Infracţiuni Contra Vieţii Şi Sănătăţii Persoanei [PDF]

Zitiervorschau

Capitolul III Infracţiuni contra libertăţii, cinstei şi demnităţii persoanei NOŢIUNEA ȘI CARACTERIZAREA GENERALĂ A INFRACŢIUNILOR CONTRA LIBERTĂŢII, CINSTEI ȘI DEMNITĂŢII PERSOANEI Infracţiunile contra libertăţii, cinstei și demnităţii persoanei reprezintă grupul de infracţiuni prevăzute în Capitolul III al Părţii speciale a Codului penal al Republicii Moldova, fiind fapte prejudiciabile, săvârșite cu intenţie, care vatămă – în mod exclusiv sau în principal – relaţiile sociale cu privire la libertatea persoanei. Obiectul juridic generic al infracţiunilor din acest grup îl constituie relaţiile sociale privitoare la libertatea persoanei. O dată cu abrogarea art. 170 din CP al RM și, implicit, cu dezincriminarea faptei de calomnie1, nu mai putem susţine că ar exista vreo infracţiune, prevăzută de normele Capitolului III din Partea specială a Codului penal, care ar vătăma, în mod exclusiv sau în principal, relaţiile sociale cu privire la cinstea și demnitatea persoanei. De aceea, sub aspectul corelaţiei dintre obiectul juridic special și obiectul juridic generic, constatăm că obiectul juridic generic al grupului examinat de infracţiuni îl formează doar relaţiile sociale cu privire la libertatea persoanei, fapt ce trebuie recunoscut ca just fără demonstraţie, deoarece toate, fără excepţie, vatămă această valoare socială și relaţiile sociale aferente. Este de datoria legiuitorului să reajusteze denumirea Capitolului III al Părţii speciale a Codului penal, în legătură cu modificările operate la acest capitol. Concepută ca valoare socială, ocrotită de legea penală, libertatea persoanei este un atribut al acesteia, inerent din momentul nașterii. Deloc întâmplător chiar, în art. 1 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, se menţionează: Toate fiinţele umane se nasc libere și egale în demnitate și în drepturi. Ele sunt înzestrate cu raţiune și conștiinţă și trebuie să se comporte unele faţă de celelalte în spiritul fraternităţii. Din această prevedere rezultă că libertatea dă posibilitate persoanei să valorifice în practică toate însușirile, interesele și dorinţele legitime și rationale ale sale, singura limită fiind aceea a legii, care impune respectul datorat stării de libertate a semenilor săi. Deci, ordinea de drept, fără de care nu poate fi concepută o societate, impune, prin normele sale, oarecare limite

1

libertăţii, dar, în același timp, garantează această libertate atât în interesul persoanei, cât și în interesul societăţii. Ca suveranitate morală și posibilitate conștientizată, libertatea persoanei condiţionează formarea continuă în societate a relaţiilor care ridică la gradul superior valoarea persoanei. Fără libertate persoana nu-și poate găsi afirmarea, iar toate celelalte atribute ale ei, inclusiv viaţa și sănătatea, își pierd în mare parte valoarea, deoarece, numai în măsura în care este liberă, persoana se poate bucura pe deplin de viaţă și de celelalte atribute ce-i sunt inerente. Întrucât nimănui nu-i este îngăduit să aducă atingere, în condiţii de ilegalitate, libertăţii, legea asigură ocrotirea acestei valori sociale, inclusiv prin mijloace specifice dreptului penal. Fiecare din infracţiunile cuprinse în Capitolul III din Partea specială a Codului penal are un obiect juridic special, format din relaţiile sociale care privesc, în mod obligatoriu, libertatea persoanei. În funcţie de infracţiunea concretă, libertatea persoanei poate fi vătămată în deplinătatea ei (de exemplu, cea prevăzută la art. 167 din CP al RM), fie sub anumite aspecte ale acesteia: libertatea fizică (de exemplu, cele prevăzute la art. 164, 166 din CP al RM etc.), sau libertatea alegerii muncii (infracţiunea prevăzută la art. 168 din CP al RM). Majoritatea faptelor infracţionale din cadrul grupului examinat au un obiect juridic special simplu. Unele însă au un obiect juridic special complex, cum ar fi infracţiunea de trafic de fiinţe umane (art. 165 din CP al RM). În cadrul grupului de infracţiuni din Capitolul III din Partea specială a Codului penal aproape că nu întâlnim un obiect material. Totuși, la unele dintre aceste infracţiuni (de exemplu, cea de la art. 167 din CP al RM) sau la unele dintre modalităţile de realizare a lor (de exemplu, a celei de la lit. e) din alin. (2) al art. 166 din CP al RM), poate să apară și un obiect material. În anumite cazuri, când cere situaţia, sunt reliefate calităţile speciale ale victimei: femeia gravidă (lit. c) din alin. (2) al art. 164; lit. c) din alin. (2) al art. 165 din CP al RM); minor (lit. d) din alin. (2) al art. 164; lit. c) din alin. (2) al art. 166 din CP al RM) etc. Sub aspectul laturii obiective, trebuie de consemnat, înainte de toate, că infracţiunile examinate se comit, de regulă, prin acţiune. Totuși, privaţiunea ilegală de libertate (art. 166 din CP al RM) poate fi săvârșită și prin inacţiune. În variantele lor neagravate, toate infracţiunile prevăzute în Capitolul III al Părţii speciale a Codului penal sunt infracţiuni formale. În cazul unor moda lităţi agravate, acestea adoptă 2

