Elemente de Drept International - Suport Curs [PDF]

Zitiervorschau

DEFINIREA ŞI TRĂSĂTURILE DREPTULUI INTERNAŢIONAL PUBLIC 1. Definirea dreptului internaţional public Dreptul internaţional public este acea ramură a dreptului care cuprinde ansamblul de principii şi norme juridice, scrise sau nescrise, create pe baza acordului de voinţă al statelor, care reglementează raporturile dintre ele, precum şi raporturile dintre ele şi alte subiecte de drept internaţional. În accepţiuna sa cea mai largă, dreptul internaţional public, odinioară denumit şi „dreptul ginţilor”, reprezintă ansamblul de norme juridice care reglementează raporturile care se stabiesc în cadrul societăţii internaţionale1. În Dicţionarul de drept internaţional public este dată o definiţie care cuprinde şi „modalităţile de realizare a principiilor şi normelor dreptului internaţional”. Astfel, în această definiţie se arată că traducerea în viaţă a acestor principii şi norme „este asigurată printr-un sistem democratic de angajamente şi garanţii internaţionale, prin forţa opiniei publice mondiale, prin dreptul inalienabil de autoapărare a independenţei şi fiinţei naţionale, precum şi prin măsuri de constrângere adoptate în cazul unor agresiuni sau a altor încălcări ale păcii”2. 2. Trăsăturile dreptului internaţional public Analiza trăsăturilor specifice dreptului internaţional porneşte de la definiţia dată acestei ramuri de drept, încercând a se face delimitarea faţă de dreptul intern. a. Dreptul internaţional reprezintă expresia acordului de voinţă a statelor Principiile şi normele dreptului internaţional sunt rezultatul unui acord de voinţă a statelor suvernae şi egale în drepturi. Statele care creează dreptul internaţional sunt, în acelaşi timp, şi destinatarii acestor norme, astfel că în procesul de elaborare a normelor statele sunt egale, fiind nevoie de un caracer consensual. b. Dreptul internaţional este un drept de coordonare Nicolae Titulescu afirma că dreptul internaţional este un „drept de coordonare” deoarece statele se găsesc, unele în raport cu celelalte, în relaţii de independenţă, iar nu de dependenţă, în cadrul relaţiilor internaţionale ele având obligaţia de a se supune legii acceptate de ele în virtutea propriei lor suveranităţi3. Caracterul coordonator al dreptului internaţional este dat şi de faptul că, în principal, subiectele ale sunt state suverane şi egale în drepturi, alcătuind comunitatea internaţională4. În aceste condiţii, putem afirmă că spre deosebire de dreptul internaţional, dreptul intern are un caracter subordonator, deoarece normele juridice sunt aplicabile doar persoanelor fizice şi juridice existente în cadrul acelui stat. c. Dreptul internaţional prezintă modalităţi specifice de aplicare 1

Raluca Miga-Beşteliu, Drept internaţional public, vol I, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005, p. 1. Dicţionar de drept internaţional public, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982, p. 124. 3 Nicolae Titulescu, Suveranitatea statelor. Organizarea păcii în Documente diplomatice, Bucureşti, 1967, p. 846. 4 Grigore Geamănu, Dreptul internaţional contemporan, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1975, p. 99. 2

Pentru a înţelege modalităţile specifice de aplicare a principiilor şi normelor dreptului internaţional este necesar să avem permanent în vedere cum au fost create aceste norme şi ce finalităţi au în viaţa internaţionalăşi în viaţa fiecărui popor5. Spre deosebire de sistemele juridice interne în care aplicarea normelor juridice elaborate de stat sunt puse în aplicare, la nevoie, de forţa coercitivă a statului, în sistemul dreptului internaţional, normele şi principiile sunt respectate de state în virtutea principiului pacta sunt servanda (respectarea înţelegerilor asumate). În cazul în care apar divergenţe în ceea ce priveşte aplicarea normelor dreptului internaţional, acestea vor fi rezolvate prin mijloace paşnice alese de state, fără să existe obligaţia de a le supune instanţelor jurisdicţionale internaţionale. În asigurarea respectării normelor dreptului internaţional, un rol important revine, în primul rând, forţelor păcii şi democraţiei, precum şi opinii publice mondiale în general, interesate ca prin respectarea dreptului internaţional să se asigure pacea şi securitatea internaţională6. NATURA ŞI OBIECTUL DREPTULUI INTERNAŢIONAL PUBLIC În ceea ce priveşte natura dreptului internaţional, trebuie făcute următoarele aprecieri pentru a înţelege caracterul aparte al acestei ramuri de drept7: a) Dreptul internaţional se întemeiază pe consimţământul statelor, al căror acord este necesar pentru elaborarea normelor de drept internaţional, dar şi pentru aplicarea practică a acestora; b) Prin conţinutul său, dreptul internaţional cuprinde o multitudine de instrumente care concură în asigurarea respectului pentru personalitatea, suveranitatea şi independenţa statului, precum îndeplinirea cu bună credinţă a tuturor obligaţiilor care decurg din tratate şi alte izvoare ale dreptului internaţional; c) Dreptul internaţional îşi găseşte expresia într-o multitudine de surse atât interne, cât şi internaţionale, în primul rând tratatele şi convenţiile internaţionale, deciziile unor tribunale, sau instanţe de arbitraj stabilite prin acordul statelor, dar şi deciziile tribunalelor interne care aduc, în foarte multe cazuri, importante precizări şi dezvoltări ale modului în care trebuie interpretate şi aplicate normele dreptului internaţional; d) Un element esenţial al dreptului internaţional îl constituie ideea de schimbare, faptul că el se află ”mai mult sau mai puţin într-o stare continuă de schimbare şi dezvoltare. În unele dintre domeniile sale, această evoluţie este graduală; în altele , este bruscă”8; e) Dreptul internaţional se deosebeşte de dreptul intern în multe privinţe, deoarece el nu este rezultatul „unei singure puteri legiuitoare”. Creat prin consimţământul statelor, el este aplicat şi tradus în practică prin voinţa suverană a acestora, pe baza respectului faţă de aplicarea în viaţa normelor internaţionale; f) Deşi dreptul internaţional nu cuprinde sancţiuni, în sensul clasic al cuvântului, regula de conduită există; g) Dreptul internaţional se află într-o stare de tranziţie. Într-o primă perioadă, el guverna exclusiv relaţiile statelor suverane, impunându-se ca un „drept comun al umanităţii”. În acest sens, el se înfăţişează ca fiind dreptul „unei comunităţi mondiale organizate, constituită pe baza statelor, dar 5

Dumitru Mazilu, Drept internaţional public, vol. 1, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2001, p. 91 Grigore Geamănu, op. cit., p. 101 7 Nicolae Ecobescu, Victor Duculescu, Drept internaţional public, Ed. Hyperion XXI, Bucureşti, 1993, p.10 8 Marjorie Whiteman, Digest of International Law, vol. I, Washington, 1963, p. 1 6

elaborând funcţiile comunităţii sale într-un mod separat, printr-un complex de instituţii internaţionale şi regionale”9. Obiectul dreptului internaţional îl constituie, în principal, relaţiile care se stabilesc între state, ca titulare ale drepturilor lor suverane. Nu toate relaţiile dintre state formează obiectul dreptului internaţional public. Astfel, pot exista relaţii politice între state care să nu fi dobândit un caracter juridic, nefiind transpuse în norme de drept internaţional public. Sunt excluse din sfera de aplicare a dreptului internaţional acele raporturi juridice în care statele nu participă în calitate de purtătoare ale puterii de stat, ci ca subiecte de drept privat. De asemenea, sunt excluse din sfera de aplicare a normelor dreptului internaţional raporturile juridice care se stabilesc între state şi persoane fizice sau juridice care se supun dreptului internaţional privat. Tot în sfera obiectului dreptului internaţional public intră şi relaţiile care se creează între state şi celelalte subiecte de drept internaţional, ca şi între acestea din urmă.

DIVIZIUNILE DREPTULUI INTERNAŢIONAL PUBLIC După natura obiectului de reglementare, dreptul internaţional are următoarele diviziuni: - dreptul internaţional umanitar - este acea ramură a dreptului internaţional care cuprinde acele reguli care, în timp de conflict armat, sunt destinate să protejeze persoanele care nu iau sau nu mai iau parte la ostilităţi şi să limiteze mijloacele şi metodele de război folosite10; Dreptul internaţional umanitar cuprinde două subdiviziuni: • dreptul de la Geneva sau dreptul umanitar propriu-zis - este destinat să protejeze personalul militar care nu ia sau nu mai ia parte la lupte şi persoanele care nu sunt implicate în mod activ în ostilităţi, mai ales civilii; • dreptul de la Haga sau dreptul războiului - stabileşte care sunt drepturile şi obligaţiile beligeranţilor în desfăşurarea operaţiunilor militare şi impune limite pentru mijloacele de rănire a inamicului. - dreptul internaţional penal – este acea răamură a dreptului internaţional care conţine ansamblul regulilor juridice stabilite în relaţiile dintre state cu privire la reprimarea crimelor condamnate de morală şi justiţia internaţională; Există autori care fac distincţia între dreptul internaţional penal şi dreptul penal internaţional, arătând că, spre deosebire de ultimul care reglementează probleme internaţionale ridicate de infracţiunile îndreptate contra ordinii interne a unui stat, dar care se manifestă într-un elelement de extraneitate şi are ca punct de legătură competenţa legislativă a fiecărui stat, dreptul internaţional penal desemnează dreptul penal care vizează faptele prin care se tulbură ordinea publică internaţională şi care constituie infracţiunile contra ginţilor şi normele lui sunt stabilite prin acordul dintre state11.

9

Ibidem In urma ratificării Convenţiilor de la Geneva din 12 august 1949 şi a Protocoalelor Adiţionale din anul 1977, România şi-a asumat obligaţia de a face cunoscute prevederile acestor documente internaţionale care alcatuiesc Dreptul internaţional umanitar 11 Marian Anghel, Răspunderea internaţională a statelor, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1997, p. 27 10

- dreptul internaţional economic – este acea ramură a dreptului internaţional care reglementează, pe de o parte, normele de stabilire şi investiţiile la nivel internaţional, iar pe de altă parte, circulaţia internaţională a mărfurilor, serviciilor şi plăţilor; - dreptul internaţional al mediului; - dreptul internaţional al muncii - este acea ramură a dreptului internaţional care are ca obiect relaţiile dintre state privitoare la armonizarea legislaţiilor munci şi securităţii sociale şi aplicarea uniformă a unui ansamblu de norme cupinse, în principal, în convenţiile şi recomandările Organizaţiei Internaţionale a Muncii a căror aplicare este condiţionată obligatoriu de voinţa suverană a statelor12; - dreptul tratatelor – este acea ramură a dreptului nternaţional alcătuită din totalitatea normelor juridice internaţionale create pe cale cutumiară sau convenţională, prin care sunt reglementate încheiera, intrarea în vigoare, rezervele, respectarea, aplicarea, interpretarea, modificarea şi încetarea tratatelor internaţionale încheiate între state, între organizaţii internaţionale sau între state şi organizaţii internaţionale guvernamentale13; - dreptul mării; - dreptul internaţional al fluvial – este acea ramură a dreptului internaţional care cuprinde totalitatea principiilor, normelor şi instituţiilor juridice create de state pentru a reglementa relaţiile de cooperare dintre ele în problemele de interes comun privind utilizarea fluviilor, râurilor, lacurilor şi canalelor (nemaritime) multinaţionale14; - dreptul internaţional spaţial – este acea ramură a dreptului internaţional care cuprinde ansamblul normelor juridice create de către state în vederea reglementării relaţiilor dintre ele sau între organizaţii internaţionale care iau naştere ca urmare a exploatării şi folosirii spaţiului extraatmosferic şi a corpurilor cereşti15; - protecţia internaţională a drepturilor omului; - dreptul internaţional al dezvoltării – reprezintă acea ramură a dreptului internaţinal a cărui finalitate o reprezintă lupta contra subdezvoltării şi obţinerea unei veritabile independenţe economice pentru ţările subdezvoltate16. EVOLUŢIA ISTORICĂ A DENUMIRII DREPTULUI INTERNAŢIONAL PUBLIC Prima expunere de ansamblu şi sistematizare a aceste ramuri de drept a fost realizată de juristul olandez Hugo Grotius în anul 1625 în lucrarea „De jure belli ac pacis”, lucrare prin care se pun bazele ştiinţei moderne a dreptului internaţional. Reluând elemente ale predecesorilor săi, mai ales Francisco Suarez şi A. Gentilis, Grotius face deosebire între dreptul divin şi dreptul uman, iar în cadrul acestuia din urmă, între dreptul natural şi dreptul ginţilor.

12

Andrei Popescu, Dreptul nternaţional şi european al muncii, ediţia 2, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 103 Stelian Scăunaş, Drept internaţional public, Ed. All Beck, Bucureşti, 2002, p. 62 14 Gheorghe Moca, Mircea Duţu, Dreptul internaţional public, vol. I, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2008, p. 278 15 M.I. Niciu, Drept internaţional public, Ed. Servosat, Arad, 1997, p. 176 16 Adrian Năstase, Bogdan Aurescu, Cristian Jura, Drept internaţional public. Sinteze pentru examen, ediţia 4, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006, p. 33 13

În relaţiile dintre popoare se aplică dreptul pozitiv, adică dreptul voluntar care decurge din înţelegerea, din acordul tuturor popoarelor sau doar a unora dintre ele, cuprinzând reguli valabile efectiv în raporturile şi în folosul tuturor17. De asemenea, Hugo Grotius stabileşte un raport de subordonare, de conformare a dreptului ginţilor faţă de dreptul natural care este considerat un drept raţional, laicizat, care cuprinde principiile justei raţiuni după care se apreciază ce este corect şi ce este incorect, ce este acceptabil şi ce este considerat a fi inacceptabil în relaţiile sociale. Alături de Hugo Grotius, printre primii autori care au întrebuinţat expresia de „drept al ginţilor” (jus gentium) a fost Samuel Puffendorf18, în lucrarea sa din 1672 intitulată „De jure naturae et gentium” Neajunsurile denumirii de „jus gentium” au fost sesizate în secolul al XV-lea de juristul spaniol Francesco de Vittoria (1492-1546) şi în secolul al XVI-lea de juristul englez Richard Zouche (1590-1661) care au propus folosirea denumirii „jus inter gentes”, denumire împrumutată din dreptul roman19. Se pare că denumirea de „drept internaţional” a fost utilizată pentru prima dată de filisoful şi juristul englez Jeremy Bentham în anul 1789 în lucrarea „An Introduction to the Principles of Moral and Legislation” în care se precizează că expresia de drept internaţional este mai corectă decât expresia „dreptul ginţilor” sau „dreptul naţiunilor” deoarece pune în evidenţă caracterul de „drept între naţiuni” al acestuia.

RAPORTUL DINTRE DREPTUL INTERNAŢIONAL ŞI DREPTUL INTERN Încă de la începutul secolului al XIX-lea, gândirea juridică a fost preocupată de stabilirea raportului dintre dreptul internaţional şi dreptul intern. Astfel, în doctrină, au fost formulate teoria monistă cu primatul dreptului intern, teoria monistă cu primatul dreptului internaţional, teoria dualistă, teoria pragmatică şi doctrina socialistă. Potrivit prevederilor teoriilor moniste, dreptul intern şi dreptul internaţional sunt concepute într-o unitate sistemică bazată pe ierarhizarea normelor juridice. Bazele teoriei moniste cu primatul dreptului intern asupra celui internaţional se regăsesc în lucrările lui Hegel care afirmă că independenţa statului se manifestă ca un raport de forţă şi generează starea de război între state, context în care dreptul internaţional (dreptul popoarelor) devine un drept de stat extern (drept exterior al statului)20. Teoria monistă cu primatul dreptului intern a fost susţinută în secolul al XIX-lea şi la începutul secolului al XX-lea de juriştii germani reprezentanţi ai Şcolii de la Bonn 21. Potrivit reprezentanţilor acestei şcoli, relaţiile internaţionale sunt bazate pe forţă, iar dreptul internaţional 17

Gh. Moca, M. Duţu, Dreptul internaţional public, vol I, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2008, p. 24 Samuel Puffendorf (1632-1694), filosof şi jurist german, reprezentant al şcolii dreptului natural 19 Aşa cum arată A. Berger în lucrarea Encyclopedic Dictionary of Roman Law, Philadelphia, 1953, p. 528-529, la romani, jus gentium avea un conţinut mai lerg decât cel al dreptului internaţional deoarece cuprindea atât norme referitoare la relaţiile dintre state, cât şi norme de drept civil care reglementau raporturile juridice dintre cetăţenii romani şi peregrini (persoane ce nu aveau cetăţenia romană) şi, mai ales, raporturile care se stabileau între aceştia din urmă. 20 A se vedea Hegel, Principes de la philosophie du droit, ediţia a 6-a, Paris, 1970, p. 216, 248 şi 253 21 A. Zorn, A. Lasson, M. Wenkel, s.a. 18

apare ca o proiectare în sfera relaţiilor dintre state a dreptului intern al diferitelor state, ca rezultat al dictatului, al voinţei statului mai puternice impusă statelor mai slabe22. Trebuie să precizăm faptul că această doctrină a ridicat mari obiecţii, deoarece ar deduce valoarea obligatorie a normelor dreptului internaţional din legea fundamentală a statului şi legile interne. Teoria monistă cu primatul dreptului internaţional asupra celui intern a fost elaborată şi susţinută de reprezentanţii Şcolii Normative de la Viena23 şi de juriştii francezi G. Scelle şi N. Politis. Potrivit lui Kelsen, considerat părintele acestei teorii, dreptul intern şi dreptul intenaţional nu pot fi considerate ca sisteme juridice juxtapuse, autonome şi egale, între ele existând un raport de subordonare în cadrul unui singur sistem, superioritatea şi primatul dreptului internaţional şi a ordinii juridice internaţionale asupra celei interne fiind susţinute24. Ideea centrală a întregii sale concepţii o constituie negarea suveranităţii de stat ca realitate obiectivă şi înlocuirea ei prin termenul de competenţă – o sumă de atribuţii conferite statelor şi stabilite din afar de dreptul internaţional, de un stat mondial. Întruct statul nu mai este, în această viziune, o entitate suverană, ci doar o ordine juridică, o sumă de atribuţii determinate, reglementate şi limitate juridiceşte în timp, în spaţiu şi în validitatea sa de dreptul internaţional, cesta din urmă devine superior şi nelimitat în acţiunea sa25. Teoria primatului dreptului internaţional bazat pe ideea de competenţă cuprinde o contradicţie logică intrinsecă. În timp ce ordinea juridică şi competenţa statală sunt determinate, fiind delegate de dreptul internaţional şi subordonate acestuia, formarea şi particularităţile dreptului internaţional pot fi explicate numai prin cauze exterioare statelor şi nu prin acordul de voinţă al acestora. Potrivit acestei teorii, nu pot fi explicate deosebirile dintre dreptul internaţional şi dreptul intern, influenţa pe care dreptul intern o are asupra celui internaţional, existenţa şi validitatea simultană a acestora ca sisteme juridice autonome, diferite unul de celălalt. Această teorie este tot mai mult acceptată de doctrina şi practica statelor26. În continuare, vom prezenta reglementările priorităţii dreptului internaţional public în raport cu dreptul intern, aşa cum sunt evidenţiate în textele constituţiilor statelor europene. Constituţia Bulgariei, art. 5, alin. 4: „Acordurile internaţionale.... au întâietate faţă de normele legislaţiei interne care sunt în contradicţie cu ele”. Constituţia Cehiei, art. 10: „Tratatele internaţionale, care au fost ratificate şi promulgate, privind drepturile omului şi libertăţile fundamentale şi care obligă Republica Cehă au efect imediat şi întâietate asupra legilor”. Constituţia Franţei, art. 55: „Tratatele sau acordurile ratificate sau aprobate regulat au, după publicare, o autoritate superioară faţă de cea a legilor, sub rezerva că fiecare acord sau tratat va fi aplicat de către cealaltă parte”. Constituţia Germaniei, art. 10: „Regulile generale ale dreptului internaţional public fac parte din dreptul federal. Ele sunt superioare legilor şi creează direct drepturi şi obligaţii pentru locuitorii teritoriului federal”. 22

