapte deosebite, unele unităţi militare primesc dreptul de cetăţenie în masă, înainte de terminarea serviciului militar.

115

Fiecare din cele trei provincii ale Daciei (Superior, Inferior şi Porolisenssis) avea propria sa armată (exercitus). Armata Daciei superioare număra, în afara legiunilor XIII Gemina şi V Macedonica şi un număr apreciabil de unită‚i auxiliare. În Dacia inferioară au staţionat doar trupe auxiliare. Cea mai cunoscută este exercitus Daciae Porolisenssis, formată din numeroase alae şi cohorte. Îmbrăcămintea soldatului roman consta din tunica, bracae (pantaloni), sagum (manta groasă de lână), iar la gât un fel de fular, numit focale. În picoare purtau caligae, iar ofiţerii calcei. Vestimentaţia era completată şi cu alte elemente, în funcţie de rang. Astfel, signiferii purtau pe cap o piele de urs. Armamentul roman consta din arme de apărare (coif, platoşă şi scut) şi armament de atac (pilumi – lance de aruncat, hasta, un alt tip de lance, gladius – spadă scurtă şi pugio – pumnal. Fiecare legiune îşi avea stindardul şi semnul său distinctiv. Spre exemplu Legiunea XIII Gemina, cantonată la Apulum avea ca semn leul, pe când Legiunea V Macedonica, de la Potaissa avea taurul. Armata romană va juca un rol foarte important în procesul de romanizare a provinciei Dacia. Aşezările Daciei romane Singura aşezare cu caracter protourban din Dacia preromană este cea înfiripată în jurul cetăţii de scaun de la Sarmizegetusa Regia. Procesul de urbanizare a Daciei debutează doar odată cu cucerirea romană, oraşele şi satele de aici evoluând după modelul lumii romane. Principalele izvoare pentru cunoaşterea lor sunt Geografia lui Ptolemeu, unde sunt pomenite 44 de localităţi, Tabula Peutingeriana şi Cosmografia anonimului din Ravenna. O parte a lor apar şi în izvoarele epigrafice, dar nu toate au fost identificate pe teren. Dintre toponimele acestor localităi, multe sunt de origine autohtonă, precum Acidava, Alburnus Maior, Ampelum, Apulum, Brucla, Buridava, Cumidava, Deusara, Dierna, Drobeta, Germisara, Micia, Porolissum, Potaissa, Ranisstorum, Sacidava, Singidava, Tibiscum. Altele sunt de factură romană, precum Salinae, Romula, Centum Putei ş. a. Oraşele Daciei romane se împărţeau în două mari categorii: municipii şi colonii. În Dacia, aproape toate oraşele (cu excepţia Ulpiei Traiana Sarmizegetusa) au dobândit mai întâi rangul de municipium, majoritatea primind, apoi, şi pe cel de colonia. Indiferent de rangul lor, oraşele primeau dreptul de a se conduce singure, fiecare având un mic senat, aşa-numitul consiliu al decurionilor. Dregătorii (magistrati) cei mai înalţi erau, de obicei, în colonii, cei doi dumviri, iar în municipii, cei patru quatuorviri, care răspundeau de întreaga conducere a oraşului. Edilii (aediles) erau dregătorii imediat următori în rang, fiind însărcinaţi cu îngrijirea clădirilor publice, organizarea lucrărilor publice, poliţia, întreţinerea oraşului, organizarea spectacolelor etc. aceşti 116

dregători erau sprijiniţi de o mulţime de funcţionari, formaţi din scribi, librari, curieri, servitori ş. a. Paza şi ordinea în oraş o asigurau lictorii şi poliţia urbană, subordonată edililor. În Dacia au fost înfiinţate 12 oraşe. Colonia Ulpia Traiana Sarmizegetusa Acest oraş, ales ca şi capitală a Daciei a fost întemeiat prin 107110, pe vremea lui Decius Terentius Scaunarius, primul guvernator al Daciei, fiind singurul oraş de pe vremea lui Traian şi singurul cu titlul de colonia încă de la bun început. Şi numai aici fondarea s-a realizat printr-o adevărată şi tradiţională colonizare cu cetăţeni romani, mulţi dintre ei veterani ai legiunilor participante la războaiele dacice. Locuitorii săi au fost înscrişi în tribul Papiria, din care făcea parte şi Traian, iar oraşul a fost dăruit cu ius Italicum. La început oraşul purta denumirea simplă de Ulpia Dacica, pentru ca ulterior, sub Hadrian să o cunoaştem sub numele de Colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa, primind, deci şi numele vechii capitale a dacilor. Sub Severus Alexander primeşte şi titlul de metropolis. Încă de la întemeiere oraşul a devenit capitala politicoadministrativă a Daciei, adăpostind reşedinţa guvernatorului în răstimpul cuprins între 106-118, cât Dacia a fost unitară. Tot aici şi-a avut reşedinţa şi procuratorul financiar al Daciei. Din punct de vedere religios, la Sarmizagetusa se afla sediul cultului imperial, ce se oficia în incinta Palatului augustalilor. Aici, la altarul împăratului divinizat, marele preot al Daciei întregi aducea sacrificii solemne pentru sănătatea împăratului şi pentru binele teritoriilor stăpânite de el. Napoca (Cluj-Napoca) Este atestată imediat după cucerire de un miliarum. Important nod rutier şi centru meşteşugăresc, Napoca s-a dezvoltat rapid, fiind ridicată sub Hadrian, în 177, la rangul de municipiu şi capitală a Daciei Porolisenssis. În timpul lui Marcus Aurelius devine colonia. Drobeta (Drobeta-Turnu Severin) Apare tot în timpul lui Hadrian cu titlul de municipiu. Drobeta a constituit un centru militar strategic, dar şi un important centru meşteşugăresc şi de trafic comercial. Ajunge la rangul de colonie sub Septimius Severus. Apulum (Alba Iulia) Deşi nu a avut rangul de capitală a provinciei, Apulumul a reprezentat a principala forţă economică şi militară a Daciei. În acelaşi timp era şi un important nod rutier, cu port la râul Mureş. În fapt, la Apulum au existat două mari oraşe, dezvoltate diferit unul în vecinătatea celuilalt. Începuturile celor două oraşe nu este bine precizat. Oraşul de pe malul Mureşului, din Partoş s-a dezvoltat din canabae-le Legiunii XIII 117

Gemina, menţionate documentar sau, după alţii, pe locul unui presupus castru de legiune atribuit Legiunii I Adiutrix. După anul 160, apare cu titulatura de municipium Aurelium Apulense. Foarte curând, sub Marcus Aurelius primeşte şi titlul de colonia Aurelia Apulense. Cel de-al doilea oraş roman de la Apulum se va dezvolta din vicusul constituit jurul castrului Legiunii XIII Gemina, care în timpul lui Septimius Severus este numit municipium Septimium Apulensis. Mai târziu, sub împăratul Traianus Decius apare cu rangul de colonia nova Apulensis. Prosperitatea de care se bucura acest oraş reiese cu pregananţă dintr-o inscripţie din timpul împăraţilor Trebonianus Gallus şi Volusianus, în care este numită colonia Aurelia Apulensis Chrysopolis, adică „oraşul bogat în aur”. Bogăţia oraşelor romane de la Apulum se poate aprecia şi prin numărul foarte mmare de epigrafe cunoscute, constituind peste un sfert din numărul total al inscripţiilor cunoscute în întreaga Dacie. Potaissa (Turda) Ca şi Napoca este atestată prin acelaşi milliarum. Iniţial, pentru multă vreme, a fost doar un vicus, numit Patavissensium vicus. Odată cu aducerea la Potaissa, în anul 168 a Legiunii V Macedonica, localitatea va cunoaşte o dezvoltare impetuoasă, ajungând sub Septimius Severus la rangul de municipium Septimium Potaissense, imediat sau în vremea lui Caracalla primind titlul de colonia. Subordonate oraşului Potaissa era, se pare, şi regiunea saliniferă Ocna Mureş, unde este pomenită localitatea Salinae. Porolissumm (Moigrad) Cum sugestiv îl numea N. Gudea, Porolissum-ul reprezenta „cheia de boltă” a sistemului defensiv roman din Dacia, având, deci, un rol strategic militar deosebit pe graniţa de nord a provinciei. Oraşul s-a născut pe locul unei aşezări dacice. Sub Septimius Severus este atestat sub numele de municipium Porolissense, rang pe care nu îl va depăşi. În anul 213 oraşul va primi vizita împăratului Caracalla, prilej cu care drumul dintre Napoca şi Porolissum este reparat. Ampelum (Zlatna) Nu departe de Apulum, la intrarea în Munţii Apuseni se va constitui oraşul Ampelum, sediul administraţiei minelor de aur ale Daciei şi, în acelaşi timp, reşedinţa conducătorului acesteia, acel procurator aurariarum. Deşi inscripţiile care să ateste calitatea de municipiu a Ampelum-lui lipsesc, existenţa unui ordo Ampelensium presupune ridicarea sa la rangulde oraş, probabil în timpul lui Septimius Severus. Tibiscum (Jupa, CS) Dintre aşezările ridicate în vestul Daciei, Tibiscum-ul a fost cea mai importantă. Iniţial aceasta a fost un pagus, în dependenţă de capitala de la Sarmizegetusa. Pe măsură ce rolul său creşte, cunoscând apogeul în cursul sec. III, fiind un important nod rutier al

118

Daciei, Tibiscum-ul apare sub împăratul Gallienus cu rangul de municipium. Dierna (Orşova) Dierna se află în zona de vărsare a râului Cerna în Dunăre, fiind un important port şi centru comercial, în permanenţă concurenţă cu oraşul Drobeta. Aici a funcţionat şi o staţie vamală, în cadrul căreia este pomenit şi arendaşul vămilor dacice, un anume Titus Iulius Saturninus. Septimius Severus o va ridica la statutul de municipium, pe care nu îl va depăşi niciodată. Romula (Reşca, OT) A luat naştere printr-o colonizare masivă cu veterani, fiind singurul oraş din Dacia cu denumire curat latină. Se presupune că a primit rangul de municipiu sub împăratul Hadrian. Sub Filip Arabul oraşul devine colonia. Alături de cele 12 oraşe, în Dacia au existat numeroase târguri şi sate. Aceste aşezări rurale purtau denumirea de pagi şi vici. Singurele aşezări de tip pagus sunt cele aflate în perimetrul coloniei Sarmizegetusa, Aquae (Călan) şi Micia (Veţel). Aceste aşezări un nivel de dezvoltare mai ridicat faţă de satele propriu-zise. Urmează, ca amploare satele de tip vicus, precum Alburnus Maior (Roşia Montană), Brucla (Aiud), Salinae (Ocna Mureş) sau Sucidava (Celei). Staţiuni balneare (Germisara, Ad Mediam) Aşezări ruale (Lechinţa de Mureş, Cristeşti, Micăsasa etc.). Populaţia provinciei Dacia: colonişti şi autohtoni Aspectul demografic al Daciei, după cucerirea romană trebuie să fi fost schimbat radical fată de perioada precedentă. Pentru a-şi crea o bază socală puternică, administraţia romană va trece la o colonizare masivă, care să acopere toate sectoarele vieţii economico-sociale. Curând Dacia va deveni un mozaic etnic şi cultural original, al cărui liant principal îl constituia elementul romanizat. În momentul de faţă există încă o dispută legată, pe de o parte, de continuitatea populaţiei autohtone, pe de alta de însăşi posibilitatea romanizării provinciei în cei 165 de ani de existenţă. Izvoarele antice (Criton-Getica, Ioannes Lydus) vorbesc, în general, de o secătuire a Daciei de bărbaţi, după cucerirea romană. Principalul izvor în problema de faţă îl constituie opera lui Eutropius, Breviarum ad Urbe condita, în care acesta afirmă: „…Traian, după cucerirea Daciei, adusese mulţimi nesfârşite de oameni din toată lumea romană pentru a popula oraşele şi a cultiva ogoarele căci Dacia fusese secătuită de bărbaţi în urma lungului război al lui Decebal”. Este curios încă că izvoarele nu fac referire, în problema situaţiei demografice a Daciei îndartă după cucerire. Colonizarea masivă de care vorbeşte Eutropius nu se poate explica doar prin depopularea Daciei (a cărei amploare este exagerată) ci prin nevoia de braţe