aspectul de infracţiune materială (de exemplu, modalităţile de la lit. b) din alin. (3) al art. 164; lit. b) din alin. (3) al art. 165 din CP al RM etc.). În unele cazuri, semnele secundare ale laturii obiective a infracţiunii au un caracter obligatoriu: 1) metoda: înșelăciune, constrângere etc. (art. 167 din CP al RM); 2) mijloacele: armă sau alte obiecte folosite în calitate de armă (lit. g) din alin. (2) al art. 164; lit. f) din alin. (2) al art. 166 din CP al RM) etc. În planul laturii subiective, toate infracţiunile analizate sunt săvârșite cu intenţie. Totodată, în cazul unor modalităţi agravate (de exemplu, ale infracţiunilor de la lit. b) din alin. (3) al art. 164; lit. b) din alin. (3) al art. 165 din CP al RM etc.), nu este exclusă posibilitatea manifestării imprudenţei faţă de urmările prejudiciabile. De regulă, nici motivul infracţiunii, nici scopul acesteia nu au careva relevanţă la calificarea infracţiunilor din Capitolul III al Părţii speciale a Codului penal. Uneori însă aceste semne ale laturii subiective devin indispensabile pentru întregirea componenţei de infracţiune: 1) motivul: interesul material (lit. f) din alin. (2) al art. 164 din CP al RM); 2) scopul: întoarcerea unei datorii a cărei mărime nu este stabilită în mod rezonabil (lit. a) din alin. (1) al art. 165 din CP al RM). De regulă, subiectul infracţiunilor examinate poate fi orice persoană fizică responsabilă, care la momentul săvârșirii infracţiunii a împlinit vârsta de 14 ani (pentru infracţiunea de la art. 164 și cele de la alin. (2) și (3) ale art. 166 din CP al RM) sau de 16 ani (în celelalte cazuri). Totuși, faptul că legiuitorul utilizează, în prevederea de la lit. c) din alin. (1) al art. 165 din CP al RM, formula “abuz de putere”, ne face să recunoaștem că, în această ipoteză, traficul de fiinţe umane poate fi săvârșit doar de un subiect special: persoana cu funcţie de răspundere dintr-un organ al autorităţii publice. ANALIZA INFRACŢIUNILOR CONCRETE CONTRA LIBERTĂŢII, CINSTEI ȘI DEMNITĂŢII PERSOANEI Răpirea unei persoane Această infracţiune contra libertăţii persoanei prezintă un pericol social vădit, deoarece victima este extrasă, fără a-și fi exprimat acordul, din micromediul său social, fiind lipsită un

