Iordache - Curs Rezolvarea Diferendelor Internationale [PDF]

Zitiervorschau

Col. conf. univ. dr. CONSTANTIN IORDACHE

REZOLVAREA LEGALĂ A DIFERENDELOR INTERNAŢIONALE

EDITURA UNIVERSITĂŢII NAŢIONALE DE APĂRARE „CAROL I” BUCUREŞTI, 2005

Coperta:

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

© Toate drepturile asupra prezentei ediţii

sunt rezervate Universităţii Naţionale de Apărare „CAROL I” • Responsabilitatea privind conţinutul lucrării revine în totalitate autorului

ISBN 973-663-243-1

CUPRINS INTRODUCERE ............................................................................................. CAPITOLUL 1: MIJLOACE PAŞNICE DE SOLUŢIONARE A DIFERENDELOR INTERNAŢIONALE .................... 1.1. Aspecte generale ......................................................................................... 1.2. Mijloacele paşnice cu caracter diplomatic .................................................. 1.2.1. Negocierea ca procedură diplomatică de reglementare paşnică a diferendelor 1.2.2. Medierea şi bunele oficii ................................................................... 1.2.3. Ancheta internaţională ...................................................................... 1.2.4. Concilierea ........................................................................................ 1.3. Mijloacele jurisdicţionale de soluţionare a diferendelor ............................. 1.3.1. Arbitrajul internaţional ...................................................................... 1.3.2. Curtea Internaţională de Justiţie (C.I.J.) ........................................... 1.4. Mijloace paşnice bazate pe constrângere .................................................... 1.4.1. Retorsiunea ....................................................................................... 1.4.2. Represaliile ....................................................................................... 1.4.3. Embargoul ......................................................................................... 1.4.4. Boicotul ............................................................................................. 1.4.5. Blocada maritimă paşnică ................................................................. 1.4.6. Ruperea relaţiilor diplomatice ........................................................... CAPITOLUL 2: ROLUL ORGANIZAŢIILOR INTERNAŢIONALE ÎN REZOLVAREA DIFERENDELOR DINTRE STATE ................................................................. 2.1. Organizaţia Naţiunilor Unite (O.N.U.) ....................................................... 2.1.1. Rolul Adunării Generale O.N.U. ...................................................... 2.1.2. Rolul Consiliului de Securitate ......................................................... 2.1.3. Rolul secretarului general al O.N.U. ................................................. 2.2. Organizaţia pentru Cooperare şi Securitate în Europa (O.S.C.E.) .............. 2.3. Uniunea Europeană ..................................................................................... 2.4. Consiliul Europei ........................................................................................ CAPITOLUL 3: SITUAŢII ÎN CARE SE POATE RECURGE ÎN MOD LEGAL LA FOLOSIREA FORŢEI ARMATE ADMISE ÎN CARTA O.N.U............ 3.1. Aspecte generale ......................................................................................... 3.2. Acţiunile desfăşurate de forţele multinaţionale ..........................................

3.3. Operaţii în sprijinul păcii ............................................................................ 3.4. Clasificarea operaţiilor în sprijinul păcii .................................................... 3.5. Conceptul NATO privind operaţiunile în sprijinul păcii ............................ 3.6. Comanda militară a operaţiunilor în sprijinul păcii .................................... 3.7. Recrutarea personalului .............................................................................. 3.8. Instruirea personalului ................................................................................ CAPITOLUL 4: TIPURILE ACTUALE DE CONFLICT ARMAT .......... 4.1. Aspecte generale ......................................................................................... 4.2. Terorismul politic transnaţional şi internaţional ......................................... 4.3. Concluzii de natură juridică operativă asupra celui de-al doilea război din Golf ................................................................ CAPITOLUL 5: CADRUL JURIDIC DE LIMITARE A EFECTELOR RĂZBOIULUI ASUPRA MEDIULUI NATURAL ŞI POPULAŢIEI CIVILE ................................................. 5.1. Limitarea efectelor războiului asupra mediului natural .............................. 5.2. Protecţia populaţiei civile şi a bunurilor civile în conflictele armate ......... 5.3. Răspunderea internaţională ......................................................................... 5.4. Instituţii jurisdicţionale internaţionale ........................................................ CAPITOLUL 6: REFORMA SISTEMULUI MILITAR DIN ROMÂNIA ÎN PROCESUL DE INTEGRARE EURO-ATLANTICĂ ......................................................... 6.1. Armonizarea legislaţiei militare româneşti cu acquis-ul NATO şi al Uniunii Europene ........................................................................................ 6.2. Cadrul jurdic al organizării şi desfăşurării operaţiunilor CIMIC ............... 6.3. Aspecte juridice privind limitarea utilizării armelor convenţionale ........... CONCLUZII ....................................................................................................

INTRODUCERE Comunităţile statale, în decursul istoriei, au manifestat în planul relaţiilor internaţionale două genuri de raporturi: conflictuale sau de cooperare. Forma acţională a conflictului a reprezentat-o războiul (confruntarea armată). Naraţiunea istorică a acordat un mare interes pentru războaiele care au influenţat evoluţia socio-economică a omenirii. Războaiele au fost stări excepţionale, generate de criza relaţiilor interstatale şi de eşuarea negocierilor. Secole de-a rândul, statele au folosit intervenţia militară ca un mijloc de rezolvare a diferendelor internaţionale. În antichitate, tratatele erau considerate sacre şi se încheiau cu pronunţarea unui jurământ religios. Regulile războiului erau destul de dezvoltate; se făcea distincţia între combatanţi şi necombatanţi, se interziceau anumite practici, cum ar fi uciderea prizonierilor. Egiptul antic a jucat un rol important în cadrul relaţiilor internaţionale, acesta întreţinând multe legături comerciale şi politice cu toate ţările Orientului. La Tell-Amarna au fost descoperite 360 tăbliţe din lut ars, care conţin corespondenţa diplomatică a Egiptului, în sec. XVI-XV î.e.n., cu Babilonul şi cu alte state din Orient. Această corespondenţă tratează probleme legate de război şi pace. De la egipteni ne-a rămas unul dintre cele mai vechi tratate internaţionale: un tratat de prietenie şi alianţă denumit „tratat sublim”, încheiat în anul 1296 î.e.n. între Ramses al II-lea, faraonul Egiptului, şi Hattusill al II-lea, regele hitiţilor. Izvoare chineze, având o vechime de peste trei milenii, atestă existenţa unor tratate cu statele străine pentru condamnarea războaielor pornite fără justificare. China antică a cunoscut instituţia diplomaţiei, ale cărei funcţii erau îndeplinite de (ambasadori) şi de (interpreţi). Documentele istorice menţionează existenţa unui tratat încheiat în sec. al VI-lea î.e.n., între statele Chinei antice, privind renunţarea la război şi soluţionarea conflictelor dintre ele prin intermediul unui arbitru. Literatura filozofică chineză din acea vreme conţine numeroase idei despre războaiele drepte şi nedrepte, respectarea tratatelor, sancţiunile internaţionale, ajungându-se până la conceperea unei „uniuni măreţe a popoarelor” (Confucius). În vechile lucrări juridice indiene (Guatama Sutra, sec. al VI-lea î.e.n.), şi în Legile lui Manu (sec. al V-lea î.e.n.) se folosea denumirea de „legile ţărilor”, toate acestea atestând existenţa unor misiuni diplomatice ad-hoc. Dreptul internaţional a cunoscut o amplă dezvoltare în Grecia Antică. Ca urmare a unor intense relaţii economice, politice şi culturale, între nenumăratele state-cetăţi greceşti a luat naştere un drept internaţional convenţional.

În practica internaţională a statelor greceşti antice se folosea arbitrajul, prevăzut în clauzele tratelor, precum şi mediaţiunea pentru rezolvarea diferendelor între cetăţi. În operele istorice ale filozofilor greci (Herodot, Tucidide, Platon, Aristotel) se fac referiri la războaiele legitime şi nelegitime, la obiceiurile războiului. Roma şi statul roman au fundamentat, chiar din prima perioadă a istoriei lor, anumite norme de drept internaţional, aducând, astfel, o contribuţie însemnată reglementării juridice a relaţiilor cu celelalte popoare. În Imperiul Roman, „jus gentium” avea un conţinut mai larg decât cel al dreptului internaţional, deoarece, în afara normelor privind relaţiile dintre popoare, el cuprindea şi norme de drept civil care reglementau raporturile juridice ale cetăţenilor romani. La romani, regulile se caracterizau prin exigenţă şi cruzime. Celebra lor maximă „Vae victis” justifica pentru ei distrugerea oraşelor, transformarea populaţiilor şi a prizonierilor de război în sclavi, jefuirea bunurilor din teritoriile cucerite. În relaţiile diplomatice, romanii foloseau ambasadori (legaţi), oratori (oratores) şi vestitori (nuncii). Viaţa solilor era considerată inviolabilă. În afară de contribuţia adusă de romani la dezvoltarea normelor de drept internaţional, trebuie relevat aportul filozofilor şi jurisconsulţilor romani în fundamentarea instituţiilor juridice. În Evul Mediul încep să se încheie tratate comerciale. Asemenea tratate devin o practică frecventă a oraşelor libere italiene, încheindu-se fie între ele, fie cu oraşe din Olanda, Spania, Franţa, cu Imperiul Bizantin, apoi cu Imperiul Otoman, cu suveranii arabi, africani ş.a. În ceea ce priveşte dreptul diplomatic, pe lângă misiunile ad-hoc, încep să apară, în cea de-a doua jumătate a sec. al XV-lea, misiuni permanente, introduse mai întâi în practica Veneţiei. Apare şi se dezvoltă instituţia consulilor, având atribuţii mult mai largi decât cele existente astăzi. De regulă, arbitrajul, mediaţiunea şi uneori concilierea constituiau excepţii. Războiul rămânea principalul mijloc de rezolvare a diferendelor dintre state. Datorită concentrării întregii puteri de stat în mâinile monarhului, în perioada de destrămare a feudalismului, iau naştere, în apusul şi răsăritul Europei, puternice state naţionale. În aceeaşi perioadă apar şi se dezvoltă relaţiile capitaliste, care duc la formarea şi consolidarea statelor centralizate. Statul absolutist, deşi instrument al clasei feudalilor, este obligat să ţină seama, în politica sa externă, de interesele naţionale. În Europa, politica echilibrului puterii s-a manifestat după anul 1648 (Tratatul de pace de la Westphalia), când s-a prăbuşit visul medieval al imperiului universal. Pacea Westphalică s-a realizat după încheierea dramaticului război religios (catolici versus protestanţi) desfăşurat în decursul a aproximativ 30 de ani. În

secolul al XVIII – lea, Anglia a elaborat conceptul de „echilibru al puterii” care a dominat diplomaţia europeană pe parcursul a două secole. Conceptul de echilibru al puterii a reflectat convingerile reprezentanţilor curentului iluminist: Rousseau, Voltaire, Diderot, Montesquieu. În accepţiunea lor, universul şi sfera politicojudiciară funcţionau pe baza unor principii raţionale şi echilibrate între ele. Teoreticienii echilibrului puterii au militat pentru impunerea acestui sistem de relaţii internaţionale în secolele XVII – XIX. Din antichitate până în prezent, statele imperiale au evitat să opereze într-un cadru „strico-senso” al unui sistem instituţionalizat internaţional de echilibru al puterii. Sunt elocvente în acest sens evoluţiile istorice ale Imperiului Roman, Imperiului Chinez, precum şi politica externă a S.U.A. în epoca contemporană. În secolul al XVII - lea, Richelieu, primministru al Franţei, a introdus modelul sistemului de relaţii internaţionale între statele naţionale. În timpul revoluţiei franceze, din anul 1789, abatele Gregorie, în declaraţia cu privire la dreptul ginţilor, pe care o supune Convenţiei, proclamă dreptul inviolabil al naţiunilor la libertate, idee afirmată şi de Robespierre. Documente ale revoluţiei franceze, din acelaşi an, subliniază că fiecare stat, prin forţa libertăţii sale naturale, dispune de dreptul absolut de a elabora o constituţie şi nici o putere nu are dreptul s-o împiedice în această manifestare suverană a personalităţii sale. Cu toate că războaiele duse, la începutul existenţei sale, de Republica Franceză urmăreau apărarea noului regim împotriva intervenţiei altor state, aceste războaie se transformă treptat în războaie de cucerire. Odată cu luarea puterii de către Napoleon Bonaparte, încălcările principiului neintervenţiei se manifestă prin instaurarea unor regimuri politice fidele Franţei în ţările asupra cărora îşi stabileşte dominaţia. După epopeea războaielor napoleoniene, suveranii marilor puteri europene au restabilit echilibrul la Congresul de la Viena, din anul 1815, urmărindu-se moderarea comportamentului internaţional prin intermediul unor angajamente legale şi apelându-se la principiile morale. Ţarul Rusiei, împăratul Austriei şi regele Prusiei au semnat, în anul 1815, un tratat prin care se obligau să-şi acorde asistenţă reciprocă în scopul restabilirii dominaţiei şi frontierelor proclamând „PRINCIPIUL LEGITIMITĂŢII”. Împotriva doctrinei Sfintei Alianţe se manifestă preşedintele MONROE al S.U.A. În cunoscutul său mesaj prezentat Congresului american, la 2 decembrie 1823, este proclamată „doctrina Monroe” care afirma, în esenţă, faţă de intervenţia proiectată de Sfânta Alianţă în lupta dintre Spania şi statele din America de Sud că „După cum S.U.A. nu a intervenit în războaiele europene, ele nu vor permite puterilor europene aliate să extindă sistemul lor politic în vreo parte a Americii şi să încerce să intervină împotriva independenţei republicilor sud-americane”. Dacă în momentul proclamării sale „doctrina Monroe” a avut un caracter progresist, ea s-a transformat, ulterior, într-o justificare a hegemoniei S.U.A. în

America de Sud. O asemenea deviere a „doctrinei Monroe” a fost facilitată de tezele pe care le cuprindea cu privire la interzicerea colonizării din partea puterilor europene a continentului american. Pornind de la aceste teze, S.U.A. au considerat că pot interveni în orice conflict dintre un stat european şi unul american. Practica statelor, în secolul al XIX-lea, cunoştea şi intervenţii sub motivul protecţiei persoanei şi bunurilor cetăţenilor unui stat, aflaţi în străinătate, denumite şi intervenţii de poliţie internaţională. Dacă în motivarea unui amestec în treburile unui alt stat se invoca necesitatea de a ocroti cetăţenii săi împotriva unor acte de încălcare flangrantă a drepturilor lor comise de către acel stat (cum sunt actele de cruzime, persecuţii, masacre), intervenţia era calificată „în interesul umanităţii”. Asemenea motivări „umanitare”ascundeau de fapt interese economice şi politice ale marilor puteri. În secolul XIX, cancelarul austriac Matternich a reuşit reconstituirea unităţii Europene, dar, ulterior, cancelarul german Bismarch a demontat-o prin utilizarea politicii de forţă. Intervenţiile au continuat să se producă în mod frecvent, proclamări ale principiului neintervenţiei încep să apară în tratate (ca de exemplu, în Tratatul de pace de la Paris din 1856), prevăzându-se că „puterile contractante nu au dreptul să se amestece, nici colectiv, nici fiecare în parte, în raporturile sultanului cu supuşii lui, nici în administraţia Imperiului Otoman”. Tratatul de pace de la Paris, încheiat la 30 martie 1856, după înfrângerea Rusiei în războiului Crimeei, prevedea, printre altele, neutralizarea Mării Negre, renunţarea de către Rusia de a mai menţine în această mare o flotă de război, de a mai construi fortificaţii pe coaste şi de a le distruge pe cele existente. Eforturi de limitare şi reducere a armamentelor în perioada interbelică Problematica dezarmării a ocupat un loc important în întreaga perioadă dintre cele două războaie mondiale. Mesajele preşedintelui Statelor Unite ale Americii, W. Wilson, din 22 ianuarie, 5 martie 1917 şi ianuarie 1918 au reprezentat primele luări de poziţie publică în favoarea reducerii armamentelor şi au avut un larg ecou internaţional. Textul fundamental în problema dezarmării a fost Pactul Societăţii Naţiunilor, care, în articolul 8, enunţa următoarele reguli: „1. Membrii Societăţii recunosc că menţinerea păcii reclamă reducerea armamentelor naţionale la un minimum compatibil cu securitatea naţională şi cu executarea obligaţiilor internaţionale impuse de o acţiune comună. 2. Consiliul, ţinând cont de situaţia geografică şi de condiţiile speciale ale fiecărui stat, pregăteşte planurile acestei reduceri în vederea examinării şi hotărârii diverselor guverne. 3. Aceste planuri trebuie să facă obiectul unui examen şi dacă este cazul, a unei revizuiri la fiecare 10 ani cel puţin. După adoptarea lor de către diversele guverne, limita armamentelor astfel fixată nu poate să fie depăşită fără consimţământul Consiliului. 5. Considerând că fabricarea privată de muniţii şi de material de război ridică grave obiecţiuni, membrii Societăţii însărcinează Consiliul să avizeze

măsurile de natură a-i evita inoportunele efecte, ţinând cont de nevoile membrilor Societăţii care nu pot să fabrice muniţiile şi materialul de război necesare securităţii lor. 6 Membrii societăţii se angajează să schimbe, în maniera cea mai sinceră şi cea mai completă, toate informaţiile referitoare la nivelul armamentelor lor, la programele lor militare, navale şi aeriene şi la situaţia industriilor susceptibile de a fi utilizate pentru război”. Pe lângă Consiliu a fost creată o Comisie permanentă însărcinată să avizeze executarea dispoziţiunilor enunţate de Pact referitoare la limitarea armamentelor şi cheltuielilor militare. Hotărârea Statelor Unite de a nu intra în Societatea Naţiunilor a afectat considerabil activitatea instituţiei respective, iar iniţiativa lor de a convoca la Washington, în perioada 1921-1922, o conferinţă navală a echivalat cu încercarea de a rezolva problema limitării armamentelor şi a dezarmării în afara organizaţiei. a) Obligaţii speciale de dezarmare. Cele mai severe măsuri de dezarmare au fost impuse Germaniei, considerată vinovată de enorma creştere a armamentelor în anii premergători declanşării primului război mondial, cu motivaţia ca acestea „să facă posibilă pregătirea unei limitări a armamentelor de către toate naţiunile”. În baza celor 54 de articole (159-213) din Tratat, Germania trebuia să fie complet dezarmată. În acest sens se prevedea: • desfiinţarea serviciului militar obligatoriu şi fixarea unui cuantum de şapte divizii de infanterie şi trei de cavalerie (cel mult 100.000 de oameni), destinate exclusiv menţinerii ordinii pe teritoriu şi poliţiei de frontiere; • desfiinţarea Marelui Stat Major şi a tuturor celorlalte formaţiuni similare; • abolirea recrutării şi închiderea şcolilor de război; • reducerea flotei de război la câteva nave de suprafaţă; • distrugerea arsenalelor; • toate fortificaţiile şi întăririle situate la est de Rin trebuiau distruse; malul stâng al Rinului şi 50 de km din cel drept urmau a fi ocupate de trupe aliate, timp de 15 ani. Un raport întocmit de Comisia militară interaliată de control, la 31 ianuarie 1930, constată că Germania nu a respectat condiţiile impuse prin tratatul de pace. Austria urma să fie dezarmată sub controlul comisiilor interaliate. Pentru Bulgaria, Tratatul de Pace de la Neuilly sur Seine din 27 noiembrie 1919 prevedea: desfiinţarea serviciului militar obligatoriu; nivelul forţelor armate nu putea depăşi 20.000 de oameni; interzicerea fabricării şi importării de arme şi muniţii; navele de război, inclusiv submarinele, urmau să fie predate principalelor Puteri aliate şi asociate. Tratatul de pace de la Trianon din 4 iunie 1920, cu Ungaria, după ce proclama solemn că „fosta monarhie austro-ungară a încetat să mai existe” stipula

următoarele clauze militare: toate forţele armate trebuie demobilizate, Ungaria neputând ţine sub arme decât cel mult 30.000 de oameni. Tratatele de pace încheiate cu fostele puteri învinse în primul război mondial nu au fost respectate în spiritul şi litera lor, mai ales în ceea ce priveşte clauzele militare. Statele cărora li s-au impus obligaţii de dezarmare, în special Germania, au invocat argumente. • Partea din Tratatul de pace referitoare la „clauzele militare, navale şi aeriene” impunea două categorii de obligaţii: o obligaţie cu caracter general, conţinută în preambul şi care se referă la toate statele şi obligaţiile speciale, detaliate pentru fiecare dintre statele învinse. Ca atare, dacă obligaţia generală nu a fost îndeplinită de nici un alt stat, nici obligaţiile speciale nu trebuiau respectate de statele respective, întrucât ele ar avea caracter suspensiv şi în consecinţă ele au devenit caduce. • Contraargumentul puterilor aliate şi asociate era că nu ar exista nici o legătură între cele două dispoziţii: dispoziţia generală din preambulul părţii a V-a a Tratatului de pace cu Germania, nu ar avea decât un caracter explicativ şi nu ar conţine nici un angajament juridic pentru celelalte state. b) Problematica dezarmării în activitatea Societăţii Naţiunilor. Pentru a aduce la îndeplinire programul de limitare a armamentelor, prevăzut în art. 8 din Pact, Consiliul Naţiunilor înfiinţează, la 19 mai 1920, „Comisia permanentă consultativă pentru probleme militare, navale şi aeriene”. La Conferinţa internaţională privitoare la controlul comerţului cu arme, care şi-a desfăşurat lucrările între 4 mai şi 17 iunie 1925, sub auspiciile Societăţii Naţiunilor, au participat 41 de state, inclusiv România. La 17 iunie, plenipotenţiarii au semnat „Convenţia cu privire la comerţul cu arme şi materiale de război”, care interzicea traficul clandestin al acestora. Potrivit convenţiei, care reglementa materialele destinate războiului naval terestru şi aerian, navele militare şi armamentul lor, aeronavale, inclusiv motoarele, pulberile şi materialele explozive, fiecare stat trebuie să declare numărul de nave şi aeronave din dotare sau în construcţie. În decembrie, anul 1925, s-a declanşat procesul de pregătire a Conferinţei de dezarmare care, ulterior, îşi va desfăşura lucrările la Geneva. Consiliul Societăţii Naţiunilor a adoptat planul de constituire a unei comisii pregătitoare a Conferinţei dezarmării. Din comisie făceau parte toate statele membre ale Consiliului Societăţii Naţiunilor. În prima sesiune, Comisia pregătitoare a prezentat un proiect de Convenţie, foarte vag, care a dat naştere la discuţii aprinse. O puternică opoziţie s-a manifestat din partea Germaniei, care cerea eliminarea clauzelor din tratele de pace referitoare la limitarea armamentelor. La 2 februarie 1932 se deschide la Geneva, sub auspiciile Societăţii Naţiunilor, Conferinţa pentru reducerea şi limitarea armamentelor, la lucrările

căreia au participat 61 de stat, dintre care 54 membre şi 7 invitate. În desfăşurarea conferinţei se disting trei faze: ♦ prima fază (2 februarie – 23 iulie 1932): în plan general sunt prezentate diverse planuri de dezarmare şi se exprimă poziţiile statelor participante; în plan special se examinează problema dezarmării exclusiv din punct de vedere calitativ. ♦ faza a doua intermediară (august – decembrie 1932) este dominată de lupta dusă de Germania pentru a i se acorda „egalitate de tratament în domeniul înarmărilor”, luptă pe care în final o va câştiga. ♦ faza a treia (decembrie 1932 – octombrie 1933) a fost caracterizată, pe de o parte, prin depunerile a noi planuri de dezarmare, iar pe de altă parte, de ameninţările tot mai violente ale Germaniei, în special după venirea lui Hitler la putere, de a părăsi conferinţa dacă nu i se satisfac cererile. c) Problema dezarmării în afara Societăţii Naţiunilor. Una dintre preocupările din perioada interbelică a fost aceea a limitării înarmărilor navale, problemă ce interesa îndeosebi marile puteri, singurele posesoare de nave de război. Această problemă a făcut obiectul a două conferinţe internaţionale. Conferinţa navală de la Washington (2 noiembrie 1921 – februarie 1922). Aceasta a fost convocată din iniţiativa preşedintelui S.U.A., Harding, şi avea pe ordinea de zi dezarmarea navală, problemele Extremului Orient şi ale Pacificului. La 6 februarie 1922 a fost adoptat „Tratatul între Statele Unite ale Americii, Imperiul Britanic, Franţa, Italia şi Japonia, limitând armamentele navale”. Deşi titlul tratatului menţionează numai limitarea armamentelor, în realitate el conţinea şi prevederi referitoare la reducerea armamentelor (limitările se referă atât la tonajul general al flotelor statelor contractante, cât şi la tonajul per unitate, însă ele privesc numai navele de suprafaţă nu şi submarinele). Conferinţa de la Londra (21 ianuarie – 23 aprilie 1930). Conferinţa din capitala britanică la care au participat cinci state, care au semnat Tratatul de la Washington din 6 februarie 1922, avea pe ordinea de zi realizarea unui acord privind extinderea limitărilor cuprinse în vechiul tratat la clasele de nave uşoare. În secolul XX, S.U.A. a influenţat considerabil sistemul relaţiilor internaţionale, susţinând frenetic şi pragmatic principiul neintervenţiei în afacerile interne ale altor state. S.U.A., marcate de nostalgia faţă de un trecut tumultuos în afirmarea valorilor democraţiei şi năzuind către un viitor perfect, au oscilat între izolaţionism şi angajare plenară în cele două conflagraţii mondiale. În epoca contemporană, S.U.A. au considerat că statele lumii pot ajunge la pace şi prosperitate abandonând diplomaţia tradiţională (europeană, asiatică etc.) Din momentul intrării în arena politicii internaţionale, anul 1917, S.U.A. au tratat cu precauţie utilizarea forţei în detrimentul negocierilor iar cele mai importante aranjamente internaţionale ale secolului XX (crearea LIGII NAŢIUNILOR, anul 1919; PACTUL BRIAND-KELOG, anul 1928; O.N.U. şi CHARTA O.N.U. ,anul

1945; ACTUL FINAL HELSINKI, anul 1975) au purtat amprenta sistemului de valori ale diplomaţiei şi democraţiei americane. În cadrul conferinţei diplomatice de la Versailles, anul 1919, preşedintele american Wilson afirma crezul său: „sistemul internaţional trebuie să se bazeze nu pe echilibrul puterii, ci pe autodeterminarea etnică; securitatea statelor nu trebuie să depindă de alianţele militare ci de securitatea colectivă”. În anul 1945, S.U.A. realizau 35% din întreaga producţie economică mondială şi considerau că războaiele erau sortite să modeleze lumea, iar prevenirea războiului este o problemă legală şi diplomatică. După cel de-al doilea război mondial, principiul neintervenţiei este consacrat în numeroase documente internaţionale, începând cu Carta O.N.U., şi în statutele altor organizaţii internaţionale cum sunt: Pactul Ligii Statelor Arabe, Constituţia U.N.E.S.C.O., Carta Statelor Americane, precum şi Convenţiile de la Viena, din 1961, cu privire la relaţiile diplomatice, şi din 1963, cu privire la relaţiile consulare. În afară de proiectul de declaraţie pentru drepturile şi datoriile statelor, din anul 1949, O.N.U. a reafirmat principiul neintervenţiei în numeroase rezoluţii ale Adunării Generale O.N.U., printre care rezoluţia 231 (XX) din 1956 intitulată: „Declaraţia asupra inadmisibilităţii intervenţiei în afacerile interne ale statelor şi protecţia independenţei şi suveranităţii lor”. Problema dezarmării după 1945 a) Consideraţii generale Înarmările intră în perioada postbelică într-o etapă nouă. Descoperirile din domeniul ştiinţei şi tehnicii au condus la saltul calitativ în obţinerea noilor surse de energie – nucleare, termonucleare, luminoase etc. – pe care se bazează în prezent tehnica militară. Specialiştii estimează că forţa distructivă acumulată în arsenalele statelor este capabilă să distrugă întreaga omenire şi, odată cu ea, tot sistemul ecologic. Unele dintre aceste evoluţii au putut fi identificate încă din timpul celui de-al doilea război mondial, când Japonia a putut fi obligată la capitulare în urma lansării celor două bombe nucleare, la 6 şi 9 august 1945, asupra oraşelor Hiroşima şi Nagasaki. În practica O.N.U. precum şi în afara acestui organism, dezarmarea a ocupat un loc important adoptându-se o serie de măsuri. Măsuri de dezarmare impuse principalelor state învinse în cel de-al doilea război mondial. În baza comunicatului dat publicităţii la 30 decembrie, la încheierea Conferinţei de la Moscova a miniştrilor de externe ai U.R.S.S., S.U.A. şi Marii Britanii, statelor învinse li s-au impus, ca şi în 1919, măsuri severe de reducere a potenţialului militar, astfel: 1. Germania. Dezarmarea totală a fost una dintre condiţiile reglementării păcii cu aceasta, fiind prevăzută în: Acordul de la Yalta din 11 februarie 1945, în

declaraţia de la Berlin din 5 iunie 1945 privind înfrângerea Germaniei şi în acordurile Conferinţei de la Postdam din 2 august 1945. După capitularea Germaniei, la 8 mai 1945, cele patru puteri de ocupaţie S.U.A., U.R.S.S., Marea Britanie şi Franţa – au trecut la dezarmarea ei totală şi la impunerea unor restricţii pentru viitor, conform înţelegerilor convenite. Restricţiile de înarmare impuse Germaniei au fost menţinute o perioadă de mai puţin de 10 ani, întrucât prin Acordurile de la Paris, din 23 octombrie 1954, s-a recunoscut suveranitatea Republicii Federale Germania, constituită la 8 mai 1949, şi s-a hotărât aderarea acesteia, împreună cu Italia, la Tratatul de la Bruxelles, din 17 martie 1948, şi la N.A.T.O. 2. Japonia. Nici actul de capitulare necondiţionată, nici tratatul de pace din 8 septembrie 1951 nu conţin dispoziţii referitoare la dezarmarea Japoniei. 3. Tratatele de pace de la Paris, din 10 februarie 1947, încheiate de Naţiunile Unite cu Bulgaria, Finlanda, Italia, România şi Ungaria. Clauzele militare ale acestor tratate erau aproape identice, cu unele mici detalii. Astfel, armamentele terestre şi fortificaţiile erau fixate la un nivel care să permită asigurarea ordinii publice; dotarea cu nave de suprafaţă, portavioane, submarine, avioane de bombardament şi arme chimice era total interzisă. După încheierea Tratatului de la Varşovia, din 15 martie 1955, dispoziţiile tratatelor de pace au devenit caduce. 4. Austria. Prin art.13 din Tratatul cu Austria, din 15 mai 1945, acestui stat i se interzicea fabricarea şi experimentarea de armamente de distrugere în masă, artilerie grea, inclusiv submarine, torpile şi mine submarine. b) Reglementarea armamentelor în sistemul Naţiunilor Unite. Imediat după intrarea în funcţiune a Organizaţiei Naţiunilor Unite, problema limitării armamentelor devine o permanenţă pe ordinea de zi a diverselor sale organe principale şi a celor care au fost create ulterior. Cele mai importante organisme au fost: ♦ Comisia pentru Energia Atomică a Naţiunilor Unite creată de Adunarea Generală a O.N.U. la 24 ianuarie 1946 cu misiunea de a face recomandări şi propuneri în vederea eliminării armelor nucleare. ♦ Comisia pentru armamente, creată de Consiliul de Securitate la 13 februarie 1947, cu misiunea de a elabora propuneri privind reducerea armamentelor şi a realiza un sistem eficace de control. ♦ Comisia pentru dezarmare a Naţiunilor Unite, creată de Adunarea Generală a O.N.U., la 11 ianuarie 1952, prin fuziunea Comisiei pentru Energie Atomică cu Comisia pentru armamente convenţionale. ♦ Comitetul celor 10 state pentru dezarmare, creat în septembrie 1959, în baza hotărârii miniştrilor de externe ai S.U.A., U.R.S.S., Marii Britanii şi Franţei. Misiunea Comitetului era de a pune în aplicare rezoluţia Adunării Generale a O.N.U. din 20 noiembrie 1959, cu privire la dezarmarea generală şi completă. La

27 iunie 1960, statele membre ale Tratatului de la Varşovia au părăsit Comisia pe considerentul lipsei de rezultate practice. ♦ Comitetul celor 18 state pentru dezarmare, creat la 20 decembrie 1961, de Adunarea Generală a O.N.U. În prima perioadă a activităţii sale, Comitetul şi-a concentrat atenţia asupra realizării unui acord în problema dezarmării generale şi complete însă, ulterior, s-a reorientat către unele măsuri colaterale de dezarmare. c) Instrumente multilaterale referitoare la limitarea înarmărilor. Tratatul cu privire la Antartica, semnat la Washington, la 1 decembrie 1959, şi intrat în vigoare la 23 iunie 1961, declară această zona demilitarizată şi denuclearizată. Tratatul privind interzicerea experienţelor cu arme nucleare în atmosferă, spaţiul cosmic şi sub apă, semnat la Moscova la 5 august 1963, a constituit un instrument important de protecţie a mediului natural. Tratatul cu privire la principiile care guvernează activitatea statelor în spaţiul extraatmosferic, inclusiv Luna şi celelalte corpuri cereşti, deschis spre semnare la Moscova, Londra şi Washington la 27 ianuarie 1967, şi intrat în vigoare la 10 octombrie 1967. Tratat cu privire la neproliferarea armelor nucleare, deschis spre semnare la Moscova, Londra şi Washington la 1 iulie 1968, şi intrat în vigoare la 5 martie 1970. Tratatul cu privire la interzicerea amplasării de arme nucleare şi alte arme de distrugere în masă pe fundul mărilor şi oceanelor şi în subsolul lor, deschis spre semnare la Moscova, Londra şi Washington la 11 februarie 1971. Convenţia cu privire la interzicerea tehnicilor de modificare a mediului natural în scopuri militare sau în orice alte scopuri ostile, deschisă spre semnare la 18 mai 1977, şi intrat în vigoare la 5 octombrie 1978. Convenţia asupra interzicerii sau limitării folosirii anumitor arme clasice care pot fi considerate ca producând efecte traumatice excesive sau ca lovind fără discriminare, adoptată la 10 octombrie 1980, şi intrată în vigoare în decembrie 1983. d) Acordurile bilaterale în domeniul limitării cursei înarmărilor Cele mai multe dintre înţelegerile şi acordurile bilaterale semnate au fost cele între Statele Unite ale Americii şi fosta Uniune Sovietică, astfel: • Memorandum cu privire la stabilirea unei legături directe de comunicaţii, semnat la Geneva, la 20 iunie 1963. • Declaraţii făcute de U.R.S.S. şi S.U.A. asupra reducerii producţiei de materiale fisionabile la 20 aprilie 1964. • Acord cu privire la prevenirea unui război nuclear, semnat la Washington la 22 iunie 1973. • Declaraţia cu privire la problema limitării în continuare a armelor strategice ofensive, semnată la Washington, la 24 noiembrie 1974. • Tratat cu privire la exploziile nucleare în scopuri paşnice în mediul subteran, semnat la Moscova şi Washington la 28 mai 1976.

CAPITOLUL 1 MIJLOACELE PAŞNICE DE SOLUŢIONARE A DIFERENDELOR INTERNAŢIONALE 1.1.

ASPECTE GENERALE

Primele încercări de reglementare a soluţionării prin mijloace paşnice a diferendelor internaţionale au avut loc în cadrul Convenţiilor de la Haga, din 1899 şi 1907. Statutul Societăţii Naţiunilor (1919), stabilea pentru statele membre obligaţia de a încerca să soluţioneze prin mijloace paşnice diferendele dintre ele, fără a exclude însă posibilitatea recurgerii la război. Soluţionarea diferendelor internaţionale pe cale paşnică constituie un principiu al dreptului internaţional public din anul 1982, când a fost semnat „Pactul Briand-Kellog”. Pe lângă condamnarea războiului şi renunţarea la folosirea războiului ca instrument al politicii naţionale, Pactul consemnează şi angajamentul statelor de a soluţiona conflictele internaţionale numai prin mijloace paşnice. În dispoziţiile Pactului nu este specificată nici o procedură de constrângere colectivă aplicabilă în cazul încălcării sale. Carta O.N.U. (1945) consacra principiul soluţionării diferendelor internaţionale prin mijloace paşnice ca o obligaţie internaţională a statelor de aplicare a acestui principiu fundamental al dreptului internaţional public. La nivel regional, principiul a fost consacrat în „Convenţia europeană pentru soluţionarea paşnică a diferendelor” (1957), adoptată în cadrul Consiliului Europei. Noţiunea de diferend Cadrul juridic al reglementărilor diferendelor cuprinde toate izvoarele dreptului internaţional – convenţiile internaţionale, tratatele, principiile şi jurisprudenţa. În practica internaţională, diferendul – ca concept juridic – a fost definit de Curtea Permanentă de Justiţie Internaţională (Speta Mavrommatis, Concesiile palestiniene), fiind considerat „neînţelegerea privind o problemă juridică, un conflict de concepţii juridice sau de interese”. Pentru manifestarea principiului libertăţii părţilor de a alege mijlocul de soluţionare pe care îl consideră adecvat (tratative, mediere, conciliere), determinantă va fi voinţa părţilor aflate în diferend. În Declaraţia de la Manila – 1982 se stipulează: „nici existenţa unui diferend şi nici eşuarea unei proceduri de reglementare paşnică a unui diferend nu autorizează unul dintre statele aflate în diferend să recurgă la forţă sau la

ameninţarea cu forţa”. Se constată că principiul suveranităţii şi independenţei statelor a început să capete noi valenţe în abordările politice sau juridice. În sens larg, noţiunea de diferend cuprinde contestaţiile, litigiile, divergenţele sau conflictele dintre două subiecte de drept internaţional. Diferendele internaţionale pot să aibă o natură juridică sau una politică. a) Diferendele juridice sunt cele în care se opun pretenţii de drept între state şi care au ca obiect interpretarea unui tratat, o problemă de drept internaţional, existenţa unui fapt care, dacă ar fi stabilit, ar constitui încălcarea unei obligaţii internaţionale, precum şi stabilirea naturii sau întinderii reparaţiei datorată pentru încălcarea unei obligaţii internaţionale. b)Diferendele politice sunt diferendele în care pretenţiile contradictorii ale părţilor nu pot fi formulate juridic. O regulă importantă a dreptului internaţional contemporan este regula caracterului facultativ al mijloacelor paşnice conform căreia statele îşi aleg, în mod liber şi pe baza acordului dintre ele, mijlocul paşnic la care să recurgă pentru soluţionarea unui diferend apărut între ele. Mijloacele paşnice de drept internaţional pot fi clasificate în două categorii: mijloace diplomatice şi politice (nejurisdicţionale) şi mijloace jurisdicţionale. O categorie aparte o constituie mijloacele paşnice bazate pe constrângere. Mijloacele paşnice de drept internaţional – diplomatice şi politice – sunt reglementate prin convenţii internaţionale universale sau regionale. În general, soluţiile adoptate ca urmare a folosirii acestor mijloace paşnice au un caracter de recomandare faţă de părţile diferendului, cu excepţia hotărârilor adoptate de Consiliul de Securitate al O.N.U. 1.2.

MIJLOACELE PAŞNICE CU CARACTER DIPLOMATIC

Din această categorie fac parte: negocierile directe între statele aflate în diferend, bunele oficii, mediaţia, ancheta internaţională şi concilierea internaţională. În 1988, Adunarea Generală a O.N.U. a adoptat Declaraţia de la Manila asupra reglementării paşnice a diferendelor internaţionale, care detaliază şi reglementează principiul reglementării pe cale paşnică a diferendelor internaţionale, enunţat în art. 2/Carta O.N.U şi dezvoltat în Declaraţia din 1970 a Adunării Generale a O.N.U. asupra principiilor de drept internaţional privind relaţiile dintre state (Rezoluţia nr. 2625 (XXV) a Adunării Generale a O.N.U.) În Carta de la Paris pentru o nouă Europă, din 1990, adoptată la reuniunea la nivel înalt a statelor participante la C.S.C.E., s-a reafirmat principiul reglementării paşnice a diferendelor dintre state şi s-a hotărât să se pună la punct mecanisme de prevenire şi rezolvare a conflictelor între statele-părţi. Declaraţia asupra principiilor de drept internaţional privind relaţiile şi cooperarea dintre state conform Cartei O.N.U., ca şi Declaraţia de la Manila,

enunţând obligaţia statelor de a recurge la mijloacele paşnice, lasă acestora libertatea de a alege între mijloacele de reglementare enunţate în articolul 33 al Cartei – negocierea, medierea, concilierea, ancheta, arbitrajul sau reglementarea juridică. 1.2.1. Negocierea ca procedură diplomatică de reglementare paşnică a diferendelor Negocierea are un rol preponderent în reglementarea paşnică a diferendelor, indiferent de obiectul acestora (dispute politice, juridice, economice, teritoriale, etnice etc.). Negocierilor nu li se aplică reguli stricte de procedură. Toate elementele negocierilor şi condiţiile pentru desfăşurarea lor se stabilesc de părţile implicate în diferendul respectiv. Negocierea, precum şi celelalte mijloace paşnice de rezolvare a diferendelor, trebuie să fie conformă cu imperativul de a nu pune în primejdie pacea şi securitatea internaţională. Totodată, această dispoziţie a fost interpretată ca o obligaţie generală a statelor membre de a nu se sustrage de la negocierea oferită de un alt stat cu care se află în litigiu. Este o obligaţie care nu se aplică numai statelor membre ale O.N.U., ci fac parte din dreptul internaţional general contemporan. Declaraţia de la Manila relevă faptul că negocierea directă, ca mijloc de soluţionare paşnică a diferendelor internaţionale, se caracterizează prin supleţe (negocierea poate fi folosită pentru soluţionarea oricărui diferend de ordin politic, tehnic, juridic etc.) şi prin eficacitate (în viaţa internaţională statele recurg adesea la negocieri pentru rezolvarea problemelor litigioase, multe dintre acestea fiind soluţionate pe această cale). Deci, negocierile nu au doar un rol de prevenire a conflictelor sau de a le opri atunci când acestea au izbucnit, ci, mai mult, oferă posibilitatea părţilor ca, în cadrul convorbirilor directe, să stabilească singure viitoarele soluţionări ale diferendului. Negocierile diplomatice între state aflate în conflict constituie, în mod natural, mijlocul cel mai simplu şi mai eficace de a ajunge la o reglementare satisfăcătoare. Se poate observa că în doctrina şi în jurisprudenţa internaţională a fost consacrat principiul anteriorităţii negocierilor, aspect care n-a fost relevat în Carta O.N.U. şi nici în alte documente, cum ar fi Declaraţia privind principiile dreptului internaţional referitoare la relaţiile de cooperare între state. Se mai poate adăuga că negocierile trebuie desfăşurate cu bună-credinţă, cu voinţa reală de a se ajunge la un rezultat. Un tip de negocieri sunt considerate şi consultările; ele nu sunt prevăzute în articolul 33 al Cartei O.N.U., dar sunt incluse într-un număr de tratate ca mijloc de reglementare a litigiilor legate de aplicarea sau interpretarea tratatelor respective (ex.: art. 84 al Convenţiei de la Viena, din 1978, privind succesiunea statelor la tratate; art. 42 al Convenţiei de la Viena, din 1983, privind succesiunea statelor la bunuri, arhive şi datorii de stat).