119

suplimentare de muncă, în condiţiile unei valorificări superioare a bogă‚iilor provinciei. Colonizarea provinciei s- desfăşurat în două forme principale: cea tradiţională, prin colonizare efectivă şi cea prin atribuire de pământ din pământul Daciei, devenit ager publicus, unor cetă‚eni romani sau peregrini, unii fără cetă‚enie romană, din diferite părţi ale imperiului. Ultima formă a fost utilizată pe scară largă în cazul Daciei. Dar, o parte a solului a fost atribuit trupelor, de unde acestea îşi asigurau subzistenţa. Prezenţa dacilor în preajma trupelor este susţinută prin descoperirea în interiorul castrelor a o serie de produse de ceramică autohtonă. Altă parte a solului a aparţinut domeniului imperial: atât locurile în care s-au exploatat bogă‚ii ale subsolului (şi unde s-au adus din alte părţi specialişti în minerit), cât şi cele destinate păşunatului vitelor (în special în zonele montane, străbătute de păstorii daci). Contrar unor informaţii antice, în Dacia s-a întemeiat doar un singur oraş prin colonizare efectivă, anume Colonia Ulpia Traiana Sarmizegetusa şi, eventual, Malva. În rest, s-a procedat la atribuirea de pământ din solul provincial, devenit ager publicus. Originea coloniştilor se poate uneori stabili după inscripţiile păstrate. O statistică arată că din cele circa 2950 de nume cunoscute în Dacia, circa 74 % sunt romane, la acestea adăugându-se un lot mai mic de nume greceşti (14 %), precum şi de altă origine (celtice, tracodacice, siro-semite, egiptene, nord-africane). Mult mai sugestivă est repartizarea lingvistică a inscripţiilor, din care majoritatea covârşitoare sunt latine, foarte puţine greceşti şi într-un număr infim siropalmiriene. O parte a acestor colinişti au venit chiar din Italia. După cum o demonstrează necropolele de la Caşolţ şi Calbor, acestea aparţin unor colonişti norico-pannonici, în timp ce nceropolele de la Zlatna, Brad, Ighiu, Roşia Monrană, aparţin unor colonişti dalmati, din triburile Pirustae, Baridustae şi Sardeates. Mult mai bine atestatţi epigrafic sunt însă coloniştii veniţi din provinciile orientale: Siria (mulţi sirieni avem atestaţi epigrafic la Apulum şi Sarmizegetusa), Pergam, Galatia, Frigia, Palmyra ş. a. O parte a lor au sosit din cele două Moesii, Thracia, Pannonia, Gallia, Germania, Noricum sau Retia. Alături de acest element colonizat în Dacia au staţionat, pentru o perioadă limitată şi populaţii din alte etnii, ca soldaţi în unită‚ile militare ale provinciei. Acest lucru este afirmat de cognomen-ul pe care unii soldaţi şi-l păstrau, în amintirea naţionalittă‚ii lor. Pe lângă cei din armată şi populaţia colonizată, în Dacia avem şi o administraţie formată din fucnţionari, negustorii şi numeroşi sclavi. În paralel cu procesul de colonizare a provinciei trebuie să fi pătruns în Dacia numeroşi locuitori veniţi din proprie iniţiativă, atraşi de bogă‚iile acesteia. Cei mai mulţi dintre aceşti nou veniţi poartă nume de factură romană, chiar dacă cel de-al treilea element (cognomen) indică adesea 120

o origine neromană. Este semnificativ că dintre deţinătorii de tria nomina, cei mai mulţi poatră ca nomen gentile pe cele de Ulpius, Aelius şi Aurelius, aparţinând în majoritatea cazurilor împăraţilor din dinastia Antoninilor sau lui Caracalla (care a acordat, în 212, prin Constitutio Antoniniana, dreptul de cetă‚enie majorită‚ii locuitorilor imperiului). însă coloniştii locuiau cu precădereîn oraşe, unde îi atestă şi inscripţiile. Posibil ca zonele rurale să fi fost locuite îndeosebi de populaţia băştinaşă, care constituiau al doilea element demografic al Daciei romane. S-a obiectat multă vreme că dacii nu sunt atestaţi în inscripţiile provinciei. Totuşi ei nu lpsesc cu desăvârşire: un Iulius Daciscus avem la Drobeta iar un Decebalus, luci (filius) avem pomenit la Germisara. O contribuţie deosebită la rezolvarea problemei prezenţei populaţiei dacice în provincie şi l-a adus arheologia. Criteriul general adoptat pentru identificarea pe cale arheologică a dacilor în vremea romană îl constituie persistenţa unor elemente de cultură materială şi spirituală din vremea Regatului dac. Arheologia satelor daco-romane prezintă un interes deosebit pentru problema simbiozei (convieţuirii) daco-romane. În momentul de faţă se cunosc numeroase aşeyări rurale de epocă romană în care apar asociate elemente de civilizaţie romană (în special ceramică) cu cele dacice. Cele mai multe se concentrează în Transilvania, aşa cum o indică descoperirile de la Caşolţ, Slimnic, Micoşlaca, Noşlac, Cristeşti ş. a. Aceste descoperiri iulstrează clar convieţuirea elementului autohton dac cu coloniştii, fie că trăiesc în casrul aceleiaşi comunită‚i rurale, fie separat, dar împrumutând reciproc elemente de cultură materială. Dacii apar cel mai conservatori în perpetuarea ritului funerar de tradiţie autohtonă (incineraţi cu variantele ei de ritual). Totuşi şi aici îşi fac loc elemente de civilizaţie romană (ceramică, fibule, sticlărie) alături de cea dacică şi chiar de tradiţie romană („obolul lui Charon”). Numeroase materiale dacice au apărut şi în castrele şi aşezările civile dezvoltate în jurul lor. Astfel de produse au ajuns în castre fie cu ocazia lucrărilor de fortificaţii, fie prin folocirea unor produse ale băştinaşilor locuind în apropiere de către soldaţii romani. în aceeaşi măsură elementul dac poate fi sesizat prin ceramică specifică şi cadrul unor villae rusticae romane, precum cele de la Aiud, Răhău, Chinteni ş. a. Descoperirile arheologice, deşi nu pot răspunde mulţumitor la toate întrebările, sunt totuşi elocvente pentru existenţa unui dialog între cuceritori şi cuceriţi. Viaţa economică a Daciei romane Cu toate progresele înregistrate graţie fenomenului complex de integrare a Daciei în structurile imperiului, economia provinciei prezintă încă un caracter predominant autarhic: pe de o parte, cea mai 121

mare parte a producţiei agricole era destinată subzistenţei producătorilor şi consumului oraşelor şi armateiş pe de alata, nevoia de produse manufacturate era în general satisfăcută de artizanatul local, întrucât slaba putere de cumpărare a majorită‚ii populaţiei limitează volumul schimburilor. Se pot delimita patru mari etape ale vieţii economice în provincia Dacia: 1. O perioadă de avânt economic, de la cucerire la războaiele marcomanice (166). 2. O perioadă marcată de o stagnare, ilustrată de perioada războaielor marcomanice şi cea imediat următoare. 3. O nouă etapă de înflorire a vieţii economice, cuprinsă între domniile împăraţilor Septimius Severus şi Gallienus. 4. Cea de-a patra etapă este una de criză generală a imperiului, provincia Dacia fiind şi ea afectată direct. În aceste condiţii, agricultura reprezintă principala ocupaţie a locuitorilor provinciei. În general, în Dacia a predominat proprietatea mică şi mijlocie. Este de relevat faptul că aproape toată terminologia agrară de origine latină s-a transmis în limba română: arare (a ara), ager (ogor), seminare (a semăna), colligere (a culege), machinari (a măcina), sappa (sapă), aratrum (aratru = plug), furca (furcă), mola (moară), secale (secară), fasoleum (fasole), napus (nap), pepo (pepene), radicula (ridiche) etc. Simplii coloni îşi lucrau pământul prin munca proprie, însă unii locuitori ai oraşelor ce posedau mici proprietă la şară lucrau cu sclavi specializaţi. De asemenea, existau şi unele proprietăţi agricole mai întinse, ai căror stăpâni locuiau aşa-numitele villae rusticae, precum cele cercetate la Hobiţa, Cinciş, Ciumăfaia, Aiud ş. a. În teritoriile unită‚ilor militare, pământul era cultivat de militari şi de populaţia civilă (îndeosebi autohtonă) supusă la plata dijmei. Creşterea animalelor era practicată în gospodăriile proprii ale coloniştilor şi autohtonilor. :i în acest domeniu, terminologia latină s-a păstrat în totalitate în limba română: bos (bou), taurus (taur), vacca (vacă), vitellus (viţel), ovis (oaie), vervex (berbec), porcus (porc), capra (capră), admissarius (armăsar). O altă formă este reprezentată de păstoritul transhumantş păşunile aparţineau domeniului imperial şi erau arendate păstorilor (pecurarii) prin intermediul unor arendaşi (conductores). Studiile osteologice arată că rasele erau în generald e o productivitate mică. Un domeniu special este cel al pomiculturii şi viticulturii. Terminologia românească este de aceeaşi origine latină. Spre exemplu: vitis (viţă de vie), mustum (must), vinum (vin), acetum (oşet). Exploatarea bogăţiilor subsolului Domeniul cel mai important, asupra căruia suntem cel mai bine informaţi, este cel al exploatării aurului. Această activitate a fost 122