Gh. Moca, M. Duţu, Dreptul internaţional public, vol I, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2008, p. 75 H. Kelsen, J. Kunz, A. Verdros 24 A se vedea H. Kelsen, La theorie pure du droit, IIeme edition, Paris, 1962, p. 444 25 A se vedea H. Kelsen, op. cit, p. 443, în Gh. Moca, M. Duţu, op. cit., 2008, p. 77 26 Curtea Internaţională de Justiţie a consacrat la nivel de principiu primatul dreptului internaţional în avizul consultativ din 26 aprilie 1998 privind ”Aplicabilitatea obligaţiei de arbitraj în temeiul secţiunii 21 a Acordului din 24 iunie 1947 pivind sediul Naţiunilor Unite” 23

Constituţia Italiei, art. 10: „Ordinea juridică italiană se conformează regulilor de drept internaţional recunoscute în general”. Constituţia Federaţiei Ruse, art.. 15 alin. 4: „Dăcă alte reglementări decât cele prevăzute de lege sunt stabilite de untratat internaţional al Federaţiei Ruse, regulile tratatului internaţional prevalează”. Constituţia Spaniei, art. 95 alin 1: „Încheierea unui tratat internaţional care conţine dispoziţii contrare Constituţiei, va trebui să fie precedată de o revizuire a acesteia”. Constituţia Ungariei, art. 7: „Ordinea juridică a Republicii Ungaria acceptă regulile universal recunoscute ale dreptului internaţional şi garantează concordanţa între angajamentele contractate în domeniul dreptului internaţional şi dreptul intern”. Teoria dualistă, elaborată de reprezentanţii pozitivismului, H. Triepel şi D. Anzilotti, concepe dreptul internaţional şi dreptul intern ca aparţinând a două ordini juridice create în mod diferit şi pentru subiecte diferite, având obiect de reglementare diferit, cu particularităţi şi sfere proprii de aplicare. Cu toate acestea, considerăm că nu există o separaţie totală între ele, multe din normele dreptului internaţional având aplicare în dreptul intern deoarece statele se angajează la o conduită, stabilind drepturile şi obligaţiile participanţilor la categoria de relaţii pe care le reglementează şi, drept urmare, legislaţia internă nu poate fi contrară acestei conduite. Pentru a se putea aplica în dreptul intern, o normă juridică aparţinând dreptului internaţional public trebuie să fie transpusă într-o normă internă Teoria pragmatică susţine că totul se reduce la răspunderea internaţională a statului care ar indica limitele raportului între cele două ordini juridice: în construcţia monistă, normele interne ar fi abrogate automat de cele ale dreptului internaţional, în cea duaistă, ele ar rămâne valabile, dar răspunderea statului ar fi angajată în plan internaţional27. Doctrina socialistă critică în egală măsură teoriile moniste şi teoria dualistă datorită exacerbării principiului suveranităţii şi a neamestecului în treburile interne. Prevederile legislaţiei româneşti cu privire la raportul dintre dreptul internaţional şi dreptul intern Soluţia oferită de Constituţia României în ceea ce priveşte raportul dintre dreptul internaţional şi dreptul intern este mixtă: a) Confom prevederilor art. 11, statul român se obligă să îndeplinească întocmai şi cu bunăcredinţă obligaţiile ce-i revin din tratatele la care este parte. Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern. În cazul în care un tratat la care România urmează să devină parte cuprinde dispoziţii contrare Constituţiei, ratificarea lui poate avea loc numai după revizuirea Constituţiei. b) Primatul dreptului internaţional la care România este parte din domeniul drepturilor omului faţă de legile interne este susţinut de prevederile constituţionale referitoare la tratatele internaţionale din domeniul drepturilor omului. Potrivt prevederilor art. 20 din Constituţoia României, dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care Romnia este parte. Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care 27

A. Năstase, B. Aurescu, C. Jura, Drept intenaţional public. Sinteze pentru examen, ediţia 4, Ed. Ch Beck, Bucureşti, 2006, p. 30

România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţindispoziţii mai favorabile. c) Articolul 148 prevede că aderarea României la tratatele constitutive ale Uniunii Europene, în scopul transferării unor atribuţii către instituţiile comunitare, precum şi al exercitării în comun cu celelalte state membre a competenţelor prevăzute în aceste tratate, se face prin lege adoptată în şedinţa comună a Camerei Deputaţilor şi Senatului, cu o majoritate de două treimi din numărul deputaţilor şi senatorilor. Ca urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum şi celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate faţă de dispoziţiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare. Aceste prevederi se aplică, în mod corespunzător, şi pentru aderarea la actele de revizuire a tratatelor constitutive ale Uniunii Europene. Parlamentul, Preşedintele României, Guvernul şi autoritatea judecătorească garantează aducerea la îndeplinire a obligaţiilor rezultate din actul aderării. De asemenea, Guvernul transmite celor două Camere ale Parlamentului proiectele actelor cu caracter obligatoriu înainte ca acestea să fie supuse aprobării instituţiilor Uniunii Europene. Soluţia oferită de Legea nr. 590/2003 privind tratatele prevede că dispoziţiile tratatelor în vigoare nu pot fi modificate, completate sau scoase din vigoare prin acte normative ulterioare intrării în vigoare28. De asemenea, nici în cazul actului normativ de ratificare, aprobare, aderare sau acceptare, atunci când include norme de aplicare a tratatului, acestea din urmă nu pot aduce atingere regimului juridic stabilit prin tratat sau textul său. Prevederile legislative interne nu pot fi invocate pentru a justifica neexecutaea dispoziţiilor unui tratat în vigoare. Prevederile legii nr. 24/200029 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative şi a H.G. nr. 50/200530 pentru aprobarea Regulamentului privind procdurile la nivelul Guvenului, pentru elaborarea, avizarea şi prezentarea proiectelor de acte normative spre adoptare confirmă practica diplomaţiei române care aplică în mod constant concepţia primatului dreptului intenaţional, indiferent de materia la care se referă.

28

Art. 31 alin 4 din Legea nr. 590/2003 privind tratatele, publicată în M.Of. al României, Partea I nr. 23 din 12 ianuarie 2004 29 Legea nr.24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, publicată în M.Of. al României, Partea I nr. 139 din 31 martie 2000 şi republicată în M.Of. al României, Partea I nr. 777 din 25 august 2004 30 HG nr.50/2005 pentru aprobarea Regulamentului privind procedurile, la nivelul Guvernului, pentru elaborarea, avizarea şi prezentarea proiectelor de acte normative spre adoptare, publicată în M.Of. al României, Partea I nr. 71 din 20 ianuarie 2005 şi republicată în M.Of. al României, Partea I nr. 243 din 17 martie 2006

IZVOARELE DREPTULUI INTERNAŢIONAL PUBLIC Noţiunea de izvor al dreptului internaţional public În studiul Teoriei generale a dreptului, noţiunea de izvor este abordată în sens material şi în sens formal. Această distincţie se face pentru evitarea confuziilor şi pentru definirea corespunzătoare şi exactă a acestui concept. Pentru a înţelege distincţia dintre izvoarele formale şi materiale este necesar să ne concentrăm asupra funcţiilor pe care „izvoarele dreptului” le pot îndeplini în cadrul sistemului juridic. Funcţia izvoarelor formale este de a crea drept, în timp ce funcţia izvoarelor materiale este aceea de a identifica substanţa obligaţiilor care, în final, devin drept31. În sens material, sunt considerate izvoare ale dreptului factorii de configurare a dreptului, dreptul natural şi conştiinţa juridică (raţiunea umană). Izvoarele materiale, denumite şi izvoare substanţiale ale dreptului sunt expresia condiţiilor vieţii economice, sociale, politice, culturale şi ideologice, ei fiind cei care dau conţinut dreptului pozitiv, normelor juridice concrete în care se exprimă în chip concentrat nevoile şi exigenţele reale ale vieţii sub forma comenzilor sociale pe care dreptul le recepţionează32. In sens formal, izvoarele de drept se referă la modalitatea concretă de exprimare a dreptului, forma exterioară pe care o îmbracă acesta. Un izvor formal de drept este un proces prin care ia naştere o normă juridică: este creator de drept33. Prin izvor al dreptului internaţional public se înţelege instrumentul juridic care dă formă exterioară normelor juridice internaţionale şi exprimă sau indică un acord de voinţă între două sau mai multe subiecte de drept internaţional, în primul rând statele. Punctul de plecare în studiul izvoarelor de drept internaţional îl constituie textul art. 38 din Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie34: (1) Curtea, a cărei misiune este de a soluţiona conform dreptului internaţional diferendele care îi sunt supuse, va aplica: a. conventiile internationale, fie generale, fie speciale, care stabilesc reguli recunoscute în mod expres de statele în litigiu; b. cutuma internaţională, ca dovadă a unei practici generale, acceptată ca drept; c. principiile generale de drept recunoscute de naţiunile civilizate; d. sub rezerva dispoziţiilor Articolului 59, hotărârile judecătoreşti şi doctrina celor mai calilficaţi specialişti în drept public al diferitelor naţiuni, ca mijloace auxiliare de determinare a regulilor de drept. (2) Prezenta dispoziţie nu aduce atingere dreptului Curţii de a soluţiona o cauza ex aequo et bono, dacă părţile sunt de acord cu aceasta. De asemenea, art. 59 precizează că „decizia Curţii nu are valoare obligatorie decât între părţile în litigiu şi numai pentru cauza pe care o soluţionează”. Trebuie să face precizarea că acest text nu îşi propune să reglementeze izvoarele dreptului internaţional, ci stabileşte mijloacele juridice pe are Curtea le are în vedere în judecarea cauzlor aduse spre soluţionare Curţii. 31

Martin Dixon, Textbook on International Law, Fourth Edition, Blackstone Press Limited, London, 2000, p. 23 C. Voicu, Teoria generală a dreptului, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2002, p. 175 33 De exemplu, în Regatul Unit, trecerea unui proiect de lege prin Parlament reprezintă un izvor formal 32

de drept 34

Articolul 38 din Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie, anexă la Carta O.N.U. din 1945, a reluat în esenţă textul articolului 38 al Statutului Curţii Permanente de Justiţie Internaţională din 1920

Este evident că Art. 38 nu se pretinde a fi o listă a izvoarelor de drept internaţional. Reprezintă mai degrabă o direcţie pentru Curte, autorizând-o să ia în considerare diverse aspecte atunci când trebuie să decidă asupra unor diferende care îi sunt supuse spre soluţionare. Mai mult, Art. 38, nu oferă nici măcar o listă completă a elementelor care sunt luate de fapt în considerare de către Curte atunci când se pronunţă asupra drepturilor şi responsabilităţilor statelor 35. Unul dintre motivele acestei omisiuni poate fi acela că rezoluţiile Adunării ONU şi corespondenţa diplomatică nu sunt veritabile izvoare de drept, ci numai “probe” ale practicilor statale şi, astfel sunt subsumate dreptului cutumiar. Aceasta ridică întrebarea: La ce ne referim atunci cand spunem “izvoare” ? De asemenea, Art. 38 nu menţionează nimic în legătură cu prioritatea sau ierarhia izvoarelor de drept internaţional. În afară de referirea la “înţelesul subsidiarităţii” (Art 38(1)(d)), nu aflăm nimic în legătură cu ordinea în care izvoarele de drept trebuie să fie aplicate36. Desigur însă că nu există dificultăţi atunci când, aşa cum se întâmplă de obicei, conţinutul regulilor derivate din izvoare este complementar. Cu toate acestea, în caz de conflict, este vital să se determine care izvor trebuie să primeze. Primează un tratat în faţa dreptului cutumiar anterior acestuia? Este posibil ca dreptul cutumiar format ulterior să diminueze efectele unei obligaţii anterioare dar explicite dintr-un tratat? Aceste chestiuni, şi în special interacţiunea dintre tratat şi cutumă sunt tratate în cele ce urmează, după ce natura acestora va fi mai în amănunt analizată. Cu privire la ce se va spune mai departe despre regulile fundamentale (regulile lui jus cogens), cea mai bună abordare este aceea că în acele rare cazuri în care este important, prioritatea surselor urmează ordinea din Art. 38, adică de la (1)(a) la (1)(d). Art. 38 al Statutului nu oferă o expunere completă şi lipsită de ambiguităţi a izvoarelor de drept internaţional şi lasă numeroase întrebări fără răspuns. Cu toate acestea, ar fi o greşeală să subestimăm importanţa acestuia, mai ales pentru faptul că este vital ca o expunere clară şi precisă a izvoarelor să fie disponibilă. Spunem aceasta deoarece Art. 38 îndeplineşte, mai mult sau mai puţin, acest rol, lucru acceptat atât de către Curte, cât şi de către state. De asemenea, este discutabil faptul că Art. 38 este obligatoriu, în sensul că statele nu pot cere Curţii să decidă asupra unui diferend numai pe baza izvoarelor enumerate. Este important ca statele să accepte că dreptul internaţional este un sistem integrat de reguli şi nu, pur şi simplu, un amalgam de diverse principii fără legătură între ele; aşadar, prioritatea izvoarelor din Art. 38 (1) este rareori luată în discuţie. Cu toate acestea, precauţia este uneori necesară. Deşi poate fi văzută ca o violare a tratatelor la care statele sunt parte (Statutul CIJ) şi ca o negare a autorităţii prescriptive a regulilor dreptului internaţional create în mod valid, natura consensuală a jurisdicţiei Curţii poate fi avută în vedere pentru a sugera puterea statelor de a alege norma aplicabilă în cazul unei dispute. În consecinţă, aşa cum Curţii i se poate cere să decidă asupra unui caz ex aequo et bono (Art. 38(2)), este posibil ca şi Curtea să permită celor două state să convină că regulile provenind dintr-un anumit izvor ar fi inaplicabile diferendului în cauză37. Izvoarele principale ale dreptului internaţional public 35

Spre exemplu, nu se face referire la rezoluţiile Adunării Generale a Naţiunilor Unite sau la corespondenţa diplomatică, ambele fiind folosite cu preponderenţă în deciziile Curţii (Ex Nicaragua vs USA - 1986 CIJ Rep14 şi Nauru vs Australia 1992 CIJ Rep 240) 36 Cuvântul “prioritate” a fost inclus în proiectele preliminare ale articolului, dar în final acesta a fost respins ca urmare a intenţiei ca toate sursele să fie considerate în mod simultan de către Curte, aşa cum s-a întâmplat în cazul Nicaragua vs. SUA 37 Martin Dixon, Textbook on International Law, Fourth Edition, Blackstone Press Limited, London, 2000, p. 22, 23

Principalele izvoare ale dreptului internaţional public sunt tratatul şi cutuma. Tratatul Tratatul este considerat a fi cel mai important instrument de reglementare a relaţiilor internaţionale, constituind modalitatea principală de creare a normelor dreptului internaţional. Tratatele sunt singura metodă prin care statele sunt în mod conştient creatoare de drept internaţional. Convenţia de la Viena privind dreptul tratatelor din 1969 prevede că prin expresia „tratat” se înţelege un acord internaţional încheiat în scris între state şi guvernat de dreptul internaţional, fie că este consemnat într-un instrument unic, fie în două sau mai multe instrumente conexe şi oricare ar fi denumirea sa particulară. Tratatele pot varia de la cele care definesc statutul legal al teritoriului, ca de exemplu Acordul din 1984 dintre Regatul Unit şi China asupra viitorului Hong Kong-ului, la cele privitoare la drepturile indivizilor, cum ar fi Convenţia internaţională cu privire la drepturile civile şi politice, la tratate multilaterale instituind regimuri juridice specifice, aşa cum este Tratatul Antarctic din 1959 şi Convenţia de la Viena din 1969 cu privire la relaţiile diplomatice. Potrivit prevederilor legii nr. 590/2003 privind tratatele38, prin tratat se înţelege actul juridic, indiferent de denumire sau de formă, care consemnează în scris un acord la nivel de stat, la nivel guvernamental sau la nivel departamental, având scopul de a crea, de a modifica ori de a stinge drepturi şi obligaţii juridice sau de altă natură, guvernat de dreptul internaţional public şi consemnat într-un instrument unic ori în două sau în mai multe instrumente conexe Ca izvor de drept internaţional, tratatul prezintă următoarele avantaje faţă de cutumă: - are o modalitate de exprimare directă şi explicită; - are o modalitate de exprimare rapidă şi eficientă, conferindu-i posibilitatea unei interpretări şi aplicări mai uşoare; - este încheiat în formă scrisă, urmând o procedură solemnă, ceea ce îi conferă o posibilitate mai uşoară de probare; - înlătură echivocul şi conferă stabilitate relaţiilor internaţionale. Cutuma Spre deosebire de dreptul intern al statelor, unde cutuma este recunoscută mai greu ca izvor de drept39, în dreptul internaţional public ea reprezintă un izvor principal. Deşi în ultimele trei decenii, tratatele au luat locul dreptului cutumiar ca izvor primar a dreptului internaţional, o mare parte a regulilor care guvernează statele şi alte subiecte ale dreptului internaţional încă provin din aceast izvor40. Fiind derivat din practica statală şi ocazional din practica altor subiecte de drept, procesul de creare, de formare a dreptului cutumiar este unul continuu. Marele său avantaj este acela că dă posibilitatea dreptului internaţional de a evolua în concordanţă cu cerinţele prezentului.

