Frontierele de Stat Şi Regimul de Frontieră. Drept International Public. [PDF]

Zitiervorschau

Lucrarea La disciplina „Drept Internaţional Public” Tema: Frontierele de stat şi regimul de frontieră.

PLAN: 1. Noţiuni generale privind teritoriului de stat 2. Frontierele de stat şi regimul de frontieră. Problema modificărilor teritoriale 3. Regimul juridic de navigaţie pe fluviilor şi canalele maritime international 4. Zone demilitarizate şi neutralizate. Zone denuclearizate 5. Regimul juridic al zonelor polare 6. Bibliografie

1. Noţiuni generale privind teritoriului de stat Teritoriul din punct de vedere al regimului juridic se împarte în : 1. Teritoriul statelor care se află sub suveranitatea lor 2. Teritoriul cu regim internaţional nesupuse suveranităţii statelor 3. Teritoriul cu regim juridic combinat Teritoriul de stat reprezintă spaţiul geografic în al cărui limite statul îşi exercită suveranitatea deplină şi exclusivă şi este alcătuit din suprafeţe terestre, acvatice şi aeriene. Teritoriul de stat reprezintă una din premisele materiale naturale de existenţă a statului ca subiect principal al dreptului internaţional. Teritorii cu regimuri internaţionale nesupuse suveranităţii statelor includ: zona internaţională a spaţiilor submarine, spaţiul extraatmosferic şi corpurile cereşti, marea liberă. La baza acestui regim stă conceptul de res communis omnium ceia ce înseamnă patrimoniul comun al întregii omeniri. Aceste spaţii sunt deschise folosirii de către toate statele şi popoarele în condiţii de egalitate şi în scopuri paşnice. Teritorii cu regimuri juridice combinate sunt acele spaţii asupra cărora acţionează în acelaşi timp normele dreptului internaţional şi normele dreptului intern. Aceste teritorii cuprind: a. Zona contiguă reprezintă fâşia adiacentă mării teritoriale care se întinde în largul mării până la distanţa de 24 mile marine măsurate de la liniile de bază ale mării teritoriale. b. Zona economică exclusivă este fâşia adiacentă mării teritoriale care se întinde în largul mării pe o distanţă de până la 200 mile marine de la liniile de bază de la care se măsoară lăţimea mării teritoriale. c. Platoul continental reprezintă prelungirea naturală ţărmului care coboară în pantă uşoară sub apele mării până la marginea continentală unde adâncimea este de 150-200 m dincolo de care începe panta continentală şi marile adâncimi. Din punct de vedere juridic platoul continental reprezintă fundul mărilor şi oceanelor, subsolul acestuia dincolo de limita exterioară a mării teritoriale, în larg până la o distanţă de 200 mile marine măsurate de la linia de bază de la care se măsoară lăţimea mării teritoriale. Teritoriul de stat este alcătuit din spaţiul geografic ce cuprinde suprafeţele terestre, acvatice şi aeriene asupra căruia statul îşi exercită suveranitatea sa deplină şi exclusivă. 1