repusă în funcţiune imediat după organizarea provincieiş întreruptă temporar în perioada invaziilor sarmato-germanice din timpul lui Marcus Aurelius, exploatarea minelor de aur va fi reluată după trecerea primejdiei. Tinutul minier din Muţii Apuseni se afla în patrimoniul împăratului. Cele mai cunoscute exploatări (aurariae) erau la Ampleum (Zlatna – centrul administraţiei miniere), Alburnus Maior (Roşia Montană) şi Brucla (Aiud). Administraţia era încrdinţată unui procurator aurariarum. Aurul era exploatat, pe lângă metoda simplă a culegerii din nisipul aurifer, prin galerii (cuniculi) şi puţuri (putei, putea). Aceste galerii atingeau 150-650 m. Intrările unor astfel de galerii se mai pot observa la Alburnus Maior, în unele dintre acestea fiind găsite şi o serie de tăbliţe cerate cu scriere cursivă, de epocă romană. În alte locuri sau identificat urmele unor bazine săpateu în stâncă pentru strâns apa necesară spălării minereului zdrobit, precum la Vulcoi-Corabia sau Muntele Breaza (lângă Zlatna). Exploatarea se făcea de către mineri specializaţi, unii aduşi special în acest scop din Dalmatia: Pirustae (la Alburnus Maior ei formează un cartier: vicus pirustarum), Baridustae, Sardeates. În zona auriferă a Munţilor Apuseni se cunosc aproape 80 de nume ilirice. Alţii erau angajaţi temporariş astfel dintr-o tăbliţă cerată aflăm cum un om liber îşi închiriază foţa de muncă unui aurarius pe timp de circa 5 luni, pentru suma de 70 de dinari. Odată cu aurul se exploatau şi alte metale neferoase (argint, cupru, plum sau mercur). Asemenea exploatări se cunosc şi în Banat, la Dognecea, Sasca Montană şi Surducul Mare unde, în ultima, Tabula Peutingeriana înregistrează toponimul sugestiv de Centum Putei, anume „o sută de puţuri”. Despre exploatarea fierului suntem mai puţin informaţi. O inscripţie de la Teliucul Inferior (HD) ne face cunoscuţi, pe timpul lui Caracalla, doi conductores ferrariarum. Fierul, prelucrat în bare, era destinat să acopere nevoile interne ale provinciei şi în special cele ale armatei. O bogă‚ie importantă a daciei o reprezentau salineleş în chip sugestiv, pe drumul de la Apulum la Potaissa, Tabula Peutingeriana menţionează o localitate purtând acest nume, Salinae (Ocna Mureş). Aceste saline aparţineau tot domeniului imperial, fiind arendate unor conductores. Astfel de arendaşi sunt pomeniţi la Apulum sau Micia. Sarea Daciei era cel mai probabil şi exportată în provinciile vecine. Un loc important în viaţa provinciei o deţineau carierele de piatră. Pentru exploatarea marmurei este cunoscută cariera de la Bucova, folosită pentru monuementele de la Sarmizegetusa. Pe drumul dintre Aquae şi Germisara este plasată localitatea Petrae, identificată cu Măgura Uroiului (lângă Simeria), de unde se extrăgea augitandezitul folosit la executarea a numeroase monumente sculpturale de la Sarmizegetusa şi Micia. Din cariera de la Ighiu se extrăgea calcarul utilizat pentru ridicarea castrului de la Apulum şi a altor monumente

123

din jurul acestuia. Urmele acestor exploatări antice s-au păstrat până în zilele noastre. Meşteşugurile Constituie activitatea cea mai reprezentativă pentru a putea aprecia valoarea civilizaţiei romane în raport cu cea anterioară şi cu cele post-romane. Documentarea cea mai importantă este rezultatul cercetărilor arheologice. Pe lângă produsele, de bună calitate din import, necesarul de pe piaţa Daciei era completat de producţia meşteşugărească locală. Repertoriul de ocupaţii (meserii) atestat de inscripţiile Daciei este sugestiv. Cei mai cunoscuţi erau fabrii – meseriaşi care prelucrau materiale dure, precum fierul şi alte metale, dar şi construcţtori. La Apulum este atestat un col(egium) fab(rum) et dendr(ophorum), probabil de dulgheri. Câteva inscripţii amitesc de lapicizii (lapidarii), meşteri pietrari, la Aquae, Micia, Cristeşti ş. a. Zugravii se numeau pictoriş un astfel de zugrav este cunoscut de la Apulum. Sigillarius era cel care confecţiona sigilla – figurine şi statuete de lut. Comerţul şi căile de comunicaţie Schimburile comerciale erau înlesnite şi de o reşea de drumuri, ce permitea circulaţia rapidă. Peste cursurile de apă se vor ridica o serie de poduri, pe care chiar Tabula Peutingeriana le înregistrează: Pons Aluti, Pons Augusti, Pons Vetus. Transportul produselor se făcea însă şi pe cursurile de apă navigabile, îndeosebi pe Dunăre, dar şi pe râurile interioare, precum Mureşul, care era navigabil în amonte până la Apulum, unde exista şi un port. Acest lucru este sugerat şi prin descoperirea la Apulum a unei inscripţii care pomeneşte de un colegiu al corăbierilor (collegium nautarum). Mai menţionăm doar faptul că în vremea lui Traian, pentru prima oară, Oceanul Atlantic a fost legat de Marea Neagră printr-un drum. Reţeaua rutieră din Dacia este cunoscută fie din celebra Tabula Peutingeriana, unde este indicat treseul drumului imperial ce unea principalele localită‚i ale provinciei, cât şi din descoperirea unor miliari (indicatoare aflate pe marginea drumurilor, marcând distanţele, în mile romane) cum sunt cei de la Aiton sau Micia. Produsele de import ajungeau în Dacia aduse de negustori veniţi din diverse zone ale imperiului. Ei sunt pomeniţi în inscripţiile păstrate în Dacia, care le specifică originea (siriană, celtică) sau provenienţa (Dalmatia sau Trierul de astăzi). O altă sursă pentru cunoaşterea relaţiilor economice ale Daciei romane o reprezenită produsele descoperite în provincie: amfore, cu ştampile de origine greacă sau italică, terra sigillata (din Italia, Gallia şi Pannonia), opaiţe (Italia sau provinciile învecinate), sticlă, obiecte de bronz ş. a. Dar multe produse, până nu demult importate, au început să fie confecţionate şi în Dacia, ceea ce îngreuneeză diferenţierea între ceea ce este produs de import şi ceea ce este producţie (imitaţia) locală. Astfel de ateliere locale, care copiază modele piese din imperiu sunt cunoscute la Micăsasa, Cristeşti, 124

Ampelum (ceramică), Cluj-Napoca (fibule), Tibiscum, Sarmizegetusa (sticlărie). Relaţiile Daciei romane s-au direcţionată însă şi spre lumea barbară. Un rol important l-a deţinut schimburile cu dacii liberi. Prin intermediul comerţului s-au răspândit dincolo de graniţele provinciei, produse variate şi îndeosebi monede. Pulsul vieţii economice în Dacia este sugestiv ilustrat şi prin descoperirile monetare produse în cadrul aşezărilor sau castrelor. La Porolissum a existat şi s-a cercetat o vamă prin care se făcea tranzitul mărfurilor între lumea romană şi cea a dacilor liberi de la frontiera nordică a provinciei. Vămile şi impozitele Statul roman beneficia de numeroase venituri din vămuirea mărfurilor şi din impozitele provinciale, ultimele de două tipuri: directe (tributa) şi indirecte (vectigalia). La acestea se adăugau o serie de corvezi impuse populaţiei pentru întreţinerea drumurilor, construcţii publice sau pentru întreţinerea armatei. Perioada de maximă înflorire economică a Daciei corepunde domniilor Antoninilor şi Severilor.

125

Istoria veche a României CURS 12 CULTURA MATERIALĂ ŞI SPIRITUALĂ ÎN PROVINCIA DACIA Comparativ cu epoca anterioară, pe perioada cât Dacia a fost provincie romană, atât cultura materială, cât şi cea spirituală a atins un nivel ridicat. Aceasta şi datorită faptului că încorporarea Daciei în graniţele lumii romane s-a produs în perioada de maximă înflorire a imperiului, ce a corespuns acelui prosper „secol al lui Traian”. Cultura materială Cultura materială a suportat modificări esenţiale, sub toate aspectele ea modelându-se după tiparele romane. Alături de bunurile de import, foarte preţuite în Dacia, aici funcţiona şi o producţie locală intensă, care era creatoarea unor bunuri de larg consum, cu destinaţie specială sau destinate unor elite. Astfel, cultura materială poate fi împărţită în două mari categorii: una locală şi o alta de import, ambele subordonate unor necesităţi, obiceiuri sau gusturi ce caracterizează nu doar pe omul modern, ci şi pe cel al antichităţii. Atât produse ale culturii materiale cât şi elemente ale culturii spirituale romane au pătruns în Dacia încă înainte de cucerirea traiană, în urma circulaţiei bunurilor, ideilor sau persoanelor. Viaţa spirituală I. Scrisul Încă şi şcoala elementară, elevii scriau cu ajutorul unui instrumenta numit stilus, cu care trasau literele pe tăbliţele aşezate pe genunchi. Aceste tăbliţe erau prinse într-o ramă şi acoperite un cu strat de ceară de albine, unele putânf fi legate. Greşelile se corectau prin netezirea cerii. Un alt suport pentru scris era papirusul, folosit în administraţie. În Dacia romană însă cele mai multe mărturii scrise sunt dăltuite în piatră. Scrierea şi limba latină Încă din perioada preromană, scrisul era cunoscut în Dacia, dovadă fiind ştampilele cu caractere latine DECEBALUS PER SCORILO imprimate pe un vas de cult de la Sarmizegetusa Regia, alături de alte grafitii apărute izolat, ca şi ştirea despre solia burilor care au adus lui Traian o ciupercă mare, scrisă cu litere latine. O dată cu transformarea Daciei în provincie romană scrisul a penetrat puternic în mediul urban, dar şi în cel rural. Liantul între colonişti, autohtoni şi peregrini în Dacia îl constituia limba latină. Folosirea acesteia este atestată în Dacia prin cele peste 3.500 de inscripţii, cele mai multe dintre ele redactate corect din punct de vedere gramatical şi ortografic. Printre aceste inscripţii, cele numite 126