38

Legea nr. 590/2003 privind tratatele, publicată în M.Of. al României, Partea I nr. 23 din 12 ianuarie 2004 În sistemele de drept romano-germanice, cutuma este considerată izvor de drept numai în mod excepţional 40 Aşa cum a fost subliniat în Cazul Golfului Maine 1984 CIJ Rep 24,6, cutuma este ideală pentru dezvoltarea principiilor generale şi este întotdeauna disponibilă pentru a umple golul lăsat de regimul juridic complex al unui tratat care eşuaează în a fi acceptat în totalitate. 39

Cu toate că este pe locul secund după tratat, în prezent, cutuma, cel mai vechi izvor al dreptului internaţional, se manifestă frecvent domeniile protecţiei diplomatice, a dreptului mării şi a normelor de dreptul tratatelor. Cutuma juridică reprezintă sursa primordială a dreptului. Originea ei este legată de primele forme de organizare socială. Cutuma se caracterizează prin exprimarea tacită a consimţământului statelor de recunoaştere a unei reguli de conduită ca normă juridică în relaţiile dintre ele sau alte subiecte de drept internaţional. Înainte de a fi un izvor formal al dreptului, cutuma a fost un fenomen sociologic, un comandament impus de necesitatea instituirii unei ordini sociale în acord cu imperativele supravieţuirii colectivităţii sociale date. Trecerea de la fenomenul social al cutumei la dimensiunea sa juridică s-a produs o dată cu conştientizarea menţinerii prin forţă colectivă a ordinii primitive. În momentul în care organizarea socială a simţit că existenţa sa nu poate fi menţinută fără susţinerea coercitivă a cutumelor, riturilor, obiceiurilor şi tradiţiilor specifice traiului în comun, au apărut elementele distinctive ale normei juridice. Astfel, la baza cutumei juridice se află un element material şi un element psihologic. Elementul material rezidă în comportamente umane tipice, permanente şi care durează în timp pe baza asentimentului celor interesaţi. Elementul temporal era exprimat de romani prin longa, inveterata, diuturna, antiquitus probata consuetudo. În studiul dreptului internaţional, elementul material al cutumei este desemnat sintetic în art. 38 alin. 1 lit. b. din Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie prin formula “practică generală, acceptată ca drept”. Prin practică internaţională înţelegem orice comportament al unui stat sau altui subiect de drept internaţional care relevă o atitudine conştientă a autorului faţă de o situaţie juridică internaţională sau o normă de drept internaţional41. Astfel, practica statelor constă în adoptarea repetată şi uniformă a unei anumite conduite. Cutuma nu se poate naşte dintr-un act izolat, ci este rezultatul succesiunii în timp, constante şi neîntrerupte a unei anumite conduite. Repetarea care presupune frecvenţa şi constanţa în timp a unor acte determinate, caracterul uniform şi continuu al unei conduite, excluzând atitudini întâmplătoare, de toleranţă sau contradictoriisunt acele condiţii care definesc în totalitatea lor practica statelor ca element material al cutumei42. Elementul temporal îşi pierde tot mai mult din importanţă în favoarea frecvenţei crescute a actelor care se repetă. Condiţia unei practici îndelungate nu mai constituie astăzi o cerinţă esenţială pentru formarea cutumei, fiind suficientă şi necesară o perioadă de timp a cărei durată este determinată în fiecare caz în parte de cerinţele reglementării juridice43. Astăzi, nu mai este necasară exercitarea unei practici îndelungate, ci sunt suficiente perioade scurte de timp, de numai câţiva ani, pentru ca o practică repetată şi uniformă a statelor să determine apariţia normelor cutumiare. Astfel, instituţia platoului continental, codificstă pentru prima dată în Convenţia de la Geneva din 1958 şi în prezent în Convenţia privind dreptul mării din 1982, s-a format pe cale cutumiară ca rezultat alunor acte unilaterale44 ale unui număr de aproximativ 25 de state şi al unor tratate bilaterale45. 41

I. Diaconu, Manual de drept internaţional public, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2007, p. 59 Ghe. Moca, M. Duţu, Dreptul internaţional public, vol. 1, Ed. Universul juridic, Bucureşti, 2008, p. 46 43 Regula potrivit căreia abţinerea de la vot a unui membru permanent în adoptarea unei hotărâri în Consiliul de Securitate al ONU nu are caracter de veto a devnit o normă cutumiară în doar câţiva ani 44 Primul act unilateral pentru stabilirea platoului continental a fost Declaraţia Truman din 1945 42

La acest element material se adaugă un elementul subiectiv care poate fi identificat prin interpretarea actelor care constituie elementul material. Elementul subiectiv nu se poate prezuma, fiind necesară materializarea lui prin acte ale instituţiilor şi autorităţilor statului cu caracter de acţiuni sau abstenţiuni relevante privind acceptarea unei conduite determinate ca având caracter juridic. Astfel, este necesar ca aceste acte să fie realizate de instituţiile şi autorităţile competente în acest sens. Elementul subiectiv al cutumei a fost descris de Curtea Internaţională de Justiţie46 astfel: ”actele respective (ale practicii internaţionale) trebuie nu numai să reprezinte o practică constantă, dar ele trebuie să fie astfel, sau înfăptuite astfel încât să reprezinte o dovadă a convingerii că această practică este făcută obligatorie de existenţa unei norme care o reclamă. Necesitatea unei asemenea convingeri, adică a existenţei elementului subiectiv, este implicită în însăşi noţiunea opinio juris sine necessitas. Statele în cauză trebuie să aibă sentimentul că ele se conformează, ceea ce echivalează cu o obligaţie juridică. Frecvenţa, sau chiar caracterul obişnuit al actelor nu este suficientă. Există multe acte internaţionale, de exemplul în domeniul ceremonialului şi protocolului, care sunt înfăptuite aproape invariabil, dar care sunt motivate numai de consideraţii de curtoazie, convenienţă sau tradiţie, şi nu de un sentiment de obligaţie juridică”. Procesul cutumiar este unul complex, doctrina încercând să identifice mecanismele şi fundamentul acestuia47. O teorie este aceea a “acordului tacit” potrivit căreia cutumele se formează prin acordul tacit al statelor. Altă teoarie este aceea a “formării spontane”, adică o conştientizare colectivă a regulii cutumiare, în afara unui mecanism formal determinat, aşa cum se întâmplă în cazul tartatului internaţional. Cea de-a treia teorie este “teoria obişnuinţei” fundamentată pe repatarea unei atitudini determinate a statelor. Dovada cutumei se face prin48: - practica statelor, practica diplomatică (declaraţii, corespondenţă diplomatică, instrucţiuni către diplomaţi, alte acte unilaterale ale statelor); - tratatele multilaterale care recunosc sau codifică norme cutumiare; - tratate multilaterale cu norme noi pe care statele care nu sunt părţi la acestea le recunosc şi le aplică în practica lor ca fiind obligatorii pentru ele49; - tratate repetate cu conţinut asemănător; - rezoluţii ale organizaţiilor internaţionale; - hotărâri şi avize ale curţilor de justiţie şi arbitrale intenaţionale; - legi şi practică judiciară internă, dacă sunt uniforme şi concordante. În funcţie de aria lor de acţiune, cutumele internaţionale se clasifică în : - cutume universale – sunt aplicabile tuturor subiectelor de drept internaţional, ca urmare a acceptării lor de cvasitotalitatea acestora ; - cutume regionale (locale) – sunt aplicabile unei arii geografice restrînsă, de obicei continentală ;

45

A se vedea în acest sens opinia individuală a judecătorului Bustamante Y. Rivero la decizia CIJ din 1969 asupra platoului continental (CIJ, Rec., 1969, p. 58,59) 46 CIJ, Rec., 1969, p. 44 47 A se vedea M.I. Niciu, Drept internaţional public, Ed. Servo Sat, Arad, 1999, p. 23 48 A. Năstase, B. Aurescu, C. Jura, Drept intenaţional public. Sinteze pentru examen, ediţia 4, Ed. Ch Beck, Bucureşti, 2006, p. 42 49 De exemplu, Convenţia privind dreptul tratatelor din 1969 este aplicată în practica convenţională a României, deşi ea nu este în vigoare, ca tratat, pentru statul român

- cutume bilaterale50 – sunt aplicabile în urma stabilirii prin practica reciprocă a două state, de regulă vecine. Izvoarele subsidiare ale dreptului internaţional public 1. Principiile generale de drept Principiile generale de drept, menţionate în art. 38 alin 1 lit. c al Statutului Curţii Internaţionale de Justiţie, fac obiectul multor controverse în ceea ce priveşte autonomia lor ca izvor de drept. O primă întrebare care apare este legată de semnificaţia formulării art. 38 lit. c. Prevederile acestui articol se referă la principiile generale ale dreptului internaţional public sau la principiile generale ale dreptului intern al statelor? Dacă este vorba de principii ale dreptului intern, răspunsul la această întrebare îl regăsim în prevederile art. 21 lit c din Statutul de la Roma al Curţii Penale Internaţionale51 din 1998: „Curtea aplică... principiile generale ale dreptului desprinse de Curte din legile naţionale reprezentând diferite sisteme juridice ale lumii, inclusiv, după caz, legile naţionale ale statelor sub jurisdicţia cărora s-ar afla în mod obişnuit crima, dacă aceste principii nu sunt incompatibile cu prezentul statut şi nici cu dreptul internaţional, regulile şi normele internaţionale recunoscute. Curtea poate aplica principiile şi normele de drept aşa cum ea le-a interpretat în deciziile sale anterioare”. După cum se observă, acest document nu foloseşte expresia „naţiuni civlizate”, făcând trimitere la legile naţionale. Deci, forme de exprimare a dreptului sunt legile naţionale care sunt considerate, într-o manieră indirectă, izvoare de drept internaţional public. Prin urmare, nu principiile generale ale dreptului intern sunt izvoare de drept internaţional, ci legile care le consacră. În doctrină se susţine, de pildă, că principiile generale sunt nu atât izvoare, cât aspecte particulare ale raţionamentului juridic şi logic pe care orice instanţă internaţională îl poate folosi52. Autorii care includ principiile generale de drept în categoria izvoarelor dreptului internaţional public aduc argumente care se sprijină pe practica Curţii Internaţionale de Justiţie şi a altor instanţă internaţionale, precum şi pe faptul că în multe speţ au fost invocate principii generale de drept, cu condiţia să fie compatibile cu exigenţele şi specificul dreptului internaţional public53. Principiile generale de drept sunt utilizate în scopul acoperirii lacunelor dreptului internaţional public, dar şi ca repere necesare procesului de codificare sau de interpretare a tratatelor. Într-o analiză a jurisprudenţei juridice şi arbitrale, s-a reţinut faptul că principiile generale la care face referire doctrina, chiar fără referire la art. 38 lit. c, au vizat norme privind administrarea justiţiei cum sunt cele conform cărora nimeni nu poate fi judecător în propria cauză, egalitatea părţilor aflate în diferend, obligaţia reclamantului de a face prob, recurgerea la prezumţii şi probe indirecte desprinse, desigur, din dreptul intern, pe baza dreptului roman sau common law. Alte 50

În ciuda referirii la „practică generală” (art. 38 alin. 1 lit. b din Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie) Curtea a respins argumentul că o normă cutumiară poate fi numai generală, acceptând posibilitatea unei cutume bilaterale în ceea ce priveşte dreptul de trecere pentru bunuri şi persoane 51 România a ratificat acest act prin Legea nr. 111/2002 pentru ratificarea Statutului Curţii Penale Internaţionale, adoptat la Roma la 17 iulie 1998, publicată în M.Of. al României, Partea I nr. 211 din 28 martie 2002 52 A se vedea J.G. Starke, Introduction to International Law, London, 1984, p.33-34 53 D. Popescu, A. Năstase, F. Coman, Drept internaţional public, casa de editură şi presă „Şansa” SRL, Bucureşti, 1994, p. 44 şi 45

norme la care s-a făcut referire au fost interpretarea tratatelor conform sensului normal al termenilor, forţa majoră ca motiv pentru exonerarea de răspundere şi ceinţele valabilităţii stipulaţiei pentru altul54. 2. Principiile fundamentale ale dreptului internaţional public 2.1. Definiţie şi importanţă Experienţa demonstrează că principiile dreptului internaţional public nu pot fi disociate de evoluţia societăţii internaţionale. Principiile fundamentale sintetizează şi promovează valorile esenţiale ale societăţii, conţinând judecăţi asupra fenomenelor juridice55. Principiile fundamentale ale deptului internaţional public călăuzesc activitatea de creare şi de aplicare a dreptului. Ele reprezintă reguli de maximă generalitate, recunoscute tacit sau expres de toate statele lumii ca fiind obligatorii pentru acestea în relaţiile de cooperare dintre ele.56 2.2. Caracterele principiilor fundamentale ale dreptului internaţional public Analizănd definiţiile şi normele care stabilesc principiile fundamentale ale dreptului internaţional public, că princialele trăsături ale acestora sunt următoarele: Au o valoarea juridică imperativă, ele făcând parte din categoria normelor jus cogens. Ca reguli imperative, ele determină atât procesul normativ, cât şi valabilitatea generală a dreptului internaţional, validitatea normelor sale generale sau particulare.57 Reprezentând axa centrală a dreptului internaţional public şi determinând conţinutul celorlalte principii, instituţii şi norme juridice, principiile fundamentale ale dreptului internaţional public au un caracter de maximă generalitate şi aplicaţie universală. Aplicativitatea universală este rezultatul acordului de voinţă al cvasimajorităţii statelor şi se extinde chiar şi la alte subiecte de drept internaţional. De asemenea, principiile fundamentale ale dreptului internaţional public au caracter juridic obligatoriu. Ele dau expresie şi protejează o valoare fundamentală în raporturile dintre subiectele de drept internaţional, fiind interdependente58. Principiile fundamentale ale dreptului internaţional vizează prin construcţia lor valorile cele mai importante pentru societatea internaţională, pentru participanţii la raporturile juridice internaţionale şi pentru omenire în ansamblul ei. Valori precum pacea şi securitatea internaţională, colaborarea dintre state, egalitatea suverană dar, mai ales, fiinţa umană care este privită tot mai mult 54

I. Diaconu, Manual de drept internaţional public, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2007, p. 69 A se vedea Immanuel Kant, Critica raţiunii pure, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 169, p. 631 56 Dicţionar de drept internaţional public, Ed. Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1982 57 Convenţia de la Viena cu privire la dreptul tratatelor din 1969 prevede nulitatea tratatelor încheiate cu violarea unei norme imperative a dreptului internaţionalsau cu vicierea consimţîmântului unei părţi contractante. A se vedea în aces sens şi J.Diaconu, Normele imperativă în dreptul internaţional, Jus cogens, Ed. Academiei, Bucureşti, 1977, p. 157 şi urm. 58 A se vedea Rezoluţia Adunării Generale a ONU nr. 2625 (XXV)/1970 - Declaraţia asupra principiilor dreptului internaţional privind relaţiile prieteneşti şi cooperare între state, conform Cartei ONU: „În interpretarea şi aplicarea lor, principiile care preced sunt legate între ele şi fiecare principiu trebuie interpretat în contextul celorlalte” 55

ca cea mai importantă dintre toate valorile şi ca obiect al preocupărilor de ansamblu ale comunităţii internaţionale, sunt valori protejate de principiile fundamentale, valori care reprezintă esenţa şi ţelul dreptului internaţional în integralitatea lui. De exemplu, dezvoltarea postbelică a sistemului universal al securităţii colective al O.N.U., a sistemelor de securitate regionale, a sistemelor de protecţie a drepturilor omului s-a sprijinit tocmai pe acest edificiu al principiilor fundamentale, principii care, ele însele, reprezintă valori de maximă importanţă pentru omenire59. Principiile fundamentale, reflectând starea societăţii internaţionale, a relaţiilor dintre subiectele dreptului internaţional şi a preocupărilor acestora de a găsi soluţii la marile probleme cu care se confruntă umanitatea azi, au un caracter dinamic. 2.3. Codificarea principiilor fundamentale ale dreptului internaţional public Datorită importanţei lor, principiile fundamentale ale dreptului internaţional public au fost supuse, după cel de-al doilea război mondial, unui proces complex şi susţinut de codificare60. Stricto sensu, codificarea dreptului internaţional presupune, în primul rând, o operaţiune de grupare a normelor cutumiare de drept în vigoare şi de redactare într-un mod mai coerent, mai ordonat şi oferind mai multă certitudine datorită formei sale scrise. Într-o a doua accepţiune, codificarea este însoţită de o revizuire mai mult sau mai puţin profundă a dreptului într-un moment istoric dat, atunci când nevoile sociale cer şi elaborarea de norme noi. În acest caz, ea este însoţită de dezvoltarea progresivă, adăugând la încorporarea cutumelor existente normele noi, care răspund transformărilor şi cerinţelor societăţii internaţionale61. De-a lungul timpului, principiile fundamentale ale dreptului internaţional public au cunoscut o dezvoltare continuă. Cele mai importante momente ale acestui proces de îmbogăţire au fost: Conferinţa dela Bandung dedicată sprijinirii păcii generale şi colaborării (1955); Conferinţa de la Cairo de solidaritate a ţărilor din Asia şi Africa (1957); Conferinţa de la Accra a ţărilor africane (1958); Conferinţa de la Addis-Adeba a ţărilor africane (1963); Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare în Europa (1975); adoptarea unor importante documente ale Adunării Generale a O.N.U.62. Un moment important în procesul de codificare l-a constituit negocierea şi adoptarea de către Adunarea Generalăa O.N.U. a Declaraţiei asupra principiilor dreptului internaţional privind relaţiile prieteneşti şi cooperare între state conform Cartei Naţiunilor Unite63. Trebuie să precizăm că, deşi nu codifică efectiv, deoarece rezoluţiile Adunării Generale nu au forţă juridică, această declaraţie enunţă toate principiile consacrate în Cartă, inclusiv principiul cooperării care în Cartă este formulat doar ca scop al O.N.U. Principiile fundamentale ale dreptului internaţional codificate de Carta O.N.U. sunt următoarele:

59

S. Scăunaş, Drept internaţional public, Ed. All Beck, Bucureşti, 2002, p.27 A se vedea Report of the Law Commission on the work of its forty-seventh session, 2 May-21 July 1995, General Assembly Official Records, Fiftieth Session, Supplement No. 10 (A/50/10) şi Report of the International Law Commission on the work of its forty-nineth session, 15 november 1997 (A/C.6/52/L 15) 61 I.Diaconu, Manual de drept internaţional public, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2007, p.83 62 Rezoluţia nr. 1236 (XII) privind relaţiile de bună vecinătate între state europene aparţinând unor sisteme socialpolitice diferite, Rezoluţia nr. 1495 (XV) privind colaorarea dintre statele membre ale O.N.U. 63 Textul acestei declaraţii a fost elaborat în perioada 1964-1970 în cadrul unui comitet special format din 31 de state, printre care şi România 60

1. Principiul egalităţii în drepturi a popoarelor şi dreptul lor de a dispune de ele însele (dreptul la autodeterminare) – art. 1, par. 2: „Scopul Naţiunilor Unite este să dezvolte relaţii prieteneşti între naţiuni, întemeiate pe respectarea principiului egalitaţii în drepturi a popoarelor şi dreptului lor de a dispune de ele însele şi să ia oricare alte măsuri potrivite pentru consolidarea păcii mondiale”; 2. Principiul cooperării internaţionale – art. 1, par. 3, dezvoltat în capitolul IX: „Scopul Naţiunilor Unite este să realizeze cooperarea internaţională în rezolvarea problemelor internaţionale cu caracter economic, social, cultural sau umanitar, în promovarea şi încurajarea respectării drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale pentru toţi, fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie”; 3. Principiul egalităţii suverane a statelor – art. 2, par. 1: „Organizatia (Naţiunile Unite) este întemeiată pe principiul egalităţii suverane a tuturor Membrilor ei”; 4. Principiul pacta sunt servanda – art. 2, par. 2: „Toţi Membrii Organizaţiei (Naţiunile Unite), spre a asigura tuturor drepturile şi avantajele ce decurg din calitatea lor de Membru, trebuie să-şi îndeplinească cu bună-credinţă oglibaţiile asumate potrivit prezentei Carte”; 5. Principiul rezolvării prin mijloace paşnice a diferendelor internaţionale – art. 2, par. 3, dezvoltat în capitolul VI: „Toţi Membrii Organizaţiei vor rezolva diferendele lor internaţionale prin mijloace paşnice, în aşa fel încât pacea şi securitatea internaţională, precum şi justiţia să nu fie puse în primejdie”; Părţile la orice diferend a cărui prelungire ar putea pune în primejdie menţinerea păcii şi securităţii internaţionale trebuie să caute să-l rezolve, înainte de toate, prin tratative, anchetă, mediaţie, conciliere, arbitraj, pe care judiciară, recurgere la organizaţii sau acorduri regionale sau prin alte mijloace paşnice, la alegerea lor. 6. Principiul nerecurgerii la ameninţarea cu forţa sau la folosirea forţei (principiul neagresiunii) – art. 2, par. 4: „Toţi Membrii Organizaţiei se vor abţine, în relaţiile lor internaţionale, de a recurge la ameninţarea cu forţa sau la folosirea ei, fie împotriva integrităţii teritoriale ori independenţei politice a vreunui stat, fie în orice alt mod incompatibil cu scopurile Naţiunilor Unite”; 7. Principiul neamestecului în chestiuni care ţin esenţial competenţele interne a statului (principiul neintervenţiei) – art. 2, par. 7: „Nici o dispoziţie din prezenta Cartă nu va autoriza Naţiunile Unite să intervină în chestiuni care aparţin esenţial competenţei interne a unui Stat şi nici nu va obliga pe Membrii săi să supună asemenea chestiuni spre rezolvare pe baza prevederilor prezentei Carte”. Actul Final al Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa64 consacră încă trei principii ale deptului internaţional public: 1. Principiul inviolabilităţii frontierelor statelor 2. Principiul integrităţii teritoriale a statelor 3. Principiul respectării drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale 3. Actele unilaterale 3.1. Actele unilaterale ale statelor 64

Actul Final al Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa a fost semnat la Helsinki la 1 august 1975 de către cele 23 de state europene participante, Canada şi S.U.A.