În alte tratate, consultările sunt considerate ca o fază preliminară a procesului de reglementare a diferendelor (art. XI al Tratatului de la Washington, din 1959, privind regimul juridic al Antarcticii; art. XXV al Convenţiei din 1980 privind conservarea faunei şi florei marine a Antarcticii). Consultările pot îmbrăca şi forma schimbului de vederi; acestea au un rol important în cadrul regimului instituit prin Convenţia asupra dreptului mării, din 1982, în privinţa reglementării paşnice a diferendelor privind interpretarea sau aplicarea prevederilor Convenţiei (art. 283). În funcţie de cadrul desfăşurării negocierilor, acestea pot fi: a) Negocieri bilaterale în cadrul cărora reprezentanţii părţilor în litigiu se întâlnesc direct sau îşi fac cunoscute punctele de vedere prin intermediul corespondenţei scrise. Acest gen de negocieri este facilitat de tehnica avansată a telecomunicaţiilor şi a mijloacelor de transport. Negociatorii sunt, de regulă, miniştrii afacerilor externe sau funcţionari ai ministerelor afacerilor externe, dar pot fi şi negociatori specializaţi; există cazuri când, fie în faza iniţială, fie în faza finală a concluziilor, la negocieri participă şefi de state sau de guverne. Misiunile diplomatice permanente joacă şi ele un rol important în exprimarea poziţiei guvernului lor în cadrul negocierilor cu Ministerul Afacerilor externe al statului în care sunt acreditate. Statele implicate într-un diferend, care nu au stabilit până în momentul respectiv relaţii diplomatice între ele, pot începe negocierile prin intermediul misiunilor lor diplomatice de pe lângă un stat terţ sau de pe lângă O.N.U. b) Negocierile plurilaterale sau multilaterale. În cazul în care într-un conflict sunt implicate mai multe state, o conferinţă internaţională poate oferi cadrul optim negocierilor. Statele care sunt interesate în reglementarea unui diferend, fără a fi parte la acesta, pot ţine o conferinţă internaţională, la care părţile aflate în diferend pot să nu participe, pentru a studia litigiul şi a formula puncte de vedere privind căile de soluţionare a acestuia; c) Negocierile colective. O organizaţie internaţională poate constitui, de asemenea, cadrul optim negocierilor atunci când soluţionarea unui anumit litigiu interesează un grup de state membre ale organizaţiei respective. Negocierile se pot desfăşura în capitala unuia dintre statele-părţi la litigiu sau, pe rând, în capitalele fiecărui stat-parte sau, în cazul negocierilor bilaterale, într-o localitate apropiată de frontiera comună, stabilită prin acord. În cazul negocierilor din cadrul organizaţiilor internaţionale, acestea se desfăşoară, de regulă, la sediul organizaţiei, însă organul ce are competenţă în reglementarea paşnică a diferendelor poate stabili locul de întâlnire în vederea negocierilor în afara sediului organizaţiei (ex.: art. 28 paragraful 3 al Cartei O.N.U.). 1.2.2. Medierea şi bunele oficii Medierea este o procedură diplomatică de reglementare a diferendului. Se deosebeşte de negociere prin introducerea unui terţ în desfăşurarea negocierilor.

Mediatorul trebuie să fie un terţ acceptat, prin acord comun, de părţile aflate în diferend. Acesta poate fi un stat, un grup de state, O.N.U. sau instituţiile sale specializate, alte organizaţii internaţionale cu vocaţie mondială sau regională sau o personalitate de prestigiu (om politic, jurist, expert). Terţa persoană propune o soluţie părţilor, care nu are însă un caracter obligatoriu. Această modalitate de reglementare paşnică a litigiilor este prevăzută într-o serie de tratate multilaterale: convenţiile de la Haga din 1899 şi 1907, privind reglementarea paşnică a conflictelor internaţionale, Tratatul interamerican asupra bunelor oficii şi medierii, din 1936 (acest tratat a devenit caduc după intrarea în vigoare, în 1948, a Pactului de la Bogota), Carta Naţiunilor Unite, Pactul Ligii Statelor Arabe, Carta Organizaţiei Statelor Americane. Tratatul american de reglementare paşnică (Pactul de la Bogota) din 1948, Carta Organizaţiei Unităţii Africane şi Protocolul de mediere, conciliere şi arbitraj din 1964, tratatul asupra Antarticii din 1959, Declaraţia din 1970 privind principiile dreptului internaţional, Actul final de la Helsinki, din 1975, al C.S.C.E., Declaraţia de la Manila privind reglementarea paşnică a diferendelor internaţionale din 1982. Potrivit articolul 3 din Convenţia de la Haga, pentru reglementarea paşnică a conflictelor internaţionale, din 18 octombrie 1907, oferta de mediere nu trebuie să fie considerată ca un act inamical. Dreptul de a oferi medierea este conferit puterilor străine conflictului, chiar în decursul ostilităţilor. Articolul 4 prevede că rolul mediatorului constă în a pune de acord pretenţiile opuse şi de a calma resentimentele statelor în conflict. Funcţiile mediatorului încetează din momentul când s-a constatat, fie de către o parte în litigiu, fie de către mediator, că mijloacele de reglementare a diferendului propuse de acesta nu sunt acceptate. Procedura de mediere se poate declanşa fie la iniţiativa părţii terţe care se oferă să intervină, ofertă ce este acceptată de părţile aflate în diferend, fie la cererea părţilor aflate în conflict. Tehnica medierii include mai multe elemente, utilizate în funcţie de natura diferendului: asigură comunicarea între părţi, precizează problemele în discuţie, formează propuneri privind desfăşurarea discuţiilor şi soluţionarea problemelor litigioase. În procesul de mediere este important a se convinge părţile aflate în litigiu că mediatorul înţelege foarte bine poziţia fiecăreia, este absolut imparţial, iar scopul său este de a-şi îndeplini cât mai bine rolul de mediator în cazul în speţă. Conform articolului XII al Pactului de la Bogota, cele mai importante condiţii ce trebuie respectate sunt absenţa formalismului şi confidenţialitatea, deoarece, în plan politic, medierea este un exerciţiu foarte delicat. Bunele oficii prevăzute în Convenţia de la Haga, precum şi în Declaraţia de la Manila se deosebesc de mediere prin faptul că persoana care oferă bunele oficii nu participă la negocieri şi nu formulează propuneri pentru rezolvarea controversei; în esenţă, bunele oficii facilitează comunicarea între părţi şi sunt utile dacă părţile aflate în diferend nu au relaţii diplomatice între ele sau le-au rupt.

În articolul 33, alineatul 1 al Cartei O.N.U., bunele oficii nu sunt menţionate în mod expres printre mijloacele de reglementare a diferendelor dintre state. Declaraţia de la Manila, din 1982, în articolul 5, situează bunele oficii pe acelaşi plan cu alte mijloace de reglementare a diferendelor prevăzute în articolul 33 al Cartei O.N.U. Rolul bunelor oficii este subliniat şi în Declaraţia Adunării Generale a O.N.U. asupra prevenirii şi eliminării diferendelor şi situaţiilor care pot ameninţa pacea şi securitatea internaţională şi asupra rolului O.N.U. în acest domeniu, din 1988 (Rezoluţia nr. 43/51 a Adunării Generale a O.N.U., 5 decembrie 1988). 1.2.3. Ancheta internaţională Ancheta internaţională se bazează pe ideea că negocierile dintre părţile aflate în diferend, pentru găsirea unor soluţii echitabile, trebuie să se fundamenteze pe o cunoaştere corectă şi exactă a faptelor care au generat diferendul respectiv, considerându-se că elucidarea faptelor de către statele aflate în diferend nu ar oferi garanţia stabilirii cu exactitate a acestora. A apărut necesitatea instituirii în acest scop a unor comisii internaţionale, de anchetă, care să stabilească o versiune unică a faptelor. Ancheta internaţională constă atât în activitatea de stabilire strictă a faptelor (fact-finding), conform Convenţiilor de la Haga, cât şi în forme mai noi, mai perfecţionate, care presupun căutarea unor informaţii în beneficiul unor organizaţii internaţionale cum ar fi O.N.U. (inquiry). Consacrarea anchetei internaţionale într-un document multilateral s-a făcut, prima dată, în textul Convenţiei de la Haga din 1899 şi, ulterior, în textul Convenţiei de la Haga din 1907 (art.9). La Conferinţa din 1899 se sublinia caracterul temporizat al anchetei, de calmare a stării de spirit a părţilor în conflict, ancheta acţionând ca o „supapă de siguranţă”. Ancheta are însă şi o funcţie preventivă, deoarece împiedică agravarea unui diferend internaţional, în măsura în care se recurge la ea. De asemenea, ea nu este o modalitate de soluţionare independentă, fiind utilizată ca o soluţie anterioară pentru o altă modalitate paşnică de soluţionare (concilierea, arbitrajul) şi având un caracter facultativ. Ancheta trebuie să se limiteze numai la examinarea problemelor de fapt, tendinţa de a se aluneca spre analizarea aspectelor de drept justificând reţinerea statelor de a nu recurge prea des la anchetă. Ancheta internaţională poate fi, definită ca „o modalitate de soluţionare paşnică, care constă în elucidarea unor chestiuni foarte controversate, ce formează obiectul unui diferend internaţional, de către o comisie desemnată în acest scop de părţile aflate în diferend sau de către o organizaţie internaţională, comisie ale cărei concluzii au un caracter facultativ”. Convenţia de la Haga, din 1907, descrie pe larg recurgerea la comisiile de anchetă. Acestea se constituie pentru diferendele internaţionale care nu privesc nici onoarea nici interesele esenţiale ale statelor şi care provin dintr-o divergenţă de

apreciere asupra unor chestiuni de fapt. Comisia de anchetă se constituie printr-o Convenţie specială între părţile în litigiu, care precizează faptele de examinat şi diversele măsuri pentru crearea şi funcţionarea comisiilor (art. 9-36). Aceste fapte sunt stabilite pe bază de documente, de inspecţii la faţa locului, de expertize, de audieri de martori etc. Prin unele Convenţii multilaterale (bilaterale), de după primul război mondial, s-a încercat lărgirea competenţei comisiei de anchetă. Aşa-numitele „tratate Knox” (denumite după numele secretarului de stat american Knox) încheiate între S.U.A., Franţa şi Marea Britanie în 1911 prevedeau procedura anchetei obligatorii ale cărei rezultate trebuiau să folosească arbitrajului instituit între părţi în vederea soluţionării diferendelor. Prin „tratatele Bryan” (aproximativ 30 de tratate încheiate între 1913-1914 şi denumite după numele secretarului de stat american Bryan) s-a urmărit extinderea competenţelor comisiilor de anchetă care trebuiau să se pronunţe atât asupra elementelor de fapt, cât şi de drept. Specific şi pozitiv în aceste tratate este faptul că semnatarii lor se angajau să nu recurgă la război până la încheierea procedurii de anchetă. Comisia de anchetă este, în mod liber, constituită de părţi, cu excepţia cazului când un tratat a prevăzut o comisie permanentă. Convenţia de la Haga stipulează că vor fi aplicabile în cazul constituirii comisiei de anchetă aceleaşi reguli ca cele privind constituirea tribunalului arbitral. Comisia este formată dintr-un număr impar de membri-comisari având cetăţenia părţilor în conflict şi comisari terţi. Comisarii sunt aleşi intuitu personae, nereprezentând guvernele lor. Părţile sunt reprezentate prin agenţi speciali care servesc ca intermediari între ele şi comisie; ei pot fi asistaţi de consilieri sau avocaţi care să susţină interesele părţilor în faţa comisiei. Ancheta are loc în procedură de contradictorialitate. Aceasta cuprinde, în primul rând, expunerile părţilor asupra faptelor. Comisia poate examina documente, diferite acte, poate audia martori şi experţi, poate să se deplaseze la faţa locului (aceasta presupune însă acordul părţii care exercită suveranitatea asupra teritoriului respectiv). Părţile la Convenţie se angajează să ofere comisiei de anchetă toate mijloacele şi toate facilităţile necesare pentru cunoaşterea completă şi pentru aprecierea exactă a faptelor sau pentru a intra în posesia informaţiilor pe care le consideră necesare (art. 23 alin. 1). Lucrările şedinţelor şi documentele nu sunt făcute publice decât cu consimţământul părţilor şi prin decizia comisiei. Audierea martorilor se face separat în prezenţa agenţilor naţionali, interogarea lor fiind făcută de către preşedintele comisiei, iar mărturiile consemnate într-un proces-verbal. În final, Comisia de anchetă alcătuieşte un raport care, fiind limitat la constatarea faptelor, nu are caracterul unei sentinţe arbitrare, părţile având deplina libertate să decidă efectele pe care le vor da raportului.

1.2.4. Concilierea Primele referiri la procedura de conciliere s-au făcut în cadrul tratatelor bilaterale încheiate în primele decenii ale secolului al XX-lea. În 1922, Societatea Naţiunilor a adoptat o rezoluţie prin care se propunea statelor supunerea diferendelor unor comisii de conciliere. Ulterior, numeroase tratate multilaterale au consacrat concilierea ca un mijloc de soluţionare paşnică a diferendelor: Carta O.N.U. (art. 33), Declaraţia de principii din 1970, Carta O.U.A., Declaraţia de la Manila din 1962 ş.a. Această procedură asociază elementele medierii şi ale anchetei, având şi trăsături caracteristice proprii. Spre deosebire de mediere, concilierea presupune o investigare realizată de un organ independent, şi nu de un terţ care acţionează ca mediator. În raport cu ancheta, concilierea are ca obiect nu numai cercetarea faptelor, prin audierea părţilor, ci se procedează în continuare la concilierea propriu-zisă, adică la propunerea de soluţii părţilor, care se vor pronunţa asupra lor. Concilierea realizează trecerea de la mijloacele politico-diplomatice de soluţionare la cele jurisdicţionale. Se deosebeşte de acestea din urmă prin faptul că soluţia propusă de comisia de conciliere are un caracter facultativ şi nu obligatoriu. Se aseamănă cu mijloacele jurisdicţionale de reglementare a diferendului prin faptul că se realizează printr-o procedură în contradictoriu. Ea se desfăşoară prin constituirea de către părţile în cauză a unei comisii de conciliere permanentă sau ad-hoc. Comisia este formată din 3-5 membri aleşi în baza criteriului naţionalităţii, al reprezentării egale a părţilor şi al lipsei interesului direct în diferendul care urmează a fi soluţionat. Pentru asigurarea imparţialităţii şi obiectivităţii comisiei de conciliere, trebuie să existe acordul părţilor asupra imparţialităţii şi obiectivităţii comisiei de conciliere, trebuie să existe acordul părţilor pentru numirea preşedintelui, şi a celorlalţi membri ai comisiei. În cazul tratatelor multilaterale care prevăd instituirea unor comisii de conciliere, se recurge la stabilirea unei liste permanente de conciliatori alcătuită dintr-un număr fix de naţionali desemnaţi de fiecare stat-parte la tratat. În caz de diferend, fiecare parte alege, în mod unilateral, un membru naţional înscris pe listă, iar aceştia aleg, de comun acord, preşedintele comisiei dintre ceilalţi membri înscrişi pe listă de celelalte state. Comisia se poate întruni pe teritoriul uneia dintre părţi, al unui stat terţ, la sediul unei organizaţii internaţionale. Această comisie poate efectua şi o anchetă prealabilă (art. 11 alin. 1 din Actul general pentru reglementare paşnică a diferendelor internaţionale). Astfel, o comisie de anchetă va avea, de asemenea, şi caracter de comisie de conciliere (Convenţia generală de conciliere internaţională). Potrivit Pactului de la Bogota, funcţiile comisiei vor fi exercitate începând printr-o tentativă în vederea concilierii diferendelor supuse examinării sale, pentru a se ajunge la o conciliere între părţi, aceste funcţii încheindu-se într-un termen fixat de tratatul pe baza căruia comisia îşi desfăşoară activitatea.

În ceea ce priveşte procedurile care vor fi folosite în faţa comisiei, aceasta va fi sesizată printr-o cerere adresată preşedintelui de către cele două părţi. Acţionând de comun acord sau separat, după caz, Comisia îşi va stabili ea însăşi procedura, care va trebui însă să fie contradictorie. Comisia de conciliere va avea sarcina să elucideze chestiunile în litigiu, primind toate informaţiile utile, şi să prezinte părţilor, în final, termenii aranjamentului. Lucrările comisiei au un caracter secret, publicitatea fiind interzisă până când rezultatul procedurii de conciliere este evident. De la regulă se poate deroga pe baza unanimităţii comisiei şi a acordului părţilor în litigiu. La sfârşitul lucrărilor sale, Comisia de conciliere va întocmi un procesverbal sau un raport în care va expune rezultatele concilierii. Raportul şi recomandările comisiei, în cazul în care acţionează ca organ de conciliere, nu vor avea caracterul unei hotărâri sau sentinţe arbitrare şi nu vor angaja părţile nici în ceea ce priveşte expunerea sau interpretarea faptelor, nici în ceea ce priveşte problemele juridice. Se constată însă că, după cel de-al doilea război mondial, nu s-a mai recurs la conciliere, în timp ce procedura anchetei s-a dezvoltat o dată cu creşterea rolului organizaţiilor internaţionale. Ancheta şi concilierea sunt efectuate de comisii alcătuite din persoane ce se bucură de încrederea părţilor. În diferite împrejurări, în special în cazul stabilirii unor violări ale drepturilor persoanei umane, Comisia drepturilor omului, de exemplu, în cadrul procedurilor de control al respectării acestora (constând în rapoarte sau petiţii), s-a confruntat cu contestarea unor fapte (încălcări ale acestor drepturi de către unele state membre). Se remarcă, totodată, că în ultimii ani concilierea, până de curând privită ca un mijloc diplomatic de reglementare a diferendelor internaţionale, poate fi considerată ca fiind necesar aplicabilă, conform unor reguli prestabilite. Astfel, Convenţia de la Viena, din 1969, privind dreptul tratatelor (art. 66), ca şi Convenţia de la Viena, din 1975, privind reprezentarea statelor în relaţiile cu organizaţiile internaţionale, au prevăzut că părţile într-un diferend privind anumite texte din aceste Convenţii pot să recurgă la procedura de conciliere prevăzută în anexa Convenţiilor. Comisia de conciliere instituită emite dispoziţii pentru desemnarea conciliatorilor, determinarea procedurii de către comisie, propuneri ale acesteia privind modul de aplanare a diferendului şi prezentarea unui raport după 12 luni de la constituirea comisiei. 1.3. MIJLOACELE JURISDICŢIONALE DE SOLUŢIONARE A DIFERENDELOR 1.3.1. Arbitrajul internaţional Arbitrajul a fost reglementat pentru prima oară în Convenţia de la Haga, din 1907, privind aplanarea conflictelor internaţionale, care prevede obligaţia părţilor de a se supune cu bună-credinţă hotărârii arbitrale. Sentinţele arbitrale au efect

obligatoriu doar pentru părţile diferendului şi sunt limitate la cauza în care au fost pronunţate. Recurgerea la arbitraj este facultativă, fiind condiţionată de acordul părţilor într-un diferend. Acordul părţilor poate să îmbrace următoarele forme: a) Compromisul, care reprezintă un tratat internaţional prin care părţile consimt să supună diferendul dintre ele unei instanţe arbitrale constituită fie dintr-un organ unic, fie dintr-un organ colegial ad-hoc, fie dintr-un tribunal prestabilit. b) Clauza compromisorie, care este o clauză (generală sau specială) inclusă într-un tratat încheiat de părţi prin care acestea înţeleg să supună eventualele diferende dintre ele unei instanţe arbitrale. În competenţa unei instanţe arbitrale intră soluţionarea diferendelor de ordin juridic şi politic dintre state sau alte subiecte ale dreptului internaţional public. Tribunalul arbitral decide asupra competenţei sale, pe baza compromisului arbitral şi a altor tratate, în legătură cu cauza, precum şi prin aplicarea principiilor de drept. În soluţionarea cauzei, tribunalul aplică regulile determinate prin compromisul părţilor (dreptul internaţional sau echitatea). Sentinţa pronunţată este motivată, are caracter obligatoriu şi definitiv. Se admit, în mod excepţional, anumite căi de recurs: 1. recursul în interpretare, dacă între părţile diferendului a apărut un dezacord asupra sensului hotărârii; 2. recursul în corectare, dacă tribunalul a săvârşit o eroare de drept sau de fapt sau a manifestat exces de putere; 3. recursul în revizuire, dacă se descoperă un fapt nou, cu caracter esenţial, care nu a fost cunoscut la data pronunţării sentinţei. 1.3.2. Curtea Internaţională de Justiţie (C.I.J.) C.I.J. a fost instituită prin Carta O.N.U. şi reprezintă nu numai organul judiciar al organizaţiei, ci şi al întregii comunităţi internaţionale. Jurisdicţia sa a înlocuit pe cea a Curţii Internaţionale Permanente de Justiţie, dizolvată o dată cu Societatea Naţiunilor. Membrii O.N.U. sunt, din oficiu, părţi la Statutul C.I.J. Statele nemembre O.N.U. pot deveni părţi la Statutul Curţii în condiţii determinate de Adunarea Generală a O.N.U., la recomandarea Consiliului de Securitate. Statutul prevede posibilitatea sesizării Curţii de către orice stat al comunităţii internaţionale, chiar dacă nu este membru O.N.U. sau parte la Statut, în condiţiile stabilite de Consiliul de Securitate. Sediul C.I.J. este la Haga - Olanda. Jurisdicţia C.I.J. are caracter permanent şi sentinţa este facultativă, fiind determinată de consimţământul statelor-părţi la litigiul cu care a fost sesizată. Curtea este compusă din judecători permanenţi, judecători ad-hoc şi camere. Curtea are ca membrii permanenţi 15 judecători, care funcţionează cu titlu individual, aceştia fiind aleşi de către Consiliul de Securitate şi Adunarea Generală O.N.U., pe o perioadă de 9 ani, cu posibilitatea reînoirii mandatului. Compunerea

corpului de magistraţi permanenţi reflectă structura Consiliului de Securitate al O.N.U., sub aspectul statelor care sunt reprezentate la nivelul Curţii. Calitatea de judecător al Curţii este incompatibilă cu exercitarea altor funcţii judiciare într-o cauză anterioară (reprezentant, consilier, avocat). Magistraţii Curţii beneficiază de privilegiile şi imunităţile necesare desfăşurării activităţii lor. Judecătorii ad-hoc sunt special numiţi de către un stat pentru soluţionarea unui anumit diferend, în cazul în care nici unul dintre cei 15 judecători ai Curţii nu are calitatea procesuală. Mandatul lor este limitat la cauza pentru care au fost desemnaţi. Camerele Curţii sunt constituite din 3 sau mai mulţi judecători, numiţi în vederea examinării unor cauze determinate sau care se pot soluţiona în cadrul unei proceduri sumare, în litigii de mai mică importanţă. Competenţa Curţii poate fi analizată sub două aspecte: al subiectelor de drept internaţional care apar în faţa sa – componentă personală – şi al litigiilor care i se supun – competenţa materială. Conform Statutului, numai statele pot să fie părţi în cauzele supuse Curţii. Interesele persoanelor fizice şi juridice sunt reprezentate de state prin intermediul protecţiei diplomatice. Organizaţiile internaţionale nu pot să apară ca părţi într-un litigiu, dar pot să fie autorizate de Adunarea Generală a O.N.U. să solicite Curţii avize consultative sau să ofere informaţii în legătură cu problemele puse în discuţie. În Statutul Curţii se prevăd două categorii de cauze care intră în sfera competenţei sale materiale: cauzele pe care i le supun părţile, precum şi toate chestiunile reglementate în mod special în Carta O.N.U. sau în tratatele şi convenţiile în vigoare. Curtea poate să examineze doar diferende de ordin juridic dintre state care au ca obiect: interpretarea unui tratat; orice problemă de drept internaţional; existenţa unui fapt care, dacă ar fi stabilit, ar constitui o încălcare a unei obligaţii internaţionale; natura şi întinderea reparaţiei datorate pentru încălcarea unei obligaţii internaţionale. Exercitarea jurisdicţiei Curţii este condiţionată de acceptarea ei de către statele părţi. Statele pot să-şi exprime consimţământul fie anterior unui diferend, fie ulterior procedurii lui. Acceptarea anterioară a jurisdicţiei Curţii se poate face printr-o declaraţie unilaterală (clauza facultativă), care se depune Secretarului General al O.N.U. care şi cuprinde obligaţia asumată de stat de a accepta jurisdicţia Curţii pentru orice diferend care s-ar produce în cadrul raporturilor cu alt stat. De asemenea, acceptarea anticipată a jurisdicţiei Curţii poate să rezulte din tratatele dintre state, care reglementează soluţionarea paşnică a diferendelor, sau poate să fie prevăzută într-o clauză compromisorie, inclusă în cuprinsul unui tratat încheiat între state. Acceptarea jurisdicţiei Curţii ulterior producerii unui diferend se realizează printr-un acord special între state denumit compromis, în care părţile stabilesc obiectul diferendului supus Curţii.

C.I.J. aplica pentru soluţionarea litigiilor dreptul internaţional în vigoare (tratatele, cutuma, principiile generale de drept, precedentul judiciar, doctrina) sau principiile echităţii, dacă exista acordul părţilor. Statutul Curţii prevede procedura de soluţionare a litigiilor, respectând principiul contradictorialităţii şi al publicităţii dezbaterilor. Procedura cuprinde o fază scrisă (depunerea de memorii) şi o fază orală (audierea părţilor, dezbateri). În prima etapă a procedurii părţile pot să ridice excepţia de necompetenţă a Curţii în soluţionarea cauzei, obiecţie la care Curtea trebuie să răspundă înaintea judecăţii pe fond. Curtea poate să dispună – pe cale de ordonanţă – măsuri conservatorii cu titlu provizoriu, la cererea părţilor sau din oficiu, dacă există pericolul producerii unui prejudiciu iremediabil în cauză. Neprezentarea uneia dintre părţi la procedura în faţa Curţii nu împiedică continuarea examinării cauzei. Curtea adoptă hotărârile cu votul majorităţii judecătorilor prezenţi. În caz de paritate, votul Preşedintelui Curţii prevalează. Hotărârea Curţii se motivează, iar dacă există opinii separate (cele care diferă de hotărârea Curţii) sau individuale (cele care coincid cu hotărârea Curţii dar se bazează pe argumente proprii) ale unor judecători, acestea se anexează hotărârii. Hotărârile sunt definitive şi obligatorii pentru părţile din litigiu, dar numai pentru cauza pe care o soluţionează. Hotărârile Curţii beneficiază de autoritatea lucrului judecat. Carta O.N.U. prevede posibilitatea sesizării Consiliului de Securitate al O.N.U. de către un stat, dacă cealaltă parte a litigiului nu execută obligaţiile ce-i revin în temeiul unei hotărâri a Curţii. Statutul Curţii prevede, de asemenea, dreptul unei părţi de a solicita interpretarea hotărârii pronunţate în cazul în care se contestă înţelesul sau întinderea dispoziţiilor hotărârii. Se admite şi posibilitatea revizuirii unei hotărâri, dacă ulterior pronunţării s-a descoperit un fapt nou, de natură a influenţa în mod decisiv procesul decizional şi care nu a fost cunoscut de către Curte sau de parte la aceea dată. Termenul în care poate fi solicitată revizuirea este de 6 luni de la data descoperirii faptului necunoscut şi nu numai târziu de 10 ani de la pronunţarea hotărârii. Curtea este competentă să emită avize consultative la solicitarea Adunării Generale şi a Consiliului de Securitate al O.N.U., în legătură cu orice problemă juridică. Cu autorizarea Adunării Generale mai pot solicita avize şi alte organe ale ONU, precum şi instituţiile specializate. Rămâne la latitudinea Curţii să accepte sau nu emiterea unui aviz consultativ. Statele nu pot solicita avize consultative, dar pot să prezinte expuneri proprii, după ce le-a fost notificată de către grefierul Curţii existenţa unei cereri de aviz.

Procedura este mai simplă decât cea contencioasă, dar este, în mare măsură asimilată acesteia. Avizele consultative nu au caracter obligatoriu numai dacă organismul care le-a solicitat a acceptat în prealabil aceasta. 1.4. MIJLOACELE PAŞNICE BAZATE PE CONSTRÂNGERE În cazul în care un stat comite acţiuni ostile faţă de un alt stat sau încalcă normele dreptului internaţional, lezând în acest mod drepturile sau interesele altui stat, statul lezat, dacă nu reuşeşte să rezolve diferendul prin mijloace diplomatice, poate să recurgă la folosirea unor mijloace paşnice bazate pe constrângere. Aceste mijloace nu trebuie să implice folosirea forţei sau ameninţarea cu forţa, pentru a nu încălca principiul fundamental al dreptului internaţional – principiul neagresiunii. Dreptul internaţional admite recurgerea la retorsiune, represalii sau ruperea relaţiilor diplomatice, ca mijloace paşnice bazate pe constrângere. 1.4.1. Retorsiunea Retorsiunea constă în măsuri de retaliere luate de un stat faţă de actele neprieteneşti, contrare uzanţelor internaţionale, săvârşite de un al stat. Actul la care se răspunde prin retorsiune nu este un act ilegal, care să încalce principiile dreptului internaţional sau clauzele unui tratat, deşi el constă în măsuri legislative, administrative ori judecătoreşti, cu un caracter inamical faţă de alt stat şi de resortisanţii acestuia. Ca exemple de cazuri în care se foloseşte retorsiunea putem cita: sporirea de către un stat a taxelor vamale înscrise în tariful general; diferite măsuri privind comerţul internaţional. Scopul măsurilor de retorsiune este de a pune capăt unor asemenea acte. Întrucât nici actele care au provocat-o şi nici retorsiunea însăşi nu încalcă normele imperative ale dreptului internaţional, nu se poate aprecia legalitatea sau ilegalitatea lor. Desigur, însă, că atât recurgerea la retorsiune, cât şi actele care au provocat-o împiedică desfăşurarea unor relaţii normale între state. 1.4.2. Represaliile Represaliile constau în măsurile pe care un stat le adoptă împotriva unui alt stat, în scopul de a-l constrânge să rezolve în mod echitabil un diferend pe care acesta din urmă l-a provocat prin acţiunile sale ilicite. Rezultă deci că represaliile se deosebesc de retorsiune, întrucât în cazul retorsiunii măsurile se aplică faţă de unele acte inamicale, pe când represaliile se adoptă ca răspuns la acte considerate ilicite în dreptul internaţional. Represaliile pot fi comisive, atunci când constau în săvârşirea unei acţiuni ca răspuns la acţiunea ilegală a unui stat, sau omisive, când reacţiunea constă în refuzul de a executa o obligaţie contractată faţă de acel stat sau împiedicarea acestuia de a-şi exercita dreptul care-i aparţine.

În secolele XVII – XVIII, represaliile se aplicau şi de persoane particulare. De exemplu, în scopul aplicării de represalii se recurgea la corsarii mărilor. Potrivit dreptului internaţional contemporan numai statele au dreptul să recurgă la represalii şi numai pentru actele ilegale comise de alte state, iar nu de cetăţenii acestora. Un stat are dreptul să recurgă la represalii numai cu îndeplinirea următoarelor condiţii: - existenţa unui delict internaţional, a unei acţiuni contrare dreptului internaţional, din partea statului împotriva căruia se aplică; - imposibilitatea de a se atinge scopul urmărit pe altă cale decât prin recursul la represalii; - păstrarea unei proporţii între gravitatea actului comis de celălalt stat şi măsura de represalii, excesul de represalii atrăgând sancţiuni internaţionale; - îndreptarea represaliilor numai împotriva statului care a comis actul ilicit, nu împotriva unui stat terţ; - nerecurgerea, sub nici o formă, la forţa armată. Folosite des în trecut, mai ales sub forma represaliilor cu forţa armată, represaliile ne apar în condiţiile actuale, când statele au obligaţia să-şi rezolve diferendele pe cale paşnică, un act extrem la care trebuie să se recurgă numai în împrejurări cu totul excepţionale, când diferendul nu a putut fi soluţionat în mod paşnic, şi în limitele permise de dreptul internaţional contemporan, excluzând folosirea forţei armate sau ameninţarea cu forţa. 1.4.3. Embargoul Embargoul constituie o formă a represaliilor prin care un stat reţine navele comerciale ale unui alt stat, în porturile sau în apele sale teritoriale, împreună cu încărcătura lor, în scopul de a-l determina să pună capăt unei încălcări a dreptului internaţional, săvârşită de el, şi a repara prejudiciul astfel provocat. Prin extensiune, termenul embargo se foloseşte şi pentru reţinerea bunurilor destinate statului împotriva căruia se aplică. 1.4.4. Boicotul Boicotul este o măsură de constrângere constând în întreruperea relaţiilor comerciale între state, ca şi întreruperea comunicaţiilor feroviare, poştale, telegrafice, prin radio etc. Statele pot recurge la măsuri de boicot, în special ca mijloc de represalii. Boicotul poate fi aplicat şi de organizaţiile internaţionale faţă de statele care comit acte de agresiune şi nu respectă obligaţia de a rezolva diferendele lor prin mijloacele paşnice. În această privinţă se pot cita art. 16 şi 17 din Pactul Ligii Naţiunilor, care prevede măsuri de boicot împotriva unui stat care a recurs la război, fără respectarea dispoziţiilor pactului privitoare la rezolvarea paşnică a diferendului.

Potrivit Cartei O.N.U., Consiliul de Securitate poate să decidă întreruperea totală sau parţială a relaţiilor economice şi a comunicaţiilor feroviare, maritime, aeriene, poştale, prin telegraf, radio şi alte mijloace de comunicare ca măsură de constrângere împotriva unui stat care a comis un act de ameninţare a păcii, de violare a ei sau de agresiune (art. 41). Măsuri de boicot au fost luate de numeroase state africane şi de alte state ale lumii împotriva Portugaliei şi Republicii Sud – Africane. 1.4.5. Blocada maritimă paşnică Prin blocada maritimă paşnică se înţelege împiedicarea de către un stat, cu forţele sale navale militare, a oricăror comunicaţii cu porturile şi litoralul unui stat, fără a se afla în stare de război cu acesta. Blocada maritimă paşnică, act al unui stat, este interzisă de dreptul internaţional contemporan, întrucât implică folosirea forţei sau ameninţarea cu forţa şi constituie un act de agresiune contrar art. 2, par. 4 din Cartă. Numai Consiliul de Securitate, potrivit art. 42 din Cartă, poate recurge la o blocadă cu forţele navale ale statelor membre, în cadrul aplicării măsurilor de constrângere cu folosirea forţei armate, în condiţiile prevăzute de cap. 7 din Cartă. 1.4.6. Ruperea relaţiilor diplomatice Ruperea relaţiilor diplomatice poate avea caracterul de represalii împotriva unui stat sau a cetăţenilor săi în scopul constrângerii de a se pune capăt actelor ilegale. Ruperea relaţiilor diplomatice se poate prelungi pe perioade destul de îndelungate, fără ca statele care nu mai au relaţii diplomatice să fie în stare de război. Această măsură poate fi decisă şi de organizaţii internaţionale, de exemplu O.N.U., împreună sau separat cu măsurile de boicot.

CAPITOLUL 2 ROLUL ORGANIZAŢILOR INTERNAŢIONALE ÎN REZOLVAREA DIFERENDELOR DINTRE STATE 2.1.

ORGANIZAŢIA NAŢIUNILOR UNITE (O.N.U.)

2.1.1. Rolul Adunării Generale O.N.U. Potrivit art. 10 şi 11 din Carta O.N.U., Adunarea Generală este obligată să examineze, oricând, orice diferend şi orice situaţie internaţională care ar putea pune în pericol pacea şi securitatea internaţională, să facă recomandări statelor ori Consiliului de Securitate asupra modului de rezolvare a acestora sau să atragă atenţia Consiliului de Securitate asupra situaţiilor care ar putea pune în pericol pacea şi securitatea internaţională. Recomandările Adunării Generale pot avea ca obiect fie indicarea procedurilor de aplanare paşnică, fie modul concret de rezolvare a diferendului. Ea poate face recomandări din oficiu, ori la sesizarea unui stat membru O.N.U. care nu este parte la diferend, a unui stat membru care este parte la diferend, sau a Consiliului de Securitate. Adunarea Generală a fost de la începutul funcţionării sale un cadru adecvat pentru dezbaterea problemelor cardinale ale epocii contemporane, iar statele implicate în situaţii internaţionale complexe au recurs adesea la Adunarea Generală pentru a-şi prezenta poziţiile şi a găsi o rezolvare, dezbaterile din acest for având o influenţă politică şi morală în determinarea părţilor de a acţiona în sensul pozitiv pentru căutarea unei soluţii paşnice, conformă cu principiile şi normele dreptului internaţional, cu interesele păcii şi securităţii internaţionale. Adunarea Generală a avut în numeroase diferende un rol activ, prin rezoluţiile sale invitând părţile să reia tratativele directe sau indicându-le căile concrete de soluţionare, stabilindu-se secretarului general al O.N.U. importante misiuni de bune oficii şi cooperarea cu statele aflate în diferend, pentru facilitarea soluţionării în mod paşnic. Se poate afirma că rolul exercitat de Adunarea Generală a fost unul important, fără a diminua cu nimic, prin aceasta, „răspunderea primordială” pe care Carta o atribuie Consiliului de Securitate în domeniul menţinerii păcii şi securităţii internaţionale. Deşi a fost implicată în multitudinea diferendelor internaţionale apărute în perioada postbelică, numai o mică parte a fost supusă atenţiei organizaţiei, statele preferând să urmeze alte căi pentru reglementarea diferendelor apărute. Problema esenţială ca O.N.U. să poată juca un rol important în domeniul reglementării paşnice a diferendelor este de a întări încrederea statelor pentru a supune atenţiei Organizaţiei diferendele lor, pe care nu le pot rezolva rapid pe calea

negocierilor directe. Statele vor avea un tratament echitabil şi un sprijin deplin în găsirea unor soluţii în conformitate cu principiile dreptului internaţional, ale echităţii şi justiţiei. Un rol important pentru soluţionarea unor diferende concrete l-au avut sesiunile extraordinare de urgenţă ale Adunării Generale, atunci când Consiliul de Securitate s-a implicat pentru deblocarea situaţiilor şi promovarea unor măsuri în direcţia soluţionării diferendului. Realităţile internaţionale reclamă creşterea calitativă a activităţii Adunării Generale, asumarea de către aceasta a unor sarcini tot mai complexe în prevenirea diferendelor sau aplanarea acestora în faze incipiente. 2.1.2. Rolul Consiliului de Securitate Conform Cartei O.N.U., Consiliului de Securitate are răspunderea principală pentru menţinerea păcii şi securităţii internaţionale, fiind abilitat să constate existenţa oricărei ameninţări împotriva păcii, a unei violări a păcii sau a unui act de agresiune şi să facă recomandări ori să hotărască ce măsuri trebuie să fie luate în acest scop (art. 39). În legătură cu rezolvarea pe cale paşnică a diferendelor internaţionale, Consiliului de Securitate poate lua măsuri importante în legătură cu acele diferende care pun în pericol pacea şi securitatea internaţională. Când consideră necesar, Consiliul de Securitate are dreptul să invite la negocieri părţile aflate în diferend, dacă prelungirea acestuia ar putea pune în primejdie pacea şi securitatea internaţională, să rezolve neînţelegerea prin mijloacele de soluţionare paşnică prevăzute în Carta O.N.U. sau, dacă este cazul, să indice el însuşi părţilor aflate în diferend, în orice stadiu s-ar afla acesta, ce proceduri sau metode de soluţionare să utilizeze. În baza competenţei sale generale, de a purta răspunderea principală pentru menţinerea păcii şi securităţii internaţionale, Consiliul de Securitate poate oferi bunele oficii, poate acţiona ca anchetator, mediator sau conciliator. De altfel, în pofida amplelor competenţe ce i-au fost conferite prin Cartă, Consiliul de Securitate a avut o participare relativ scăzută şi limitată în soluţionarea paşnică a diferendelor internaţionale, raportat la numărul mare de diferende ce au avut loc în lume în perioada postbelică şi care au ameninţat pacea şi securitatea mondială. În situaţia în care a acţionat, totuşi, iar statele aflate în diferend au dovedit voinţă de cooperare, Consiliul de Securitate a avut contribuţii utile în promovarea soluţionării paşnice a diferendelor. 2.1.3. Rolul secretarului general al O.N.U. Secretarul general este funcţionarul cel mai important al organizaţiei, cu atribuţii foarte diverse şi complexe.

În materie de soluţionare a diferendelor rolul său este redus, secretarul general având dreptul de a semnala Consiliul de Securitate asupra oricărei probleme care, după aprecierea sa, ar putea pune în primejdie pacea şi securitatea internaţională (art. 99) şi obligaţia de a îndeplini orice sarcini încredinţate de celelalte organe principale ale O.N.U. (art. 98). În cadrul diferendelor internaţionale, secretarul general a intervenit şi a acţionat cu operativitate, adeseori în mod util, pentru apropierea poziţiilor părţilor şi netezirea asperităţilor, îndeplinind direct sau prin reprezentanţii săi personali misiuni de bune oficii, de mediere sau de conciliere, de informare a organizaţiei mondiale asupra situaţiei de fapt diferendului, făcând părţilor implicate sau celorlalte organisme ale O.N.U. propuneri concrete de soluţionare. În contextul actual, atribuţiile fiind conferite secretarului general prin Carta O.N.U. în domeniul rezolvării paşnice a diferendelor internaţionale limitate, succesul acţiunilor sale depinde în mare măsură de abilităţile şi competenţa cu care îndeplineşte această funcţie şi de încrederea pe care statele i-o acordă. Dar realitatea vieţii internaţionale pledează pentru o lărgire a atribuţiilor acestuia, pentru sporirea rolului său, date fiind rezultatele pozitive obţinute în numeroase ocazii, în care organisme ale O.N.U. nu au intervenit sau nu au obţinut rezultatele scontate. 2.2. ORGANIZAŢIA PENTRU COOPERARE ŞI SECURITATE ÎN EUROPA (O.S.C.E.) La 1 august 1975, la Helsinki, şefii celor 35 de state participante au semnat Actul Final al Conferinţei de la Helsinki pentru Securitate şi Cooperare în Europa, privind: reţinerea de la ameninţarea cu utilizarea forţei şi de la utilizarea acesteia; respectarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, inclusiv libertatea de gândire şi conştiinţa, a religiei şi credinţei; egalitatea în drepturi şi dreptul la autodeterminare al popoarelor. Documentul Final de la Helsinki a pus bazele unei dezvoltări ulterioare a procesului iniţiat de Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare în Europa. Ulterior, asemenea reuniuni au fost ţinute la Belgrad, Madrid Viena şi Budapesta.. Colapsul comunismului, reprezentat de dărâmarea zidului Berlinului, a impus remodelarea securităţii europene într-un mod considerabil. Cartha de la Paris pentru o nouă Europă, semnată la 21 noiembrie 1990, după încheierea summit-ului şefilor de state şi de guvernare ai statelor membre ale C.S.C.E., a marcat primul pas pentru transformarea organizaţiei. Charta de la Paris a fost primul document internaţional care a luat act de sfârşitul războiului rece, marcând deschiderea unei noi ere de colaborare între statele europene. Procesul de instituţionalizare al C.S.C.E. a fost grăbit, în anii care au urmat Chartei de la Paris, de violenţa procesului de destructurare a fostei Iugoslavii şi a

U.R.S.S. A fost lărgit rolul Biroului de la Praga, iar preşedintele executiv, a cărui funcţie fusese creată prin Carta de la Paris, a primit atribuţii precise în cadrul reuniunii de la Helsinki. El a devenit responsabil de coordonarea activităţilor curente ale C.S.C.E. şi de organizarea procesului de consultare a statelor membre. Funcţia de secretar a fost creată în cadrul conferinţei Consiliului Ministerial ce a avut loc la Stockholm, în zilele de 14 şi 15 decembrie 1992. Summit-ul de la Budapesta a decis creşterea competenţei preşedintelui executiv şi a secretarului general, a secretariatului, a Înaltului Comisar pentru Minorităţi Naţionale şi a Biroului pentru Instituţii Democratice şi Drepturile Omului. C.S.C.E. a căpătat o nouă denumire – O.S.C.E. În prezent O.S.C.E. cuprinde 55 de state, acoperind o zonă extinsă, incluzând: Rusia, toate statele europene; S.U.A. şi Canada. Organizarea şi funcţionarea O.S.C.E. Conferinţa ŞEFILOR DE STAT SAU DE GUVERN (Summit) a statelor membre trasează priorităţile şi liniile directoare la cel mai înalt nivel politic. După stabilirea, prin Carta de la Paris - 1990, a desfăşurării periodice a acestora, la fiecare doi ani, Conferinţele C.S.C.E./O.S.C.E. La nivel înalt au avut loc la Helsinki (1992), Budapesta (1994), Lisabona (1996) şi Istambul (18-19 noiembrie 1999). CONSILIUL MINISTERIAL se reuneşte, de regulă, o dată pe an (atunci când în anul respectiv nu are loc Summit-ul O.S.C.E.), la nivel de miniştri ai afacerilor externe şi este organul central de decizie politică al O.S.C.E. Ministrul de externe al ţării gazdă pentru reuniunile Consiliului Ministerial deţine funcţia de preşendinte în exerciţiu al O.S.C.E. Perioada de preşedinţie se încheie odată cu reuniunea ministerială care, de regulă, are loc în luna decembrie. CONSILIUL SUPERIOR (care a înlocuit Comitetul Înalţilor Funcţionari) răspunde de orientarea, coordonarea şi gestionarea tuturor activităţilor O.S.C.E., examinează şi stabileşte politica şi orientările bugetar-financiare. Anual, Consiliul Superior se întruneşte, ca Forum Economic, la Praga. CONSILIUL PERMANENT (fostul Comitet Permanent) se ocupă de activitatea politică, decizională şi operaţională curentă a O.S.C.E. Se întruneşte la Viena, de regulă săptămânal, în şedinţe plenare, precum şi, ori de câte ori se consideră necesar, în reuniuni speciale, extraordinare sau de urgenţă. Sub egida Consiliului Permanent funcţionează diferite grupuri de lucru ad-hoc, deschise participării tuturor statelor membre. Pentru creşterea transparenţei procesului decizional şi lărgirea ariei de consultări în cadrul acestuia, prin Carta Securităţii Europene adoptată la Istambul, în 1999, a fost creat Comitetul Pregătitor, ca structură subordonată Consiliului Permanet.