3

anumit timp de putinţa de a lua parte la viaţa socială, adică de a se manifesta, potrivit situaţiei sale, în procesul de realizare a valorilor materiale și spirituale și de a participa la circulaţia lor. În plus, oricare răpire a unei persoane presupune, ca potenţialitate sau în subsidiar, aplicarea violenţei faţă de victimă, scoţând în evidenţă gradul comparativ mai mare de pericol social al acestei infracţiuni în raport cu celelalte fapte infracţionale din același grup. Obiectul juridic special al răpirii persoanei îl formează relaţiile sociale cu privire la libertatea fizică a persoanei. Prin “libertate fizică” trebuie de înţeles posibilitatea persoanei de a se mișca, de a circula și de a activa după voinţa sa, în limitele statornicite de normele juridice. Este posibil ca, prin răpirea unei persoane, să fie vătămate, în mod adiacent, relaţiile sociale cu privire la integritatea corporală, sănătatea sau libertatea psihică a persoanei. În astfel de situaţii, aceste relaţii sociale reprezintă obiectul juridic secundar (cu caracter alternativ) al infracţiunilor analizate; pe cale de consecinţă, relaţiile sociale cu privire la libertatea fizică a persoanei ocupă locul obiectului juridic principal. În cazul modalităţii de la lit. b) din alin. (3) al art. 164 din CP al RM, obiectul juridic secundar îl formează relaţiile sociale cu privire la sănătatea sau viaţa persoanei. În genere, trebuie să recunoaștem că, întrucât răpirea unei persoane nu presupune o influenţare nemijlocită infracţională asupra corpului persoanei răpite, această infracţiune nu are obiect material. Totuși, presupunând în subsidiary aplicarea violenţei asupra victimei, dar și ţinând seama de modalitatea de la lit. b) din alin. (3) al art. 164 din CP al RM, corpul persoanei devine, indiscutabil, obiectul material al răpirii unei persoane. De regulă, victimă a răpirii de persoane poate fi oricare persoană fizică. Totuși, nu va exista această infracţiune atunci când între persoana luată ilegal și cel care o ia ilegal există raporturi specifice reglementate de norme extrapenale (de exemplu, de normele din Codul familiei). De aceea, luarea ilegală de către unul din părinţi a copilului de vârstă fragedă, cu care celălalt părinte nu-i permite să comunice, nu se califică potrivit art. 164 din CP al RM. De asemenea, nu poate fi considerată victimă a acestei infracţiuni fratele, sora, nepotul (considerat în raport cu bunicii), dacă făptuitorul acţiona, în opinia lui, în interesele copilului. Latura obiectivă a răpirii unei persoane se exprimă în fapta prejudiciabilă concretizată în acţiunea de răpire a unei persoane. De regulă, săvârșirea acestei acţiuni presupune existenţa următoarelor trei etape succesive: 1) capturarea persoanei; 2) luarea și deplasarea acesteia din habitatul ei permanent sau 4

provizoriu (locul de trai, de muncă, de odihnă, de tratament etc.); 3) reţinerea persoanei (cu privarea deplină de libertate) împotriva voinţei sale sau neluându-se în seamă voinţa ei. În calitate de acţiuni adiacente (ajutătoare), care pot însoţi răpirea unei persoane, trebuie numite: aplicarea violenţei; ameninţarea cu aplicarea violenţei; înșelăciunea etc. În asemenea cazuri, structura laturii obiective a infracţiunii analizate se complică, adoptând forma unei infracţiuni complexe. În ce privește aplicarea violenţei, răpirea unei persoane o absoarbe numai pe cea care este necesară asigurării realizării sale (vătămarea intenţionată medie sau ușoară a integrităţii corporale ori a sănătăţii; maltratarea intenţionată sau alte acte de violenţă). Aplicarea violenţei, care depășește această necesitate, realizează concursul de infracţiuni între răpirea unei persoane și vătămarea intenţionată gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii. Durata reţinerii ilegale a persoanei răpite nu are importanţă la calificarea infracţiunii prevăzute la art. 164 din CP al RM. Nu poate fi calificată ca răpire a unei persoane cazul de imitare a acestei infracţiuni, când “victima” părăsește benevol locul aflării sale, după care, împreună cu “răpitorul”, cer o recompensă, sub aparență că e pentru eliberarea ei. În asemenea situaţii, latura obiectivă a răpirii unei persoane lipsește, dar sunt prezente componenţele unor astfel de infracţiuni ca șantajul (art. 189 din CP al RM) și escrocheria (art. 190 din CP al RM). Întrucât art. 164 din CP al RM este o normă generală în raport cu art. 280 din CP al RM, care prevede răspunderea pentru luare de ostatici, apare necesitatea delimitării celor două fapte infracţionale. Sub aspectul laturii obiective, putem evidenţia următoarele criterii de delimitare: a) destinatarii revendicărilor înaintate de către făptuitor: victima sau persoanele apropiate ei – în cazul răpirii unei persoane; statul, organizaţia internaţională, persoana juridică sau fizică, ori un grup de persoane – în cazul luării de ostatici; b) personalitatea victimei: care interesează direct făptuitorul – în cazul răpirii unei persoane; care, de cele mai dese ori, nu interesează făptuitorul – în situaţia luării de ostatici, deoarece victima este nu un obiectiv, ci un mijloc de presiune asupra destinatarului revendicării; c) modul de luare și de reţinere: ascuns cu meticulozitate – în cazul răpirii unei persoane, doar persoanele apropiate fiind contactate de către făptuitor, cu respectarea tuturor măsurilor de