instrumentum, scrise de oameni simpli, de soldaţi sunt foarte importante deoarece dovedesc cunoaşterea scrisului şi a limbii latine la această categorie de oameni simpli. Inscripţiile aparţin autorităţilor administrative, armatei, veteranilor sau micilor proprietari. Scrierea folosită de textele epigrafice din Dacia este cea monumentală. Caracteristicile scrisului din Dacia sunt specifice scrisului folosit în provinciile occidentale. Limba latină, prin intermediul coloniştilor s-a impus şi în provincia Moesia Inferior (Dobrogea), dar aici apare într-o formă mai puţin corectă decât în Dacia. Scrierea şi limba greacă Spre deosebire de limba latină, limba greacă a pătruns în Dacia preromană mult mai timpuriu, datorită relaţiilor geto-dacilor cu coloniile greceşti. Însă ponderea deţinută de aceasta în provincia Dacia este mică. Şcolile Problema ce se ridică în problema „ştiinţei de carte” în cazul Daciei, este aceea dacă aici au existat, într-adevăr, şcoli publice, întrucât inscripţiile nu ne indică nimic în acest sens. În schimb, la Germisara a fost găsită o stelă funerară pe care apare redat un copil ce ţine două condeie în mână şi un săculeţ pentru rechizitele şcolare. Pe o stelă funerară de la Zam (HD) este reprezentat un bărbat ce ţine la şold o călimară. De asemenea, la Micia, pe un medalion funerar apare şi un şcolar care ţine în mâna dreaptă un condei mare, iar în cea stângă un ghiozdan. Pe câteva cărămizi descoperite la Drobeta, Romula, Sucidava, Sarmizegetusa ş. a. sunt prezente exerciţii de scris. Copiind întru totul modelul roman, educaţia copiilor se făcea în familie, precum şi în şcoli elementare conduse de scribi plătiţi. Ca şi în alte provincii, şcoala şi nevoile scrierii latineşti au ocupat un loc foarte aparte în procesul romanizării dacilor şi a elementelor neromane colonizate. VIAŢA CULTURAL-ARTISTICĂ Spre exemplu, de la Germisara cunoaştem o dedicaţie în versuri, cu valoare poetică: „Ţie regină a apelor, nimfă, podoaba pădurii Bassus, a cărui rugi tu le-ai împlinit bucuros, Ţi-a dedicat, dintr-o stană de marmură altarul acesta Lângă Germisara, ta, de pe-ntăritele culmi”. Arta şi practica muzicală este documentată în Dacia prin menţionarea asociaţiilor de hymnoizi formate din cântăreţi de imnuri şi cântece sacre şi conduse de un dirijor de cor. Zeul căruia i se aduceau cele mai multe hymnoide era Bachus, zeul serbărilor dionisiace şi al viţei de vie. În castrul de la Gilău a fost descoperit un relief cu Cavalerul trac în care cântăreţul ţine în mână o harpă cu şase corzi. 127

Arhitectură şi urbanism Prima realizare arhitectonică, ce inaugurează viaţa romană în Dacia, este podul de peste Dunăre de la Drobeta, operă a celebrului arhitect Apollodor din Damasc. Arhitectura civilă în Dacia se împleteşte strând cu urbanismul. Respectând regulile lui Vitruvius pentru întemeierea unui oraş roman, exemplul este urmat în Dacia doar în cazul capitalei Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa. În peisajul urban, un loc important îl ocupă amfiteatrele, în care se desfăşurau spectacole şi lupte de gladiatori, precum sunt cele cunoscute de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa şi Porolissum, castrele şi nelipsitele băi, cele din urmă cunoscute prin staţiunile de la Germisara, Aquae li Ad Mediam. Templele din Dacia sunt atestate prin ruinele acestora sau prin mărturiile epigrafice, în toate centrele urbane al provinciei, fiind dedicate divinităţilor adorate în aceste locuri. RELIGIILE ÎN DACIA ROMANĂ Izvoarele privitoare la religiile Daciei romane sunt, în general, cele epigrafice, monumentele sculpturale, diverse piese de bronz, teracote sau gliptică. Această provincie prezintă un interesant evantai al cultelor, de la cele „clasice” greco-romane, la divinităţi mărunte şi personificări de tot felul. Constantin C. Petolescu optează pentru o clasificare a cultelor din Dacia după criteriul etno-geografice, care corespunde cel mai bine înţelegerii acestui complex fenomen. Din acest punct de vedere distingem divinităţile greco-romane, cele orientale şi nordafricane, divinităţile occidentale şi cele traco-dacice. Divinităţile greco-romane cuprinde vechile divinităţi romane şi greceşti, precum Iupiter, Apollo, Mercur, Marte, Vulcan, Neptun, Iuno, Minerva, Diana, Venus ş. a. Ca pretutindeni în lumea romană şi în Dacia, Iupiter, Iuno şi Minerva formează o triadă (Triada capitolină). Un loc important îl deţin şi divinităţi admise mai târziu în Olimp: Hercules, personificare a forţei fizice şi Dionysos-Liber, zeul vinului şi al nemuririi. Intrarea Daciei în sistemul administrativ provincial roman corespunde perioadei de asalt al cultelor venite din orient. Din punct de vedere geografic, se disting culte microasiatice, egiptene şi siriene. Cele mai cunoscute divinităţi microasiatice sunt Cybele şi Sabazius. Divinităţile egiptene cunoscute din Dacia sunt Isis, Sarapis, Amon, Ossiris, Anubis, dar şi altele. Panteonul sirian din Dacia este reprezentat prin zei ca Baal sau Dea Syria. Cel mai popular dintre toate cultele orientale a fost cel de tip sincretist al lui Mithra Sol Invictus, sinteză între divinitatea persană Mithras şi cea siriană a luminii.

128

În acelaşi timp se manifestă, sporadic şi izolat, culte monoteiste ce se leagă de prezenţa iudaicilor în provincia Dacia. Enigmatic rămâne acel Deus Aeternus, cunoscut prin numeroase inscripţii în Dacia Superioară, divinitate abstractă, încercând poate o sinteză între monoteismul iudaic şi divinitatea supremă a panteonului roman. Nici cultele occidentale nu lipsesc din Dacia. Cunoaştem, astfel, o serie de divinităţi celtice şi germanice, precum Epona sau Apollo. Din lumea sud-dunăreană sunt cunoscute fie divinităţi dardanice (Dea Dardanica) ori tracice (Zbelsurdus sau Cavalerul trac, ultimul prezent prin multe reprezentări figurate). Din fondul autohton s-au păstrat foarte puţine elemente ale religiei geto-dacice. Sunt de amintit însă personificările provinciei (Dacia, Dacia tres, Terra Daciae) sau genius Daciarum, precum şi Dei deae Daciae, noţiune ce include şi zeii autohtoni. Tot legat de pământul Daciei sunt şi nimfele, ca divinităţi colective; ele apar şi ca protectoare al apelor termanle, precum la Germisara, fiind considerate de unii specialişti ca divinităţi autohtone. Încă din timpul provinciei, au existat în Dacia şi comunităţi creştine, ce se manifestă mai mult sub forma unor erezii, precum cea gnostică. Lor le aparţin aşa-numitele de tip abraxas, amulete cu numele lui ...., zeul suprem al gnosticilor basilideni. Pe plan statistic, trebuie spus că divinităţile greco-romane acoperă cca. 75% din totalul celor cunoscute până în prezent în Dacia. Se poate aprecia, ca o concluzie, că populaţia provincială din Dacia, departe de practicile idolatrice şi combinaţiile savante, continuă, în general, a-şi adora divinităţile cu vechile forme şi atribuţii; această situaţie poate fi explicată numai prin prezenţa masivă a elementului colonizator latinofon. Credinţe despre mântuire – de la cele păgâne la creştinismul primar – rămân în mare măsură apanajul spiritual al oraşelor şi elitelor societăţii provinciale. ARTA PROVINCIALĂ ÎN DACIA Principalul domeniu de cercetare al artei în Dacia îl constituie arta sculpturală. Cele mai impunătoare erau statuile de bronz ce împodobeau forurile oraşelor şi principia castrelor. Fragmente din statui dedicate împăraţilor romani au fost descoperite la Ulpia Traiana Sarmizegetusa (capul de bronz al lui Traianus Decius) Porolissum (statuia acvestră a lui Caracalla), Apulum sau Răcari. La acestea se adaugă sculptura ornamentală, ca un auxiliar permanent al arhitecturii publice sau private. Un domeniu larg de manifestare a artei provinciale este oferit de reprezentările religioase, în general, de caracter votiv: statui şi statuete reprezentând divinităţile greco-romane ori orientale şi basoreliefuri ilustrând mitul unor divinităţi. Unele produse,

129

excepţionale ca realizare erau importate, aşa cum este cazul statuii zeului Liber Pater de la Apulum, lucrat din marmură. Mult mai sugestive pentru arta provinicală sunt însă monumentele funerare. Aici includem statuile funerare, pereţii de edicule, stele, coronamente, medalioane, sarcofage, altare, pe care apar, adeseori gravate scene cu caracter mitologic sau chipurile defuncţilor. Tematica şi stilul reprezentărilor se copiau din „albume” de modele ce circulau pe arii geografice întinse din imperiu. Arta provincială romană de cea din nordul Italiei, Noricum şi Pannonia. Unele edificii erau împodobite cu picturi, aşa cumne sunt cunoscute la Ulpia Traiana Sarmizegetusa sau Apulum. Se cunosc fragmente de tencuială cu zugrăveală în diferite culori şi în special de „roşu pompeian”. Arta mozaicului a ocupat şi ea un loc aparte în împodobirea caselor. Cele mai remarcabile descoperiri se cunosc de la Sarmizegetusa, Apulum, Napoca sau Porolissum. Arta minoră este sugestiv exprimată prin gliptică. Numărul mare de geme (pietre gravate) descoperite în Dacia, unele adevărate opere de artă provin, în parte, şi din cele două centre de producere a lor: Romula şi Porolissum. Plastica în lut este cunoscută prin teracotele reprezentând venusuri, dar şi numeroase opaiţe, multe dintre ele frumos decorate. O parte a acestor produse se realizau în centrele de ceramişti de la Micăsasa şi Cristeşti. ISTORIA POLITICĂ A DACIEI ROMANE Constituită ca provincie romană de rang consular în vara anului 106 p. Chr., Dacia a fost integrată istoriei imperiului, fiind părtaşă la evenimentele politice derulate în această parte a Europei. Situarea sa la graniţa de est a imperiului din Europa, Dacia a fost în contact nemijlocit cu neamurile barbare ce o înconjurau spre nord şi răsărit.. Primele probleme ale provinciei nou create au apărut imediat după moartea lui Traian, pe timpul lui Hadrian, când se declanşează cele dintâi atacuri sarmaţilor roxolani şi iazygi. Roxolanii erau nemulţumiţi de stipendiile acordate şi de refuzul lui lui Traian de retrocedare a unor teritorii luate anterior de regele Decebal, în cele din urmă Hadrian căzând la înţelegere cu ei, undeva provincia Moesia. Însă ameninţările iazygilor au continuat, misiunea conducerii războiului împotriva lor revenindu-i generalului Q. Marcius Turbo, numit prefect peste legiunile din Dacia şi Pannonia. Astfel, la 118 acesta reuşeşte să îi înfrângă la iazygi şi să restaureze pacea în Dacia. Aceste pericole se pare că l-au determinat chiar pe Hadrian, la un moment dat, să părăsească Dacia, fiind convins doar de prieteni să păstreze această provincie. Prevăzător, Hadrian va întări totuşi graniţa de pe Olt, prin ridicarea acelui limes Alutanus.