Actele unilaterale ale statelor au fost definite de Comisia de Drept Internaţional ca fiind o declaraţie exprimând o voinţă sau un consimţământ prin care un stat are în vedere creearea de obligaţii sau de alte efecte juridice în virtutea dreptului internaţional.65 În prezent, Comisia de Drept Internaţional elaborează un proiect de articole prin care se încearcă codificarea actelor unilaterale ale statelor. În opinia noastră, actele unilaterale ale statelor reprezintă o manifestare unilaterală de voinţă a unui stat cu scopul de a produce efecte juridice internaţionale. Astfel, pentru a fi relevante, actele unilaterale ale statelor trebuie să fie imputabile statului, să fie licit , din punct de vedere al dreptului internaţional, să îndeplinească condiţia opozabilităţii şi să emane de la autorităţile responsabile de a angaja internaţional statul. Sunt acte unilaterale ale statelor considerate izvoare subsidiare ale dreptului internaţional public: a. Declaraţia - este actul prin care un stat face cunoscută altor state poziţia sa în legatură cu o anumită situaţie şi este în masură să angajeze acel stat pe plan extern66. b. Protestul - este o formă a demersului diplomatic prin care un stat ia poziţie împotriva acţiunilor unui alt stat care încalcă drepturile sale legitime, atrăgându-i atenţia asupra responsabilităţii sale sau solicitându-i reparaţii pentru prejudiciile cauzate. De asemenea, printr-un act de protest poate fi împiedicată formarea unei noi reguli cutumiare. c. Promisiunea – este actul prin care un stat nu recunoaşte ca fiind legitime o pretenţie, o manifestare sau o situaţie existente. d. Recunoaşterea - este actul prin care un stat constată apariţia unui nou subiect de drept internaţional (un alt stat sau o organizaţie internaţională) sau a altor categorii ( guvern, naţiune care luptă pentru dobândirea independenţei sau insurgenţii dintr-un război civil) şi prin care îşi manifestă dorinţa de a stabili cu acestea relaţii oficiale. Totodată, printr-un asemenea act pot fi recunoscute noi reguli de drept internaţional. e. Renunţarea - este actul prin care un stat abandonează voluntar, total sau parţial, anumite drepturi pe care le dobândise în baza unor tratate internationale67. 3.2. Actele unilaterale ale organizaţiilor internaţionale Odată cu creşterea rolului organizaţiilor interguvernamentale în viaţa internaţională, se discută din ce în ce mai mult dacă actele lor reprezintă izvoare ale dreptului internaţional. Actele unilaterale ale organizaţiilor internaţionale sunt elaborate conform procedurilor dreptului internaţional şi, în mod particular, potrivit prevederilor actului constitutiv al organizaţiei, respectându-se regulile colegialităţii şi ale formei scrise. În ceea ce priveşte denumirea, actele jurisdicţionale ale organizaţiilor internaţionale se numesc hotărâri, avize, sentinţe sau decizii, iar celelalte acte unilaterale ale orgnizaţiilor internaţionale prezintă o diversitate terminologică, precum rezoluţii, directive, recomandări, etc. Nu toate actele organizaţiilor internaţionale constituie izvoare de drept, ci doar cele care au legătură cu problema creării normelor de drept internaţional, formulând anumite reguli generale de 65

C. Santulli, Travaux de la C.D.I., A.F.D.I., 2002, p.556-559 De exemplu, declaraţia statului prin care acceptă jurisdicţia obligatorie a Curţii Internaţionale de Justiţie sau declaraţiile unor state de stabilire a unor drepturi exclusive şi suverane asupra platoului continental (acestea din urma au determinat formarea unor norme cutumiare în domeniu – Proclamaţia Truman din 1946) 67 De exemplu, renunţarea unui stat la imunitatea de jurisdicţie şi de execuţie pentru a putea obţine un credit important de pe piaţa financiară internaţională şi a răspunde în cazul nerambursării la timp a creditului 66

conduită şi principii. Astfel, din această categorie sunt excluse acele hotărâri care se referă la funcţionarea organizaţiei şi se aplică în interiorul acesteia (de exemplu, aprobarea bugetului organizaţiei, crearea de organe subsidiare, numirea personalului, etc.), precum şi cele care se referă la cazuri concrete, indicând modul de rezolvare a unor probleme concrete (de exemplu, hotărârile Consiliului de Securitate al O.N.U.). Deşi problema recunoaşterii actelor unilaterale ale organizaţiilor internaţionale ca izvoare de drept internaţional a determinat exprimarea unor puncte de vedere contradictorii sau diametral opuse în literatura de specialitate, considerăm că, deşi aceste nu constituie un izvor independent de drept, ele pot exercita totuşi o anumită influenţă în formarea unor norme şi principii noi, iniţiind procesul de emergenţă a acestora sau contribuind la afirmarea şi dezvoltarea lor. 4. Doctrina dreptului internaţional Doctrina reprezintă un mijloc auxiliar de determinare a normelor dreptului internaţional. Doctrina poate aduce o contribuţie importantă la dezvoltarea dreptului internaţional contemporan prin analiza ştiinţifică a normelor juridice în lumina principiilor fundamentale ale acestui drept. Părerile docrinarilor nu constituie valoare de interpretare. Ele pot fi admise sau respinse, fiind utile şi pentru studiul evolutiv al normelor dreptului internaţional. Astfel, art. 38 lit.d a Statutului C.I.J. vorbeşte despre „doctrina specialiştilor celor mai calificaţi în dreptul public al diferitelor state” ca reprezentând un mijloc auxiliar de determinare a normelor acestei ramuri a dreptului. Doctrina cuprinde atât lucrările specialiştilor dreptului internaţional, cât şi pe cele ale organizaţiilor ştiinţifice internaţionale, cum ar fi Asociaţia de Drept Internaţional (International Law Association) sau Institutul de Drept Internaţional (Institut de Droit International)68. De asemenea, lucrările Comisiei de Drept Internaţional a O.N.U. materializate în rapoarte, proiecte de tratate şi comentarii la acestea constituie un element important pentru cunoaşterea, codificarea şi dezvoltarea progresivă a dreptului internaţional69. Totodată, o deosebită însemnătate reprezintă şi opiniile individuale sau separate70 ale judecătorilor Curţii Internaţionale de Justiţie exprimate în legătură cu o decizie sau un aviz consultativ şi publicate în documentele Curţii. Doctrina nu creează un drept pozitiv. Ea constată existenţa unor instituţii, norme şi principii de drept iternaţional public pe care le interpretează şi le precizează conţinutul, putând face şi propuneri de lege ferenda, fără însă a fi obligatorii pentru subiectele de drept internaţional71. 68

Institutul de Drept Internaţional a fost înfiinţat la data de 8 septembrie de Gustave Moynier şi Gustave RolinJaequemyns împreună cu alţi 9 avocaţi de renume internaţional, în Sala de l'Arsenal a Primăriei din Ghent, Belgia. În 1904 Institutul a fost distins cu Premiul Nobel pentru Pace în semn de recunoaştere a acţiunii sale în favoarea arbitrajului între state, ca mijloc paşnic de soluţionare a diferendelor internaţionale. Locul de amplasare a sediului institutului se schimbă, în funcţie de originea a Secretarului General. De la alegerea profesorului Joe Verhoeven în calitate de Secretar General în septembrie 2003, Institutul are sediul in Grez-Doiceau, Belgia. 69 A se vedea art. 1 alin. 1 din Statutul Comisiei de Drept Internaţional al O.N.U. adoptat de Adunarea Generală în Rezoluţia 174 (II) din 21 noiembrie 1947, modificat prin Rezoluţiile 485 (V) din 12 decembrie 1950, Rezoluţia 984 (X) din 3 decembrie 1955, Rezoluţia 985 (X) din 3 decembrie 1955 şi Rezoluţia 36/39 din 18 noiembrie 1981 70 Procedura Curţii prevede dreptul judecătorilor care s-au alăturat majorităţii în adoptarea deciziei să-şi expună în scris, în cadrul opiniei lor individuale, şi alte argumente decât cele cuprinse în decizie şi dreptul judecătorilor care au votat împotriva deciziei să-şi argumenteze hotărârea lor printr-o opinie separată 71 M.I. Niciu, Drept internaţional public, Ed. Servosat, Arad, 2001, p.21

5. Echitatea În doctrina occidentală, invocându-se şi Art. 38 din Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie, se menţionează că echitatea, adică aplicarea principiilor justiţiei la o speţă dată, reprezintă un izvor subsidiar al dreptului internaţional public. Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie prevede dreptul acestei instanţe de a soluţiona un litigiu în conformitte cu principiul echităţii (ex aequo et bono), dacă părţile din acea cauză sunt de acord. Această prevedere semnifică faptul că, atunci când părţile aflate într-un diferend încredinţează soluţionarea cauzei ex aequo et bono, ele conferă instanţei puteri excepţionale. Astfel, judecătorul judecă în echitate doar în măsura în care a fost autorizat de părţi, prin intermediul unui compromis. Echitatea are rolul de a completa lacunele dreptului internaţional, sau chiar de a înlocui aplicarea dreptului72. Astfel, judecătorul poate renunţa la aplicarea unei reguli de drept pozitiv pe care o cosideră inechitabilă, soluţionând cauza în contextul circumstanţelor speţei conform aprecierii sale, de justiţie73. El nu poate însă statua contra legem prin înlăturarea regulilor de drept pozitiv aflate în vigoare74. Această concepţie nu este întemeiată. În practică, aplicarea echităţii este limitată, instanţele jurisdicţionale (Curtea Permanentă de Justiţie Internaţională şi Curtea Internaţională de Justiţie) nefiind autorizate de state să statueze ex aequo et bono, adică nu după drept, ci după conştiinţa judecătorului. La elaborarea Statutului Curţii Permanente de Justiţie Internaţională expresia ex aequo et bono din art. 38 a fost considerată ca fiind echivalentă principiilor generale ale dreptului, interpretate ca principii rezultând din sistemele juridice interne. Adăugarea la redactarea Statutului Curţii Internaţionale de Justiţie a precizării în alin. 1 că aceasta rezolvă diferendele conform dreptului internaţional constituie, după cum remarcă şi L. Delbez, „o încurajare ca ea să-şi decline competenţa, dacă părţile vor să-i confere o misiune cu aparenţă extrajudiciară” .75 În evoluţia dreptului internaţional, se fac tot mai mult referiri la „aplicarea echitabilă a unor norme de drept”. Astfel, echitatea pare să joace un rol mult mai important în legătură cu aplicarea normelor privind delimitarea spaţiilor maritime. În cazul Platoului continental al Mării Nordului, Curtea Internaţională de Justiţie a precizat că „oricare ar fi raţionamentul juridic al judecătorului, deciziile sale trebuie prin definiţie să fie juste, adică echitabile şi că apicând dreptul pozitiv, un tribunal poate alege între mai multe interpretări posibile ale dreptului, pe aceea care apare în lumina împrejurărilor cauzei, ca fiind cea mai apropiată de cerinţele justiţiei”76. În cazurile privind delimitarea platoului continental, Curtea a precizat că aplică echitatea ca parte integrantă a normei de drept, că „există o normă de drept potrivit căreia delimitarea platoului continental trebuie să se facă prin acord, după principiilor echitabile”, deci că ar exista o normă cutumiară care s-a desprins din practica statelor în acest sens, pe baza căreia statele trebuie să convină asupra delimitării77. Curtea şi-a menţinut această poziţie în toate cazurile de delimitare maritimă78. 72

Grigore Geamănu, Dreptul Internaţional Contemporan, vol. 1, Ed. a II-a, revizuită şi adăugită, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1975, p. 153 73 J. Combacau, S. Sur, Droit international public, 6e edition, Montchrestien, L.G.D.J., E.J.A., Paris, 2004, p.106 74 În diferendul de frontieră Mali vs. Burkina Faso, C.I.J. a reţinut în Hotărârea din 22 decembrie 1986 că, din moment ce încuviinţarea dată de părţi, de a judeca în echitate, nu este clară şi evidentă, Curtea nu poate recurge la echitate contra legem şi nici nu poate statua paeter legem, ci trebuie să urmărească acea formă a echităţii infra legem care reprezită o metodă de interpretare a dreptului în vigoare 75 L. Delbez, Les principes generaux du droit international public, ed. A IV-a, Paris, 1964, p. 482 76 C.I.J., Hot. din 20 februaire 1969 privind delimitarea Platoului continental al Mării Nordului, Rec., 1969, p. 48 77 A se vedea şi Ion Diaconu, Manual de drept internaţional public, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2007, p. 74

Prin urmare, echitatea este parte integrantă a aplicării normei de drept; ea nu operează independent, astfel încât să creeze ea însăţi drepturi şi obligaţii; nu poate înlătura o normă de drept sau să se substituie acesteia. Ea operează împreună cu o normă de drept, ca mecanism moderator sau corectiv, în cazul în care prin aplicarea strictă a unei norme de drepts-ar ajunge la rezultate care nu ar fi juste79. Concluzionând, aplicarea echităţii în studiul şi aplicarea dreptului internaţional înseamnă ori referirea la principii de morală şi justiţie, ceea ce echivalează cu acceptarea ”dreptului natural”, ori la principii ale unor sisteme juridice naţionale80, ceea ce ne determină să afirmăm că aceasta nu reprezintă un izvor de drept internaţional în adevăratul sens al cuvântului. 6. Hotărârile instanţelor judecătoreşti Potrivit prevederilor art. 38 alin. 1, lit.d din Statutul C.I.J., hotărârile judecătoreşti sunt considerate mijloace auxiliare pentru deterimarea regulilor de drept sub rezerva art. 59 din Statut. Astfel, acestea au valoare obligatorie decât între părţile în litigiu şi numai pentru cauza pe care o soluţionează

7. Hotărârile instanţelor judiciare şi arbitrale internaţionale 8. Legile interne ale statelor 9. Hotărârile instanţelor naţionale de judecată

78

În unele cazuri, Curtea a indicat şi unele elemente relevante care au fost luate în considerare pentru a se ajunge la un rezultat echitabil. Este vorba, în cele mai multe cazuri, de elemente de ordin geografic. În alte cazuri, Curtea a indicat echitatea doar ca finalitate, ca rezultat la care trebuie să se ajungă. 79 Ion Diaconu, op. cit., p. 74 80 Noţiunea de echitate este des utilizată în dreptul anglo-saxon

SUBIECTELE DREPTULUI INTERNAŢIONAL PUBLIC 1. Noţiunea de subiect de drept internaţional public Noţiunea de subiect de drept este comună oricărei ordini juridice, fie ea internă sau internaţională. Ea desemnează entităţile care au calitatea de a participa la raporturi juridice guvernate de normele specifice respectivei ordini juridice şi de a fi titulare de drepturi şi obligaţii în cadrul acesteia81. Spre deosebire de dreptul intern, în dreptul internaţional noţiunea de subiect de drept reprezintă particularităţi esenţiale. Aceste particularităţi care determină principalele deosebiri dintre conceptele subiectului de drept internaţional şi cel al subiectului de drept intern se referă la natura, temeiul, conţinutul juridic şi sfera de aplicare. Subiectul de drept intern este titularul de drepturi şi obligaţii, a cărui capacitate de a participa la raporturi juridice este prevăzută de lege. Astfel, în dreptul intern, legea stabileşte subiecţii de drept, reglementează capacitatea lor de a intra în raporturi juridice, determină întinderea drepturilor pe care le pot exercita şi a obligaţiilor asumate în cadrul acestor raporturi. Potrivit legii, subiecţi ai dreptului intern sunt persoanele fizice şi persoanele juridice82. Deoarece relaţiile internaţionale se desfăşoară cu participarea directă a statelor ca entităţi suverane şi independente, egale în drepturi, se exclude existenţa în acest domeniu a unui organ suprastatal care să determine, să reglementeze sau să atribuie calitatea de subiect de drept internaţional. Nu există norme ale dreptului internaţional care să stabilească subiectele sale, ci conduitele cu privire la colectivităţile umane constituite în state care acţionează ca atare, organizaţii create de aceste state, ori cu privire la alte entităţi colective, sau cu privire la persoane analizate în mod individual. Pentru identificarea unui subiect de drept internaţional este necesar să se constate dacă acesta posedă personalitate juridică în cadrul ordinii juridice internaţionale, dacă are, deci, capacitate juridică de a acţiona pe plan internaţional. Într-un concept general, subiectul de drept internaţional este titularul de drepturi şi obligaţii internaţionale, participant la relaţiile reglementate de normele dreptului internaţional. Pentru a recunoaşte unei entităţi calitatea de subiect al dreptului internaţional, se cere o dublă cerinţă: să fie titulară de drepturi şi obligaţii stabilite şi sancţionate direct de acest drept83. În opinia noastră, o entitate poate fi subiect de drept internaţional dacă este destinatarul nemijlocit al normelor dreptului internaţional şi, ca atare, este titularul direct de drepturi şi obligaţii internaţionale şi dacă participă în mod nemijlocit la raporturile juridice internaţionale şi are acces direct la procedurile internaţionale pentru a-şi apăra drepturile. 81

R. Miga Beşteliu, Drept internaţional: introducere în dreptul internaţional public, Ed. All, Bucureşti, 2003, p. 82 A se vedea N. Popa, Teoria generală a dreptului, ediţia a II-a, Ed. CH Beck, Bucureşti, 2005, p.60-63; şi I. Ceterchi, Introducere în teoria generală a dreptului, Ed. All Beck, Bucureşti, 1993, p.168 83 A se vedea P. Reuter, Princeps de droit internaţional publique, Presse Universitaires de France, Paris, 1980, p. 57 82

Dicţionarul de drept internaţional public defineşte subiectele dreptului internaţional public ca fiind acele entităţi participante la viaţa internaţională, cu drepturi şi obligaţii directe84. 2. Statul – principalul subiect al dreptului internaţional public 2.1. Conceptul de stat Statul reprezintă singurul subiect originar al dreptului internaţional public, având capacitatea deplină de a-şi asuma totalitatea drepturilor şi obligaţiilor cu caracter internaţional. Sub acest aspect, statul este caracterizat ca subiect tipic, normal al dreptului internaţional public, spre deosebire de alte subiecte atipice85, „de creaţie artificială” sau derivate. Statele au precedat formarea ordinii juridice internaţionale care, ulterior, a stabilit criterii de natură să permită identificarea apariţiei unor noi subiecte de drept86. Chiar din momentul formării sale, fiecare stat se bucură de personalitate internaţională, a cărei respectare de către toate celelalte state constituie o obligaţie unanim acceptată87. Sub aspectul personalităţii internaţionale, statul este analizat în dubla sa calitate: creator şi destinatar al normelor juridice internaţionale şi se bucură de ocrotie prin aceste norme, având totodată obligaţia şi responsabilitatea respectării şi aplicării lor cu bună credinţă. Pentru a intra în categoria statelor, ca subiect de drept internaţional, o entitate politică trebuie să dispună de un guvern independent, de un teritoriu şi de o populaţie asupra căreia acest guvern îşi exercită autoritatea. Astfel, statul, ca subiect al dreptului internaţional public, trebuie înţeles ca o entitate care are o populaţie permanentă, dispune de un teritoriu definit şi o capacitate de a intra în relaţii cu alte state88. În opinia noastră, considerăm că personalitatea juridică internaţională de tip statal implică: a) Populaţia este reprezentată de o colectivitate permanentă, organizată, având capacitatea de a exista prin propriile sale resurse. Astfel, statul apare ca expresie şi personalizare a unui grup uman. Deşi reprezintă element constitutiv al statului, populaţia nu este supusă unor criterii determinative din punct de vedere al dreptului internaţional public în ceea ce priveşte calitatea şi cantitatea, acestea fiind diferite, de la un stat la altul89. b) Teritoriul reprezintă cadrul spaţial de aşezare a colectivităţilor umane. c) Guvernul este autoritatea politică prin care populaţia se organizează şi prin intermediul căreia intră în relaţii cu alte entităţi cu personalitate internaţională. d) Capacitatea de a intra în relaţii cu alte state. Iniţial, aşa cum a fost enunţată în Convenţiei asupra drepturilor şi îndatoririlor statelor, semnată la Montevideo, această condiţie se referea la capacitatea statului de a-şi asigura propria securitate, de a recurge la forţă pentru exercitarea dreptului la legitimă apărare individuală sau colectivă.