Reuniunile structurilor menţionate mai sus (în afara Summit-ului O.S.C.E.) sunt prezidate de reprezentanţii preşedinţiei în exerciţiu. Reuniunile grupărilor de lucru pot fi prezidate de reprezentanţii ţărilor din troica O.S.C.E., din însărcinarea preşedinţiei în exerciţiu. Preşedinţia şedinţelor summit-elor O.S.C.E. se asigură prin rotaţie. FORUMUL DE COOPERARE ÎN DOMENIUL SECURITĂŢII, parte integrată a O.S.C.E., se întruneşte săptămânal, la Viena, pentru consultări şi negocierea de măsuri concrete vizând întărirea încrederii, securităţii şi stabilităţii în aria euro-atlantică. Obiectivele principale ale acestui for sunt: negocierile privind controlul armamentelor şi măsurile de dezarmare, creşterea încrederii şi securităţii; consultările regulate de cooperare intensă în probleme de securitate; reducerea, în continuare, a riscurilor unui conflict armat. Forumul se ocupă, de asemenea, de aplicarea măsurilor de creştere a încrederii şi securităţii (C.S.B.M.), pregătirea seminariilor privind doctrinele militare, organizarea reuniunilor anuale de evaluare a aplicării angajamentelor asumate în domeniul militar, precum şi examinarea şi clarificarea schimbului de informaţii convenit, conform măsurilor de încredere. Sub auspiciile Forumului au loc reuniunile anuale de evaluare a aplicării Documentului de la Viena, privind măsurile de creştere a încrederii şi securităţii, reuniunile de evaluare a aplicării Codului de Conduită, ca seminarii pe diferite teme. Forumul îşi desfăşoară activitatea în şedinţe plenare şi în cadrul a două grupuri de lucru. PREŞEDINTELE ÎN EXERCIŢIU – ministrul de externe al ţării care găzduieşte reuniunea Consiliului Ministerial al O.S.C.E, pe anul în curs – este investit cu responsabilitatea generală asupra activităţii executive a O.S.C.E. România a deţinut mandatul de Preşedinte în exerciţiu al O.S.C.E. în anul 2001. SECRETARUL GENERAL este numit de Consiliul Ministerial pentru o perioadă de trei ani. La Viena el acţionează ca reprezentant al preşedintelui în exerciţiu şi-l sprijină pe acesta în toate activităţile vizând promovarea obiectivelor O.S.C.E. Sarcinile Secretarului general includ, de asemenea, gestionarea structurilor şi operaţiunilor O.S.C.E. Secretarul general are în subordinea sa Secretariatul O.S.C.E., cu sediul la Viena (şi o unitate la Praga), structurat pe trei departamente: Politic (probleme generale - sprijinirea activităţii preşedintelui în exerciţiu, pregătirea reuniunilor, contactate cu organizaţii internaţionale etc.); Centrul pentru Prevenirea Conflictelor, în competenţa căruia intra activitatea operaţională a O.S.C.E. în domeniul prevenirii conflictelor şi gestionării crizelor, sprijinirea activităţii misiunilor O.S.C.E.; Departamentul administrativ-financiar şi pentru organizarea conferinţelor (traduceri, documentaţie, protocol). În cadrul Secretariatului funcţionează, totodată, un Oficiu de presă al O.S.C.E. În cadrul Secretariatului există, de asemenea, un Coordonator pentru

activităţi economice şi de mediu ale O.S.C.E., în ale cărui sarcini intră consolidarea capacităţii Consiliului Permanent şi ale altor instituţii O.S.C.E. de a examina aspectele economice, sociale şi de mediu ale securităţii. ÎNALTUL COMISAR PENTRU MINORITĂŢI NAŢIONALE – instrument creat pentru a se ocupa de tensiunile etnice, în faza incipientă a acestora, cu potenţial de a se dezvolta într-un conflict. El poate preveni situaţiile conflictuale (de criză) şi identifică soluţii pentru reducerea tensiunilor. Înaltul Comisar acţionează independent, mandatul său conţine prevederi ce-i impun păstrarea confidenţialităţii informaţiilor şi acţiunilor sale. Înaltul Comisar, asistat de experţi, elaborează rapoarte în legătură cu diferite situaţii sau probleme cu care a fost sesizat şi formulează recomandări pentru părţile implicate. Aceste recomandări nu au un caracter obligatori. Obiectivul acestora este de a încuraja părţile în identificarea de soluţii paşnice pentru rezolvarea problemelor. BIROUL PENTRU INSTITUŢII DEMOCRATICE ŞI DREPTURILE OMULUI (O.D.I.H.R.), cu sediul la Varşovia, este instituţia O.S.C.E. responsabilă cu promovarea drepturilor omului, democraţiei şi a statului de drept. Se ocupă de organizarea reuniunilor şi seminariilor privind îndeplinirea angajamentelor asumate în domeniul dimensiunii umane. O.D.I.H.R. are un rol deosebit în monitorizarea alegerilor şi dezvoltarea instituţiilor electorale naţionale, acordând asistenţă tehnică pentru dezvoltarea instituţiilor juridice, promovarea acţiunilor organizaţiilor neguvernamentale şi a societăţii civile, pregătirea observatorilor pentru alegeri şi respectarea drepturilor omului, a ziariştilor, oferă sprijin logistic pentru seminariile O.S.C.E. Această instituţie a marcat evoluţii considerabile, definind un nou concept de funcţionare, prin consolidarea mijloacelor operaţionale şi sporirea implicării sale în diferite acţiuni ale O.S.C.E., îndeosebi în zone de tensiune, în favoarea structurilor democratice şi drepturilor omului. MISIUNI ALE O.S.C.E. s-au desfăşurat în Kosovo, Bosnia-Herţegovina, Croaţia, FRI Macedonia, Georgia, Republica Moldova, Estonia, Letonia, Armenia, Tadjikistan şi, începând cu 16 martie 2001, la Belgrad. În afară de misiuni există şi alte activităţi O.S.C.E. în domeniul prevenirii conflictelor, gestionării crizelor şi reconstrucţiei post-conflict. Din diferite motive, ţările pe teritoriul cărora ele se desfăşoară au evitat acceptarea denumirii de „misiuni”. Dintre acestea menţionăm: Nogorno Karabah; Grupul de asistenţă din Cecenia; O.S.C.E. în Albania; Grupul de consultanţă şi monitorizare din Belarus; Coordonatorul pentru proiecte O.S.C.E. în Ucraina. CURTEA DE CONCILIERE ŞI ARBITRAJ, creată conform Convenţiei privind concilierea şi arbitrajul în cadrul O.S.C.E., intrată în vigoare în decembrie 1994 (după depunerea instrumentelor de ratificare de către 12 state semnatare). În

funcţiile Curţii intră reglementarea diferendelor ce-i sunt supuse de către statele semnatare ale Convenţiei, prin concilierea sau arbitraj, după caz. Sediul Curţii este la Geneva. România a semnat şi ratificat această Convenţie. O.S.C.E. este depozitarul Pactului de Stabilitate pentru Europa Centrală, iniţiat şi promovat de Uniunea Europeană. Totodată, O.S.C.E. joacă un rol important în programul privind Pactul de Stabilitate pentru Europa de Sud-Est. 2.3. UNIUNEA EUROPEANĂ Construcţia europeană, tratată prin prisma istorică, a fost pregătită de scriitori, filozofi, istorici, poeţi, jurişti, politologi care, având nostalgia unităţii antice pierdute, au încercat să reintegreze părţile disociate ale Europei. În secolul XVIII, J.J. Rousseau şi I. Kant, apoi în secolul XIX Saint-Simon, Proudhon şi Victor Hugo şi-au exprimat convingerile lor pan-europene. Deşi, din punct de vedere al aprofundării teoretice, secolul XIX a prefigurat unitatea europeană, aceasta nu a putut împiedica declanşarea celor două războaie mondiale din prima jumătate a secolului XX, războaie ce au avut la bază renaşterea naţionalismului şi al totalitarismului. În 1922, Coudenhove-Kalergi, în lucrarea sa „Pan-Europe”, prevedea constituirea unei federaţii europene fondată pe limitări de suveranitate, consimţite de statele europene. În vederea realizării acestui proiect el a creat mişcarea intitulată UNIUNEA PAN-EUROPEANĂ, unde preşedintele de onoare era Aristide Briand, ministrul de externe al Franţei. La 7 septembrie 1929, Aristide Briand, în cadrul conferinţei Societăţii Naţiunilor, propunea să se creeze o legătură federală între statele europene, fără să se aducă atingere suveranităţii acestor state. În urma acestei spectaculoase propuneri, Aristide Briant a primit sarcina de a prezenta un memorandum asupra „organizării unui regim de uniune federală europeană”. Nicolae Titulescu, ilustrul diplomat român, aprecia propunerea lui Aristide Briand ca fiind „o iniţiativă generoasă, menită să apropie popoarele europene în reglementarea problemelor economice şi sociale”. Diplomatul român, de două ori preşedinte al Ligii Naţiunilor, propunea, în martie 1932, crearea unei UNIUNI ECONOMICE DANUBIENE care să includă următoarele state: Austria, Cehoslovacia, Ungaria, Iugoslavia şi România. În iunie 1932, preşedintele S.U.A. – HOOVER - cerea o dezarmare semnificativă (în personal şi tehnică) pentru statele Europene. Ca o reacţie la această solicitare, Nicolae Titulescu considera: „România nu trebuie să aplice mecanic reducerea efectivelor militare, din considerente de securitate naţională”. Existenţa unui declin economic, politic şi chiar cultural al Europei creează, după sfârşitul războiului al II-lea mondial, în statele din Europa occidentală, un curent de opinie favorabil unei Uniuni Europene.

În urma a două războaie mondiale, cu consecinţe dezastruoase, guvernele democratice din Europa Occidentală au dorit să nu repete greşelile trecutului şi au decis integrarea lor economică şi politică. Aceste state s-au angajat să-şi lege destinul lor economic. Fără reconcilierea istorică dintre Germania şi Franţa nu s-ar fi putut realiza construcţia europeană. Un rol important l-au avut o serie de personalităţi din perioada postbelică: Generalul de Gaulle, Mitterand – preşedinţi ai Franţei şi Adenaurer, Kohll – cancelari ai Germaniei. În 1948 a fost înfiinţată Organizaţia de Cooperare Economică Europeană în scopul administrării Ajutorului Marshall (devenită mai târziu Organizaţia de Cooperare Economică şi Dezvoltare – O.C.E.D.), iar în anul 1949 a luat fiinţă Consiliul Europei. Tot în anul 1948 a intrat în vigoare Uniunea vamală a Beneluxului (Belgia, Olanda şi Luxemburg), model de cooperare economică între state. Jean Monet a fost cel care a deschis drumul primelor demersuri în scopul realizării noii unităţi europene. Având funcţia de şef al Organizaţiei Naţionale a Planificării din Franţa, a propus ca producţia de cărbune şi de oţel a Franţei şi Germaniei să fie administrată de către un organism supranaţional. Planul pentru Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (C.E.C.A.) a fost elaborat la 9 mai 1950 de către ministrul de externe al Franţei, Robert Shuman. Acest plan, devenit „Planul Shuman”, a avut destinaţia de a evita o nouă conflagraţie, punând ramurile de bază ale industriei de armament sub control internaţional, prin intermediul unui tratat inviolabil, şi a constituit primul pas pe calea construirii Europei. Planul s-a bucurat de sprijinul Italiei şi al ţărilor Beneluxului, la 18 aprilie 1951 fiind semnat „Tratatul de la Paris” între Belgia, Franţa, Germania, Italia, Luxemburg şi Olanda. La 10 august 1952 a intrat în vigoare Tratatul de la Paris, înfiinţându-se C.E.C.A. şi Adunarea Parlamentară proprie (Jean Monet devenind primul preşedinte al Înaltei Autorităţi a Cărbunelui şi Oţelului). Cele 6 ţări „din prima linie” au aprobat, la 26 mai 1956, raportul politicianului belgian Paul Henrz Spaank pe tema unei uniuni în domeniul utilizării paşnice a energiei nucleare. Acest fapt a condus la semnarea „Tratatelor de la Roma”, pe data de 25 martie 1957, de către cele 6 ţări. „Tratatele de la Roma” au pus bazele Comunităţii Economice Europene (C.E.E.) şi ale Comunităţii Europene a energiei Atomice (E.U.R.A.T.O.M.). Astfel s-au născut cele trei Comunităţi Europene. Cele trei Comunităţi distincte aveau, fiecare personalitate juridică (inclusiv calitatea de subiect de Drept Internaţional) şi propriile instituţii. Tratatele urmăreau realizarea obiectivelor constând în promovarea dezvoltării economice, ridicarea nivelului de trai al oamenilor, evitarea războiului şi consolidarea păcii. În 1965, prin „Tratatul de la Bruxelles” (numit şi „Tratatul de unificare a Executivului”), Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului dispune de aceleaşi organe ca şi celelalte două Comunităţi ulterior înfiinţate.

Parlamentul European decide folosirea denumirii „Comunitatea Europeană” în scopul de a desemna entitatea politică suprastatală realizată prin tratatele de constituire. La 23 februarie 1986, la Strasbourg, a fost semnat „Actul Unic European”, ce avea să intre în vigoare la 1 iulie 1987. Prin „Actul Unic European” au fost revizuite unele dispoziţii ale tratatelor de constituire ale comunităţilor. Acelaşi acord pune bazele unui sistem de cooperare europeană în domeniul politicii externe, înfiinţând un organ pur politic: Consiliul European. La 8 decembrie 1989, la Strasbourg, Consiliul European decide crearea Uniunii Economice şi Monetare Europene şi începe elaborarea Tratatului de la Maastricht. Începând cu 1 noiembrie 1993, prin Tratatul de la Maastricht, adoptat la 7 februarie 1992, se introduce denumirea oficială de „Uniunea Europeană”; se stipulează, de asemenea, că „Uniunea este fondată pe Comunităţile Europene, completate cu politicile şi formele de cooperare stabilite prin prezentul tratat”. Acelaşi tratat înlocuieşte termenul de „Comunitatea Economică Europeană” cu cel de „Comunitate Europeană” (Titlul II, Articolul G(1), tratatul de la Maastricht). În anul 1994 se instituie Spaţiul Economic European (S.E.E.) ca urmare a unui acord dintre Asociaţia Europeană a Liberului Schimb şi Uniunea Europeană. Astfel se realizează cea mai mare piaţă integrată mondială. Introducerea monedei europene – euro – anul 2002, a reprezentat un moment istoric de referinţă în edificarea viitorului comun european. Fiecare instituţie comunitară acţionează în limitele atribuţiilor prevăzute de tratatele constitutive. Aceasta presupune că respectivele instituţii nu pot exercita decât acele competenţe care le sunt atribuite prin tratatele constitutive. Separarea puterilor, ca parte a echilibrului instituţional, presupune că o instituţie nu trebuie să renunţe la exercitarea competenţelor care îi sunt atribuite prin transferarea acestora unei alte instituţii comunitare sau unui extracomunitar. În acelaşi timp, echilibrul instituţional presupune şi o colaborare între puteri, manifestată în primul rând prin participarea fiecărei comunităţi la elaborarea normelor juridice comunitare. Sediul Comitetului Economic şi Social s-a stabilit la Bruxelles, cel al Comitetului Consultativ al C.E.C.A. la Luxemburg, unde se afla: Curtea de Justiţie, Tribunalul de Primă Instanţă, Fondul European de Cooperare şi Curtea de Conturi, Reuniunea Consiliului European de la Edinburgh (12 decembrie 1992) a confirmat sediul Parlamentului la Strasbourg, ţinerea unor reuniuni extraordinare la Bruxelles, celelalte instituţii rămânând la sediile anterioare. Pentru noile organe create s-a avut în vedere acordarea priorităţii pentru statele în care nu există sediu al vreunui organ.

În vederea îndeplinirii misiunii şi obiectivelor stabilite prin Tratatul privind Uniunea Europeană, instituţiile comunitare adoptă regulamente şi directive, iau decizii şi formulează recomandări sau avize. Regulamentele, directivele şi deciziile sunt obligatorii pentru toate instituţiile, iar recomandările şi avizele sunt facultative. Comisia îndeplineşte, în principiu, sarcinile executivului, iar Consiliul şi Parlamentul European pe cele ale legislativului, fără a fi o delimitare clară între atribuţiile acestor instituţii. Comisia Europeană face propuneri de acte normative pe care le prezintă Parlamentului şi Consiliului. Consiliul European statuând, cu majoritate calificată, după avizul Parlamentului, adoptă o poziţie comună pe care o transmite Parlamentului informându-l asupra motivelor care l-au determinat să adopte poziţia comună. Comisia Europeană informează Parlamentul asupra poziţiei sale. Dacă în termen de trei luni, după transmiterea acestor informări, Parlamentul European: a) aprobă poziţia comună, Consiliul adoptă definitiv actul în cauză; b) nu s-a pronunţat, Consiliul adoptă actul în cauză; c) indică, cu majoritatea membrilor săi, intenţia de a se respinge poziţia comună, informează imediat Consiliul; Consiliul poate convoca Comitetul de conciliere pentru a face precizări asupra poziţiei sale; Parlamentul confirmă, cu majoritatea absolută, respingerea poziţiei comune, caz în care propunerea pentru actul în cauză nu este adoptată; d) propune, cu majoritatea absolută, amendamentul la poziţia comună, textul astfel amendat este transmis Consiliului şi Comisiei care emit un aviz asupra acestor amendamente. Dacă în termen de trei luni, după primirea amendamentelor Parlamentului, Consiliul European, statuând cu majoritate calificată, aprobă amendamentele, modifică poziţia comună şi adoptă actul în cauză. Dacă Consiliul nu adoptă actul în cauză, preşedintele Consiliului, de comun acord cu preşedintele parlamentului, convoacă, fără întârziere, Comitetul de Conciliere. Comitetul de Conciliere, care reuneşte membrii consiliului (reprezentanţii lor) şi reprezentanţi ai Parlamentului, are ca misiune realizarea unui acord asupra unui proiect comun, cu majoritatea calificată a membrilor Consiliului (a reprezentanţilor lor) şi cu majoritatea reprezentanţilor Parlamentului. Comisia Europeană participă la lucrările Comitetului de Conciliere şi încearcă apropierea poziţiilor celor două instituţii. Dacă în termen de şase săptămâni, după convocarea sa, Comitetul de conciliere aprobă un proiect comun, Parlamentul şi Consiliul dispun de un termen de şase săptămâni pentru a adopta actul în cauză, cu majoritatea absolută a sufragiilor exprimate, când este vorba de Parlament şi cu majoritatea calificată pentru Consiliu.

Este necesară reformarea sistemului instituţional, fundamentarea constituţiei U.E., realizarea unei politici comune în plan extern, consolidarea politicii comune de apărare prin crearea unei structuri militare proprii. Unul dintre efectele crizei irakiene a fost urgentarea demersurilor în vederea instituirii unei „armate europene” care să reprezinte la nivel militar U.E. Această iniţiativă, fundamentală în cadrul summit-ului U.E. de la ATENA – 2003, a fost catalogată de oficialii americani drept o tentativă de contracarare a N.A.T.O. Această iniţiativă franco-germano-belgiano-luxemburgheză apare ca acţiune complementară demersurilor în domeniul realizării apărării comune a spaţiului U.E. În prima jumătate a lunii martie – 2003, în Grecia, U.E. şi N.A.T.O. au semnat un acord în domeniul securităţii care facilitează schimbul de informaţii şi documente militare. Se preconizează ca până la finele anului 2007 să fie posibilă constituirea unei FORŢE DE REACŢIE RAPIDĂ (un efectiv de 60.000 militari). Se va acţiona în direcţia reducerii perioadei de activare a acestei structuri militare, de la 60 de zile la un interval de 5-30 de zile. Îndeplinirea acestui deziderat va depinde de resursele alocate, în domeniul apărării, de statele membre U.E. S.U.A. alocă pentru domeniul militar sume aproximate la 390 miliarde de dolari, iar U.E. mobilizează resurse financiare cotate la aproximativ 160 miliarde de euro. În martie 2003, Uniunea Europeană a preluat de la N.A.T.O. responsabilitatea gestionării situaţiei din Macedonia. Numărul militarilor care participă este de 320, iar Comisia Europeană a relansat ideea creării unei Agenţii de armament a U.E., înainte de constituirea unei „pieţe comune” europene în domeniul apărării. Europa, unită şi puternică, trebuie să fie capabilă să exercite o influenţă considerabilă pentru garantarea securităţii şi a valorilor democraţiei la nivel mondial. Se impune realizarea unui veritabil „guvern european” capabil să acţioneze cu autoritate, eficacitate, rapiditate şi în condiţii de legitimitate. Uniunea Europeană trebuie să militeze, cu mai multă consistenţă, în următoarele direcţii: apărarea drepturilor fundamentale ale omului; colaborarea cu alte organizaţii internaţionale în vederea gestionării unor crize politico-militare; prevenirea izbucnirii conflictelor armate; amplificarea acţiunilor în cadrul operaţiunilor de sprijinire a păcii sub egida O.N.U. (O.S.C.E); sprijinirea funcţionării Curţii Penale Internaţionale precum şi a altor instanţe jurisdicţionale cu vocaţie internaţională; cooperarea cu toate organismele abilitate în acerba luptă împotriva terorismului şi a traficului de droguri. CARTA DREPTURILOR FUNDAMENTALE A UNIUNII EUROPENE Tratatul de la Maastricht, din 1992, care introduce noţiune de „cetăţenie europeană”, formulează principiile libertăţii, democraţiei, respectării drepturilor omului, ale libertăţilor fundamentale şi ale statului de drept.

La reuniunea de la Koln, din 3-4 iunie 1999, Consiliul European a decis elaborarea unei Carte a drepturilor fundamentale. Aceasta trebuie să „regrupeze drepturile fundamentale în vigoare din Uniunea Europeană astfel încât să le confere o mai mare vizibilitate şi care să marcheze importanţa lor excepţională”. Adoptarea unei Carte este mai întâi de toate un mesaj politic al celor 15 state membre către cetăţeni, reafirmând drepturile fundamentale care stau la baza construcţiei europene. ELABORAREA ŞI ADOPTAREA CARTEI În vederea redactării acestui proiect de Cartă a fost împuternicită o Convenţie. Aceasta era compusă din 62 de membri: 15 reprezentanţi ai şefilor de stat sau de guvern, 30 reprezentanţi ai Parlamentelor naţionale (câte doi din fiecare stat membru), 16 reprezentanţi ai Parlamentului European şi un reprezentant al Comisiei Europene. Doi reprezentanţi ai Curţii de Justiţie şi ai Consiliului Europei asistă la lucrări în calitate de observatori. În plus, membri ai Comitetului Economic şi Social, ai Comitetului Regiunilor, Mediatorul european, reprezentanţi ai ţărilor din Europa Centrală şi de Est, experţi şi reprezentanţi ai organizaţiilor non guvernamentale sunt audiaţi de Convenţie. Societatea civilă a fost îndelung consultată, mai ales prin intermediul unui site Internet care a adunat contribuţiile numeroase ale unor asociaţii sau grupuri. Proiectul Cartei a fost înaintat Consiliului European şi Parlamentului European. Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene a fost proclamată de Comisia Europeană, Parlamentul European şi Consiliul Uniunii Europene, urmare a Consiliului European de la Nisa din 7 decembrie 2000. DREPTURILE FUNDAMENTALE Preambulul Cartei face cunoscut faptul că „Uniunea are la bază valorile indivizibile universale ale demnităţii umane, libertăţii, egalităţii şi solidarităţii; ea se sprijină pe principiul democraţiei şi principiul statului de drept. Ea plasează individual în centrul acţiunii sale, instituind cetăţenia Uniunii Europene şi creând principiul libertăţii, securităţii şi justiţiei”. Drepturile se repartizează pe trei axe: • drepturile civile - drepturile omului şi drepturile procedurii juridice, precum cele garantate de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi stabilite de Consiliul Europei; • drepturile politice - care sunt specifice cetăţeniei europene stabilită prin Tratate; • drepturile economice şi sociale - enunţate de Carta comunitară a drepturilor sociale ale lucrărilor adoptate în 1989.

În Cartă, drepturile sunt clasate în 6 capitole: Demnitate, Libertate, Egalitate, Solidaritate, Cetăţenie şi Justiţie. În al şaptelea capitol defineşte dispoziţiile generale. Demnitate: • demnitatea umană, dreptul la viaţă, dreptul la integritatea persoanei, interzicerea torturii şi a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante, interzicerea sclaviei şi a muncii forţate. Libertate: • drepturi la libertate şi siguranţă, respectarea vieţii private şi de familie, protejarea datelor cu caracter personal, dreptul la căsătorie şi dreptul de a întemeia o familie, libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie, libertatea de exprimare şi informare, libertatea de întrunire paşnică şi de asociere. • libertatea artelor şi ştiinţelor, dreptul la educaţie, libertatea profesională şi dreptul la muncă, libertatea acţiunilor, dreptul la proprietate, azil şi protecţie în caz de expulzare şi extrădare. Egalitate: • egalitate în drepturi, interzicerea discriminării, diversitate culturală, religioasă şi lingvistică, egalitatea în drepturi între bărbaţi şi femei, dreptul copilului, dreptul persoanelor în vârstă, integrarea persoanelor cu handicap. Solidaritate: • dreptul la informarea şi consultarea muncitorilor din întreprinderi, dreptul la negociere şi acţiune colectivă, dreptul de acces la serviciile de plasament, dreptul la protecţie în caz de concediere nejustificată, condiţii de muncă juste şi echitabile, interzicerea muncii pentru copii, protecţia tinerilor la muncă, viaţă familială şi profesională, securitate socială şi ajutor social, protecţia sănătăţii, acces la serviciile de interes economic general, protecţia mediului, protecţia consumatorilor. Cetăţenie: • dreptul la vot şi dreptul de a candida la alegerile pentru Parlamentul European, şi alegerile locale, dreptul la o bună administraţie, dreptul de acces la documente, dreptul la Ombudsman (avocatul poporului), dreptul de petiţie, libertatea circulaţiei şi de şedere, protecţie diplomatică şi consultară.

Justiţie • dreptul la un recurs efectiv şi la un tribunal imparţial, prezumţia de nevinovăţie şi dreptul la apărare, principii ale legalităţii şi ale proporţionalităţii delictelor şi pedepselor, dreptul de a nu fi judecat de două ori pentru aceeaşi infracţiune. 2.4. CONSILIUL EUROPEI Consiliul Europei – organizaţie regională (cuprinde majoritatea ţărilor europene acoperind toate zonele continentului) – a fost constituit la 4 mai 1949, la Londra, având ca membre fondatoare următoarele 10 ţări: Belgia, Danemarca, Franţa, Irlanda, Italia, Luxembrug, Olanda, Norvegia, Suedia, Marea Britanie. Potrivit Statutului (Cap. III, art. 10), organele Consiliului Europei sunt: • COMITETUL MINIŞTRILOR, format din reprezentanţii statelor, de regulă miniştrii de externe, este organul competent (executor) să acţioneze în numele Consiliului Europei (Cap. III, art. 13); • ADUNAREA CONSULTATIVĂ (devenită ulterior ADUNAREA statelor membre, este împuternicită să delibereze şi să formuleze recomandări cu privire la orice chestiune legată de scopul Consiliului Europei (Cap. V, art. 23). Aceste organe sunt asistate de Secretariatul Consiliului Europei: un Secretar General, un Secretar General adjunct (ambii desemnaţi de Adunarea Parlamentară la recomandarea Comitetului Miniştrilor). Consiliul Europei a elaborat mai multe zeci de documente, având ca obiect drepturile omului, între care se disting „Convenţia pentru drepturile omului şi libertăţilor fundamentale” (adoptată la 4 noiembrie 1950, intrată în vigoare la 3 septembrie 1953) şi cele zece adiţionale la Convenţie. Documentele adoptate şi activitatea desfăşurată de Consiliul Europei în domeniul drepturilor omului se inspiră, fără îndoială, din documentele O.N.U. în acest domeniu: „Charta O.N.U.”, semnată la 26 iunie 1945 şi intrată în vigoare la 24 octombrie 1945 (pct. 5 din art. 55); „Declaraţia universală a drepturilor omului” (10 dec. 1948); „Pactul internaţional referitor la drepturile economice, sociale şi culturale”; „Pactul internaţional referitor la drepturile civile şi politice”. Drepturile şi libertăţile fundamentale consacrate de Consiliul Europei sunt, în linii mari, aceleaşi cu cele proclamate de O.N.U., desigur, cu unele particularităţi izvorâte din specificul realităţii europene. Problematica drepturilor omului abordată de Consiliul Europei se distinge în mod fundamental şi obiectiv printr-o preocupare evidentă pentru garantarea drepturilor omului, prin obligaţia asumată de statele membre (sub raport politic şi în termeni juridici precişi) de a respecta cu stricteţe drepturile şi libertăţile fundamentale. Documentele Consiliului Europei statuează o protecţie

internaţională a drepturilor omului, prin aceea că ele instituie garantarea colectivă a drepturilor şi libertăţilor fundamentale. În acest sens, Convenţia pentru Protecţia Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale proclamă, în preambul, „guvernele europene, animate de acelaşi spirit şi având un ideal şi tradiţii comune, de respect al libertăţii şi priorităţii dreptului, vor lua măsuri de natură să asigure garantarea colectivă a unor drepturi enunţate în Declaraţia universală a drepturilor omului – fundamentată de O.N.U., în anul 1948”. O latură esenţială a acestei garantări colective este dată de acceptarea, de către statele membre, a unui control internaţional asupra respectării de către ele a drepturilor omului. În scopul realizării unei garanţii colective şi exercitării unui control internaţional asupra respectării drepturilor omului, prin Convenţia pentru protecţia drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (adoptată, la începutul anilor 1950) s-a decis constituirea unei Comisii Europene a Drepturilor Omului şi a unei Curţi Europene a Drepturilor Omului. Potrivit art. 24 din Convenţie, „orice parte contractantă poate sesiza Comisia, prin intermediul Secretariatului General al Consiliului Europei, de orice încălcare a dispoziţiilor prezentei Convenţii care, după părerea ei, poate fi imputată unei alte Părţi Contractante”. Iar în ceea ce priveşte Curtea Europeană a Drepturilor Omului, art. 45, a fost stipulat prin Protocolul nr. 9 la Convenţie: „Competenţa Curţii se extinde la toate cazurile privind interpretarea şi aplicarea prezentei Convenţii ...”. La Reuniunea la nivel înalt a Consiliului Europei, desfăşurată la Viena, în noiembrie 1993, s-a decis constituirea unei „Curţi europene unice a drepturilor omului”, care va înlocui organele de control existente. Consiliul Europei a instituit, de la început, protecţia şi controlul internaţional asupra respectării drepturilor şi a libertăţilor fundamentale ale omului. Astfel de reglementări introduc direct problematica drepturilor omului în sfera dreptului internaţional.

CAPITOLUL 3 SITUAŢII ÎN CARE SE POATE RECURGE ÎN MOD LEGAL LA FOLOSIREA FORŢEI ARMATE ADMISE ÎN CARTA O.N.U. 3.1. ASPECTE GENERALE În sistemul juridic O.N.U., dreptul de legitimă apărare capătă două sensuri: - unul larg, care desemnează rezistenţa armată faţă de acţiunile unui stat care, recurgând în mod ilegal la forţă, violează normele imperative ale dreptului internaţional; dreptul de folosire a forţei armate în caz de autoapărare include atât măsuri de autoapărare adoptate de stat pentru a respinge agresiunea, cât şi acţiunile O.N.U. şi ale organizaţiilor regionale în cazul ameninţării contra păcii, a unei violări a păcii sau a unui act de agresiune; - unul restrâns, prin care legitima apărare reprezintă dreptul la autoapărare individuală sau colectivă. Articolul 51 din Carta O.N.U. stabileşte situaţiile legale în care statul are dreptul de a recurge la forţa armată fără autorizaţie prealabilă din partea Consiliului de Securitate, dar sub controlul acestuia. Dreptul la legitimă apărare este una dintre cele mai reprezentative instituţii contemporane, instituţie ce are la bază practici deja existente în viaţa internaţională, cum ar fi: autoprotecţia, dreptul la intervenţie, represaliile armate şi apărarea colectivă. Este de remarcat că dreptul la autoapărare este limitat în timp şi condiţionat în exercitare: se naşte în momentul în care s-a comis o agresiune armată şi încetează atunci când Consiliul de Securitate a luat măsurile necesare pentru menţinerea păcii şi securităţii internaţionale. El se poate exercita în următoarele situaţii: ♦ în cazul unui act de agresiune cu folosirea forţelor armate; ♦ dacă actul de agresiune este anterior măsurilor de autoapărare; ♦ actul de agresiune reprezintă o anumită gravitate. Existenţa unui act de agresiune cu folosirea forţei armate Din punct de vedere juridic, determinarea cu precizie a existenţei unui act de agresiune marchează momentul când se naşte dreptul la autoapărare, dar dificultatea rezidă din faptul că nu orice folosire a forţei armate este un act de agresiune, cum nici riposta la o asemenea folosire a forţei nu este un act de autoapărare.

În doctrina dreptului internaţional umanitar există diverse curente de opinie referitoare la sfera dreptului la autoapărare. Unele încearcă să-l lărgească, altele să-l restrângă. În cazul primelor, un stat care s-ar socoti ameninţat de un pericol iminent de atac din partea altui stat ar avea dreptul (legitimă apărare) să folosească forţa armată împotriva acelui stat, dar asta contravine articolului 51 din Carta O.N.U. (care condiţionează naşterea dreptului la autoapărare de existenţa unuia act de agresiune armată). A fost propusă introducerea în Cartă a conceptului de „agresiune economică colectivă” care ar genera dreptul la autoapărare în cazul unei „agresiuni economice”. De asemenea, mai există o teză conform căreia, pe baza conceptului de autoapărare, s-ar putea recurge la forţa armată sub pretextul „luptei împotriva terorismului” şi, mai nou, acelui al intervenţiei umanitare, ca acţiune cu caracter preventiv. La polul opus se află opiniile conform cărora ar trebui să se restrângă dreptul la autoapărare. Ele sunt direcţionate împotriva mişcărilor de eliberare naţională care luptă contra dominaţiei străine sau a regimurilor rasiste, a căror luptă a fost legitimată prin Protocolul de la Geneva din 1977 şi pe care unele state le consideră „mişcări teroriste”. Ambele teze contravin, prin interpretările lor, articolului 51 din Carta O.N.U. Anterioritatea actului de agresiune în raport cu autoapărarea Dreptul la autoapărare se naşte condiţionat de existenţa unui atac armat. Anterioritatea actului de agresiune în raport cu autoapărarea este o condiţie sine qua-non a naşterii acestui drept. Principiul anteriorităţii este legat de intenţie, ca element unic al laturii subiective a agresiunii. În toate cazurile, agresorul realizează caracterul ilicit al acţiunilor sale. Principiul anteriorităţii este consacrat de expresia „primul recurs la forţă”, potrivit căruia statul care atacă primul cu forţa armată un alt stat săvârşeşte un act de agresiune. Se exclude, în acest fel, din sfera dreptului de autoapărare a războiului preventiv şi posibilitatea de a invoca „un atac iminent” pentru un război de agresiune. Gravitatea actului de agresiune Definiţia agresiunii face referire la actele comise cu intenţie (latura subiectivă) şi la gravitatea acestor acte (latura obiectivă). Rezoluţia Adunării Generale O.N.U., din anul 1974, califică agresiunea drept crimă împotriva păcii, comiterea ei atrăgând răspunderea internaţională. Ocuparea de teritorii străine pe calea agresiunii este nulă „ab initio”.

Faptele de importanţă minoră (provocările, incidentele de frontieră, etc.), deşi presupun ameninţarea cu forţa sau folosirea ilegală a acesteia, nu justifică folosirea forţei armate în baza dreptului de autoapărare. La începutul mileniului al III-lea, după atacurile teroriste din 11 septembrie 2001, au apărut aspecte problematice generate de interpretarea extensivă a articolului 51 al Cartei O.N.U. argumentându-se că statele pot exercita atacuri anticipate şi preventive (războaie preventive), fără să se fi produs un act de agresiune şi fără ca reacţia prezumtivei victime să mai fie condiţionată de proporţionalitate cu atacul, deoarece acesta în plan material nici nu s-a produs. Unele state au adoptat doctrina militară bazată pe ideea războiului preventiv. NATO şi-a propus ca acţiunea să fie preventivă pentru a face faţă cu eficacitate noilor tipuri de riscuri şi ameninţări cu care se confruntă omenirea la momentul actual. Reglementarea juridică a uzului de forţă în relaţiile internaţionale a parcurs o evoluţie considerabilă până în mileniul al treilea, începând cu doctrina războiului just în timpurile străvechi, continuând cu completa libertate de a utiliza forţa, până în secolul XX, şi sfârşind cu instituirea principiului fundamental al nerecurgerii la forţă, în care sunt legitime doar actele decise de Consiliul de Securitate sau cele ale statelor în lupta de autoapărare. Ordinea juridică internaţională a ajuns să fie echivalentă ordinii juridice statale care interzice violenţa între particulari şi monopolizează constrângerea armată la nivelul instituţiilor publice în folosul întregii comunităţi. Lipsa unor organe superioare statale în relaţiile internaţionale continuă să genereze interpretări diferite ale dreptului internaţional şi este necesară o permanentă cooperare internaţională pentru actualizarea acestuia la nivelul noilor realităţi ale momentului. Cunoaşterea legitimităţii utilizării forţei în relaţiile internaţionale poate amplifica voinţa şi puterea militarilor de a-şi îndeplini misiunile naţionale şi multinaţionale. În prezent se manifestă angajamentul crescând din partea Uniunii Europene în ceea ce priveşte problemele de administrare a situaţiilor de criză, incluzând aici şi angajamentele militare. Spre sfârşitul anului 2002, prima misiune militară a U.E. a preluat de la N.A.T.O. supervizarea fostei Republici Iugoslave a Macedoniei, FYROM. De curând, U.E. şi-a asumat şi conducerea misiunii militare în Bosnia şi Herţegovina. De asemenea, Uniunea Europeană se implică, din ce în ce mai mult, şi în problemele politice, o componentă vitală până de curând neglijată în planul administrării situaţiilor de criză. Aceeaşi zonă vestică a Balcanilor oferă alte două exemple de iniţiative: Proxima, misiunea Uniunii Europene la Skopje, ce implică forţe de poliţie, şi EUPM, operaţiunea similară de la Sarajevo. Rolul Uniunii Europene de „sporire a securităţii” depăşeşte aceste abordări pe termen scurt. În cadrul Procesului de Stabilizare şi Asociere, (S.A.P.), U.E. a pus în funcţiune un mecanism care să repare golul dintre administrarea postconflict şi dezvoltarea politică şi economică pe termen lung.

Esenţial este că atât agenda N.A.T.O., cât şi cea a U.E. sunt în mare parte sincronizate, iar acest lucru se reflectă într-o dezvoltare mai accentuată atât pentru S.A.P., cât şi pentru P.f.P. Această agendă comună este cel de-al doilea factor care, în ultimii doi ani, a apropiat cele două organizaţii în colaborarea privind Balcanii de Vest. O astfel de colaborare a susţinut procesul de reformă în regiune, în special la Skopje, Tirana şi Zagreb, care au semnat Carta Parteneriatului Adriatic în mai 2003. N.A.T.O. şi U.E. au o agendă comună pentru Balcanii de Vest, urmărind crearea unor democraţii stabilite, prospere şi paşnice. În acest scop, Alianţa şi Uniunea au folosit instrumente diferite. Cel mai important dintre cele ale Uniunii Europene este S.A.P., P.f.P. evidenţiinduse din partea N.A.T.O. Mai mult, ambele organizaţii au decis să ofere statelor din zona vestică a Balcanilor ceva în plus, şi anume un viitor statut de membru. N.A.T.O. şi U.E. au afirmat în mod clar că toate statele din regiune sunt eligibile, nefăcând vreo ofertă similară ţărilor din Caucaz, Ucrainei ori Moldovei. Acest lucru este, prin urmare, important, iar rolul său de factor stabilizator nu ar trebui subestimat. Fără îndoială, perioada în care aceste state vor reuşi să obţină statutul de membru în carul celor două organizaţii va diferi. Majoritatea statelor din vestul Balcanilor vor deveni membre N.A.T.O. înainte de a adera la U.E. Acest lucru înseamnă că agendele politice din Balcanii de Vest corespund într-o mare măsură şi că cele două organizaţii pot derula o strânsă colaborare în regiune. Pe lângă aspectele tehnice, condiţiile de aderare ale ambelor organizaţii pot fi împărţite în trei domenii principale – statul de drept, un eficient sistem juridic şi colaborare internaţională. N.A.T.O. şi U.E. sunt cluburi democratice care solicită din partea membrilor standarde înalte în procesul de guvernare, mai exact în ceea ce priveşte respectarea principiilor unui stat de drept. Toate ţările din zona vestică a Balcanilor îndeplinesc în acest moment această condiţie esenţială. Ţările care au semnat Carta Parteneriatului Adriatic au depăşit, de asemenea, obstacolul legat de controlul civil asupra armatei. Totuşi, în ceea ce priveşte eficienţa, probitatea, transparenţa şi diversitatea instituţiilor publice, situaţia este puţin mai complexă. Ambele organizaţii oferă suport financiar consistent atât statelor candidate, cât şi celor membre. Contribuabilii statelor membre au dreptul de a fi siguri că banii lor sunt bine cheltuiţi, acest lucru fiind în egală măsură dreptul cetăţenilor statelor din Balcanii de Vest. Pe măsură ce instituţiile guvernamentale ale statelor semnatare Cartei Adriatice şi-au sporit eficienţa, N.A.T.O. şi U.E. încep să se concentreze, din ce în ce mai mult, asupra segmentului juridic al acestora. În Macedonia (FYROM), care are o populaţie cu puţin peste 2 milioane de locuitori, tribunalele au acumulat aproximativ un milion de procese. Este uşor de calculat cota de cazuri nerezolvate pe cap de locuitor, ceea ce îi interesează şi pe potenţialii investitori.