130

Următoarele conflicte sunt consemnate în timpul împăratului Antoninus Pius. În Vita Antonini luptele împotriva dacilor liberi, primele plasate, se pare, în perioada anului 143, când în provincie sunt aduse trupe noi şi se reconstruiesc o serie de fortificaţii din Dacia Superior. Peste un deceniu şi jumătate, între 157-158 se constată o nouă întărire a sistemului defensiv, în Dacia fiind menţionate în inscripţii unităţi militare noi, iar Legiunii XIII Gemina i se acordă titlul de pia fidelis. Tot sub Antoninus Pius se crează şi exercitus Daciae Porolissensis, pentru apărarea graniţei de nord-vest. O perioadă grea pentru Dacia a debutat odată cu domnia împăratului Marcus Aurelius. Profitând de intrarea Romei în războiul cu parţii, în anul 166 o coaliţie formată din populaţiile germanice, aflate la nord şi răsărit de Dacia declanşează, concomitent, o puternică acţiune armată antiromană. Dacia va avea mult de suferit în timpul războaielor marcomanice, când alături populaţiile de neam germanic, la care se vor alătura sarmaţii şi dacii liberi vor ataca provinciile dunărene. În 168/169, ca urmare a debarcării neamurilor gotice din Gothland (Peninsula Scandinavă) pe ţărmurile Mării Baltice şi deplasarea lor spre sud s-a produs o mare perturbare în lumea germanicilor, care au început să preseze asupra hotarelor romane. În faţa pericoului iminent, Marcus Aurelius aduce în Dacia, de la Troesmis, o nouă legiune (V Macedonica), pe care o cantonează la Potaissa, în zona afectată de incursiunile barbare. Luptele de pe teritoriul Daciei împotriva barbarilor vor fi purtate îndeosebi în zona de nord a provinciei. Totuşi, aceştia vor înainta până la spre capitala Sarmizegetusa, căreia îi provoacă distrugeri importante. Mai mult chiar, hasdingii de neam germanic, conduşi de Rhaes şi Rhapatos vor încerca, fără succes să aşeze în Dacia pe prinţul Tarbos. Dacilor liberi le-a revenit misiunea de a devasta zona auriferă a Munţilor Apuseni, din jurul Alburnusului Maior. Acum sunt ascunse în galeriile miniere tăbliţele cerate, descoperite în secolul al XIX-lea. În acelaşi timp, castrele de pe Pomet şi Citera de la Porolissum sunt atacate şi distruse. Pacea se va încheia abia în anul 175, cu marcomanii şi cvazii. Noua pace cu barbarii este încheiată după moartea lui Marcus Aurelius, de către urmaşul său, Commodus. Dio Cassius ne informează că guvernatorul Sabinus a adus sub ascultarea sa 12.000 de daci, sub promisiunea că le va da pământ în Dacia. Sub următoarea dinastie, cea a Severilor se constată o importantă dezvoltare economică şi socială a provinciei. Un avânt deosebit îl va lua urbanismul Daciei sub Septimius Severus, multe localităţi fiind ridicate la rang de municipiu sau colonia. Frontierele Daciei sunt lărgite şi întărite la est de Oltenia (Dacia Malvensis) prin acel limes Transalutanus. În timpul lui Caracalla, prin Constitutia Antoniniana, emisă în anul 212 se va acorda cetăţenie tuturor locuitorilor liberi din imperiu, lucru 131

ce se reflectă în onomastica Daciei prin numărul ridicat al numelor de Aurelius primit cu această ocazie. În timpul vizitei acestui împărat în nordul Daciei, lui Caracalla i se va ridica la Porolissum o statuie ecvestră din bronz. Măsurile luate de împărat pentru întărirea graniţei de nord a provinciei vor spori eficacitatea frontierei, care rezistă cu succes atacurilor dacilor liberi ori ale sarmaţilor iazygi. Noi incursiuni ale dacilor liberi mai sunt consemnate în timpul împăratului Macrinus (217-218). Maximin Thracul, în 235-236 va reuşi, la rându-i să învingă pe sarmaţii şi dacii liberi care atacă Dacia, luânduşi şi titlul de Dacicus Maximus şi Sarmaticus Maximus. Însă începuturile anarhiei militare din imperiu se vor face resimţite, curând, şi în Dacia. Pe scena acţiunilor militare se aflau acum carpii, aliaţi cu goţii. Un prim atac asupra provinciei fi consemnat în anul 242. După străpungerea limesului transalutan aceştia vor ajunge în Dacia Apulensis. Vârful acestor acţiuni a fi însă atins în vremea lui Filip Arabul. Timp de doi ani, între 245-247 acesta a trebuit să facă faţă atacurilor repetate ale barbarilor. După înfrângerea lor, Filip îşi va lua titlul de Carpicus Maximus şi va lansa emisiunea monetară cu legenda Victoria Carpica. Ineficienţa dovedită a limesului transalutan îl va determina pe Filip să revină cu graniţa Daciei pe Olt. Tot el va acorda Daciei dreptul de a bate monedă de bronz, cu legenda PROVINCIA DACIA, drept menţinut până în anul 256. Coaliţiile barbare vor deveni însă tot mai puternice şi ameninţătoare. Decius, proclamat împărat în Moesia va trebui să treacă în Dacia pentru a face faţă atacurilor sarmaţilor iazygi, a dacilor liberi, iar mai apoi a carpilor şi goţilor. Victoria asupra dacilor liberi îi aduce titlul de Dacicus Maximus. Mai mult, o inscripţie de la Apulum îl numeşte restitutor Daciarum. Urmaşul său, Trebonianus Gallus este forţat de împrejurări să încheie o pace cu goţii, obligându-se la plata unor stipendii şi la cedarea unor teritorii din estul Daciei. Sum împăraţii din a doua jumătate a secolului III, Valerianus şi Gallienus, Dacia încă făcea faţă atacurilor barbare. Viaţa îşi urma cursul său firesc, dar sub spectrul ameninţărilor continue. Sunt cunoscute din această perioadă incursiuni ale dacilor liberi şi ale goţilor. În timp ce situaţia provinciilor sud-dunărene era dezastruoasă, goţii ajungând până în Grecia, Claudius II (Goticul) va reuşi, în anul 269 o victorie importantă împotriva unei coaliţii formate din heruli, goţi, gepizi, bastarni şi sarmaţi, în lupta de la Naissus (Niş). Armata barbarilor era atât de mare (se vorbeşte de cca. 320.000 de războinici şi câteva mii de vase de război), încât, ne spun izvoarele scrise antice „se sufoca însuşi pământul care era nevoit să suporte o atât de mare frământare barbară”. Şocul provocat de dezastrul lăsat de goţi în periplul lor balcanic a schimbat statutul startegic al provinciei Dacia, lipsită de protecţia graniţei de sud, de la Dunăre. În acest context, sub urmaşul lui Claudius, Aurelianus, graniţa imperiului se retrage şi se 132

întăreşte pe Dunăre, Dacia fiind, astfel, părăsită de armată şi administraţie. PĂRĂSIREA DACIEI Părăsirea Daciei de către Imperiul roman este consemnată în istoriografia antică abia un secol mai târziu după ce s-a petrecut acest eveniment, de către Aurelius Victor, Eutropius şi Rufius Festus. Relatările acestor principale izvoare sunt reluate în a doua parte a sec. V de către Orosius, iar în sec. VI de către Iordanes, în a sa Istorie a Goţilor. Rezumând datele acestor izvoare, constatăm faptul că Aurelius Victor, iar mai târziu, Orosius afirmă că Dacia a fost pierdută sub Gallienus. Aceste surse sunt confirmate şi de datarea ultimelor inscripţii din Dacia în timpul lui Gallienus. Eutropius şi Rufus Festus afirmă că Dacia a fost pierdută sub Gallienus, iar Aurelianus a fost cel care a retras populaţia din fosta provincie. În aceste condiţii, istoriografia modernă s-a flat în dilemă: când a avut loc părăsirea Daciei, sub Gallienus sau sub Aurelianus? În legătură cu pierderea Daciei s-a adus în discuţie şi circulaţia monetară, care scade în intensitate după domnia lui Filip Arabul. Mult mai concludentă pare, în schimb, încetarea ridicării vreunui monument epigrafic oficial în Dacia, după anul 260. După ce goţii au atins chiar Asia Mică, atucurile lor au continuat în anii 263-264 şi 266, urmate de cea mai gravă incursiune a lor între 267-268, când probabil Dacia a fost pierdută (amissa), deci cu câţiva ani înainte de data oarecum unanim acceptată (anul 271) pentru retragerea stăpânirii romane din Dacia. Cum atacurile carpilor au afectat doar partea sudică a provinciei, este posibil că acei care au forţat limesul Daciei să fi fost carpii. Concomitent cu ei au pătruns probabil pe teritoriul provinciei dacii din nord-vest, fapt sugerat şi de izvoarele arheologice. Astfel, concluzionând, putem spune că mai probabilă pare o pierdere, sub Gallienus, a autorităţii împăratului asupra Daciei, în contextul numeroaselor rebeliuni militare din ultimul deceniu de domnie. Sub Aurelianus va avea loc, efectiv, evacuarea instituţiilor şi îndeosebi a populaţiei oraşelor, care nu mai beneficiau de o protecţie efectivă în faţa năvălirilor barbare. Afirmaţia lui Eutropius, referitoare la retragerea întregii populaţii din Dacia trebuie privită cu multă circumspecţie, ea fiind infirmată de descoepririle arheologice care ilustrează o continuitate de locuire a Daciei, în forme de viaţă romane rurale, însă un secol după retragerea aureliană. În fostele oraşe locuirea se restrânge la zonele fortificate, care puteau proteja comunităţile rămase pe loc, fapt demonstrat, spre exemplu, spre exemplu, la Apulum. Pe de altă parte, se ştie că goţii nu s-au stabilit pe teritoriul Daciei înainte de sfârşitul sec. III, după ce, mai întâi şi-au extins dominaţia asupra unei părţi din Muntenia şi estului Transilvaniei. 133

