Drept International Public - Statul Subiect de Drept International Public [PDF]

Zitiervorschau

UNIVERSITATEA “ŞTEFAN CEL MARE” SUCEAVA FACULTATEA DE ŞTIINŢE ECONOMICE ŞI ADMINISTRAŢIE PUBLICĂ SPECIALIZAREA ADMINISTRAŢIE PUBLICĂ

C E L M A R E

U N I V E R S I T A

A ST E F A TE N

U

N

S ă tţ , r . t e l :

I V 5 F+

E

R

S

I T

A

U8 0 n 0 i v e S r s U i t C E i iA, a4 x0 : 3 + 0 4 0 2 1 3 6 0 1 45

T

E V 72

nA ,0

A r,. R1 0+ 8 4 0 0

SU VA C EA

LUCRARE DE LICENŢĂ

COORDONATOR ŞTIINŢIFIC:

CANDIDAT:

PROF. UNIVERSITAR DOCTOR

- IULIE 2006 1

" Ş

T

O

M 3

E A

0

5

STATUL – SUBIECT DE DREPT INTERNAŢIONAL PUBLIC

2

Motto “ Statul care vrea să fie respectat în plan extern şi să rămână bine consolidat în plan intern nu are valoare mai mare de protejat şi de cultivat decât sentimentul naţional de dreptate. Această grijă este una din cele mai înalte şi importante misiuni ale pedagogiei politice. În sănătatea şi în energia sentimentului de dreptate al fiecărui cetăţean, statul posedă cea mai sigură garanţie a propriei trăinicii în interior, cât şi pe plan extern; sentimental de justiţie este rădăcina întregului arbore; dacă rădăcina nu este bună, ci se usucă în piatră şi în nisip arid, tot restul nu este decât un miraj – când va veni furtuna, ea va smulge copacul din pământ pe de-a întregul. Dar trunchiul şi coroana au avantaj că sunt vizibile, în timp ce rădăcina, aflându-se în pământ, se sustrage privirii. Influenţa distructivă pe care o exercită asupra forţei morale a poporului legile injuste şi instituţiile juridice prost alcătuite se manifestă sub pământ, în acele regiuni pe care atât de mulţi politicieni nu le consideră demne de atenţia lor, ei fiind concentraţi numai asupra superbei coroane; aceştia nu au nici cea mai mică idee despre otrava ce urcă de la rădăcină spre vârf. “

(Rudolf Von Ithering)

3

INTRODUCERE Este statul subiect de drept internaţional? Iată o întrebare la care atunci când mi-am ales această temă pentru lucrarea de licenţă nu realizasem vastitatea şi complexitatea problemei, labirinturile, pluralitatea interpretărilor, unghiurile de vedere extinse spre diversele orizonturi posibile. Pe măsură ce parcurgeam, câte puţin din materialul informativ aveam senzaţia unui alpinist care încearcă să ia cu asalt una din înălţimile greu accesibile. Încurajată şi entuziasmată de minunaţii mei dascăli care mi-au însoţit paşii pe drumul iniţierii în tainele cunoaşterii dreptului, am parcurs etapele fireşti a întocmirii lucrării şi încerc satisfacţia faptului împlinit, satisfacţie care va fi deplină dacă rândurile ce urmează, cu toate stângăciile începutului, îşi vor găsi consacrarea. Ca fenomen social complex, statul este studiat de mai multe discipline, din mai multe perspective. El este indisolubil legat de fenomenul social numit drept, de aceea şi problematica statului interferează cu cea juridică. După cum afirma Djuvara, realitatea cea mai pasionantă de studiat în ştiinţa juridică este statul. Înainte de a studia corelaţia stat - drept, este absolut necesară studierea unor aspecte referitoare la stat. În accepţiunea sa curentă, statul reprezintă forma normală de organizare a societăţii politice, el este puterea politică instituţionalizată (deoarece există în societate şi alte tipuri de puteri, precum există şi putere politică neinstituţionalizată). În alte accepţiuni, statul reprezintă puterea centrală în opoziţie cu cea locală, după cum el desemnează guvernanţii în opoziţie cu cei guvernaţi, adică ansamblul puterilor publice (în opoziţie cu societatea civilă). Sintetizând toate aceste accepţiuni, statul este puterea politică organizată (instituţionalizată) asupra unei populaţii pe un anumit teritoriu. Statul este alcătuit dintr-un ansamblu de organe şi instituţii prin intermediul cărora îşi exercită funcţiile în societate. Acest mecanism s-a constituit şi se constituie în funcţie de realităţile economice, social-politice, ideologice din ţara respectivă. În epoca modernă, în lupta împotriva arbitrariului feudal, diferiţii gânditori s-au străduit să conceapă o formă de stat care să prevină exercitarea abuzivă a puterii guvernanţilor. Astfel, a apărut teoria separaţiei puterilor în Anglia, J. Locke, sec. XVII, în Franţa, Montesquieu - concepţie potrivit căreia într-un stat diferitele sale 4

funcţii trebuie să fie separate: după Locke ar exista numai puterea legilor şi executivă, Montesquieu a adăugat-o şi pe cea judecătorească. Este faimoasă afirmaţia lui că puterea să oprească puterea. Pe de altă parte, separaţia nu exclude colaborarea şi controlul reciproc al puterilor, ci dimpotrivă, le presupune, altminteri funcţionarea statului ar fi imposibilă. Statul este cel care edictează o parte a normelor juridice, desigur ţinând cont de o mulţime de factori. Cele pe care nu le elaborează el îşi trag forţa juridică tot de la stat, validitatea lor efectul obligatoriu depinzând de recunoaşterea acestuia. Statul le dotează, aşadar, cu forţa sa de constrângere. Aceasta rezultă din faptul că, aşa cum am mai arătat, puterea de stat este unică în societate, deţinând monopolul constrângerii legitime. Aşadar, specificul normelor de drept în raport cu alte tipuri de norme existente într-o societate este conferit de originea sau recunoaşterea statală. Pe de altă parte, dreptul îi este necesar statului în acţiunea sa de conducere şi organizare a societăţii. Prin norme juridice se stabilesc organele statului şi competenţele lor, relaţiile dintre ele şi cu cetăţenii, drepturile şi libertăţile acestora. Dreptul este cel care-i conferă puterii de stat legitimitate şi capacitatea de a conduce sistemul social, de a asigura ceea ce în ultimă instanţă a fost şi este scopul creării statului pacea socială. Această sintagmă reflectă interdependenţa dintre cele două fenomene sociale, fiecare având tendinţe opuse: statul (puterea) de dominaţie şi supunere, dreptul de ordonare şi frânare. Un renumit jurist francez, L. Duguit, spunea că dreptul fără forţă e neputincios dar forţa fără drept este o barbarie. Statul de drept presupune armonizarea, echilibrarea raporturilor celor două componente, în sensul domniei legii, adică a supremaţiei ei absolute în scopul prezervării drepturilor şi libertăţilor individuale. El a apărut în secolele XVII-XVIII, în cadrul revoluţiilor din ţările occidentale îndreptate împotriva arbitrariului feudal. În epoca noastră conceptul a fost reactualizat, în urma experienţelor totalitare din mai multe ţări europene. Prin trăsăturile sale, vom observa că, de fapt, statul de drept se identifică cu statul liberal – democratic. Oricum, reprezintă stadiul cel mai avansat de organizare social-politică, validat de experienţa istorică, ceea ce nu înseamnă că nu este perfectibil. Pentru argumentarea lucrării am folosit un aparat critic după fiecare capitol şi am enumerat bibliografia ce a fost studiată pentru fundamentarea lucrării. Consider că lucrarea, în întregul ei sau părţi din ea îmi va fi de un real sprijin în exercitarea meseriei alese. De asemenea, consider această lucrare doar un început pe care îmi propun să îl aprofundez. Pentru sprijinul primit în alegerea, documentarea şi redactarea acestei lucrări, vreau să aduc şi pe această cale, alese sentimente de gratitudine şi preţuire Doamnei Prof. Univ. Dr. Elena Iftime,

5

îndrumătorul ştiinţific al lucrării a drepturilor statale din partea unor state puternice, dar aceasta nu poate duce la concluzia că aceste state care au încălcat drepturile altora nu sunt suverane.

CAPITOLUL I 6

PRIVIRE GENERALĂ ASUPRA SUBIECTELOR DREPTULUI INTERNAŢIONAL Subiectul de drept internaţional este o entitate care participă la raporturi juridice reglementate nemijlocit de dreptul internaţional. Din punct de vedere istoric, statele sunt subiecte originare ale dreptului internaţional. Ca urmare a constituirii, creşterii numărului şi a însemnătăţii organizaţiilor internaţionale, acestea sunt înzestrate cu personalitate juridică internaţională proprie, distinctă de cea a statelor membre. În afara statelor, în societatea internaţională au apărut (ca urmare a intereselor şi acţiunii colective a statelor) şi se manifestă activ şi alte entităţi. În doctrina mai veche, unii autori afirmau că singurul subiect de drept internaţional este statul, alţii considerând însă că singurele subiecte de drept internaţional ar fi persoanele fizice. În prezent s-a format o opinie cvasigenerală conform căreia pe lângă state ca subiecte primare ale dreptului internaţional, există şi alte subiecte derivate, secundare cum sunt organizaţiile internaţionale guvernamentale care sunt create de către state. Tot statele sunt acelea care hotărăsc asupra capacităţii organizaţiilor internaţionale de a-şi asuma drepturi şi obligaţii. O a treia categorie de subiecte de drept internaţional o constituie naţiunile care luptă pentru cucerirea independenţei şi constituirea statului lor. De asemenea, se admite că în anumite limite şi Vaticanul are calitatea de subiect de drept internaţional. Mult controversată este problema calităţii de subiect de drept internaţional a individului, precum şi a unor asociaţii internaţionale neguvernamentale. Precizarea şi reglementarea calităţii d subiect de drept internaţional este importantă. Ea are menirea de a stabili cine sunt destinatarii direcţi ai prevederilor şi normelor dreptului internaţional public, iar nu cei indirecţi. Dominique Carreau arată că precizarea calităţii de subiect de drept internaţional contribuie la indicarea personalităţii internaţionale ale diferiţilor “actori ai societăţii internaţionale”. Pentru precizarea cine poate fi şi este subiect al dreptului internaţional public este necesară definirea noţiunii de subiect de drept internaţional. Dicţionarul de terminologie de drept internaţional, de la Paris, din anul 1960, arată că este subiect al dreptului internaţional “Cel căruia i se adresează regulile de drept internaţional pentru a-i impune direct obligaţii sau să-i atribuie

7

drepturi”1. De asemenea, se precizează că termenul de subiect de drept internaţional este folosit “în mod obişnuit pentru a desemna pe cel care, dependent direct de dreptul internaţional, este apt să fie titular de drepturi internaţionale, să fie legat de obligaţii internaţionale, şi să aibă acces la procedurile internaţionale”2. Din aceste definiţii rezultă unul dintre elementele caracteristice ale subiectelor de drept internaţional public şi anume acela de a fi titular de drepturi şi obligaţii internaţionale, în mod direct, adică de a avea personalitate internaţională. În acest dicţionar se precizează că prin a avea personalitate internaţională se înţelege “aptitudinea de a fi titular de drepturi şi obligaţii potrivit dreptului internaţional”3. Acest element caracteristic al subiectului de drept internaţional – titular direct de drepturi şi obligaţii internaţionale, este subliniat în doctrina acestui drept. În literatura de specialitate se recunosc ca subiecte ale dreptului internaţional public următoarele entităţi: “statul suveran, ca subiect originar şi cu competenţe depline, care mult timp a fost singurul subiect al acestui drept ; organizaţiile internaţionale guvernamentale, ca subiecte derivate în devenire şi cu competenţă limitată, şi în curs de afirmare – persoana fizică (omul). De asemenea, se discută calitatea de subiect de drept internaţional a persoanei morale (juridice), a organizaţiilor internaţionale neguvernamentale şi chiar a omenirii în întregul ei”4. În general, competenţa internaţională a acestor entităţi nu este identică şi nici nu este imuabilă. Până în prezent, în afara statelor, practica internaţională confirmă calitatea de subiect de drept pentru naţiunile care luptă pentru eliberare – acestea participând la încheierea de tratate internaţionale în domeniul lor de activitate, dar există şi o convenţie specială în materie. De asemenea, Vaticanul încheie tratate cu caracter religios. Recunoaşterea existenţei mai multor categorii de subiecte de drept internaţional nu înseamnă însă şi existenţa unei identităţi între natura şi întinderea drepturilor acestora. Aşadar, “în dreptul internaţional sunt considerate subiecte ale acestuia acele entităţi care participă, pe de o parte, la elaborarea normelor de drept internaţional şi, pe de altă parte, la desfăşurarea raporturilor juridice guvernate de aceste norme, dobândind astfel nemijlocit drepturi şi asumându-şi obligaţii în cadrul ordinii juridice internaţionale”5. Acestea sunt: -

statele, calificate drept subiecte originare ale dreptului internaţional.

-

organizaţiile internaţionale interguvernamentale, care sunt considerate “subiecte derivate” ale dreptului internaţional, întrucât iau naştere prin acordul de voinţă al statelor, dar

1 2 3 4 5

8

dobândesc, după acest moment, o personalitate juridică proprie distinctă de acea a statelor care le-au constituit. În doctrina mai recentă se înregistrează o evoluţie sensibilă în favoarea recunoaşterii unei anumite personalităţi juridice internaţionale individului, ca persoană fizică, căruia nu numai că îi sunt recunoscute anumite libertăţi şi drepturi fundamentale sau specifice, dar i s-a creat posibilitatea de a reclama încălcarea lor în faţa unor instanţe internaţionale cu caracter administrativ sau chiar jurisdicţional. Deşi perspectiva consolidării acestei evoluţii pare favorabilă, în acest moment, nu se poate vorbi încă de recunoaşterea generală a calităţii de subiect de drept internaţional a individului. În afara persoanelor fizice, în doctrina actuală, diverse opinii susţin diversificarea entităţilor ce ar urma să fie incluse în ordinea juridică internaţională, ca subiecte distincte, alături de state şi organizaţiile internaţionale interguvernamentale. Acestea ar fi: -

mişcările de eliberare naţională, corporaţiile multinaţionale sunt destinatare ale

unor anumitor obligaţii, atunci când acţionează pe teritoriul diverselor state, altele decât statul de origine, şi că organizaţiile neguvernamentale pot întreprinde acţiuni proprii în calitatea lor de agenţi ai societăţii internaţionale. Dar nici una dintre aceste entităţi nu dispune de o reală capacitate juridică, care în cazul statelor se bazează, după cum vom vedea, pe suveranitatea de care ele se bucură, iar în cel al organizaţiilor interguvernamentale, pe forţa juridică conferită prin statute de către statele membre, în virtutea suveranităţii lor. Dezvoltarea statelor, a relaţiilor dintre ele în tot mai multe domenii ale vieţii internaţionale, în domeniul economic, social, cultural etc. au determinat necesitatea cristalizării şi formulării de noi principii şi norme care să reglementeze în mod adecvat raporturile dintre state. De asemenea, odată cu apariţie pe scena internaţională a unor noi entităţi respectiv a organizaţiilor internaţionale a dobândit noi dimensiuni. Prin urmare, procesul apariţiei şi evoluţiei istorice a dreptului internaţional este strâns legat de apariţia şi dezvoltarea statelor, a altor entităţi internaţionale şi a relaţiilor internaţionale.