Teritoriul unui stat constituie una din premisele materiale care condiţionează existenţa statului. În determinarea naturii juridice a teritoriului în dreptul internaţional este important să se pornească de la argumentele: a. Spaţiul exercitării puterii suverane a statului b. Spaţiul exercitării puterii suverane a poporului c. Obiectul suveranităţii asupra resurselor şi bogăţiilor naturale. Spaţiul terestru cuprinde partea de uscat şi poate fi format dintro singură întindere terestră sau din mai multe insule despărţite de ape maritime care formează un stat arhipelag. Spaţiul acvatic al statului se compune din apele interioare şi marea teritorială. Apele interioare cuprind râurile, fluviile, canalele, lacurile şi mările care se află în întregime pe teritoriul aceluiaşi stat. În afară de cele situate în întregime pe teritoriul unui stat există şi cursuri de apă care formează frontiera de stat dintre două sau mai multe state şi cursuri care traversează teritoriile a două sau mai multe state. Apele golfurilor şi băilor sunt considerate ape interioare ale unui stat până la linia de demarcaţie trasă la intrarea sau în interiorul băii acolo unde distanţa dintre ţărmurile opuse nu depăşeşte 24 de mile marine. Apele portului sunt considerate ape interioare până la linia care uneşte instalaţiile permanente făcând parte integrantă din sistemul portuar şi care înaintează cel mai mult în larg. Statutul navelor şi echipajelor lor în porturilor străine se stabileşte prin legile şi regulamentele statului riveran. Acest statut diferă după cum nava este militară, comercială sau de stat. Navele militare sunt cele care fac parte din forţele armate ale unui stat şi poartă semnele exterioare distincte ale acestui stat şi se află sub comanda unui ofiţer de marină şi ale căror echipaje sunt supuse regulilor disciplinei militare a acestui stat. Navele militare aflate într-un port străin se bucură de imunitate de jurisdicţie penală şi civilă. Ele nu pot fi percheziţionate, sechestrate sau confiscate de statul riveran. Navele comerciale sunt cele care aparţin unui stat fie unor persoane fizice sau juridice care efectuează transporturi de mărfuri sau de pasageri ori exploatează resursele maritime. Navele comerciale aflate într-un port străin sunt supuse unei duble jurisdicţie: a statului de pavilion şi a statului riveran.

2

Navele de stat destinate unor scopuri, ne comerciale sunt navele de cercetare ştiinţifică, de poştă, de control sanitar, vamal, pentru salvarea naufragiaţilor. În caz de forţă majoră accesul în porturi este admis tuturor categoriilor de nave fără autorizaţie prealabilă. Marea teritorială este partea apele mării sau oceanului de-a lungul ţărmului unui stat cuprinsă între linia de bază şi linia exterioară a ei şi care se află sub suveranitatea statului riveran. În limitele mării sale teritoriale statul riveran exercită toate atribuţiile care decurg din deplina sa suveranitate cu privire la dreptul de pescuit, de exploatare a tuturor resurselor naturale existente, reglementarea navigaţiei, aplicarea măsurilor de garantare a securităţii teritoriului sau dreptul de control vamal şi sanitar de cercetare ştiinţifică şi de protecţie a mediului înconjurător. Spaţiul aerian al statului este constituit din coloana de aer situată deasupra solului şi a spaţiului acvatic al statului fiind delimitat orizontal prin frontierele terestre, fluviale sau maritime, vertical până la limita interioară a spaţiului extraatmosferic. Conferinţa internaţională de la Chicago din 1944 în cadrul căreia s-a adoptat Convenţia referitoare la aviaţia internaţională recunoaşte statelor suveranitatea completă şi exclusivă asupra spaţiului aerian deasupra teritoriului său. 2. Frontierele de stat şi regimul de frontieră. Problema modificărilor teritoriale Frontiera de stat este linia ce desparte pe uscat şi pe apă teritoriul de stat de teritoriul statelor vecine iar în plan vertical delimitează spaţiul aerian şi subsolul de spaţiul aerian şi subsolul statelor vecine. Teritoriul de stat este delimitat prin frontiere în interiorul căruia statul îşi exercită deplina sa suveranitate. Frontierele statului sunt inviolabile. Respectul reciproc al frontierelor şi obligaţia statelor de a rezolva pe cale paşnică litigiile privind frontierele constituie un element esenţial al principiului integrităţii teritoriale consacrat în dreptul internaţional. Putem clasifica frontierele de stat după mai multe criterii: După natura lor: a. Naturale care se stabilesc ţinându-se seama de anumite particularităţi geografice munţi, văi, râuri, litoralul mărilor. b. Geometrice care sunt linii mai mult sau mai puţin drepte care despart teritoriile statelor. c. Astronomice la stabilirea cărora sunt folosite paralele sau meridiane. 3