Pătrunderea dacilor liberi din nord-vest şi a carpilor dinspre est pe timpul lui Gallienus a izolat provincia de imperiu. De altfel, chiar în condiţiile unei veritabile captivităţi, condiţiile de viaţă la barbari nu erau, se pare, prea dure. Revenind la afirmaţia despre evacuarea populaţiei provinciale din Dacia de către Aurelian, aceasta este unul din numeroasele falsuri patriotice ale istoriografiei române. Aşadar, pierderea Daciei s-a petrecut sub împăratul Gallienus, însă în provincie a rămas o parte însemnată a populaţiei, care nu avea unde să meargă, dar foarte probabil nici nu voia să plece. DACII LIBERI ŞI RAPORTURILE LOR CU IMPERIUL ROMAN În această prelegere, prin daci liberi vom desemna trei grupuri traco-dacice, care au rămas în afara teritoriului cucerit de Traian şi transformat în provincie romană: dacii din vest, costobocii şi carpii la răsărit şi geto-dacii din Câmpia Munteană. Dacii din vest sunt atestaţi arheologic prin aspectul cultural Sântana-Arad. O importantă aşezare a acestora s-a cercetat la Medieşu Aurit, în nord-vestul României. Dacii din această regiune au fost permanent strâmtoraţi de sarmaţi, seminţiile germanice (îndeosebi vandali) şi romani, cu care au întreţinut relaţii paşnice de schimb sau cu care au purtat conflicte armate. Dacii liberi din vest şi-au păstrat o organizare politică şi militară proprie. Dintr-o inscripţie de la Roma, aflăm că Zia, de neam dac, fiica lui Tiatus, era soţia regelui Pieporus al costobocilor, lucru ce ne arată perpetuarea instituţiei regalităţii la aceştia. Costobocii reprezentau ramura nord-estică a neamului tracodacic. Din punct de vedere arheologic le este atribuită cultura Lipiţa, de caracter predominant dacic. Ei sunt atestaţi, de asemenea, în inscripţia mai su pomenită, de la Roma, dar apar şi în scrierile autorilor antice, în legătura cu acţiunile îndreptate împotriva frontierelor romane. Ultimele ştiri despre costoboci se opresc în jurul anului 170, după care în jurul lor se aşterne tăcerea, fapt datorat intrării lor, se pare, sub hegemonia altor vecini mai puternici (carpi, sarmaţi, goţi). Carpii Numele lor se leagă, evident, de cel al Munţilor Carpaţi, atestaţi întâia oară de Ptolemeu în Geografia sa. În ce-i priveşte pe carpi, prima menţiune pare a fi de la Ephoros (secolul IV p. Chr.). Aceştia locuiau în special zona subcarpatică şi Podişul Moldovei, unde s-au descoperit numeroase aşezări şi necropole atribuite lor (peste 1500 de morminte cunoscute, majoritatea de incineraţie). Ocupaţiile carpilor sunt specifice unei populaţii sedentare: agricultura şi creşterea animalelor, precum şi meşteşuguri şi îndeletniciri casnice. Descoperirile arheologice demonstrează caracterul pregnant dacic al culturii carpice. Civilizaţia lor materială reprezintă o formă evoluată a Latène-ului getodacic, cu unele influenţe sarmatice (spre exemplu vasele cu torţi 134

zoomorfe) şi în special romane. Vestigiile cunoscute sugerează şi existenţa unei organizări de tip politic şi militar. Antroponimia carpică este documentată prin numele unui anume SCORILO, zgâriat pe pasta unui vas. Interesant este însă anonimatul în care carpii au rămas până în sec. III p. Chr., ce se explică, probabil, prin aflarea lor sub tutela altor populaţii. Abia după înfrângerea costobocilor, în jurul anului 170, carpii au putut să-şi manifeste propria personalitate la este de Carpaţi. Până prin anul 238, carpii nu s-au implicat în evenimetele majore din jurul Daciei. Începând cu acest an, numele lor asociat, pentru multă vreme, cu incursiunile antiromane, ca forţă principală atunci când participau în cadrul unor coaliţii. Împăraţii Filip Arabul şi Galerius îşi vor lua titlul de Carpicus Maximus, ca un merit al reuşitei lor în faţa atacurilor carpice. Pentru a stopa incursiunile acestora, în a doua jumătate a sec. III p. Chr. o parte a carpilor vor fi strămutaţi fie în Pannonia, fie la sud de Dunăre, în Dobrogea, fie în Tracia. Conform unei demonstraţii a ilustrului savant Iosif I. Russu, o parte a carpilor au fost colonizaţi pe teritoriul actual al Albaniei, fenomen ce astăzi la baza explicării fondului comun de cuvinte din limbile albaneză şi română, din acest substrat antic. O ultimă referire la existenţa lor datează din anul 381, când sunt amintiţi ca aliaţi ai goţilor şi hunilor, sub numele de carpodaci (denumire care înglobează şi carpi şi daci), într-o vreme în care probabil trăiau disparat în diferite teritorii ale Daciei. Geto-dacii liberi din Muntenia Cultura materială a acestei populaţii este cunoscută sub numele de Chilia-Militari, după numele celor mai importante situri cercetate. Ea s-a dezvoltat pe fondul Latène-ului geto-dacic târziu, sub influenţa romană şi cu un important aport sarmatic. Astăzi se cunosc peste 120 de aşezări de tip Chilia-Militari, toate nefortificate, situate în zona de câmpie şi dealuri. Cimitirele sunt plane, iar ca rit funerar se practică incineraţia. Ocupaţiile principale erau agricultura şi creşterea animalelor, prelucrarea lemnului, metalurgia fierului şi olăritul. Importurile descoperite în aceste staţiuni plasează evoluţia culturii Chilia-Militari între jumătatea secolului II-primele decenii ale secolului IV p. Chr. La un moment dat, teritoriul vestic aflat între Olt şi limesul transalutan a făcut parte din cadrul provinciei Dacia Malvensis. Prin urmare, dacii din vestul Munteniei pot fi incluşi între locuitorii autohtoni ai Daciei romane.

135

Istoria veche a României CURS 13 CREŞTINISMUL ŞI ROLUL SĂU ÎN PROCESUL DE ROMANIZARE

Creştinismul este religia revelată, întemeiată de Iisus Hristos. Numele de creştin s-a dat mai întâi credincioşilor din Antiohia, deşi cei dintâi ucenici ai lui Iisus Hristos au făcut parte din poporul evreu aflat în Palestina secolului I. Misiunea creştină a pornit din centrul vieţii religioase a evreilor de atunci, Ierusalimul, şi s-a răspândit, mai întâi, în marile centre urbane, iar mai târziu şi în mediile rurale. Principalele izvoare ale creştinimsului sunt formate din Scrierile sacre ale sale: Sfânta Scriptură a Vechiului şi Noului testament (Biblia) şi cărţile ce compun Sfânta Tradiţie şi Tradiţia Bisericii. Simbolistica paleocreştină Identificarea unui obiect creştin se face având la bază simbolistica şi, arareori, forma sa. În primele secole, cele ale creştinismului primar, simbolistica folosită de creştini era formată din reprezentări, precum peştele, porumbelul, ancora, cocoşul, păunul, delfinul cu trident, vrejurile de iederă sau viţă de vie, aflate în legătură cu episoade din viaţa sau spusele lui Iisus. Înaintea secolului IV, în condiţiile în care semnul crucii era utilizat extrem de rar, trebuie acordată o atenţie sporită simbolurilor paleocreştine primare. Dintre aceste simboluri, pentru cei iniţiaţi în religia creştină, peştele deţinea ponderea cea mai importantă. Sfântul Clement din Alexandria recomanda chiar să se graveze pe sigiliile creştine imaginea unui peşte. Peştele era considerat, aşadar, un simbol de recunoaştere al primilor creştini, care erau chiar numiţi peşti. El apare ca simbol la sfîrşitul secolului II şi se impune la jumătatea secolului III p.Chr, fiind unul dintre cele mai importante embleme ale lui Iisus Hristos, apelativul gnostic al Mîntuitorului fiind ichthys (peşte), deoarece era în acelaşi timp Peşte şi Mare Pescar. În asociere cu pîinea, peştele are semnificaţie euharistică. Este cunoscută minunea prin care Iisus Hristos a hrănit cei 5000 de bărbaţi cu doi peşti şi cinci pîini. Simbolistica creştină leagă peştele, ca o derivare a faptului că trăieşte în apă, de scena botezului. Cel mai cunoscut simbol al creştinismului, crucea, apare ceva mai târziu; crucea simplă trebuie subliniat, nu apare înainte de epoca lui Constantin cel Mare, deci înainte de primul sfert al secolului IV. Crucea exprimă supliciul lui Iisus, ca şi prezenţa Lui, acolo unde este

136

crucea, este şi Iisus. Derivate ale crucii sunt şi monogramele cu iniţialele lui Iisus, înscrise într-un cerc. Problematica creştinismului în provincia Dacia Pătrunderea şi răspândirea creştinismului în provincia Dacia reprezintă o problemă istorică majoră, aflată permanent în atenţia specialiştilor de mai bine de un veac. Dacia a fost printre ultimele provincii cucerite de romani, de aceea procesul colonizării oficiale a fost temeinic organizat. Compoziţia eterogenă a coloniştilor, precum şi varietetea cultelor din Dacia se reflectă elocvent în inscripţiile cunoscute din această provincie. Se poate, astfel, observa, pe lângă sincretismul religios şi rolul important deţinut de cultele orientale, din cadrul cărora face parte şi creştinismul. Izvoarele scrise, ne referim în primul rând la informaţiile autorilor antici Tertullian şi Origenes referitoare la prezenţa creştinilor în Dacia pe parcursul secoului II au fost contestate ca vagi şi neconcludente. Ceea ce se considera, de către savantul Vasile Pârvan „o necesitate logic-istorică”, rămâne încă doar o simplă posibilitate, susţinută prin puţine dovezi, exclusiv de natură arheologică. Deocamdată, singura dovadă scrisă a existenţei unei comunităţi creştine pe pământul Daciei romane îl constituie un text gravat pe piatra unui inel de aur, descoperit în împrejurimile Lechinţei, care sună astfel: „Ego sum flagellum Iovis contra perversos Christianos”, tradus „Eu sunt biciul lui Juppiter împotriva creştinilor perverşi”. Descoperirea se datează la mijlocul secolului III, vreme în care este cert că exista cel puţin o comunitate creştină, dar şi un duşman fanatic al acesteia, care îşi sigila corespondenţa cu un astfel de text belicos. La aceasta se alătură o gemă, reprezentînd pe zeiţa Isis călcînd şarpele în picioare, găsită la Apulum pe care, ulterior, dar greu de precizat dacă în timpul provinicei, a fost gravată cu litere greceşti inscripţia: Attio Hristos învinge vizuina şarpelui. Tot în sec. III s-ar data şi o gemă de la Potaissa, cu imaginea Bunului Păstor, prevăzută cu acrostihul ΙΧΘΥС (Iesous Christos Theou Yios Soter (Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Mîntuitorul), această formulă fiind generalizată începând cu anul 200 d.Hr. În arta sculpturală funerară din sec. III apar la Gilău şi Potaissa reprezentări ale unei presupuse mese euharistice, în care apar peşti şi panis quadratus (pâine decorată cu un o cruce decusată - în formă de X), interpretate, însă nu unanim, ca mărturii paleocreştine. În cazul Potaissei s-a invocat şi un factor important, anume acela al provenienţei palestiniene a militarilor ce compuneau Legiunea V Macedonica, cantonată aici. Cu toate că, la începutul deceniului trecut Mircea Rusu repertoria, pentru perioada secolelor II-III în Dacia peste 50 de descoperiri cu caracter paleocreştin, multe dintre acestea trebuie privite cu anumite rezerve. Ultimele luări de poziţie asupra acestei 137