9

CAPITOLUL II STATUL SUBIECT ORIGINAR DE DREPT INTERNAŢIONAL PUBLIC (CONSIDERAŢII GENERALE) Între subiectele de drept internaţional statele au un loc preponderent, fiind calificate ca subiecte originale6, în raport cu alte entităţi nestatale considerate în categoria subiectelor de drept internaţional şi care până în deceniile 4 – 5 ale acestui secol, erau considerate şi singurele subiecte ale dreptului internaţional. Statele au mai fost calificate drept subiecte universale7, în sensul că îşi exercită drepturi şi îşi asumă obligaţii în orice domeniu al relaţiilor internaţionale, precum şi ca subiecte tipice şi primordiale ale dreptului internaţional.8

II. 1. PREOCUPĂRI CONCEPTUALE CU PRIVIRE LA STAT a) Noţiune Cuvântul “stat” provine din latinescul status, semnificând ideea de ceva stabil, permanent. Acest cuvânt se folosea pentru a desemna cetăţile, republicile de tipul celei romane, despoţiile orientale şi alte forme de organizaţie politică a societăţii. Acesta nu înseamnă că la etapa timpurie de existenţă a statului nu au fost încercări de a fundamenta idei clare despre stat. Asemenea încercări de tratare a problemei statului pot fi întâlnite, de exemplu, la gânditorii din antichitate, cum ar fi Aristotel, Platon. ş.a. În sensul său modern noţiunea de „stat” se foloseşte mult mai târziu începând cu sec. al 16lea. De obicei folosirea acestui cuvânt în sensul său modern e legată de numele lui Niccolo Machiavelli. Fiind o categorie socială extrem de complexă, noţiunea de stat este folosită în mai multe sensuri. 6 7 8

10

În sensul cel mai larg al cuvântului, statul e organizatorul principal al activităţii unei comunităţi umane care stabileşte reguli generale şi obligatorii de conduită, organizează aplicarea sau executarea acestor reguli, în caz de necesitate, rezolvă litigiile care apar în societate. În acest sens, statul apare ca o structură politică ce acoperă societatea civilă.9 În sens restrâns şi concret, statul este “un sistem organizaţional, reglementat juridic, care realizează, în mod suveran conducerea unei societăţi date, deţinând, în acest scop, atât monopolul creării, cât şi monopolul aplicării dreptului”. În sensul arătat, noţiunea de stat desemnează puterea publică, autoritatea politică ce se exercită asupra unei populaţii, aflată pe un anumit teritoriu.10 Deseori în viaţa de toate zilele, cuvântul stat e folosit şi într-un sens mult mai restrâns, avându-se în vedere nu întregul ansamblu de organe de guvernare, ci un organ concret, cum ar fi, de exemplu Parlamentul, Guvernul, Curtea Supremă de Justiţie ş.a.11 Noţiunea este utilizată, în acest sens, mai ales când este necesară precizarea drepturilor şi obligaţiilor cetăţenilor în raport cu statul respectiv, a statului faţă de aceştia. Conceptul statului este exprimat din perspective diferite care întrunesc elementele caracteristice, cele mai generale, ale tuturor statelor, indiferent de perioada existenţei lor. Iată doar câteva dintre ele: •

„Statul este unitatea formată de un ansamblu de indivizi reuniţi printr-o legătură naţională,

locuind pe un teritoriu determinat, care le este propriu lor, şi dominat de un Guvern, adică de o putere investită cu dreptul de a formula ordine şi de a face ca acestea să fie executate”.12 •

„Statul semnifică dimensiunea specifică şi esenţială a societăţii politice, societate care a

rezultat din fixarea unui teritoriu determinat al unei colectivităţi umane relativ omogene şi care este guvernată de o putere instituţionalizată, având capacitatea şi mijloacele de a exprima şi a realiza voinţa unei părţi din colectivitate, ca voinţă generală”.13 •

„Statul este un sistem organizaţional, care realizează în mod suveran conducerea unei

societăţi (a unui popor stabilit pe un anume teritoriu), deţinând în acest scop atât monopolul creării, precum şi monopolul aplicării dreptului”.14 Suveranitatea este cea care conferă statului personalitate juridica internaţională, adică aptitudinea de a acţiona în cadrul comunităţii internaţionale, prin exercitarea drepturilor si asumarea de obligaţii. Suveranitatea este un “atribut al puterii de stat”. În virtutea atributului de suveranitate, statul îşi exercita autoritatea pe două planuri: pe plan intern, el are dreptul de a exercita puterea asupra cetăţenilor săi, precum şi asupra 9 10 11 12 13 14

11

tuturor persoanelor aflate pe teritoriul si sub jurisdicţia sa, edictând legi si aplicând sancţiuni în cazul nerespectării lor, iar pe plan extern, are dreptul de a reprezenta naţiunea şi a o angaja în raporturi cu alte naţiuni. La rândul său, suveranitatea, odată recunoscută, este un garant al independenţei. Înainte de a exprima o situaţie de drept, independenţa trebuie să exprime o situaţie de fapt. Ea nu este proprie şi nu poate fi atribuită decât colectivităţilor care în toate domeniile – economic, politic, militar – sunt susceptibile de a-şi asuma obligaţiile şi de a beneficia de drepturile imanente independenţei, fără sprijin din exterior, implicând raporturi de subordonare. Într-o exprimare devenită celebră, în sentinţa arbitrală privind Insula Palmas, arbitrul Max Huber declara: “Suveranitatea în relaţiile dintre state înseamnă independenţă”. Independenţa, socotită criteriu de constatare a suveranităţii, este probată de faptul că unei colectivităţi i se recunoaşte calitatea de stat numai după constatarea existenţei celor trei elemente constitutive (teritoriu, populaţie, guvern), care numai întrunite simultan asigură o independenţă efectivă colectivităţii în cauză. Aşa se explică de ce autorităţile descentralizate – departament, provincie sau chiar un stat federat – nu se bucură de suveranitate: aceste entităţi, pe planul relaţiilor internaţionale, sunt într-un raport de dependenţă juridică faţă de autoritatea centrală, care este guvernul. Caracteristicele statului, expuse în definiţiile de mai sus, constatăm că statul, de regulă, este caracterizat ca: - o organizaţie politică a societăţii cu ajutorul căreia se realizează conducerea socială; - o organizaţie, care deţine monopolul creării şi aplicării dreptului; - o organizaţie politică a deţinătorilor puterii de stat care, în exclusivitate, poate impune executarea voinţei generale, aplicând, în caz de necesitate, forţa de constrângere. Sub înrâurirea cercetărilor sociologice sau modificat definiţiile juriştilor. M. Bluntschli susţine că „statul este o personalitate organizată a naţiunii într-o ţară determinată”. Shulze considera că „ statul este unirea unui popor sub o putere superioară spre a realiza toate scopurile comune ale vieţii naţionale”. Ihering dă următoarea formulare statului: „statul este forma manifestării regulate şi sigure a puterii sociale cu constrângere” sau mai simplu: „statul este organizaţia constrângerii sociale”. Constantin Disescu a definit statul ca „o unitate alcătuită din reuniunea mai multor oameni, pe un teritoriu determinat, în forma guvernanţilor şi guvernaţilor”. Anibal Teodorescu defineşte statul ca „forma superioară de societate omenească în-vestită cu putere exclusivă de comandă asupra colectivităţii de indivizi aşezaţi pe un teritoriu determinat ce-i aparţine în propriu”. 12

În concepţia Kantiană statul constituia „o multitudine de oameni care trăiesc în conformitate cu dreptul şi asociaţi printr-un contract”. Într-o formulă succintă statul este o „entitate politică construită dintr-un teritoriu delimitat de frontiere, dintr-o populaţie şi dintr-o putere instituţionalizată”. „Statul este un instrument pentru organizarea şi conducerea societăţii în serviciul forţelor social – politice ce deţin puterea”.15 b) Caracteristici Caracteristicile definitorii ale statului sunt: PUTEREA POLITICĂ care este o caracteristică esenţială a statului, constând în existenţa puterii publice, care nu coincide nemijlocit cu populaţia. Specificul acestei puteri constă în posibilitatea de a-şi impune voinţa altora, de a determina supunerea sau subordonarea altora. Puterea statului este organizată şi întruchipată într-un aparat format dintr-un grup special de oameni. Aceasta deţine monopolul constrângerii fizice şi dispune de mijloace necesare în vederea exercitării unei asemenea coerciţiuni. Puterea statului se manifesta prin diverse forme ale activităţii statului( activitatea legislativă, executiv – dispozitivă, justiţiei), iar la dispoziţia acesteia stau diverse unităţi, precum poliţia, jandarmeria, ect., care deţin monopolul constrângerii în stat. c) Elementele statului Statul se caracterizează prin câteva elemente sau dimensiuni istorice şi politice, cumulate calitativ şi care stau la baza oricărui stat, şi fără ele statul este de neconceput. La ele se atribuie: teritoriul, populaţia (naţiunea) şi suveranitatea. Dimensiunile statului au o importanţă majoră. Ele condiţionează atât apariţia, precum şi dispariţia sau reînvierea statului.16 Considerat din punct de vedere sociologic, Statul este un grup uman, fixat pe un teritoriu determinat, asupra căruia se exercită exclusiv o autoritate politică. Statul apare ca o îmbinare a unor elemente de fapt – teritoriul şi populaţia – cu un element politico – juridic, adică o putere politică reglementată juridiceşte, puterea politică organizată, ce poate exercita în mod legitim constrângerea. În sprijinul celor arătate mai sus, evidenţiem aprecierile unor reputaţii specialiste în Dreptul Constituţional (românesc): C. Dissescu şi P. Neculescu. C. Dissescu spune că statul presupune: un teritoriu, o colectivitate şi un guvern; o autoritate şi o forţă de constrângere externă. Profesorul P. Neculescu preciza că „noţiunea de stat” cuprinde în sine trei elemente: populaţiunea, teritoriu şi puterea de a face legi, aplicabile pe întreg teritoriu şi sancţionate prin constrângere, ceea ce

15 16

13

presupune existenţa unei „autorităţi”, a unui întreg sistem de organe cu competenţă în domeniul adoptării normelor juridice şi în cel al aplicării lor.17 Definiţiile date de doctrina statului sînt pe cît de numeroase pe atât de contradictorii. De aceea, autorii cred că este preferabil să se descrie statul, în loc să se definească. Procedând la această descriere a statului, autorii consideră în mod obişnuit că pentru a vorbi de stat, este necesar să existe: un teritoriu, o populaţie şi o „autoritate politică” sau „putere de stat”. Diferiţi autori sunt de acord că nu poate exista un stat fără populaţie. Aproape aceiaşi unanimitate există în doctrina juridică atunci când este vorba de un al doilea element al statului – teritoriul. După cum arată M. de la Bigne de Villeneleule, „atunci când aceste două elemente se vor găsi reunite, atunci mai ales când o relaţie permanentă se va stabili între o populaţie şi teritoriu, atunci statul va putea să se nască”. Fără îndoială, el nu va fi constituit prin acest simplu fapt, formarea lui nu va apare câtuşi de puţin ca o consecinţă obligatorie, fatală, a situaţiei astfel create şi din acest motiv, noi vedem în populaţie şi spaţiu numai elemente de ordin extrinsec elemente condiţie, am putea zice, a constituirii statului. Pentru ca statul să se formeze, este necesar, în această opinie, să fie dat un al treilea element, care nu este o simplă condiţie extrinsecă necesară naşterii statului, ci este elementul care determină însăşi esenţa lui. Acest de al treilea element este ceea ce unii autori numesc „autoritate publică” sau „putere de stat”, iar alţii „suveranitatea”, element care a dat loc în doctrină la controverse deosebit de ample.18 Teritoriul este dimensiunea materială a statului. Deşi, la prima vedere, teritoriul pare să fie o noţiune geografică, el reprezintă, deasemenea, un concept politic şi juridic. Acest rol al teritoriului reiese din funcţiile pe care le are acesta: a) Teritoriul este factorul care permite situarea statului în spaţiu, localizând în aşa mod statul şi delimitându-l de alte state; b) Prin intermediul teritoriului statul stabileşte legăturile cu cei ce-l locuiesc, definindu-le calitate specială de apartenenţă la statul respectiv, calitate de supuşenie sau cetăţenie; c) Teritoriul determină limitele extinderii puterii publice şi contribuie la structurarea autorităţilor publice în dependenţă de organizarea teritoriului; d) Teritoriul este simbolul şi factorul de protecţie a ideii naţionale. Teritoriul statului cuprinde solul, subsolul, apele şi coloana de aer de deasupra solului şi a apelor asupra cărora statul îşi exercită puterea sa suverană. Unii autori atribuie la teri-toriul statului 17 18

14

navele maritime, aeriene, rachetele cosmice, sateliţii artificiali, precum şi terenul pe care este situată reprezentanţa diplomatică într-un stat străin. Populaţia constituie dimensiunea demografică, psihologică şi spirituală a statului. Existenţa unui stat fără populaţie este de neconceput. Acesta e şi firesc. Statul este o societate umană organizată, o societate stabilizată în interiorul unor frontiere permanente. Cei ce locuiesc pe un teritoriu delimitat de frontiere şi sunt supuşi aceleiaşi puteri pot avea faţă de aceasta ori calitatea de cetăţean, de membru al statului respectiv, ori calitatea de străin (persoana având altă cetăţenie decât cea a statului în care locuieşte), ori pe cea de apatrid. Dintre acestea trei categorii de persoane numai cetăţenii se bucură de deplinătatea drepturilor şi posedă deplinătatea obligaţiilor stabilite stat. Comunitatea indivizilor care se află pe teritoriul strict determinat al statului şi asupra căreia se exercită puterea de stat e o categorie complexă. În unele cazuri comunitatea formează o naţiune, naţiunea fiind identificată cu populaţia. Naţiunea nu trebuie confundată nici cu statul şi nici cu populaţia, ca element constitutiv al acestuia. Ea „este o asociaţie de oameni având aceeaşi limbă, aceeaşi origine, aceleaşi obiceiuri, aceleaşi idei şi sentimente, dezvoltate printr-o lungă convieţuire”19. Naţiunea constituie nu o simplă comunitate umană. Ea e comunitatea umană formată istoriceşte pe un teritoriu distinct, anume pe acest teritoriu comunitatea umană dată îşi formează limba, cultura, obiceiurile, tradiţiile, spiritualitatea de neam, factura psihică, de acest teritoriu, comunitatea dată îşi leagă trecutul istoric, prezenţa şi, indiscutabil, viitorul. Categoria „naţiune” reprezintă nu întreaga populaţie, ci doar o parte din ea, parte ce constituie majoritatea populaţiei. Referindu-ne la coraportul categoriilor „naţiune”-„stat” putem menţiona următoarele. În lume există un număr mare de state naţionale, adică state care au la bază o naţiune (Franţa, Germania, Italia, Spania, Portugalia). Majoritatea absolută a statelor europene sunt state naţionale. Existenţa mai multor naţiuni poate duce la formarea statelor multinaţionale (Federaţia Rusă, S.U.A.). Naţiunea nu trebuie confundată cu naţionalitatea sau cu poporul. Naţionalitatea exprimă apartenenţa indivizilor la o anumită naţiune, în timp ce poporul desemnează masa indivizilor, indiferent de naţionalitatea lor, constituită ca suport demografic al statului. Fundamentul oricărui stat rezidă în unitatea poporului. Mai mult ca atât: „Statul recunoaşte şi garantează dreptul tuturor cetăţenilor la păstrarea, la dezvoltarea şi la exprimarea identităţii lor etnice, culturale, lingvistice şi religioase”.