Cine va investi într-un proiect fără posibilitatea de a dovedi pe cale legală că deţine proprietatea asupra lucrurilor pe care le utilizează? Croaţia suferă de o „scleroză” legislativă similară, dreptul la proprietate fiind, de asemenea, greu de reglementat şi în Albania. Se poate găsi un număr mare de factori care să explice acest lucru, de la insuficienţa finanţării, lipsa de personal şi de echipamente până la argumente care să invoce prea multe legi, intervenţia politică sau corupţia. Colaborarea bilaterală şi multilaterală între statele semnatare ale Cartei a crescut semnificativ de la semnarea documentului. Un alt aspect se referă la colaborarea internaţională cu organizaţii de genul tribunalului internaţional pentru crime de război în fosta Iugoslavie, ICTY. Colaborarea cu Haga este mai mult decât un deziderat, însă se încadrează în agenda cuprinzătoare a reglementării legislative. N.A.T.O. şi U.E. nu doar promovează colaborarea cu Tribunalul penal, pentru a responsabiliza astfel cetăţenii în ce priveşte crimele de război sau împotriva umanităţii, ci vor ca guvernele din regiune să-şi demonstreze bunacredinţă în aplicarea legii. Nici un guvern nu se poate opune hotărârilor unui tribunal independent. Eficienţa acţiunilor comune O.N.U./N.A.T.O. necesită interacţiune şi coordonare în plan politic şi la nivelul tactico-operativ. O.N.U. poate constitui forţe internaţionale (coaliţie largă de state) pentru rezolvarea crizelor majore. Declanşarea conflictului din Irak – 2003, fără mandatul C.S./O.N.U., a generat disensiuni în cadrul N.A.T.O., opinii şi acţiuni divergente în atitudinea politicomilitară a unor state membre. În conflictele din Balcani, prezenţa unor contingente O.N.U. (15.000 căşti albastre în Croaţia, 800 de căşti albastre în Macedonia), mandatarea de C.S./O.N.U. a Forţelor militare sub comandă N.A.T.O. (I.F.O.R., S.F.O.R., K.F.O.R.) a determinat aplanarea tensiunilor şi realizarea unui relativ climat de pace. În viitor, se impun cu acuitate, acţiuni concentrate ale O.N.U., U.E. şi N.A.T.O., cu respectarea normelor de drept internaţional, în vederea salvgardării păcii şi securităţii la scară planetară. Atunci când nu este reclamată aplicarea art. 5 din Tratatul de la Washington, din 1949, N.A.T.O. trebuie să se conformeze rezoluţiilor C.S./O.N.U. În prezent, Rusia militează pentru întărirea rolului O.S.C.E. (are în componenţă 55 de state, inclusiv state din fosta U.R.S.S.), în detrimentul puterii decizionale a N.A.T.O. sau U.E. În criza bosniacă, cooperarea O.N.U. – U.E. – N.A.T.O. a reuşit să împiedice amplificarea confruntărilor etnice şi să nu irumpă vechile rivalităţi din istoria Europei. Războiul din Irak a demonstrat incapacitatea U.E. să contracareze o „decizie unilaterală” a S.U.A. pentru intervenţia militară. Istoricul diplomat NEAGU DJUVARA considera, într-una din lucrările sale: „Actualmente, S.U.A. au o poziţie de hegemonie în lume cum nu s-a mai văzut

de la căderea Imperiului Roman”. Ultimele acţiuni militare ale alianţei N.A.T.O. au relevat că ponderea potenţialului militar american este de aproximativ 80%. Ca urmare a progresului tehnologic, S.U.A. deţin un arsenal militar impresionant şi extrem de sofisticat: arme balistice, arme nucleare, arme neletale etc. Se estimează că aproximativ 400.000 de ingineri şi cercetători (originari din statele bătrânului continent european) activează pe teritoriul S.U.A. datorită politicii statului american în domeniul cercetării şi dezvoltării ştiinţifice. Uniunea Europeană, un principal actor în planul politicii economice mondiale, îşi va consolida politica proprie de apărare. Summit-ul U.E., desfăşurat în iunie 2003 la Thessalonic – Grecia, a supus dezbaterii statelor membre proiectul de CONSTITUŢIE EUROPEANĂ, iniţiat de GISCARD D'ESTAING preşedintele Conventului. Cu privire la strategia europeană de securitate, s-a estimat că relaţiile transatlantice S.U.A./U.E. „evoluează pe picior de egalitate”. S-a emis ideea constituirii unei FORŢE DE REACŢIE RAPIDĂ (având în componenţă aproximativ 60.000 de militari), într-un interval scurt de timp. S.U.A. a criticat proiectul, pe care l-a considerat ca o tentativă de contracarare a N.A.T.O. Jacques Chirac nu este în favoarea „acţiunilor preventive”, ci, mai degrabă preferă „Ordinul internaţional încarnat de O.N.U.”. Reprezentanţii statelor membre U.E. au reiterat dorinţa ca statul irakian să evolueze spre un „stat stabil, având un guvern reprezentativ şi o societate civilă prosperă, iar constituirea unei autorităţi provizorii irakiene va fi un prim pas spre realizarea acestui obiectiv”. Unii analişti apreciază că administrarea militară americană va deveni dificilă în teritoriul irakian datorită revoltelor şi acţiunilor grupărilor teroriste. Comitetul Internaţional de Crucea Roşie nu doreşte să se implice plenar decât după restabilirea suveranităţii naţionale a statului irakian (S.U.A. sunt asimilate unui stat agresor care exercită ocupaţia militară). Lideri europeni au somat organizaţia „HAMAS” şi alte grupări de acelaşi gen să declare imediat încetarea focului şi să pună capăt oricăror activităţi teroriste. Majoritatea statelor membre U.E. consideră că este imperios necesar ca O.N.U. să coordoneze activităţile de control şi supraveghere în procesul de restabilire a păcii în Orientul Apropiat (inclusiv situaţia din Irak). Extinderea misiunii N.A.T.O. în provinciile din Afganistan are o miză importantă în evoluţia procesului politic, asupra credibilităţii alianţei militare. Consolidarea şi extinderea prezenţei N.A.T.O. în Afganistan este relevată de preluarea autorităţii asupra echipamentelor de reconstrucţie a provinciilor, prima plasată sub comandă N.A.T.O. fiind acea din KUNDOZ. Alianţa şi-a demonstrat capacitatea de a genera, conduce şi susţine efective militare pe timpul desfăşurării operaţiunilor de sprijinire a păcii pe teritoriul Iugoslaviei şi în Afganistan.

În prezent, S.U.A. mobilizează importante resurse financiare şi forţe militare pentru evitarea unor catastrofe umanitare şi pentru acoperirea vidului de putere pe tritoriul irakian. În momentul când S.U.A. au solicitat la O.N.U. sprijinul în domeniul asistenţei umanitare o serie de state puternice (Franţa, Germania, Rusia, China) au respins ideea rezoluţiei C.S. - „Petrol contra hrană”, invocându-se ar. 55/Convenţia a VI-a de la Geneva, unde se stipulează: „Puterea ocupantă are datoria, în limita posibilelor disponibilităţi, de a asigura aprovizionarea cu alimente şi medicamente pentru populaţia din teritoriul ocupat”. Asociaţiile umanitare internaţionale au refuzat să intervină motivând că nu vor să se plaseze sub autoritatea militară a unor state invadatoare, ele dorind să-şi păstreze statutul de organizaţii neutre. N.A.T.O., în cadrul acţiunilor sale, va trebui să se bazeze pe valorile democraţiei şi puterea militară a binomului U.E. – S.U.A. În ultimul deceniu s-au întreprins acţiuni concrete în planul modernizării armatei române, realizării unei capacităţi operaţionale şi de interoperabilitate cu armatele statelor membre N.A.T.O. România şi-a adus aportul la operaţiunile N.A.T.O. din Balcani şi este în curs de a suplimenta participarea la operaţiunile de pace din Afganistan. Anul 2003 a înregistrat participarea ţării noastre la prima misiune sub egida U.E. în Balcani, respectiv misiunea CONCORDIA din Macedonia. În prezent participă la misiunea ALTHEA, în BOSNIA - HERŢEGOVINA, sub egida Uniunii Europene. Fenomen cvasipermanent al relaţiilor internaţionale, alianţele politicomilitare au fost, şi continuă să fie, o componentă fundamentală a politicii mondiale, una dintre modalităţile de promovare a intereselor statelor componente. 3.2. ACŢIUNILE DESFĂŞURATE DE FORŢE MULTINAŢIONALE Acţiunile desfăşurate de forţe multinaţionale sunt acele operaţii cu un puternic caracter politico-militar, organizate şi desfăşurate în mediul internaţional supus în permanenţă schimbărilor imprevizibile. Prin natura lor însumează forţe armate naţionale, contingente interarme din cadrul ţărilor-părţi ale unor alianţe militare, având ca scop comun acţiuni de menţinere a păcii în zonele unde aceste ţări au autoritate de acţiune, şi au ca finalitate îndeplinirea obiectivelor strategice operaţionale ale alianţelor. Datorită evoluţiilor negative atât în ceea ce priveşte varietatea tipurilor de crize, cât şi a creşterii gradului de pericole prin intensitatea şi gravitatea formelor de manifestare a acestora, pe lângă armate aparţinând statelor membre ale alianţelor se acceptă şi armate ale statelor care-şi manifestă disponibilitatea de a participa la astfel de acţiuni. Caracteristica fundamentală a operaţiunilor multinaţionale o reprezintă primordialitatea obiectivelor politice, care se transmite de la nivel strategic până la

cel tactic, în plus sunt adesea de lungă durată; suferă multiple schimburi pe parcursul desfăşurării lor; presupun menţinerea neutralităţii forţelor angajate în zona de conflict. Sunt imprevizibile pentru că unele pot rezolva criza imediat, dar subminează activitatea locală cauzând fragmentări sociale ulterioare, sau pot provoca instabilitate pe termen lung, iar unele acţiuni ale unor unităţi tactice pot produce consecinţe deosebite la un nivel operativ şi chiar strategic. Pentru evitarea unor astfel de situaţii este necesară integrarea activităţilor din teatru de operaţii cu cele prevăzute în planurile specifice ţării în cauză, în scopul realizării obiectivelor regionale, naţionale sau internaţionale. Operaţiile întrunite multinaţionale presupun: disciplină; pregătire; adaptabilitate; existenţa unui grup diversificat de forţe; unităţi militare; grupuri internaţionale şi naţionale de ajutor; departamente de poliţie şi pompieri; agenţii guvernamentale şi nonguvernamentale specializate. Factorii politici ghidează orice decizie precum şi modul de desfăşurare a oricărei acţiuni într-o asemenea operaţie. Utilizarea Forţelor Întrunite Multinaţionale are ca obiective: dorinţa statelor de a contribui la realizarea unui climat de securitate şi încredere între acestea şi crearea unei noi arhitecturi de securitate colectivă pe plan regional mondial. Cele mai cunoscute Forţe Armate Întrunite Multinaţionale se află sub comanda O.N.U. şi au la baza constituirii lor Carta O.N.U. prin reglementările prevăzute în capitolele VI, VII şi VIII ca legătură a iniţierii şi desfăşurării unei operaţii multinaţionale. Ca orice tip de operaţie militară acestea necesită respectarea unor reglementări legale aparţinând Dreptului Internaţional Umanitar. În cadrul O.N.U. există organe de decizie şi organe de planificare şi conducere a operaţiilor multinaţionale. Organismele de decizie sunt: Adunarea Generală, Consiliul de Securitate şi Secretarul General. Algoritmul luării deciziei la nivel O.N.U. va fi: iniţierea – se face în cadrul Consiliului de Securitate de către Secretarul General, care numeşte un Reprezentant Special al Secretariatului General pentru zona de conflict, cu autoritate supremă în zonă şi atribuţii speciale privind aspectele politice ale unui posibil tratat de pace. Departamentul Operaţiilor de Menţinere a Păcii întocmeşte o evaluare generală a situaţiei în zona de conflict. Implicarea N.A.T.O., tot mai intensă în acţiunile desfăşurate de forţe multinaţionale, a determinat adaptarea unor procedee de planificare ce trebuie cunoscute şi aplicate de toate statele care-şi afirmă disponibilitatea de participare. În perioada actuală, operaţiile militare altele decât războiul, capătă o amploare din ce în ce mai mare, ducând la abordarea unor structuri organizatorice noi pentru toate categoriile de forţe ale armatei. Specialiştii militari abordează, din ce în ce mai des, noi procedee de desfăşurare a acestor tipuri de operaţii, elaborând noi algoritmi privind activitatea statelor majore pentru planificarea operaţiilor.

Operaţiile militare altele decât războiul sunt axate pe realizarea descurajării şi prevenirii războiului, rezolvarea conflictelor şi promovarea păcii. Potrivit specialiştilor militari occidentali, spectrul acestor operaţii, altele decât războiul, ce pot fi desfăşurate în cadrul multinaţional, este mult mai larg, iar participarea la astfel de acţiuni reprezintă adevărate „provocări” unice, specifice din punct de vedere regional, ce necesită luarea în considerare a unor elemente cheie pentru cooperarea multinaţională: respect şi încredere reciprocă; raporturi de comandă cât mai bune între parteneri. Operaţiunile militare altele decât războiul sunt acele operaţii care cuprind: controlul armamentelor, sprijinul acordat autorităţilor civile locale; asistenţa umanitară şi ajutor în caz de dezastru natural; asistenţă pentru probleme de securitate; asistenţă acordată unei naţiuni; sprijinirea operaţiilor antidrog; combaterea terorismului; operaţii în sprijinul păcii; demonstraţia de forţă; sprijinul acordat insurgenţilor/contrainsurgenţilor; intervenţii limitate ca: operaţii de evacuare noncombatanţi, atacuri, raiduri; operaţii de salvare. Operaţiile militare altele decât războiul capătă o amploare din ce în ce mai mare ducând la abordarea unor structuri organizatorice cu totul noi pentru toate categoriile de forţe ale armatei. Caracteristica fundamentală a operaţiilor militare altele decât războiul este primordialitatea obiectivelor politice, care se transmit de la nivel strategic până la nivel tactic. Principalele operaţii militare altele decât războiul se desfăşoară într-o compunere şi organizare multinaţională, de unde şi caracterul multinaţional al operaţiilor. Multinaţionalitatea operaţiilor militare altele decât războiul (ca şi caracterul strategic) are în subsidiar dorinţa statelor de a contribui la realizarea unui nou climat de securitate şi de încredere între state, precum şi a unei noi arhitecturi de securitate colectivă, pe plan regional şi mondial. Costurile imense ce le presupune intervenţia în zona de conflict (urgenţe civile, combaterea terorismului, a traficului de droguri şi a fundamentalismului religios) se pot suporta mai uşor printr-o participare multinaţională. Operaţiile militare altele decât războiul sunt adesea de lungă durată şi suferă schimbări pe timpul desfăşurării lor – ele pot pune în pericol obiectivele pe termen lung. Exemplu: operaţiile de menţinerea păcii presupun ca forţele să-şi menţină neutralitatea, deşi unul sau mai mulţi beligeranţi pot încerca să provoace o reacţie din partea forţelor de menţinere a păcii, care ar submina eforturile pe termen lung. La tulburările civile interne, operaţiile militare pot rezolva cauza imediată, dar subminează legitimitatea autorităţilor locale şi cauzează fragmentări sociale ulterioare. O acţiune rapidă, eficientă din partea unei armate, rezolvă o problemă imediată, fără să producă consecinţe de moment, pe termen lung, poate însă provoca şi instabilitate – impactul unei astfel de operaţii armate poate produce consecinţe deosebite la nivel operativ sau chiar strategic.

S.U.A. au dezvoltat o strategie aparte de cea a N.A.T.O. în această privinţă, şi anume strategia MOOTW (Military Operations Other Than War). Victoria se obţine într-o modalitate mai subtilă decât într-un război clasic, mai ales când este vorba de operaţii de sprijin a păcii. Victoria „end-state” (stare finală) şi obiectivele politico-militare sunt în strânsă legătură între ele şi definesc într-un fel succesul sau eşecul unei MOOTW. Comandanţii integrează activităţile din teatrul de operaţii cu cele prevăzute în planurile specifice ţării în cauză, în scopul de a realiza obiectivele regionale, naţionale şi uneori chiar internaţionale. În operaţiile militare duse pe timp de război se precizează obiectivele dorite, care, odată atinse, presupun victoria (end-state) şi planuri de sprijin. Obiectivele dorite sunt: - obiectivele strategice – prevenirea continuă a ostilităţilor din operaţiile de menţinere a păcii; - obiectivele specifice – redeschiderea şcolilor publice după un dezastru naţional. Mediul MOOTW este complex, el presupune disciplină, pregătire, adaptabilitate la diferite situaţii, inclusiv trecerea rapidă MOOTW la acţiunile proprii războiului. Nu poate exista o linie de demarcaţie clară între MOOTW şi război, de aceea comandanţii trebuie să câştige sau să menţină iniţiativa şi să stabilească inclusiv planul pentru ducerea unei acţiuni de luptă ca un domeniu sau o consecinţă a întregului plan de campanie. În perioadele turbulente, imediat următoare acţiunilor de luptă, unui mare număr de unităţi li se poate ordona să treacă la MOOTW. Capacitatea forţelor armate de a acţiona organizat în medii de criză şi în condiţii extreme, poate asigura succesul conducerii de facto a operaţiilor, în mod normal controlate de alte agenţii. Până la restabilirea infrastructurilor civile, forţele militare ar fi cele mai indicate să coordoneze activităţile postconflictuale. Forţele rămân implicate în astfel de operaţii până când ameninţarea militară încetează, guvernul civil este restabilit şi agenţiile civile îşi asumă responsabilitatea conducerii activităţilor. Planificarea şi conducerea activităţilor post conflictuale solicită o diversitate de posibilităţi, perspective, specializări, cooperări şi asistenţe din partea agenţiilor guvernamentale, a categoriilor de forţe armate ale aliaţilor sau a partenerilor de coaliţie. Intrarea în noul mileniu ne arată nu numai că lumea nu mai este ca altădată, ci şi că nimic nu e definitiv, că trăim într-un mediu aflat în continuă schimbare sub impactul modernităţii. Încercând să ne adaptăm la noile condilii actuale, ne schimbăm cu toţii şi se schimbă şi viziunea asupra drepturilor noastre. Statele trec prin procese revoluţionare de tranziţie şi se reformează şi întreaga comunitate internaţională. Răspunzând provocărilor generate de noua situaţie a modernităţii, de

noile ameninţări şi riscuri globale, dreptul internaţional umanitar trebuie să se transforme şi el. În pofida caracterului său umanitar, dreptul internaţional al conflictelor armate, ca orice drept obiectiv de altfel, presupune o luptă permanentă şi susţinută pentru realizarea sa efectivă în practica relaţiilor sociale. 3.3. OPERAŢII ÎN SPRIJINUL PĂCII Conceptul de operaţie în sprijinul păcii a intrat într-o nouă fază, datorită în principal contextului creat de diplomaţia preventivă. Astfel, se acreditează tot mai mult ideea că o asemenea operaţie nu reprezintă neapărat o intervenţie militară postconflictuală, ci poate fi şi o acţiune de prevenire, de împiedicare a izbucnirii unui conflict. Nu există o definiţie clară pentru oepraţiunile de sprijin al păcii. Pentru operaţiunile de menţinere a păcii, parte integrantă a acestora, cea mai reuşită dintre definiţii este cea dată de Academia Internaţională a Păcii, în 1978: „operaţiile multinaţionale de menţinere a păcii sunt acele operaţii desfăşurate prin intervenţia paşnică a unui terţ în scopul prevenirii, limitării, moderării sau încetării ostilităţilor interne sau între state; în concret este vorba de intervenţia organizată şi dirijată a unor subiecte de drept internaţional care folosesc pentru stabilirea şi menţinerea păcii forţe militare poliţieneşti şi civile multinaţionale”. Doctrina internaţională de specialitate consideră că aceste definiţii sunt anacronice; teza se fundamentează pe faptul că, în documentele O.N.U. şi ale O.S.C.E., operaţiile multinaţionale de menţinere a păcii reprezintă o intervenţie ce se extinde atât la posibilităţile de prevenire a conflictelor, cât şi la cele de restabilire a păcii, cuprinzând diplomaţia preventivă, realizarea păcii (peace-making), menţinerea păcii (peace-keeping), impunerea păcii (peace-enforcement) şi construcţia păcii (peace-building). DEFINIŢIE: „Operaţiile în sprijinul păcii sunt operaţii multifuncţionale, realizate în mod imparţial, în sprijinul unui mandat O.N.U. sau O.S.C.E., incluzând forţe militare şi agenţii diplomatice şi umanitare desemnate pentru a realiza cerinţe politice pe termen lung sau alte condiţii specificate în mandat”. Natura complexă a acestor operaţiuni, dificultatea demarcării limitelor dintre operaţiunile clasice (de menţinere a păcii, în sens restrâns) şi cele actuale, generate de cerinţele şi realităţile lumii contemporane (de sprijin al păcii, în sens larg, de la prevenirea conflictelor până la reconstrucţia sau consolidarea păcii), a determinat lansarea unor noi concepte, care acoperă întreaga gamă definită. Operaţiile în sprijinul păcii au apărut ca o consecinţă a războiului rece, care nu a permis folosirea normală a sistemului de securitate colectivă. Datorită intereselor politico-economice şi militare, promovate şi susţinute în trecut de cele două super-puteri (U.R.S.S. şi S.U.A.) de-a lungul anilor, cristalizarea principiilor care stau la baza operaţiilor pentru pace, dar mai ales

unitatea de vederi, s-a realizat în timp îndelungat. Astfel, în condiţiile războiului rece, diferendele, de multe ori ireconciliabile, între membrii permanenţi ai Consiliului de Securitate, au determinat (prin exercitarea excesivă a dreptului de veto) blocarea unor acţiuni ce s-ar fi putut rezolva pe baza prevederilor capitolului VII al Cartei O.N.U. Această situaţie a condus la căutarea şi găsirea unor forme noi de acţiune pentru stoparea ostilităţilor, controlul şi limitarea conflictelor. O primă formă a fost adoptarea Rezoluţiei 377 din 1950, a Adunării generale a O.N.U. („Uniting for Peace” – unire pentru Pace), prin care se acordă Adunării Generale a O.N.U. o a doua responsabilitate pentru menţinerea păcii şi stabilităţii. Sistemul creat de această rezoluţie a furnizat, de fapt, doar o metodă pentru ca disputa să poată fi adusă în faţa Adunării Generale O.N.U. Cu toate acestea, procedura cuprinsă în Rezoluţia 377 a fost aplicată în cazurile crizelor Canalului de Suez şi Ungariei (1956), Libanului şi Iordaniei (1958), Namibiei (1981), şi în problema palestiniană (1980, 1982), şi au fost iniţiate şi două operaţiuni concrete de menţinere a păcii, respectiv U.N.E.F. I (Gaza şi Sinai – 1957-1967) şi U.N.S.F. (noua Guinee de Vest, 1962 – 1963). Cea de-a doua formă a vizat operaţiunile pentru pace propriu-zise. La început, ele nu au fost fundamentate teoretic, doctrinar sau încadrate strict în paragrafe precise ale Cartei, ci au constituit răspunsul practic la acele probleme internaţionale care se impuneau a fi soluţionate. Dificultatea delimitării riguroase a operaţiilor de menţinere a păcii în gama mijloacelor prevăzute în Carta O.N.U. a fost sintetizată foarte plastic de fostul Secretat General al O.N.U., Dan Hammarskjold, care spunea că aceste acţiuni pot fi regăsite în „capitolul şase şi jumătate” al Cartei. Sublinia astfel că operaţiunile de menţinere a păcii depăşesc mijloacele diplomatice clasice de reglementare paşnică a conflictelor, precum cele enunţate de capitolul VI, dar nu răspund condiţiilor descrise în capitolul VII. Din aceste motive, majoritatea Rezoluţiilor Consiliului de Securitate, prin care s-au iniţiat operaţiuni de acest gen, nu fac referiri exprese la capitolele VI sau VII ale cartei O.N.U. Prima referire de acest fel apare în preambulul Rezoluţiei 598 din 1987, prin care s-a aprobat operaţiunea U.N.I.I.M.O.G., care invocă articolele 39 şi 40 ale Cartei. Erau vizate însă, nu mijloacele folosite, ci determinarea existenţei unei violări a păcii. Singura rezoluţie cu un limbaj limpede în această privinţă, acţionând în virtutea capitolului VII al Cartei O.N.U., este rezoluţia 689 din 1991, prin care se instituiau operaţiunile U.N.I.K.O.M. Această trimitere exactă nu are însă o semnificaţie proprie aparte, întrucât crearea U.N.I.K.O.M. era prefigurată deja într-un complex de condiţii puse Irakului de către Consiliul de Securitate prin rezoluţia 687 din 1991, acţiune care făcea parte dintr-un şir complex de decizii din categoria „peace enforcement”, adică operaţiune de impunere a păcii. După încetarea războiului din Golful Persic, din anul 1991, odată cu victoria coaliţiei internaţionale antiirakiene au urmat acţiuni politico-diplomatice şi militare care vizau căderea regimului Sadam Hussein, determinarea şi distrugerea

arsenalului militar chimic, apreciat ca un real pericol pentru securitatea globală şi regională. Rezoluţia nr. 687 a C.S./O.N.U. – din 03.04.1991 - prevedea înfiinţarea Comisiei speciale de inspecţie a O.N.U. pentru dezarmarea Irakului. Ulterior a fost editată Rezoluţia 715, din 11 octombrie 1991, document juridic care impunea un control permanent al instalaţiilor militare cu potenţial real de fabricare a armelor chimice. După încheierea ostilităţilor militare din Golful Persic, S.U.A. a dus o politică de încurajare a poporului kurd în planul afirmării autonomiei teritoriale. În anul 1992, populaţia kurdă proclamă statul federal kurd, iniţiativă blocată şi subminată de statele vecine Irakului: Siria, Turcia, Iran. S.U.A., Marea Britanie şi Franţa au stabilit două zone de interdicţie aeriană pentru limitarea controlului guvernamental irakian asupra sudului (populaţie preponderent şiită) şi a nordului (populaţie preponderent kurdă). Rezoluţia 986, din 14 aprilie 1995, a C.S./O.N.U. a lansat programul „Petrol contra hrană”, care permitea exporturi de petrol irakiene în valoarea de 2 mil.$, în vederea asigurării necesarului de alimente şi medicamente pentru populaţia civilă din Irak. Coaliţia Internaţională va lansa, la 16 decembrie 1998, o operaţiune amplă „Vulpea Deşertului” pentru distrugerea unor obiective militare de informaţii ale Irakului. Atacurile teroriste asupra unor obiective pe teritoriul S.U.A., 11 septembrie, 2001, au determinat schimbări majore în politica americană faţă de Irak. Prin Rezoluţia nr.1368, din 12 septembrie 2001, a Consiliului de Securitate, actele teroriste împotriva S.U.A. au fost calificate ca fiind acte de agresiune armată directe, în sensul propriu al cuvântului, ceea ce a dat, în conformitate cu art. 51 al Cartei Naţiunilor Unite, dreptul la legitimă apărare individuală şi colectivă, a constituit temeiul de legitimitate pentru operaţiunea antiteroristă împotriva regimului taliban din Afganistan, pentru activarea art. 5 din Tratatul Atlantic şi formarea unei ample coaliţii internaţionale care să desfăşoare un lung război global contra terorismului. La 14 mai 2002, sub egida comisiei de supraveghere, verificare şi inspecţie a O.N.U. se pune în practică un sistem consolidat de control al materialelor care ar putea avea utilizare militară, iar în septembrie Tony Blair face public un raport al serviciilor britanice de informaţie potrivit căruia „Regimul Irakian continuă să-şi dezvolte armele de distrugere în masă şi ar fi în măsură ca în scurt timp să producă arme nucleare”. În faţa ameninţărilor directe, Irakul a trimis la O.N.U. întreaga documentaţie în legătură cu programul de înarmare chimic, şi biologică, din care rezultă că după 1996 acesta a fost supus controlului comisiilor de inspecţii. Argumentele Bagdadului au fost neconvingătoare astfel că, în ianuarie 2003, în discursul privind starea naţiunii, preşedintele Busch a acuzat Irakul de preocupări pentru producerea bombei nucleare şi de sprijin acordat Al-Qaida.

Dealtfel decizia, de a ataca Irakul fusese luată încă din octombrie 2002 când Congresul american a autorizat recurgerea unilaterală la forţă. Pentru o aparentă şansă de evitare a războiului, la 18 martie 2003, George W. Bush a transmis un ultimatum lui Saddam Hussein pentru părăsirea Irakului în 48 de ore. Retragerea inspectorilor O.N.U. şi a altor oficiali străini din Irak a fost semnalul clar că urmează invazia. La 20 martie 2003, forţele aliate americane şi britanice declanşează acţiunile militare contra Irakului, prin lovituri aeriene şi cu rachete asupra obiectivelor militare irakiene, iar la 1 Mai 2003, preşedintele Bush anunţă că principalele acţiuni de luptă în Irak au luat sfârşit. În continuare coaliţia este angajată în asigurarea securităţii şi reconstrucţiei Irakului. 3.4. CLASIFICAREA OPERAŢIUNILOR ÎN SPRIJINUL PĂCII Operaţiile în sprijinul păcii sunt definite într-un mod cuprinzător într-unul din documentele nou apărute, şi anume „DOCTRINA PENTRU OPERAŢIILE ÎNTRUNITE MULTINAŢIONALE”. Aceste operaţii presupun acţiuni complexe şi multifuncţionale desfăşurate imparţial în baza unui mandat O.N.U. sau O.S.C.E., ce implică forţe militare, agenţii diplomatice şi organizaţii umanitare, fiind destinate realizării unui acord politic pe termen lung sau altor condiţii specificate în mandat. Acesta include: ♦ operaţii de menţinere a păcii; ♦ impunerea păcii; ♦ prevenire a conflictului; ♦ construcţia păcii; ♦ realizarea păcii; ♦ operaţii umanitare. Operaţiile de menţinere a păcii sunt în general întreprinse în baza cap.VI al Cartei ONU, care se referă la soluţionarea paşnică a diferendelor. Potrivit acestui capitol, sunt utilizate negocierile, medierea, arbitrajul între părţile aflate în conflict şi mijloacele juridice ale dreptului internaţional. Operaţiile de menţinere a păcii includ: a) observarea - ca element de bază în operaţiile de menţinere a păcii, are drept scop fundamental supravegherea, monitorizarea şi raportarea evoluţiei situaţiei din zonă şi respectarea condiţiilor stabilite prin acorduri şi armistiţiu; b) interpunerea de forţe - ce presupune menţinerea separării forţelor militare opozante, ca urmare a unei încetări temporare a focului sau a unui acord oficial de încetare a focului; c) asistenţa pentru tranziţie - care constă în acţiunile militare întreprinse ca urmare a încetării focului, înainte de instalarea instituţiilor civile abilitate pentru o misiune de consolidare a păcii pe termen lung. Ele sunt desfăşurate în timp ce este negociat un acord de pace şi apoi ca un element de implementare a acestuia. Scopul

lor este de a sprijini tranziţia, de la conflict la starea de pace, cu o structură politică acceptabilă pentru naţiunea respectivă şi comunitatea internaţională. Operaţiile de impunere a păcii sunt desfăşurate în baza capitolului VII al Cartei ONU, care se referă la ameninţările la adresa păcii, violarea păcii şi la actele de agresiune. În baza acestui capitol, O.N.U. are dreptul să întreprindă acţiunile militare cele mai potrivite pentru a menţine sau restaura pacea şi securitatea internaţională. De asemenea, capitolul VII autorizează utilizarea forţelor armate puse la dispoziţia O.N.U. de către statele refractare la acestea. Ele sunt desfăşurate atunci când nu a fost realizat consensul tuturor părţilor în conflict sau evoluţia evenimentelor este nesigură. Prevenirea conflictului presupune acţiuni desfăşurate în baza capitolului VI al Cartei ONU. Ele cuprind o gamă largă de activităţi, de la iniţiativele diplomatice, la desfăşurarea preventivă de forţe, în scopul împiedicării escaladării disputelor în conflicte armate sau a răspândirii lor. Prevenirea conflictului poate să includă, de asemenea, misiuni de descoperire şi cercetare a unor fapte, consultare, înştiinţare, inspecţii şi monitorizare. Acţiunile şi misiunile specifice militare includ: a) desfăşurarea preventivă, care reprezintă dispunerea unor forţe cu suficiente capacităţi de descurajare, pentru a preveni izbucnirea ostilităţilor, acest lucru putând fi realizat sub forma: desfăşurării de exerciţii şi survolări; poziţionarea de forţe navale gata de acţiune; dislocarea de forţe aeriene sau terestre în regiunile adiacente zonei cu probleme sau chiar dislocarea unei forţe în interiorul acestei zone; b) avertizarea timpurie despre un potenţial conflict, care va fi realizată prin activităţile de monitorizare executate de aliaţi sau parteneri; identificarea oportună a problemelor permite elaborarea la timp a variantelor de acţiune; c) cererea acţiunilor aeriene, terestre şi maritime care pot fi monitorizate în comun de mijloacele alianţei sau coaliţiei; utilizarea în mod transparent a activităţilor de cercetare poate avea un efect de descurajare; d) evacuarea necombatanţilor şi impunerea sancţiunilor pot fi utilizate, de asemenea, în cadrul prevenirii conflictului. Construcţia păcii este realizată cu prioritate prin mijloace diplomatice. Sprijinul militar în construcţia păcii este indirect, de stat major sau de planificare şi în forma implicării directe de forţe şi mijloace militare. El include misiunile de prevenire a conflictului, precum cercetarea, supravegherea, sau chiar misiuni de impunere a păcii sub forma sancţiunilor. Realizarea păcii cuprinde acţiunile care sprijină măsurile şi structurile politice, economice, sociale şi militare, desfăşurate pentru întărirea şi consolidarea acordurilor politice şi înlăturarea cauzelor unui conflict. Acţiunile includ mecanisme de identificare şi sprijinire a structurilor care au ca obiective consolidarea păcii, promovarea încrederii şi bunăstării, sprijinirea reconstrucţiei economice.

Operaţiile umanitare cuprind: a) asistenţa umanitară, care se desfăşoară în scopul înlăturării sau reducerii urmărilor dezastrelor naturale sau cauzate de om, al unor situaţii endemice ce produc suferinţe umane, precum foametea, bolile, sărăcia etc. Ele sunt limitate ca durată şi amploare şi pot preceda sau însoţi eforturile umanitare ale organizaţiilor civile specializate, precum şi ale autorităţilor civile din ţara gazdă (primele responsabile cu asigurarea de ajutor); b) ajutor în caz de dezastre, care implică satisfacerea unor necesităţi vitale de supravieţuire a oamenilor aflaţi în primejdie, în special a hranei, adăpostului, asistenţei medicale, şi în funcţie de mandatul forţei, sprijinul poate consta în protejarea agenţiilor ce acordă ajutor, crearea şi menţinerea rutelor de aprovizionare cu ajutoare, iar în unele situaţii extreme, forţa multinaţională poate primi responsabilitatea directă de distribuire a ajutoarelor în scopul asigurării fluxului acestora; amploarea unui dezastru poate depăşi posibilităţile proprii ale unei naţiuni de a face faţă urmărilor, situaţie în care se impune acordarea de asistenţă internaţională; c) apărarea drepturilor omului, care reprezintă un element de bază al operaţiilor umanitare. Prevenirea sau împiedicarea amplificării şi răspândirii abuzurilor privind încălcarea drepturilor omului pot necesita iniţierea unei operaţii de impunere a păcii pentru care forţele multinaţionale trebuie pregătite corespunzător. 3.5. CONCEPTUL NATO PRIVIND OPERAŢIUNILE DE SPRIJIN A PĂCII Schimbările de ordin calitativ şi cantitativ cu care se confrunta comunitatea internaţională pe linia controlului şi soluţionării crizelor, au determinat intensificarea preocupărilor privind aspectele conceptuale, organizatorice şi practice ale activităţii din acest domeniu. În condiţiile în care obiectivele operaţiunilor de sprijin a păcii s-au extins, căpătând un caracter de mare diversitate, a fost necesară elaborarea de noi concepte şi constituirea de organisme şi organe specializate pentru transpunerea în practică a acestora. În acest sens, specialiştii N.A.T.O. au elaborat conceptul de „Operaţii de sprijin al păcii” în concordanţă cu noile responsabilităţi asumate de alianţă în actualul context internaţional de securitate, precum şi cu principiile O.N.U. şi O.S.CE. în acest domeniu. Potrivit noului concept, operaţiunile de sprijin al păcii, cuprind acţiuni şi activităţi din domeniul prevenirii conflictelor, restabilirii păcii, menţinerii păcii, acordării sprijinului umanitar, impunerii păcii şi edificării ei.

Prevenirea conflictelor cuprinde activităţile şi demersurile diplomatice, desfăşurate în conformitate cu prevederile capitolului VI al Cartei O.N.U., pentru a se evita desfăşurarea de trupe şi escaladarea disputelor în conflictele armate. Principalele activităţi desfăşurate în acest sens sunt: § misiuni de documentare la faţa locului; § consultări; § inspecţii; § acţiuni de monitorizare. Restabilirea păcii reprezintă acţiunile desfăşurate după declanşarea unui conflict în scopul convenirii unui aranjament de pace. Se realizează prin: § bune oficii; § mediere; § conciliere; § izolare diplomatică; § impunere de sancţiuni. Menţinerea păcii constă în acţiunile şi activităţile desfăşurate după convenirea unui armistiţiu, în scopul prevenirii reînceperii ostilităţilor între părţile aflate în conflict. Principalele operaţiuni pentru menţinerea păcii sunt: § desfăşurarea de forţe în teren, cu consimţământul părţilor; § supervizarea liniilor de demarcaţie; § supravegherea respectării încetării focului; § controlul asupra zonelor tampon; § supravegherea frontierelor. Ajutorul umanitar cuprinde acţiunile destinate diminuării şi eliminării suferinţelor umane, îndeosebi în condiţiile în care autorităţile din zonă nu dispun de capacitatea sau posibilitatea de a asigura servicii adecvate pentru sprijinirea populaţiei. Se poate realiza în cadrul unui ansamblu de operaţiuni de menţinere a păcii sau ca misiune independentă. Impunerea păcii reprezintă, potrivit prevederilor capitolului VII al Cartei O.N.U., măsurile cu caracter militar întreprinse în vederea revenirii la starea de pace în zonele de conflict. Edificarea păcii constă în identificarea şi sprijinirea structurilor capabile să asigure consolidarea aranjamentelor politice în scopul prevenirii reizbucnirii conflictelor. Activitatea de planificare militară a operaţiunilor de sprijin al păcii este determinată de următoarele elemente: • gama de operaţiuni N.A.T.O. în sprijinul păcii - cuprind acordarea de asistenţă, asigurarea de servicii, amplasarea de observatori, dislocarea de forţe...; • operaţiunile de sprijin al păcii - au drept scop să creeze condiţii pentru soluţionarea politică a conflictelor;

• în aceeaşi arie pot fi organizate simultan mai multe elemente ale operaţiunilor de sprijin al păcii sub mandat O.N.U. sau O.S.C.E; • la baza operaţiunilor de sprijin al păcii stau rezoluţiile Consiliului de Securitate al O.N.U. sau al Consiliului O.S.C.E şi Decizia Consiliului Atlanticului de Nord; • extinderea mandatului NATO de la menţinerea păcii la impunerea păcii se face pe baza deciziei Consiliului de Securitate şi a unei noi avizări a consiliului Atlanticului de Nord. Principiile organizării şi desfăşurării acţiunilor militare • Unitatea de comandă, asigurată de reprezentantul Secretarului General al O.N.U., care este responsabil de aducerea la îndeplinire a scopurilor politicomilitare ale operaţiei. În acelaşi timp, şeful militar trebuie să aibă controlul operaţional asupra tuturor forţelor militare şi a componentelor civile care concură la îndeplinirea misiunilor cu caracter militar. Lipsa de unitate în comanda tuturor agenţilor de pe teatru va duce la o abordare confuză şi incoerenţa personală a militarilor. • Imparţialitatea, care trebuie să asigure îndeplinirea misiunilor prin tratarea nepărtinitoare a părţilor implicate în conflict, şi fără a se amesteca în problemele interne ale acestora. • Credibilitatea, prin asigurarea unei asemenea cantităţi de forţe care să asigure eficienţa grupării, să creeze încrederea în rezolvarea în bune condiţii a misiunii primite şi, fără a da impresia că reprezintă o ameninţare la adresa părţilor aflate în conflict, să aibă toate mijloacele pentru a nu exista nici o îndoială că nu este în măsură să-şi îndeplinească misiunea. • Folosirea raţională şi limitată a forţei, ceea ce semnifică faptul că puterea şi modul de întrebuinţare a unităţilor militare multinaţionale trebuie să fie bine justificate şi folosite cu grijă. O forţă sub necesar poate duce la neglijarea rolului acestor unităţi, alta, peste necesar, la escaladarea conflictului. • Respectul reciproc, asigurat de consensul părţilor implicate de a accepta întrebuinţarea forţelor sub egida O.N.U. • Transparenţa operaţiilor, aceasta manifestându-se prin informarea cât mai corectă, justă şi rapidă a autorităţilor civile şi militare şi a opiniei publice despre compunerea, misiunile şi acţiunile forţelor angajate în operaţiile de sprijin al păcii. • Coordonarea dintre acţiunile militare şi civile, în scopul îndeplinirii misiunilor şi realizării obiectivelor propuse (acţiuni tip CIMIC). • Libertatea de manevră a forţelor angajate, esenţială pentru realizarea misiunii, şi asigurată, de regulă, cu acordul forţelor angajate în conflict. • Flexibilitatea, semnificând faptul că forţele angrenate trebuie să fie în măsură să treacă rapid de la o situaţie la alta.