5

precauţie pentru a nu fi descoperit; făcut public, deseori prin intermediul mass-media – în cazul luării de ostatici. Infracţiunea de răpire a unei persoane este o infracţiune formală. Ea se consideră consumată din momentul reţinerii persoanei (cu privarea deplină de libertate) împotriva voinţei acesteia sau neluându-se în seamă voinţa ei. Latura subiectivă a infracţiunii de la art. 164 din CP al RM se exprimă, în primul rând, în vinovăţie sub formă de intenţie directă. Motivele răpirii unei persoane pot fi dintre cele mai variate: răzbunarea, gelozia, concurenţa neloială, intenţiile huliganice etc. În cazul în care motivul ia forma interesului material, răspunderea se agravează, fapta fiind calificată conform lit. f) din alin. (2) al art. 164 din CP al RM. Subiectul infracţiunii este persoana fizică responsabilă, care la momentul comiterii infracţiunii a împlinit vârsta de 14 ani. În cele ce urmează ne vom referi la agravanta de la lit. f) din alin. (2) al art. 164 din CP al RM – “din interes material” – care comportă explicaţii în contextual infracţiunii analizate, precum și la agravanta de la lit. g) din alin. (2) al art. 164 din CP al RM – “cu aplicarea armei sau altor obiecte folosite în calitate de armă” – care nu a fost caracterizată anterior. Răpirea unei persoane, săvârșită din interes material (lit. f) din alin. (2) al art. 164 din CP al RM). În cazul răpirii unei persoane, cel mai frecvent motiv este interesul material. Astfel, interesul material se poate manifesta prin năzuinţa făptuitorului de a obţine de la victimă sau persoanele apropiate ei un folos material (de exemplu, banii oferiţi făptuitorului în scopul “răscumpărării” victimei). În general, răpirea unei persoane, însoţită de cererea de a se transmite bunurile proprietarului, posesorului sau deţinătorului, ori dreptul asupra acestor bunuri, sau de a săvârși acţiuni cu caracter patrimonial, trebuie calificată numai conform alin. (4) al art. 189 din CP al RM. Având în vedere prevederile art. 118 din CP al RM, în astfel de cazuri nu este necesară calificarea suplimentară conform art. 164 din CP al RM. Uneori, revendicările privind transmiterea banilor sau a altor avantaje materiale ori privind săvârșirea în folosul făptuitorului a unor acţiuni cu caracter patrimonial sunt avansate în contul restituirii de către victim a datoriei anterior asumate sau în contul achitării de către victimă a recompense pentru serviciul anterior prestat de către făptuitor (care s-a dovedit a fi nejustificat), sau în contul compensării unui alt prejudiciu material cauzat realmente de către victimă. Dacă prezenţa acestor circumstanţe va fi 6

probată, cele comise trebuie calificate conform art. 164 din CP al RM (cu excepţia lit. f) din alin. (2)) și art. 352 din CP al RM (“Samavolnicia”). Sunt însă posibile situaţii când nu este necesară apelarea la alte norme penale, fapta fiind calificată conform lit. f) din alin. (2) al art. 164 din CP al RM (de exemplu, când victima este răpită pentru o perioadă anumită de timp, pentru a o lipsi de posibilitatea de a încheia o tranzacţie profitabilă sau de a lua parte la o licitaţie etc., caz în care făptuitorul își sporește activul patrimonial pe seama victimei; când făptuitorul manifestă dorinţa de a obţine un câștig material pentru a executa în schimb comanda de răpire etc.). Răpirea unei persoane, săvârșită cu aplicarea armei sau altor obiecte folosite în calitate de armă (lit. g) din alin. (2) al art. 164 din CP al RM) Fiind săvârșită într-o astfel de împrejurare, răpirea unei persoane este mai gravă, deoarece relevă un grad sporit de periculozitate socială a făptuitorului, acesta înţelegând să recurgă pentru săvârșirea infracţiunii la mijloace de natură să-i asigure într-o mai mare măsură reușita. În conformitate cu alin. (1) al art. 129 din CP al RM, prin “arme” înţelegem instrumen tele, piesele sau dispozitivele astfel declarate prin dispoziţiile legale. O asemenea dispoziţie legală se conţine în Legea cu privire la arme, adoptată de Parlamentul Republicii Moldova la 18.05.1994: “Arma individuală este un dispozitiv (mijloc material), destinat (adaptat) prin construcţie și util din punct de vedere tehnic pentru vătămarea unei persoane, unui animal, pentru apărarea contra unui atac sau pentru imitarea proprietăţilor sale de luptă”. Armele individuale (sprescurtat – armele) pot fi de mai multe tipuri: a) arme de infanterie: de foc; cu tuburi cu gaze (pneumatice); mecanice; b) arme albe: cu lamă; percutante; balistice; c) arme de autoapărare: cu gaze toxice neutralizante; cu aerosol; cu cartușe cu gaze; pulverizatori mecanici; electrocutante. De asemenea, armele pot fi de fabricaţie industrială sau de fabricaţie artizanală. Oricare din aceste tipuri de arme poate fi aplicată ca mijloc de săvârșire a infracţiunii prevăzute la art.164 din CP al RM. Or, legiuitorul nu a indicat nicio limitare a tipurilor de arme ce pot fi aplicate la răpirea unei persoane. Este important ca în raportul de expertiză criminalistică să fie stabilit dacă obiectul, aplicat la răpirea unei persoane, reprezintă sau nu o armă. În prezenţa unor temeiuri legale,