19

15

Suveranitatea constituie cel mai caracteristic element specific al statului. Puterea este un fenomen legal de autoritate, care se caracterizează prin posibilitatea de coordona activitatea oamenilor conform unei voinţe supreme, de a comanda, de a da ordine şi necesitatea de a se supune acestei comenzi. Autoritatea presupune coordonarea, comandă şi supunere. Suveranitatea este cea mai importantă. La etapa contemporană tot mai frecvent este definită ca fiind „dreptul statului de a conduce societatea, de a stabili raporturi cu alte state”. Teritoriul •

Noţiunea şi natura juridică a teritoriului

Prin teritoriul statului se înţelege partea din globul pământesc, cuprinzând solul, subsolul, apele şi coloana de aer de deasupra solului şi a apelor, asupra căreia statul îşi exercită suveranitatea.20 Dimensiunea materială a statului este teritoriul. Din acest motiv se spune, uneori, că statul este o „formă geografică a vieţii sociale”, o „entitate artificială care se suprapune unor zone naturale” sau un „fenomen esenţialmente spaţial”, ajungându-se astfel – prin punerea unor prea puternice accente asupra dimensiunii materiale a statului – la definiţia „geografică” a acestuia, care nu exprimă, totdeauna, o realitate. Teritoriul nu poate fi re-dus doar la semnificaţia unui „spaţiu”, a unei „unităţi naturale” oarecare. El îndeplineşte un rol de maximă importanţă, care depăşeşte interesul strict al definirii statului. Pentru a contura rolul teritoriului, trebuie reţinute câteva dintre funcţiile acestuia: a) Teritoriul este acela care permite situarea statului în spaţiu şi delimitarea lui de alte state; b) El constituie baza pe care se realizează integrarea transformatoare într-o unitate coerentă a populaţiilor indefinite şi instabile; c) Prin determinarea unui cadru teritorial, puterea înscrie Naţiunea pe planul realităţii concrete. Teritoriul este simbolul şi factorul de protecţie a ideii naţionale, el permite – cum spunea un reputat autor – „realizarea sintezei dintre sol şi idei, care esenţa însăşi a Naţiunii”; d) Teritoriul determină – sub aspect fizic şi sub anumite limite – întinderea şi prerogativele puterii publice, suveranitatea şi independenţa acesteia. El este „cadrul natural” în realizează şi prin care această putere se delimitează de alte fenomene şi

care puterea se

instituţii social – politice

asemănătoare ei; e) Teritoriul este acela care asigură şi accentuează calitatea însăşi a „cetăţenilor”, trăsătura lor comună şi funciară de a vieţui într-un anumit spaţiu; f) Teritoriul este şi un mijloc de acţiune a statului, întrucât „cine deţine solul, deţine locuitorii”, imprimând acestora un sens comun de existenţă. 20

16

Dar teritoriul are a fi valorizat ca mijloc de acţiune şi prin resursele lui, care sunt, în mai mare sau în mai mică măsură, de natură să asigure realizarea obiectivelor puterii.21 Cât priveşte natura juridică a teritoriului, tema a fost şi este încă controversată: a) Potrivit „teoriile patrimoniale”, specifice epocii feudale, suveranitatea asupra teritoriului era asimilată cu proprietatea asupra pământului. În virtutea prerogativelor sale de „proprietar” asupra teritoriului, monarhul putea nu numai să deschidă succesiunea cu privire la teritoriu, dar şi să-l înstrăineze, să-l schimbe sau să-l dăruiască, antrenând astfel, bineînţeles, fărâmiţarea lui. Tocmai datorită unor asemenea grave consecinţe, încă la acea epocă s-a admis ideea că, deşi teritoriul face obiectul proprietăţii, nu poate fi vorba despre proprietatea privată a monarhului, teritoriul aparţinând Coroanei, care personifică statul; b) Teoria „teritoriului – subiect” porneşte de la ideea că teritoriul nu este un obiect asupra căruia statul îşi exercită anumite drepturi reale, ci un element constitutiv al însăşi persoanei statului, întrucât, fără teritoriu, statul nu-şi poate exprima voinţa sa. Ceea ce caracterizează voinţa statului, indiferent de forma prin care ea se exprimă (legi, tratate) , este suveranitate. Dar această suveranitate nu se poate manifesta decât în interiorul unui teritoriu, care – prin aceasta – devine un element al voinţei şi al personalităţii statului; c) Teoria „teritoriului – obiect” are, dimpotrivă, ca punct de sprijin constatarea că relaţia dintre stat şi teritoriu nu poate fi calificată ca imperiu, ca drept de a comanda, căci

suveranitatea

– exprimând autonomia autorităţii – se exercită asupra persoanelor, nu asupra bunurilor. Or, drepturile asupra bunurilor sînt un dominium, nici un inperium. Dreptul statului asupra teritoriului semnifică un dominium, înseamnă că teritoriu este un obiect al unui drept real de suveranitate; d) Teoria „teritoriului – limită” consideră teritoriul ca „ spaţiu” sau „limită” a exercitării puterii, „circumscripţia” în teritoriul căreia se realizează prerogativele statului, „bornele” autorităţii statului;22 e) Teoria competenţei, contiguă teoriei „teritoriului – limită”, recurge la un concept „plastic” şi adaptabil diverselor situaţiei internaţionale (cesiunii teritoriale, partajarea competenţelor teritoriale etc.), acela de „ competenţă”, pentru a explica astfel natura juridică a teritoriului, acesta fiind „ sfera de competenţă spaţială a statului”, „cadrul validităţii ordinii statale”.23 Natura juridică a teritoriului nu poate fi desprinsă de rolul pe care acesta îl are, iar rolul teritoriului este sinteza calitativă a funcţiilor lui.

21 22 23

17

Constituţia României, în art.3, nominalizând teritoriul ca element constitutiv al statului, precizează că el este „inalienabil” (alineatul 1), interzicându-se astfel orice formă de înstrăinare a acestuia. •

Raporturile dintre stat şi teritoriu Întrucât organele statului îşi exercită autoritatea în limitele unui spaţiu determinat, s-a

simţit nevoia de a se preciza natura raporturilor dintre stat şi teritoriu. Concepţiile asupra raportului dintre stat şi teritoriu au străbătut în timp o treptată şi lentă dezvoltare până când au ajuns să se cristalizeze în tiparul lor actual. a) Teoria teritoriului obiect. În evul mediu, teritoriul a fost socotit până la un moment dat, - aşa cum am arătat deja, -proprietatea de drept privat a suveranului şi, de aceea, la moartea acestuia putea fi împărţit între urmaşi. Mai târziu, în scopul de a se evita primejdia fărâmiţării teritoriului statului, se încetăţeneşte ideea că teritoriul statului nu este proprietatea privată a monarhului, ci aparţine coroanei, care personifică instituţia monarhică. Din această concepţie s-a dezvoltat apoi aşa – numita teorie a „teritoriului obiect”. Potrivit acestei teorii, raporturile dintre stat şi teritoriu nu poate fi caracterizate ca un „imperium”, adică un drept de comandă, întrucât suveranitatea, care este autoritate, nu poate să se exercite decât asupra persoanelor, iar nu şi asupra lucrurilor. Drepturile asupra lucrurilor sunt un „dominium”, iar nu un „imperium”. Dreptul statului asupra teritoriului are ca obiect un lucru, astfel încât el trebuie caracterizat ca un „dominium”, ca un drept real. Acest drept real nu poate fi însă confundat, potrivit acestei teorii, cu dreptul de proprietate publică sau privată, căci între aceste două categorii de drepturi există deosebiri esenţiale. În primul rând, pe când dreptul de proprietate publică sau privată are ca obiect o anumită porţiune a teritoriului, dreptul statului se întinde la totalitatea lui. În al doilea rând, pe când dreptul de proprietate conferă teritoriului o serie întreagă de prerogative: „jus utendi”, „jus fruendi”, „jus abutendi”, care îi imprimă un caracter exclusiv dreptul statului asupra teritoriului nu comportă plenitudinea şi exclusivitatea de puteri, care rămân în principiu proprietarului, ci numai anumite facultăţi determinate de utilizare, cum este, de exemplu: posibilitatea de a proceda la exproprieri de utilitate publică, la devastări în scopul apărării naţionale. Pe când bunurile ce fac obiectul proprietăţii private sunt afectate satisfacerii unor interese particulare, facultăţile de utilizare recunoscu-te statului asupra teritoriului său sunt menite să servească scopuri de ordin general şi de valoare superioară. Tocmai din aceste motive, chiar autorii care susţin această teorie sunt de acord că dreptul statului asupra teritoriului nu poate

18

fi echivalat cu un drept real construit după modelul dreptului privat, ci constituie „un drept real de drept public” ( Laband) sau, într-o altă terminologie, „un drept real instituţional „ (Jean Dabin). Această teorie, care astăzi nu mai este susţinută decât de un număr restrâns de autori, explică cu uşurinţă cesiunile teritoriale între state. Recunoscându-i-se statului un drept real de drept public asupra teritoriului supus suveranităţii sale, este evident că, în mod logic, va trebui să se admită că el are şi facultatea de a ceda acest teritoriu. b) Teoria teritoriului subiect. O concepţie deosebită de teorie a teritoriului obiect este teoria teritoriului subiect, susţinută de autorii ca Gerber şi G.Jellinik. După aceşti autori, teritoriul nu este ceva exterior statului, un obiect asupra căruia aceasta exercită anumite drepturi reale, ci trebuie socotit ca unul din elementele care alcătuiesc personalitatea juridică a statului. Pentru ca să poată fi vorba de o persoană – stat, trebuie să fie întrunite în fapt trei elemente: un teritoriu, o populaţie şi o putere publică. Astfel, teritoriul este un element constitutiv al statului. Dar tocmai pentru că este o parte componentă a statului, teritoriul nu poate fi socotit, - se adaugă în această concepţie - un obiect asupra căruia statul ar exercita un „dominium”, ce trebuie privit ca un element indisolubil legat de puterea publică. c) Teoria teritoriului limită. O teorie formulată mai recent în literatura juridică este teoria teritoriului limită (L. Duguit, Carre de Malberg etc.). Această teorie pleacă de la ideea că teritoriul statului nu este nici obiectul unui drept real al statului, nici o parte componentă a personalităţii acestuia, ci pur şi simplu un cadru, în limitele căruia statul îşi exercită puterea de comandă asupra voinţelor individuale. Statul nu exercită un drept de „dominium” asupra teritoriului, ci numai o putere de a comanda persoanelor locuind în interiorul frontierelor lui. Măsurile pe care le ia statul, deşi influenţează situaţia juridică sau materială a teritoriului, nu sunt consecinţa unui drept real, ci simple reflexe ale puterii de care dispune asupra persoanelor. d) Teoria competenţei. O concepţie apropriată de teorie a teritoriului limită este teoria competenţei. Plecând de la ideea superiorităţii ordinii internaţionale de drept asupra celei statale, această ultimă teorie, în varianta şcolii normativiste (H.Kelsen), susţine că teritoriului statului nu ar fi decât cadrul spaţial, determinat de ordinea juridică internaţională, în limitele căruia ordinea juridică naţională este autorizată să se aplice. Pentru a nega legătura dintre suveranitate şi teritoriu, în această teorie se afirmă că, în anumite cazuri, statul îşi exercită atribuţiile şi în afara teritoriului său (de exemplu, exteritorialitatea forţelor militare aflate pe teritoriului unui stat străin). Un stat poate exercita însă, - se susţine în continuu – are, - în afara teritoriului său cel mul o competenţă, fără să-şi poată extindă suveranitatea. Numai că această argumentare are împotriva ei faptul că, potrivit dreptului 19

internaţional, un stat nu poate exercita o competenţă asupra unor bunuri aflătoare pe teritoriul altui stat decât cu autorizarea liber consimţită a acestuia şi în limitele admise de el. e) Consideraţii critice şi concluzii. Teoriile examinate mai sus nu sunt în măsură să dea raporturilor dintre stat şi teritoriu o explicaţie adaptată stadiului actual de dezvoltare a realităţilor naţionale şi internaţionale căci ele nu ţin seama de faptul că exercitarea puterii statului trebuie să aibă în lumea modernă ca scop exclusiv înfăptuirea voinţei poporului aşezat într-un anumit spaţiu geografic. Cu alte cuvinte, o teorie cu privire la această problemă nu poate fi socotită compatibilă cu mentalitatea actuală a comunităţii internaţionale şi cu aspiraţiile ei, dacă nu porneşte de la ideea că puterea statului asupra teritoriului este o manifestare a dreptului pe care poporul aşezat pe acest teritoriu îl are asupra lui, adică o expresie a suveranităţii respectiv.24 Acest aspect criticabil al teoriilor analizate apare foarte evident în contextul teoriei teritoriului obiect. În sensul ei, drepturile statului asupra teritoriului sunt un „dominium”, iar nu un „imperium”, tendinţa ei de a nu ţine seama de principiul suveranităţii po-porului apare bine conturată. Dacă raportul dintre stat şi teritoriu se analizează ca un drept real al statului asupra acestui teritoriu, consecinţa va fi că, atunci când statul se confundă cu persoana monarhului sau cu o minoritate asupritoare, mare masă a poporu-lui va fi pusă în situaţia de a nu avea nici un cuvânt de spus în eventualele hotărâri ce s-ar lua cu privire la soarta viitoare a hotărârilor ţării. Aceeaşi constatare poate fi făcută şi în legătură cu teoria teritoriului subiect. Potrivit acestei concepţii, teritoriul este un element al statului, indiferent dacă puterea aparţine monarhului, unei minorităţi dominante sau maselor largi populare. Teoria teritoriului subiect pune sub semnul egalităţii aceste trei situaţii profund deosebite şi lasă să se înţeleagă că puterea de a comanda populaţiei de pe teritoriul statului şi de dispune de acest teritoriu este tot atât de legitimă atunci când aparţine unei singure persoane sau unei minorităţi restrânse a populaţiei, ca şi în cazul în care este exercitată de întreaga comunitate a cetăţenilor. Pe de altă parte, teoria teritoriului limită duce la estomparea completă a suveranităţii poporului asupra teritoriului statului. Această teorie concepe teritoriul ca un simplu cadru de exercitare a unor drepturi ale statului asupra persoanelor, dar nu ca un obiect al unui drept al poporului, al suveranităţii acestuia. În teoria competenţei, încercarea de a nega suveranitatea poporului asupra teritoriului se concretizează în faptul că, potrivit ei, factorul decisiv în stabilirea limitelor statului nu este voinţa poporului, ci ordinea juridică internaţională. Cea mai bună dovadă că nici una dintre aceste teorii nu este în măsură să dea o explicaţie exactă din punct de vedere ştiinţific raportului dintre stat şi teritoriu o constituie formarea în 24