Factorii care influenţează folosirea forţelor armate în reglementarea situaţiilor de criză şi în operaţiile de sprijin al păcii sunt: • autoapărarea, care dă dreptul forţelor implicate în operaţiunile de sprijin al păcii să folosească forţa şi care se va utiliza în raport cu amploarea atacului; • legitimitatea, acordată de documentele O.N.U. dar şi de hotărârile guvernelor care sprijină operaţiunile; • perseverenţa, aceste operaţii pot fi de scurtă sau de lungă durată, unele dintre ele pot dura ani de zile pentru a obţine rezultatele scontante; o altă faţetă a perseverenţei este stabilirea acelor variante posibile şi acţiunea eficientă şi continuă pentru îndeplinirea obiectivelor propuse; • stabilirea unor scopuri militare clare, fiecare operaţie având un obiectiv precis; comandantul forţelor multinaţionale trebuie să înţeleagă aceste obiective, să stabilească metodele şi procedeele necesare pentru a le atinge şi să garanteze îndeplinirea lor. Condiţiile de implicare a N.A.T.O. în operaţiile de sprijin al păcii sunt: ♦ asigurarea controlului politic de către o organizaţie internaţională (O.N.U., O.S.C.E., ...); ♦ solicitarea aprobării sau consimţământul ţării gazda (fac excepţie cazurile de impunere a păcii); ♦ participarea voluntară a partenerilor şi aliaţilor; ♦ planificare militară de către Comitetul Militar N.A.T.O. Relaţiile de comandă se stabilesc astfel: ♦ în cazul operaţiunilor efectuate sub mandat O.N.U,, şeful misiunii sau comandantul forţei este selecţionat pe baza consultărilor dintre Consiliul de Securitate O.N.U. şi Consiliul Atlanticului de Nord; ♦ în cazul misiunilor executate sub comanda O.S.C.E., şeful misiunii sau comandantul forţei este selecţionat prin consultări între Comitetul Înalţilor Funcţionari şi Consiliul Atlanticului de Nord; ♦ comandantul forţei de sprijin al păcii este de regulă un general aparţinând unei naţiuni membre a organizaţiei sub al cărui mandat are loc acţiunea; ♦ comandantul forţei de sprijin al păcii este de regulă general, aparţinând unei naţiuni membre a organizaţiei sub al cărei mandat este organizată operaţiunea (O.N.U., O.S.C.E, ...), pe cât posibil dintre cele participante la operaţiune; ♦ în cazul în care Alianţa decide să acţioneze în sprijinul O.N.U. sau O.S.C.E, comandantul forţei este de regulă desemnat dintre generalii ce încadrează structurile militare integrate implicate; ♦ comandantul forţei de sprijin îşi exercită comanda asupra tuturor unităţilor componente;

♦ contingentele naţionale pot include mai multe unităţi care acţionează separat, fără a avea relaţii funcţionale una cu cealaltă; ♦ fiecare naţiune participantă desemnează un ofiţer care, în afara atribuţiunilor de bază, să îndeplinească rolul de reprezentant naţional în relaţiile cu comandamentul forţei; acesta răspunde de ordinea, disciplina şi problemele administrative ale contingentului naţional; ♦ în cazul în care în forţa de sprijin există mai multe elemente, Alianţa desemnează un comandant al contingentului său. 3.6. COMANDA MILITARĂ A OPERAŢIUNILOR ÎN SPRIJINUL PĂCII Conducerea militară a forţei de menţinere a păcii se realizează pe trei paliere distincte: - la comandamentul central O.N.U.; - la nivelul întregii forţe; - la nivelul comenzii directe a fiecărui contingent naţional. La comandamentul central O.N.U., atribuţii de comandă are Secretarul General al organizaţiei care este comandantul suprem al tuturor forţelor de menţinere a păcii instituite de Naţiunile Unite. El este ajutat de către consilierii săi pe probleme militare din Departamentul Operaţiunilor de Menţinerea Păcii în cadrul căruia, din anul 1993, s-a constituit o celulă de planificare militară (o sală de operaţiuni). La nivelul întregii forţe constituite pentru o misiune de pace au atribuţii de conducere militară comandantul forţei, personalul din comandamentul forţei subordonat nemijlocit acestuia, statul major şi statul major civil. Comandantul Forţei este numit de Secretarul General, cu acordul Consiliului de Securitate al părţilor în dispută şi guvernul ţării gazdă, şi răspunde în faţa Secretarului General de îndeplinirea mandatului încredinţat, subordonându-se direct acestuia. Secretarul General este acela care are dreptul de a aprecia competenţa şi eficienţa cu care un comandant numit îşi exercită atribuţiile şi de a-l destitui din funcţie atunci când nu mai corespunde exigenţelor acestuia. Comandanţii de forţe sunt selecţionaţi din ţările care contribuie la constituirea misiunilor. Comandantului Forţei i se subordonează întreg personalul din comandamentul acesteia şi din contingentele naţionale. el stabileşte structura ierarhică a forţei şi are dreptul de a-şi delega atribuţiile. Comandamentul Forţei reprezintă organul de conducere al tuturor activităţilor ce se desfăşoară în cadrul operaţiunii şi este compus din personalul subordonat direct comandantului, statul major militar şi statul major civil.

Decizia privind calitatea şi cantitatea personalului se ia cu prilejul încheierii acordurilor de constituire a forţei, neexistând un standard obligatoriu de organizare a acesteia, diferenţele existente între diferitele forţe reflectând anumite necesităţi locale. Înfiinţarea comandamentelor şi respectarea funcţiilor din statul de organizare se realizează de către Consilierul Militar al Secretarului General împreună cu Biroul Subsecretarului General, şef al DPKO. Personalul din comandament, subordonat direct comandantului, deţine atribuţii de consiliere pe diferite probleme politice şi este controlat prin intermediul adjunctului comandantului. De obicei, în afara şefului statului major, se subordonează direct comandantului: - adjunctul acestuia; - consilierul politic superior; - consilierul juridic; - purtătorul de cuvânt însărcinat cu informaţiile politice; - însărcinatul cu informaţii publice cu caracter militar; - ofiţerii de legătură ai forţei cu părţile în dispută. Statul major militar este compartimentul de bază prin care comandantul realizează conducerea forţelor subordonate, constituind centrul unde se elaborează, în mod unitar, măsurile militare privind pregătirea şi desfăşurarea operaţiunii. În compunerea lui intră: - Şeful de Stat Major; - Adjunctul Şefului de Stat Major care asigură controlul ofiţerului însărcinat cu informaţiile publice cu caracter militar şi a ofiţerilor de legătură ai forţei cu părţile în dispută; - Biroul operaţii; - Serviciul logistic care se ocupă de problemele de personal; - Sectorul probleme economice şi ajutoare umanitare. Statul major civil reprezintă componenta civilă a misiunii, iar principalele sale atribuţii se referă la: - finanţe; - deplasarea contingentelor naţionale suplimentare şi a unităţilor logistice în zona de operaţii; - încheierea contractelor de procurare a produselor necesare forţei şi angajarea populaţiei civile pentru îndeplinirea unor activităţi în folosul forţei; - asigurarea legăturilor forţei cu sediul O.N.U. şi cu toate părţile interesate; - rezolvarea reclamaţiilor; - întreţinerea cartierului general al forţei.

La nivelul contingentelor naţionale au atribuţii de conducere comandanţii unităţilor şi formaţiunilor respective. Un contingent naţional cuprinde întreaga participare a unei ţări la operaţiunea respectivă. Deoarece contingentele naţionale sunt subdiviziuni ale forţei, ele se subordonează direct şi nemijlocit Comandantului Forţei, potrivit principiului militar universal conform căruia comandanţii se succed pe nivele ierarhice, răspunzând de disciplina subunităţilor aflate sub autoritatea lor şi asumându-şi adesea anumite responsabilităţi şi competenţe penale referitoare la subordonaţii lor. Comandantul Forţei este investit cu autoritate deplină de comandă, din punct de vedere operativ, asupra contingentelor naţionale, cu excepţia deciziilor administrative şi disciplinare. Conducerea operativă de către comandantul forţei a unui contingent naţional reprezintă doar o parte a actului de comandă, fiind temporară şi numai pentru misiunea respectivă. Potrivit principiului unităţii de comandă care se aplică în cazul forţelor multinaţionale, un contingent naţional, fiind o parte componentă a forţei, nu poate primi instrucţiuni şi ordine decât pe cale ierarhică, de la Comandantul Forţei, şi nici propriul guvern nu poate încălca acest principiu. În ceea ce priveşte autoritatea administrativă şi jurisdicţia penală, comandantul unui contingent naţional se subordonează total autorităţilor naţionale. Comandanţii contingentelor naţionale sunt responsabili de ordinea şi disciplina din unităţile lor şi au atribuţii precise pe această linie prevăzute în acordul de participare încheiat de Statul lor cu O.N.U. Ei sunt numiţi de guvernele lor cu acordul O.N.U. şi pot îndeplini funcţii de comandă în cadrul unor unităţi sau în statul major al forţei. De asemenea, retragerea lor din funcţie sau destituirea pe motive de incompetenţă se face din iniţiativa autorităţilor naţionale. Totuşi, în anumite cazuri, şi O.N.U. poate cere retragerea unui comandant de contingent naţional. Comandantul Forţei nu este investit cu competenţe disciplinare, chiar dacă întreg personalul misiunii îi este subordonat; acest mod de reglementare a ordinii disciplinare în interiorul forţei îşi are sursa în suveranitatea statală asupra contingentului naţional care include dreptul autorităţilor naţionale de a reglementa relaţiile lor cu proprii cetăţeni. Singura posibilitate pe care Comandantul Forţei o are pentru a interveni în sancţionarea unui militar din compunerea forţei este de a coopera cu superiorii naţionali ai acestuia. Cu aprobarea O.N.U., în anumite cazuri extreme, se poate cere guvernului de care aparţine contingentul, rechemarea militarilor respectivi sau chiar a întregului contingent; când se constată încălcarea regulilor de drept internaţional aplicabil în conflictele armate. Comandantul contingentului naţional asigură, prin competenţele sale, şi respectarea regulilor internaţionale de disciplină în interiorul forţei prevăzute în

documentele de funcţionare a acestuia. În caz de contradicţie între regulile disciplinare interne şi cele internaţionale trebuie să se aplice cele internaţionale. Un comandant de unitate trebuie să se asigure că ordinele pe care le primeşte sunt investite cu autoritatea Comandantului Forţei şi, prin aceasta, cu aprobarea Secretarului General al O.N.U. Singura derogare de la acest principiu se poate înregistra într-o forţă de pace care nu aparţine de O.N.U., atunci când contingentele naţionale sunt puse sub comanda directă a propriilor guverne sau a ambasadorilor lor în statul gazdă; în astfel de cazuri, Ministerul Apărării Naţionale va emite o directivă operativă către comandantul contingentului respectiv. În operaţiunile desfăşurate de O.S.C.E., conducerea unitară a forţei se realizează prin intermediul Şefului misiunii care este desemnat după consultări corespunzătoare cu Preşedintele în exerciţiu. Şeful misiunii va exercita comanda operaţională în zona misiunii consultând şi urmând directivele grupului ad-hoc; el va fi responsabil în faţa Preşedintelui în exerciţiu care este considerat comandantul suprem al tuturor forţelor O.S.C.E. În concepţia N.A.T.O., unitatea de comandă a forţelor militare este considerată ca esenţială. Structura de comandă a operaţiunii trebuie să ia în considerare specificitatea fiecărei misiuni şi modalităţile de care se dispune pentru a fi dusă la îndeplinire de către O.N.U. sau O.S.C.E. ori de către statele participante respectându-se cerinţa eficientă, o operaţiune de menţinere a păcii la care ea participă trebuie să asigure o concordanţă deplină între toate aspectele misiuniipolitic, civil, administrativ, juridic, umanitar şi militar. 3.7. RECRUTAREA PERSONALULUI În domeniul recrutării personalului care va participa la acţiunile militare de păstrare a păcii regula generală este aceea a consimţământului guvernelor interesate care decurge din principiul fundamental al suveranităţii şi independenţei statelor în relaţiile lor internaţionale şi presupune ca selecţia viitoarelor căşti albastre să se facă pe baza unor norme internaţionale acceptate de către statele şi de persoanele care vor participa la misiunile de pace. Recrutarea se realizează pe baza voluntariatului participării şi a unor condiţii de recrutare înscrise în acordurile internaţionale încheiate cu prilejul iniţierii operaţiunii. Reprezentanţii ţărilor participante la încheierea acestor acorduri cu O.N.U. trebuie să fie pregătiţi pentru a nu accepta orice condiţii care ar putea angaja ţara respectivă într-un mod dezavantajos. O dată acceptate, condiţiile nu mai pot fi modificate decât cu mare dificultate. Până în prezent nu există un sistem general pe deplin conturat care să stabilească precis modalităţile concrete de recrutare, limitele de vârstă pe categorii de personal, apartenenţa la diferite arme şi specialităţi, calităţile fizice şi intelectuale, nivelul de cultură, etc. S-au format însă criterii speciale, pe categorii de personal sau pe domenii de selecţionare.

S-au concretizat, de asemenea şi anumite criterii fixe pentru testele de recrutare medicale, fizice şi psihice, potrivit standardelor O.N.U. Examinarea va avea în vedere faptul că persoana respectivă va fi supusă la condiţii de muncă mai grele decât serviciul normal din timp de pace. Standardele medicale O.N.U. pentru operaţiunile de menţinere a păcii nu împiedică însă contingentele naţionale de a-şi stabili propriile standarde medicale la un nivel de calificare mai înalt. În recrutarea personalului poate fi avută în vedere şi necesitatea stăpânirii nu numai a limbii engleze, ci şi a expresiilor uzuale în limba ţării gazdă, criteriul impus de nevoia îndeplinirii unor misiuni de conciliere şi anchetă, uneori chiar la nivelul subunităţilor mai mici. În condiţiile în care parteneriatul pentru pace presupune suportarea în întregime a cheltuielilor de către ţările participante, pot fi stabilite şi anumite criterii sociale, cum ar fi: starea civilă, starea socială, starea sănătăţii membrilor de familie apropiaţi, etc. deoarece astfel de criterii ar putea influenţa includerea în forţa de pace. 3.8. INSTRUIREA PERSONALULUI Şi instruirea personalului reprezintă o condiţie importantă în realizarea eficienţei forţelor de menţinere a păcii. Modalitatea de instruire depinde de timpul avut la dispoziţie de la primirea misiunii până la „gata de luptă”. O dată dislocat în zonă, un contingent naţional îşi poate roti unităţile la îndeplinirea misiunilor astfel încât să se dispună de timpul necesar pentru învăţarea temeinică a procedeelor specifice de desfăşurare a operaţiunii. Se recomandă ca pentru personalul din toate armele programul de instruire să cuprindă următoarele probleme: observarea şi raportarea datelor observării; transmisiuni; protecţia personalului, demnitarilor, convoaielor, instalaţiilor şi poziţiilor împotriva acţiunilor teroriste; drept internaţional aplicabil în conflictele armate; îndatoririle serviciului de pază; topografie, citirea hărţilor; cunoaşterea armamentului şi muniţiei; mijloace şi metode de cercetare radioelectronică; procedee de culegere de informaţii; psihologie socială şi relaţii cu publicul pentru a se câştiga simpatia şi încrederea populaţiei din zonă; pregătirea fizică; securitatea personalului, informaţiilor şi clădirilor.

Instruirea diferitelor specialităţi militare va cuprinde tematica specifică fiecărei arme. Imediat după instalarea în zona de operaţiuni, militarii vor fi instruiţi rapid asupra următoarelor probleme concrete ale misiunii primite: mandatul primit şi acordul privind statutul forţelor (S.O.F.A.) ca şi eventualele modificări ulterioare ale acestora ce influenţează drepturile, privilegiile şi îndatoririle căştilor albastre ori modul de funcţionare a forţei; observarea şi raportarea; actualizarea cunoaşterii armamentului, echipamentelor, autovehiculelor şi avioanelor, în special a celor nou achiziţionate sau modificate de către părţile în dispută; procedee de mediere şi acordarea de bune oficii; procedee de patrulare; planurile de securitate şi alarmare a forţei; cunoaşterea planurilor de acţiune în situaţii speciale de atacuri teroriste, accidente aviatice, dezastre naturale; modul de acţiune în caz de rătăcire sau dispariţie; exerciţii privind participarea contingentului la constituirea rezervei forţei şi antrenarea pentru integrarea în această rezervă. Instruirea forţelor de menţinere a păcii trebuie să aibă ca obiective formarea şi dezvoltarea la întreg personalul a unor atitudini, aptitudini, cunoştinţe, deprinderi şi calităţi, cum ar fi: imparţialitate, tact, răbdare, profesionalism, disciplină, adaptabilitate, vigilenţă, bun simţ. Departamentul de menţinere a păcii al O.N.U. recomandă ţărilor care acceptă să participe la operaţiuni de pace să aibă în atenţie următoarele aspecte principale privind recrutarea şi instruirea: selecţionarea celor mai bune efective, cu starea sănătăţii perfectă, disciplinate, cu un înalt nivel de cultură şi civilizaţie; cunoaşterea în condiţii foarte bune a situaţiei politico-militare din ţară şi zona de desfăşurare; explicarea cu rigurozitate a mandatului şi misiunilor ce le vor avea de îndeplinit; întreg personalul trebuie să se străduiască să demonstreze o imparţialitate ireproşabilă faţă de părţile în conflict, abţinându-se de la orice acţiuni care ar dezavantaja pe unul dintre beligeranţi; ofiţerii şi subofiţerii, gradaţii şi soldaţii trebuie să fie oameni inteligenţi, cu spirit de orientare şi tact, flexibili, să se adapteze la situaţii neprevăzute, capabili să convingă şi să negocieze în condiţii dificile cu populaţia şi autorităţile statutul–gazdă, cu părţile în conflict; prin întreaga lor ţinută şi mod de acţiune, căştile albastre trebuie să prezinte imaginea unor „mesageri ai păcii”, să fie cinstiţi, abţinându-se de la orice act ce ar dăuna O.N.U. sau propriului stat;

-

instruirea trebuie să-i înveţe pe participanţii la misiunile de pace că disciplina este la fel de necesară ca în război, iar încălcarea ei va duce la îndepărtarea din unitate şi la sancţiuni severe. Esenţial în domeniul instruirii militarilor pentru participarea la misiunile de pace este înţelegerea profundă a faptului că se trece de la o modalitate de pregătire în care importantă era ura faţă de adversarul ce trebuia învins la o alta, total diferită, în care trebuie să te antrenezi pentru a înfrunta o situaţie fără adversar, mediind conflictul dintre alte două părţi aflate în dispută. Această delicată situaţie de „terţ supraveghetor” nu trebuie însă să afecteze la militari spiritul combativ: ei trebuie să rămână militari, să poată face faţă oricând situaţiilor neprevăzute. Să folosească mijloacele militare din dotare. Deosebit de important în instruirea căştilor albastre este asigurarea, încă din timpul pregătirii naţionale, a problemelor de interoperabilitate şi compatibilitate cu celelalte naţiuni participante la misiune.

CAPITOLUL 4 TIPURILE ACTUALE DE CONFLICT ARMAT 4.1. ASPECTE GENERALE Conflictele actuale au ieşit din tiparele cunoscute, au apărut noi tipuri de conflicte, noutăţile intrinseci ale acestora fiind relevate prin formule ca: postmoderne, degenerate sau descompuse, identitare, etnice. Conflictele clasice, cum ar fi conflictul armat interstatal, conflictul armat cu caracter intern, tulburările şi tensiunile interne, nu vor dispărea dar vor dobândi noi caracteristici precum: asimetria, demilitarizarea, privatizarea, comercializarea războaielor. Tipul de conflict armat asimetric presupune existenţa unei tehnologii variate a beligeranţilor: tehnologia mai avansată accelerează războiul în vederea obţinerii unei victorii rapide, iar tehnologia primară încetineşte ritmul războiului. Pentru tipul de conflict demilitarizat – războaiele nu sunt purtate numai de militari şi nu numai împotriva ţintelor militare generând confuzii asupra regulilor umanitare aplicabile în conflictele destructurate sau transnaţionale. Dacă războaiele simetrice presupun pregătiri pentru susţinerea lor, în noile tipuri de războaie se trece direct la atacuri cu mijloace ieftine; asta nu înseamnă însă că acest cost social al războiului este la fel de mic pe tot parcursul desfăşurării acţiunilor de luptă. Pe termen lung costurile cresc vertiginos, consecinţele unui război sunt dezastruoase: distrugerea infrastructurilor, devastarea teritoriului naţional, distrugerea mediului natural. Aceste tipuri de războaie se manifestă în acele state sărace unde nu există instituţii capabile să naţionalizeze costurile, să pună bariere şi să interzică grupările înarmate care pot controla, la un moment dat, zone, resurse naturale şi chiar politica statului respectiv. Din estimările făcute de organizaţii acreditate, există aproximativ 300.000 de copii-soldaţi, în lumea întreagă cuprinşi în segmentul de vârstă 8-14 ani. Lorzii războaielor folosesc toate mijloacele ilegale şi frauduloase să-şi finanţeze războaiele lor, acumulând averi uriaşe traficând droguri şi oameni. Abordările asimetrice urmăresc, în general, un impact psihologic major, ca de exemplu şoc ori confuzie, care-i afectează adversarului iniţitiva, libertatea de acţiune şi voinţa. Metodele asimetrice solicită o apreciere/evaluare a vulnerabilităţilor adversarului. Abordările asimetrice folosesc tactici noi, netradiţionale, arme sau tehnologii diferite care pot fi aplicate la toate nivelurile războiului – strategic, operativ şi tactic. Ca forme de manifestare, asimetria în domeniul militar clasic poate fi: asimetrie a metodei, aceasta presupunând utilizarea de concepte operaţionale şi principii tactice la care inamicul nu este pregătit să răspundă;

asimetrie fizică, în cadrul căreia raportul de forţe şi mijloace este net în favoarea unuia dintre beligeranţi; asimetrie tehnologică; asimetrie de obiective urmărite, care presupune că partea care are obiective mai importante de îndeplinit îşi asumă riscuri şi costuri mai mari; asimetrie organizaţională, care poate apărea ca urmare a eficacităţii evidente a structurilor de cercetare, comandă şi execuţie a unei părţi în raport cu cele ale adversarului; asimetrie temporală, determinată de limitele fizice şi volitive ale beligeranţilor în derularea conflictului. Totuşi, problema asimetriei nu este epuizată, având în vedere că atentatele teroriste de pe teritoriul S.U.A. au confirmat faptul că există o serie de alte riscuri şi ameninţări asimetrice, nonclasice, la adresa securităţii şi siguranţei naţionale, care tind să devină mult mai acute decât riscurile şi ameninţările militare şi politicomilitare clasice. Riscurile asimetrice nonclasice constau în acţiuni armate şi nonarmate deliberate, având ca obiectiv afectarea securităţii şi siguranţei naţionale, în care sunt utilizate procedee diferite de războiul clasic, forţele angajate fiind relativ reduse, dar efectul acţiunilor putând avea o amploare deosebită în unul sau mai multe planuri ale vieţii economico-sociale a statului. Ameninţarea asimetrică reprezintă situaţia în care un risc a evoluat de la faza prezumtivă, la cea latentă şi în final la un grad de pericol evident pentru securitatea şi siguranţa naţională. Între riscurile asimetrice pentru securitatea şi siguranţa naţională se înscriu: - terorismul politic transnaţional şi internaţional; - atacurile asupra reţelelor informatice; - acţiuni destinate afectării imaginii ţării, pe plan internaţional: - acţiunile unor servicii speciale străine, având ca obiectiv dezorientarea sistemului politic dintr-o ţară, compromiterea unor personalităţi, crearea unei stări de neîncredere a populaţiei în clasa politică, incitarea la acţiuni antistatale din partea unor grupări etnice şi religioase care să depăşească limita normală a cadrului democratic; - fenomenele de crimă organizată din care fac parte: traficul de droguri, traficul ilegal de arme, traficul ilegal de materiale radioactive şi de metale preţioase, frauda bancară, fiscală şi bursieră, traficul ilegal de persoane, traficul de carne vie, extorcarea de fonduri, traficul de maşini furate, asasinatele la comandă. La riscurile asimetrice nonclasice mai pot fi adăugate riscurile producerii unor evenimente neprevăzute şi nepremeditate, aşa cum ar fi: cutremurele şi inundaţiile de proporţii, accidentele nucleare, crizele sociale şi economice care ameninţă stabilitatea politică etc.

Este relevant şi faptul că, potrivit Proiectului pentru Strategie Militară a României, din 22.03.2002, este introdus conceptul de vulnerabilităţi interne. Potrivit Strategiei de Securitate Naţională a României, publicată în anul 2001, vulnerabilităţile sunt „stări de lucru, procese sau fenomene din viaţa internă care diminuează capacitatea de reacţie la riscurile existente ori potenţiale sau care favorizează apariţia şi dezvoltarea acestora”. 4.2. TERORISMUL POLITIC TRANSNAŢIONAL ŞI INTERNAŢIONAL O definiţie completă a terorismului, care să fie unanim acceptată şi să includă toate elementele caracteristice ale acestui fenomen, încă nu a fost elaborată, deşi există un număr considerabil de abordări. Reţine atenţia definiţia utilizată de SUA, care are la bază definiţia formulată de James Adams în 1980, în care se arată: „Terorismul semnifică ameninţarea cu violenţa sau folosirea violenţei în scopuri politice de către indivizi sau grupuri de indivizi, indiferent dacă acţionează pro sau contra autorităţii guvernamentale existente, când aceste acţiuni au intenţia de a şoca, intimida sau consterna un grup ţintă mai larg decât victimele imediate. Terorismul este relaţionat cu indivizi sau grupuri de indivizi, care urmăresc răsturnarea regimurilor politice, corectarea unor deficienţe sociale percepute de grupurile respective sau erodarea ordinii politice internaţionale”. Se constată că definiţia americană nu este completă, cel puţin din punct de vedere al finalităţii, atentatul din 11.09.2001 demonstrând că organizatorii au executat în fapt o acţiune punitivă de mari proporţii. Astfel, definiţia dată de Watson, în 1976, coroborată cu cea formulată de Wilkinson, în acelaşi an, are un caracter ceva mai complex, dar, de asemenea, incomplet. Acesta este formulat astfel: „Terorismul politic reprezintă o strategie, o metodă prin care un grup organizat încearcă să atragă atenţia asupra scopurilor sale sau să obţină concesii pentru acestea prin folosirea sistematică şi deliberată a violenţei. Aceasta este o formă de război clandestin, nedeclarat şi neconvenţional, purtat fără nici un fel de reguli sau limitări exterioare”. Cu toate că asupra definirii terorismului nu există consens, în ceea ce priveşte clasificarea formelor de terorism după criteriul ariei de cuprindere s-a ajuns la o formulă unică, în sensul că există: - terorism naţional, exercitat de grupuri teroriste formate din cetăţeni ai statului în cauză, care din diverse motivaţii acţionează împotriva instituţiilor de stat, sau, dimpotrivă, sistemul de stat acţionează împotriva propriilor cetăţeni utilizând metode teroriste; - terorismul transnaţional, în care indivizi independenţi sau grupuri de indivizi, care se bucură sau nu de sprijinul unuia sau mai multor state

independente, execută acţiuni teroriste asupra unor obiective ale unui stat ţintă aflate atât pe teritoriul acestuia, cât şi pe cel al altor state; - terorismul internaţional, reprezentând acţiunile desfăşurate de unul sau mai multe grupuri teroriste coordonate de către o ţară sau o entitate centrală de coordonare, care are ca ţintă obiective de pe teritoriile mai multor ţări, care fac parte din acelaşi sistem politic, social sau economic. Luând ca bază de analiză această clasificare se poate aprecia că pericolul terorismului naţional în România este mic, în schimb este posibilă amplificarea gradului de risc al terorismului transnaţional şi internaţional efectuat pe teritoriul ţării noastre de către organizaţiile teroriste islamiste, putând fi vizate obiective americane, vest-europene şi israeliene, dar şi obiective româneşti. De asemenea, fără a fi la nivelul de ameninţare, există riscul executării unor acţiuni de tip terorist de către elemente kurde, vizând atât obiective turceşti, cât şi obiective româneşti. De asemenea, deşi riscul nu este major, nu este exclus ca terorismul internaţional şi cel naţional din diverse ţări să aibă ca ţintă unele obiective româneşti de pe teritoriul altor state. Noul tip de acţiuni teroriste marchează o cotitură în fenomenul terorist la începutul secolului XXI şi se diferenţiază de formele teroriste clasice prin apariţia planificării la nivel strategic a acţiunilor (stabilirea limitelor acţiunii, a obiectivelor, a forţelor şi mijloacelor folosite) şi prin modul de organizare. a) Din punct de vedere al concepţiei: § acţiunile necesită o perioadă relativ mare de pregătire, culegerea şi centralizarea unui volum extrem de mare de informaţii prin colaborarea mai multor persoane (chiar şi din afara reţelei), o instruire prealabilă minuţioasă şi de lungă durată a atentatorilor şi o coordonare perfectă; § amploarea acţiunilor teroriste tinde să devină tot mai mare, fiind vorba de o diversitate de acţiuni paralele (mai multe atacuri concomitente) şi de conjugarea unor atacuri de sorginte diferită (atacuri cibernetice, sinucigaşe, prin deturnări de avioane sau prin folosirea armelor de nimicire în masă); în acest caz nu mai avem de-a face cu acţiuni disperate, ci cu o serie de atacuri complexe, făcând parte dintr-un plan de anvergură menit să destabilizeze pe termen lung obiectivele vizate; § acţiunile sunt planificate prin colaborare strânsă între diverşii actori, adepţi ai activităţilor teroriste (organizaţii de pe întregul glob, actori individuali); § atacurile teroriste de tip nou nu sunt revendicate şi, implicit, nici nu aduc cu sine revendicări (integriste, secesioniste, economice, politice), ceea ce face foarte dificilă contracararea fenomenului; acţiunile sunt întreprinse de un duşman neindentificat, care doreşte să rămână anonim, urmărind, printre altele, eliminarea oricărei posibilităţi de negociere; § se vizează mediatizarea maximă a fenomenului terorist (astfel, între primul şi al doilea atentat asupra teritoriului SUA, desfăşurate în acelaşi loc, a fost

lăsat un interval de timp suficient pentru ca al doilea să fie filmat, fiind pentru prima oară când teroriştii îşi mediatizează în direct acţiunile, cu scopul de a instaura o teroare cât mai accentuată). b) Din punct de vedere al obiectivelor alese: § sunt vizate obiective strategice reprezentative pentru o întreagă civilizaţie (clădirea Pentagonului, edificiul World Trade Center) ce constituie, implicit, atacuri la adresa valorilor comune ale unui grup de state; § alături de trăsăturile simbolice ale noilor atacuri teroriste (atentat asupra Word Trade Center, simbol al puterii economice mondiale, asupra Pentagonului, simbol al puterii militare americane), se doreşte atingerea unui scop strategic prin lovirea şi destabilizarea unui întreg sistem economic, financiar, politic şi militar. c) Din punct de vedere al limitelor acţiunii: § atentatele nu mai pun viaţa victimelor în pericol (există posibilitatea ca acestea să mai poată fi salvate), ci se vizează sacrificarea certă a acestora, cu scopul creşterii numărului lor şi instaurării unui nivel cât mai mare al teorii. d) Din punct de vedere al modului de acţiune: § infiltrarea membrilor în zonele/ţările care sunt ţinta unor viitoare atacuri, pentru a pune bazele unei infrastructuri locale (se căsătoresc, se angajează, se integrează în mediul local); § membri infiltraţi culeg informaţii despre potenţialele obiective, închiriază locuinţe, cumpără materiale şi echipamente; § atragerea unor localnici la colaborare, însă neimplicarea lor în operaţia propriu-zisă pentru a reduce riscul desconspirării; § constituirea grupului de şoc (patru la şase persoane) în care, de regulă intră unul sau mai mulţi sinucigaşi; § organizarea efectivă a atacului este lăsată la iniţiativa membrilor grupului de şoc. Toate aceste elemente de noutate conduc la concluzia că fenomenul terorist cunoaşte o dezvoltare fără precedent, aplicându-se tehnici de manipulare psihologică şi informaţională (impactul mediatic; necunoaşterea teroriştilor produce în continuare panică et.) şi tehnici de destabilizare cibernetică (capacitatea de supraveghere a spaţiului aerian al S.U.A. a fost blocată la 11.09.2001 printr-un atac al hacker-ilor) nefolosite anterior. Pe de altă parte, prin atacurile din S.U.A., fenomenul terorist nu mai are conotaţii strict politice sau religioase, ci este de o anvergură mai mare, acestea fiind considerate „un atac al barbariei la adresa civilizaţiei şi democraţiei”. Conflictul dintre contraterorism şi terorism marchează conflictul dintre o societate deschisă, penetrabilă, şi nu închisă, obscură, care acţionează din umbră şi ai căror reprezentanţi rămân, cel puţin în etapa iniţială, necunoscuţi.

Este relevantă suprapunerea tot mai accentuată a fenomenului terorist şi a fenomenului criminalităţii organizate. Prin acţiuni specifice criminalităţii organizate se procură fonduri financiare destinate finanţării terorismului. Evoluţii probabile ale fenomenului terorist Dat fiind efectul de proporţii al atacurilor asupra teritoriului S.U.A., este de prevăzut ca, pe lângă metodele „clasice”, tot mai multe organizaţii teroriste din întreaga lume să adopte metode neconvenţionale, asimetrice de atac (atentate multiple concomitente, cu autori necunoscuţi, fără revendicări, vizând ţinte simbolice şi producerea unui mare număr de victime). Se apreciază că atacurile teroriste vor fi tot mai distructive, datorită cuceririlor tehnologice şi metodelor neconvenţionale folosite. Este probabil ca, pentru început, măsurile punitive luate împotriva terorismului, în loc să ducă la stoparea fenomenului, să stârnească acţiuni de răspuns punctual-multiplicative. Pe de altă parte, este foarte puţin probabil ca atacurile următoare să folosească acelaşi scenariu şi aceleaşi mijloace ca în cazul atentatelor din S.U.A., Spania sau Marea Britanie. Este de prevăzut ca locul atentatelor să se schimbe (fiind, de exemplu, mai probabile atacuri în Europa decât în S.U.A.) şi ca mijloace utilizate să fie şi armele chimice, biologice, radiologice şi chiar nucleare (terorism CBRN). Centrul de greutate al acţiunilor va înclina către procedee asimetrice de exercitare a agresiunii nearmate şi crimei organizate (spionajul, penetraţia economică, falsificarea monedei şi a altor mijloace de plată, sustragerea de tehnologii avansate, ingerinţa politică, propaganda, dezinformarea, producerea de catastrofe ecologice, blocarea unor reţele de calculatoare de importanţă strategică). Potrivit unui scenariu privind viitorul fenomenului terorist, se consideră că atacurile din S.U.A. fac parte dintr-un plan mai amplu de destabilizare a S.U.A. şi, implict, a Europei Occidentale, în scopul afirmării şi recunoaşterii unui nou pol de putere mondial, reprezentat de zona islamică. Totodată, prin mijloacele şi metodele folosite, grupurile teroriste urmăresc disiparea eforturilor şi îngreunarea cooperării între instituţiile responsabile cu ordinea publică şi siguranţa naţională, direcţionarea acţiunilor statului pe mai multe planuri. Această situaţie va provoca slăbirea capacităţii de prevenire şi contracarare a actelor teroriste Se poate prevedea profilarea metodelor de atac terorist prin care să fie folosită infrastructura, atacuri asupra institutelor de cercetări biologice şi chimice, pentru a determina răspândirea unor viruşi sau substanţe letale în rândul populaţiei atacate, iar atacurile asupra unor platforme maritime de foraj ar provoca dezastre ecologice în apele teritoriale ale ţărilor atacate. De asemenea, este probabil ca viitoarele acte teroriste să includă răpiri de persoane şi atacuri asupra unora dintre cele peste 400 de centrale nucleare din lumea întreagă.

Este de prevăzut o schimbare de esenţă a concepţiilor politicii de securitate a statelor implicate în lupta antiteroristă şi contrateroristă, în sensul că noua ordine mondială, care presupune globalizarea economică, impune şi globalizarea securităţii. Aceasta înseamnă că ameninţările vor fi abordate raportându-se la un spaţiu de interes extins, căutându-se să se concentreze toate forţele disponibile pentru eliminarea sau, cel puţin, limitarea acestora. În acest context, se prefigurează adoptarea, de către statele occidentale, a unor iniţiative prin care să fie atraşi la colaborare în combaterea ameninţărilor asimetrice nu numai aliaţii tradiţionali, ci şi statele care erau considerate adversare prezumtive. Atentatele din 11.09.2001, din S.U.A., au dovedit că doctrinele şi conceptele care au stat la baza securităţii în perioada de după Războiul Rece nu mai sunt viabile. Demonstrând că S.U.A. sunt vulnerabile, aceste atacuri au provocat o creştere a instabilităţii la nivel mondial şi accentuarea fenomenului de recensiune economică, justificat prin sentimentul de fragilitate a instituţiilor americane. De aceea, se poate aprecia că marile puteri (membrii G-8), ca şi organismele internaţionale (O.N.U., N.A.T.O., U.E., O.S.C.E.), vor efectua o reevaluare atentă a situaţiilor mondiale, prin reanalizarea priorităţilor de securitate regională şi globală şi prin adaptarea conceptelor de securitate în raport cu noile evoluţii ale fenomenului terorist. În particular, se va ţine cont de ideea că noua ameninţare principală la adresa stabilităţii globale nu o mai reprezintă opoziţia dintre două blocuri ideologice, ci terorismul fundamentalist islamic. Este de precizat că noul tip de război nu delimitează un conflict între civilizaţia creştină şi cea islamică (care nu este de dorit), ci un set de acţiuni concertate, desfăşurate pe mai multe planuri de state, inclusiv musulmane, pentru combaterea unui fenomen care prezintă pericol pentru întreaga omenire. Concentrarea întregii politici internaţionale pentru lupta împotriva fenomenului terorist ar putea lăsa descoperite nu numai formele noi de ameninţări ce pot apărea la adresa securităţii, dar şi pe cele tradiţionale, care nu au dispărut, ci, dimpotrivă, tind să fie asimilate de noul fenomen terorist. Se poate aprecia că, din punct de vedere al relaţiilor internaţionale, crearea coaliţiei antiteroriste la începutul secolului XXI marchează sfârşitul „Erei post – Război Rece” şi începutul unei noi perioade, în care coordonata fundamentală este reprezentată de „războiul împotriva terorismului global”. Se evaluează că noua formă de cooperare va deţine, într-o mare măsură caracteristicile de esenţă ale Războiului Rece (complexitatea, imprevizibilitatea, inexistenţa unei viziuni clare a modului în care urmează să fie îndeplinite obiectivele propuse). Pe de altă parte însă, se consideră că, pe planul politicii externe, autorii implicaţi în lupta antiteroristă vor evita erorile din timpul Războiului Rece şi din perioada ce i-a succedat, vizându-se următoarele activităţi: a) dezvoltarea fără precedent a activităţii de Inteligence; este de aşteptat ca domeniul HUMINT al activităţii de informare să devină o prioritate;

b) efectuarea unui schimb eficient de informaţii între servicii de specialitate ale statelor aliate; c) izolarea şi exercitarea de presiuni asupra statelor care sponsorizează sau sprijină activităţile teroriste şi de crimă organizată; d) utilizarea, atunci când este cazul, a capabilităţilor militare împotriva reţelelor teroriste şi ale crimei organizate; e) eficientizarea sistemului juridic internaţional; f) intensificarea eforturilor diplomatice şi umanitare în vederea rezolvării conflictelor regionale, promovării democraţiei de tip occidental şi stimulării progresului economic. Din punct de vedere al doctrinelor militare şi priorităţilor de securitate, în condiţiile în care se prevede un „război total” antiterorist (defensiv şi contraterorist ofensiv), război care va include conjugarea acţiunilor atât militare, cât şi cibernetice, mediatice, psihologice şi economice, este probabil că vor avea loc unele modificări strategice în lupta contrateroristă cum ar fi: 1) doctrinele militare ale statelor implicate (în special cea americană) vor suferi o modificare fundamentală prin „renunţarea la conceptul zero pierderi proprii”; mijloacele de luptă împotriva noului duşman vor fi diferite , serviciile de informaţii şi oamenii bine antrenaţi trecând pe primul plan, chiar dacă logistica ultrasofisticată îşi menţine importanţa; 2) războiul va fi dus cu toate mijloacele şi prin toate metodele posibile, de la eliminarea fizică a liderilor inamici până la bombardamente în ţările care adăpostesc organizaţii teroriste; (nu) va apela la metoda arestării ocazionale şi trimiterea în judecată a liderilor terorişti; 3) capacitatea de apărare a teritoriului propriu în faţa ameninţărilor din interior va fi pus pe picior de egalitate cu capacitatea de apărare în faţa ameninţărilor venite din exterior. Printre consecinţele acestei reformulări ale conceptelor de securitate figurează modificarea politicilor de imigrare, care vor deveni mult mai severe şi restrictive. 4.3. CONCLUZII DE NATURĂ JURIDICĂ OPERATIVĂ ASUPRA CELUI DE-AL DOILEA RĂZBOI DIN GOLF Analiza războiului permite desprinderea unor concluzii din perioada de pregătire şi desfăşurare a acţiunilor militare, în limita accesului la informaţii până la această dată. Perioada care urmează va scoate în evidenţă noi date care vor duce la noi interpretări şi reevaluări a evenimentelor derulate pe toate planurile până la reinstaurarea unei conduceri unanim acceptate la Bagdad de către forţele politice interne, dar şi pe plan internaţional. Perioada preconflictuală (octombrie 2002 – decembrie 2003) a scos în evidenţă: ♦ divergenţele între puterile lumii în privinţa situaţiei din Irak, având în vedere interesele acestora în Orientul Mijlociu; ♦ crearea Coaliţiei, formată din S.U.A. şi Marea Britanie, şi a blocului de opoziţie european, format din Franţa, Germania şi Rusia, au pus faţă în

faţă două forţe militare conduse de lideri politici care aveau păreri diferite asupra modului de abordare a situaţiei create în Irak; ♦ incapacitatea O.N.U. de a soluţiona o criză internaţională majoră, în conformitate cu prevederile Cartei O.N.U.; ♦ pregătirile de război efectuate într-o deplină libertate de către S.U.A. şi Marea Britanie. Prin urmare, în perioada de pregătire a războiului, principiul acţiunii şi reacţiunii s-a manifestat din plin în plan politic, economic, militar, informaţional, psihologic şi mediatic. Proiecţia forţei şi desfăşurarea strategică a grupărilor care vor deveni beligerante au avut în vedere aplicarea principiilor: ♦ forţele Coaliţiei au avut deplina libertate de acţiune, având în vedere imposibilitatea de contracarare, prin mijloace şi metode specifice, a acţiunilor acestora; ♦ acţiunea irakiană a fost în permanenţă sub controlul informatic al Coaliţiei, influenţată în unele situaţii de acţiuni disimulate sau directe. În elaborarea concepţiei, părţile au aplicat şi respectat în mod diferit, specific situaţiei şi caracteristicilor teatrului de operaţii, următoarele principii: • concentrarea forţelor şi mijloacelor, la nivel strategic, operativ şi tactic - forţele Coaliţiei şi-au concentrat forţele şi mijloacele în sud, concentrarea efortului acţional realizându-se în principal asupra zonei Bagdad-Tikrit, secundar Umm Qasar – Basra; • dispersarea forţelor şi mijloacelor - a fost aplicat de către armata irakiană la nivel strategic, prin constituirea a patru mari grupări (fronturile de nord, sud, central şi zona de operaţii Bagdad-Tikrit), dar nu şi la nivel tactic (divizie, brigadă), astfel aceste structuri erau vulnerabile loviturilor aeriene adverse; • evitarea surprinderii - a fost un deziderat greu de realizat de către armata irakiană, spre deosebire de forţele Coaliţiei care aveau la dispoziţie forţe şi mijloace prin care puteau să realizeze surprinderea la toate nivelurile artei militare; • unitatea concepţiei şi acţiunilor militare - s-a realizat atât de către statele Coaliţiei, cât şi de către Irak, în acord cu caracteristicile regimului politic, cu specificul situaţiei şi caracteristicile teatrului de acţiuni militare; • principiul manevrei - se regăseşte în concepţia beligeranţilor, fiind clasic la nivel strategic: manevra pe direcţii exterioare pentru Coaliţie, manevra pe direcţii interioare pentru armata irakiană. Considerente politice, militare şi caracteristicile teatrului de acţiuni militare au generat dificultăţi în aplicarea principiului în sensul proiecţiei forţei, desfăşurării strategice şi planificării acţiunilor militare; • principiul economiei forţelor - a fost pe deplin aplicat de către Coaliţie, care a pus accent pe latura calitativă a forţelor şi mijloacelor angajate în război, având în vedere evitarea pierderilor proprii şi a celor colaterale.