După elementele componente ale teritoriului avem: a. Terestre care dispar uscatul dintre două sau mai multe state. b. Fluviale separă în două părţi apele unui fluviu situat între teritoriile a două state. c. Maritime reprezintă liniile exterioare ale mării teritoriale stabilite de state prin acte unilaterale sau pe bază convenţională cu statele vecine. d. Aeriene separă spaţiile aeriene ale statelor prin linii perpendiculare care pornesc de la frontierele terestre sau acvatice în sus până la limita interioară a spaţiului cosmic. În plan juridic frontierele se stabilesc prin acorduri încheiate între statele vecine. Fixarea frontierelor se face prin două operaţiuni distincte:delimitarea şi demarcarea Delimitarea este o operaţiune politică şi juridică care constă în identificarea direcţiei principale şi descrierea amănunţită în cuprinsul tratatului încheiat în scopul stabilirii frontierei, a traseului acestuia. Demarcarea este operaţiunea propriu-zisă de stabilire pe teren a celor convenite în textul tratatului. Regimul juridic al frontierei de stat a Republicii Moldova este stabilit prin Legea privind frontiera de stat a Republicii Moldova care reglementează: Modul de trasare şi de marcare a frontierei de stat. Zona de frontieră. Paza frontierei de stat. Condiţiile în care se face trecerea peste frontieră a persoanelor, mijloacelor de transport, mărfurilor şi a altor bunuri. e. Condiţiile în care se pot practica anumite activităţi pescuit, recoltarea produselor lemiculoase. f. Împuternicirile organelor puterii de stat şi administraţiei de stat în domeniul pazei de stat. a. b. c. d.

Modificările teritoriale ale statelor este admisă de dreptul internaţional contemporan în baza respectării principiului dreptului popoarelor de a dispune de ele şi numai prin mijloace paşnice. În trecut modificările teritoriale erau concepute în contextul expansiunii şi al cuceririlor dominante în raporturile internaţionale sau erau bazate pe transpunerea în dreptul internaţional a unor instituţii de drept ce facilitau transmiterea de teritorii prin vânzarea - cumpărarea, donaţii, arendă. Orice modificare teritorială în raporturile dintre state se desfăşoară cu acordul liber exprimat al statelor şi în interesul poporului. În trecut au existat situaţii de ocupaţie originară ca fiind o modalitate prin care teritorii din America, Africa, Asia erau 4

alipite la imperiile coloniale. Alt mod de modificare a teritoriului este cesiunea de teritoriu ce reprezintă trecerea unui teritoriu din suveranitatea unui stat în suveranitatea altui stat. Modalitatea de exprimare şi consultare a populaţiei ce locuieşte pe teritoriul care va fi transmis se face prin două forme: a. Printr-o hotărâre a organului legislativ suprem b. Prin consultarea directă a populaţiei. 3. Regimul juridic de navigaţie pe fluviilor şi canalele maritime internaţionale Fluviilor internaţionale sunt apele curgătoare care traversează sau separă teritoriile a două state sau mai multe state şi sunt navigabile până la vărsarea lor în mare sau ocean. Fluviile prezintă interes pentru comunicaţiile dintre state cât şi pentru folosirea apelor lor în scopuri industriale, pentru agricultură şi în domeniul energetic. Până în prezent nu au fost create reglementări internaţionale generale care să stabilească principii şi norme aplicabile navigaţiei şi folosirii tuturor fluviilor internaţionale. Congresul de la Viena din 1815 a fondat pentru prima dată principiile generale ale regimului de navigaţie pe fluviile internaţionale europene. Congresul de la Berlin din 1885 a instituit libertatea de navigaţie pe fluviile Congo şi Niger. Din reglementările adoptate în convenţie decurg regulile:  Fiecare stat este suveran asupra porţiunii din aceste fluvii care se află pe teritoriul său.  În privinţa navigaţiei se aplică principiul liberei navigaţiei.  În virtutea suveranităţii numai statele riverane prin acordul lor reglementează navigaţia pe fluvii.  În timp de pace navele comerciale ale tuturor ţărilor-în conformitate cu reglementările internaţionale-se bucură de deplină libertate de navigaţie pe fluvii.  Statele riverane au obligaţia de a menţine fluviul în stare de navigaţie, au dreptul de a percepe taxe în cuantumul necesar efectuării lucrărilor de întreţinere şi amenajare, de control sanitar şi vamal.  Pentru fluviile internaţionale se formează comisii internaţionale alcătuite din reprezentanţii statelor riverane După cel de al II război mondial au apărut noi concepţii şi teorii cu privire la utilizarea fluviilor internaţionale. Una din aceste teorii este ―utilizarea echitabilă‖ care a fost dezvoltată de Asociaţia de Drept Internaţional în Regulile de la Helsinki din 1966. Conform acestor reguli statele riverane au dreptul de navigaţie pe tot fluviul şi pot acorda acest drept şi navelor statelor neriverane. Regulile poartă un 5