20

secolele XIX şi XX a unor state naţionale independente prin dezmembrarea unor state multinaţionale. Dezmembrarea acestor state s-a putut înfăptuii numai pentru că s-a considerat că naţiunile care locuiau pe teritoriul lor au avut, în temeiul principiu-lui suveranităţii naţionale, un drept asupra teritoriului locuit de ele, că acest teritoriu formează obiectul puterii supreme cu care este învestită naţiunea. Din această analiză rezultă că o teorie cu adevărat ştiinţifică asupra raportului dintre stat şi teritoriu poate fi construită numai dacă se pleacă de la examinarea atentă şi multilaterală a relaţiilor sociale. Din aceste considerente teritoriul de-a lungul istoriei are un rol hotărâtor în dezvoltarea popoarelor şi a statelor. Încă din cele mai vechi timpuri, teritoriul a fost o sursă principală de bunuri materiale pentru oameni. O dată cu dezvoltarea agriculturii, organizarea oamenilor nu s-a mai făcut după rudenie, ci în funcţie de legăturile teritoriale create între ei de comunitatea domiciliului. Rolul teritoriului a devenit şi mai important o dată cu apariţia naţiunilor. Rezultat al traiului în comun de-a lungul a numeroase generaţii pe acelaşi teritoriu al unor grupuri umane unite prin aceleaşi aspiraţii, interese, tradiţii etc., naţiunea este legată strâns prin întreaga ei existenţă de pământul pe care s-a plămădit. Orice încercare de încălcare a teritoriului unei naţiuni echivalează cu un atac împotriva naţiunii însăşi. Naţiunea este legată prin cele mai puternice interese şi sentimente pe teritoriul pe care-l locuieşte, este firesc că ei să i se recunoască nu numai suveranitatea în limitele lui, ci şi suveranitatea asupra lui. Din realitatea incontestabilă că teritoriul aparţine poporului care-l locuieşte rezultă în mod necesar principiul suveranităţii teritoriale a statului, în calitatea lui de personificare juridică a naţiunii. E posibil că pe teritoriul unui stat format prin cucerirea unor teritorii locuite în majoritate de alte naţionalităţi, acestea să aspire să-şi constituie un stat propriu prin separare de statul din care fac parte la un moment dat. În acest caz, suveranitatea teritorială naţională nu mai coincide cu suveranitatea teritorială de stat şi, prin urmare, naţionalităţile respective vor putea să-şi exercite dreptul de autodeterminare şi acesta chiar dacă puterea dominantă a minorităţii ar înţelege să se opună. •

Elementele constitutive ale teritoriului Teritoriul este partea din globul pământesc care cuprinde solul, subsolul, apele şi coloana

de aer de deasupra solului şi a apelor asupra cărora statul îşi exercită puterea sa suverană. Indiferent de întinderea lui, teritoriul statului are aceeaşi semnificaţie şi îndeplineşte acelaşi rol. Solul, principalul element al teritoriului este alcătuit din stratul de uscat cu care oamenii vin în contact zilnic şi asupra căruia exercită în mod curent activităţii lor agricole, de transport, de ridicare, de construcţii etc.

21

Subsolul intră în componenţa teritoriului statului fără nici un fel de îngrădire juridică internaţională, statul având dreptul de a dispune de el deplin şi exclusiv.25 Spaţiul acvatic este alcătuit din apele râurilor, lacurilor şi canalelor, apele porturilor, radelor, băilor – ca ape interioare – precum şi din porţiunea maritimă, de o anumită lăţime, care se întinde de-a lungul ţărmului, în afara limitelor apelor interioare, şi care poartă denumirea de „mare teritorială” sau „ape teritoriale”. O prelungire a teritoriului statului este „platoul continental”, adică solul şi subsolul mării adiacente coastelor, dar situa-te dincolo de marea teritorială, în principiu până la o adâncime de 200m. O zonă maritimă cu regim special este, alături de platoul continental, „zona contiguă” sau „adiacentă” adică spaţiul maritim aflat dincolo de marea teritorială, adiacentă însă acesteia, care se întinde până la o anumită distanţă în larg, dar, în principiu, nu mai mult de 12mile de la linia de bază a mării teritoriale. În acest spaţiu, statul poate exercita anumite drepturi suverane, cu un scop precis (protejarea intereselor sale economice, vamale, fiscale, sanitare, sau de altă natură). Spaţiul aerian reprezintă coloana de aer de deasupra teritoriului terestru şi a aceluia acvatic. •

Delimitarea teritoriului Fixând în spaţiu competenţa statală, teritoriul statului trebuie delimitat de teritoriul altor

state, de marea liberă şi spaţiul cosmic. Delimitarea se face prin frontiere. Frontierele sunt liniile reale sau imaginare trase între diferite puncte din globul pământesc pentru a delimita teritoriul unui stat. Ele sînt terestre, fluviale, maritime, aeriene. Frontierele pot fi „orografice” – cele trasate cu ajutorul formelor de relief – „geometrice” – cele trasate prin linii drepte între anumite puncte – sau „astronomice” – cele trasate cu ajutorul unor meridiane sau paralele geografice. Delimitarea mării teritoriale şi a zonelor maritime cu regim special se face fie prin manifestarea unilaterală de voinţă a statului respectiv, fie prin convenţii internaţionale încheiate de statele interesate. Cât priveşte coloana de aer care intră în componenţa teritoriului, acesta ajunge – convenţional vorbind – până la limita inferioară a spaţiului cosmic. Frontierele, făcând parte din teritoriu, sânt, de asemenea, inviolabile. Constituţia Republicii Moldova, în art.3, alin.2, postulează inviolabilitatea frontierelor, precizând că acestea „sunt consfinţite prin legea organică, cu respectarea principiilor şi acelorlalte norme general admise ale a dreptului internaţional”. Există vreo relaţie între teritoriu şi populaţie? Bineînţeles. Puterea de stat este între altele şi poate mai întâi, puterea de a guverna. Această putere trebuie circumscrisă unui spaţiu şi cu privire la o anume colectivitate, cu privire la populaţie care s-a fixat pe teritoriul statului şi care, în covârşitoarea ei majoritate, aparţine statului prin cetăţenie. Rezultă de aici sensul celor cuprinse în

25

22

art.3, alin.4 din Constituţie: „Pe teritoriul statului român nu pot fi strămutate sau colonizate populaţii străine”. •

Inalienabilitatea teritoriului Am arătat mai sus că statul se bucură de suveranitatea teritorială. Suveranitatea

teritorială a statelor implică însă nu numai drepturi pentru ele, ci şi obligaţii pentru celelalte state, cărora le este interzis să aducă atingere, subliniază T. Drăgan. Principiul integrităţii sau inviolabilităţii teritoriului statului exprimă tocmai obligaţia existentă în sarcina celorlalte state de a respecta această suveranitate teritorială a statului. Dreptul internaţional contemporan consacră principiul integrităţii teritoriale a statelor. În cadrul acestui principiu şi în cazuri bine determinate (de exemplu, exercitarea de către o naţiune a dreptului prevăzut de articolul 1 § 2 din Carta O.N.U.), dreptul internaţional admite însă să aibă loc, cu respectarea riguroasă a principiului autodeterminării naţionalităţilor, modificări în teritoriului unui stat. Pe de altă parte, în dreptul internaţional se consideră că formele prin care voinţa unui popor se poate exprima în materie de modificări teritoriale sunt fie adoptarea unei hotărâri în acest sens de organul legislativ, fie o consultare a întregului popor prin plebiscit, bineînţeles, cu condiţia ca, în cadrul acestei consultări, să se asigure o deplină libertate de exprimare a voinţei sale. În legătură cu principiul integrităţii teritoriale a statelor, pct.4 al Actului final al Conferinţei pentru securitate şi cooperare în Europa din 1975 a prevăzut: „Statele participante vor respecta integritatea teritorială a fiecăruia din statele participante vor respecta integritatea teritorială a fiecăruia din statele participante”. „În consecinţă, ele se vor abţine de la ori-ce acţiune incompatibilă cu scopurile şi principiile Cartei Naţiunilor Unite, împotriva integrităţii teritoriale, a independenţei politice sau a unităţii oricărui stat participant, şi în special de la orice asemene acţiune care constituie o folosire a forţei sau ameninţare cu forţa”. „Statele participante se vor abţine, de asemenea, fiecare, de a face din teritoriul celuilalt obiectul unei ocupaţii militare sau al unor măsuri de folosire directă sau indirectă a forţei în contradicţie cu dreptul internaţional sau obiectul unei dobândiri prin asemenea măsuri sau prin ameninţarea cu ele. Nici o ocupaţie sau dobândire de această natură nu va fi recunoscută ca legală”. Ţinând seama de aceste principii ale dreptului internaţional, consacrarea de către Constituţia din 1994 a caracterului inalienabil al teritoriului Republicii Moldova are următoarele consecinţe: În primul rând, ea implică constatarea că, teritoriul său nu ar putea modificat fără să se aducă atingerea voinţei poporului care-l locuieşte. În al doilea rând, consacrarea de către Constituţie a principiului inalienabilităţii teritoriului Republicii Moldova duce la consecinţă că, potrivit ei, micile modificări ale frontierei de stat, cerute de anumite împrejurări locale sau prin care se urmăreşte o mai buna delimitare a ei, adică ceea ce 23

în mod obişnuit se desemnează prin noţiunea de „rectificări de frontiere”, nu se pot efectua decât printr-o modificare a Constituţiei. Într-adevăr, din moment ce prin principiul inalienabilităţii teritoriului se consacră pe cale constituţională frontierele de stat actuale, este firesc să se ajungă la concluzia că nici o rectificare a lor nu este posibilă decât tot pe cale constituţională. Astfel fiind, o reglementare printr-un act normativ inferior Constituţiei va putea interveni numai pentru a consacra printr-o descriere amănunţită situaţia existentă a acestor frontiere. În acest sens trebuie interpretat articolul 3 (2) al Constituţiei noastre din 1994, potrivit căruia „Frontierele ţării sunt consfinţite prin legea organică, recunoscându-se principiile şi normele unanim recunoscute ale dreptului internaţional”. În al treilea rând, principiul inlienabilităţii implică interzicerea de către Constituţie a luării oricărei măsuri, oricare ar fi forma în care ar fi îmbrăcată, de natură să implice recunoaşterea în folosul altui stat a unor atribuţii de putere pe o porţiune a teritoriului statu-lui nostru. Această consecinţă a principiului inalienabilităţii teritoriului nu este incompatibilă cu recunoaşterea de către statul nostru a imunităţilor şi privilegiilor reprezentanţilor diplomatice pe teritoriul său. Imunităţile reprezentanţelor diplomatice constau în faptul că, în scopul înfăptuirii egalităţii suverane a statelor, este necesar ca reprezentanţii şi reprezentanţele lor diplomatice să se bucure, pe baza de reciprocitate, de anumite drepturi de natură să le facă posibilă îndeplinirea corespunzătoare a sarcinilor, cu condiţia ca exerciţiul acestor drepturi să ne aducă atingerea suveranităţii de stat. Astfel, atât sediul reprezentanţilor diplomatice, cît şi arhiva şi documentele diplomatice, indiferent unde ar fi situate, sunt inviolabile, în sensul că organele statului de reşedinţă nu pot intra în teritoriul lor sau să le percheziţioneze. Deasemenea, inviolabilitatea cuprinde şi bunurile reprezentanţei diplomatice, oricare ar fi natura lor. Deşi inviolabilitatea reprezentanţilor diplomatice împiedică organele statului de reşedinţă să-şi exercite unele atribuţii cu privire la sediu şi la anumite bunuri ale acestor reprezentanţe, totuşi această situaţie nu este de natură să aducă atingere suveranităţii, dat fiind că ea implică o deplină reciprocitate a statelor respective. Pe de altă parte, inviolabilitatea reprezentanţilor diplomatice este o instituţie recunoscută prin uzanţe diplomatice general acceptate între statele moderne. Naţiunea Mult timp s-a considerat că la baza statului stă naţiunea, că statul este naţiunea juridic organizată. Cum conceptul de «naţiune» este unul sociologic şi nu juridic, din acest din urmă punct de vedere ea s-a confundat cu statul. Statul este singurul care apare ca subiect de drept. Astfel, de exemplu, naţionalizarea înseamnă de fapt etatizare. De aceea concepţia ce confundă statul cu naţiunea, concepţie de sorginte revoluţionară, a fost criticată de numeroşi autori. Potrivit lor, concepţia revoluţionară poate fi aplicată pentru a explica originea suveranităţii şi deci a unui regim politic, dar nu poate permite confundarea a două noţiuni dintre care una este juridică şi alta 24