problematici infirmă, totuşi, o datare a acestor mărturii înainte de sec. III. Lipsa unor dovezi arheologice peremptorii pentru creştinismul din secolele II-III în Dacia este explicabilă prin numărul redus al creştinilor, cât şi prin precauţiile cu care aceştia îşi manifestau credinţa, pe fondul numeroaselor persecuţii ale unor împăraţi romani. Prin urmare, în momentul de faţă demonstrarea prezenţei creştinismului în Dacia fie este tributară modului de interpretare a dovezilor de natură arheologică şi, în special, a simbolisticii, adeseori dicutabilă, pe care le încorporează. Descoperirile gnostice din Dacia În Dacia este documentată şi secta gnosticilor, prin descoperirea unor piese (geme, plăcuţe din foiţă de aur) la Porolissum, Reşca sau Dierna care constituie un argument indirect al răpândirii creştinismului la noi în această vreme. Creştinismul în epoca postromană şi a migraţiilor Creştinismul la populaţia daco-romană Spre deosebire de situaţia expusă în cazul provinciei Dacia, perioada care i-a urmat, după retragerea aureliană, este mult mai concludentă în favoarea existenţei creştinismului pe teritoriul României. De altfel, această perioadă coincide, în linii mari, pentru întregul imperiu, cu aplanarea persecuţiilor împotriva creştinilor şi recunoaşterea creştinismului ca religie oficială, în timpul lui Constantin cel Mare (I) şi Licinius în anul 313, prin cunoscutul Edict de la Milano. Cel de-al doilea canon al Conciliului ecumenic de la Constantinopol din anul 381 stabilea că bisericile situate in Barbaricis trebuiau conduse după vechiul obicei, iar autoritatea asupra lor revenea episcopului de la Constantinopol. Aşadar, izvoarele scrise ne informează clar despre existenţa creştinismului, într-o formă organizată, în secolul IV p. Chr. printre populaţiile barbare ce locuiau dincolo de frontierele imperiului. Totuşi, rolul misionarilor nu este, deocamdată, documentat printre modalităţile de răspândire a creştinismului în fosta provincie Dacia. Prin urmare, acesta s-a propagat în urma contactului direct cu populaţia creştină a imperiului, prin transmiterea sa „din om în om”, la care trebuie luată în calcul populaţia creştinată înainte de retragerea aureliană, care, în noiile condiţii politice, nu îşi mai ascunde credinţa. Cele mai multe descoperiri cu caracter paleocreştin sunt cunoscute din Transilvania, mai rar din Banat şi Oltenia, fiind, aproape în totalitate produse de import din provinciile învecinate (Italia, Pannonia, Illyricum). Categoriile de piese, folosite de creştini, datate în secolele IV-VI sunt variate ca funcţionalitate: opaiţe de lut sau bronz cu reprezentări de porumbei sau cruci, aflate la Apulum, Dej, Gherla, Potaissa, unele pisciforme, descoperite la Apulum şi „Târgu Mureş” sau vase inscripţionate cu aceleaşi simboluri (Porolissum, Poian – CV). În această perioadă sunt încreştinate şi unele monumente funerare 138

romane, păgâne, precum la Napoca, Ampelum sau Zlatna. Din secolul VI datează o serie de catarame de bronz, cu traforaj în formă de cruce, din tipul Sucidava, descoperite în Transilvania la Alba Iulia. În spaţiul extracarpatic al României descoperirile cu caracter creştin sunt mai puţin numeroase, dar elocvente, în câteva localităţi din Muntenia (Olteni, Budureasca, Bucureşti) s-au descoperit tipare pentru turnat cuciuliţe, alături de alte obiecte creştine. Lăcaşuri de cult De pe teritoriul fostei Dacii se cunosc două de construcţii de cult creştine. La Slăveni a fost descoperită o sală uninavată şi o absidă, decorată cu simboluri cerştine, obiecte de cult, alături de un schelet găsit într-o criptă, ce aparţinea, probabil, unui martir. La Porolissum, peste un mai vechi templu al zeului Bel, în secolul IV s-a ridicat o mică basilică creştină. Între secolele VI-VII, la Sucidava va funcţiona o basilică creştină, ridicată de împăratul Iunstinian. Tot unui loc de cult trebuie să-i fi aparţinut şi aşa-numitul donarium de la Biertan, de fapt fagmentul unui candelabru de bronz, compus dintr-un chrismon şi o inscripţie în limba latină EGO ZENOVIUS VOTUM POSUI („Eu Zenovius, am pus ofrande”). Din repartiţia descoperirilor se poate constata prezenţa unor comunităţi creştine în fostele oraşe sau castre romane (Apulum, Napoca, Porolissum, Tibiscum, Drobeta, Romula, Gherla etc.). Acest a sugerat, aproape unanim, o aparteneţă a lor la populaţia autohtonă. Creştinismul la populaţiile migratoare I. Goţii Legat de răspândirea creştinismului la aceste populaţii cea mai importantă informaţie scrisă păstrată este cea despre misionarul Ulfilas, consacrat episcop „al tuturor creştinilor de pe pământul getic”, ce a propovăduit creştinismul de tip arian printre goţii nord-dunăreni, traducând Biblia în limba gotică. Misiunea sa s-a desfăşurat între anii 341-348, pînă când va fi alungat de vizigoţi, perioadă de timp suficientă pentru a-şi crea numeroşi adepţi. În vremea regelui Athanaric, într-un moment de conflict cu imperiul, între 372-372 acesta va declanşa în rândul supuşilor săi vizigoţi o mare persecuţie anticreştină. În zona râului Musaios (Buzău) existau atât comunităţi, cât şi biserici creştine, la care a predicat Sava Gotul, devenit martir, fiind înecat în timpul persecuţiei lui Athanaric. Totuşi, potrivit izvoarelor scrise, în anul 376, ce corespunde cu trecerea în masă a vizigoţilor în Imperiu, aceştia erau încă în majoritate păgâni. Totuşi, prezenţa creştinismului printre goţii din fosta Dacie, învocată pe baza unor piese cu context dicutabil este astăzi contestată. II. Gepizii Primele descoperiri de factură creştină aparţinând unui neam germanic sunt atribuite gepizilor. În cazul acestora, Salvianus ne lasă să înţelegem că pe la 440 erau încă păgâni. 139

Deocamdată, cea mai cunoscută descoperire o constituie, pentru Transilvania, celebrul mormânt princiar a lui Omaharus de la Apahida, în care au apărut şi două inele, ambele cu monogramă, pe care apar şi simbolul crucii. În mormântul său apar şi piese de costum de investitură, de origine bizantină, ceea ce indică autoritatea care i-a acordat semnele de distincţie socială şi religioasă. Omaharus, recunoscut ca una din căpeteniile importante ale gepizilor din Transilvania a trăit cândva la finele secolului V, fiind unul dintre federaţii Imperiului bizantin. Creştinarea sa catolică urmărea, probabil, să contrabalanseze succesele arianismului printre germanicii orientali. Botezul lui Omaharus a devansat celebrul botez al lui Clovis, considerat a fi avut consecinţe istorice deosebite în Occident. În imediata apropiere de Apahida, la Someşeni, au apărut piese dintr-un tezaur, în cadrul căruia apare şi un pectoral rotund de aur, cu montură de almandine, ornamentat pe faţă cu o cruce iar pe spate cu un chrismon. Piesa a aparţinut unei „prinţese” gepide care a trăit ulterior lui Omharus, în secolul VI. Îngroparea tezaurului s-a produs probabil pe fondul convulsiilor care au determinat sfârşitul centrului de putere de la Apahida. Consecinţele creştinării populaţiei germanice din zona Apahidei sunt foarte importante şi pentru evoluţia societăţii romanice locale din Transilvania, pe această bază ea a putând strânge relaţiile cu Imperiul bizantin. Problematica creştinismului în Dobrogea Originea apostolică a creştinismului în spaţiul carpato-pontic, care ar coborâ începuturile noii religii în aceste teritorii încă în secolul I, rămâne doar o ipoteză: evanghelizarea „Scythiei” (Dobrogea de azi) de către Apostolul Andrei sau Apostolul Filip figurează printre tradiţiile Bisericii, dar nu are, deocamdată, alt suport documentar. La sfârşitul secolului III, creştinismul făcuse deja progrese însemnate în Dobrogea, mai ales printre militari. Răspândirea creştinismului s-a făcut adeseori prin martiriu. În timpul marilor persecuţii din anii 303-304 sunt pomeniţi numeroşi martiri la Tomis, Durustorum, Axiopolis, Dinogetia sau Noviodunum. În cripta de sub altarul bisericii din secolul IV de la Niculiţel (jud. Tulcea) au fost descoperite mormintele a patru martiri, ale căror nume figurau pe pereţii criptei: Zotikos, Attalos, Kamasis şi Filippos. Martiri dobrogeni sunt cunoscuţi şi sub Licinius (308-324) şi, mai apoi, în timpul reînvierii păgânismului, sub Iulian Apostatul (361-363). Din secolul IV este cunoscut episcopatul de la Tomis, pentru ca în secolul VI să apară episcopii şi în alte oraşe. Viaţa bisericească dobrogeană a fost influenţată de „călugării sciţi”, ce promovau ortodoxismul împotriva arianismului şi monofizitismului. Se spune că originar din Dobrogea ar fi Sfântul Ioan Cassian (360-430), stabilit mai târziu la Marsilia.

140

Moştenirea Născut în Imperiul roman, creştinismul a devenit element de distincţie etnică, de afirmare a aparteneţei la spiritualitatea creştină. Caracterul latin al creştinismului daco-roman rezultă din terminologia de bază păstrată în limba română: creştin (christianus), cruce (crux), Dumnezeu (domine deo), biserică (basilica), a boteza (baptistare), a cumineca (communicare), înger (angelus), Rusalii (Rosalia), păgân (paganus), sânt (sanctus), crede (credere), închinare (inclinare). Mai mult, 98% din rugăciunea Tatăl Nostru din limba română conţine cuvinte de origine latină! Creştinismul a jucat un rol foarte important în zona norddanubiană, fiind una din componentele fundamentale ale romanismului. Se poate afirmă chiar că, pentru populaţia romanică, creştinismul a constituit liantul spiritual care a menţinut vreme de veacuri tradiţiile şi cutumele de origine latină. Aşa cum remarca prof. I. Barnea, creştinismul daco-roman prezintă o dublă importanţă: 1 – ca fenomen istorico-cultural şi 2. ca dovadă a continuităţii populaţiei autohtone pe teritoriul României în perioada marilor migraţii medievale timpurii. Spre deosebire de zonele învecinate zonei nord-danubiene sau la alte populaţii, unde creştinarea s-a realizat prin presiune politică a conducătorilor lor sau prin misiuni speciale ale Bizanţului, creştinarea populaţiei daco-romane s-a realizat concomitent cu romanizarea sa. Terminologia creştină de origine latină, alături de dovezile arheologice, constituie un argument solid în favoarea încheierii proceselor de romanizare şi creştinare ale daco-romanilor la finele secolului VI.