Analiza şi interpretarea aspectelor privind aplicarea luptei, în perioada de pregătire a operaţiunilor militare, impuse reevaluării în raport de datele la dispoziţie, în perspectiva declasificării unor documente. Perioada conflictuală (20 martie – 1 mai 2003) a fost marcată de valorificarea de către beligeranţi a experienţei acumulate în conflictele anterioare, prin punerea în aplicare a unor principii ale luptei armate, în acord cu posibilităţile reale, determinate de factori obiectivi şi subiectivi. Libertatea de acţiune a fost principiul care a stat la baza planificării şi desfăşurării operaţiunilor militare de către forţele Coaliţiei, acest lucru fiind posibil în condiţiile: ♦ punerii la dispoziţie a resurselor umane, materiale, financiare şi logistice pentru pregătirea şi ducerea operaţiunilor militare de către toate structurile angajate în conflict; ♦ impenetrabilităţii sistemului militar de către adversar; ♦ utilizării cu eficienţă maximă a elementelor de infrastructură şi mijloacele destinate a acţiona în spaţiul terestru, maritim, aerian şi spaţial; ♦ supremaţiei aeriene zdrobitoare faţă de armata irakiană, a cărei ripostă a fost, cum era de aşteptat, foarte slabă. Principiul concentrării eforturilor s-a aplicat fără greşeală, în mod deosebit, în fiecare etapă. Rolul hotărâtor în aplicarea principiului l-au avut forţele aeriene şi navale la nivel strategic, forţele terestre la nivel operativ şi tactic. Concentrarea eforturilor s-a realizat pe direcţii, obiective şi momente ale desfăşurării operaţiunilor militare. Armata irakiană şi-a concentrat efortul pe două obiective strategice: Bagdad şi Basra, printr-o repartiţie judicioasă a forţelor şi mijloacelor, raportat la posibilităţile reale ale ţării. Loviturile puternice ale Coaliţiei nu a permis manevra de forţe şi mijloace în cadrul armatei irakiene, pentru concentrarea efortului de pe o direcţie pe alta. Coaliţia a executat concentrarea simultană şi succesivă a eforturilor, printr-o manevră de foc, forţe şi mijloace, în condiţiile în care avea asigurată libertatea de acţiune. Principiul manevrei, aplicat pe scară largă de către beligeranţi, a fost condiţionat de libertatea de acţiune şi a asigurat aplicarea principiului concentrării eforturilor. Principiul s-a asigurat mai bine la nivel tactic, în special în lupta în localitate. Principiul unităţii acţiunilor a fost aplicat la nivel strategic, operativ şi tactic pe toată durata operaţiunilor militare de către forţele Coaliţiei, în timp ce în cadrul armatei irakiene acesta s-a putut aplica doar până spre sfârşitul lunii martie, când s-a profilat izolarea grupărilor de forţe, întreruperea în mare parte a legăturilor de conducere şi cooperare, succesiv la nivel strategic, operativ şi tactic. A fost elementul care a determinat predarea fără luptă sau după o rezistenţă redusă a unor

structuri militare irakiene, până la eşalon divizie inclusiv. Edificator este cazul diviziei de infanterie, aflată la graniţa irakiano-kuweitiană, al cărei comandant s-a predat cu cei 8000 de oameni din subordine. În baza acestui principiu, Coaliţia a realizat o foarte bună cooperare între categoriile de forţe armate şi genurile de armă, chiar dacă au existat unele erori, care au dus la lovirea trupelor proprii sau aliate. Asigurarea acţiunilor militare a fost un principiu aplicat continuu, sub toate aspectele şi în orice condiţii de către forţele Coaliţiei. Pentru aceasta au fost angajate în acţiune structuri militare, forţe speciale ale C.I.A., care au cules şi transmis datele referitoare la obiectivele vizate, s-au implicat nemijlocit în acţiuni care au favorizat structurile militare. Îndeplinirea misiunilor de către forţele Coaliţiei a fost favorizată de o logistică impresionantă, bine planificată şi asigurată. Armata irakiană a avut mari dificultăţi în aplicarea acestui principiu, singurele realizări fiind posibile în primele zile ale operaţiunilor, limitat la o parte din teritoriu şi forţele din compunere. Dezorganizarea conducerii şi logisticii forţelor irakiene a avut o influenţă nefastă asupra aplicării principiului, în plan ideatic şi acţional, constituind un element important pentru eşecul acţiunilor sale. Războiul din Irak a demonstrat, într-un mod indubitabil, necesitatea cunoaşterii permanente a evoluţiilor în plan militar, nevoia unei racordări permanente la schimbările din arta militară, rezultată din conflictele desfăşurate în perioada post - „război rece”.

CAPITOLUL 5 CADRUL JURIDIC DE LIMITARE A EFECTELOR RĂZBOIULUI ASUPRA MEDIULUI NATURAL ŞI POPULAŢIEI CIVILE 5.1. LIMITAREA EFECTELOR RĂZBOIULUI ASUPRA MEDIULUI NATURAL Pe măsura evoluţiei mijloacelor de luptă riscurile şi ameninţările de natură militară la adresa mediului au sporit considerabil. În prezent, armele şi sistemele de armamente constituie, prin însăşi existenţa lor în timp de pace, un permanent pericol de dezechilibre ecologice. Spirala înarmărilor a determinat crearea armei chimice şi a armei bacteriologice, ale căror efecte se îndreaptă împotriva fiinţelor umane şi a mediului. După adoptarea Convenţiei de la Geneva pentru interzicerea şi distrugerea armelor chimice – 1993, se desfăşoară procesul de distrugere al armelor chimice cu respectarea strictă a regulilor de securitate şi de protecţie a mediului. Inaugurarea erei atomice, la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, a sporit la maxim pericolul transformării Terrei într-un imens deşert. Accidentele cu componente ale armei nucleare, petrecute în timp de pace, sunt elocvente în acest sens. Există arme şi sisteme de armamente concepute special pentru a produce distrugeri faunei şi florei (chiar pentru a provoca modificări climatice ale mediului). Este o problemă ce ţine de metodele de război pentru că unele arme aduc atingeri condiţiilor de mediu. Reprezentând o problemă a mijloacelor şi a metodelor de război, literatura juridică de specialitate introduce în clasificarea acestora un nou criteriu, şi anume acela ecologic. În conformitate cu acest criteriu, mijloacele şi metodele de război sunt licite/ilicite în funcţie de riscurile şi ameninţările pe care le prezintă la adresa mediului, după efectele lor anti-ecologice. Aceste efecte antiecologice pot fi analizate „ratione materiae” şi „ratione loci”. Efectele antiecologice „ratione materiae” trebuie să fie apreciate diferit, în funcţie de tipul de arme: convenţionale; arme de nimicire în masă. În cazul mijloacelor şi tehnicilor de război convenţionale, au efecte importante, pe plan ecologic, muniţiile explozive şi armele incendiare. Astfel, în cazul loviturilor de artilerie concentrate sau al bombardamentelor aeriene masive apar mai mult pierderi asupra mediului natural. Acest efect antiecologic a fost semnalat în primul război mondial şi ale cărui urmări sunt încă vizibile la Verdun, după multe decenii. În prezent, anumite regiuni din Vietnam, Cambodgia şi Laos par a fi adevărate peisaje selenare în urma bombardamentelor americane executate în

timpul războiului din Indochina1. Utilizarea muniţiilor incendiare, mai ales în zonele rurale şi forestiere, are un efect antiecologic major, deoarece provoacă incendii care, în condiţii climatice, atmosferice şi geografice favorabile, se propagă atât de rapid încât distrug tot ce e viu în calea lor. Aşa s-a întâmplat, spre exemplu, în Vietnam unde armata americană a provocat un adevărat dezechilibru ecologic prin combinarea efectelor defoliantelor chimice cu acelea ale incendiatoarelor de mare amploare a regiunilor împădurite2. Efectele antiecologice ale armelor neconvenţionale sunt în mod evident mai grave, mai întinse şi mai durabile; utilizarea lor în timpul conflictelor armate reprezintă un veritabil ecocid. Astfel, arma biochimică ar putea fi folosită pentru distrugerea vegetaţiei la adăpostul căreia reacţionează adversarul („antifoliage warfare”) sau în scopul înfometării lui prin nimicirea resurselor de hrană animală sau vegetală („anti-food warfare”). Arsenalul mijloacelor biologice (cu efecte ecologice) include microorganismele fitopatogene şi insectele dăunătoare vegetaţiei, iar gazele tip V.X., dioxina, agenţii fitotoxici (defoliate, erbicide ş.a.) sunt exemple de substanţe chimice care folosite ca mijloc de luptă, constituie pericole ecologice majore. În ceea ce priveşte armele nucleare, efectele lor distructive împotriva mediului includ: formarea unor cratere imense, distrugerea prin incendiu a sute de mii de hectare de vegetaţie şi pădure, contaminarea radioactivă a cursurilor de apă, faunei şi florei, creşterea cantităţii de praf radioactiv din atmosferă şi perturbarea stratului protector de ozon etc.3. Tehnicile de modificare a mediului pot fi folosite ca mijloc de luptă în scopul perturbării comunicaţiilor adversarului, afectarea posibilităţilor de aprovizionare ale acestuia, cu efecte antiecologice. Caracterul nediscriminator al armelor neconvenţionale este atât de evident încât ne putem imagina că daunele întinse, grave, durabile, pe care le-ar provoca mediului natural, pot afecta chiar pe cei care le-au utilizat. Efectele antiecologice „ratione loci” sunt diferite, în funcţie de mediul terestru, aerian sau maritim. Ele sunt influenţate de natura mediului folosit ca teatru de război: regiuni terestre temperate, tropicale, deşertice şi arctice, mediul marin (ce include şi insulele), spaţiul cosmic. Este evident că efectele antiecologice ale conflictelor armate sunt de amploare, gravitate şi durată diferită în cazul incendierii instalaţiilor petroliere, platformelor de foraj, în mediul maritim. De asemenea, recuperarea şi repararea 1

I. Cloşca şi I. Suceavă, Drept internaţional umanitar, Editura Şansa, Bucureşti, 1992, p.127, apreciază că cele 14 milioane de tone de muniţii explozive (din care 200 milioane obuze de 105 mm), consumate de armata americană şi aliaţii lor în războiul din Vietnam, au provocat formarea a 10 milioane de cratere de aproximativ 63 metri cubi pe mai mult de 100.000 de hectare şi care nu vor putea fi înlăturate nici într-o sută de ani. 2 Responsabilii militari ai acestui război ecologic n-au putut avea nici măcar satisfacţia obţinerii unui avantaj militar cert (cf. M. Arrassem, op. cit., p. 282). 3 Explozia la sol a unei bombe de 9,1 megatone formează un crater de 57 de hectare şi distruge 116.500 hectare de pădure. Explozia la altitudine a aceleiaşi bombe provoacă distrugerea a 83.250 hectare de pădure, explozia unei încărcături termo-nucleare a 20 Mt. ar putea rade de pe faţa pământului toate clădirile pe o rază de 24 km, iar emisia de lumină ar fi suficient de puternică pentru tot ceea ce e viu pe o rază de 140 km de la epicentrul exploziei.

ecologică a daunelor provocate de conflictele armate este diferită în cazul mediului terestru faţă de mediul maritim sau aerian. Un principiu fundamental al dreptului internaţional, aplicabil în conflictele armate, relevă: ”mijloacele de război sunt concepute pentru a acţiona numai împotriva obiectivelor militare, iar beligeranţii n-au un drept nelimitat de a alege mijloacele şi metodele de luptă”. Din acest motiv, mediul natural n-ar trebui să fie ţinta atacurilor, deoarece el nu este în sine un obiectiv militar, aşa cum poate fi considerat mediul uman. Doar mediul natural de importanţă economică strategică poate fi considerat ca obiectiv militar; este cazul mediului care conţine instalaţii şi industrii de interes esenţial pentru ducerea războiului şi a căror distrugere, capturare sau neutralizare oferă un avantaj militar precis4. Toate restricţiile prezentate mai sus au determinat pe unii militari să considere că arta militară este sub „dictatură ecologică”, în sensul că libertatea de decizie a comandanţilor este limitată din moment ce nu poate fi făcută o separaţie exactă între obiectivele militare şi mediul natural în care ele se află, iar atacurile împotriva mediului fiind interzise pot fi considerate crime de război. Se poate obiecta la această interpretare faptul că numai atacurile intenţionate şi direct îndreptate împotriva mediului natural pot fi considerate crime de război; pe de altă parte, dreptul conflictelor armate conţine reguli clare în acest domeniu şi ele trebuie respectate. În actuala ordine juridică a lumii nu s-a precizat pe deplin dacă în timp de război ceea ce contează mai mult este obţinerea victoriei, salvgardarea suveranităţii ţării sau protejarea elementelor mediului natural pentru generaţiile viitoare. În domeniul juridic, la nivel naţional şi la nivel internaţional, s-a impus ca o necesitate constituirea unei noi ramuri de drept şi anume dreptul mediului natural. În dreptul internaţional public s-a constituit dreptul internaţional al mediului şi ale cărui principii generale sunt în legătură cu activităţile militare, în special (desfăşurarea conflictelor armate)5. Este datoria fiecărui stat de a nu cauza pagube mediului dincolo de competenţa sa teritorială. În caz de conflict armat, beligeranţii nu sunt exoneraţi de obligaţia respectivă, deoarece e unanim admis că există o răspundere şi o responsabilitate internaţională pentru daunele transfrontaliere cauzate mediului natural. Al doilea principiu al dreptului internaţional al mediului, cu incidenţă în domeniul militar, are o aplicare mult mai largă şi se referă la obligaţia statelor de a respecta mediul în general. Aplicarea acestui principiu nu mai are legături cu teritoriile anumitor state, ci se referă la spaţiile considerate ca formând patrimoniu comun al umanităţii: marea liberă, adâncul 4

Art. 52 al. 2 din Protocolul Adiţional 1 din 1977. Mediul natural este definit ca fiind mediul înconjurător din care a fost exclusă populaţia umană. La nivel global, realitatea mediului natural este alcătuită din următoarele sisteme: atmosfera, geosfera, biosfera, cosmosul. Mediul înconjurător mai cuprinde, pe lângă sistemele mediului natural, şi sociosfera sau mediul uman (vezi, pentru definiţiile acestor noţiuni Ion Grigore Sion, „Ecologie şi drept internaţional”, Editura Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1990, p. 268-269. În vorbirea curentă ca expresii echivalente se utilizează: mediu ambiant, mediu înconjurător. 5

mărilor şi oceanelor, Antartica, spaţiul aerian, cosmosul. El figurează în nenumăratele instrumente internaţionale convenţionale şi neconvenţionale între care un loc important îl ocupă Carta Mondială a Naturii, din 28 octombrie 1982, care prevede la articolul 5 „natura va fi apărată de degradările cauzate de război sau de alte acte de ostilitate” şi se relevă la art. 20 ”activităţile militare care pot aduce prejudicii naturii vor fi evitate”. Interdependenţe mari există între dreptul conflictelor armate şi dreptul internaţional al mediului, deoarece conflictele sunt surse sigure şi majore de pagube ecologice. Nu se poate contesta faptul că degradarea mediului poate fi sursă de tensiuni între state, iar în caz de nesoluţionare, prin metode paşnice, dezastrele ecologice devin ; odată declanşat războiul pe motive ecologice se pot produce mediului noi distrugeri şi, în acest fel, spirala degradării ambientului nu mai poate fi oprită. Dezastrele ecologice sunt cauzele care provoacă eroziune şi deşertificare, secetă, şi din cauza cărora mase întregi de „refugiaţi ecologici” îşi părăsesc locurile de baştină şi pleacă peste frontierele naţionale în căutarea hranei6. Reafirmând principiul că beligeranţii sunt obligaţi să utilizeze numai mijloace şi metode de război legitime, Protocolul Adiţional I – 1977 a consacrat principiul criteriului ecologic al dreptului conflictelor armate destinat să ilegalizeze mijloacele şi metodele de război ecologic. Acest principiu este formulat în articolul 35, aliniatul 3, în modul următor: „Este interzis să se utilizeze metode şi mijloace de război care sunt concepute să cauzeze sau de la care se poate aştepta să cauzeze daune întinse durabile şi grave mediului natural”. Valoarea de principiu a acestei dispoziţii convenţionale este dată de faptul că ea este inclusă în Regulile fundamentale ale Titlului II (Metode şi mijloace de război, statutul de combatanţi şi prizonieri de război) al Protocolului Adiţional I – 1977 şi are deci o aplicare generală la toate situaţiile vizate în acest instrument juridic. Analiza textului impune clarificarea înţelesului termenilor utilizaţi. Doctrina apreciază că regula referitoare la „daune întinse, durabile şi grave” protejează regiuni nelocuite şi nu zonele populate7. Pentru specialişti, o daună este „întinsă” când se referă la o suprafaţă mare dintr-o regiune pustie sau la una dens populată care are o vegetaţie bogată: termenul „durabil” se referă la persistenţa în timp a daunelor, care poate fi de la 10 la 20 ani; calificativul „grav” desemnează daunele care pun în pericol supravieţuirea populaţiei. Se consideră că adjectivul „întins” ar 6

Aşa a fost cazul, spre exemplu, al situaţiilor conflictuale din Etiopia, Sudan, Somalia, Haiti, Salvador, Guatemala care au antrenat adevărate valuri cu milioane de refugiaţi ecologici. 7 Comparativ putem utiliza definiţia termenilor respectivi din „Convenţia asupra interzicerii utilizării tehnicilor de modificare a mediului în scopuri militare sau în orice alte scopuri ostile”, din 1976; în spaţiul acestuia, termenul „întinse” se referă la o suprafaţă de ordinul a câtorva sute de km, adjectivul „durabil” indică o perioadă care durează luni de zile sau aproximativ un anotimp, iar calificativul „grave” implică dezechilibrul sau vătămarea vieţii umane a resurselor naturale şi economice sau a altor bunuri. Interpretarea prezentă în anexa Convenţiei se referă exclusiv la această convenţie fără a prejudicia alte interpretări, în alte acorduri internaţionale.

acoperi efectele care se întind pe o suprafaţă de mai multe sute de kilometri pătraţi pe care s-ar produce daune pădurilor şi culturilor; ei cred că daunele „durabile” provoacă utilizarea masivă şi oarbă a bombardamentelor tip covor sau a genţilor chimici fitotehnici, ca în Vietnam; daunele mediului sunt „grave” dacă s-ar recurge la arme de distrugere în masă şi la tehnici de modificare a mediului în scopuri militare. De subliniat că, sub incidenţa acestui principiu nu intră armele nucleare. Există numeroase idei (teze) în literatura de specialitate că dreptul conflictelor armate nu conţine norme care să interzică în mod expres utilizarea armelor nucleare, ci numai unele interdicţii parţiale: de a nu se efectua experimente nucleare în atmosferă, în spaţiul cosmic şi sub apă; de a nu se utiliza, fabrica, produce, primi, depozita, instala, de a se plasa pe fundul mărilor şi oceanelor, arme nucleare8. În afara proclamării acestui principiu al criteriului ecologic al dreptului conflictelor armate, Protocolul I – 1977 asigură o protecţie directă a mediului natural prin articolul 55. „Articolul 55. Protecţia mediului natural. 1. Războiul va fi condus urmărind protejarea mediului natural contra daunelor întinse, durabile şi grave. Această protecţie include interdicţia de a utiliza metode sau mijloace de război concepute pentru o cauză sau de la care se poate aştepta să cauzeze asemenea daune mediului natural, compromiţând, datorită acestui fapt, sănătatea sau supravieţuirea populaţiei. 2. Atacurile contra mediului natural, cu titlu de represalii, sunt interzise”. Se poate afirma că alături de bunurile culturale şi locurile de cult, de bunurile indispensabile supravieţuirii populaţiei civile, de lucrările şi instalaţiile conţinând forţe periculoase, mediul ambiant este considerat ca fiind un bun cu caracter civil ce trebuie să fie protejat în mod special. Diferite instrumente internaţionale de drept al conflictelor armate asigură, în afara protecţiei directe, şi o protecţie indirectă a mediului înconjurător. Protocolul Adiţional II – 1977, aplicabil în conflictele armate fără caracter internaţional, asigură o protecţie indirectă a mediului în articolul 14 (referitor la bunurile indispensabile supravieţuirii populaţiei civile) şi art.15 (pentru protejarea lucrărilor şi instalaţiilor conţinând forţe periculoase). De asemenea, mediul înconjurător este apărat indirect, de efectele războiului, prin intermediul Convenţiei din 10 octombrie 1980, asupra interzicerii sau limitării folosirii anumitor arme clasice. Paragraful 4 din preambulul convenţiei stipulează: „este interzisă utilizarea de metode şi mijloace de război pentru a cauza, sau de la care se poate aştepta să cauzeze, daune întinse, durabile şi grave mediului natural”. Convenţia din 1980 are 4 Protocoale. Protocolul I, referitor la schijele nelocalizabile şi Protocolul al IV-lea 8

De exemplu, după o explozie de 10.000 megatone (care corespunde stocurilor care ar fi utilizate în cazul unui război nuclear), stratul de ozon al atmosferei s-ar reduce cu 30-40%, iar creşterea bruscă a radiaţiilor ultraviolete ar face să piară culturile agricole şi animalele.

privind laserii care provoacă orbirea nu prezintă mare interes în ceea ce priveşte efectele antiecologice ale armelor convenţionale. Protocolul II, asupra minelor, şi Protocolul III, referitor la armele incendiare, ale Convenţiei din 1980 permit limitarea efectelor distructive ale unor arme care în războiul din Vietnam s-au dovedit deosebit de dăunătoare ambientului natural. La Conferinţa Naţiunilor Unite asupra Mediului şi Dezvoltării, de la Rio de Janeiro, din 1992, s-a convenit că războiul constituie o sursă principală de daune contra mediului şi trebuie să facă obiectul unei mai mari responsabilităţi şi al unui control riguros. Lipsa unor norme „expresis verbis”, de protecţie a mediului, în dreptul internaţional umanitar, nu poate fi pe deplin substituită de clauza Martens, deoarece statele beligerante vor pune întotdeauna accentul pe necesităţile militare şi nu pe cele ecologice. De asemenea, nici în dreptul internaţional ecologic şi nici în dreptul conflictelor armate n-a fost reglementată cu adevărat problema reparării pagubelor cauzate mediului prin acţiunile militare, a responsabilităţii civile şi penale pentru comiterea de fapte ilicite în acest domeniu. Pe termen lung se pune şi problema dezvoltării dreptului internaţional ecologic aplicabil în timp de conflict armat9. Este necesar ca preocupările ecologice să completeze, într-o manieră explicită şi concretă, eforturile generale de limitare a violenţei militare astfel încât pacea verde (green peace) să fie instaurată pe Terra în viitorul apropiat. 5.2. PROTECŢIA POPULAŢIEI CIVILE ŞI A BUNURILOR CIVILE ÎN CONFLICTELE ARMATE Fizionomia războiului (conflictului armat) în etapa actuală este marcată de influenţe pe care le exercită obligaţiile şi restricţiile conţinute în rezoluţiile Consiliului de Securitate, rezoluţiile şi hotărârile emise de O.S.C.E. precum şi cele cuprinse în normele dreptului conflictelor armate. Obiectivele militare sunt, conform art. 52, paragraful 2, din Protocolul Adiţional I – 1977, „bunurile care prin natura lor, prin amploare, destinaţie sau utilizare aduc o contribuţie efectivă la acţiunea militară şi a căror distrugere, totală sau parţială, capturare sau neutralizare, oferă un real avantaj militar”. Potrivit art. 49, paragraful 1, din Protocolul Adiţional I, prin termenul „atacuri” se înţeleg actele de violenţă îndreptate împotriva adversarului, indiferent dacă sunt ofensive sau defensive. Potrivit art. 52, din Protocolul Adiţional I, sunt bunuri cu caracter civil toate bunurile care nu sunt obiective militare (paragraful 1). Un bun care este afectat unei utilizări civile: locaş de cult, o casă, un alt tip de locuinţă sau o şcoală, este prezumat a nu fi utilizat în vederea aducerii unei contribuţii efective la acţiunea militară. 9

Atacurile asupra mediului deveniseră în războiul din Vietnam o metodă de război curentă pentru forţele americane, o adevărată strategie a devastării ce includea: defolierea junglei şi plantaţiilor, distrugerea orezăriilor, bombardamentele incendiare, incendiile provocate de infanterie, acţiunea buldozerelor de geniu etc.

În Protocolul Adiţional I – 1977 al Convenţiei de la Geneva, din 12.08.1949, la art. 48 se menţionează că, în vederea asigurării respectării şi protecţiei populaţiei civile şi a bunurilor cu caracter civil, părţile în conflict trebuie să facă diferenţa între populaţia civilă şi combatanţi, ca şi între bunuri cu caracter civil şi obiectivele militare şi, în consecinţă, să dirijeze operaţiunile lor numai împotriva obiectivelor militare. La art. 51 din Protocolul Adiţional I – 1977 se stipulează: ♦ populaţia civilă şi persoanele civile se bucură de o protecţie generală contra pericolelor rezultând din operaţiile militare; ♦ populaţia civilă (persoanele civile) nu va trebui să facă obiectul atacurilor militare; ♦ persoanele civile se bucură de protecţie, cu excepţia situaţiei când participă direct la ostilităţi; ♦ atacurile fără discriminare sunt interzise; ♦ sunt interzise atacurile cu titlu de represalii îndreptate împotriva populaţiei civile sau a persoanelor civile; ♦ populaţia civilă sau persoanele civile nu pot fi folosite pentru a se pune anumite obiective sau anumite zone la adăpost de operaţiunile militare, părţile în conflict nu trebuie să deplaseze persoanele civile pentru a pune obiectivele militare la adăpost de atacuri sau să sprijine operaţiunile militare. Pe timpul executării atacurilor militare, trebuie luate următoarele măsuri de protecţie, conform art.,57 din Protocolul I. Astfel: ♦ să facă tot ceea ce este practic posibil pentru a constata că obiectivele de atac nu sunt persoane civile sau bunuri cu caracter civil, care beneficiază de o protecţie specială; ♦ se vor lua măsuri de protecţie necesare pentru alegerea mijloacelor şi metodelor legale de atac, în vederea evitării (a reducerii) la minimum a pierderilor de vieţi omeneşti în cadrul populaţiei civile, şi evitării producerii de pagube la bunurile cu caracter civil; ♦ un atac trebuie să fie anulat sau întrerupt atunci când se constată că obiectivul beneficiază de o protecţie specială, sau când se poate aştepta ca atacul să cauzeze, incidental, pierderi de vieţi omeneşti în rândul populaţiei civile; ♦ în cazul atacurilor militare care pot afecta populaţia civilă trebuie lansat un avertisment, afară de situaţia când circumstanţele nu permit aceasta. Sunt şi vor rămâne interzise următoarele acte, fie că sunt comise de persoane civile fie de militari: ♦ atingeri aduse vieţii, sănătăţii, integrităţii fizice a persoanelor, în special; • tortura sub toate formele sale;

• pedepsele corporale; • mutilările. ♦ atingerile îndreptate împotriva demnităţii persoanei; ♦ luarea de ostatici; ♦ pedepsele colective (actele de genocid); ♦ ameninţarea de a comite oricare dintre actele citate mai sus. Orice persoană arestată, deţinută sau internată pentru acte în legătură cu conflictul armat va fi informată, într-o limbă pe care o înţelege, despre motivele pentru care aceste măsuri au fost luate. Nici o condamnare nu va fi pronunţată şi nici o pedeapsă nu va fi executată împotriva unei persoane considerată vinovată de o infracţiune penală comisă în legătură cu conflictul armat, dacă reprimarea nu are loc în baza unei sentinţe dată de un tribunal constituit legal, care să se conformeze principiilor generale. Sunt prevăzute măsuri de protecţie specială pentru femei, copii şi ziarişti, astfel: ♦ femeile – vor fi protejate împotriva violului, constrângerii la prostituţie şi a oricăror forme de atentat la pudoare; femeile însărcinate şi mamele cu copii mici care depind de acestea, care sunt arestate, deţinute sau internate, vor fi examinate cu prioritate; se va evita ca pedeapsa cu moarte să fie pronunţată împotriva femeilor însărcinate sau a mamelor cu copii mici. ♦ copiii – fac obiectul unui respect special şi vor fi protejaţi; copii sub 15 ani nu vor participa direct la ostilităţi; dacă sunt arestaţi, vor fi puşi sub pază în localuri speciale; o condamnare la moarte nu va fi dată împotriva persoanelor care nu au 18 ani în momentul comiterii infracţiunii. Un regim juridic special este conferit localităţilor neapărate şi a zonelor demilitarizate, astfel: ♦ este interzis părţilor în conflict să atace localităţile neapărate; ♦ autorităţile competente ale unei părţi în conflict vor putea să declare ca „localitate neapărată” o zonă populată care se află în apropierea sau în interiorul unui teatru militar operaţional şi care poate face obiectul ocupaţiei unui stat agresor; ♦ părţilor în conflict vor stabili, prin acorduri speciale, localităţile neapărate; ♦ părţile în conflict le este interzis să extindă operaţiunile militare în zonele care au dobândit, prin acord, statutul de zonă demilitarizată. În Protocolul Adiţional II, la art. 13 este prevăzut: ♦ populaţia civilă şi peroanele civile se vor bucura de protecţia generală împotriva pericolelor decurgând din operaţiunile militare;

♦ populaţia civilă şi persoanele civile nu vor face obiectul atacurilor; sunt interzise actele de violenţă sau ameninţările cu violenţa al căror scop principal este terorizarea populaţiei civile; ♦ persoanele civile se vor bucura de protecţie, în afară de cazul când participă în mod direct la ostilităţi. Referitor la protecţia bunurilor culturale, la art. 53 din Protocolul Adiţional I, este prevăzut că, pentru protecţia acestora, pe timp de conflict, este interzis: ♦ să se comită un act de ostilitate îndreptat împotriva monumentelor istorice, operelor de artă sau lăcaşurilor de cult care constituie patrimoniul cultural sau spiritual al statelor; ♦ să se utilizeze aceste bunuri ca obiecte de represalii, în planul acţiunilor militare. Referitor la protecţia bunurilor indispensabile supravieţuirii populaţiei civile se fac următoarele precizări: ♦ este interzisă înfometarea civililor ca metodă de război; ♦ este interzis de a se ataca, a se distruge, a lua sau a scoate din uz bunuri indispensabile supravieţuirii populaţiei civile. Pe timpul desfăşurării luptei armate se va avea în vedere protejarea mediului înconjurător natural împotriva daunelor intense, de durată şi grave. Această protecţie include interdicţia de a utiliza metode sau mijloace de luptă concepute pentru a cauza sau de la care se aşteaptă să cauzeze asemenea pagube mediului înconjurător natural şi să afecteze sănătatea sau supravieţuirea populaţiei. La 14 mai 1954, la Haga, s-a adoptat Convenţia pentru protecţia bunurilor culturale în caz de conflict armat şi regulamentul de aplicare al acesteia. Articolul 1 al Convenţiei defineşte bunurile culturale şi astfel: a) bunurile, mobile sau imobile, care prezintă o mare importanţă pentru patrimoniul cultural al popoarelor, cum sunt monumentele de arhitectură, de artă, istorice, religioase sau laice, terenurile arheologice, grupurile de construcţii care, în ansamblu, prezintă un interes istoric sau artistic, operele de artă, manuscrisele, cărţile şi alte obiecte de interes cultural, istoric sau arheologic (precum creaţiile ştiinţifice şi colecţiile importante de cărţi), arhive sau reproduceri ale bunurilor definite mai sus; b) edificiile a căror destinaţie principală şi efectivă este de a conserva sau de a expune bunurile culturale mobile, definite la aliniatul a, cum sunt: muzeele, marile biblioteci, depozitele de arhive, precum şi adăposturile destinate să le protejeze; c) zonele în cuprinsul cărora se află un număr considerabil de bunuri culturale. Protecţia generală a bunurilor culturale include ocrotirea şi respectarea acestora de către părţile aflate în conflict armat. Acestea au obligaţia, din timp de

pace, să ia măsurile de protejare în eventualitatea declanşării unui conflict armat (ascunderea, transportul). Statele care participă la conflict au obligaţia să se abţină în a folosi bunurile culturale în scopuri care le-ar expune, pe acestea, distrugerii sau deteriorării, să prevină şi să oprească orice act de furt, jefuire, vandalism îndreptat împotriva bunurilor culturale; să interzică achiziţionarea bunurilor culturale. În caz de ocupaţie, ocupantul trebuie să sprijine autorităţile locale pentru protecţia bunurilor culturale. Statele au obligaţia de a elabora legi care să asigure, din timp de pace, cadrul legislativ necesar, personalul aferent, condiţiile de depozitate. Se pot pune sub protecţie specială un număr restrâns de adăposturi destinate să protejeze bunurile culturale mobile în caz de conflict armat, centre monumentale şi alte bunuri culturale imobile de foarte mare importanţă, cu condiţia: ♦ să se găsească la o distanţă suficientă de un mare centru industrial sau alt obiectiv militar important; ♦ să fie înscrise în registrul U.N.E.S.C.O. aceste valori culturale. Sunt protejate persoanele destinate gestionării acestor bunuri. FORMAŢIUNILE DE PROTECŢIE CIVILĂ trebuie să ia măsurile necesare pentru îndeplinirea misiunilor umanitare, să protejeze populaţia civilă împotriva catastrofelor, asigurând condiţii necesare supravieţuirii acestora. Aceste formaţiuni îndeplinesc o multitudine de misiuni: ♦ serviciu de alertă; ♦ evacuarea şi organizarea de adăposturi; ♦ aplicarea măsurilor de camuflaj; ♦ organizarea serviciului de salvare; ♦ reperarea şi semnalizarea zonelor periculoase; decontaminarea şi alte măsuri de protecţie; ♦ adăpostirea, aprovizionarea şi asigurarea pazei; ♦ restabilirea de urgenţă a serviciilor de importanţă publică. Pierderile umane şi materiale, deteriorarea mediului înconjurător sunt efectele acţiunilor militare. Având în vedere că statul agresor are ca obiectiv exploatarea economică în teritoriul de ocupaţie, prin acţiunile sale poate provoca daune grave mediului natural. Protejarea populaţiei civile şi a bunurilor civile în zonele de ocupaţie militară Din antichitate şi până în secolul al XIX-lea, regula după care un teritoriu ocupat de inamic era considerat ca proprietate a acestuia avea recunoaştere în plan juridic. La romani ocupaţia era un mijloc original pentru dobândirea proprietăţii publice (dreptul ginţilor).

În trecut, ocupantul putea dispune de teritoriul respectiv; îl putea cuceri, devasta sau jefui. Puterile lui discreţionare se extindeau şi asupra locuitorilor, care puteau fi ucişi, făcuţi sclavi, vânduţi, etc. În secolul al XVII-lea, anexarea unui teritoriu ocupat şi trecerea lui sub suveranitatea imediată a ocupantului a dobândit valoarea unui principiu de drept internaţional. În secolul al XVIII-lea, o serie de state învingătoare au renunţat la drepturile dobândite prin cucerire, restituind teritoriul ocupat statului învins, în timp ce altele se conduceau după regula conform căreia o ţară cucerită face imediat parte din posesiunile ocupantului, ia populaţia teritoriului respectiv se află în puterea sa. În doctrina de drept internaţional se face o definire a ocupaţiei militare. „Prin ocupaţie militară se înţelege invadarea unui teritoriu inamic şi punerea lui sub regim de ocupaţie, în scopul de a exercita asupră-i, în mod efectiv, o autoritate temporară”. Dicţionarul de drept internaţional public defineşte ocupaţia militară – „situaţia unui teritoriu aflat sub puterea armatei inamice care exercită supra lui, în mod efectiv, o autoritate temporară”. Definiţiile prezentate au câteva elemente comune şi anume: ♦ ocupaţia trebuie să fie efectivă; ♦ nu este translativă de suveranitate (aceasta continuând să aparţină statului originar); ♦ antrenează o substituire temporară şi limitată de competenţe administrative. Ocupaţia, spre deosebire de invazie, care implică numai o operaţiune militară pe teritoriul adversarului, constituie, din punct de vedere al dreptului internaţional umanitar, o stare generatoare de efecte juridice. Ocupaţia militară presupune exercitarea unei activităţi administrative pe teritoriul părţii adverse. Dreptul Internaţional precizează: „Un teritoriu nu va putea fi considerat ca fiind ocupat de inamic decât atunci când a fost evacuat de armata adversă, a căzut în puterea efectivă a forţelor armate ale inamicului”. În teritoriul ocupat se creează o situaţie juridică nouă, care implică drepturi şi obligaţii de ordin internaţional pentru ocupant, pentru populaţia civilă aflată pe acest teritoriu, pentru statele terţe, pentru organizaţiile internaţionale: O.N.U., O.S.C.E., C.I.C.R. (Comitetul Internaţional de Cruce Roşie). Teritoriul ocupat continuă să fie guvernat de legile statului originar. Ocupantul nu exercită puterea în numele guvernului legitim, ci în numele său. Ocupantul nu are dreptul de suveranitate asupra teritoriului ocupat, nu are dreptul să-l proclame independent sau autonom, să creeze organe statale pe care să le investească cu prerogative suverane. Ocupaţia militară, ca efect principal, reprezintă substituirea provizorie şi limitată a competenţelor privitoare la administrarea teritoriului. Substituirea de

competenţe este motivată de necesitatea continuităţii vieţii sociale (a ordini publice), iar pe de altă parte de necesităţile militare ale ocupantului. Ordinea constituţională a teritoriului ocupat nu poate fi modificată sau înlocuită de ocupant; el îndeplineşte pe teritoriul respectiv numai funcţii temporare, limitate. În cazul ocupării parţiale a teritoriului unui stat, orice modificare în forma de guvernământ a statului respectiv sau orice schimbare fundamentală a statului respectiv îşi exercită efectele şi asupra teritoriului ocupat. Puterea de ocupaţie nu are dreptul de a modifica constituţia statului ocupat dar, în situaţii excepţionale, el poate suspenda anumite efecte juridice constituţionale. Prerogativele ocupantului sunt ceva mai mari în materia legislaţiei penale. El poate interveni când securitatea trupelor sale este în pericol, apar delicte neenunţate în legislaţia ţării ocupate, sau se pot introduce penalităţi mai mari pentru anumite infracţiuni. Art. 64 din Convenţia a IV-a de la Geneva, din 12 august 1949 cu privire la protecţia populaţiei civile în timp de război prevede: „Legislaţia penală a teritoriului ocupat va rămâne în vigoare, în afară de cazul în care ea va putea fi abrogată sau suspendată de puterea ocupată, dacă această legislaţie constituie o ameninţare pentru securitatea acestei puteri sau un obstacol în aplicarea prezentei convenţii”. Sub rezerva acestei consideraţii şi a necesităţii de a asigura administrarea efectivă a justiţiei, tribunalele teritoriului ocupat vor continua să funcţioneze pentru toate infracţiunile prevăzute de această legislaţie. Ocupantul are obligaţia de a lua toate măsurile care depind de el pentru a restabili, pe cât posibil, starea normală, ordinea şi securitatea publică şi a asigura locuitorilor mijloacele de subzistenţă. Ocupantul poate proceda la înlocuirea funcţionarilor numiţi, în special a prefecţilor şi a altor funcţionari guvernamentali. În locul lor ocupantul poate numi alţi funcţionari militari sau civili, însă nu are dreptul de a le cere să depună jurământul de credinţă pentru statul ocupant. Ocupantul nu are dreptul de a înlocui sau revoca magistraţii şi cadrele didactice. Articolul 54 din Convenţia a IV-a de la Geneva, din 1949, interzice puterii ocupante „ de a modifica statutul funcţionarilor sau al magistraţilor pe teritoriul ocupat, de a le aplica sancţiuni sau de a lua orice măsuri de constrângere (discriminatorii) împotriva lor pentru că s-ar abţine în a-şi exercita funcţiile din raţiuni de conştiinţă”. Ocupantul poate confisca anumite categorii de bunuri mobiliare, proprietate de stat, dar nu are dreptul de a-şi însuşi proprietatea particulară aflată pe teritoriul ocupat şi nici de a distruge bunurile cu caracter civil. Bunurile particularilor, susceptibile a fi utilizate în scopurile războiului, pot fi distruse, dacă necesităţile militare o impun. Toate mijloacele destinate comunicaţiilor şi telecomunicaţiilor, precum şi depozitelor de arme pot fi sechestrate.

Se admite, în limitele necesităţilor militare, că administraţia de ocupaţie poate procura, din teritoriul ocupat, materialele necesare întreţinerii forţelor de ocupaţie: alimente, combustibil, furnituri, îmbrăcăminte, locuinţe, etc. Acestea se pot obţine prin rechiziţii sau achiziţii. În articolul 53 din Convenţia de la Haga – 1907, în materie de rechiziţii se stipulează: ♦ rechiziţiile să se facă cu măsură; ♦ să servească numai trupelor de ocupaţie, pe teritoriul ocupat; ♦ să fie în raport cu resursele acelui teritoriu; ♦ orice rechiziţie dă dreptul la despăgubiri; ♦ rechiziţia nu se poate face decât printr-u înscris de la comandantul militar al teritoriului ocupat. Ocupantul va putea utiliza, contra plată, proprietatea imobiliară pentru nevoile armatei sale sau pentru administrarea teritoriului ocupat. Alături de tribunalele naţionale, care vor continua să existe, fiind competente în cauzele din materia civilă (aplicând legile naţionale în vigoare) pe un teritoriu ocupat, pot fi constituite tribunale ale puterii de ocupaţie pentru a judeca faptele ce aduc atingere armatei de ocupaţie. Ocupantul poate elabora legi marţiale pe care le aplică prin aceste tribunale. Pedeapsa cu moartea poate fi pronunţată de tribunalele puterii de ocupaţie numai în anumite cazuri precum: spionajul, acte grave de sabotaj. Pedeapsa cu moartea nu va fi pronunţată contra unei persoane sub 18 ani, şi, în nici un caz, când legislaţia teritoriului ocupat, în vigoare înainte de începerea ocupării, nu prevede pedeapsa cu moartea pentru asemenea infracţiuni. Sun interzise: urmărirea, arestarea sau condamnarea pentru acte comise sau opinii exprimate înainte de ocupaţie, cu excepţia infracţiunilor la legile şi obiceiurile războiului, care pot face obiectul urmăririi judiciare. În Regulamentul Convenţiei a IV-a de la HAGA – 1907, erau stipulate o serie de reguli pentru asigurarea unor drepturi şi libertăţi pentru populaţia civilă aflată sub puterea ocupantului. Forţelor armate ale puterii de ocupaţie le este interzis: ♦ să silească populaţia unui teritoriu ocupat a da informaţii despre armata celuilalt beligerant sau despre mijloacele lui de apărare; ♦ a constrânge persoanele civile să depună jurământ puterii inamice; ♦ să jefuiască teritoriul ocupat; ♦ să aplice pedepse colective pentru fapte individuale. Ocupantul este obligat să respecte onoarea şi drepturile de familie, viaţa indivizilor şi proprietatea privată, precum şi credinţele religioase (exerciţiul cultelor).

O dispoziţie deosebit de importantă, înscrisă în art. 55, obliga puterea de ocupaţie să asigure, în măsura tuturor mijloacelor sale, aprovizionarea populaţiei cu alimente şi medicamente. Convenţia interzicea rechiziţionarea alimentelor şi medicamentelor în alt scop decât pentru nevoile forţelor sale armate din teritoriul ocupat şi ale personalului administrativ. Dacă populaţia unui teritoriu este insuficient aprovizionată, ocupantul va trebui să accepte acţiunile de ajutor cu alimente, medicamente şi îmbrăcăminte din partea unor state (Societăţi de Cruce Roşie) şi a C.I.C.R. Altă obligaţie a puterii de ocupaţie este de a asigura şi menţine, cu concursul autorităţilor locale, stabilimentele medicale, sănătatea şi igiena publică, adoptând măsurile profilactice necesare combaterii bolilor contagioase. Pentru anumite categorii de persoane vulnerabile – femei însărcinate, mame cu copii până la 15 ani, orfani, bătrâni, infirmi, bolnavi, etc. – Convenţia obligă instituirea unor măsuri de protecţie specială. Puterea de ocupaţie este obligată să asigure funcţionarea şcolilor şi a instituţiilor publice. Ea trebuie să asigure întreţinerea şi educarea copiilor orfani sau despărţiţi de părinţii lor din cauza războiului, adoptând măsuri preferenţiale de hrană, îngrijiri medicale în favoarea copiilor sub 15 ani, a femeilor însărcinate şi a mamelor cu copii sub 7 ani. În măsura în care va considera necesar, ocupantul are dreptul de a impune cenzura, a interzice comunicaţiile poştale şi telegrafice, precum şi apariţia unor publicaţii (ziare, reviste, etc.). Protecţia bunurilor culturale, pe teritoriul ocupat, a fost reglementată în art. 5 din Convenţia de la Haga, din 14 mai 1954, cu privire la protecţia bunurilor culturale în caz de conflict armat şi prin „Protocolul pentru protecţia bunurilor culturale în caz de conflict”, anexat la Convenţie. La 14 noiembrie 1970 a fost adoptată „Convenţia specială cu privire la măsurile de luat, pentru interzicerea şi prevenirea importului, exportului şi transferului ilicit de bunuri culturale”, care în art. 11 prevede că „sunt ilicite exportul şi transportul forţat al bunurilor culturale, ca rezultat direct al ocupării unei ţări de către o putere străină”. 5.3. RĂSPUNDEREA INTERNAŢIONALĂ Răspunderea internaţională s-a consacrat ca un adevărat principiu al dreptului internaţional public, conform căruia orice încălcare a unei obligaţii internaţionale antrenează răspunderea autorului încălcării şi obligaţia acestuia de a repara eventualul prejudiciu produs. Încălcarea unei norme internaţionale de către un stat are drept consecinţă stabilirea unui raport juridic între statul lezat şi statul vinovat. Răspunderea internaţională reprezintă o manifestare a personalităţii juridice a statelor, a suveranităţii sale. Instituţia răspunderii contribuie la garantarea legalităţii ordinii internaţionale.

