Functiile Naratorului [PDF]

Zitiervorschau

Apărut în 1930, romanul ,,Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” a constituit o noutate absolută în epocainterbelică. Cunoscător al diferitelor teorii filosofice şi ştiinţifice care circulau în epocă, admirator declarat al operei luiMarcel Proust, Camil Petrescu creează primul personaj – narator din literatura română preocupat să înţeleagă în ceconstă diferenţa între realitate şi autosugestie, între absolut şi relative. Camil

Petrescu

surprinde

drama

intelectualului

lucid,

însetat

de

absolutul

sentimentuluide iubire, dominat de incertitudini, care se salvează prin conştientizarea unei drame mai puternice, aceea a tragismul unui război absurd, văzut ca iminenţă a morţii. Romanul este o scriere epică în proză, cu actiune complexă,de mare întindere,desfăşurată pe mai multe planuri, cu personaje numeroase şi cu o intrigă complicate. În romanul ,,Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” naratorul este homodiegetic. Romanul este scris sub forma unei confesiuni a personajului principal, Ștefan Gheorghidiu, care trăiește doua experiențe fundamentale: iubirea și războiul. Naratorul îndeplinește două funcții, de interpretare și acțiune. La romanele la care naratorul este homodiegetic, functiie principale sunt de reprezentare și control. Prin funcția de reprezentare naratorul creaza o lume epica, iar de control regizează intrările și ieșirile din scenă ale personajelor. Întrucât în romanul ,,Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” naratorul este homodiegetic acesta mai are și doua functii secundare: de interpretare și acțiune, funcții de care, de regulă, naratorul heterodiegtic nu le îndeplinește. Funcția de interpretare care este secundară, rezidă că naratorul interpretează diferite evenimente, se identifică cu personajul însăși, iar prin funcția de acțiune participă nemijlocit la aceasta. Analizând funcția de interpretare, observăm că toate faptele şi evenimentele din roman sunt prezentate dintr-o perspectivă unică, subiectivă: „Eram însurat de doi ani şi jumătate cu o colegă de la Universitate şi bănuiam că mă înşeală”. Naratorul nu spune nimic altceva în afară de bănuielile lui. Tot ce află cititorul despre Ela şi despre relaţiile dintre soţi provine din această sursă, care e departe de a putea fi considerată obiectivă. Ştefan Gheorghidiu recunoaşte de laînceput că are bănuiala infidelităţii Elei şi că această bănuială îi trezeşte în suflet cumplite îndoieli. Pe de altă parte, personajul este conştient că îşi agravează suferinţa prin interpretarea tendenţioasă sau prin exagerarea celor mai mărunte fapte. Cu alte cuvinte,

Gheorghidiu însuşi se recomandă ca narator necredibil al întâmplărilor. De aceea, toate informaţiile cu privire la modificarea comportamentului Elei după primirea moştenirii de la unchiul Tache nu pot fi interpretate ca exacte. Situat exclusiv în interiorul perspectivei lui Gheorghidiu, cititorul nu va şti niciodată cucertitudine dacă Ela şi-a modificat cu adevărat sentimentele faţă de soţul ei, înşelându-l, sau dacă nu e vorba decât despre imaginaţia unui bărbat neîncrezător şi orgolios. Ceea ce se modifică neîndoielnic este atitudinea naratorului, adică Ştefan Gheorghidiu în raport cu eroina, chiar dacă, uneori, el urmăreşte să-i creeze cititorului iluzia că se află în posesiacelor mai sigure fapte şi interpretări. Personajul proiectează propriile incertitudini asupra evenimentelor prezentate şi situează totul sub semnul probabilului: „Eram însurat de doi ani cu o colegă de la universitate şi bănuiam că mă înşală”. Subiectivitatea relatării presupune urmărirea fluxului conştiinţei personajului- narator. Evenimentele selectate nu au importanţă decât pentru cel care narează, nu mai sunt ordonate cronologic, iar fixarea în timp a acestora este relativă. Având acces la intimitatea vieţii afective a personajului-narator, cititorul este introdus într-o lume aparte, imaginea obţinută fiind limitată. Prin funcția de acțiune se caracterizează prin existenţa naratorului care este prezent în istorie şi ca personaj-actor. Nartorul structurează discursul prin intermediul subiectivităţii. Întors în prima linie după cele câteva zile petrecute la Câmpulung, Ştefan Gheorghidiu participă la luptele de pe frontulCarpaţilor cu sentimentul că este martor la un cataclism cosmic, unde accentul cade nu pe eroismul combatanţilor, ci pehaosul şi absurditatea situaţiei şi are sub ameninţarea permanentă a morţii revelaţia propriei individualităţi, ca şi are lativităţii absolute a valorilor umane. Personajul-narator relatează fapte în care este implicat ca protagonist. Naratorul, aflat în mijlocul evenimentelor, aduce la cunoştinţa cititorului numai ceea ce are importanţă pentru el:„Astăzi, când le scriu pe hârtie, îmi dau seama, iar şi iar, că tot ce povestesc nu are importanţă decât pentru mine, că nici nu are sens să fie povestite. Pentru mine însă, care nu trăiesc decât o singură dată în desfăşurarea lumii, ele au însemnat mai mult decât războaiele pentru cucerirea Chinei, decât şirurile de dinastii egiptene, decât ciocnirile de aştri în necuprins, căci singura existenţă reală e aceea a conştiinţei”. Fraza explicitează poziţia naratorului, care e pus în situaţia să explice de ce povesteşte pentru a fi crezut. Concluzia care se impune este aceea că romanul ,,Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război ”, „conţine o contradicţie fundamentală”, care nu se referă la coexistenţa, în

acelaşi roman, a două romane aproape de sine stătătoare. „A povesti nişte evenimente trăite şi a consemna povestirea sunt acte esenţial diferite. Camil Petrescu a fost conştient de cea mai mare parte a consecinţelor ce decurg din identificarea naratorului cu un personaj şi din unitatea punctului de vedere. El a schimbat substanţial poetica romanului cultivând evenimentul comun şi pe cel derizoriu, renunţând la motivaţia globală şi adaptând parţial temporalitatea la forma nouă rezultată de aici. Însă n-a luat în seamă un lucru foarte simplu: şi anume că Ştefan Gheorghidiu scrie un roman. Căci, în fond, eroul şi naratorul aceasta face: nu doar îşi povesteşte iubirea răvăşită de gelozie, dar o aşterne pe hârtie”, devenind el însuşi „romancier”.

BIBLIOGRAFIE 

Petrescu Aurel, "Opera lui Camil Petrescu" Editura didactica si pedagogica, Bucuresti 1972



Maria Voda Capusan, Camil Petresu, Editura Minerva Bucuresti 1988



Petrescu Aurel, "Opera lui Camil Petrescu" Editura didactica si pedagogica, Bucuresti 1972