sociologică. Această concepţie nu ia în seamă originalitatea noţiunii de «naţiune», aceasta putând să preexiste statului. În plus această identificare le pare periculoasă pentru evoluţia ideilor democratice, căci datorită ei se pot multiplica puterile statului. Uneori statul poate fi el anterior naţiunii, cum a fost cazul Statelor Unite sau al unor state africane. Sau statul poate cuprinde mai multe naţiuni, cum a fost cazul Uniunii Sovietice sau, astăzi, al Indiei. Pe de altă parte, concepţia potrivit căreia statul personifică naţiunea conduce la emergenţa principiului naţionalităţilor, potrivit căruia orice naţiune are dreptul la un stat. Frumos din punct de vedere teoretic, acest principiu este foarte riscant din punct de vedere practic. Susţinătorii lui ar trebui să se întrebe cum ar arăta O.N.U. cu mai bine de 5000 de membri, personificare juridică a tot atâtea grupuri etnico-lingvistice, şi câte războaie ar rezulta de aici. Conceptul de naţiune este unul ambiguu. S-a spus chiar că «acest concept modern are cu uzajul tradiţional ... aproape tot atâtea legături ca constelaţia câinelui cu câinele animal lătrător» 26. Pentru explicarea lui au fost vehiculate două concepţii: una subiectivă, de sorginte franceză, şi una obiectivă, de sorginte germană şi adusă la paroxism de doctrina naţional-socialistă. a. Concepţia subiectivă. Această concepţie bazează naţiunea pe «dorinţa de a trăi împreună», luând în considerare ca factori ai constituirii şi ai supravieţuirii ei nu doar elemente obiective, cum ar fi rasa, teritoriul, etnia, limba, ci şi elemente subiective, cum ar fi o tradiţie spirituală comună, indiferentă la elementele obiective ce diferenţiază indivizii, o voinţă de a avea un viitor comun. Naţiunea este astfel o mentalitate, cum spunea M. Hauriou, un principiu spiritual. Ea există, cum afirma Ioan-Paul al II-lea, prin cultură şi pentru cultură. Concepţia subiectivă asupra naţiunii este cu necesitate una voluntaristă, nu deterministă. Istoria îşi are rolul ei de netăgăduit, dar doar voinţa de a construi împreună un grup şi un viitor formează o naţiune. Tendinţa este deci de a defini naţiunea prin principii spirituale intrinseci grupului şi nu prin opoziţie faţă de alte grupuri.27 Faptul că naţiunea este un concept sociologic şi nu unul juridic face ca definiţiile ce îi sunt date să fie imprecise, mai mult poetice. Printre definiţiile cele mai celebre putem cita pe cea a lui Michelet: "Naţiunea nu mai este o colecţie de fiinţe diverse. Este o fiinţă organizată, chiar mai mult, o persoană morală, un mister admirabil în care răzbate marele suflet la Franţei". Aceeaşi concepţie este reluată de Ernest Renan în celebra sa conferinţă intitulată "Ce este o naţiune?", ţinută la Sorbona în 1882: "O naţiune este un suflet, un principiu spiritual. Două lucruri, care în fond nu constituie decât unul, formează acest suflet, acest principiu spiritual. Unul este în trecut, altul în prezent. Unul este posedarea în comun a unei bogate legături de tradiţii. Celălalt este consimţământul actual, dorinţa de a trăi împreună". Este o concepţia evident voluntaristă, aproape 26 27

25

romantică, care, trebuie recunoscut, a dus şi ea, ca şi concepţia obiectivă, la confruntare armată, transformată fiind în imperialism.28 Naţiunea are astfel două componente: una obiectivă, factuală, tradiţiile comune, spaţiul comun, limba etc. şi una subiectivă, voinţa de a trăi împreună, într-o formă politică bazată pe o cultură standardizată, omogenă, care duce la o putere centralizatoare, de a avea nu doar un trecut comun, ci şi un prezent şi un viitor comune. Astfel naţiunea poate fi definită pornind de la «voinţă» şi de la «cultură», dar doar prin convergenţa sa cu unităţile politice. De unde definirea naţiunii din punct de vedere sociologic ca «o societate material şi moral integrată, cu putere centrală stabilă, permanentă, cu frontiere determinate, cu relativă unitate morală, mentală şi culturală a locuitorilor, care aderă în mod conştient la Stat şi la legile sale»29. b. Concepţia obiectivă. Această concepţie este una deterministă, dezvoltată de şcoala istorică germană, în continuarea filozofiei lui Fichte. Potrivit acestei concepţii, nu voinţa indivizilor de a trăi împreună constituie naţiunea, ci dezvoltarea istorică obiectivă. Naţiunea se dezvoltă ca urmare a unor elemente obiective, necontrolabile de către individ: rasa, religia, limba, geografia. Teoria a fost dusă la extrem de către doctrina nazistă, care considera că umanitatea este formată dintr-o ierarhie de rase în vârful căreia se situează rasa ariană, care este păstrată sub forma sa pură de rasa germană, adică de naţiunea germană. Aceasta este formată din oamenii care aparţin acestei rase prin sânge şi limbă. Ideologia nazistă face astfel din naţiune o comunitate tribală lărgită la dimensiunile, dovedite monstruoase, ale unei naţiuni moderne. Poporul german este un popor ales, trebuind să cuprindă toată rasa germanică, indiferent de frontiere. Consecinţele acestei teorii sunt cunoscute. Baza de rasă a dus la epurări etnice. Baza religioasă, la alte epurări, în raport de credinţă. Bazarea naţiunii pe spaţiul vital, la război de expansiune. Aceeaşi concepţie obiectivă a dus la rezultate similare în fosta Yugoslavie. c. Dialectica stat – naţiune. "Ca regulă generală, o individualitate sociologică are vocaţia de a se erija într-o individualitate juridică. De unde asocierea de cuvinte stat-naţiune." 30 Cu toate acestea, uneori această asociere nu este proprie, existând state multinaţionale, ca şi naţiuni neorganizate în stat. c.1. Naţiunea anterioară statului. Această problemă se pune deoarece, în marea majoritate a cazurilor, statele europene s-au format pe o bază naţională preexistentă. Astfel se poate vorbi de naţiunea română, franceză, italiană, germană, înainte de a se putea vorbi de un stat ce organizează naţiunea respectivă. Realitatea sociologică precede în acest caz realitatea juridică. Din această evoluţie decurg două probleme: 28 29 30

26

l. Are orice naţiune dreptul de a se constitui în stat? şi 2. În cazul în care într-un stat există mai multe naţionalităţi, au naţionalităţile minoritare drepturi? Prima întrebare are ca răspuns principiul naţionalităţilor. Acest principiu consistă în a afirma că orice naţiune are dreptul să constituie un stat. El decurge din revoluţia franceză, fiind expresia unui alt principiu, cel al suveranităţii naţionale, pe care îl vom analiza mai jos. Impunerea acestui principiu pe plan european după revoluţia din 1848 a favorizat şi formarea României. Dar principiul naţionalităţilor comportă şi pericole. El este bazat pe un principiu de justiţie, dar trebuie judecat în funcţie de situaţia concretă şi nu în abstract. Răspunsul la cea de-a doua întrebare se concretizează în principiul protecţiei minorităţilor.31 Protecţia minorităţilor se realizează la două nivele. La nivel naţional, prin intermediul Constituţiei, şi la nivel internaţional, printr-o multitudine de tratate. O oarecare protecţie a fost organizată încă prin Tratatul de la Paris din 30 martie 1856. Dar sistemul nu a fost generalizat decât odată cu Conferinţa de Pace din 1919. Astăzi protecţia internaţională a minorităţilor se realizează în primul rând prin intermediul Declaraţiei universale a drepturilor omului, adoptată de Adunarea generală a O.N.U. la 10 decembrie 1948. Chiar înainte de această dată, prin tratatele de pace de la Paris, semnate cu statele ce fuseseră aliatele Germaniei, inclusiv România, la 10 februarie 1947, se enunţa principiul protecţiei minorităţilor (art. 3 din tratatul cu România). Drepturile minorităţilor mai sunt protejate prin Pactul internaţional referitor la drepturile economice, sociale şi culturale şi Pactul internaţional referitor la drepturile civile şi politice, adoptate şi deschise semnării, ratificării sau adeziunii de către Adunarea Generală a O.N.U. prin Rezoluţia 2200 A/XXI din 16 decembrie 1966.32 Drepturile minorităţilor sunt protejate, pe lângă aceste tratate globale şi de trei sisteme regionale de protecţie: sistemul european, prin Convenţia europeană pentru protecţia drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, adoptată de Consiliul Europei la 4 noiembrie 1950 şi intrată în vigoare la 3 septembrie 1953, sistemul american, prin Convenţia americană privind drepturile omului, intrată în vigoare la 18 iulie 1978 şi sistemul african, prin Carta africană a drepturilor omului, adoptată în 1986. O serie de tratate privitoare doar la anumite drepturi completează apoi această protecţie internaţională. La nivel naţional, toate constituţiile democratice prevăd principiul protecţiei minorităţilor. Noi ne vom ocupa de configurarea acestui principiu atunci când vom vorbi despre drepturile şi libertăţile fundamentale în titlul al VI-lea al acestei părţi a lucrării.

31 32

27

c.2. Statul anterior naţiunii. Procesul poate să fie opus celui descris mai sus, adică statul să apară înaintea naţiunii. Acesta a fost cazul Statelor Unite, care s-au format prin Constituţia din 1787, înainte ca să se poată vorbi de o naţiune americană. Aceasta este aproape regula în ţările lumii a treia, spre deosebire de cele europene. Statul apare aici ca anterior naţiunii. El uneşte o sumă de populaţii tribale cu tradiţii, limbă şi religii deosebite.

Aceste populaţii nu constituiau o naţiune, ele constituind un stat prin efectul

transformării teritoriilor respective în colonii. c.3. Identitate sau disociere stat-naţiune din punct de vedere filosofic? Problema factuală descrisă mai sus, cu toate că are unele consecinţe juridice, nu atinge fondul problemei dialecticii stat-naţiune: «naţiunea trebuie să fie subordonată logicii statului sau statul însuşi trebuie să-şi înscrie voinţa în interiorul formelor proprii unei voinţe naţionale?»33 sau, cu alte cuvinte, statul este subsidiar naţiunii sau naţiunea este subsidiară statului? Cum noţiunea de «naţiune» este prea puţin operaţională din punctul de vedere al analizei politice sau juridice, teoria înclină să privilegieze în analiză statul. Naţiunea apare ca un concept fluid, cu margini imprecise, legat mai degrabă de un fel de patos mitic, de o abandonare a raţiunii în favoarea sentimentelor necontrolate, ca o sursă de excese, inamic al valorilor universalizate, sursă de conflicte, de intoleranţă etnică, religioasă, ca o resacralizare a puterii după desacralizarea religioasă, pe scurt, ca ceva «infra-raţional»34, în timp ce statul apare ca forma instituţională cea mai eminentă sau cel puţin cea mai puţin inadecvată unui exerciţiu raţional al puterii. Acest «raţionalism» analitic care privilegiază statul trebuie atunci să ne conducă la o privilegiere de principiu a acestuia în raport cu naţiunea? Dificultatea analizării rolului naţiunii şi chiar a definirii ei trebuie să ne conducă la o indiferenţă sau chiar la o invalidare a ideii de naţiune? Desigur nu. Mai degrabă trebuie insistat asupra rolului pe care naţiunea îl joacă în raport cu statul. Mai întâi poate fi discernut un rol de mediator pe care naţiunea îl îndeplineşte între indivizi şi stat, în sensul că aceştia nu pot să-şi universalizeze voinţa lor particulară şi să delege puterea unei autorităţi de drept decât prin intermediul acestei realităţi sociologice mediane care este naţiunea. Este motivul pentru care indivizii nu pot să delege direct puterea unor organisme supranaţionale care să aibă capacitate constituantă, cum este cazul Parlamentului european, motivul pentru care lipseşte o putere şi o autoritate constituantă la nivelul Uniunii Europene. Aceasta este logica Curţii de la Karlsruhe când afirmă că «principiul suveranităţii inalienabile nu tolerează transferurile de putere publică către instanţe interguvernamentale, chiar expres mandatate de guvernământul lor, decât cu condiţia ca actele politice rezultate din aceste transferări să fie supuse ulterior unor proceduri de legitimare democratică», legitimare care este realizată în mod 33 34

28

necesar prin intermediul «Parlamentelor statelor membre» şi nu la nivelul instituţiilor comunitare, chiar alese prin vot universal direct, cum este Parlamentul European, căruia Curtea nu-i acordă decât o legitimare democratică care se «adaugă» celei naţionale «în măsura întăririi legăturilor între naţiunile europene». Cu alte cuvinte, nu poate fi vorba de o mandatare a puterii de autoorganizare într-un stat european decât în măsura în care legitimarea democratică s-ar produce la acest nivel prin intermediul integrării naţiunilor europene într-un singur popor.35 Naţiunea mediază astfel orice transfer de putere de la indivizi către stat. Poate fi discernut astfel cel de-al doilea rol al naţiunii, acela de a fi condiţie a recunoaşterii puterii legitime a statului: «fără sentimentul de apartenenţă a fiinţelor particulare sau a grupurilor la o comunitate cu destin naţional, nimic nu le-ar putea face să reporteze voinţa lor privată sau de grup voinţei abstracte a statului, ţinută să definească sau să prezerveze interesul comun»36. Această justificare a puterii statului prin intermediul naţiunii, care mediază raporturile cu voinţele particulare, poate duce însă atât la un stat care îşi subordonează complet aceste voinţe, la o omnipotenţă a statului, la totalitarism, cât şi la o limitare a statului prin intermediul unui drept care îi este anterior şi superior tocmai pentru că se fondează direct pe voinţa naţiunii. Primul rezultat provine dintr-o preeminenţă a identităţii şi a voinţei naţionale care creează o societate închisă, egocentrică, care în numele unităţii justifică tendinţe paranoice ce conduc la derive poliţieneşti sau militare. A fost cazul societăţilor zise «comuniste» sau al «fascismelor». Dar Naţiunea poate fi şi o limită, un regulator al puterii cu tendinţe absolutiste a statului. Astfel rezultatul naţionalizării constituţiilor este tocmai crearea unui drept care limitează normativismul statal. Dreptul constituţional, bazat direct pe voinţa naţională, înlocuieşte dreptul natural, sau dreptul divin, pentru a limita normarea în numele raţiunii de stat, pentru a reafirma deci drepturile individuale sau colective în faţa derivei statului-providenţă. «Naţiunea are deci o funcţie funciarmente ambivalentă, conducând la fel de bine la un stat tutelar, a cărui raţiune absolută cere sacrificarea libertăţilor, cât şi la o restaurare a justelor interese ale unei colectivităţi pe care statul a aservit-o.»37 Revenind la problema iniţială, putem spune că statul trebuie să fie subsidiar naţiunii. Dar nu poate această subordonare, pe lângă o garantare a limitării statului, să condamne societatea la un imobilism iraţional? În numele prezervării identităţii particulare, a diferenţelor de grup, trebuie sacrificate tendinţele unificatoare? De exemplu, naţionalismul, care creează naţiunea potrivit lui Ernest Gellner, trebuie să împiedice crearea unui stat european? Sau suveranitatea poate fi gândită şi altfel decât ca suveranitate naţională, indivizibilă şi inalienabilă, pentru a putea împăca 35 36 37