La nivel internaţional poate fi angajată şi răspunderea persoanelor fizice în cazul comiterii de către acestea a unor infracţiuni internaţionale. În acest caz, persoana fizică răspunde în faţa organelor jurisdicţionale internaţionale, fiind vorba de o răspundere penală individuală. Conform teoriilor relevate în dreptul internaţional, răspunderea internaţională a unui stat sau a altui subiect de drept internaţional poate să aibă la bază comiterea unui act ilicit internaţional, acţiune sau inacţiune, de o anumită gravitate, ce încalcă principiile şi normele de drept internaţional, sau a unei infracţiuni internaţionale, faptă de o gravitate deosebită ce lezează nu numai interesele unui stat, ci şi ale comunităţii internaţionale în ansamblul său. Nu este nevoie de a demonstra existenţa unei culpe a autorului faptei ilicite (decât în mod excepţional, în cazul anumitor tratate) pentru a se angaja răspunderea internaţională a acestuia. Răspunderea internaţională a statului se poate fundamenta şi „pe risc”, în dreptul internaţional fiind reglementată, prin tratate, răspunderea obiectivă a statelor pentru activităţi considerate legale (licite) din punct de vedere al dreptului internaţional, dar care au produs consecinţe prejudiciabile altui stat sau subiect de drept internaţional. Elementele răspunderii internaţionale ale statului pentru fapte ilicite Acestea sunt: ♦ conduita ilicită; ♦ imputabilitatea conduitei ilicite unui subiect al dreptului internaţional public; ♦ producerea unui prejudiciu. Aceste elemente trebuie să fie întrunite cumulativ pentru a se putea angaja răspunderea internaţională a subiectului de drept internaţional. Conduita ilicită Încălcarea unei obligaţii internaţionale, aflată în vigoare, indiferent care este sursa acestei obligaţii – tratat, cutuma sau alt izvor de drept internaţional – constituie un fapt internaţional ilicit. Faptul internaţional ilicit constă într-o acţiune sau omisiune a subiectului de drept prin care se încalcă o obligaţie internaţională. Faptele ilicite pot fi clasificate, în funcţie de nivelul lor de gravitate – apreciat faţă de importanţa normei internaţionale care se încalcă – în crime şi delicte internaţionale. Crima internaţională este definită în dreptul internaţional ca un fapt internaţional ilicit care rezultă dintr-o încălcare de către un stat a unei obligaţii internaţionale opozabilă tuturor, care se referă la o valoare esenţială pentru ocrotirea intereselor comunităţii internaţionale.

Delictul internaţional este definit prin metoda excluderii şi constă în orice fapt ilicit care nu constituie o crimă internaţională, având o mai mică gravitate. În cazul comiterii unei crime internaţionale oricare dintre subiectele dreptului internaţional este îndreptăţit să acţioneze, în sensul tragerii la răspundere a statului care a încălcat norma internaţională imperativă, spre deosebire de delicte, care conferă doar statului victimă un asemenea drept de acţiune. Există împrejurări care exclud caracterul ilicit al unui fapt internaţional. a) Consimţământul statului, dacă este exprimat în mod expres şi anterior comiterii faptei şi numai dacă nu a fost încălcată o normă imperativă de drept internaţional. b) Măsurile – chiar ilicite – luate de un stat ca răspuns la fapta ilicită a altui stat. Se are în vedere aplicarea de represalii sau alte contramăsuri de constrângere care nu se bazează pe forţă sau pe ameninţarea cu forţa. c) Forţa majoră – cu condiţia să fie irezistibilă sau imprevizibilă (în afara controlului statului) şi statul să nu fi contribuit la producerea evenimentului. d) Starea de primejdie, constă în situaţia în care, datorită unor fenomene naturale, anumite persoane sau bunuri se află în primejdie deosebită, iar pentru salvarea lor este necesară săvârşirea unor fapte internaţionale ilicite (pătrunderea şi staţionarea unor nave militare în marea teritorială sau în porturile unui stat străin, fără autorizaţia acestuia). Pentru invocarea stării de primejdie ca temei al exonerării de răspundere internaţională a unui stat se cere îndeplinită următoarea condiţie: autorul faptei să nu fi contribuit prin acte proprii la producerea stării de primejdie. e) Starea de necesitate, constând în situaţia deosebită în care se află un stat, în ceea ce priveşte salvarea intereselor sale fundamentale (existenţa sau funcţionarea statului, apărarea mediului înconjurător) ameninţate de un pericol grav şi iminent. Condiţiile în care poate să fie invocată: norma încălcată să nu aibă caracter imperativ, să nu fie puse în pericol interesele esenţiale ale altui stat, invocarea stării de necesitate să nu fi fost exclusă în mod expres printr-un tratat încheiat între statele implicate. f) Legitima apărare, presupunând dreptul unui stat, împotriva căruia a avut loc un atac efectiv din partea altui stat, de a răspunde agresiunii cu forţele sale armate. Imputabilitatea conduitei ilicite unui subiect al dreptului internaţional public S-a considerat că actele autorităţilor publice reprezintă actele statului. Actele autorităţilor sunt comise de fapt de către personale fizice care acţionează în calitatea lor oficială, acestea angajând răspunderea statului chiar dacă şi-au depăşit competenţele conferite de funcţia pe care o exercită. Statele răspund pentru actele organelor lor legislative, ale administraţiei centrale sau locale şi ale organelor judecătoreşti, dacă prin acestea se încalcă o obligaţie internaţională a sa, şi chiar pentru acte ale particularilor, în anumite condiţii.

§ Organul legislativ poate să antreneze răspunderea statului, fie prin acţiune, atunci când se adoptă legi care contravin obligaţiilor internaţionale ale statului, fie prin omisiune, atunci când nu adoptă acte normative impuse de o normă de drept internaţional, nu modifică sau nu abrogă o normă internă contrară unor angajamente internaţionale asumate de stat. § Organele executivului pot să angajeze răspunderea statului prin omisiuni sau acte de aplicare a dreptului de natură să încalce obligaţii internaţionale ale statului (de exemplu: arestări sau expulzări abuzive ale străinilor). § Organele judecătoreşti pot, la rândul lor, să implice răspunderea statului pe plan internaţional în cazul în care hotărârile pronunţate de o instanţă de judecată contravin unei norme de drept internaţional, sau procedurile de judecată, având ca parte un cetăţean străin au o durată excesivă etc. § Statul răspunde şi pentru acte ale persoanelor particulare, dacă a omis să ia măsurile necesare pentru tragerea la răspundere şi pedepsirea celor vinovaţi de comiterea unor fapte de natură să afecteze valori protejate prin convenţii internaţionale sau drepturile unor cetăţeni străini. Prejudiciul Producerea unui prejudiciu este un alt element al răspunderii internaţionale a unui stat. Pentru a fi luat în considerare, trebuie să fie îndeplinite anumite condiţii: § să existe un raport de cauzabilitate între conduita ilicită şi prejudiciul rezultat; statul lezat este ţinut să o dovedească; § prejudiciul trebuie să fie individualizat, adică să afecteze un subiect al dreptului internaţional; în cazul comiterii unei crime internaţionale se consideră că sunt lezate interesele tuturor statelor comunităţii internaţionale. Tipuri de prejudicii: § Prejudiciul material şi prejudiciul moral; primul se produce dacă este afectat patrimoniul statului victimă sau al cetăţenilor săi, iar cel de-al doilea dacă sunt afectate valori nepatrimoniale ale statului, cum ar fi suveranitatea sau onoarea statului. § Prejudiciul direct şi prejudiciul mediat. Atunci când prin încălcarea unei norme internaţionale se produce un prejudiciu care afectează statul ca subiect de drept sau organele sale, prejudiciul este direct. Dacă sunt afectate drepturile cetăţenilor unui stat ca persoane particulare, sau ale unor persoane juridice având naţionalitatea statului respectiv, prejudiciul este mediat, întrucât aceste persoane neavând calitatea de subiecte de drept internaţional nu pot acţiona în plan internaţional decât prin intermediul statului şi dacă acesta le acordă protecţie diplomatică. Statul protector, prin asumarea unei plângeri individuale a unui cetăţean al său, valorifică pe plan internaţional un drept propriu, în raport direct cu statul pus în cauză. Statul poate interveni în interesul unor subiecte de drept intern, acordând protecţia diplomatică doar în anumite condiţii, care trebuie întrunite cumulativ:

a) statul trebuie să dovedească faptul că acţiunile sau omisiunile celuilalt stat, care au prejudiciat interesele cetăţenilor săi, reprezintă o încălcare a unei norme de drept internaţional; b) persoanele particulare trebuie să facă dovada că au epuizat căile de recurs interne disponibile, împotriva statului căruia i se pretinde repararea prejudiciului; c) statul protector trebuie să verifice dacă prejudiciul pretins de persoanele particulare nu s-a produs ca urmare a propriei sale conduite ilicite, prin raport cu dreptul intern al statului a cărui răspundere se invocă. Chiar dacă toate aceste condiţii ar fi îndeplinite acordarea protecţiei diplomatice rămâne un drept discreţionar al statului, neavând caracterul de obligaţie internă sau internaţională. Forme de reparare a prejudiciului: a) Repararea în natură a prejudiciului (restitutio in integrum) vizează restabilirea – dacă este posibil – a situaţiei anterioare producerii prejudiciului. Se poate realiza dacă e vorba de prejudicii materiale care nu au avut un efect ireversibil. b) Repararea prin echivalent (despăgubirile) este forma cea mai des utilizată de reparare a prejudiciilor atât materiale cât şi morale. O condiţie pentru a putea opera este individualizarea şi evaluarea prealabilă a prejudiciului, precum şi dovedirea cuantumului pretins. De regulă, despăgubirile trebuie să acopere atât pierderea efectiv suferită (damnum emergens), cât şi câştigul nerealizat (lucrum cessans). Dreptul internaţional actual reglementează pe cale convenţională răspunderea internaţională bazată pe risc, în principal în trei domenii: a) în domeniul nuclear, convenţiile internaţionale prevăd existenţa unei răspunderi obiective pentru exploatarea instalaţiilor nucleare (Convenţia de la Paris din 1960, Convenţia de la Viena, din 1963 etc.); b) în domeniul maritim, în special în cazul poluării mărilor cu hidrocarburi; convenţiile internaţionale prevăd o răspundere obiectivă a proprietarilor de nave care transportă hidrocarburi sau a celor care exploatează instalaţii de foraj marin (Convenţia asupra dreptului mării, din 1982 etc.); c) în cazul activităţii spaţiale a statelor sau organizaţiilor internaţionale (Tratatul privind spaţiul cosmic, din 1967, Convenţia asupra răspunderii internaţionale pentru daune provocate de obiecte spaţiale, din 1972). 5.4. INSTITUŢII JURISDICŢIONALE INTERNAŢIONALE Curtea Penală Internaţională a fost creată ca instituţie jurisdicţională permanentă, cu competenţa obligatorie pentru statele-părţi la Statul acesteia. Jurisdicţia acesteia este complementară jurisdicţiilor penale naţionale. Statutul

Curţii a fost adoptat printr-o convenţie între state şi a fost deschis semnării la 17 iulie 1998, la sediul O.N.U., urmând să intre în vigoare după depunerea de către 60 de state a instrumentelor de ratificare. Sediul Curţii este la Haga. Prin Statutul său, Curtea dispune de personalitate juridică internaţională, fiind competentă să-şi exercite funcţiile pe teritoriul oricărui stat-parte la Statut. Curtea este competentă să judece şi să pedepsească persoanele fizice vinovate de comiterea unor infracţiuni deosebit de grave – definite prin exemplificare în Statutul C.P.I. – şi care aduc atingerea intereselor ansamblului comunităţii internaţionale: a. crime de genocid; b. crime împotriva umanităţii; c. crimele de război; d. crimele de agresiune. a) Crima de genocid este definită drept „orice acte comise cu intenţia de a distruge, în tot sau în parte, un grup naţional, etnic, rasial sau religios prin: ♦ uciderea membrilor grupului; ♦ atingerea gravă a integrităţii fizice şi psihice a membrilor grupului; ♦ supunerea intenţionată a grupului la condiţii de existenţă care să conducă la distrugerea sa fizică totală sau parţială; ♦ măsuri vizând împiedicarea naşterilor în cadrul grupului; ♦ transferul forţat de copii de la un grup la altul.” b) Prin crime contra umanităţii se înţelege oricare dintre actele menţionate în continuarea, atunci când sunt comise în cadrul unui atac generalizat sau lansat sistematic asupra populaţiei civile: ucidere, exterminare, sclavaj, deportare sau transfer forţat de populaţie, condamnarea la închisoare sau alte forme de privare gravă de libertate, tortură, viol, sclavie sexuală, prostituţie forţată sau oricare altă formă de violenţă sexuală de gravitate comparabilă, persecutarea unui grup pentru motive de ordin politic, rasial, naţional, etnic, cultural, religios sau bazat pe sex, sau, în funcţie de alte criterii universal recunoscute ca inadmisibile în dreptul internaţional, crima de apartheid şi alte acte inumane cu un caracter similar, cauzatoare de suferinţe puternice şi care aduc atingerea gravă integrităţii fizice sau mentale. c) Crime de război. Curtea este competentă să judece crimele de război, în special acele crime care se înscriu în cadrul unui plan sau al unei politici elaborate. Prin crime de război se înţelege, în virtutea Convenţiilor de la Geneva, din 1949, privind dreptul umanitar şi a altor convenţii internaţionale: 1. omuciderea intenţionată; 2. tortura sau tratamentele inumane, inclusiv experienţele biologice; 3. provocarea cu intenţie a unor suferinţe puternice sau a unor atingeri grave a integrităţii fizice; 4. distrugerea şi însuşirea de bunuri, nejustificată de necesităţi militare şi executată pe o scară largă, în mod ilicit;

5.

constrângerea unui prizonier de război să servească interesele unei armate străine; 6. privarea intenţionată a unui prizonier de război de dreptul la un proces echitabil; 7. deportarea sau arestarea ilegală; 8. luarea de ostatici; 9. lansarea de atacuri deliberate împotriva populaţiei civile şi a bunurilor acesteia; 10. lansarea de atacuri deliberate împotriva misiunilor umanitare şi de menţinere a păcii; 11. lansarea unui atac deliberat atunci când este evident că acesta va produce pierderi de vieţi şi pagube materiale în rândul populaţiei civile; 12. uciderea sau rănirea combatanţilor inamici după ce aceştia s-au predat; 13. portul unor însemne militare sau a uniformei inamice, atunci când are drept urmare pierderea de vieţi sau rănirea gravă a adversarului; 14. stabilirea de către puterea ocupantă a unei părţi din populaţia sa în teritoriul ocupat, precum şi transferul în interiorul acestui teritoriu sau în afara lui a unei părţi sau a totalităţii populaţiei indigene; 15. lansarea de atacuri deliberate împotriva construcţiilor destinate uzului religios, educativ, artistic, ştiinţific sau caritabil, precum şi împotriva monumentelor istorice şi a spitalelor, atunci când acesta nu sunt obiective militare; 16. supunerea prizonierilor la experienţe medicale şi ştiinţifice; 17. distrugerea sau confiscarea bunurilor inamice, atunci când nu sunt impuse de necesităţi militare; 18. obligarea naţiunilor părţii adverse pentru participarea la operaţiuni de război îndreptate împotriva propriei ţări; 19. jefuirea localităţilor ocupate; 20. utilizarea otrăvurilor, a gazelor asfixiate, precum şi armelor de natură să provoace inamicului suferinţe inutile; 21. atingerea demnităţii persoanei, prin tratamente umilitoare şi degradante; 22. violul, sclavia sexuală, prostituţia forţată, sterilizarea forţată; 23. utilizarea ostaticilor civili pentru a proteja zone sau forţe militare; 24. atacurile deliberate împotriva clădirilor, materialelor, unităţilor şi mijloacelor de transport sanitare care utilizează semnele distinctive prevăzute prin convenţiile de la Geneva; 25. înfometarea deliberată a civililor; 26. înrolarea tinerilor sub 15 ani. Actele numerate în cadrul acestor definiţii nu sunt limitative.

Competenţa personală a C.P.I. Curtea este competentă să judece şi să pedepsească persoanele fizice vinovate de comiterea infracţiunilor precizate mai sus, dacă au împlinit vârsta de 18 ani. Calitatea oficială de şef de stat sau de guvern, de preşedinte de parlament, de demnitar sau funcţionar public nu exonerează pe autorul faptei de răspundere penală în faţa Curţii şi nici nu constituie un motiv de reducere a pedepsei. Imunităţile sau regulile de procedură speciale care însoţesc calitatea oficială a unei persoane nu împiedică Curtea să îşi exercite competenţa faţă de persoana în cauză. Răspunderea penală a persoanelor fizice, este o răspundere individuală. Nu se admite răspunderea colectivă a acestora. Comandanţii militari, pe lângă responsabilitatea pentru propriile crime, răspund penal în faţa Curţii şi pentru crimele comise de către forţele plasate sub comanda şi controlul lor efectiv. Curtea devine competentă să judece persoanele fizice care au comis crime împotriva unui stat-parte la Statut în următoarele situaţii: a. prin sesizarea Procurorului de către un stat-parte; b. prin sesizarea Procurorului de către Consiliul de Securitate al O.N.U.; c. prin deschiderea, din oficiu, de către Procuror, a unei anchete în legătură cu comiterea unei infracţiuni. O cauză nu este considerată admisibilă de către Curte, atunci când: crima a făcut obiectul unei anchete din partea unui stat competent în cauză, mai puţin atunci când acest stat nu a dorit sau nu a fost incapabil să efectueze ancheta; persoana vizată a fost deja judecată pentru faptele care fac obiectul plângerii; (conform principiului „non bis in idem” nimeni nu poate fi judecat de către Curte sau de către altă instanţă pentru crime pentru care a fost deja condamnat sau achitat de către Curte); cauza nu prezintă suficientă gravitate pentru a fi judecată de către Curte. Curtea, în judecarea cauzelor, aplică prevederile Statutului, Convenţiile de la Geneva privind dreptul umanitar, alte convenţii şi cutume internaţionale. De asemenea, sunt aplicabile cauzelor principiile generale ale dreptului penal: legalitatea incriminării şi a pedepsei (nullum crimen sine lege, nulla poena sine lege), neretroactivitatea legii penale, responsabilitatea penală individuală. Cauze care înlătură responsabilitatea penală: a. bolile psihice care împiedică conştientizarea caracterului infracţional al faptei; b. starea de intoxicaţie provocată involuntar, care împiedică conştientizarea caracterului infracţional al faptei; c. legitima apărare; d. constrângerea prin ameninţarea cu moartea sau atingerea gravă a integrităţii fizice; e. comiterea crimei de către alte persoane; f. alte cauze a căror constatare rămâne la latitudinea Curţii;

g. nimeni nu poate fi răspunzător şi nu poate fi pedepsit pentru o crimă de competenţa Curţii decât atunci când elementul material al crimei a fost săvârşit cu intenţie şi în cunoştinţă de cauză; h. eroarea de fapt şi eroarea de drept nu înlătură răspunderea penală. De asemenea, nu îl exonerează de răspundere pe autorul faptei ordinul unui superior, militar sau civil, singura excepţie fiind cazul în care persoana în cauză nu a realizat că ordinul e ilegal; potrivit statutului Curţii, ordinul de a comite un genocid sau o crimă împotriva umanităţii este evident ilegal. i. crimele care sunt de competenţa Curţii sunt imprescriptibile. Structura Curţii Curtea se compune din: o cameră preliminară, o cameră de primă instanţă, o cameră de apel, un oficiu al procuraturii şi o grefă. Curtea are în componenţă 18 judecători, aleşi dintre cei mai reputaţi specialişti în domeniu, având cetăţenia statelor-părţi la Statut, dar nu mai mult de un reprezentat al unui stat. Judecătorii au un mandat de 9 ani şi nu pot fi realeşi. Curtea este condusă de Preşedinte. Curtea beneficiază, pe teritoriul statelor-părţi la Statut, de privilegiile şi imunităţile necesare îndeplinirii misiunii sale. Judecătorii, Procurorul, procurorii adjuncţi şi Grefierul beneficiază, în exercitarea atribuţiilor lor, de privilegiile şi imunităţile acordate şefilor misiunilor diplomatice. După expirarea mandatului, ei continuă să beneficieze de imunitate împotriva oricărei proceduri legale în legătură cu declaraţiile date sau actele realizate în exercitarea funcţiilor lor oficiale. Limbile oficiale ale Curţii sunt engleza, araba, chineza, spaniola, franceza şi rusa. Procedura în faţa curţii Procedura comportă mai multe etape: a. sesizarea procurorului; b. procedura în faţa Camerei preliminare; c. procedura în faţa autorităţilor statului naţional; d. procedura în faţa Camerei de primă instanţă; e. pronunţarea sentinţei; f. procedura în faţa Camerei de apel. Procurorul poate să solicite arestarea persoanei, măsură pe care o dispune Camera preliminară pe baza convingerii că sunt motive rezonabile de a crede că persoana în cauză a comis crima şi că arestarea este necesară pentru a garanta prezenţa acesteia în faţa instanţei, împiedicarea obstrucţionării anchetei, precum şi de împiedicarea a comiterii unei alte crime. Statutul-parte care primeşte cerere de arestare trebuie să ia imediat măsuri pentru punerea în executare a cererii, conform propriei legislaţii şi Statutului Curţii. Persoana arestată este imediat deferită autorităţii juridice componente a statutului de detenţie, care verifică dacă mandatul de arestare a vizat într-adevăr acea

persoană, dacă procedura de arestare a fost respectată şi dacă au fost respectate drepturile persoanei în cauză. Persoana arestată are dreptul de a cere punerea în libertate provizorie, cererea fiind examinată de autoritatea competentă a statului de detenţie, decizia finală aparţinând însă Camerei preliminare. Persoanele supuse anchetei au următoarele drepturi: a. nu pot fi obligate să depună mărturie împotriva lor sau să se declare vinovate; b. nu pot fi supuse nici unei forme de constrângere sau ameninţare şi nici torturii sau vreunui tratament crud, inuman sau degradant; c. beneficiază gratuit de interpret, atunci când este necesar; d. nu pot fi arestate sau reţinute în mod arbitrar. Atunci când este suspectată de comiterea unei crime, persoana care urmează să fie interogată are următoarele drepturi: a. de a fi informată înaintea interogatorului că există motive pentru a o suspecta de comiterea crimei; b. de a păstra tăcerea, fără ca acest fapt să fie luat în considerare pentru a determina culpa sau nevinovăţia persoanei anchetate; c. de a fi asistată de un apărător ales sau, în cazul în care nu are un astfel de apărător, de un apărător din oficiu, în mod gratuit; d. de a fi interogată în prezenţa apărătorului său. Procesul are loc la sediul Curţii, în prezenţa acuzatului. Procesul se desfăşoară potrivit principiului publicităţii şi al contradictorialităţii dezbaterilor.

CAPITOLUL 6 REFORMA SISTEMULUI MILITAR DIN ROMÂNIA ÎN PROCESUL DE INTEGRARE EURO-ATLANTICĂ 6.1. ARMONIZAREA LEGISLAŢIEI MILITARE ROMÂNEŞTI CU ACQUIS-UL N.A.T.O. ŞI AL UNIUNII EUROPENE. Politica de apărare a României şi reforma militară au contribuit la realizarea unei creşteri a credibilităţii de ţară, oferind baza principală pentru o politică externă fructuoasă şi o diplomaţie activă a ţării noastre în actualul context internaţional. În domeniul restructurării armatei, în calitatea statului român de membru al alianţei militare N.A.T.O., s-a hotărât ca efectivele forţelor armate să însumeze 90.000 de militari şi civili şi s-a renunţat la forţele de rezervă. Peste 60% din forţele armate sunt în prezent formate din profesionişti. România a demonstrat capabilităţi în a oferi infrastructura sa pentru înlocuirea trupelor N.A.T.O. dislocate în regiunea Balcanilor (forţele americane au fost rotite prin portul Constanţa). România a utilizat mijloacele proprii pentru dislocarea forţelor proprii în Afganistan (avioane C.130 Hercules, transportul maritim civil în baza unor contracte comerciale), fapt apreciat de reprezentanţii N.A.T.O. După ce a preluat preşedinţia comitetelor de coordonare ale brigăzii Sud-Est Europene (SEEBRING), România a devenit un actor al operaţionalizării şi angajării sale în operaţiuni N.A.T.O. în Balcani. Dezvoltarea parteneriatului cu S.U.A. s-a concretizat în definirea, în mod clar, a nevoilor de asistenţă. Aceasta a determinat creşterea sprijinului Pentagonului pentru reforma armatei României prin furnizarea de fonduri destinate programelor. După tragicele acţiuni teroriste, septembrie 2001, România a participat pentru prima dată într-un proces politic şi militar de operaţionalizare a unei coaliţii militare internaţionale. În operaţiunea de luptă Enduring Freedom, militarii români au participat, pentru prima oară după cel de-al doilea război mondial la misiuni efective de război pe teritoriul Afganistanului. În anul 2003, România a dezvoltat, încă de la începutul operaţiunilor din Irak, o ofertă importantă de forţe. În faza actuală a procesului de stabilizare şi reconstrucţie a Irakului, România participă cu aproape 800 de militari, atât la operaţiunile militare, cât şi în cadrul Autorităţii Provizorii a Coaliţiei, la procesul de constituire a structurilor statale şi de securitate irakiene. Anul 2003 a adus în prim-plan o premieră, şi anume participarea la prima misiune a Uniunii europene în Balcani, respectiv MISIUNEA – CONCORDIA din Macedonia.

Obiectivul României de aderare la Alianţa Nord-Atlantică a fost atins, iar participarea la procesul decizional al N.A.T.O. va conferi României un nou statut în planul relaţiilor internaţionale, ceea ce va reprezenta un atu important în negocierile privind integrarea în U.E. A fost iniţiată o revizuire fundamentală a structurilor de forţe, care presupun trecerea de la asigurarea apărării teritoriale la protejarea şi promovarea intereselor naţionale, ale aliaţilor şi partenerilor într-un mediu internaţional complex. Noua structură de forţe va permite creşterea capacităţilor de reacţie rapidă, dislocabile şi sustenabile în teatrul de operaţii, îmbunătăţirea contribuţiei militare la întreaga gamă de operaţiuni a N.A.T.O. Se va urmări profesionalizarea completă a forţelor militare până în anul 2007. Constituţia României, revizuită în 2003, oferă cadrul juridic necesar realizării acestui deziderat. Managementul resurselor umane are o importanţă deosebită în perspectiva implementării noilor structuri de forţe şi pentru adaptarea instruirii la nivelul exigenţelor N.A.T.O. Sunt în curs de finalizare Ghidul carierei militare individuale şi Ghidul carierei civililor din Ministerul Apărării Naţionale. A fost înfiinţată şi funcţionează o comisie de selecţie a personalului care va încadra funcţii de reprezentare naţională la NATO şi în cadrul structurilor Alianţei Nord-Atlantice. Procesul se derulează în condiţii de transparenţă şi corectitudine, în vederea încadrării unui personal competent. În această perioadă s-au concretizat noi abordări în domeniul politicii de apărare a României, prin dezvoltarea diplomaţiei militare. Au fost consolidate programele de modernizare a armatei, iar implementarea sistemului naţional de planificare bugetară a creat cadrul necesar pentru compatibilitate şi integrare rapidă în sistemul N.A.T.O. S-a dezvoltat relaţia de parteneriat strategic cu S.U.A., asistenţa primită contribuind la eforturile de combatere a terorismului şi pentru gestionarea crizelor. Se analizează dislocarea unor baze americane pe teritoriul României (posibile locaţii ar fi Aeroportul Mihai Kogălniceanu şi Aeroportul Câmpia Turzii). Dezvoltarea unei contribuţii solide la N.A.T.O., la nivelul unei Divizii operative, în anul 2007, presupune continuarea într-un ritm accelerat a reformelor militare. Profesionalizarea armatei implică un nou cadru politico-militar şi juridic pentru armata României şi pentru capacitatea sa de reacţie rapidă. O prioritate specială va fi acordată unor noi pachete legislative de planificarea forţelor, generarea de capacităţi pentru misiunile N.A.T.O. şi dislocarea în teatrele de operaţii militare. În prezent reforma militară a atins un nivel avansat, prin executarea noilor misiuni în cadrul alianţei euroatlantice. România a devenit furnizor de securitate pentru Balcani şi Caucaz. În continuare, reforma instituţiei militare va viza: perfecţionarea sistemului de telecomunicaţii şi informatică, astfel încât să fie compatibil cu N.A.T.O. termen de finalizare anul 2007; profesionalizarea completă a armatei până în decembrie

2007; întocmirea noului plan de înzestrare al armatei, conform exigenţelor NATO; definirea planurilor de restructurare a unităţilor şi marilor unităţi pentru următorii doi ani; elaborarea strategiei de formare, instruire şi perfecţionare a personalului Ministerului Apărării Naţionale. Asigurarea suveranităţii naţionale, apărarea spaţiului aerian, securizarea căilor de comunicaţii şi de transport reprezintă priorităţi pentru integrarea României în Uniunea Europeană. Se impune, în mod stringent, modernizarea flotei de transport strategic, dezvoltarea sistemului de control aerian naţional şi conectarea la sistemul N.A.T.O. Procesul de reformă a sistemului militar naţional nu poate fi complet fără transformări fundamentale în toate componentele sale, inclusiv în domeniul achiziţiilor, al tehnologiilor utilizate şi al logisticii. Modernizarea managementului achiziţiilor pentru apărare, în vederea armonizării practicilor şi metodelor utilizate cu cele existente în ţările membre ale N.A.T.O. şi ale U.E., a presupus implementarea unui pachet de acte normative care să asigure gestionarea unitară şi coerentă. În afara reglementărilor specifice achiziţiilor de tehnică militară, în Ministerul Apărării Naţionale au fost introduse şi aplicate şi alte proceduri. În conformitate cu prevederile Hotărârii de Guvern nr.182/2002, a fost introdusă, cu titlul de obligativitate, utilizarea sistemului de achiziţii electronice. În anul 2004 s-au efectuat aproape 3.000 de licitaţii în sistem electronic, ceea ce a permis realizarea de economii de fonduri de aproximativ 40%. La nivelul Ministerului Apărării Naţionale a fost elaborat CODUL ETIC AL PERSONALULUI IMPLICAT ÎN PROCESUL DE ACHIZIŢII. În sistemul militar românesc a fost generată, după modelul N.A.T.O., o structură militară – C.I.M.I.C. Cooperarea civili-militari (C.I.M.I.C.) ocupă un loc important în sfera de preocupări a N.A.T.O., decurgând din necesitatea ca forţele armate să coopereze şi să ofere sprijin autorităţilor centrale (locale) şi populaţiei civile în zone de conflict armat sau în situaţii de producere a unor calamităţi naturale (dezastre). C.I.M.I.C.-ul reprezintă, în prezent, o activitate militară, o parte a operaţiilor de sprijin al păcii, care ar putea include sprijinul acordat unei autorităţi locale sau naţionale. O caracteristică a structurilor C.I.M.I.C. constă în cooperarea armatei cu o mare varietate de organizaţii neguvernamentale sau internaţionale, care sunt implicate activ în zona de operaţii militare. În accepţiunea O.N.U. structura C.I.M.I.C. reprezintă: „o relaţie de sprijin reciproc, planificare integrată şi schimb constant de informaţii între forţele militare şi organizaţiile umanitare”. Conceptul C.I.M.I.C. este relevat în instrumentele juridice ale Uniunii Europene ca fiind „sarcinile sau activităţile specifice desfăşurate de forţele

operaţionale ale U.E., izolat sau în parteneriat, cu una sau mai multe organisme civile, întotdeauna în sprijinul misiunii comandantului”. Pentru viitorul sigur al Europei se impune dezvoltarea cooperării, în deplină armonie, între U.E. şi N.A.T.O., precum şi eliminarea disensiunilor apărute între S.U.A. şi unele state ale Europei. Noul secretar general al N.A.T.O. a făcut următoarea remarcă: „Europa nu poate fi rivalul S.U.A.: din punct de vedere politic, este imposibil; din punct de vedere militar, este de neconceput; din punct de vedere economic, nu îşi permite aşa ceva. Europa şi S.U.A. pot fi doar parteneri”. România are ca obiectiv politico-strategic aderarea la Uniunea Europeană la 01.01.2007. Revizuirea Constituţiei, în anul 2003, prin armonizarea textului cu legislaţia statelor membre ale Uniunii Europene va compatibiliza valorile fundamentale româneşti cu instituţiile similare europene. Eforturile pentru integrarea armatei naţionale în structurile de securitate euroatlantice au determinat alinierea instituţiilor juridice militare la standardele occidentale, cu trecerea de la o armată de masă (sistemul clasic defensiv, cu încorporarea obligatorie) la o armată modernă profesionistă. În procesul de aderare la instituţiile de securitate euroatlantice, a fost necesară reorganizarea şi retehnologizarea forţelor armate, adaptarea cadrului naţional legislativ în vederea realizării flexibilităţii necesare luării deciziilor de participare a forţelor şi mijloacelor la misiuni în afara teritoriului naţional. În Constituţia României, art. 118, se stipulează „în condiţiile legii şi ale tratatelor internaţionale la care România este parte, armata contribuie la apărarea colectivă în sistemele de alianţă militară şi participă la acţiuni privind menţinerea sau restabilirea păcii”, prevăzându-se, în continuare, „pe teritoriul României pot intra, staţiona, desfăşura operaţiuni sau trece trupe străine numai în condiţiile legii sau ale tratatelor internaţionale la care România este parte”. În urma acestor modificări de text constituţional, Ministerul Apărării Naţionale a promovat proiectul de Lege privind participarea forţelor armate la misiuni în afara teritoriului statului român, fiind adoptată Legea nr. 42/2004. Dispoziţiile acestui act normativ simplifică procedurile care permit deplasarea trupelor româneşti în afara graniţelor ţării şi prevede posibilitatea ca structurile specializate ale Ministerului Apărării Naţionale să realizeze acordurile tehnice privind participarea concretă în teatrul de operaţii. Legea nr. 42/2004 are ca principal obiectiv eficientizarea actului de decizie, în sensul creşterii operativităţii trimiterii forţelor armate în misiuni internaţionale. Creşterea rolului Preşedintelui României în luarea deciziei a fost necesară pentru asigurarea operativităţii în îndeplinirea misiunilor. Preşedintele nu poate trimite forţe armate în afara teritoriului naţional decât dacă obligaţia rezultă din tratatele internaţionale la care România este parte, acte care sunt ratificate de Parlament. Fondurile necesare pregătirii şi trimiterii de unităţi militare la misiunile internaţionale se aprobă de Parlament. În art. 7, din prezenta lege, se stipulează

obligaţia preşedintelui de a informa parlamentul despre decizia de a trimite forţe în afara graniţelor naţionale. Prima misiune cu componentă militară a Uniunii Europene în spaţiul balcanic este Acţiunea comună 2004/570/P.E.S.C.O. privind operaţiunea militară a Uniunii Europene în Bosnia şi Herţegovina, adoptată de Consiliul Uniunii Europene la 12 iulie 2004. Tratatele de la Maastricht şi Amsterdam au introdus instrumente de acţiuni politico-diplomatice, militare şi de securitate potrivit Politicii Externe de Securitate comună (P.E.S.A.). În cadrul Consiliului European s-a stabilit că Uniunea trebuie să creeze mecanismele necesare pentru a prelua în întregime contribuţiile de prevenire a conflictelor şi gestionare a crizelor definite de Tratatul asupra Uniunii Europene, denumite şi misiunile Petersberg, prin dezvoltarea capabilităţilor civile şi militare pe care aceasta le are la dispoziţie. În gestionarea crizelor regionale, Comisia Europeană are un rol esenţial, ca organ executiv. Misiunea ALTHEA a Uniunii Europene în Bosnia şi Herţegovina a debutat la 2 decembrie 2004 şi a preluat responsabilităţile misiunii S.F.O.R. a N.A.T.O. Baza Juridică a participării României la această operaţiune a reprezentat-o Acordul semnat la data de 22 noiembrie 2004. Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 117/2004 relevă ratificarea Acordului dintre România şi Uniunea Europeană privind cadrul general de participare a trupelor române la operaţiunile U.E. de gestionare a crizelor. Concomitent cu acest acord România a semnat „Declaraţia oficială de renunţare, în limita prevederilor legale naţionale, la orice pretenţii împotriva unui alt stat participant la o misiune de gestionare a crizelor condusă de Uniunea Europeană, pentru daunele produse prin rănirea sau moartea personalului său ori pentru distrugerea sau pierderea bunurilor din proprietatea statului român, puse la dispoziţia Uniunii Europene, dacă această rănire, moarte sau pagubă a fost cauzată de personalul respectiv în exercitarea atribuţiilor oficiale şi în legătură cu operaţiunea de gestionare a crizelor condusă de U.E.”. Prin semnarea acordului, România contribuie la executarea operaţiilor de gestionarea a crizelor sub egida Uniunii Europene. Dacă Uniunea Europeană utilizează în gestionarea unei crize bunuri şi capabilităţi N.A.T.O., România poate să solicite participarea la operaţiunea respectivă. Acordul cuprinde prevederi referitoare la statutul personalului participant, aspecte financiare, soluţionarea diferendelor pe căi diplomatice, protecţia informaţiilor clasificate. S-a elaborat cadrul juridic, compatibil cu standardele N.A.T.O., în domeniul protecţiei informaţiilor secrete clasificate. Prin Ordonanţa Guvernului nr.4/2004 (aprobată prin Legea 77/2004) se permite extensia sistemului de comunicare şi informare N.A.T.O. în România.

Statutul personalului misiunii ALTHEA va fi acelaşi cu cel avut de personalul militar care a participat la I.F.O.R./S.F.O.R. Consiliul European procedează la o evaluare periodică a ameninţărilor cu care se confruntă U.E. Tratatul de aderare al României la U.E. a fost negociat la 4 februarie 2005 şi semnat la 26 aprilie 2005. CONSTITUŢIA UNIUNII EUROPENE conferă noi competenţe în domeniul cooperării administrative, militare şi de afaceri interne (este prevăzută crearea unui Parchet European). Pe lângă redenumirea politicii europene de securitate şi apărare (P.E.S.A.) în politică de securitate şi apărare comună (P.S.A.C.), Constituţia U.E. consacră principiul solidarităţii statelor membre în faţa riscurilor de securitate regională. Clauza de „apărare reciprocă” relevă că dacă unul dintre statele membre va face obiectul unei agresiuni armate, celelalte state au obligaţia să-i ofere asistenţă prin orice mijloace (inclusiv militare). Această clauză exprimă pentru prima dată o „solidaritate militară” proprie statelor membre U.E. şi distinctă de cea conferită de art. 5 din Tratatul Organizaţiei Nord Atlantice (N.A.T.O.). Uniunea Europeană poate executa misiuni specifice pentru lupta împotriva terorismului, misiuni de prevenire a conflictelor şi misiuni de stabilizare postconflict. Uniunea Europeană se va baza pe forţele naţionale sau multinaţionale, puse la dispoziţie de către statele membre. Liderii U.E. au semnat, la 29 octombrie 2004, TRATATUL DE INSTITUIRE A UNEI NOI CONSTITUŢII PENTRU EUROPA, într-un cadru solemn, la Roma, stabilindu-se o perioadă de doi ani pentru ratificarea acestuia de către guvernele statelor membre. În Constituţia U.E. sunt prevăzute instituţii cu competenţe specifice domeniului politico-juridico-militar capabile să se conexeze la nivelul european (naţional) pentru asigurarea spaţiului de securitate şi apărare comună. U.E. respectă identitatea naţională a statelor membre, structurile fundamentale constituţionale şi funcţiile esenţiale ale statului în planul asigurării integrităţii teritoriale statale pentru menţinerea ordinii publice interne. Impactul legislativ va face din Constituţia României un fel de Regulament Constituţional de aplicare a Constituţiei Europei în România. Probabil va fi revizuită Constituţia României, vor fi adoptate codurile şi legile naţionale în spirit european. Conform Art. 188, alin. 1/Cosntituţia României „Armata este subordonată exclusiv voinţei poporului pentru garantarea suveranităţii, a independenţei şi a unităţii statului, a integrităţii teritoriale a ţării şi a democraţiei constituţionale. În condiţiile legii şi ale tratatelor internaţionale la care România este parte, armata contribuie la apărarea colectivă în sistemele de alianţă militară şi participă la acţiuni privind menţinerea sau restabilirea păcii”.

Consiliul Suprem de Apărare a Ţării, care, conf. Art. 119 din Constituţie, „organizează şi coordonează unitar activităţile de apărare a ţării şi cele de participare la misiuni internaţionale”, va trebui să aibă noi atribuţii pentru o eficientă conlucrare cu noile instituţii europene, precum COMITETUL POLITIC DE SECURITATE şi AGENŢIA EUROPEANĂ PENTRU ARMAMENT, CERCETARE ŞI CAPABILITĂŢI MILITARE (activează sub autoritatea CONSILIULUI DE MINIŞTRI al U.E.). Această agenţie europeană are ca principală misiune identificarea obiectivelor de capacitate militară ale statelor membre şi evaluarea respectării angajamentelor de capacităţi puse la dispoziţie de către statele membre ale U.E. Spaţiul juridic unic european asigură protecţia drepturilor omului, dezvoltarea economică în România, precum şi nevoia de securitate şi integritate teritorială. Uniunea Europeană, conform Constituţiei sale, duce o politică externă comună bazată pe dezvoltarea solidarităţii reciproce a statelor membre, pe identificarea problemelor de interes general. Uniunea europeană respectă obligaţiile care decurg din Tratatul Atlanticului de Nord pentru statele membre care consideră că apărarea lor comună se realizează în cadrul N.A.T.O. Pentru punerea în aplicare a politicilor de securitate şi de apărare comune, statele membre pun la dispoziţie U.E. capacităţi civile şi militare pentru a contribui la obiectivele definite de Consiliul de Miniştri. Statele membre sunt obligate, conform Constituţiei Europene, să-şi îmbunătăţească progresiv capacităţile militare. România va trebui să identifice necesităţile operaţionale, să promoveze măsurile necesare satisfacerii lor şi să contribuie la întărirea bazei industriale şi tehnologice în sectorul de apărare. Uniunea Europeană mobilizează toate resursele militare în vederea: prevenirii ameninţărilor teroriste pe teritoriul statelor membre; protejării instituţiilor democratice şi a populaţiei civile de un eventual atac terorist. Managementul situaţiilor de criză, în domeniul securităţii naţionale, capătă valenţe noi în funcţie de nevoile de securitate ale N.A.T.O. sau ale U.E. la momentul respectiv. Legislaţia militară românească trebuie să devină suplă, dinamică şi capabilă să răspundă exigenţelor politicii militare ale N.A.T.O. sau ale U.E. România a ratificat Statutul Curţii Penale Internaţionale – ROMA 1997, prin adoptarea Legii nr. 111/2020. La articolul 33, paragraful 1, din acest instrument de drept internaţional, se stipulează „O persoană care a comis o crimă de război care ţine de competenţa Curţii Penale Internaţionale, la ordinul unui superior militar sau civil, nu este exonerată de responsabilitatea penală”. Armata română trebuie să elaboreze strategii, un complex de măsuri pentru prevenirea unor abordări care ar determina prejudicii majore securităţii şi apărării naţionale, în context european sau ca membru N.A.T.O., în plan internaţional.