141

Istoria veche a României Curs 14 STĂPÂNIREA ROMANO-BIZANTINĂ LA SUD DE DUNĂRE ÎNTRE 271 ŞI SEC. VII. RELAŢIILE DINTRE ROMANITATEA NORD- ŞI SUD-DUNĂREANĂ Dacia Aureliană În urma retragerii autorităţilor romane din Dacia, frontiera Imperiului roman a fost stabilită pe lina Dunării. În locul provinciei pierdute s-a înfiinţat în dreapta Dunării, pe o parte din teritoriile Moesiei Superior şi Inferior, cuprinse între Dunăre, râurile Utus (azi Vid), Axius (Vardar) şi Strymon (Struma), aşa numita Dacia Aureliana, împărţită în două: Dacia Ripesis, de-a lungul Dunării, şi Dacia Mediterranea, la sud de aceasta. Apărarea graniţelor a fost încredinţată celor două legiuni retrase din Dacia traiană: leg. V Macedonica, cu sediul la Oescus, şi leg. XIII Gemina, la Ratiaria. Înfiinţarea celor două Dacii sud-dunărene corespundea necesităţii obiective de a mări numărul provinciilor, în scopul unei mai uşoare administrări, măsură care s-a generalizat sub Diocletian. Ea avea însă şi scopul de a camufla oarecum pierderea unui teritoriu atât de important din punct de vedere economic şi militar, cum era teritoriul Daciei nord-dunăree. În acelaşi scop s-a pus în circulaţie şi ştirea că populaţia romană ar fi fost retrasă la sud de Dunăre, odată cu armata şi autorităţile statului, informaţie greşit interpretată apoi de o parte a instoriografiei moderne ca o evacuare totală. Fără îndoială că transferarea armatei, a organelor administrative şi a unor categorii sociale a însemnat o întărire sensibilă a romanităţii de la sud de fluviu, care va juca un rol foarte important în desăvârşirea procesului de romanizare a populaţiei moeso-dacice, atât din dreapta cât şi din stânga Dunări, legăturile economice, politice şi culturale între cele două maluri continuând, cu intensitate veriabilă, până în primii ani ai sec. VII. Existenţa, pe malul sudic al Dunării, a unor importante aşezări urbane şi centre militare a făcut posibilă şi păstrarea unor capete de pod pe malul de nord. Acestea au menţinut legăturile multiple cu fosta Dacie, dând asftel locuitorilor rămaşi pe teritoriul acesteia sentimentul că ei aparţin încă Imperiului, că sunt romani. De altfel, şi împăraţii de la Constantinopol considerau teritoriile de la nord de Dunăre ca aparţinând, cel puţin teoretic, Imperiului.

142

Se poate afirma deci că romanitatea răsăriteană s-a concentrat de-a lungul Dunării. Acest fapt a fost deosebit de important pentru procesul de formare a limbii şi poporului român, deoarece romanizarea a putut fi dusă aici până la capăt, iar romanitatea sud-dunăreană a alimentat continuu grupul daco-roman rămas la nord de fluviu. Din oraşele dunărene au pătruns în Dacia oameni, produse, curente ideologice şi culturale. Graiul latin popular servea ca mijloc de comunicare între locuitorii autohtoni şi populaţiile migratoare poposite în valea Dunării. Relaţiile dintre romanitatea sud- şi nord-dunăreană Politica inaugurată de Aurelianus la Dunărea de Jos a fost continuată şi dezvoltată în perioada primei tetrarhii şi, mai ales, după instalarea domniei unice a lui Constantin cel Mare. Astfel, Diocletianus şi Galerius continuă să acorde importanţă Moesiei Inferior, creându-se, printr-o nouă organizare administartivă a Imperiului (285), provinciile Scythia Minor şi Moesia Secunda, ambele aparţinând diocezei Thracia, cei doi împăraţi luând o serie de măsuri radicale de intărire a graniţelor dunărene, de respingere a atacurilor goţilor şi de desfiinţare a puterii militare a carpilor. O activitate fără precedent în epoca imperială târzie este înregistrată sub Constantin cel Mare şi sub urmaşii săi. În paralel cu refacerea aşezărilor distruse din Dobrogea şi întărirea limes-ului dunărean, Imperiul întăreşte capetele de pod de pe ţărmul nordic, recucerind teritorii în Banat, Oltenia şi Muntenia. În vremea lui Constantin cel Mare sunt refăcute zidurile şi turnurile Drobetei, sunt întărite şi dotate cu noi garnizoane fortificaţiile de la Dierna, Sucidava, Turris (Turnu Măgurele), Constatiniana Daphne (Olteniţa?). Mai mult, Constantin construieşte un nou pod este Dunăre, la Sucidava. Aceste oraşe-cetăţi erau baze ale flotei romane de pe Dunăre şi constituiau importante centre economice şi culturale, cu largi zone de influenţă în adâncul teritoriului vechii Dacii, reprezentând statornice şi puternice focare de difuzare a romanităţii la nordul Dunării. După întinderea, puterea militară şi durata existenţei lor, aceste cetăţi de la nordul Dunării nu erau doar simple puncte de observare, ci, uneori, adevărate centre militare destinate să apere o populaţie romanică, strâns legată economic şi cultural de Imperiu. Imperiul roman şi apoi cel romano-bizantin au considerat pierderea provinciilor de la nordul Dunării doar provizoie, de aceea în decursul sec. IV-VI au intevenit permanent în evenimentele militare care s-au desfăşurat în această zonă a Europei sud-estice. În unele perioade, Imperiul a reuşit chiar să stăpâneacă regiuni mai întinse de la nordul Dunării de Jos, cum a fost cazul cu anexările

143

făcute în sec. IV de către Constantin cel Mare şi urmaşii săi. După distrugerile provocate de huni în prima jumătate a sec. V, unele cetăţi nord-dunărene vor fi refăcute, începând cu vremea lui Anastasius şi mai ales sub Iustinian. Întărirea cetăţilor şi fortificaţiilor de tot felul, refacerea unor drumuri (precum acela din valea Oltului), circulaţia intensă a monedei romane, importurile de produse diverse arată că în sec. IV-V economia şi cultura Daciei s-au aflat sub puternica influenţă a Imperiului. Aceleaşi încercări de a recuceri anumite zone din nordul Dunării au fost încununate de succes în vremea lui Iustinian (527-565) şi a urmaşilor săi. Istoricul Procopius ne spune că „odinioară erau aşezări romane pe ambele maluri ale Dunării …, pe care multe dintre ele le-a reparat Iustinian, făcându-le mult mai puternice”. Asemenea lucrări din sec. VI sunt constatate la Drobeta, Sucidava, Turris etc. Odată cu înfiinţarea, în 535, a episcopiei latine Iustiniana Prima, jurisdicţia ei se întindea şi la nord de Dunăre, la populaţia de limbă latină, „întrucât amândouă malurile sunt pline de cetăţile noastre…”. Recuceririle romane sau romano-bizantine se sprijineau atât pe forţa armatelor, cât şi pe populaţia autohtonă de limbă şi cultură romană, existentă nu numai în zonele limitrofe Dunării, ci şi în regiunile mai îndepărtate, până în nordul extrem al Daciei. Interesul deosebit manifestat de Imperiu pentru teritoriul norddunărean era determinat de mai mulţi factori, dintre care importanţă mai mare o prezintă cei de ordin militar, economic, cultural şi spiritual. Relaţiile dintre Imperiu şi autohtonii carpato-dunăreni, manifestate în fiecare din aceste domenii, au avut consecinţe pozitive în menţinerea şi consolidarea romanităţii de aici, astfel încât au hotărât, în mare măsură, soarta romanismului oriental de mai târziu. Pe de altă parte, lumea romanică carpato-dunăreană a fost mereu preocupată să menţină strânse şi multiple legături cu civilizaţia romană şi bizantină nu numai în virtutea originii ei latine, a culturii materiale şi vieţii spirituale, ci şi datorită vicisitudinilor istorice determinate de numeroasele şi pustiitoarele migraţii ale diverselor populaţii dinspre răsărit, autohtonii nord-dunăreni apelând constatnt, de-a lungul secolelor, la autoritatea de netăgăduit pe care Imperiul o manifesta aici prin forţa sa militară, prestigiul său economic şi prin înaltul stadiu al civilizaţiei sale. Refacerile cetăţilor de pe ambele maluri ale Dunării, crearea prin cuceriri teritoriale efective a unor zone largi de apărare, cum au fost cele realizate în cursul sec. IV, delimitate la nord de aşa numita „Brazda lui Novac”, sistem defensiv de mari proporţii, sau a altora de mai târziu, din sec. VI, vădesc interesul pe care Imperiul îl manifesta în această parte a hotarelor sale. Faptul că această graniţă dunăreană a putut fi menţinută până la începutul sec. VII, şi revenirea, aici, a 144

stăpânirii bizantine în sec. X, întăreşte ideea că Bizanţul nu a renunţat niciodată la posesiunile pe care le-a considerat doar temporar pierdute. Politica militară a statului roman la nordul Dunării în sec. IVVII a asigurat menţinerea şi chiar amplificarea relaţiilor sale economice cu locuitorii acestor regiuni. În relaţiile comerciale ale autohtonilor de la nordul Dunării cu Imperiul roman târziu, şi mai apoi cel Bizantin, schimburile în natură au avut un rol important. Dar, pe lângă acestea s-a folosit şi moneda măruntă de bronz sau aramă, emisă de Imperiu, monedă care a circulat continuu şi intens, mai ales în acele zone ale fostelor posesiuni romane, fiind acceptată de populaţia romanică de aici în aceeaşi măsură şi cu aceleaşi foloase ca şi pentru populaţia din Imperiu. Acceptarea de către romanicii nord-dunăreni a monedei mărunte a fost, în primul rând, consecinţa faptului că aceştia s-au considerat ca făcând parte din Imperiu, autoritatea politică, economică şi culturală a acestuia manifestând-se, direct şi util, inclusiv prin acest aspect de factură economică. Folosirea de către autohtoni a monedei în relaţiile comerciale cu Imperiul s-a datorat aât unor vechi tradiţii, cât şi originii comune etno-lingvistice cu romanitatea sud-dunăreană. Exceptând tezaurele puse în legătură cu plata unor stipendii (cu monede din argint sau aur), care au aparţinut diverşilor migratori, din perioada sec. IV-VII pe teritoriul României, pe lângă sutele de descoperiri de monede izolate, sunt cunoscute circa 60 de tezaure cu monede de bronz sau aramă, pe care populaţia locală le-a ascuns în perioade tulburi, determinate de invaziile diferitelor neamuri migratoare. Numeroasele legături directe cu Imperiul roman târziu şi Bizantin, ca şi influenţele pozitive manifestate de acesta asupra întregii dezvoltări a societăţii locale nord-dunărene, au avut imediate şi profunde consecinţe în prefigurarea trăsăturilor esenţiale ale civilizaţiei româneşti din perioada de început a evului mediu. Se poate aprecia că intensitatea, durata şi verietatea relaţiilor pe care lumea romană târzie şi bizantină le-a avut cu vechea Dacie, au contribuit la definitivarea culturii materiale şi vieţii spirituale autohtone în epoca încheierii procesului de etnogeneză românească. Prin aceste relaţii s-au putut astfel conserva numeroasele elemente de factură romană, s-au difuzat creaţiile lumii romano-bizantine în diferite domenii.

145