29

naţionalismul şi diversitatea cu integrarea şi unitatea? Cei mai mulţi gândesc că nu. Unii însă pot gândi Uniunea Europeană ca pe un viitor stat de drept democratic, distingând conceptul de categoria clasică a suveranităţii: "centrele de putere se găsesc aici denaţionalizate fiind deteritorializate spre profitul unor «siteuri» teoretice estimate pertinente pentru a preveni atingerile aduse «autonomiei democratice», în timp ce aceasta din urmă este legată nu de exerciţiul factual al voinţei unui popor, ci de precondiţiile normative ale unei deliberări valide între cetăţenii lumii. Held se ţine ferm ataşat de o structură individualistă a unui «drept public democratic şi cosmopolitic» formând cheia de boltă a unei ordini constituţionale juste. Nu drepturile fundamentale ale popoarelor (ca la Rawls), ci drepturile fundamentale ale indivizilor definesc astfel (ca la Habermas) structura de bază a statului cosmopolitic"38. Tot în acelaşi sens, deşi nu la fel de radical, se înscriu şi încercările unor constituţionalişti sau internaţionalişti de a defini suveranitatea partajată sau de a înlocui noţiunea cu cea de fascicole de competenţe, delegabile autorităţilor naţionale sau supranaţionale. Dacă unii se forţează aşadar, uneori împotriva evidenţei, să identifice statul cu naţiunea, alţii tind să disocieze cele două realităţi, disociind cele două noţiuni. Rezultă pentru aceştia din urmă un stat fără naţiune. Punctul de pornire este o disociere a noţiunilor de suveranitate şi independenţă, care porneşte de la exemplul federal, unde un popor poate fi suveran, fără a fi necesarmente independent din punct de vedere politic, căci cedează prerogativele externe către statul federal. Este deci imperativ să distingem suveranitatea de independenţă. Pornind de aici, «distincţia teoretică între autodeterminare prin suveranitate şi autodeterminare prin independenţă are o altă virtute: ea facilitează disocierea fundamentală între comunitatea de cetăţenie şi naţională adică între domeniul politicului şi cel al identitarului. Regula de congruenţă între cultură şi societatea politică este, într-adevăr, inadaptată celor mai multe state de-a lungul lumii».39 Pentru aceşti autori mai degrabă decât a absolutiza identitatea între stat şi naţiune trebuie să relativizăm logica statului naţional pentru a-i substitui o logică a celui multinaţional, diferenţiind statul, ca o comunitate bazată pe unitatea politică şi instanţă de organizare a cetăţeniei, de naţiune ca fiind o comunitate istorică de cultură. Pentru ei, «unitatea pe care este fondată teoria modernă a naţionalităţilor este în acelaşi timp sursă de despotism, pentru că ea absolutizează statul, incarnare a naţiunii, şi cauză de revoluţie, în măsura care ea întreţine o insaţiabilitate naţionalistă permanentă»40. Dimpotrivă, «coexistenţa diferitelor naţiuni în sânul aceluiaşi stat este un test ca şi cea mai bună garanţie a libertăţii. Ea constituie de asemenea unul din cele mai bune instrumente de civilizare»41. •

Dimensiunea demografică şi psihologică a statului

38 39 40 41

.

30

Statul este o formă specifică de organizare a unei colectivităţi umane. Cu alte cuvinte populaţia constituie una dintre dimensiunile inerente statului. Un teritoriu fără populaţie nu poate constitui un stat. Numărul membrilor respectivei populaţii nu este decisiv pentru constituirea unui stat, dar nici nu poate fi indiferent. Esenţial totuşi este aspectul calitativ sau psihologic al dimensiunii demografice, exprimat concis şi dens prin conceptul de Naţiune. Într-adevăr, mai întâi este de observat că termenul „populaţie” nu este riguros definit, el putând fi o sursă de ambiguităţi, întrucât, cum se ştie, fac parte din populaţia ţării şi cetăţenii străini sau apatrizii. Apoi, deşi modificările intervenite în componenţa populaţiei, prin imigrare, prin transfer de persoane sau într-un alt mod, nu afectează identitatea şi continuitatea statului, totuşi, ceea ce-i asigură distinctibilitatea şi permanenţa este naţiunea. Ea – Naţiunea – este cartea de identitate a poporului şi a statului român, iar nu populaţia, totdeauna eterogenă şi fluctuantă. Apoi, statul nu este simplamente expresia organizării unei colectivităţi umane „oarecare”. Această colectivitate este omogenă, perenă şi distinctă de alte colectivităţi, prin legăturile indistructibile şi specifice existente între membrii care o alcătuiesc, precum şi prin fizionomie. Naţiunea – ca formă superioară de comunitate umană – inconfundabilă cu alte colectivităţi, nu este un fenomen exclusiv etnic sau biologic. Ea este o realitate complexă şi este, totodată, produsul unui îndelungat proces istoric, având la bază comunitatea de origine etnică, de limbă, de cultură, de religie, de factură psihică, de viaţă, de tradiţii şi de idealuri, dar mai ales trecutul istoric şi voinţa de a fi împreună a celor care au dăinuit pe un anumit teritoriu. Sentimentul naţional constituie astfel cel mai puternic ferment al coeziunii statului şi al permanenţei lui. Iată doar câteva dintre motivele pentru care statul român este definit ca stat – naţiune. În acest sens, în chiar art.1, alin.1 din Constituţia României se proclamă: „România este statul naţional”. Identificarea Statului cu Naţiunea nu are nimic comun cu ceea ce s-a întâmplat cândva – prin pervertirea celor două categorii pereche – alunecându-se spre formele extreme ale Naţiunii – Stat (Stat rasial). Populaţia. Cetăţenia – caracteristica lor generală ● Noţiunea de populaţie – caracteristică generală Populaţia este unul din elementele constitutive ale statului. Un stat nu poate exista fără teritoriu. Dar nici fără populaţie nu există. De altfel, statul, aşa cum l-am definit, reprezintă o societate umană organizată, o societate stabilizată în interiorul unor frontiere permanente. În general, în cadrul populaţiei unui stat distingem trei categorii de locuitori: locuitori care au aceeaşi cetăţenie (cetăţenii, categoria cea mai numeroasă); locuitorii care au cetăţenia altui (altui) stat(e) (străinii); locuitorii care nu au nici o legătură (apartenenţă) cu vreun stat (apatrizi, fătă cetăţenie). Dintre aceste trei categorii numai cetăţenii se bucură de deplinătatea drepturilor şi sunt ţinuţi de deplinătatea obligaţiilor prevăzute în legea fundamentală a ţării. 31

Populaţia poate fi caracterizată atât din punct de vedere cantitativ cît şi calitativ. Aspectul cantitativ al populaţiei aduce în discuţie fenomenul demografic, politica demografică a fiecărui stat, de încurajare sau nu a creşterii demografice. Aspectul calitativ are în vedere faptul că fiecare stat regrupează într-o proporţie mai mare sau mai mică populaţii cu trăsături etnice diferite. În funcţie de această regrupare, statele se pot împărţi în state naţionale şi state multinaţionale. Statele naţionale sunt cele în care populaţia majoritară formează o singură naţiune. Elementele naţiunii sunt: rasa, limba, religia, tradiţiile istorice, interesele materiale şi culturale comune, situaţia geografică. Din cauza unor împrejurări deosebite nu întotdeauna aceste elemente pot fi întrunite fără, însă, ca naţiunea să fie afectată. Despre naţiune, Dimitrie Gusti spunea că, dacă rasa, situaţia geografică (teritoriul), tradiţiile istorice, reprezintă condiţii obiective ale vieţii naţionale, limba şi religia sunt manifestările ei subiective, care numai după ce sunt produse, intră în rândul lor în categoria condiţiilor obiective; toate la un loc nu formează elementele constitutive ale naţiunii, ci numai cadrul ori mediul (cosmic şi biologic), în care se naşte şi evoluează naţiunea. Pentru I. Deleanu, naţiunea, ca formă de comunitate umană, este o realitate complexă şi, în acelaşi timp, este produsul unui îndelungat proces istoric, având la bază comunitatea de origine etnică, de limbă, de cultură, de religie, de factură psihică, de viaţă, de tradiţie şi de idealuri, dar mai ales trecutul istoric şi voinţa de a fi împreună a celor care au dăinuit pe un anumit teritoriu.42 Naţiunea – scria M. Djuvara – nu trebuie sa se confunde cu ceea ce în mod superficial se numeşte poporul, „adică cu generaţia prezentă”. Statul nu este numai reprezentantul generaţiei prezente, „el este reprezentantul în acelaşi timp al tuturor tradiţiilor trecutu-lui şi al spiritualităţii viitoare”43. În privinţa raporturilor dintre naţiune şi stat, naţiunea precedă statul. În acest sens, exemplificăm prin aceea că naţiunea română s-a format înainte de unirea celor două principate româneşti şi formarea statului unitar naţional (1859) precum şi evident, înainte de desăvârşirea statului naţional unitar român (1919). Ideea de stat naţional nu exclude existenţa pe teritoriul lui a unor minorităţi etnice, adică a unor populaţii de altă naţionalitate decât cea care s-a constituit într-un stat propriu în temeiul principiului naţionalităţilor. Cu toate acestea, minorităţile nu se pot prevala, potrivit normelor de drept internaţional, de un drept de autodeterminare. În România, statul român recunoaşte şi garantează dreptul de identitate al minorităţilor naţionale. Acestea au „dreptul la păstrarea, la dezvoltarea şi la exprimarea identităţii lor etnice, 42 43

32

culturale, lingvistice şi religioase”(articolul6 aliniat 1). Această prevedere constituţională este conformă cu consacrarea internaţională în materie, potrivit căreia “În statele în care există minorităţi etnice, religioase sau lingvistice, persoanele aparţinând acestor minorităţi nu pot fi lipsite de dreptul de a avea, în comun cu ceilalţi membri ai grupului lor propria lor viaţă culturală de a profesa şi practica propria lor religie sau de a folosi propria lor limbă” (articolul 27 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice). Dreptul de identitate astfel proclamat şi garantat, nu trebuie să degenereze în privilegii: În acest sens, Constituţia vine şi precizează: „Măsurile de protecţie luate de stat, pentru păstrarea, dezvoltarea şi exprimarea identităţii persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale trebuie să fie conforme cu principiile de egalitate şi de nediscriminare în raport cu ceilalţi cetăţeni români” (articolul l6 aliniat 2). Statele multinaţionale sunt state ale căror populaţii sunt formate din diferite rase sau naţionalităţi, vorbind limbi diferite şi având culturi şi un trecut istoric diferite. În asemenea state, coeziunea naţională este dificil de întreţinut, dar nu imposibil de realizat. Sentimentul naţional este străin, potrivit reglementărilor constituţionale idei de şovăism. El presupune ocrotirea minorităţilor, egalitatea în drepturi a tuturor cetăţenilor. În acest sens amintim consacrarea constituţională din articolul 4: „Statul are ca fundament unitatea poporului român. România este patria comună şi indivizibilă a tuturor cetăţenilor săi, fără deosebire de rasă, de naţionalitate, de origine etnică, de limbă, de religie de sex, de opinie, de apartenenţă politică, de avere sau de origine socială”. d) Norme juridice de drept – nu pot nici ele lipsi din structura statală, întrucât, prin esenţa sa dreptul reprezintă o voinţă statală. Nici un stat nu-şi poate concretiza voinţa decât având la îndemână, pe lângă celelalte categorii de norme sociale şi anumite reguli obligatorii, care, la nevoie, pot fi impuse prin constrângere.

II. 2. ORIGINEA, FUNCŢIILE ŞI SUVERANITATEA STATULUI a) Originea statului Statul este alcătuit dintr-un ansamblu de organe şi instituţii prin intermediul cărora îşi exercită funcţiile în societate. Acest mecanism s-a constituit şi se constituie în funcţie de realităţile economice, social-politice, ideologice din ţara respectivă. În epoca modernă, în lupta împotriva arbitrarului feudal, diferiţii gânditori s-au străduit să conceapă o formă de stat care să prevină exercitarea abuzivă a puterii guvernanţilor. Astfel, a apărut teoria separaţiei puterilor - în Anglia, J. Locke, sec. XVII, în Franţa, Montesquieu -, concepţie potrivit căreia într-un stat diferitele sale 33

funcţii trebuie să fie separate: după Locke ar exista numai puterea legilor şi executivă, Montesquieu a adăugat-o şi pe cea judecătorească. Este faimoasă afirmaţia lui că “puterea să oprească puterea”. Pe de altă parte, separaţia nu exclude colaborarea şi controlul reciproc al puterilor, ci dimpotrivă, le presupune, altminteri funcţionarea statului ar fi imposibilă. Într-un regim democratico-liberal, puterea legislativă (compusă din reprezentanţi ai poporului, aleşi într-o ţară democratică) are ca rol edictarea legilor, normele supreme într-un stat. Puterea executivă, incluzând guvernul şi eventual şeful statului, la vârf, este însărcinată cu traducerea în practică a legilor. În sfârşit, puterea judecătorească este investită cu soluţionarea conflictelor ce apar în societate. Aceasta e o viziune schematică, în epoca modernă adăugându-se şi alte sarcini pentru fiecare putere, după cum se pot adăuga şi alte puteri: de exemplu, executivul poate fi abilitat cu adoptarea de acte cu valoare legislativă sau chiar însărcinat cu rezolvarea unor litigii specifice (prin organele sale specializate), puterea judecătorească poate să aibă ca rol adoptarea de măsuri de protecţie pentru diverse categorii (minori, bolnavi psihic etc.). Cum se controlează puterile una pe alta? Legislativul investeşte în funcţie executivul (care e, din punct de vedere politic, o emanaţie a lui) şi îl poate destitui; poate participa la numirea membrilor puterii judecătoreşti. Executivul poate dizolva legislativul; el numeşte membrii puterii judecătoreşti, deşi nu îi mai poate destitui, exercită un control pur administrativ asupra lor. În fine, justiţia controlează actele executivului (inclusiv cele jurisdicţionale) pe calea contenciosului administrativ şi pe cele ale legislativului pe calea controlului de constituţionalitate. După cum se observă, nu există o perfectă egalitate între cele trei puteri principale din punct de vedere al atribuţiilor şi al controlului ci un echilibru necesar. Acesta poate fi mai mult sau mai puţin strict, de exemplu în SUA avem dea face cu o separaţie mai rigidă, în ţările continentale cu una mai suplă, dar şi între ele sunt diferenţe după cum regimul e parlamentar, în sens restrâns, sau semi - prezidenţial. Principiul separaţiei a fost negat, expres sau implicit, de regimurile totalitare şi autoritare. Executivul este dezvoltat într-o mulţime de organe la nivel central şi local, un aparat de specialitate menit să asigure realizarea activităţii de stat. El mai este denumit şi administraţia de stat. Un loc aparte în acest aparat îl ocupă Ministerul Public (Parchetul), cu rol de a investiga infracţiunile comise şi de a-i trimite în judecată pe autorii lor, membrii săi nefiind nişte funcţionari oarecare dar nici având independenţa judecătorilor. Apoi există Poliţia, însărcinată cu menţinerea ordinii publice şi care, atunci când investighează infracţiuni, se află sub autoritatea Parchetului; cu ajutorul ei se asigură, de fapt, aplicarea forţei de constrângere a statului. În fine, avem Armata care are rolul de a apăra integritatea teritorială şi suveranitatea statului şi, în cazuri excepţionale, de a contribui la menţinerea ordinii publice. În epoca noastră s-au adăugat şi misiuni noi: cele umanitare, cele de menţinere a păcii într-un alt stat etc.