7

acţiunile persoanei care a aplicat arma în procesul săvârșirii răpirii trebuie calificate suplimentar conform art.290 din CP al RM. Cât privește cea de-a doua categorie a mijloacelor de comitere a infracţiunii analizate – alte obiecte folosite în calitate de armă – acestea sunt obiecte având o altă destinaţie decât cea de vătămare a unei persoane, a unui animal ori decât cea de apărare contra unui atac sau pentru imitarea proprietăţilor de luptă. Acestea pot fi utilizate contrar destinaţiei lor, anume – în calitate de armă (briceag, topor, rangă, bâtă, foarfece, cuţit de bucătărie etc.). Totodată, obiectele folosite în calitate de armă pot fi și animate (de exemplu, câinii dresaţi). Aplicarea, în cadrul răpirii, a unei arme inutilizabile sau defectate (fapt cunoscut făptuitorului), ori a unei machete (imitaţii) de armă, ori a unui obiect asemănător cu arma nu formează, de regulă, circumstanţa agravantă prevăzută la lit. g) din alin. (2) al art. 164 din CP al RM. Excepţie constituie cazurile când obiectele nominalizate sunt aplicate ca obiecte folosite în calitate de armă (de exemplu, victima este lovită în tâmpla capului cu patul de oţel al unui pistol defectat sau cu macheta de plumb a unui pistol etc.). În asemenea cazuri, se aplică prevederile de la lit. g) din alin. (2) al art. 164 din CP al RM. Pentru calificare nu importă dacă armele sau obiectele, folosite în calitate de armă, au fost pregătite sau adaptate din timp, sau au fost luate de la locul capturării unei persoane ori de la locul unde aceasta a fost deplasată. Pentru incriminarea agravantei examinate, nu este suficient ca făptuitorul să aibă asupra sa, în timpul răpirii, arma sau obiectul folosit în calitate de armă. Este necesar ca acestea să fie aplicate în vederea anihilării victimei sau a persoanelor care au încercat să împiedice răpirea victimei ori s-o elibereze. Prin “anihilare” trebuie de înţeles violenţa sau ameninţarea cu aplicarea violenţei (demonstrarea armei în scopul înfricoșării, sprijinirea cuţitului de gâtul victimei, agitarea pumnului cu boxul îmbrăcat, tragerea focurilor de armă pe deasupra capului victimei sau în imediata apropiere de picioarele ei etc.). Răpirea unei persoane, săvârșită cu aplicarea armei sau a altor obiecte, folosite în calitate de armă, nu necesită calificare suplimentară conform art.155 din CP al RM. Munca forţată Supunerea la o muncă forţată sau obligatorie constituie un act de silnicie, deoarece lipsește consimţământul celui supus la o astfel de muncă. Prin săvârșirea acestei fapte se răpește posibilitatea persoanei fizice de a-și allege liber munca pe care o va presta. Caracterul periculos 8