caracter convenţional şi nu sunt obligatorii pentru state dar prevederile acestora reprezintă o tendinţă de dezvoltare a dreptului internaţional fluvial. Regimul navigaţie pe Dunăre a prezentat în toate timpurile o însemnătate deosebită pentru statele riverane în scopul participării acestora la comerţul şi cooperarea internaţională. La congresul de la Viena din 1815 Dunărea a fost recunoscută drept fluviu internaţional însă prin victoria Rusiei aspra Turciei, Rusia preia controlul asupra Dunării. Prin tratatul de la Paris din 1856 s-a instituit principiul libertăţii de navigaţie şi Comisia Europeană a Dunării. La început comisia avea sarcini tehnice mai apoi elabora reguli de navigaţie, stabilea taxe. O etapă nouă în stabilirea regimului Dunării a fost marcată de Conferinţa de la Paris 1921.Regimul actual al navigaţiei pe Dunăre este reglementat prin Convenţia de la Belgrad din 1948. Navigaţia pe Dunăre este liberă pentru cetăţenii, navele comerciale şi mărfurile tuturor statelor în condiţii de egalitate. Navele militare pot naviga pe Dunăre numai în porţiunea teritoriului statului iar în afara acestuia la înţelegerea părţilor. Stabilirea regulilor de navigaţie pe Dunăre, supravegherea fluvială, sanitară şi poliţienească precum şi efectuarea lucrărilor hidrotehnice menţinerii fluviului în stare de navigaţie intră în competenţa statelor riverane. În vederea coordonării activităţii privind navigaţia pe Dunăre precum şi alte activităţi convenţia de la Belgrad a prevăzut înfiinţarea a două tipuri de organe: a. Comisia Dunării-organ cu competenţă generală b. Administraţiile fluviale speciale-cu competenţă limitată în anumite sectoare de pe fluviu. Atribuţiile Comisiei Dunării sunt de coordonare şi recomandare, consultare. Utilizarea apelor Dunării în alte scopuri decât navigaţia este reglementată prin acorduri încheiate între statele riverane. Ex. Porţile de Fier între Iugoslavia - România încheiat în 1976. În 1985 la Bucureşti a fost adoptată Declaraţia statelor dunărene în materie de gospodărire şi protecţie apelor fluviului contra poluării. Această declaraţie are drept scop prevenirea poluării şi folosirea raţională a apelor fluviului. În 1994 la Sofia a fost semnată Convenţia privind cooperarea pot fi împărţite pentru protecţia şi utilizarea durabilă a fluviului Dunărea. Această convenţie prevede gospodărirea durabilă şi echitabilă a apelor fluviului, măsuri de reducere a poluării, protecţia mediului acvatic, utilizarea durabilă pentru alimentarea cu apă potabilă industrială şi pentru irigaţii. 6