34

În administraţia de stat sunt atraşi din ce în ce mai mulţi experţi, specialişti în diverse domenii numiţi tehnocraţi (ceea ce face ca şi aparatul administrativ să fie numit tehnocratic). Şi puterea judecătorească e structurată într-un sistem piramidal, funcţionând instanţe la nivel de localitate, judeţ, eventual regiuni geografice şi având în vârf o instanţă supremă. Doar legislativul este unic. b) Funcţiile statului ● Conceptul de funcţii ale statului Din analiza conceptului de stat a rezultat că, în sens larg, el constituie o asociere a indivizilor în vederea realizării unui scop comun, iar în sens restrâns el reprezintă o ordine juridică instituţionalizată. Conceptul de funcţie a statului exprimă tocmai raportul care se stabileşte între esenţa statului şi rolul său social, adică raportul dintre modalităţile concrete de organizare a cetăţenilor şi scopul în vederea căruia au realizat ei mecanismul statal. Esenţa statului poate fi definită fie ca o manifestare de voinţă, fie drept un instrument de constrângere, iar în privinţa scopului organizării statale discuţiile au început în antichitate şi nu s-au încheiat încă. În raport de aceste date obiective este greu, dacă nu imposibil, să fie enumerate toate funcţiile statului, definirea lor realizându-se doar prin surprinderea trăsăturii care le este caracteristică. Funcţiile statului exprimă legătura logică dintre un anumit tip de activitate umană desfăşurată în cadrul unui stat şi finalitatea în vederea realizării căreia respectiva activitate este organizată şi desfăşurată. Funcţiile statului nu pot fi însă separate, fie şi numai din raţiuni didactice, de competenţele sale, după cum nu se poate separa misiunea statului de puterea sa. Prerogativele pe care statul le exercită se confundă la un moment dat cu serviciile pe care el le prestează. Funcţiile statului sunt extrem de diverse şi variază în funcţie de conţinutul concret al activităţii umane respective, precum şi în funcţie de conţinutul concret al activităţii umane respective, precum şi în funcţie de diferitele scopuri pe care oamenii şi le stabilesc drept finalităţi social – statale, în acest domeniu factorii timp şi spaţiu determinând variaţii semnificative în chiar conţinutul funcţiilor statale. De asemenea, expansiunea democraţiei are serioase efecte asupra funcţiilor statului, multiplicându-le. În plan juridic funcţiile statului se concretizează în actele juridice emise de către stat, în fapt actele juridice ale organelor sale. În acest context, trebuie precizat că există o deosebire între funcţiile statului şi funcţiile diferitelor organe ale statului, acestea din urmă nefiind decât particularizări ale primelor. Pentru a opera distincţia dintre aceste două concepte, unii autori operează chiar cu noţiunea de funcţii fundamentale ale statului, diferite de funcţiile organelor acestuia. Astfel, chiar suveranitatea a fost definită drept o funcţie fundamentală, exercitată în baza unei atribuţii precizate prin ordinea juridică instituţionalizată care este statul. În literatura de specialitate însă, deseori se face confuzie între funcţiile fundamentale ale statului şi funcţiile

35

organelor sale, mai ales atunci când se vorbeşte despre activitatea de înfăptuire a puterii în conformitate cu teoria clasică a puterilor în stat. Diversificarea funcţiilor statului este specifică mai ales statelor moderne, în care activităţile umane se multiplică şi se specializează totodată. Aceasta conduce la existenţa mai multor grupări de funcţii, în raport de unele trăsături ce le sunt comune. ● Clasificarea funcţiilor statului Funcţiile statului au fost clasificate în doctrină după mai multe criterii. Astfel, după cum ele se referă la realizarea puterii în cadrul societăţii organizate în stat sau în raporturile acestei entităţi cu similarele sale, funcţiile statului sunt interne şi externe. Această clasificare dă expresie celor două principale direcţii de acţiune ale oricărui stat: cea internă se referă la realizarea politicii statale în interiorul teritoriului său, cea externă vizează politica sa în raport cu alte state. Printre funcţiile interne se menţionează pacificarea internă a indivizilor care reuşesc să trăiască în armonie unii cu alţii în pofida caracterului limitat al resurselor de care dispun, apărarea dreptăţii şi a justiţiei sociale, gestionarea economiei naţionale, etc. Dintre funcţiile externe cel mai adesea sunt amintite cea de protecţie a însăşi fiinţei statului faţă de posibilele ameninţări venite din exteriorul lui şi cea de protecţie a propriilor cetăţeni faţă de agresiunile din partea altor cetăţeni sau altor state. Rolul determinat îl au, funcţiile interne, întrucât cele externe depind în bună măsură şi de factorii exteriori ai statului respectiv. În raport de conţinutul concret al activităţii statale desfăşurată în vederea realizării unui anumit scop se disting funcţii economice (constând în măsurile pe care le ia statul în domeniul comercial, vamal, etc.), culturale (manifestate prin intervenţia statului în domeniul educaţiei naţionale, al mijloacelor mass – media, etc.), sociale (acţiuni specifice dezvoltând statul mai ales în materie de protecţie şi asistenţă socială), represive, etc. Cea mai cunoscută clasificare a funcţiilor statului face trimitere în fapt la principalul element constitutiv al acestuia, puterea de stat, şi precizează principalele activităţi umane prin care aceasta se înfăptuieşte, vorbim astfel de funcţiile legislativă, executivă şi jurisdicţională. Funcţia legislativă corespunde acestei activităţi umane prin care se stabilesc în formă legislativă reguli de conduită pentru toţi cetăţenii statului, ea are un caracter originar şi de ea depind în conţinutul lor celelalte două funcţii statale. Funcţia legislativă se caracterizează prin faptul că are ca obiect: stabilirea de reguli de conduită socială generale şi impersonale, cu caracter obligatoriu şi susceptibile de a fi sancţionate, dacă ar fi încălcate, prin forţa de constrângere a statului. Se spune că aceste reguli sunt generale şi impersonale in sensul că, deşi chemate; să se aplice unor persoane ele sunt formulate în abstract, adică având în vedere fie pe toţi indivizii unei colectivităţi, fie o categorie sau mai multe categorii de persoane definite prin anumite trăsături comune. Funcţia legislativă se deosebeşte de celelalte funcţii ale statului şi prin, faptul că are un 36

caracter originar. Cu alte cuvinte, regulile cu caracter general adoptate pe cale, de lege sunt expresia voinţei organului reprezentativ constituit pe plan naţional şi, ca atare, beneficiază de o forţă juridică superioară oricăror - alte norme juridice, astfel încât funcţia legislativă apare ca o manifestare ( directă a suveranităţii poporului. De aceea, legiuitorul atunci când elaborează o regulă de drept, nu este mărginit în libertatea sa de acţiune prin reguli prestabilite. El poate transforma în lege orice principiu de conduită umană necesar menţinerii ordinii publice şi dezvoltării economice, sociale fi culturale a ţării. Bineînţeles, în ţările cu constituţii rigide, legiuitorul va fi mărginit în unele domenii de raporturi sociale de normele constituţionale, dar nu este mai puţin adevărat că acestea vor putea fi modificate şi ele dacă vor fi respectate anumite 1 forme procedurale speciale. Dimpotrivă, funcţia executivă sau administrativă şi cea jurisdicţională au o autoritate derivată. Actele îndeplinite în cadrul acestor funcţii nu sunt o expresie directă a voinţei organului reprezentativ pe plan naţional ci se impun respectului general în temeiul legii, care determină condiţiile in care şi organele de care pot fi emise. Din acest motiv, actele administrative şi jurisdicţionale trebuie să fie întotdeauna conforme regulilor de drept stabilite prin lege. Dată fiind această situaţie, este evident că funcţia legislativă dobândeşte faţă de celelalte funcţii ale statului o însemnătate specială! Funcţia executivă dă expresie necesităţii punerii în aplicare a regulilor stabilite, prin desfăşurarea unei activităţi de organizare a executării şi executare în concret a legilor, ea se concretizează la nivel juridic prin acte administrative care trebuie să fie conforme cu legile. Funcţia executivă sau cum mai este denumită de unii, administrativă are ca obiect organizarea aplicării şi aplicarea în concret a legilor "asigurarea bunei funcţionări (a serviciilor publice instituite în acest scop, precum şi emiterea de acte normative şi individuale sau efectuarea de operaţii materiale, prin care, pe baza legii, se intervine în viaţa particularilor pentru a le dirija activitatea sau, a le face anumite prestaţii. Funcţia executivă înfăţişează astfel o primă deosebire faţă de funcţia legislativă, căci dacă ultima nu se înfăptuieşte decât prin acte, juridice cu caracter general şi impersonal, în cadrul celei dintâi se procedează atât pe cale de acte generale şi impersonale, cât şi prin acte individuale, fapte materiale juridice şi operaţii materiale-tehnice individuale şi concrete. O altă caracteristică a activităţii executive este o consecinţă a faptului că actele administrative trebuie, să fie conforme cu legea. Aceasta nu înseamnă însă că funcţia executivă se reduce la aplicarea legilor la cazurile concrete. Dimpotrivă domeniul funcţiei, la care ne referim, este mult mai larg. Aceasta nu numai ca urmare a faptului că, în cadrul funcţiei executive, se poate recurge şi la norme generale conforme culegea, ci şi pentru ca, în anumite cazuri, legea acordă autorităţilor administrative o adevărată putere discreţionară, în temeiul căreia acestea nu se 37

mărginesc sa aplice legea, ci au libertatea de a alege în anumite limite între două sau mai multe soluţii. Funcţia jurisdicţională exprimă acea activitate umană prin care se soluţionează eventualele conflicte apărute între cetăţeni în legătură cu orice aspect al vieţii lor în cadrul statului şi se traduce în plan juridic prin hotărâri care beneficiază de autoritatea de lucru judecat şi au doar efecte relative, între părţile implicate în conflictul social soluţionat. Această funcţie are ca obiect tranşarea cu forţă de adevăr legal a unor conflicte juridice. Ea nu, are însă întotdeauna acest obiect. După cum am văzut, fiecăreia dintre aceste funcţii îi corespunde la nivelul organizării statale câte un organ prin care puterea de stat se exprimă şi realizează efectiv. c) Suveranitatea statului ● Terminologie Termenul de suveranitate este plurisemantic. Carre de Malberg a reuşit să îi găsească cel puţin trei sensuri, fără însă a defini noţiunea de suveranitate, ştiut fiind că în drept nu există realităţi absolute, ci doar concepte valide sau nu în raport cu o anumită realitate socială. Astfel, un prim sens desemnează caracterul suprem al unei puteri pe deplin independente, adică o trăsătură a puterii de stat; un al doilea sens se referă la ansamblul competenţelor caracteristice statului, fiind în fapt sinonim cu însuşi conceptul de putere de stat, iar un al treilea sens caracterizează poziţia pe care o ocupă în ansamblul organelor statului titularul puterii statale şi identifică suveranitatea cu competenţa organului respectiv. Termenul de suveranitate poate de asemenea să fie însoţit de diverşi determinanţi, care îi precizează conţinutul în funcţie de contextul care este utilizat. Se vorbeşte astfel despre suveranitate populară, suveranitate naţională şi suveranitate de stat pentru a desemna realităţi care în mod ideatic se pot confunda, dar care în fapt fac trimitere la justificări teoretice distincte ale puterii de stat. Se mai utilizează şi noţiunile de suveranitate externă şi suveranitate internă pentru a preciza repartizarea competenţelor în cadrul statelor federale, unde conceptul de suveranitate capătă noi dimensiuni. Pot fi întâlnite şi categoriile de suveranitate absolută şi suveranitate relativă pentru a desemna justificarea cauzelor prime ale puterii de stat (ultima ratio sau competenţa competenţelor) şi, respectiv, atribuţiile necesare existenţei normale a unui stat. Pentru explicarea suveranităţii este necesară analizarea a cel puţin trei probleme teoretice, şi anume: evoluţia istorică a conceptului de suveranitate, explicarea accepţiunilor de suveranitate populară, suveranitate naţională şi suveranitate de stat şi stabilirea titularului suveranităţii. ● Evoluţie istorică Suveranitate, ca atribut al statului a apărut o dată cu apariţia acestuia, dar ideile şi concepţiile despre suveranitate apar mult mai târziu, ele fiind situate spre sfârşitul evului mediu. Pregnant, ideea independenţei statului apare şi este susţinută de Francesco de Vittoria (1480 – 38