84

Dicţionar de drept internaţional public, Ed. Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1982, p. 282 A se vedea G. Schwarzenberger, Manual of International Law, ed. Stevens, London, 1967, p. 55 şi urm. 86 I. Diaconu, op. cit. p. 129 87 În Declaraţia din 1970 a Adunării Generale a O.N.U. asupra principiilor de drept internaţional se arată că „fiecare stat are obligaţia de a respecta personalitatea altor state” 88 A se vedea art. 1 al Convenţiei asupra drepturilor şi îndatoririlor statelor, semnată la Montevideo de statele americane la data de 26 decembrie 1933 89 Există state cu o populaţie numeroasă, precum India şi China, dar şi state care au o populaţie foarte redusă, precum Monaco şi Kiribati 85

Se constată că, după cel de-al doilea război mondial, creşterea numărului statelor, ca fenomen al universalizării societăţii internaţionale, mai ales ca efect al decolonizării, a adus pe scena internaţională numeroase state mic, care nu răspund unei asemenea cndiţii. Totuşi,putem accepta că această condiţie rămâne valabilă în măsura în care statele, în virtutea personalităţii lor internaţionale, trebuie să aibă posibilitatea să participe direct la raporturile juridice internaţionale, la activitatea organizaţiilor interguvernamentale, să aibă acces la procedurile jurisdicţionale internaţionale, să participe la elaborarea şi apărarea dreptului internaţional şi, nu în ultimul rând, să aibă capacitatea de a stabili relaţii diplomatice cu alte state90.

2.2. Principiile suveranităţii şi independenţei naţionale. Delimitări conceptuale În spectrul principiilor fundamentale ale dreptului internaţional public, principiul suveranităţii naţionale ocupă un loc primordial deoarece acest principiu implică dreptul statului de a decide singur în ceea ce priveşte problemele economice, sociale, politice şi culturale, precum şi dreptul de a-şi stabili politica internă şi externă. Fiecare stat îşi organizează „treburile interne” potrivit ideologiei pe care o promovează şi filosofiei pe care o dezvoltă în numele acesteia. În consecinţă, statul stabileşte, prin intermediul dreptului (a actelor normative), modul de organizare şi mecanismul de funcţionare a puterilor publice. Cu alte cuvinte, întregul angrenaj social şi problematica societăţii sunt guvernate de suveranitatea statului91. Alături de populaţie şi teritoriu, puterea de stat - având ca atribut esenţial suveranitatea reprezintă cel de-al treilea element constitutiv al statului. Astfel, se poate afirma că noţiunea de suveranitate este într-o strânsă legătură cu conceptul de stat, neputându-se discuta despre existenţa suveranităţii într-o societate în care nu există stat. „Suveranitatea a apărut o dată cu puterea de stat, ca o însuşire esenţială a acesteia, în condiţiile descompunerii orânduirii gentilice ….. şi a creării statului”92. Suveranitatea poate fi definită ca o trăsătură esenţială a puterii de stat, reprezentând faptul că aceasta este singura putere cu caracter statal în interiorul unui stat, fiind supremă în raport cu toate celelalte puteri, de natură nestatală, care există şi se manifestă pe teritoriul unui stat şi care îi sunt subordonate, precum independenţa în planul relaţiilor internaţionale, în raporturile cu celelalte state şi cu alte subiecte ale dreptului internaţional public93. Pentru a înţelege şi a putea defini natura suveranităţii, este necesară analiza originii şi a dezvoltării acestui concept de-a lungul secolelor. Pe fundalul Războiului civil francez dintre catolici şi hughenoţi (1562-1598), când s-a constatat că regele Franţei nu dispunea de autoritatea necesară şi nu avea capacitatea de a interveni în conflictul religios existent, fiind dependent în procesul de guvernare de interesele diferitelor grupuri confesionale şi feudale, s-a conturat ideea întăririi puterii regelui. Autorul care a cercetat cel mai mult conceptul de putere (suveranitate) şi legitimitatea acesteia, precum şi cel ce a fondat doctrina suveranităţii a fost Jean Bodin (1530-1596). În lucrarea „Les six livres de la Republique” publicată în anul 1576, el defineşte suveranitatea ca fiind „puterea 90

S. Scăunaş, Drept internaţional public, Ed. All Beck, Bucureşti, 2002, p. 84 C.Voicu, Teoria generală a dreptului, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2002, p.90-91 92 Gh.Moca, Dreptul internaţional, Ed. Politică, Bucureşti, 1983, p.123 93 C.L.Popescu, Autonomia locală şi integrarea europeană, Ed. All Beck, Bucureşti, 1999, p.10-11 91

absolută şi perpetuă a unei republici”94. Preluând modelul descris de Aristotel al formelor de guvernare, Bodin este de părere că suveranitatea aparţine, „cel puţin din punct de vedere teoretic, poporului (democraţie), unei minorităţi (aristocraţie) sau unei singure persoane (monarhie). Preocuparea sa a fost pur şi simplu să arate supremaţia monarhului asupra propriilor supuşi în propriul său teritoriu şi libertatea sa de sub controlul altor suverani reali sau pretendenţi, precum Papa sau Împăratul. Decizia sa a fost inevitabil în favoarea monarhiei. El era convins că un stat, pentru a fi stat, trebuie să aibă una, şi numai o putere supremă de la care legea sa a continuat. El a spus în mod expres că suveranitatea statelor era alcătuită din acest lucru, adică a face şi a da legi pentru fiecare din cetăţeni şi supuşi şi că în timp ce suveranul realizează legile el nu poate fi obligat de legile pe care le-a făcut el însuşi. Cu alte cuvinte, suveranitatea a fost în mod esenţial o putere internă – puterea superiorului asupra inferiorului. Dar asta nu a însemnat că suveranul era deasupra tuturor legilor. Într-o accepţiune clasică a definiţiei elaborate de Jean Bodin, „suveranitatea este puterea absolută şi perpetuă a unei Republici, pe care latinii o numesc majestatem …… Suveranitatea nu este limitată nici în putere, nici în conţinut, nici în timp”95. Potrivit filosofiei lui Bodin, suveranitatea reprezintă însăşi puterea regelui. Astfel, în viziunea autorului, „poporul sau seniorii unei republici pot să dăruiască cuiva, pur şi simplu, puterea suverană şi perpetuă, ca să dispună de tot statul, după bunul plac şi să o lase apoi cui va crede de cuviinţă, întocmai ca un proprietar care poate dărui lucrul său pur şi simplu, fără altă cauză decât libertatea sa; aceasta e adevărata donaţie, care nu mai primeşte nici o condiţie. Odată făcută şi desăvârşită, pe când celelalte donaţii, care sunt supuse la sarcini şi condiţii, nu sunt adevărate donaţii.. De aceea, suveranitatea dăruită unui principe cu anumite sarcini şi condiţii, nu este o adevărată suveranitate”96. Teoria lui Jean Bodin, caracterizată prin ideea că sarcina fundamentală a statului este aceea de a asigura ordinea publică şi siguranţa cetăţenilor săi, a fundamentat monarhia absolută în Franţa97. Cu toate că Bodin este cunoscut ca un exponent al suveranităţii absolute, în opera sa întâlnim numeroase limitări ale acesteia. Astfel, el arată că „puterea absolută a prinţilor şi seniorilor suverani nu se întinde deloc asupra legilor lui Dumnezeu şi ale naturii”. Acţiunea principelui este condiţionată de respectarea dreptului divin, a celui natural, a dreptului ginţilor, ca şi a legilor fundamentale.98 De asemenea, Bodin consideră că dreptul divin şi dreptul natural primează asupra dreptului naţional al unui stat, deoarece conţin reguli obiective a căror apariţie este independentă de voinţa unui stat anume, neputând fi modificate nici chiar de o înţelegere între mai mulţi suverani99. Această teorie a suveranităţii, circumscrisă clar de lege, totuşi mai târziu a ajuns să fie distorsionată, suveranitatea ajungând să fie identificată cu puterea absolută, deasupra legii. Actualitatea doctrinei lui Bodin rezidă în faptul că el este un teoretician al suveranităţii limitate de dreptul internaţional, şi nu adeptul unei suveranităţi absolute. Deşi Iluminismul, prin teoreticienii contractului social, a stabilit clar modul în care suveranitatea poporului este delegată guvernanţilor, în prezent, suveranitatea puterii de stat este

94

C.Călinoiu, V.Duculescu, Drept constituţional şi instituţii politice, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2003, p. 53 Mogens Chrom Jacobsen, Jean Bodin et le dilemme de la philosophie politique moderne, Museum Tusculanum Press, University of Copenhagen, 2000, p. 179-181 96 Citat de P. Negulescu, op.cit. p. 336 97 D.M.Vesmaş, Fenomenul guvernării – repere fundamantale, Ed. Burg Sibiu, 2003, p. 55 98 A. Truyol y Serra, Cours general de droit international public, în R.C.A.D.I., 1981, vol. IV, p. 149 99 B.Aurescu, Noua suveranitate, între realitate juridică şi necesitate politică în sistemul internaţional contemporan, Ed. All Beck, Bucureşti, 2003, p. 44 95

descrisă drept supremaţia şi independenţa puterii în exprimarea şi realizarea voinţei guvernanţilor ca voinţă de stat, deosebită fiind de suveranitatea poporului şi suveranitatea naţională100. O altă definiţie clasică, în cadrul teoriei moderne a statului, este cea a sociologului german Max Weber, pentru care statul “îşi arogă cu succes dreptul de a avea, în graniţele unui anumit teritoriu, …monopolul asupra constrângerii fizice legitime”101. Construită prin-un uriaş efort de a mulţumi pe toată lumea şi de a asigura o pace durabilă în Europa, Pacea Westfalică din 1648, ce a urmat Războiului de 30 de ani, a stabilit în mod practic ceea ce istoricii, politicienii şi militarii aveau să numească setul principiilor care definesc suveranitatea naţională. La acea vreme, conceptul se baza în principal pe: crearea şi afirmarea statului pe arena internaţională; fixarea suveranităţii ca autonomie internă a Principelui - care ieşise învingător asupra Papalităţii; egalitatea statelor în relaţiile dintre el; introducerea conceptului de echilibru între puteri ca mijloc de menţinere a păcii. Monarhii, însă, continuau să fie expresia statalităţii, aşa încât suveranitatea se referea în primul rând la persoana lor. Una dintre cele mai complete interpretări contemporane ale suveranităţii a adus-o Stephen Krasner, profesor la Stanford University, care propunea o sistematizare a definiţiilor anterioare într-o structură cvadripartită102, vorbind despre suveranitatea westfaliană – care în accepţiunea lui se referă la organizarea politică bazată pe excluderea actorilor externi din procesul de exercitare a autorităţii asupra propriului teritoriu al unui stat, suveranitatea internă – referindu-se la organizarea formală a autorităţii politice în cadrul statului şi abilitatea autorităţilor publice de a exercita un control eficient înăuntrul graniţelor sale, suveranitatea externă – care include practicile de recunoaştere reciprocă între entităţile teritoriale care au o independenţă juridică formală, şi suveranitatea interdependenţei – înţelegând prin aceasta abilitatea autorităţilor publice de a reglementa circulaţia informaţiei, ideilor, bunurilor, populaţiei, poluării sau capitalului dincolo de graniţele sale. Nu toate statele se bucură de această structură complexă a suveranităţii. În unele state structura amintită poate fi doar bi sau tripartită. Principalele trăsături ale suveranităţii sunt: - exclusivitate (unicitate), în sensul că pe teritoriul unui stat nu pot coexista, în principiu, două suveranităţi, ci numai una singură; - indivizibilitate, în sensul că atributele sale nu pot fi fragmentate, neputând aparţine mai multor titulari; - inalienabilitate. Potrivit acestui caracter, naţiunea nu îşi poate înstrăina definitiv şi irevocabil suveranitatea nici unei persoane, grup de persoane sau organizaţie internaţională. Totuşi, în anumite condiţii, statul poate să renunţe la anumite prerogative ale puterii sale suverane; - imprescriptibilitatea; - originalitatea; - plenaritatea, ceea ce presupune faptul că prerogativele suverane ale statului cuprind toate aspectele şi domeniile de activitate. În studiul dreptului internaţional public, principiul suveranităţii a fost enunţat pentru prima dată în art.2, paragraf 1 şi art.78 al Cartei ONU, fiind dezvoltat ulterior prin Declaraţia ONU din 24 octombrie 1970 referitoare la principiile dreptului internaţional privind relaţiile prieteneşti şi

100

I. Muraru, S.Tănăsescu, Drept Constituţional şi Instituţii politice, Bucureşti, Lumina Lex 2001, p. 288 M.Weber, Politica - o vocaţie şi o profesie, Ed. Anima, 1992, după Politik als Berus von Max Weber, yweite Auflage, Munchen unde Leipzig, 1926, Verlag von Duncker / Humboldt, p.2 102 Krasner Stephen D., Sovereignty: Organized Hypocrisy, Princeton University Press, 1999, p.4 101

cooperarea între state103, unde se menţionează că „Toate statele se bucură de egalitate suverană. Ele au drepturi şi obligaţii egale şi sunt membri egali ai comunităţii internaţionale”104. Abordarea din punctul de vedere al dreptului internaţional a căutat şi o identificare a suveranităţii cu independenţa. O speţă a Curţii Permanente de Arbitraj consfinţea chiar această similitudine: “Suveranitatea în relaţiile dintre state înseamnă independenţă. Independenţa în legatură cu un teritoriu este dreptul de a exercita asupra acestuia funcţiile statului, cu excluderea (drepturilor) oricărui alt stat”105. Pornind de la independenţă ca precondiţie a suveranităţii, aceasta din urmă, odată recunoscută, devenea garant al celei dintâi. Recunoaşterea calităţii de stat independent şi suveran avea loc numai la întrunirea cumulativă a trei condiţii constitutive: entitatea să aibă teritoriu, populaţie şi guvern. Trebuie remarcată şi aici preeminenţa politicului, care declanşa procedurile juridice de recunoaştere a unui nou stat, instrumentul fiind deseori folosit discreţionar de monarhii sau de guvernele unor ţări europene. Un alt pilon al suveranităţii juridice îl constituie egalitatea în drepturi a statelor în relaţiile internaţionale, introdusă de Vattel prin Le droit de gens, publicată prima dată în 1758. Respectarea egalităţii suverane s-a dovedit a fi cea mai eficace modalitate de protejare a suveranităţii statale în sistemul internaţional106. Slaba guvernare107 subminează principiul suveranităţii, pe baza căruia s-a construit ordinea internaţională post-westfaliană. Iar acest lucru se întâmplă deoarece problemele pe care le generează statele slabe pentru ele însele şi pentru altele, măresc enorm probabilitatea ca altcineva din sistemul internaţional să caute să intervină în afacerile lor, împotriva voinţei lor, pentru a rezolva problemele cu forţa108. 2.3. Tipuri şi categorii de state Din punct de vedere al dreptului internaţional public, statele sunt susceptibile a fi lasificate în raport cu structural or şi atribuţiile pe care le au organelle ce le reprezintă pe planul relaţiilor internaţionale. Statul unitar prezintă următoarele caracteristici principale : a) este format dintr-un ansamblu unic de organisme constituţionale prin care se exercită puterea politică la nivel central şi local ; b) activitatea de guvernare se difuzează de la centru pe cale ierarhică ; c) există o singură ordine juridică întemeiată pe o constituţie unică ; d) populaţia are o singură cetăţenie109. Statul unitar este subiect unic de drept internaţional, chiard acă o anumită regiune a sa se bucură de autonomie110. 103

Declaraţia referitoare la principiile dreptului internaţional privind relaţiile prieteneşti şi cooperarea între state, adoptată prin Rezoluţia Adunării Generale nr. 2625 (XXV) 104 C.Andronovici, Drept internaţional public, Ed. Graphix, Iaşi, 1992, p.75 105 Curtea Permanenta de Arbitraj, Arbitru unic: Max Huber, hotărârea în cauza landa/SUA-Insula Palmas, Review of International Arbitral Awards, 1928, vol.2 p. 829, în Aurel Ciobanu Dordea, „Consideratii cu privire la implicaţiile constituţionale ale aderării României la Uniunea Europeană”, Romanian Journal of European Affairs, vol 1, no. 1, 2001, p.31 106 R.Miga-Beşteliu, Drept Internaţional – Introducere în dreptul internaţional public, Bucureşti, ALL, 1998, p.87 107 Termenul „slab” se referă la forţa statului, nu la anvergura acestuia, desemnând o lipsă a capacităţii instituţionale de implementare şi aplicare a politicilor, adeseori determinată de lipsa de legitimitate a sistemului politic luat ca întreg 108 F.Fukuyama, Construcţia statelor. Ordinea mondială în secolul XXI, Ed.Antet, Filipeştii de Târg, 2004, p.104 109 C. Ionescu, Drept constituţional şi instituţii politice. Teoria generală a instituţiilor politice, vol. I, Ediţie revăzută şi adăugită, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2001, p. 110 110 De exemplu, Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord

Spre deosebire de statul unitar, statul compus este format din mai multe entităţi statale reunite într-un stat suprapus lor şi legate între ele prin raporturi juridice mai mult sau mai puţin strânse. Văzut din exterior, statul compus apare ca un stat, constituit el însuşi din mai multe colectivităţi statale111. Din categoria statelor compuse, sau a uniunii de state, fac parte uniunea personală, uniunea reală, confederaţia şi federaţia. Uniunea personală, caracteristică perioadelor istorice trecute, a fost creată prin asocierea a două sau mai multe state, având aceeaşi persoană în funcţia de şef al statului, fiecare stat păstrânduşi totuşi calitatea de subiect de drept internaţional public. Trebuie să remarcăm faptul că, în acest caz, uniunea personală nu devine subiect de drept internaţional public, ea nefiind o structură stabilă112. Uniunea reală, caracteristică şi ea perioadelor istorice trecute, a fost creată prin asocierea a două sau mai multe state, având un şef de stat comun, precum şi organe comune în domeniul relaţiilor externe sau în alte domenii de interes general113. În cadrul unei uniuni reale, aceasta se manifestă ca subiect de drept internaţional public, însă, în unele situaţii, strict determinate prin actul constitutiv al uniunii, fiecare stat component poate avea această calitate, continuând să exercite anumite atribute ale suveranităţii. Spre deosebire de uniunile personale, uniunile reale nu se dizolvă odată cu stingerea dinastiei domnitoare. Confederaţia de state este o uniune în cadrul căreia statele participante îşi păstrează deplina independenţă şi calitatea de subiecte ale dreptului internaţional public, creând totodată organe comune în domenii de interes general, însă cu atribuţii limitate114. Statele se asociază în confederaţie prin tratate, având ca scop general apărarea comună a statelor membre şi menţinerea păcii între ele. Trebuie să precizăm faptul că, de regulă, confederaţia reprezintă o fază intermediară spre constituirea unui stat federal. Federaţia (statul federal) este acea uniune de state în care fiecare stat îşi păstrează o organizare proprie, însă se înfiinţează şi organe permanente ale executivului şi legislativului care aparţin uniunii, fiind competente să emită norme obligatorii pentru toate statele care o compun115. Spre deosebire de confederaţie, statele federale reprezintă colectivităţi complexe în care numai statul federal apare ca subiect de drept internaţional public, constituţia fiind actul care stabileşte competenţele organelor federale. În cazul federaţiei, numai în mod excepţional, statele member pot participa direct la relaţiile internaţionale. 111

C. Ionescu, Drept constituţional şi instituţii politice. Teoria generală a instituţiilor politice, vol. I, Ediţie revăzută şi adăugită, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2001, p. 128 112 Exemplu de uniune personală: uniunea personală din 1859 denumită „Principatele Unite ale Moldovei şi Valahiei” prin unirea Ţării Româneşti şi a Moldovei sub domnia lui A. I. Cuza; uniunea Ţărilor de Jos cu Luxemburgul, stabilită prin Actul Final al Congresului de la Viena (1815-1890); uniunea Angliei cu Hanovra, sub domnia Casei Regale de Hanovra (1714-1837) 113 Exemplu de uniune reală: Muntenia şi Moldova (1861-1862) 114 Exemplu de confederaţie de state: Confederaţia Elveţiană a fost creată în anul 1291 de reprezentanţii cantoanelor Uri, Schwyz şi Unterwald care au semnat Scrisoarea de Alianţă pentru unirea în lupta contra autoritatii sporite a Austriei, deţinǎtoarea din acea perioadă a tronului german imperial al Sfântului Imperiu Roman. Confederaţia Elveţiană a fost lărgită în secolul al XIV-lea la 9 cantoane, iar la sfârşitul secolului al XVI-lea la 14 cantoane. În anul 1848 Elveţia a devenit stat federal 115 Exemplu de state federale: Statele Unite ale Americii, Australia, India, Mexic, Argentina, Brazilia, Elveţia. Această formă de organizare a statului a fost adoptată şi de unel state socialiste, cum ar fi: U.R.S.S., R.S.F. Iugoslavia şi R.S. Cehoslovacă

Astfel, în cazul S.U.A. (federaţie din 1787), Indiei, Pakistanului şi Uniunii Birmaneze, singurul subiect de drept internaţional este statul federal, statele membre neparticipând la relaţiile internaţionale. Spre deosebire de cazul prezentat anterior, cantoanele elveţiene, provinciile canadiene, comunităţile din Belgia şi subiectele Federaţiei Ruse pot încheia între ele sau cu alte state tratate internaţionale în domenii de interes limitat. Asociaţiile de state reprezintă rezultatul unei evoluţii spre desprinderea statelor din imperiile coloniale, cu menţinerea unor legături cu statul metropolă116. 2. Organizaţiile internaţionale (interguvernamentale) Termenul de „organizaţii internaţionale” a intrat relativ recent atât în limbajul comun, cât şi în cel ştiinţific. În ultima parte a secolului XIX, în literatura de specialitate erau folosite adesea concepte precum „sindicatul public internaţional”, „biroul internaţional” sau „comisia internaţională”. Sintagma „organizaţii internaţionale” a fost, probabil, introdusă în jurul anului 1867, în discursul ştiinţific al juristului scoţian James Lorimer, iar 13 ani mai târziu, publicistul german Constantin Frantz afirma că federalismul reprezintă principiul de existenţă al organizaţiilor internaţionale. Consacrarea definitivă a termenului este datorată lucrării lui Walter Schücking „Organizaţiile lumii”, publicată în anul 1908, şi a ghidului „Uniunile internaţionale publice” al lui Paul S. Reinsch, din 1911117. Convenţia Ligii Naţiunilor, semnată în anul 1924, recunoaşte indirect existenţa organizaţiilor internaţionale în art. 23, care sugerează crearea unor organizaţii internaţionale specializate, pentru promovarea cooperării internaţionale. Mai mult, art. 24 foloseşte concepte precum „birou internaţional” sau „comisie internaţională” pentru organizaţiile existente la acel moment, subliniind astfel, voluntar sau nu, importanţa creării unor noi organizaţii internaţionale. În lucrările Comisiei de Drept Internaţional a ONU s-a propus următoarea definiţie pentru orgnizaţiile internaţionale: “ o asociere de state, constituită prin tratat, înzestrată cu o constituţie şi organe comune şi posedând o personalitate juridică distinctă de aceea a statelor membre”. Această definiţie, acceptată de doctrină, nu a fost însă reţinută ca atare de Convenţia de la Viena din 1969 asupra dreptului tratatelor, poate şi pentru faptul că nu acoperea toate situaţiile rezultând din practica concretă a statelor. În art. 2 al acestei convenţii s-a preferat o formulare mai generală punându-se accentul pe calitatea participanţilor la organizaţie, care trebuie să fie neapărat state. Se stabileşte astfel că prin expresia “organizaţie internaţională” se înţelege “organizaţie interguvernamentală”118. Organizaţia internaţională guvernamentală reprezintă o asociaţie de state constituită printr-un tratat, dotată cu o constituţie (tratat constitutiv, n.n.) şi organe comune şi având personaltate juridică distinctă de cea a statelor membre119.

116

Exemplu de asociaţie de state: Comunitatea Britanică de Naţiuni (Commonwealth-ul), Comunitatea Franceză de Naţiuni (Uniunea Franceză) 117 Volker Rittberger, Zangl Bernhard, International Organizations. Polity, Politics and Policies, Palgrave Macmillan, Hampshire, 2006, p. 5. 118 Raluca Miga-Beşteliu, Drept internaţional public, vol. I, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005, p. 49. 119 Art. 1, lit. a din Convenţia internaţională asupra reprezentării statelor în relaţiile lor cu organizaţiile cu caracter universal, din 14 martie 1975. Această Convenţie a fost adoptată în cadrul Conferinţei Naţiunilor Unite convocată în baza hotărârii Adunării Generale a O.N.U. şi ţinută la Viena în perioada 4 februarie - 14 martie 1975, la ea participând 81 de state în calitate de membri cu drepturi depline şi două state (Iran şi Portugalia) în calitate de observatori.

Aşadar, membrii organizaţiilor internaţionale guvernamentale pot fi numai statele, doar, excepţional, pot fi şi alte entităţi120. Pentru ca o organizaţie internaţională să fie guvernamentală şi pentru a avea calitatea de subiect de drept internaţional, trebuie îndeplinite următoarele condiţii: a) să fie o asociaţie de state liber constituită printr-un tratat constitutiv (care se poate numi Statut, Cartă, Pact, Constituţie, etc.); b) să aibă o structură politico-organizatorică (instituţională) permanentă alcătuită din organe de decizie şi de execuţie care să pună în aplicare scopul şi obiectivele stabilite prin actul de constituire; c) să aibă caracter permanent; d) să aibă personalitate juridică internaţională proprie, distinctă de cea a membrilor săi, recunoscută prin actul de constituire. În cadrul organizaţiilor internaţionale, întâlnim şi membrii asociaţi (state care nu îndeplinesc toate condiţiile de a deveni embru cu drepturi depline), observatori (state nemembre, state membre pentru a participa la reuniunile organelor restrânse în care nu sunt reprezentate, mişcări de eliberare naţională, organizaţii internaţionale), şi membrii cu statut consultativ (organizaţiile neguvernamentale). Crearea unei organizaţii internaţionale se realizează printr-un acord încheiat între statele membre, acord prin care se reglementează constituirea organizaţiei, scopul, obiectivele, principiile, componenţa şi competenţele organelor de conducere şi de execuţie şi modul de funcţionare a acesteia. Astfel, instrumentele juridice (actele constituţionale) prin care sunt create organizaţiile internaţionale poarte diferite denumiri, precum: “Pact” – Societatea Naţiunilor, “Cartă” – Organizaţia Naţiunilor Unite, “Constituţie” – Organizaţia Internaţională a Muncii, “Statut” – Curtea Internaţională de Justiţie, “Act constitutiv” – Organizaţia entru Agricultură şi Alimentaţie, “Articole de Înţelegere” – Fondul Monetar Internaţional. Personalitatea juridică a organizaţiei internaţionale este limitată la întinderea competenţei sale şi funcţională (pentru îndeplinirea atribuţiilor conferite de actul constitutiv). Caracterul funcţional derivă din faptul că organizaţia internaţională este supusă principiului specialităţii. Trebuie să menţionăm faptul că o organizţie internaţională guvernamentală poate avea personalitate de drept internaţional121 (desemnează calitatea de subiect de drept internaţional) şi personalitate de drept intern122. Astfel, pot exista situaţii în care o organizaţie internaţională să nu aibă, chiar conform dispoziţiilor actului său constitutiv, personalitate juridică internaţională123. Clasificarea organizaţiilor internaţionale: A) După aria de aplicabilitate

120

Dominioanele şi coloniile care se guvernează singure puteau deveni membre ale Societăţii Naţiunilor conform prevederilor art. 1 alin. (2) din Pact 121 Avizul consultativ al CIJ dat la cerere Adunării Generale a O.N.U. în 1949 menţionează: „Curtea a ajuns la concluzia că Organizaţia este o persoană internaţională şi capabilă să posede drepturi şi obligaţii internaţionale (...).” 122 Art. 104 din Carta O.N.U. menţionează: „Organizaţia se va bucura pe teritoriul fiecăruia din membrii săi de capacitatea juridică necesară pentru îndeplinirea funcţiilor şi realizarea scopurilor sale.” 123 De exemplu, Banca Reglementelor Internaţionale, cea mai veche organizaţie financiară internaţională, înfiinţată la 17 mai 1930, cu sediul la Basel, Elveţia şi cu reprezentanţe la Hong-Kong şi Mexico City

1. Organizaţii cu caracter universal - sunt acele organizaţii din care pot face parte toate statele lumii. Această categorie de organizaţii cuprinde state având dimensiuni, capacităţi economice, tehnologice şi militare diferite. Principalele astfel de organizaţii sunt Organizaţia Naţiunilor Unite (ONU)124 şi instituţiile specializate din sistemul ONU, precum Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură (UNESCO)125, Organizaţia Internaţională a Muncii (OIM)126, Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS)127, etc. 2. Organizaţii cu caracter regional – sunt acele organizaţii din care fac parte anumite state, în baza principiului contiguităţii geografice. Punctul comun care stă la baza înfiinţării şi funcţionăriiunui asemenea tip de organizaţie îl constituie interesele comune sau apropiate ale statelor dintr-o anumită zonă geografică. Spre deosebire de organizaţiile internaţionale cu caracter universal, organizaţiile internaţionale regionale se caracterizează printr-un grad mai mare de omogenitate. În Europa, cele mai reprezentative organizaţii internaţionale regionale sunt: Consiliul Europei128, Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BERD)129, Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa (OSCE)130, etc. Cele mai importante organizaţii regionale ale sisemului american sunt: Organizaţia Statelor Americane131, Asociaţia Latino-Americană de Integrare (ALADI)132, Piaţa Comună a Sudului (MERCOSUR)133.

124

Organizaţia Naţiunilor Unite a fost înfiinţată la 24 octombrie 1945 prin semnarea Cartei ONU la San Francisco de un număr de 51 de state care se angajau să menţină pacea prin cooperare internaţională şi securitate colectivă. În prezent, ONU cuprinde 192 de state. 125 UNESCO a fost fondată la 16 noiembrie 1945, Constituția sa fiind adoptată de cele 20 de state fondatoare (Regatul Unit, Noua Zeelandă, Arabia Saudită, Africa de Sud, Australia, India, Mexic, Franța, Republica Dominicană, Turcia, Egipt, Norvegia, Canada, China, Danemarca, Statele Unite ale Americii, Cehoslovacia, Brazilia, Liban și Grecia) în Conferința de la Londra din noiembrie 1945 și aplicată începând cu 4 noiembrie 1946. În prezent, UNESCO are 196 de state membre, România fiind membru din 27 iulie 1956. 126 Organizaţia Internaţională a Muncii a fost creată în 1919 prin Tratatul de la Versailles şi a devenit o instituţie specializată a Organizaţiei Naţiunilor Unite în 1946. Cu prilejul celei de a 50-a aniversări în 1969, OIM a primit premiul Nobel pentru pace. Ea numără în prezent 183 de State membre. 127 OMS, cu sediul central la Geneva, a fost înfiinţată la data de 7 aprilie 1948, având în prezent 193 de state membre 128 Consiliul Europei a fost creat la 5 mai 1949 de 10 state (Belgia, Danemarca, Franţa, Irlanda, Italia, Luxemburg, Marea Britanie, Norvegia, Olanda şi Suedia) urmate de Grecia şi Turcia în august 1949. În prezent, Consiliul Europei are 47 de state membre, România făcând parte din acest for din anul 1993. Canada, Vatican, Japonia, Statele Unite ale Americii şi Mexic se bucură de statutul de observator pe lângă organismele interguvernamentale ale Consiliului Europei. 129 BERD a fost fondată în 1991, având sediul la Londra. România a ratificat Acordul de Înfiinţare a BERD în anul 1990, ca unul dintre membrii fondatori ai acestei instituţii. 130 OSCE cuprinde 56 de state din Europa, Asia Centrală şi America de Nord, fiind cea mai mare organizaţie internaţională regională de securitate 131 Organizaţia Statelor Americane este cea mai veche organizaţie internaţională regională din lume, datând de la Prima Conferinţă a Statelor Americane care a avut loc la Washington în perioada octombrie 1889 - aprilie 1890. În prezent, organizaţia cuprinde un număr de 35 de state independente. 132 ALADI a fost creată la 12 august 1980 prin Tratatul de la Montevideo 133 MERCOSUR a fost creat în 1991 prin semnarea Tratatului de la Asuncion de către Argentina, Brazilia, Paraguay şi Uruguay

În sistemul organizaţiilor africane sunt incluse: Organizaţia Unităţii Africane (OUA)134, Comunitatea Economică a Statelor Africii de Vest (CEDEAO)135, etc. În regiunea Asiei şi Pacificului, cele mai importante organizaţii regionale sunt: Asociaţia Naţiunilor Asiei de Sud-Est (ASEAN)136, Comisia Pacificului de Sud137. B) După obiectul de reglementare 1. Organizaţii internaţionale politice Organizaţiile internaţionale cu caracter politic sunt acele organizaţii care se pot implica în aproape orice probleme care privesc interesele primordiale ale statelor. Organizaţia Naţiunilor Unite138 reprezintă cea mai importantă organizaţie de acest tip, sfera sa de activitate cuprinzând atât problematica referitoare la menţinerea păcii şi a securităţii internaţionale, a protecţiei drepturilor omului, cât şi înlesnirea contractelor directe dintre state prin intermediul diplomaţiei multilaterale. Astfel, cele patru scopuriale declarate ale ONU sunt dezvoltate în art. 1 al Cartei139: 1. să menţină pacea şi securitatea internaţională şi, în acest scop: să ia măsuri colective eficace pentru prevenirea şi înlăturarea ameninţărilor împotriva păcii şi pentru reprimarea oricăror acte de agresiune sau altor încălcări ale păcii şi să înfăptuiască, prin mijloace paşnice şi în conformitate cu principiile justiţiei şi dreptului internaţional, aplanarea ori rezolvarea diferendelor sau situaţiilor cu caracter internaţional care ar putea duce la o încălcare a păcii; 2. să dezvolte relaţii prieteneşti între naţiuni, întemeiate pe respectarea principiului egalităţii în drepturi a popoarelor şi dreptului lor de a dispune de ele însele şi să ia oricare alte măsuri potrivite pentru consolidarea păcii mondiale; 3. să realizeze cooperarea internaţională în rezolvarea problemelor internaţionale cu caracter economic, social, cultural sau umanitar, în promovarea şi încurajarea respectării drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale pentru toţi, fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie; 4. să fie un centru în care să se armonizeze eforturile naţiunilor către atingerea acestor scopuri comune. Principalele organe ale ONU sunt: A. Adunarea Generală B. Consiliul de Securitate 134

Bazele Organizaţiei Unităţii Africane au fost puse la 25 mai 1963 la Addis-Abeba. Începând cu anul 2002, Organizaţiei Unităţii Africane i-a succedat Uniunea Africană care cuprinde 53 de state membre. 135 Comunitatea Economică a Statelor Africii de Vest a fost fondată la 28 mai 1975 prin semnarea Tratatului de la Lagos de 15 state vest africane 136 Asociaţia Naţiunilor Asiei de Sud-Est s-a constituit la 8 august 1967 prin semnarea Declaraţiei de la Bangkok de către Indonezia, Malaezia, Filipine, Singapore şi Thailanda. În prezent, ASEAN cuprinde 10 state. 137 Comisia Pacificului de Sud a luat fiinţă în 1947 în Australia, prin semnarea Acordului de la Canberra de Franţa, Australia, Marea Britanie, Statele Unite ale Americii, Olanda şi Noua Zeelandă. Cu ocazia aniversării a 50 de ani de existenţă, în 1997, Comisia Pacificului de Sud şi-a schimbat denumirea în Comisia Pacificului, având 26 de state membre. 138 România a fost admisa în O.N.U. la 14 decembrie 1955, către finele celei de a X-a Sesiuni a Adunării Generale. Rezoluţia acestei sesiuni, cu nr. 995 (X), care a consfinţit calitatea României de membru în organizaţia mondială creată cu zece ani mai devreme, a pus capăt unui act de nedreptate, care ţinea în mod abuziv ţara noastră în afara O.N.U.. Deşi România se alăturase Naţiunilor Unite înainte de 1 martie 1945, data stabilită de Conferinţa de la Dumbarton Oaks, ea nu a fost invitată la Conferinţa de la San Francisco. 139 Carta Naţiunilor Unite a fost semnată la San Francisco la 26 iunie 1945, la încheierea Conferinţei Naţiunilor Unite pentru Organizaţia internaţională şi a intrat în vigoare la 24 octombrie 1945. Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie face parte integrantă din Cartă.