4. Zone demilitarizate şi neutralizate. Zone denuclearizate. Canalele maritime sunt căi artificiale constituite în scopul de a spori posibilitatea de comunicare între zonele maritime oceanice. Canalele situate pe teritoriul unui singur stat au acelaşi regim ca şi ansamblu teritoriului. Din punct de vedere al importanţei şi amplasării canalurilor pot fi împărţite ca fiind de importanţă naţională sau internaţională. Canalul devine internaţional când este constituit pentru a fi deschis libertăţii de navigaţie tuturor statelor fără discriminare unilaterală a statului riveran. Un asemenea regim internaţional îl au:Canalul Suiez, Canalul Panama, Canalul Kiel. Canalul Suiez este cel mai important canal care face legătura dintre Marea Mediterană, Marea Roşie şi Oceanul Indian. Acest canal a fost construit în sec XIX pe teritoriul Egiptului, are o lungime de 160 km este deschis atât în timp de pace cât şi în timp de război navelor comerciale şi de război indiferent de pavilion. În caz de război beligeranţii sunt obligaţi să nu angajeze ostilităţi pe canal sau să împiedice libera circulaţie a navelor. Regimul său juridic a fost stabilit prin Convenţia din 1888 de la Constantinopol prin această convenţie Egiptul s-a angajat să respecte prevederile ei, să fixeze taxe echivalente celor prevăzute în convenţie şi să efectueze lucrări de întreţinere exploatare, perfecţionare şi administrare a canalului. Canalul Panama este navigabil pe o distanţă de 80 km ce leagă Oceanul Atlantic de Oceanul Pacific. El a fost construit la sfârşitul sec XIX. Regimul său juridic este stabilit prin convenţii bilaterale încheiate între Anglia şi SUA şi Panama. În 1901 Marea Britanie se vede silită să cedeze SUA dreptul exclusiv de a asigura controlul canalului. În privinţa canalului s-a stabilit un regim juridic care permitea libera navigaţie a navelor militare şi civile ale tuturor statelor, neutralizarea canalului dar nu şi demilitarizarea acestuia. SUA menţine în zonă baze militare în acest context se evidenţiază lupta poporului panamez pentru restituirea către statul Panama a teritoriului concesionat de SUA. Cât priveşte conducerea şi administrarea canalului acesta este asigurat de un sistem mixt panamez-american care a durat până în 1999 ca mai apoi să-i aparţină Panamei Canalul Kiel are o lungime de 98 km a făcut parte până în 1918 din apele interioare ale Germaniei. El face legătura dintre Marea Nordului cu Marea Baltică. Regimul juridic al acestui canal este reglementat de tratatul de la Versaille 1918 care stabileşte regimul liberei navigaţii pe acest canal. Negocierile care au avut loc între Germania şi Anglia, Franţa şi Italia s-au soldat cu un eşec, cazul este adus în 7