Decidenţii politico-militari români vor analiza şi vor acţiona în favoarea interesului naţional în misiunile gestionate de NATO şi în misiunile întreprinse sub egida Uniunii Europene (ex.: misiunea din Balcani – ALTHEA). Elaborarea unui sistem de legi organice militare pe timp de pace trebuie să răspundă exigenţelor N.A.T.O. şi ale U.E., cu asigurarea realizării idealurilor eterne ale poporului român de libertate şi progres social. Aderarea României la N.A.T.O., în anul 2004, reprezintă o garanţie pentru securitatea naţională şi permite accesul la procesul de luare a deciziilor majore în planul securităţii euro-atlantice. S-a realizat restructurarea forţelor armate române şi o dotare tehnologică capabilă să asigure interoperabilitate cu structurile alianţei militare. Obiectivul României de aderare la Alianţa Nord-Atlantică a fost atins şi va reprezenta un atu important în procesul de integrare în Uniunea Europeană. Asigurarea suveranităţii naţionale, apărarea spaţiului aerian şi securizarea căilor de comunicaţie reprezintă priorităţi pentru România în vederea aderării la Uniunea Europeană. Procesul de reformă a sistemului militar naţional nu poate fi complet fără transformări fundamentale în toate componentele sale, inclusiv în domeniul achiziţiilor, al tehnologiilor utilizate şi al logisticii. Modernizarea managementului achiziţiilor pentru apărare, în vederea consolării practicilor şi metodelor utilizate cu cele existente în ţările membre ale N.A.T.O., a presupus implementarea unui set de acte normative care să asigure gestionarea unitară coerentă. Revizuirea Constituţiei României, în anul 2003, pentru armonizarea cu legislaţia statelor membre ale Uniunii Europene, a urmărit să compatibilizeze valorile fundamentale româneşti cu instituţiile similare europene. În acest sens poate fi relevat noul aliniat (13) al art. 23 din Constituţie, conform căruia „sancţiunea privată de libertate nu poate fi decât de natură penală”. Textul este în conformitate cu Convenţia Europeană pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului – ROMA, 1950. După adoptarea Legii nr. 345/2004, pentru aprobarea retragerii rezervei formulate de România la art. 5 din Convenţia pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, a fost eliminată pedeapsa disciplinară cu arestul pentru militarii români. Se poate aprecia, pentru situaţiile de război sau criză internă (internaţională), necesitatea corelării acţiunilor militare cu potenţialul şi nevoile populaţiei civile, prin intermediul (sprijinul) autorităţilor publice centrale (locale). Adaptarea conceptuală şi acţională a sistemului militar românesc la cerinţele actuale ale instituţiilor de securitate euroatlantică şi europeană trebuie să confere cooperării civili-militari (C.I.M.I.C.) o nouă dimensiune pentru acţiunile militare. În procesul de aderare al româniei la Uniunea Europeană se vor analiza cerinţele relevate în textul Constituţiei Europei pentru promovarea intereselor naţionale, a celor care decurg din calitatea de stat membru N.A.T.O., precum şi cele de natură militară, în perspectiva integrării europene.

Evoluţia factorilor de risc la adresa securităţii naţionale a României vor evolua într-un cu tot alt mod atâta timp cât ţara noastră este membră cu drepturi depline al Alianţei Nord-Atlantice şi accede la integrarea în Uniunea Europeană. Apreciem că situaţia ţărilor europene va cunoaşte nuanţări specifice, funcţie de situaţia concretă în care se vor găsi: vor aparţine structurilor de securitate europene sau euroatlantice, vor aparţine unor alianţe central-europene, vor rămâne la statutul de nealiniere, în zona tampon sau, altfel spus, în zona „gri”. România va trebui, în etapa următoare, pentru a putea construi o societate modernă, democratică, să-şi canalizeze întreg potenţialul, să valorifice la maximum poziţia sa geostrategică şi să joace un rol activ în cadrul sistemelor de cooperare economică şi de securitate. România va avea în politica de asigurare a securităţii naţionale două orientări majore care trebuie să constituie ghidul de conduită în perioada care urmează: înfăptuirea unei politici externe capabilă să conducă ţara la integrarea în structurile europene şi să asigure creşterea rolului României în cadrul sistemelor de cooperare regională şi globală; înfăptuirea unei politici interne de reformare a întregului sistem de securitate bazat pe abordarea integrară a unor procese şi instituţii, cu logici de dezvoltare şi sisteme de interacţiuni diferite dar a căror rezultantă să fie în măsură să răspundă prompt gamei largi de riscuri şi ameninţări, indiferent de natura lor. Strategia de securitatea naţională a României fixează, în acest sens, următoarele obiective: „păstrarea independenţei, suveranităţii, unităţii şi integrităţii teritoriale a statului român, în condiţiile specifice integrării ţării în Uniunea Europeană; garantarea ordinii constituţionale, consolidarea statului de drept şi a mecanismelor democratice de funcţionare a societăţii româneşti; asigurarea libertăţilor democratice ale cetăţenilor, a drepturilor şi îndatoririlor constituţionale, a egalităţii şanselor, perfecţionarea sistemului politic şi dezvoltarea modalităţilor de realizare a solidarităţii sociale, aprofundarea reformei în justiţie, întărirea autorităţii instituţiilor statului, consolidarea mecanismelor de respectare şi aplicare a legii; relansarea economiei naţionale, combaterea sărăciei şi şomajului, perfecţionarea mecanismelor economiei de piaţă şi a disciplinei financiare; dezvoltarea societăţii civile şi a clasei de mijloc; asigurarea stabilităţii sistemului financiar-bancar şi a echilibrului social; modernizarea instituţiilor de apărare a ordinii publice, garantarea siguranţei cetăţeanului; optimizarea capacităţii de apărare naţională în strictă conformitate cu standardele N.A.T.O.; îmbunătăţirea capacităţii de participare la acţiunile internaţionale pentru combaterea terorismului şi a crimei organizate; îmbunătăţirea stării de sănătate a populaţiei şi protecţia copilului, dezvoltarea instituţiilor de educare, cercetare şi cultură; reforma administraţiei publice şi dezvoltarea regională, în corelaţie cu practicile şi reglementările europene; armonizarea relaţiilor interetnice şi edificarea statului civic multicultural, având drept garanţii ale securităţii participarea socială, integrarea interculturală şi

subsidiaritatea în actul de guvernare; acţiuni diplomatice şi o politică externă creativă, dinamică şi programatică, bazată pe respectarea tratatelor şi acordurilor internaţionale, la care România este parte, a obiectivelor şi principiilor Cartei O.N.U.; diversificarea şi strângerea legăturilor cu românii care trăiesc în afara graniţelor ţării; participarea activă la acţiunile de cooperare internaţională pentru combaterea terorismului şi a crimei organizate transfrontaliere; dezvoltarea relaţiilor de bună vecinătate şi a unei conduite participative pe plan regional, pentru consolidarea stabilităţii şi rezolvarea crizelor; asigurarea securităţii ecologice; implicarea societăţii civile în realizarea obiectivelor strategiei de securitate”. În domeniul politico-administrativ, realizarea obiectivelor de securitate naţională solicită dezvoltarea capacităţii normative a statului român, prin măsuri adoptate în mod democratic, care să respecte principiul separării puterilor în stat şi să asigure reforma instituţională şi administrativă. Statul, ca organizator al coeziunii naţionale şi sociale trebuie să devină o instituţie suplă şi eficientă, debirocratizată, aflată în slujba cetăţeanului, Democraţia participativă face ca exercitarea puterii politice să asigure participarea şi controlul cetăţeanului asupra instituţiilor şi procesului de luare a deciziilor, prin respectarea normelor democratice, în concordanţă cu prevederile Constituţiei României. În privinţa justiţiei, aceasta va trebui să realizeze o reformă de substanţă, acţiunea acesteia fiind canalizată pe următoarele direcţii: • armonizarea legislaţiei interne şi a procedurilor specifice cu acquis-ul comunitar şi alinierea acestora la exigenţele Consiliului Europei şi ale Curţii Europene a Drepturilor Omului; • prevenirea şi combaterea corupţiei şi a criminalităţii organizate, prin crearea cadrului legislativ şi a strategiei în domeniu; • consolidarea sistemului instituţional de acţiune-justiţie, administraţiepublică, servicii de informaţii; • îmbunătăţirea cooperării instituţionale pentru combaterea fenomenului infracţional; • asigurarea dreptului de liberă informare şi protejarea informaţiilor clasificate; • protejarea dreptului la intimitate, la propria imagine şi la corecta informare a cetăţeanului. Considerată ca factor de echilibru şi de stabilitate socială, precum şi o componentă esenţială a sistemului securităţii naţionale, justiţia trebuie să îndeplinească următoarele obiective strategice: „aplicarea strictă şi severă a legilor faţă de toţi cetăţenii şi în toate împrejurările – în spiritul şi litera Constituţiei – constituie o cerinţă majoră pentru toate instituţiile statului, de îndeplinirea căreia depind decisiv coeziunea socială, încrederea cetăţenilor în autorităţile publice, solidaritatea naţională. De aceea, se impun asigurarea

corectitudinii actului administrativ şi de justiţie, stabilitate legislativă şi simplificarea cadrului juridic, afirmarea justiţiei ca instituţie a cinstei şi profesionalismului”.10 În domeniul economic, se va urmări relansarea economiei ca o prioritate a politicii de securitate. Între direcţiile de acţiune vor fi: consolidarea stabilităţii macroeconomice; îmbunătăţirea mediului de afaceri; stimularea întreprinderilor mici şi mijlocii; continuarea privatizării, restructurării şi modernizării; promovarea unor politici industriale, funcţionale corespunzătoare nevoilor sociale şi adaptabile cerinţelor pieţei; dezvoltarea cooperării internaţionale; consolidarea sistemului bancar şi de asigurări, relansarea agriculturii; promovarea noilor tehnologii eficiente şi trecerea la realizarea funcţionalităţilor unei societăţi informaţionale; amenajarea teritoriului şi reabilitatea infrastructurii de transport; orientarea spre atragerea de investiţii străine; asigurarea protecţiei consumatorilor. În sprijinul asigurării securităţii şi apărării naţionale, obiectivele în domeniul educativ şi al cercetării se vor focaliza pe îmbunătăţirea cercetării, dezvoltării şi inovării în domenii cu impact asupra politicii de securitate şi apărare a României: • armonizarea politicilor proprii din domeniul educaţiei şi cercetării cu cele din domeniul apărării şi celelalte domenii importante ale vieţii economice şi sociale; • elaborarea planului naţional de cercetare, dezvoltare şi inovare pe perioade multianuale, în concordanţă cu priorităţile politicilor economice, sociale ş militare ale guvernului; • implementarea sistemului informatic naţional pentru învăţământ, cercetare şi tehnologie; • stimularea activităţilor de cercetare ştiinţifică în domeniul energiei nucleare şi utilizarea fenomenelor şi proceselor atomice şi nucleare în scopuri paşnice; • măsuri în domeniul cercetării şi educaţiei pentru securizarea informaţiilor cu caracter senzitiv, în special a celor referitoare la cercetarea cu aplicabilitate în domeniul militar. Principalele fenomene sociale care pot afecta coeziunea societăţii româneşti şi accentuează vulnerabilitatea acesteia la crize şi conflicte sociale, sunt determinate de evoluţii negative la nivel macroeconomic şi de incoerenţa cadrului legislativ. În actualul mediu de securitate, premisele fundamentale ale politicii de apărare trebuie adaptate la tipologia riscurilor şi a crizelor, prin încorporarea, alături de diplomaţia preventivă, a unor noi misiuni ale forţelor armate şi definirea parametrilor de adaptare a organismului militar la acestea. 10

Strategia de Securitate Naţională a României, Bucureşti, 2001, pag. 22.

Aderarea la N.A.T.O. presupune asumarea unui rol suplimentar în această direcţie, precum şi creşterea capacităţii puse la dispoziţie pentru întreaga gamă de misiuni ale Alianţei, inclusiv cele de apărare colectivă. Operaţiunile conduse de N.A.T.O. nu mai au delimitare geografică strictă, putând fi desfăşurate în orice parte a lumii. Complexitatea acestor misiuni şi cerinţele pe care le presupune îndeplinirea lor amplifică semnificativ contribuţia României în mediul internaţional, inclusiv la iniţiativele de cooperare regională şi subregională. Vor fi dezvoltate strategii care să asigure României participarea la demersurile de prevenire a proliferării armelor convenţionale şi de distrugere în masă, a traficului cu armament, materiale şi substanţe periculoase, precum şi în cazul folosirii acestora în mod accidental sau intenţionat. 6.2. CADRUL JURIDIC AL ORGANIZĂRII ŞI DESFĂŞURĂRII OPERAŢIUNILOR C.I.M.I.C. Situaţiile conflictuale internaţionale recente, care au reclamat utilizarea de forţe militare sub mandat O.N.U. (O.S.C.E.), indiferent de intensitate sau loc al desfăşurării, au relevat importanţa unei cooperări fructuoase între structurile militare şi autorităţile civile (organizaţiile civile). România, stat membru N.A.T.O., în plin proces de integrare în U.E., îşi asumă cu deplină responsabilitate misiunile internaţionale de sprijinire a păcii. Cooperarea civili – militari (C.I.M.I.C.) reprezintă totalitatea activităţilor desfăşurate în scopul colaborării structurilor militare cu instituţiile publice (populaţie civilă) în zone (teatrul) de acţiuni militare. Misiunile C.I.M.I.C. se pot organiza şi în afara teritoriului naţional, în cadrul operaţiunilor de sprijinire a păcii mandatate de O.N.U. (O.S.C.E.) şi care pot fi gestionare de N.A.T.O. (U.E.). În planificarea operaţiilor (acţiunilor) C.I.M.I.C. vor fi respectate normele stipulate în conţinutul instrumentelor juridice cu vocaţie în această materie: Carta O.N.U.; Convenţiile (protocoalele) internaţionale; mandatele C.S./O.N.U. şi ale O.S.C.E.; S.O.F.A. /Acordul privind Statutul Forţelor Armate ale contingentelor participante. Dreptul Internaţional Public reprezintă ansamblul raporturilor juridice care se pot realiza între subiectele de drept internaţional (state, organizaţii internaţionale). Procesul de elaborare, ratificare şi aplicare a acestor norme reprezintă ordinea juridică în plan internaţional pentru momentul istoric respectiv. Nicolae Titulescu afirma în conţinutul operei sale juridice „Dicţionarul Juridic” - în anul 1937, „Legea internaţională apare în ochii tuturor nu drept o lege de coordonare şi situaţia fiecărui stat în raport cu celelalte, nu o situaţie de dependenţă, ci drept o situaţie de independenţă”.

Funcţia principală a dreptului internaţional (intern) constă în prescrierea regulilor de conduită absolut necesare pentru funcţionarea instituţiilor civile şi a organismelor militare. În conţinutul Constituţiei României, art. 118, alin. 1, se stipulează: „În condiţiile legii şi ale tratatelor internaţionale, la care România este parte, armata contribuie la apărare colectivă în sistemele de alianţă militară şi participă la misiuni privind menţinerea sau restabilirea păcii”. Consiliul de Securitate al O.N.U. încheie acorduri S.O.F.A., cu părţile interesate, pentru stabilirea şi garantarea drepturilor şi obligaţiilor personalului militar şi civil implicat în operaţiunea de sprijinire a păcii, conform prevederilor stipulate în Convenţia privind Privilegiile şi Imunităţile aprobate de Adunarea Generală O.N.U. în anul 1946. Cooperarea civili-militari a devenit o particularitate a operaţiunilor umanitare după anul 1990. După experienţa acumulată în urma desfăşurării operaţiunilor de sprijinire a păcii, reprezentanţii organizaţiilor civile şi cei ai organizaţiilor militare au recunoscut faptul că îmbunătăţirea coordonării şi cooperării este de o importanţă vitală. Civilii şi militarii colaborează fructuos în domeniile: construcţii, logistică, transporturi, aprovizionare materială şi asistenţă medicală. În multe situaţii cooperarea civili-militari s-a realizat ad-hoc, la solicitarea organizaţiilor civile, iar reprezentanţii instituţiilor umanitare au ocupat funcţii de conducere în cadrul alianţei civili-militari. Asistenţa militară a operaţiunilor umanitare concură la instaurarea păcii şi ordinii în zona de conflict. Se pot releva o serie de motive pentru necesitatea cooperării civili-militari: nevoia de specialişti civili în rezolvarea unor aspecte ale crizei; realizarea climatului de ordine şi siguranţă pentru populaţie; utilizarea de tehnică blindată pentru unele misiuni; asigurarea unor canale de comunicare cu populaţia din zona conflictului; rezolvarea tuturor aspectelor juridice relevate în S.O.F.A. (Acordul privitor la statutul forţelor). La nivel operaţional militarii trebuie să acţioneze în aşa manieră încât organizaţiile să-i considere necesari în rezolvarea operaţiilor umanitare. La data de 15 martie 2004 a fost adoptată Legea nr. 42/2004 privind participarea forţelor armate la misiuni în afara teritoriului naţional. Prezenta lege cuprinde dispoziţii generale (art. 1, art. 3), modalităţi de planificare şi trimitere în misiuni a trupelor, realizarea înţelegerilor (acordurilor) tehnice, transferul de autoritate, condiţiile de staţionare. Conform art. 12/Legea nr. 42/2004, forţele de protecţie cuprind: unităţi şi formaţiuni de protecţie civilă; formaţiunile sanitar-voluntare de Crucea Roşie (interne şi internaţionale). Actul normativ relevă, în conţinutul textului, categoriile următoare de misiuni la care pot participa militarii români: misiuni de apărare colectivă; operaţiuni în sprijinul păcii; misiuni de asistenţă umanitară; exerciţii comune: misiuni de tip coaliţie.

Art. 4 din Legea nr. 42/2004, stipulează „până la data de 30 iunie a fiecărui an C.S.A.T., la propunerea Ministerului Apărării Naţionale sau a altor autorităţi din sistemul naţional de ordine publică ori securitate naţională, analizează şi hotărăşte forţele şi mijloacele ce pot fi puse la dispoziţie în anul următor pentru a participa la misiuni internaţionale”. Trimiterea forţelor armate în afara teritoriului, în misiunile prevăzute la art. 2 litera d se aprobă, la propunerea primului ministru, de către preşedintele României, după consultarea C.S.A.T. Dacă se organizează misiuni de sprijinire a păcii, în afara unor tratate (acorduri), preşedintele va solicita aprobarea Parlamentului. Per a contrario, dacă participarea la misiuni se desfăşoară în baza unor tratate nu se mai impune hotărârea de aprobare a Parlamentului României. Problemele umanitare şi sprijinul acordat persoanelor, victime ale conflictelor armate sau ale catastrofelor naturale, ocupă un loc important în politica internaţională. Ajutorul umanitar reprezintă un obiectiv important în cadrul activităţilor operaţionale ale O.N.U., printr-o cooperare eficientă cu organizaţiile neguvernamentale (O.N.G.) – Comitetul Internaţional de Crucea Roşie. Uniunea Europeană şi-a mobilizat resursele pentru acordarea ajutorului umanitar în rezolvarea crizelor manifestate după anul 1990 în spaţiul ex–Iugoslav. Dezvoltarea canalelor mass – media de informare a contribuit la materializarea solicitărilor internaţionale, prin implicarea organizaţiilor internaţionale (O.N.G.). Canalele de televiziune au oferit imagini relevante despre războaiele şi conflictele interetnice, desfăşurate în multe zone ale lumii, şi care reclamau sprijinul umanitar internaţional. Convenţia O.N.U. – din anul 1951 – pentru crearea ÎNALTULUI COMISARIAT AL NAŢIUNILOR UNITE PENTRU REFUGIAŢI (I.C.N.U.R.) a demonstrat în timp valoarea sa juridică şi umanitară. Creşterea numărului de refugiaţi, de la aproximativ 200.000 în anul 1950 la aproximativ 23 de milioane în prezent, confirmă teza că această problematică reprezintă o sfidare permanentă pentru comunitatea internaţională. România a adoptat Legea statutului refugiaţilor în anul 1995 şi a militat permanent pentru rezolvarea operativă a situaţiilor generatoare de drame umanitare. În numeroase cazuri, deplasările de populaţie sunt determinate de interesele meschine ale autorităţilor publice naţionale sau de politica nefastă în plan internaţional. În războaiele din ex-Iugoslavia, Afganistan şi Irak s-a înregistrat implicarea organizaţiilor internaţionale şi a factorului miliar pentru stoparea (limitarea) tragediilor umanitare, urmărindu-se diminuarea exodului de refugiaţi. Războiul din Kosovo a fost considerat „intervenţie umanitară” iar Comitetul Internaţional de Cruce Roşie şi voluntarii organizaţiei „Medecins Sans Frontieres” au acţionat cu multă abnegaţie în operaţiunile de asistenţă umanitară. Protecţia populaţiei civile este o problemă relativ nouă în dreptul internaţional. Articolul 25 din Regulamentul privitor la legile şi obiceiurile războiului pe uscat (anexe la convenţia a II – a din 17/29 iulie 1899 de la Haga)

interzicea atacarea sau bombardarea oraşelor, satelor, locuinţelor sau edificiilor care nu sunt apărate. În dreptul pozitiv internaţional, regulile privind protecţia persoanelor civile şi a bunurilor civile sunt cuprinse în conţinutul următoarelor instrumente juridice: • Convenţia de la Geneva, din 12 august 1949, privitoare la protecţia persoanelor civile în timp de război (Convenţia a IV-a); • Convenţia pentru prevenirea şi reprimarea crimei de genocid, 9 decembrie 1948; • Rezoluţia C.S. – O.N.U. nr. 2444/XXII – „Respectarea drepturilor omului în conflictele armate”, 19 decembrie 1968; • Convenţia internaţională asupra eliminării şi reprimării crimei de apartheid, 30 noiembrie 1973; • Protocolul Adiţional I la Convenţiile din 12 august 1949, privind protecţia victimelor, conflictelor armate internaţionale, din 8 iunie 1977; • Protocolul Adiţional II la convenţiile de la Geneva din 12 august 1949, privind protecţia victimelor conflictelor armate fără caracter internaţional, 8 iunie 1977 – art.13; • Convenţia internaţională contra luării de ostatici, 17 decembrie 1979; • Convenţia contra torturii şi a altor pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante, 10 decembrie 1984; • Convenţia cu privire la drepturile copilului, 20 noiembrie 1989. Conform articolului 50 din Protocolul Adiţional I din 1977, sunt considerate a fi persoane civile: membrii civili ai echipajelor avioanelor militare, corespondenţii de război, furnizorii în planul aprovizionării cu hrană şi echipamente, membrii echipajelor marinei comerciale şi ai aviaţiei civile, persoanele care nu fac parte din forţele combatante, membrii personalului militar sanitar şi religios, reţinuţi sub autenticitatea puterii deţinătoare, în scopul asistenţei prizonierilor de război. Persoanele civile au dreptul la respectul persoanei şi onoarei lor, a drepturilor familiale, a convingerilor şi practicilor lor religioase. Ele vor fi tratate, în toate circumstanţele, cu omenie şi vor fi protejate contra oricărui act de violenţă sau intimidare. Sunt interzise: omorul, torturarea, pedepsele corporale, mutilările, experimentele medicale sau ştiinţifice . Persoanele civile nu vor putea fi folosite drept scuturi umane şi nu vor fi supuse unor constrângeri fizice (psihice) în vederea obţinerii de informaţii. Spitalele organizate să ofere îngrijire răniţilor, bolnavilor, trebuie să fie protejate şi este interzisă atacarea lor, ca obiective militare, dar trebuie să fie marcate cu emblema specifică (crucea roşie pe fond alb sau semiluna roşie pe fond alb) şi vor fi destinate exclusiv actelor medicale.

De o protecţie specială vor beneficia transporturile de răniţi şi transporturile de ajutor umanitar. Cooperarea civili – militari (C.I.M.I.C.), pe durata desfăşurării conflictului armat, impune luarea măsurilor necesare pentru: stabilirea, în conformitate cu art. 14 din Convenţia a IV-a de la Geneva 1949, a unor zone sanitare sau de securitate care nu vor face obiectul atacurilor militare din partea adversarului; evacuarea personalului combatant şi a tehnicii militare din zonele de securitate şi zonele sanitare; depărtarea populaţiei civile şi a bunurilor cu caracter civil din proximitatea obiectivelor militare; evitarea plasării obiectivelor militare în apropierea zonelor dens populate cu civili; evitarea deplasărilor de populaţie civilă în teatrul acţiunilor militare; lansarea de avertismente pentru populaţia civilă înaintea declanşării atacurilor militare; întreruperea sau anularea unui atac militar când sunt estimate pierderi importante de vieţi în rândul populaţiei civile. Zonele de securitate, zonele sanitare, localităţile fără apărare (convenite cu parteaadversă, prin intermediul puterilor protectoare şi a organizaţiilor internaţionale) sunt destinate asigurării protecţiei populaţiei civile, a refugiaţilor şi a bolnavilor. 6.3. ASPECTE JURIDICE PRIVIND LIMITAREA UTILIZĂRII ARMELOR CONVENŢIONALE Prin Legea nr. 416/26.06.2003, România a aderat la art.1, în forma modificată, adoptat la Geneva 21 decembrie 2001, din Convenţia privind interzicerea sau limitarea folosirii anumitor categorii de arme clasice care ar putea fi considerate ca producând efecte traumatice excesive sau care ar lovi fără discriminare, adoptată la Geneva – 1980. Prin aceeaşi lege, România aderă la Protocolul privind interzicerea sau limitarea folosirii minelor, armelor capcană şi altor dispozitive, în forma modificată, adoptat la Geneva – mai 1996. Prin art. 3/Legea nr. 416 din 26.06.2003, România aderă şi la Protocolul Adiţional privind interzicerea armelor laser care pot provoca orbirea (Protocol IV, adoptat la Viena – octombrie 1995) – anexă la Convenţia de la Geneva – octombrie 1980. a) Convenţia de la Geneva 1980 nu se aplică în situaţie de tulburări şi tensiuni interne (revolte, acte de violenţă izolate sau sporandice) şi alte acte care nu sunt conflicte armate. În cazul conflictelor armate fără caracter internaţional se aplică prevederile prezentei convenţii internaţionale, dar nu trebuie să fie afectată suveranitatea entităţilor statale. b) Protocolul privind interzicerea sau limitarea folosirii minelor armelor capcană şi a altor dispozitive (Protocolul II, modificat la 3 mai 1996) Se referă la utilizarea pe sol a minelor, armelor capcană şi a altor dispozitive pentru a interzice accesul la plaje, la traversarea căilor navigabile sau a cursurilor de apă. Nu se aplică la utilizarea minelor antinavă, pe mare sau pe căile

navigabile interne. Protocolul nu se aplică în situaţii de tensiuni şi tulburări sporandice sau acţiuni care nu reprezintă conflicte armate interne. Nici o prevedere a acestui protocol nu poate fi invocată pentru a justifica o intervenţie directă sau indirectă pe teritoriul unui stat. Definirea următorilor termeni în conţinutul prezentului protocol: § mină – o muniţie plasată sub sol, pe sol sau în apropiere de sol, ori de altă suprafaţă şi concepută pentru a exploda în prezenţa, la apropierea sau la contactul cu o persoană ori cu un vehicul; § mina plasată la distanţă – o mină care este lansată de o piesă de artilerie, de un lansator de rachete, de un aruncător de mine sau de o instalaţie similară ori lansată dintr-o aeronavă; minele lansate la mai puţin de 500 m dintr-un sistem amplasat pe sol nu sunt considerate a fi „plasate de la distanţă”; § mina antipersonal – o mină concepută pentru a exploda în prezenţa, la apropierea sau la contactul cu o persoană şi destinată să scoată din luptă, să rănească ori să ucidă una sau mai multe persoane; § armă - capcană – orice dispozitiv sau material care este conceput, construit ori adaptat pentru a ucide sau a răni şi care funcţionează pe neaşteptate când o persoană atinge sau se apropie de un obiect aparent inofensiv, ori execută o acţiune aparent sigură; § alte dispozitive – muniţii şi dispozitive amplasate manual, inclusiv dispozitive explozive improvizate, concepute pentru a ucide, a răni sau a produce pagube materiale şi care sunt declanşate manual, prin comandă de la distanţă ori automat, după un anumit interval de timp; § câmp de mine – o zonă determinată în care au fost amplasate mine; § zonă minată – o zonă periculoasă datorită prezenţei minelor. Fiecare stat (parte contractantă sau parte la un conflict) este răspunzător pentru toate minele, armele–capcană şi alte dispozitive utilizate de către el şi se angajează să le îndepărteze, să le mute, să le distrugă sau să le întreţină. Armele trebuie să se conformeze standardelor şi limitărilor prevăzute în Anexa tehnică, referitoare la fiecare categorie particulară. Este interzisă folosirea minelor autodezactivante dotate cu un mecanism antimânuire conceput să poată acţiona după ce mina a fost scoasă din starea de funcţionare. La art. 7 se stipulează „Este interzisă în toate împrejurările, în ofensivă sau defensivă, îndreptarea armelor împotriva populaţiei civile, civililor izolaţi sau a bunurilor cu caracter civil. Este interzisă folosirea discriminatoare a acestor categorii de arme, evitarea de cauzare a pierderilor incidentale în rândul civililor, luarea măsurilor de informare şi protejare a populaţiei civile”. Este interzisă folosirea minelor antipersonal care nu sunt detectabile, aşa cum este specificat în paragraful 2 din Anexa tehnică – „minele antipersonal fabricate ulterior datei de 1 ianuarie 1997 trebuie să încorporeze în construcţie un

material sau dispozitiv care permite detectarea minei cu ajutorul unui echipament tehnic obişnuit de detectare a minelor şi care furnizează un semnal de răspuns”. Este interzisă utilizarea minelor antipersonal plasate de la distanţă care nu sunt în conformitate cu Anexa tehnică – „Amplasarea şi suprafaţa estimată a zonei unde se găsesc minele plasate de la distanţă trebuie să fie indicate prin raportare la coordonatele punctelor de referinţă şi marcate pe teren cu prima ocazie. Numărul total şi tipurile de mine amplasate, data şi ora amplasării, precum şi intervalele de timp pentru autodistrugere trebuie înregistrate. Marcajul pe mine trebuie să fie vizibil, lizibil, durabil şi rezistent la efectele de mediu. Toate minele antipersonal plasate de la distanţă trebuie să fie concepute şi fabricate astfel încât nu mai mult de 10% din minele activate să nu se autodistrugă în interval de 30 de zile de la plasarea lor. Fiecare mină va avea un dispozitiv complementar de autodezactivare. Trebuie realizată o avertizare prealabilă şi eficientă privind amplasarea sau lansarea de mine plasate de la distanţă care pot afecta populaţia civilă. Fără a prejudicia reglementările dreptului internaţional, aplicabile în cazul conflictelor armate, referitoare la trădare şi perfidie, se interzice în toate circumstanţele folosirea armelor–capcană şi a altor dispozitive care sunt asociate cu: 1. embleme, marcaje sau semnale de protecţie, recunoscute pe plan internaţional: 2. persoane bolnave, rănite sau decedate; 3. locuri de înhumare, incinerare sau morminte; 4. instalaţii, materiale, furnituri sau transporturi sanitare: 5. jucării pentru copii sau alte obiecte ori produse concepute pentru alimentaţia, sănătatea, igiena, îmbrăcarea sau educarea copiilor; 6. alimente sau băuturi; 7. ustensile de bucătărie sau aparate menajere, cu excepţia celor din unităţi, tabere sau depozite militare; 8. obiecte de natură evident religioase; 9. monumente istorice, opere de artă sau lăcaşuri de cult care reprezintă moştenirea culturală sau spirituală a popoarelor; 10. animale sau carcasele acestora. Este interzisă utilizarea armelor capcană în orice municipiu, oraş, sat sau altă zonă cu o concentrare similară de civili, în care au loc lupte. Toate informaţiile referitoare la câmpurile de mine, zonele minate, mine, arme–capcană şi alte dispozitive trebuie înregistrate conform prevederilor Anexei tehnice. Toate aceste înregistrări trebuie să fie păstrate de către părţile la un conflict şi care trebuie, imediat după încetarea ostilităţilor active, să ia toate măsurile adecvate, inclusiv protejarea civililor împotriva efectelor câmpurilor de mine.

Statele contractante trebuie să furnizeze celorlalte părţi la conflict, precum şi secretariatului general al O.N.U., toate informaţiile pe care le posedă referitoare la câmpurile de mine şi zonele minate. După încetarea ostilităţilor active, toate câmpurile de mine, zonele minate, minele, armele capcană (alte dispozitive) trebuie îndepărtate şi distruse. Părţile vor depune eforturi pentru a încheia un acord, între ele, cu alte state şi cu organizaţii internaţionale, privind acordarea de asistenţă tehnică şi materială. Statele contractante se angajează, fără prejudicierea prevederilor constituţionale şi a altor prevederi legale, să coopereze şi să transfere tehnologii în scopul facilitării aplicării interdicţiilor şi restricţiilor relevante stabilite în acest protocol. Prevederile acestui protocol se aplică şi pe durata executării misiunilor de sprijinire a păcii, misiuni constituite în conformitate cu capitolul VII al Cartei O.N.U. Şeful Forţei sau al misiunii va fi informat permanent despre amplasarea câmpurilor de mine (mine, arme–capcană, dispozitive), cunoscute în zona în care forţa sau misiunea îşi exercită funcţiile. Pentru misiunile umanitare sau de anchetă ale sistemului O.N.U. se asigură protecţia personalului participant. Aceste prevederi se aplică oricărei misiuni a Comitetului Internaţional al Crucii Roşii care execută activităţi cu consimţământul statului sau statelor gazdă, conform convenţiilor de la Geneva – 1949 şi Protocoalelor Adiţionale I, II – 1977. Fără a prejudicia privilegiile şi imunităţile de care s-ar putea bucura, personalul participant trebuie să respecte legislaţia statului gazdă şi să se abţină de la orice activitate incompatibilă cu caracterul imparţial şi internaţional al îndatoririlor sale. Conform art. 13, statele semnatare ale prezentului protocol trebuie să asigure diseminarea informaţiilor în rândul forţelor armate şi al populaţiei civile. d) Un alt instrument juridic internaţional important este Protocolul adiţional IV adoptat la Viena – octombrie 1995. Conform acestui protocol este interzisă utilizarea armelor laser, special concepute încât unica lor funcţie de luptă este să fie provocarea orbirii permanente. Prin „orbire permanentă” se înţelege pierderea ireversibilă şi necorectabilă a vederii.

CONCLUZII Unii analişti politici occidentali afirmă că „noua ordine mondială” impusă de fenomenul globalizării va determina dispariţia sistemului de state suverane cristalizat istoric după pacea westphalică – 1648. Statele naţionale vor putea supravieţui numai în condiţiile integrării instituţiilor statale în cadrul juridic internaţional. Este necesară perpetuarea sistemelor de state naţionale, în vederea prestării unui summun de repere în valori şi tradiţii naţionale. Carta O.N.U. relevă importanţa respectării principiului suveranităţii naţionale şi necesitatea dezvoltării cooperării internaţionale, statele fiind subiectele originare de drept internaţional. Fără suveranitate de stat adevăratele instrumente de cooperare internaţională, statele, ar putea să dispară. La finele primului război mondial, principiul „raţiunii de stat”, care a dominat politica europeană în secolele XVIII şi XIX, a fost considerat anacronic de către preşedintele S.U.A., WOODROW WILSON, el fiind unul dintre promotorii afirmării principiului securităţii colective în practica relaţiilor internaţionale. În secolul XX, S.U.A. a influenţat considerabil sistemul relaţiilor internaţionale. În epoca contemporană, S.U.A. au considerat că statele lumii pot convieţui în pace abandonând diplomaţia tradiţională (europeană, asiatică) şi adoptând respectul pentru legile internaţionale şi valorile democraţiei (visul american de libertate). Din momentul intrării în arena politicii internaţionale, anul 1917, S.U.A. au militat pentru utilizarea mijloacelor paşnice, diplomatice de rezolvare a diferendelor internaţionale. Crearea celor mai importante instrumente de drept internaţional din secolul XX (LIGA NAŢIUNILOR UNITE – 1919, PACTUL – BRIAND - KELOG – anul 1928, O.N.U. şi CARTA O.N.U. – anul 1945, DECLARAŢIA UNIVERSALĂ A DREPTURILOR OMULUI – 1948, ACTUL FINAL DE LA HELSINKI – 1975) au purtat amprenta sistemului de valori ale diplomaţiei şi democraţiei americane. În sistemul politic american justiţia manifestă rolul de arbitru, autoritatea judecătorească exercită o presiune benefică asupra respectării legalităţii în activitatea instituţiilor de stat. În prezent S.U.A. este capabilă să intervină, în cadrul N.A.T.O., într-o misiune internaţională sub egida O.N.U., în orice locaţie de pe mapamond. Trupele americane sunt răspândite din Câmpiile Europei de Nord până în zonele de conflict din Asia de Est. Aceste staţionări temporare sunt pe cale, în cadrul asigurării

succesului misiunilor internaţionale de sprijinire a păcii, să se transforme în angajamente militare permanente. Unele diferende (crize) internaţionale, potenţiale de riscuri şi ameninţări pentru securitatea naţională sau internaţională, impun luarea deciziilor militare adecvate cu respectarea normelor de drept internaţional. Istoria relaţiilor internaţionale a demonstrat că intervenţia militară reprezintă o gravă ameninţare la adresa păcii, un instrument al politicii de forţă şi de dominaţie. Războiul din Irak, martie 2003, a demonstrat incapacitatea Uniunii Europene de a contracara „decizia unilaterală” a S.U.A. de intervenţie militară. În cadrul alianţei N.A.T.O., ponderea potenţialului militar american este aproximată la valoarea de 80%. S.U.A. deţine un arsenal militar impresionat şi extrem de sofisticat: arme balistice, arme nucleare, arme neletale etc. În prezent pe teritoriul irakian, administraţia militară americană are probleme majore datorită revoltelor şi acţiunilor grupurilor teroriste. Comitetul Internaţional de Cruce Roşie nu intenţionează să se implice plenar pentru îndeplinirea acţiunilor umanitare, deoarece S.U.A. sunt asimilate unui stat agresor şi care exercită ocupaţie militară în Irak. Uniunea Europeană, un principal actor în planul politicii economiei mondiale, îşi va consolida politica proprie de apărare. Se întreprind acţiuni în vederea constituirii unei FORŢE DE REACŢIE RAPIDĂ a U.E. (cu aproximativ 60.000 de militari). Majoritatea statelor membre ale U.E. consideră că este imperios necesar ca O.N.U. să coordoneze activităţile de control şi supraveghere în procesul de restabilire a păcii în Orientul Apropiat (inclusiv pentru situaţia din Irak). Fenomen cvasipermanent al relaţiilor internaţionale, alianţele politico-militare reprezintă o componentă fundamentală a politicii mondiale, o modalitate de promovare a intereselor statelor membre. N.A.T.O., în cadrul acţiunilor sale, va trebui să se bazeze pe valorile democratice şi puterea militară a binomului U.E. – S.U.A. Intervenţiile internaţionale din Afganistan şi Irak au reprezentat răspunsurile militare la terifiantele atentate de pe teritoriul S.U.A., comise la 11 septembrie 2001. În accepţiunea unor analişti politici decizia unui grup de state de a se angaja în războiul din Irak, fără mandatarea O.N.U., are drept consecinţă faptul că şi-au asumat o serie de riscuri şi responsabilităţi. S.U.A. a încercat extinderea intervenţiei militare pe teritoriul altor state din zona Orientului Mijlociu, pentru „democratizarea” Iranului, Siriei şi Arabiei Saudite. A urmat o reacţie vehementă a liderilor statelor arabe. Preşedintele Egiptului , MUBARAK, afirma în textul unui articol din ziarul italian „La Republica”, în data de 5 martie 2004: „Nu am aşteptat 11septembrie 2001 pentru a demara reformele democratizării. Toate acestea nu se fac cu bagheta magică. Este nevoie de respect pentru tradiţii şi cultură deoarece ele se

schimbă gradual. Altfel se vor întări forţele ostile şi radicale”. Tentativa S.U.A. de a stabiliza Irakul cu mijloace prevalent militare este apreciată de majoritatea analiştilor ca un act sortit eşecului. Soldaţii coaliţiei au fost trimişi în Irak ca exponenţi ai unei „ordini” globale constituite împotriva terorismului dar nu au existat fundamentele juridice internaţionale (Rezoluţia O.N.U. pentru mandat). Implicarea O.N.U. ar fi permis găsirea soluţiilor legale de reglare a crizei irakiene. Ura populaţiei sunită, latentă, a fost alimentată de sentimentul persecuţiei (sancţiunile economice din deceniul 10 al sec. XX) şi de frustrarea arabilor pentru nerezolvarea problemei palestiniene. Părăsirea în acest moment a teritoriului irakian de către forţele coaliţiei ar avea multe efecte negative. Militanţii Jihadului „califi virtuali” tip Osama ben Laden, ar permite bandelor armate sunite, şiite, kurde să destabilizeze structurile statale din Irak, Siria, Iran şi Arabia Saudită. Într-o ţară islamică principalul factor de ordonare a moralei publice a comportamentului civic este CORANUL. În prezent credibilitatea principiilor democraţiei occidentale riscă să se piardă în nisipul fierbinte al Mesopotamiei. Ostilitatea faţă de intervenţia armată din Irak s-a amplificat după dezvăluirile din mass-media care relevau tratamentul inuman la care au fost supuşi deţinuţii irakieni în închisoarea de la Abu Graib, gestionată de trupele americane. Metodele utilizate de militarii americani, sadice şi indecente, aminteau de practicile Gestapo-ului sau ale K.G.B.-ului. La Abu Graib scopul violenţei a fost unul exhibiţionist, dincolo de socul psihologic. Jurnalistul american Suc Sante afirma, în articolul publicat în „The New York Times”, în data de 11 mai 2004: „Mentalitatea autorilor ororilor din temniţa închisorii Abu Graib este asemănătoare cu a celor care se fotografiau, cu decenii în urmă, în sudul S.U.A., alături de negrii spânzuraţi sau arşi”. Dreptul internaţional restricţionează utilizarea mijloacelor violenţei în situaţiile de criză (conflict armat). Trăim astăzi într-o lume în care violarea valorilor democratice ale statului de drept şi ale ordinii juridice internaţionale impune sancţionarea lor, indiferent dacă vinovaţii se găsesc în tabăra învingătorilor sau a învinşilor. În preambulul Cartei O.N.U. au fost formulate scopurile generale ale organizaţiei: izbăvirea generaţiilor viitoare de flagelul războiului, respectarea drepturilor fundamentale ale omului, egalitatea statelor în drepturi, crearea condiţiilor necesare asigurării justiţiei şi respectarea obligaţiilor decurgând din tratate. Dincolo de evoluţia evenimentelor militare din spaţiul irakian, se poate aprecia că N.A.T.O. va rămâne o alianţă militară viabilă, de securitate transatlantică, adaptabilă la condiţiile geopolitice ale momentului. În martie 2003, Uniunea Europeană a preluat de la N.A.T.O. responsabilitatea gestionării situaţiei din Macedonia, iar Comisia Europeană a

relansat ideea creerii unei Agenţii de armament a U.E., înainte de constituirea unei „pieţe comune” europene în domeniul apărării. Europa, unită şi puternică, trebuie să fie capabilă să exercite o influenţă considerabilă pentru garantarea securităţii şi a valorilor democraţiei la nivel mondial. Pentru soluţionarea diferendelor internaţionale se impune, în mod stringent, ca organizaţiile internaţionale (O.N.U., O.S.C.E., U.E.) să acţioneze în mod flexibil, transparent şi să coopereze cu organizaţiile neguvernamentale în vederea asigurării păcii planetare.