C. Consiliul Economic şi Social D. Consiliul de Tutelă E. Curtea Internaţională de Justiţie F. Secretariatul ONU De asemenea, Consiliul Europei140 reprezintă un exemplu tipic de organizaţie internaţională cu competenţă preponderent politică, competenţa sa nefiind legată de problematica militară sau economică. Principalele obiective ale Consiliului Europei sunt: protejarea drepturilor omului, a democraţiei pluraliste şi a supremaţiei dreptului; favorizarea conştientizării şi încurajarea dezvoltării identităţii şi diversităţii culturale ale Europei; căutarea soluţiilor pentru problemele cu care se confruntă societatea europeană: discriminarea minorităţilor, xenofobia, intoleranţa, bioetica şi clonarea umană, terorismul, traficul de fiinţe umane, crima organizată şi corupţia, cibercriminalitatea, violenţa contra copiilor etc.; dezvoltarea stabilităţii democratice în Europa prin susţinerea reformelor politice, legislative şi constituţionale. 2. Organizaţii internaţionale militare

NATO, organizaţie creată în anul 1949 ca „Pact militar” între principalele state necomuniste din Europa, Statele Unite ale Americii şi Canada, în conformitate cu art. 51 al Cartei ONU pentru apărarea comună împotriva agresiunii contra unuia din statele membre, activează, încă de la crearea sa, pentru instaurarea unei ordini juste, paşnice şi durabile în Europa.Operaţiunile de menţinere a păcii în cazul acestei organizaţii se desfăşoară numai sub autoritatea şi mandatul O.N.U. sau O.S.C.E.

3. Organizaţii tehnico-economice C) După modul de afectare a exerciţiului suveranităţii statelor membre 1. Organizaţii de cooperare Organizaţiile de cooperare sunt acele organizaţii constituite de state, acestea păstrându-şi exclusiv şi discreţionar dreptul de a aprecia angajamentele pe care şi le asumă şi urmările acestora141.

140 141

Consiliul Europei a fost fondat la data de 5 mai 1949 de către 10 state, azi având un număr de 47 de state membre A se vedea Raluca Miga-Beşteliu, Drept internaţional public, vol. II, Ed. C.H. p. 66

Sunt organizaţii de cooperare: Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică (OCDE)142, Organizaţia Cooperării Economice a Mării Negre (OCEMN)143, Organizaţia de Cooperare de la Shanghai144. 2. Organizaţii de integrare (supranaţionale) Din punct de vedere teoretic, o organizaţie supranaţională trebuie să îndeplinească cumulativ următoarele condiţii145: a) deciziile sale să aibă forţă obligatorie pentru guvernele statelor membre şi locuitorii acestora; b) să dispună de organe proprii, în măsură a lua asemenea decizii şi, mai ales, de mijloace proprii pentru impunerea deciziilor respective; c) să exercite funcţii guvernamentale, în mod independent, fără cooperarea guvernelor naţionale; d) amendarea sau dizolavarea sa să nu se realizeze fără consimtământul organelor supranaţionale. Analizând aceste condiţii enumerate, în prezent nu se poate vorbi de existenţa niciunei organizaţii de integrare146. D) După posibilitate de a deveni membru 1. Organizaţii deschise 2. Organizaţii închise 3. Popoarele şi mişcările care luptă pentru eliberare Naţiunile sau popoarele care luptă pentru independenţă pot deveni, la un moment dat, titulare ale unor drepturi şi obligaţii de drept internaţional în nume propriu. Mişcările de eliberare naţională reprezintă expresia organizată a luptei unui popor pentru independenţă. 142

OCDE s-a dezvoltat în 1961 din Organizaţia pentru Cooperare Economică Europeană (OCEE) a cărei instituire s-a făcut pentru administrarea ajutorului american din cadrul Planului Marshall pentru reconstrucţia Europei după cel deal II-lea Război Mondial . În prezent, OCDE are 34 de membrii. 143 În iunie 1998, la Yalta, s-a semnat ”Carta OCEMN”, care a intrat în vigoare la 1 mai 1999. State membre fondatoare: Albania, Armenia, Azerbaidjan, Bulgaria, Georgia, Grecia, Republica Moldova, România, Federaţia Rusă, Turcia şi Ucraina. Serbia a aderat la OCEMN prin decizia Consiliului Miniştrilor afacerilor externe de la Erevan (18 aprilie 2003). Observatori la OCEMN: Austria, Egipt, Israel, Italia, Polonia, Slovacia, Tunisia, Franţa, Germania, Conferinţa Cartei Energiei, Comisia Mării Negre, Comisia Europeană, Clubul Internaţional al Mării Negre, Cehia, Croaţia şi Belarus. Parteneri pentru dialog sectorial cu OCEMN: Ungaria, Marea Britanie, Muntenegru, Iordania, Iran, Slovenia, Japonia, Comisia Dunării, Conferinţa Regiunilor Maritime Periferice Europei, Uniunea Asociaţiilor Transportatorilor Rutieri din regiunea OCEMN şi Reţeaua Universităţilor Mării Negre. În perioada 1 ianuarie – 30 iunie 2011, România a deţinut cel de-al patrulea mandat de Preşedinţie-în-Exerciţiu a organizaţiei, sub motto-ul Building Sustainability, Enhancing Commitments. 144 A fost înfiinţată în 2001 între Rusia şi China, având scopul de a facilita securitatea regională, „cooperarea în politică, economie, comerţ, pe plan militar, ştiinţifico-tehnic, cultural şi educaţional, ca şi în energie, transporturi, turism şi protecţia mediului” . În prezent, membrii acestei organizaţii sunt în număr de şase: Rusia, China, Kazahstan, Kyrgyzstan, Tadjikistan şi Uzbekistan. Alte patru ţări au statut de observtori: India, Pakistanul, Mongolia şi Iranul. 145 Raluca Miga-Beşteliu, Drept internaţinal public, vol. II, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2008, p.66 146 Uniunea Europeană, organizaţia cu cel mai ridicat grad de integrare, nu poate fi considerată organizaţie suprastatală deoarece, ca şi în cazul altor organizaţii internaţionale, funcţionarea sa depinde de cooperarea dintre guvernele statelor membre

Noţiunea de “popor” este introdusă în dreptul internaţional prin carta ONU, iar calitatea de subiect de drept internaţional prin afirmarea principiului autodeterminării. Mişcările de eliberare naţională s-au manifestat în viaţa internaţională mai întâi ca entităţi politice, ca reprezentante ale unor popoare neconstituite încă în state. Drumul consacrării lor în dreptul internaţional, ca o categorie juridică specifică, supusă atât condiţiilor de recunoaştere de către alte subiecte de drept internaţional cât şi unui regim juridic implicând drepturi şi obligaţii, este, istoriceşte vorbind, relativ scurt. Pentru ca o mişcare de eliberare să fie recunoscută ca subiect de drept internaţional trebuie îndeplinite cumulativ, următoarele condiţii: să aibă organe proprii de conducere reprezentative care exercită prerogative de putere publică, să aibe un teritoriu eliberat, existenţa unor forţe organizate care să aibă potenţial de a duce până la capăt lupta de eliberare şi legitimitatea luptei. 4. Vaticanul 5. Ordinul Suveran Militar de Malta 6. Persoana fizică (individul) ca subiect de drept internaţional Oblema calităţii de subiect de drept internaţional a individului este o problemă destul de controversată, ea constituind obiectul a numeroase dispute între autorii care reunosc persoanei fizice o asemenea calitate şi cei care îi refuză orice loc în ordinea juridică internaţională. Teza susţinerii calităţii de subiect de drept internaţional a persoanei fizice porneşte de la definiţia dată actorului relaţiilor internaţionale ca fiind orice entitate organizată compusă cel puţin indirect din fiinţe umane, care nu este subordonată vreunui alt actor din sistemul mondial şi care participă la relaţii de putere cu alţi actori147. Astfel, definiţia menţionată tratează inclusiv indivizii ca actori ai relaţiilor internaţionale. Pentru realiştii clsici, calitatea de actor etatic depinde de trei criterii: suveranitate, recunoaşterea şi controlul asupra teritoriului şi populaţiei, statele prevalând întotdeauna în confruntările cu actorii nestatai deoarece pot influenţa în mod esenţial termenii interacţiunilor în relaţiile internaţionale148. Rolul individului în dreptul internaţional se discută în legatură cu domeniul dreptului internaţional penal şi al dreptului internaţional al drepturilor omului. Astfel, individul este subiect al răspunderii penale în cazul comiterii unor fapte, considerate infracţiuni prin convenţiile internaţionale (de exemplu, genocidul, traficul de stupefiante), prin care statele se obligă să încrimineze şi să pedepsească aceste fapte în legea internă. În baza unor astfel de reglementări, persoana fizică se supune de fapt jurisdicţiei interne a statului. Deci nu se poate vorbi de o scoatere a persoanelor fizice de sub jurisdicţia statelor. Însă, pentru comiterea crimelor de război sau a crimelor împotriva păcii şi umanităţii, care constituie infracţiuni cu caracter internaţional, răspunderea individului se angajează pe plan internaţional, în faţa instanţelor jurisdicţionale. Astfel, răspunderea penală a persoanelor fizice reprezintă o consecinţă a răspunderii statelor, ele fiind judecate în calitate de subiecte de drept intern ale acelor state. Dreptul internaţional al drepturilor omului recunoaşte subiectelor de drept intern – persoane fizice, juridice sau grupuri de particulari - personalitatea juridică internaţională, manifestată prin 147

Livia Dumitrescu, Poziţia individului în raporturile juridice internaţionale, Facultatea de Drept şi Ştiinţe Administrative a Universităţii din Craiova, p. 71 148 Keneth Walts, Theory of International Politics, McGraw-Hill, Boston, 1979, p. 93

dreptul acestora de a acţiona la nivel internaţional, prin intermediul petiţiilor, al comunicărilor sau al recursurilor cu caracter contencios înaintate unor instituţii jurisdicţionale sau altor organe internaţionale149. Un alt argument în favoarea teoriei individului ca subiect de drept internaţional este acela că prin convenţiile internaţionale s-au crat drepturi şi obligaţii pentru persoanele fizice. Contra acestui argument este adusă teza potrivit căreia convenţiile prin care sunt reglementate aspecte ale statutului juridic al persoanelor nu atribuie acestora calitatea de subiect de drept internaţional deoarce drepturile şi obligaţiile care revn acestor persoane iau naştere din raporturile juridice dintre state, ca subiecte de drept internaţional150. Astfel, putem afirma că persoanele fizice nu sunt în mod direct destinatare ale normelor dreptului internaţional. Pentru a fi considerată subiect de drept internaţional, persoana fizică ar trebui să fie concomitent, atât destinatar, cât şi creator al normei, rol care este nerecunoscut.

149

În faţa Curţii Europene a Drepturilor Omului individul se poate adresa direct cu o plângere împotriva unui stat, din momentul ratificarii de către acesta a Convenţiei Europene a Drepturilor Omului (1950). În faţa acestei instituţii jurisdicţionale, individul este tratat de pe poziţii de egalitate cu statul. 150 Curtea Permanentă de Justiţie Internaţională prin avizul consultativ din 1928 în cauza competenţei tribunalelor oraşului liber Danzig, cu privire la funcţionarea căilor ferate poloneze a considerat că, potrivit unui principiu de drept internaţional, un acord internaţional nu poate crea ca atae drepturi şi obligaţii pentru particulari (Publications de la Court, serie, B, nr. 15, p. 17)

TRATATUL INTERNAŢIONAL DEFINIREA ŞI REGLEMENTAREA JURIDICĂ A TRATATULUI INTERNAŢIONAL Tratatul internaţional este instrumentul cu cea mai largă utilizare în relaţia dintre state. Regimul juridic al tratatelor este reglementat în două documente internaţionale de referinţă: Convenţia privind dreptul tratatelor încheiate între state151 adoptată la Viena în 1969 şi Convenţia privind dreptul tratatelor încheiate între state şi organizaţii internaţionale ori între organizaţii internaţionale adoptată la Viena în 1986. România nu a aderat la Convenţia de la Viena privind dreptul tratatelor (1969) din cauza implicaţiilor unui articol destul de controversat al documentului de codificare. Astfel, art. 62, intitulat “Schimbarea fundamentală a circumstanţelor”, introduce clauza rebus sic stantibus (lucrurile stând astfel). Această clauză permite ca un tratat să devină inaplicabil în condiţiile unei schimbări fundamentale a circumstanţelor internaţionale. Aşadar, este creată o excepţie de la regula generală a dreptului internaţional public care afirmă că părţile unui tratat trebuie să respecte principiul pacta sunt servanda (respectarea promisiunilor asumate)152. Potrivit prevederilor art. 2 alin.1, lit. a, tratatul este definit ca fiind un acord internaţional încheiat în scris între state şi guvernant de dreptul internaţional, fie că este consemnat într-un instrument unic, fie în două sau mai multe instrumente conexe şi oricare ar fi denumirea sa particulară. Tratatul poate fi analizat ca operaţie juridică (negotium iuris), sens în care el este un act juridic, sau ca un instrument (instrumentum iuris), situaţie în care se cuprinde un acord de voinţă a subiectelor de drept internaţional. Dosebirea dintre actul juridic (negotium iuris) şi instrumentul în care se încorporează el, se manifestă, printre altele, şi în aceea că, deşi acordul juridic constituie un act unic, se întocmesc, uneori, mai multe instrumente (instrumentul iuris) pentru a-l constata. Într-o altă opinie, tratatul este definit ca un act juridic care exprimă voinţa a două sau mai multe state şi care stipulează drepturi şi obligaţii internaţionale, fiind instrumentul juridic prin care se creează, se modifică sau se sting raporturi juridie internaţionale153. Potrivit prevederilor Legii nr. 590/2003 privind tratatele154, prin tratat se înţelege actul juridic, indiferent de denumire sau de formă, care consemnează în scris un acord la nivel de stat, la nivel guvernamental sau la nivel departamental, având scopul de a crea, de a modifica ori de a stinge drepturi şi obligaţii juridice sau de altă natură, guvernat de dreptul internaţional public şi consemnat într-un instrument unic ori în două sau în mai multe instrumente conexe. 151

Convenţia a fost adoptată la 23 mai 1969 şi a intrat în vigoare la 27 ianuarie 1980, după a treizecia zi de la data depunerii celui de-al treizeci şi cincilea instrument de ratificare sau aderare (art. 84 din Convenţie). Dezbaterile privind elaborarea Convenţiei s-au desfăşurat în cadrul a două Conferinţe a Naţiunilor Unite (privind dreptul tratatelor) care au avut loc la Viena în perioada 26 martie - 24 mai 1968 şi 9 aprilie – 22 mai 1969. 152 Recunoaşterea principiului rebus sic stantibus ar fi putut conduce, în opinia României, la denunţarea de către Ungaria a Tratatului de la Trianon (1920), creându-se astfel condiţiile unui posibil conflict asupra frontierelor. Motivul care ar putea fi invocat de Ungaria ar fi că Tratatul de la Trianon a fost semnat într-un moment în care Ungaria era extrem de vulnerabilă din punct de vedere internaţional ca urmare a înfrângerii ei în Primul Razboi Mondial. 153 Dumitru Mazilu, Drept internaţional public, ediţia a II-a, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2005, p. 18 154 Legea nr. 590 din 22 decembrie 2003 privind tratatele, publicată în M.Of. al României, Partea I, nr. 23 din 12 ianuarie 2004

EVOLUŢIA ISTORICĂ ÎN TRATATELE INTERNAŢIONALE

ROMÂNIA

A

REGLEMENTĂRILOR

PRIVIND

Prima reglementare organică, de ansamblu, în domeniu a constituit-o Legea nr. 4/1991155 care avea ca obiect principal stabilirea regulilor după care să se facă încheierea şi ratificarea tratatelor, legea care a precedat Constituţia din 1991, dar a supravieţuit acesteia din urmă, chiar şi în forma în care aceasta a fost revizuită156. Legea nr. 4/1991 a apărut într-un vid legislativ deoarece nu exista la acel moment nici Constituţie şi nici o altă lege care să reglementeze această materie. În Decretul-lege nr. 92/1990 pentru alegerea Preşedintelui României şi a Parlamentului se prevedea în art. 82 lit. h că preşedintele încheie tratate internaţinale şi le supune spre ratificare Parlamentului. Potrivit expunerii de motive, aceste prevederi erau „incomplete şi de natură a genera confuzie, creând dificultăţi în înţelegerea exactă şi aplicarea lor cât priveşte delimitarea competenţelor între organele care sunt chemate să desfîşoare acest tip de activităţi”. Astfel, nu era legiferat dreptul Parlamentului de a ratifica157. Până la apariţia acestui act normativ special, în acest domeniu existau doar câteva reguli sumare la nivel constituţional. Astfel, Constituţia României din 1965 prevedea că Preşedintele este şeful statului şi reprezintă puterea de stat în relaţiile interne şi internaţionale ale României (art. 71), încheie tratate internaţionale în numele României şi poate da împuterniciri, în acest scop, primului ministru ori unor mmbri ai Consiliului de Miniştri sau unor reprezentanţi diplomatici (art. 75 alin. 12); Marea Adunare Naţională ratifică şi denunţă tratatele internaţionale care implică modificarea legilor şi stabileşte linia generală a politicii externe (art. 43 alin. 9 şi 20); Consiliul de Stat ratifică şi denunţă tratatele internaţionale, cu excepţia acelora a căror ratificare este de competenţa Marii Adunări Naţionale (art. 63 alin. 3); Consiliul de Miniştri stabileşte măsuri generale pentru aducerea la îndeplinire a politicii interne şi externe, exercită conducerea generală în domeniul relaţiilor cu alte state şi ia măsuri pentru încheierea acordurilor internaţionale (art. 77 alin. 1 şi 9). Cu toate că prevederile Constituţiei din 1965 cuprindeau reglementări relativ complete şi mult mai exlicite decît cele din Constituţia din 1991, republicată, procedura de încheiere a tratatelor nu se desfăşura pe baza unor principii şi reglementări mai detaliate conferite de un act normativ. Dată fiind această situaţie, s-a apelat la un îndrumar tehnic – Nomenclator, care reglementa în mod concret procedura încheierii tratatelor internaţionale, respectiv cine elabora propunerea de negociere, procedura propriu-zisă a negocierii, cine făcea propunerea de ratificare, etc. În prezent, baza legală este dată de prevederile Legii nr. 590/2003 privind tratatele care a abrogt prevedrile Legii nr. 4/1991 şi care are ca obiect stabilirea, pe plan intern, a regulilor care trebuie avute în vedere referitoare la tratate şi instituţiile de stat cu compentenţe în acest domeniu.

155

Legea nr. 4 din 11 ianuarie 1991 privind încheierea şi ratificarea tratatelor, publicată în M.Of. al României, Partea I, nr. 5 din 12 ianuarie 1991, modificată, completată şi abrogată 156 Legea nr. 590/2003 a fost adoptată la 22 decembrie 2003 şi a intrat în vigoare la 30 de zile de la publicarea în Monitorul Oficial al României, în timp ce Constituţia fusese revizuită prin referendumul naţional din 18-19 octombrie 2003. 157 În Comisia de politică externă a Parlamentului s-a apreciat că, prin acel proiect “se stabileşte cadrul legal dedesfăşurare a activităţii de angajare a statului român în relaţiile cu străinătatea şi se precizează competenţele ce revin, în această materie, Preşedintelui României, Guvernului şi Ministerului Afacerilor Externe” (A se vedea M. Anghel, Consideraţiuni privind încheierea tratatelor în România, în Studii de Drept Românesc, nr. 1-2/1997, p.96).