faţa Curţii Permanente de Justiţie a Ligii Naţiunii. Curtea a decis canalul Kiel a încetat să fie o cale navigabilă interioară a Germaniei şi în consecinţă el a devenit un curs de apă internaţional deschis vaselor militare şi civile aparţinând tuturor statelor. În 1936 Germania a denunţat tratatul de la Versaille şi a interzis accesul liber al vaselor de război străine pe canal care şi-a recăpătat statutul de apă interioară germană. După 1945 dobândeşte regim internaţional. Dreptul aerian s-a dezvoltat după 1900 când a apărut necesitatea reglementării navigaţiei aeriene. Sub aspect juridic în dimensiunea orizontală distingem spaţiu supus suveranităţii naţionale a statului deasupra căruia se află şi restul spaţiului care se află deasupra zonelor maritime arctica şi Antarctica. În dimensiunea verticală spaţiul aerian supus suveranităţii naţionale nu a fost până în prezent delimitat pe bază de tratat internaţional faţă de spaţiul extraatmosferic nesupus suveranităţii nici unui stat, dar se consideră că limita dintre ele s-ar situa la 100110km deasupra nivelului mării. După primul război mondial a triumfat definitiv principiul suveranităţii statului asupra spaţiului aerian reprezentând coloana de aer cuprinsă în limitele frontierelor sale, până la limita interioară a spaţiului cosmic. Acest principiu a fost instituit prin convenţia de la Paris din 1919 şi Convenţia de la Chicago din 1944 referitoare la aviaţia civilă internaţională. Suveranitatea fiecărui stat asupra spaţiului aerian nu exclude ci presupune colaborarea bi sau multilaterală în vederea reglementării navigaţiei şi transporturilor civile aeriene. În această privinţă Convenţia de la Chicago face distincţie între: a. Servicii aeriene internaţionale regulate. b. Servicii aeriene internaţionale neregulate. Aeronavele care sunt angajate în astfel de servicii neregulate au dreptul de a pătrunde fără o autorizaţie prealabilă pe teritoriul oricărui stat contractant de al traversa în tranzit sau de a cere o aterizare. În vederea realizării cooperării internaţionale în problema navigaţiei civile aeriene au fost semnate acorduri multilaterale: a. Acordul cu privire la tranzitul serviciului aerian. b. Acordul cu privire la transportul aerian internaţional. Răspunderea pentru prejudiciile cauzate pasagerilor mărfurilor în transportul aerian este reglementat de Convenţia de la Varşovia din 1929. 5. Regimul juridic al zonelor polare Practica internaţională a statelor cunoaşte numeroase tratate internaţionale prin care ele au stabilit anumite statute speciale pentru anumite zone teritoriale. 8

Regimurile juridice internaţionale ale acestor zone au caracter diferit: de demilitarizare, de denuclearizare şi de neutralitate. Regimul de demilitarizare reprezintă statutul juridic internaţional aplicabil unei zone statut convenit de către state în baza unui acord sau tratat prin care se instituie drepturi şi obligaţii de natură a interzice total sau parţial existenţa armamentelor, instalaţiilor militare precum şi staţionarea unor trupe militare a oricărui stat. Sub aspect teritorial demilitarizarea poate cuprinde o parte din teritoriul de obicei în zonele de frontieră sau se poate extinde la zone mai mari ale teritoriului ori chiar tot teritoriul de stat. Din punct de vedere al conţinutului demilitarizarea poate fi de două feluri: a. Totală deplină atunci când se prevăd obligaţii şi măsuri de distrugere a tuturor fortificaţiilor, tipurilor de armament şi înlăturarea forţelor armate cu excepţia celor de păstrare a ordinii publice. b. Limitată parţial este atunci când se permite menţinerea unor fortificaţii sau forţe armate reduse. Demilitarizarea este cunoscută încă din sec.XVII-XVIII. Ex. Prin Convenţia de la Paris din 1856 Rusia a fost obligată să demilitarizeze malurile Mării Negre. Prin acordul de la Posdam 1945 s-a hotărât totala demilitarizare a Germaniei. Statutul de demilitarizare cuprinde de regulă şi obligaţia de neutralitate ceia ce înseamnă că zona respectivă niciodată nu va fi transformată într-o zonă de război. Regimul de neutralizare reprezintă statutul juridic internaţional aplicabil unei zone, statut convenit între state în baza unui acord sau tratat de natură a interzice desfăşurarea de operaţiuni militare pe teritoriul acelui stat sau al transforma într-o bază militară sau teatru de război. Neutralitatea poate fi permanentă atât pe timp de pace cât şi de război şi temporară numai în timpul unui conflict armat. Neutralitatea permanentă este aplicată în special unor căi maritime internaţionale cum ar fi canalele maritime şi strâmtorile cu regim juridic internaţionale. Neutralitatea temporară este dispusă prin prevederile Convenţiei de la Geneva referitoare la protecţia persoanelor civile în timp de război. Zonele demilitarizate şi neutralizate ale acestor zone s-au cristalizat în dreptul internaţional şi în practica statelor cu scopul de a preveni declanşarea unui război sau extinderea operaţiunilor militare pe un teritoriul determinat. Denuclearizarea este o instituţie relativ nouă a dreptului internaţional ce caracterizează tendinţa statelor de eliminare a armelor nucleare precum şi de a evita sau restrânge posibilitatea folosirii armamentului nuclear în anumite regiuni. Regimul juridic al acestor zone este aplicabil unor spaţii mai întinse care cuprind fie teritoriul unui stat fie continente întregi. În temeiul acestui regim statele 9