al infracţiunii prevăzute la art. 168 din CP al RM rezidă în flagranta încălcare a libertăţii persoanei, alături de posibilele atingeri aduse altor valori sociale, reprezentând alte attribute inerente persoanei. Obiectul juridic special al muncii forţate îl constituie relaţiile sociale cu privier la libertatea persoanei de a-și alege munca și de a o presta după voinţa sa. Este posibil ca, în cazul unor modalităţi ale infracţiunii examinate să fie vătămate, adiacent, relaţiile sociale cu privire la integritatea corporală, sănătatea sau libertatea psihică a persoanei. În genere, obiectul material lipsește la infracţiunea de muncă forţată. Totuși, în cazul aplicării violenţei faţă de victimă este necesar să recunoaștem că corpul victimei va fi obiectul material al acestei infracţiuni. Latura obiectivă a infracţiunii prevăzute la art. 168 din CP al RM se exprimă în fapta prejudiciabilă constând din următoarele patru acţiuni cu character alternativ: 1) forţarea unei persoane să presteze o muncă împotriva dorinţei sale; 2) forţarea la muncă obligatorie; 3) ţinerea persoanei în servitute pentru achitarea unei datorii; 4) obţinerea muncii sau a serviciilor prin înșelăciune, constrângere, violenţă sau ameninţare cu violenţa. În prima ipostază, victima este determinată, prin constrângere, să îndeplinească o muncă, pe care din proprie iniţiativă și voinţă nu ar îndeplini-o. În cea de-a doua ipostază, victima este pusă în situaţia de a presta o muncă la care nu era obligată, însă de parcă ar fi avut îndatorirea de a o efectua. Este necesar a menţiona că, în termenii Convenţiei Organizaţiei Internaţionale a Muncii privind munca forţată sau obligatorie9, prima ipostază este numită “muncă forţată”, iar cea de-a doua – “muncă obligatorie”. Totuși, cele două noţiuni reprezintă părţi ale unui tot coerent, diferenţa între ele fiind de nuanţă, nu de principiu. Chiar în textul Convenţiei sus-numite cele două noţiuni formează, prin juxtapunere, una singură, definită ca “orice muncă sau serviciu pretins unui individ sub ameninţarea unei pedepse oarecare, și pentru care numitul individ nu s-a oferit de bunăvoie”. Din această perspectivă, expresia “muncă forţată”, folosită în legislaţia Republicii Moldova, se referă, în egală măsură, și la noţiunea de muncă obligatorie. 9

În cea de-a treia ipostază, victima se află în totală dependenţă de făptuitor, care dispune de ea, deoarece victima nu a fost în stare să-i achite datoria. Privitor la caracteristicile conceptului “servitute”, facem trimitere la explicaţiile privind fapta de la lit. a) din alin. (1) al art. 165 din CP al RM. În ce privește cea de-a patra ipostază, sub care se poate înfăţișa fapta prejudiciabilă analizată, ea se referă la obţinerea efectivă a muncii sau a serviciilor prin următoarele metode: înșelăciune, constrângere, violenţă sau ameninţare cu violenţa. În cazul aplicării violenţei, aceasta nu poate depăși gradul de gravitate al vătămării intenţionate ușoare a integrităţii corporale sau a sănătăţii. În caz contrar, fapta va trebui calificată prin concurs: art. 168 din CP al RM și art. 151 din CP al RM sau art. 152 din CP al RM. Pentru întregirea laturii obiective este necesar ca munca să fie prestată în alte cazuri decât cele prevăzute de dispoziţiile legale. Astfel, conform alin. (2) din art. 44 al Constituţiei Republicii Moldova, adoptate de Parlamentul Republicii Moldova la 29.07.1994, nu constituie muncă forţată: a) serviciul cu caracter militar sau activităţile desfășurate în locul acestuia de cei care, potrivit legii, nu satisfac serviciul militar obligatoriu; b) munca unei persoane condamnate, prestată în condiţii normale, în perioada de detenţie sau de libertate condiţionată; c) prestaţiile impuse în situaţia creată de calamităţi ori de alt pericol, precum și cele care fac parte din obligaţiile civile normale, stabilite de lege. Evident, în nici unul dintre aceste cazuri, dispoziţia de la art. 168 din CP al RM nu este susceptibilă de aplicare. Infracţiunea de muncă forţată este o infracţiune formală. Ea se consider consumată din momentul în care victima a fost lipsită de libertate în ce privește prestarea muncii. Latura subiectivă a infracţiunii analizate se exprimă, în primul rând, în vinovăţie sub formă de intenţie directă. De regulă, motivul infracţiunii constă în interesul material. Subiectul infracţiunii este persoana fizică responsabilă, care la momentul comiterii infracţiunii a împlinit vârsta de 16 ani.

10