ELEMENTELE ESENŢIALE ŞI ACCESORII ALE TRATATULUI INTERNAŢIONAL Elementele esenţiale ale tratatului internaţional sunt necesare pentru stabilirea validităţii acestuia. Acestea sunt: A. Părţile tratatului trebuie să fie subiecte de drept internaţional; Tratatele pot fi încheiate între state, ca principale subiecte ale dreptului internaţional public, între state şi organizaţii internaţionale sau între organizaţii internaţionale sau între orice tip de subiecte de drept internaţional. Părţile contractate, având calitatea de subiecte de drept internaţional, au deci capacitatea de a încheia tratate. În viaţa internaţională există un număr din ce în ce mai mare de participanţi. În contextul dreptului tratatelor, care este ramură a dreptului internaţional, calitatea de subiect de drept internaţional o include şi pe aceea de a fi parte într-un tratat deoarece calitatea de titular al lui ius contrahendi pe plan internaţional, pe care o are o entitate internaţională, constituie manifestarea cea mai expresivă şi definitorie a faptului că aceasta este înzestrată cu personalitate juridică internaţională, pentru că nu ar putea încheia un act juridic decât un subiect de drept, şi orice subiect de drept trebuie să poată încheia acte juridice. Faptul că o anumită entitate încheie cu un alt subiect tratate care sunt reglementate de dreptul internaţional atestă, prin urmare, în mod esenţial, existenţa calităţii juridice de subiect de drept internaţional al acesteia. Este util de menţionat că însăşi încheierea de tratate de către entităţi ce au calitatea de subiect de drept internaţional general recunoscută cu alte entităţi juridice cu privire la care există îndoieli în societatea internaţională prin prisma acestei calităţi, face ca acestora din urmă să li se ofere un loc în relaţiile publice internaţionale şi, implicit, să li se recunoască elemente ale personalităţii juridice de drept internaţional. Tocmai prin această activitate, actuala comunitate internaţională autorizează anumite entităţi să participe la activitatea internaţională, cu un statut juridic distinct şi autonom158. B. Voinţa părţilor să fie liber exprimată, fără vicii de consimtământ; Tratatul internaţional, fiind un act consensual, este necesar consimţământul reciproc al părţilor pentru creearea unor raporturi convenţionale. LA încheierea unui tratata, consimţământul părţilor înseamnă,pe de o parte, că părţile s-au înştiinţat reciproc privind hotărârea de a se obliga, iar pe de altă parte, are sensul de acord de voinţă. O problemă importantă privind exprimarea consimţământului de către părţile tratatului, o reprezintă cea a deplinelor puteri. Potrivit prevederilor art. 2 pct. 1 lit. c din Convenţia de la Viena din 1969, prin depline puteri se înţelege acel document emanând de la autoritatea competentă a unui stat şi desemnând una sau mai multe persoane împuternicite să reprezinte statul pentru negocierea, adoptarea sau autentificarea textului unui tratat, pentru a exprima consimţământul statului de a fi legat printr-un tratat sau pentru a îndeplini orice alt act cu privire la tratate. Astfel, deţinătorul deplinelor puteri este autorizat, în virtutea lor, să dopte şi să autentifice textul unui tratat, exprimând consimţământul statului de a fi legat prin tratat. Potrivit prevederilor art. 1 lit. e din Legea nr. 590/2003 privind tratatele, prin depline puteri se înţelege documentul eliberat de Ministerul Afacerilor Externe, semnat de ministrul afacerilor externe şi învestit cu sigiliul de stat, potrivit reglementărilor şi practicii internaţionale, care consemnează aprobarea pentru participarea la negocieri, pentru semnarea tratatelor la nivel de stat sau de Guvern ori pentru participarea delegaţiilor române la reuniuni internaţionale. 158

Ion M. Anghel, Dreptul tratatelor, Ediţia a II-a revăzută şi adăugită, vol. I, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2000, p. 7374.

Există anumite categorii de persoane care, în virtutea funcţiilor pe care le deţin, sunt considerate ca reprezentând statul, fără a prezenta depline puteri. Astfel de persoane sunt: şefii de state, şefii de guverne şi miniştrii afacerilor externe, şefii misiunilor diplomatice în scopul adoptării textului unui tratat care se încheie între statul acreditant şi statul acreditar, reprezentanţii acreditaţi de către state la o conferinţă internaţională sau pe lângă o organizaţie internaţională ori pe lângă un organ al acesteia, în scopul adoptării textului unui tratat în acea conferinţă, organizaţie sau organ. Preşedintele României, primul-ministru al Guvernului şi ministrul afacerilor externe pot negocia şi semna tratate fără a prezenta depline puteri. Deplinele puteri pentru participarea la negocieri şi, respectiv, pentru semnarea tratatelor la nivel departamental se eliberează de Ministerul Afacerilor Externe numai dacă partenerul/partenerii de negocieri solicită prezentarea deplinelor puteri. Ministerul Afacerilor Externe eliberează depline puteri pentru participarea delegaţiilor guvernamentale la reuniuni internaţionale, dacă este necesar potrivit regulilor de procedură ale reuniunii, în baza mandatului aprobat de către Preşedintele României sau de către primul-ministru al Guvernului. Pentru participarea delegaţiilor guvernamentale la reuniuni internaţionale este necesară obţinerea aprobării, acolo unde este cazul, cu cel puţin 3 zile lucrătoare înainte de data efectuării deplasării delegaţiilor respective. În memorandumul pentru obţinerea aprobării participării delegaţiilor guvernamentale la reuniuni internaţionale se vor menţiona numele şi funcţia şefului delegaţiei şi ale supleantului acestuia, urmând ca instituţia iniţiatoare să transmită Ministerului Afacerilor Externe copia memorandumului aprobat şi lista celorlalţi membri ai delegaţiei, cu respectarea termenului prevăzut de lege, în vederea eliberării deplinelor puteri. Când o persoană neautorizată îşi arogă un drept în legătură cu încheierea unui tratat, art. 8 al Convenţiei de la Viena din 1969 prevede că această acţiune nu produce efecte juridice, cu excepţia faptului când ulterior este confirmată de către stat. De asemenea, art. 47 prevede că atunci când un reprezentant autorizat exprimă consimţîmântul de a fi legat prin tratat, deşi acest lucru i-a fost expres interzis de către statul său, acest fapt nu invalidează acel consimţământ, mai puţin dacă interdicţia a fost notificată celorlalte state negociatoare. Problema viciului de voinţă apare doar atunci când există o neconcordanţă între manifestarea de voinţă a persoanei care reprezintă comunitatea juridică în exterior şi voinţa realăa autorităţii interne competente. Doar în cazuri excepţionale există vicii de consimţământ ca urmare a neconcordanţei dintre declaraţia persoanei de reprezentare şi voinţa sa proprie159. În materia încheierii tratatelor internaţinale, viciile de consimţământ sunt următoarele: 1. Încălcarea dispoziţiilor dreptului intern al statului privind competenţa de a încheia tratate 2. Eroarea; 3. Dolul 4. Coruperea reprezentantului unui stat 5. Leziunea 6. Constrângerea exercitată asupra reprezentantului unui stat şi constrângerea erxercitată asupra unui stat prin ameninţarea cu forţa sau folosirea forţei C. Obiectul tratatului să fie licit şi rezonabil (posibil);

159

Este cazul situaţiei (presiunea psihologică) care a stat la baza rezilierii de către Guvernul Germaniei în 1935 a prevederilor Tratatului de Pace de la Versailles.

Obiectul unui tratat îl constituie una sau mai multe obligaţii pe care părţile şi le asumă şi vizează orice domeniu de interes pe care acestea îl au.

Potrivit prevederil art. 53 al Convenţiei de la Viena din 1969, este nul orice tratat care, în momentul încheierii sale, este în conflict cu o normă imperativă a dreptului internaţional general160. Obiectul tratatului este considerat a fi imposibil atunci când părţile contractante nu pot să îndeplinească angajamentele asumate deoarece le sunt depăşite puterile161. Obiectul unui tratat nu este real dacă o parte se sustrage, în mod unilateral, de la efectuarea obligaţiilor asumate prin tratat şi considerat a fi ilicit în cazul în care angajamentele asumate contravin obligaţiilor convenţionale anterioare.

D. Tratatul internaţional să producă efecte juridice; Producerea efectelor juridice presupune stabilirea unor norme de conduită obligatorii cu caracter general şi permanent sau creearea, modificarea sau stingerea unor drepturi sau obligaţii anume între părţi. E. Tratatul internaţional să fie guvernat de normele dreptului internaţional; Prin respectarea acestei condiţii, tratatul internaţional se deosebeşte de orice alt tip de înţelegere încheiată între state, organizaţii internaţionale sau orice alt subiect de drept internaţional care prin natura prevederilor pe care le conţin sunt supuse normelor de drept intern ale unui anumit stat. Este cazul, în principal, a unor contracte de drept privat la care una dintre părţi este un subiect de drept internaţional. Elementele accesorii ale tratului internaţional sunt: A. Termenul – reprezintă un eveniment viitor şi sigur de care depinde intrarea în vigoare (termen suspensiv) sau ieşirea din vigoare (termen rezolutoriu) a unui tratat. B. Condiţia – reprezintă un eveniment viitor şi nesigur de care depinde începerea (condiţie suspensivă) sau încetarea (condiţie rezolutorie) a executării obligaţiilor unui tratat. Elementele accesorii ale tratatului internaţional nu sunt necesare pentru stabilirea validităţii unui tratat. CLASIFICAREA TRATATELOR INTERNAŢIONALE Tratatele internaţionale pot fi clasificate în funcţie de diferite criterii, astfel: A. După obiectul de reglementare: - tratate politice; - tratate economice; - tratate culturale; - tratate în probleme juridice, etc. În categoria tratatelor politice intră162: - tratate de alianţă (Tratatul Atlanticului de Nord, Tratatul de la Varşovia); - tratate de prietenie şi bună vecinătate; - tratate de garanţie; 160

În sensul prezentei Convenţii, o normă a dreptului internaţional general este o normă acceptată şi recunoscută de comunitatea internaţională a statelor în ansamblul ei, drept normă de la care nu este permisă nici o derogare şi care nu poate fi modificată decît printr-o nouă normă a dreptului internaţional general avînd acelaşi caracter. 161 De exemplu, promisiunea de protecţie sau ajutor care nu poate fi oferită. 162 Alfodo Maresca, Il Diritto dei trattati, Milano, 1971, p. 84 şi urm.

- pacte de securitate; - tratate pentru soluţionarea paşnică a diferendelor internaţionale; - tratate pentru limitarea armamentelor; - tratate pentru delimitarea frontierelor, tratatele privind cedarea de teritorii (cu titlu de schimb, vânzare sau compensare) şi tratatele prin care se creează în favoarea unui stat drepturi specifice referitor la teritorii (cesiune în administrare, cesiune în arendă, cedarea cu titlu de sancţiune sau garanţie); - tratate prin care se creează obligaţii internaţionalecare rămân strict legate de teritoriu – neutralizarea unor anumite teritorii sau instituirea unei servicuţi internaţionale; - tratate de pace şi tratate privind relaţiile diploatice; - tratate prin care se creează drepturi în favoarea cetăţenilor proprii (referitor la minorităţi, drepturile omului). B. După forma (procedura) de încheiere: - tratate propriu-zise; - tratate în formă simplificată. C. După caracterul conţinutului material163: - tratate-legi; - tratate-contract. În literatura juridică s-a pus întrebarea dacă această categorie a tratatelor internaţionale şi a legilor interne ale unui stat se aseamănă sau sunt diferite. Tratatele-contract, astfel cum rezultă şi din denumirea lor, se aseamănă mult cu contractele din dreptul privat, şi mai puţin cu legile. Chiar se afirmă că, astfel cum sunt contractele între particulari, tratatele sunt legea statelor semnatare; elenu obligă decât după ce au fost valabil încheiate. Tratatele-lege cuprind, precum legea în dreptul intern, reguli juridice cu aplicare generală şi permanentă. Totuşi, în dreptul intern, legea se aplică tuturor membrilor colectivităţii, în timp ce în dreptul internaţional, comunitatea nu poate impune norme membrilor săi, în măsura în care aceştia din urmă nu sunt de acord (ca regulă generală). Regula comporta excepţii, atunci când se are în vedere normele ius cogens164. D. După calitatea subiectelor participante: - tratate încheiate între state; - tratate încheiate între state şi organizaţii internaţionale; - tratate închieate între organizaţii internaţionale. E. După numărul părţilor participante: - tratate bilaterale; - tratate multilaterale sau colective. Distincţia dintre tratatele bilaterale şi tratatele multilaterale prezintă consecinţe în planul tehnicii instrumentale şi în planul conceptual a tratatelor multilaterale. F. După perioada de producere a efectelor juridice: - tratate cu termen sau cu aplicare limitată; - tratate fără termen sau cu durată nedeterimată; - tratate cu termen şi cu posibilitatea prelungirii. 163

Există autori care consideră că la baza acestei clasificări stă criteriul funcţiei, dar în ceea ce ne priveşte, considerăm criteriul principal al clasificării cel sus menţionat deoarece faptul că în conţinutul material al tratatelor-lege întâlnim obligaţii identice pentru toate părţile, le deosebeşte de tratatele-contract, caz în care părţile urmăresc lucruri diferite şi stipulează prestaţii reciproce. A se vedea pentru o opinie diferită A. Năstase, B. Aurescu, C. Jura, Drept internaţional public. Sinteze pentru examen, Ed. All Beck, Bucureşti, 2000, p. 199. 164 Vicotr Duculescu şi colab, op. cit., p. 44

G. După posibiliatea de a deveni parte la tratat şi alte subiecte decât cele ce l-au negociat şi semnat: - tratate deschise; - tratate închise. H. După natura juridică: - tratate creatoare de drepturi; - tratate administrative. În timp ce tratatele creatoare de drepturi cuprind norme cu caracter general şi abstract, având în vedere o varietate de ipoteze în care urmează să se facă aplicarea regulilor cuprinse în acestea, tratatele administrative reglementează cazuri individuale concrete DENUMIREA TRATATELOR INTERNAŢIONALE În practica internaţională, în prezent, cel mai adesea întâlnim următoarele denumiri: Tratat – denumire cu care sunt desemnate, de regulă, dar nu exclusiv, acordurile internaţionale cele mai importante; Convenţie – expresie utilizată pentru desemnarea acordurilor multilaterale referitoare la domenii specializate; Acord – denumire dată unei înţelegeri încheiată pe baza unei împuterniciri între guverne în probleme de importanţă mai redusă; Unii autori consideră că la un astfel de acord se ajunge cu ignorarea formelor solemne, fără intervenţia şefului statului sau a parlamentului, ele încheindu-se numai la nivelul organului executiv. Această formă de tratat a luat naştere în Statele Unite ale Americii, unde poartă denumirea de executive agreement. Aplicarea lor s-a răspândit foarte repede şi la alte state, aproape jumătate din tratatele internaţionale moderne încheindu-se la nivel de guverne, prin această procedură simplificată, adică accelerată165. Acord complex – asemenea tratate se întâlnesc în cazul în care operaţia juridică priveşte diferite subiecte de drept internaţional care intervin însă cu titluri diverse; sunt acorduri distincte, legate între ele prin obiectul şi prin intrarea lor în vigoare simultană166; Situaţia bunurilor Comisiei Europene a Dunării şi a creanţelor care existau în favoarea membrilor şi funcţionarilor acesteia a fost reglementată printr-un acord complex care s-a finalizat în anul 1977 prin încheierea: a) a unui acord între Comisie, Franţa, Marea Britanie, Grecia şi Italia prin care s-a organizat împărţirea bunurilor, exceptând Grecia; b) unei declaraţii a celor patru guverne prin care s-au reglementat relaţiile dintre Grecia şi ceilalţi membrii ai Comisiei; c) unui acord între România, Franţa, Marea Britanie şi Italia care au acţionat în comun ca membri ai Comisiei Act – este acea formă de tratat prin care se enunţă reguli de drept; Act final – este tratatul care desemnează, de regulă, lucrările conferinţelor diplomatice; Act general – este acordul unilateral prin care stabileşte cadrul juridic general al unui domeniu specific relaţiilor internaţionale sau regimul juridic al unei instituţii (General Act for the Pacific Settlement of International Disputes - 1928); Declaraţie comună – reprezintă acordul internaţional prin care se enunţă un set de principii juridice sau se afirmă o atitudine comună.

165

Bokor Szego, Nemzetkozi Jog, Aula, Budapesta, p. 50. Ion . M. Anghel, Dreptul tratatelor, Ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, vol. I, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2000, p. 38

166

Declaraţie unilaterală – este acel ct prin care un stat îşi exprimă poziţia faţă de o problemă determinată, putându-se constitui parte la un tratat; Comunicat comun – este acel act prin care se consfinţeşte încheierea unui acord internaţional, cuprinzând, uneori, chiar textul acordului; Aranjament – este actul diplomatic prin care se stabilesc măsurile de punere în aplicare a unui tratat prexistent sau care stabileşte un regim provizoriu; Pact – este un acord care se caracterizează prin noutate şi solemnitate; Protocol – este expresia care desemnează acele documente care completează prevederile unui tratat sau reglementează executarea acestora. În mod excepţional, au fost situaţii în care un document individual de o importanţă majoră a fost denumit astfel. Constituţie sau Cartă – reprezintă înţelegerea internaţională dintre state prin care se stabileşte statutul unei organizaţii internaţionale interguvernamentale; Concordat – reprezintă acordurile încheiate între Sfântul Scaun şi un alt stat. Sunt autori care susţin că acest tip de acord nu poate fi considerat tratat, ci numai înţelegeri sui-generis cu privire la probleme de competenţă internă a statelor. Avenant – este un instrument diplomatic cu caracte comercial prin care se modifică un altul încheiat anterior; Schimb de note – preschimbarea “notelor” referitoare la un anumit subiect (note cu conţinut concordant) de către autorităţile afacerilor externe a două state, cu scopul de a constitui o înţelegere în probleme de importanţă mai redusă. În astfel de cazuri, acordul părţilor nu este conţinut într-un singur document comun, ci în notele cu aceleaşi texte a celor două state părţi 167. Bineînţeles, numai acel schimb de note poate fi considerat tratat internaţional care naşte, generează drepturi şi obligaţii internaţionale. Schimbul de note desemnează schimbul de scrisori, schimbul de corespondenţă sau schimbul de comunicări, reprezentând “două instrumente unilaterale”, fiecare emanând de la un stat sau organizaţie internaţională, şi care leagă părţile prin procedura de schimb168. Este o formă foarte flexibilă de tratat, fiind utilizată des în prezent. Cartel – denumire dată unei înţelegeri intervenită între beligeranţi cu privire la răniţi, prizonieri, circulaţia persoanelor, etc.; Modus vivendi – reprezintă un acord cu caracter provizoriu menit să rezolve, temporar, o problemă care va fi ulterior reglementată de un tratat care va cuprinde clauze detaliate; Gentlemen’s agreement – reprezintă o înţelegere încheiată în formă verbală, fiind utilizată, de regulă, pentru promisiunile făcute în cadrul discuţiilor diplomatice169. Asupra acestui tip de acord există multe controverse în literatura juridică.

167

A se vedea Convenţia de la Viena, art. 2, alin. 1, lit. a Victor Duculescu, Nicolae Ploeşteanu, Adrian Pătraşcu, Felix Zaharia, Adrian Boantă, Dreptul tratatelor – noţiuni de teorie şi practică, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2005, p. 43. 169 Printr-un gentlement’s agreements, membrii permanenţi ai Consiliului de Securitate au hotărât la Londra în 1946 ca membrii nepermanenţi a Consiliului să reprezinte cele cinci zone geografice ale globului. 168