respective au obligaţia de a nu folosi şi experimenta arme nucleare în zona respectivă şi de a nu ataca sau ameninţa cu asemenea arme teritorii întregi. Regimul juridic este prevăzut prin tratatele internaţionale precum şi reglementări de ordin intern. Ex. Tratatul de la Washington din 1967 care interzicea experimentele pe lună. În practica statelor regimul de zonă denuclearizată a fost instituit pe două căi: - includerea unui asemenea regim în cuprinsul unor tratate care stabilesc regimul general al unor teritorii - încheierea unor tratate speciale de interzicere a amplasării armelor nucleare. Statele care fac parte din zona denuclearizată vor trebui să-şi asume următoarele obligaţii: să nu experimenteze, să nu dezvolte, să nu producă arme nucleare fie direct fie indirect, să nu acţioneze, să nu posede, să nu primească sub orice formă arme nucleare, să prevină, să interzică instalarea, amplasarea, stocarea armelor nucleare aflate sub controlul statelor din afara zonei, să prevină, să interzică tranzitarea armelor nucleare prin zonă. Statele incluse în zona denuclearizată au dreptul de a folosi energia nucleară în scopuri paşnice în condiţii de securitate. În practica internaţională s-au formulat anumite principii cu privire la crearea zonelor denuclearizate: a. Iniţiativa creării unei zone libere de arme nucleare trebuie să emane de la statele din regiunea interesată, iar participarea să se facă pe bază voluntară. b. Angajamentele referitoare la zonele denuclearizate trebuie să se asigure că acestea vor rămâne efectiv libere de arme nucleare. c. Obligaţia privind stabilirea zonei poate fi asumată de grupuri mai mari de state sau de grupuri mai restrînse. Statele posesoare de arme nucleare trebuie să se angajeze să nu folosească, să ameninţe cu folosirea armelor nucleare a statelor. Arctica este teritoriul Polului Nord cu o suprafaţă totală de 27 mln km format din 2/3suprafaţă acvatică şi 1/3 suprafaţă terestră. Pentru delimitarea zonelor polare a fost propusă linia geografică şi astronomică a cercurilor polare, a gheţarilor şi dispariţiei vegetaţiei. Arctica prezintă interes atât din punct de vedere ştiinţific cât şi din punct de vedere strategic întrucât este bogată în resurse naturale. Arcticii pentru delimitarea zonelor polare i s-a aplicat teoria sectoarelor sau zonelor de atracţie. Această teorie a fost dezvoltată încă din 1918 de juristul rus V. Lakhtin. Potrivit acestei teorii statele riverane Oceanului Îngheţat de Nord sunt suverane 10

asupra tuturor pământurilor cuprinse într-un triunghi ce are ca bază coasta, ca vârf Polul Nord şi ca laturi meridianele care trec prin extremităţile de vest şi de est ale coastei. Astfel aceste teorii le-ar reveni SUA, Rusiei, Canadei, Danemarcei ŞI Norvegiei. Împărţirea arcticii conform acestei teorii nu este unanim acceptată de către statele riverane. Astfel în 1996 la reuniunea statelor (Danemarca, Islanda, Canada, Norvegia, Rusia, SUA, Finlanda şi Suedia) au semnat la Otawa Declaraţia despre formarea unui consiliu arctic, o nouă organizaţie regională care are scopul de a realiza colaborarea şi a coordona activităţile statelor în regiunea dată de a efectua controlul şi a coordona programele ecologice şi a răspândi informaţii despre Antarctica. Antarctida este o regiune polară de sud cu o suprafaţă de 14 mln km situată între Africa de Sud, America de Sud, Australia şi Noua Zeelandă. Odată descoperită Antartida şi zăcămintele sale în subsolul său interesul faţă de ea a crescut, multe dintre statele lumii au încercat să acapareze aceste teritorii. În 1959 prin tratatul de la Washington s-a stabilit regimul juridic internaţional al Antartidei. Prin acest tratat s-a instituit o zonă cu statut de totală demilitarizare, neutralizare şi denuclearizare. Tratatul stipulează folosirea Antartidei exclusiv în scopuri paşnice şi prevede că: Sunt interzise orice măsuri cu caracter militar, cum ar fi crearea de baze militare şi de fortificaţii, efectuarea de manevre militare precum şi experimentarea oricăror tipuri de arme. Tratatul prevede libertatea cercetărilor ştiinţifice şi colaborarea statelor în acest domeniu. În ceia ce priveşte colaborarea statelor tratatul stipulează schimbul de informaţii, de personal ştiinţific între expediţiile statelor precum şi între staţiile create de ele în Antartida şi de rezultatele ştiinţifice. Prevederile tratatului nu se pronunţă asupra pretenţiilor de suveranitate teritorială în Antartida. Atâta timp cât tratatul este în vigoare nici un stat nu are dreptul de a înainta noi pretenţii asupra Antartidei. În scopul de a respecta tratatul s-a creat un nou sistem de control şi inspecţie reciprocă care se realizează prin observatorii desemnaţi de reprezentanţii statelor părţi la tratat. În ceia ce priveşte protecţia mediului şi regimului resurselor minerale în iunie 1988 a fost adoptată Convenţia privind reglementarea activităţilor asupra resurselor minerale din Antartida. Obiectul convenţiei este interzicerea acelor activităţi care ar cauza daune mediului sau ecosistemelor Antartidei sau ar afecta climatul la nivel global sau regional. În octombrie 1991 statele părţi la tratatul cu privire la Antartida au semnat la Madrid Protocolul asupra protecţiei mediului în această zonă protocol care interzice prospectarea şi mineritul pe o perioadă de 50 de ani în Antartida. Problema Antartidei este pusă pe ordinea de zi a Adunării Generale a ONU. 11

Bibliografia: 1.

Balan O, Serbenco E, „Drept internaţional public, Vol. I, Chişinău, Tipografia „Reclama, 2001.

2.

Geamănu G., „Drept internaţional public, vol.1, ed. Didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1981.

3.

Moca Gh., „Drept internaţional public, Bucureşti, 1989.

4.

Popescu D., Coman F., „Drept internaţional public, ed. MI, Bucureşti, 1993.

5.

Ecobescu N., Duculescu V., „Drept internaţional public, ed. „Hyperion, Bucureşti, 1993.

6.

Diaconu I., „Curs de drept internaţional public, ed. „Şansa, Bucureşti, 1993.

7.

Andronovici C., „Drept internaţional public, ed. „Graphix, Iaşi, 1993.

8.

Niciu M., „Drept internaţional public, ed. „Chemarea, Iaşi, 1993.

9.

Popescu D., Năstase A., „Drept internaţional public, ed. „Şansa, Bucureşti, 1997.

10.

Miga-Beşteliu R., „Drept internaţional public. Introducere în dreptul internaţional public, ed. „ALL, Bucureşti, 1997.

11.

Dicţionar de drept internaţional public, coordonator: dr. Ionel Cloşcă, ed. Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1982.

12.

Legea privind frontiera de stat a Republicii Moldova. Monitorul oficial al R.Moldova Nr.12 din 3 noiembrie 1994.

12