1546), Francesco Suarez (1548 – 1617), Alberico Gentili (1552 – 1608). Se consideră că primul care a clarificat conceptul de suveranitate a fost Jean Bodin (1530 – 1595) în lucrarea Les six livres de la Republique (1576), care considerând suveranitatea de origine divină a definit-o ca putere supremă absolută a statului, inalienabilă, constantă, imprescriptibilă şi indivizibilă. Astfel, el consideră că suveranul (monarhul în accepţiunea sa) nu este vasalul puterii temporale, ci locotenentul divinităţii pe pământ, el este supus deci legilor naturale şi divine, nu se poate răscula împotriva divinităţii, însă nu este supus propriilor legi care se adresează doar supuşilor săi, suveranitatea sa fiind una absolută şi deplină. Dacă până la Bodin divinitatea era considerată a fi izvorul dreptului, după acesta dreptul decurge de la suveran, care poate dispune după bunul său plac şi nu mai ţine cont de tradiţia istorică. Germenele teoriilor pozitiviste astfel semănat însă, Bodin consideră că divinitatea rămâne izvorul ultim al puterii, căci suveranul este supus acesteia. Ruptura faţă de acest sistem de gândire se va produce prin afirmarea faptului că puterea decurge de la popor şi legitimitatea acesteia se justifică prin contractul social încheiat între monarh, în calitatea sa de detentor al puterii statale şi popor. Centralizarea şi raţionalizarea puterii de stat s-au fundamentat mai târziu pe ideea unui monarh care îi reprezintă pe toţi supuşii săi, inclusiv plebea şi nu doar nobilimea care îi era oricum supusă prin relaţiile de vasalitate şi suzeranitate. Secularizarea statului are drept punct de plecare necesara secularizare a puterii de stat, atunci confundată încă cu suveranitatea. Tocmai această secularizare a permis fundamentarea teoriei suveranităţii populare, pasul înainte fiind realizat prin descoperirea faptului că ceea ce anterior se afla concentrat în mâinile monarhului este în fapt distribuit între membrii colectivităţii statale, care, datorită calităţii lor de cetăţeni sunt consideraţi a fi egali în cadrul procesului decizional. Suveranitatea populară este fundamentată pe ideea universalităţii conceptului de cetăţean (J. J. Rousseau); ea postulează ideea că fiecare cetăţean cedează partea sa de suveranitate pentru a întregi suma tuturor într-una deplină şi inalienabilă. Guvernaţilor li se încredinţează posibilitatea revocării reprezentanţilor săi şi dreptul de decizie finală. În decursul istoriei s-au emis numeroase opinii diferite asupra suveranităţii, mergându-se de la afirmarea şi justificarea suveranităţii ca realitate şi principiu, la negarea suveranităţii la considerarea suveranităţii ca ceva învechit, demodat şi – mai mult chiar – până la considerarea suveranităţii ca sursă a conflictelor dintre state. Uneori, în doctrina juridică mai veche, suveranitatea era considerată unul şi acelaşi lucru cu puterea de stat. Problemă de mare importanţă şi actualitate, suveranitatea de stat se impune şi astăzi ca una din marile realităţi ale lumii contemporane. Ideea de bază ce trebuie subliniată este aceea că, în decursul istoriei conceptul de suveranitate a evoluat în funcţie de scopurile societăţii de interesele şi valorile ce trebuiau 39

protejate. Conţinutul suveranităţii se deosebeşte de la o orânduire socială la alta, deoarece chiar aceste orânduiri se deosebesc între ele. Aşa cum se subliniază în literatura juridică, conţinutul suveranităţii, adică domeniile în care se exercită, s-au extins de la politic la economic cu precizarea că însuşi politicul şi-a schimbat în timp semnificaţia. Precum observăm, în stabilirea conceptului de suveranitate trebuie explicate şi alte două noţiuni, des întâlnite atât în literatura juridică şi mai ales în cea politică, şi anume suveranitatea poporului şi suveranitatea naţională. ● Titularul suveranităţii Când spunem că statul este suveran s-ar părea că problema titularului suveranităţii este rezolvată. Totuşi ea nu este nicidecum aşa de simplă. Chiar dreptul pozitiv este confuz în acest punct. Astfel, Constituţia României din 1991 afirmă în art. 1 că România este stat suveran, acordând deci titulatura suveranităţii statului, pentru ca apoi în art. 2 să afirme că suveranitatea este naţională, făcând din naţiune titularul suveranităţii, urmând apoi afirmaţia că suveranitatea aparţine poporului român şi deci schimbând încă o dată titularul, pentru ca mai la urmă să delimiteze titularul suveranităţii de cel care o exercită, pentru că afirmă că exerciţiul suveranităţii este făcut prin reprezentanţi sau prin referendum, adică prin corpul electoral. Aceste prevederi sunt cu adevărat derutante. Din el se pot desprinde însă câteva idei care ar putea clarifica subiectul. O primă idee ar fi că sursa suveranităţii şi titularul ei sunt două lucruri distincte. Când căutăm sursa suveranităţii, trebuie să răspundem la întrebarea «de unde provine această putere de comandă şi constrângere, ce o face acceptabilă?», când căutăm titularul suveranităţii, trebuie să răspundem la întrebarea «cine este îndreptăţit să exercite această putere?». A. Puterea suverană poate proveni, într-o primă concepţie, de la divinitate, magia sau religia fiind fondatoare ale puterii. Poporul se pune în slujba unei puteri providenţiale, absolute, care îi rămâne exterioară. Puterea este astfel expresia voinţei divine. Într-o primă variantă a teorie teologice, cea dreptului divin supranatural, suveranii sunt aleşi şi investiţi de către divinitate. Ei sunt intermediari între oameni şi divinitate. Această teorie justifică monarhia absolută. Astfel, faraonii erau singurii intermediari între oameni şi divinitate, împăraţii chinezi erau investiţi printrun mandat divin, suveranul musulman era umbra lui Alah pe pământ, Ludovic al XIV-lea putea scrie în memoriile sale că autoritatea cu care regii sunt investiţi este delegată de providenţă, iar Ludovic al XV-lea că deţine coroana numai de la Dumnezeu şi că dreptul de a face legile îi aparţine lui singur, fără dependenţă şi fără partaj. O a doua variantă a teoriei teologice, cea a dreptului divin providenţial, constă în a afirma că ordinea providenţială a lumii include puterea, dar că aceasta este remisă guvernanţilor prin mijloace umane. O afirmaţie a lui Bonald este relevantă în acest sens. «Puterea (este) legitimă nu în sensul că omul care o exercită ar fi numit printr-un ordin în mod vizibil emanând de la divinitate, ci pentru că ea este bazată pe legile 40

naturale şi fundamentale ale ordinii sociale, al căror autor este Dumnezeu, legi contra cărora tot ceea ce s-ar face, zice Bossuet, este nul de la sine»44. Această teorie poate la fel de bine, cum arăta M. Hauriou, să justifice puterea minoritară, asumată de o elită, ca şi puterea majoritară, exercitată de majorităţile populare. Tot o variantă a doctrinei mistice a puterii este cea care susţine că şeful este ghidul terestru al acţiunii. Ea se bazează pe mitul eroului, al supraomului. Această teorie a fost motorul fascismului şi nazismului dintre cele două războaie mondiale. Ea porneşte de la filozofiile lui Carlyle şi Nietzsche. Studiind această problemă, A. Bullock, pune aceste cuvinte în gura lui Hitler: «Omul născut pentru dictatură nu este adus aici de forţă; el o vrea. El nu este împins, ci se împinge singur. Nu este nici o lipsă de modestie în aceasta... Omul care se simte chemat să guverneze un popor nu are dreptul să spună: «Dacă aveţi nevoie de mine, sau dacă mă chemaţi, eu o să colaborez cu voi.» Nu, este de datoria sa să ajungă acolo înainte de aceasta.». Forma de putere împinsă cel mai mult către absolut este însă dată de o altă concepţie teologică: cea care face din suveran o divinitate, căci regele zeu poate face orice, iar noţiunile de bine şi de rău nu mai au absolut nici un sens. Indiferent cât de nelegitimă ni s-ar părea nouă astăzi puterea bazată pe dreptul divin, trebuie înţeles că ea era legitimă în ochi poporului şi chiar a juriştilor până în secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea, care nu admiteau un alt sistem politic decât cel monarhic. Abia odată cu revoluţia franceză şi revenirea la idealul democratic prezent încă în Grecia antică, se poate spune că legitimarea mistică şi religioasă a puterii a fost înlocuită cu o legitimare democratică, sursa puterii devenind poporul, dreptul politic laicizându-se. Astfel suveranităţii divine sau monarhice îi succede suveranitatea populară. B. Teoria juridică a suveranităţii democratice cuprinde două forme: suveranitatea populară, doctrină a cărei sistematizare îi este datorată lui Rousseau, şi suveranitatea naţională, consacrată de revoluţia franceză. a. Teoria suveranităţii populare nu a fost inventată de Rousseau, ci doar sistematizată şi dezvoltată. Încă din 1484, deputatul de Bourgogne Philippe Pot, afirma cu ocazia Statelor Generale de la Tours: «Statul este un fapt al poporului. Suveranitatea nu aparţine prinţilor, care nu există decât pentru popor. Regalitatea este o funcţie, nu este o moştenire. Care este în Franţa puterea care are dreptul să regleze mersul afacerilor când regele este incapabil să guverneze? În mod evident această sarcină nu incumbă nici unui prinţ, nici Consiliului prinţilor, ci poporului, donator al puterii.»45 Scriitorii protestanţi care negau puterea unică, puterea monarhică înseşi, şi scriitorii catolici în timpul Ligii afirmau de asemenea că exerciţiul puterii a fost transmis regelui de popor; 44 45

41

dacă regele viola pactul de supunere, făcând un exerciţiu abuziv al puterii, poporul poate să-i retragă puterea. Dar Rousseau este cel care dă formă sistematică acestei concepţii a suveranităţii populare: voinţa populară, prin definiţie, rezidă în colectivitate în întregul ei. Aceasta nu va dori să fructifice decât propriul interes. Deci suveranitatea se exercită tot timpul pentru binele public. Această teorie presupune egalitatea absolută între toţi indivizii, care au fiecare ca inerentă propriei persoane o bucată de suveranitate. Suveranitatea populară aparţine poporului, dar nu ca o entitate juridic distinctă de membrii care o compun, ci ca o sumă a voinţelor individuale, ceea ce impune principiul majorităţii. «Să presupunem, scria Rousseau, că statul este compus din zece mii de cetăţeni. Suveranul nu poate fi considerat decât în mod colectiv şi în bloc, dar fiecare particular, în calitate de supus este considerat ca individ. Astfel, suveranul este faţă de supuşi aşa cum zece mii sunt faţă de unul: adică fiecare membru al statului nu are pentru sine decât a zece mia parte din suveranitate...»46 Corpul acesta «moral şi colectiv», care, potrivit lui Rousseau, este numit Republică sau corp politic când este pasiv, suveran când este activ, putere când este comparat cu alte state, popor când este raportat la asociaţi, cetăţean ca participant la autoritatea suverană şi supus când este subordonat legilor, este format prin contractul social, adică printr-un act voluntar de cedare a unei părţi din libertatea naturală către voinţa generală în schimbul protecţiei asigurate de aceasta. «Ceea ce îi revine lui Rousseau, afirma G. Burdeau, este ipoteza contractului social şi ideea stării de natură. Prin acest pact, oamenii consimt la abandonarea unei părţi din drepturile lor către colectivitate pentru a beneficia de avantajele vieţii sociale. În mod evident Rousseau nu pretinde că afirmă realitatea istorică a contractului; el îl face să intervină cu titlul de procedeu de gândire, pentru a explica formarea statului şi mai ales conservarea de către individ, în sânul corpului politic, a unor drepturi pe care nu le-a putut aliena pentru că ele sunt inerente naturii umane. Astfel, teoria contractului social legitimează, pe de o parte, drepturile pe care individul le poate opune statului şi, pe de altă parte, fondează suveranitatea, deoarece autoritatea va trebui în mod necesar să rezide în corpul social care este beneficiarul alienării suveranităţii fiecăruia. Suveranul are ca organ voinţa generală, care nu este altceva decât legea.»47 În logica acestei teorii reprezentarea voinţei populare este exclusă. Guvernământul trebuie să fie direct, adică puterea legislativă trebuie să fie exercitată de cetăţenii înşişi. Poporul poate transmite doar puterea, nu voinţa. Există deci un guvern, dar acesta nu are decât funcţii executive; el nu beneficiază de o delegare a voinţei generale, căci aceasta este inalienabilă; nu este decât un instrument al voinţei generale care nu poate face decât acte particulare, niciodată generale. Astfel 46 47

42

Rousseau scria: «Puterea legislativă care este suveranul are deci nevoie de o altă putere care execută, adică care reduce legea la actele particulare. Această a doua putere trebuie să fie stabilită de o asemenea manieră că ea trebuie să execute întotdeauna legile şi niciodată decât legile. Aici intervine instituţia guvernământului. De este guvernământul? Este un corp intermediar între supuşi şi suveran pentru

a asigura corespondenţa lor mutuală, abilitat cu executarea legilor şi cu

menţinerea libertăţii civile şi politice.»48 Rousseau înţelege dificultatea guvernământului direct în condiţiile statelor mari. astfel că, deşi afirmă că din momentul în care un popor îşi alege reprezentanţii nu mai este liber, el afirmă de asemenea că libertatea se diminuează cu cât statul se măreşte. Această teorie nu a fost niciodată cu adevărat aplicată, cu excepţia poate a Greciei antice, dar în condiţii extrem de particulare. Astăzi doar trei cantoane din Elveţia mai cunosc forme de guvernământ direct, dar cazul este cu totul particular. Totuşi ea are o influenţă decisivă în procesul, din ce în ce mai accentuat după al doilea război mondial, de introducere la nivel constituţional al procedurilor guvernământului semidirect, ca şi al controlului de constituţionalitate. Principiul egalităţii în drepturi are de asemenea puternice contaţii contractualiste. b. Doctrina suveranităţii naţionale. Această a doua doctrină juridică a suveranităţii democratice a fost cea care a fost practic aplicată de constituţiile moderne şi continuă să fie aplicată de cele contemporane. «În doctrina suveranităţii naţionale, scria Duguit, persoana colectivă este cea care posedă suveranitatea şi cetăţenii luaţi individual nu au nici cea mai mică parte din suveranitate; ei nu au deci nici un drept de a participa la exerciţiul suveranităţii. În consecinţă, sufragiul universal nu derivă în nici un fel, în mod logic, din principiul suveranităţii naţionale. Singura consecinţă care decurge din el este că trebuie să se găsească cel mai bun sistem pentru a degaja voinţa naţională, dar nimic nu dovedeşte că acesta ar fi sufragiul universal.»49 Titularul suveranităţii ar fi naţiunea, considerată ca indivizibilă şi distinctă de indivizii ce o compun, ceea ce face ca această teorie să fie percepută nu doar ca o atenuare a teoriei suveranităţii populare, ci chiar ca opusă acesteia. Naţiunea fiind indivizibilă ea are nevoie de reprezentanţi pentru a exercita suveranitatea. Această teorie va da prioritate deci reprezentării în raport cu exerciţiul direct al suveranităţii de către popor. Statul este considerat în această optică ca naţiunea juridic organizată. Naţiunea se identifică deci cu statul, căci din punct de vedere juridic doar acesta apare în raporturile juridice. Este motivul pentru care această teorie a fost criticată de anumiţi teoreticieni. Ea ar duce cu necesitate la etatism, căci ceea ce se transmite reprezentanţilor este chiar voinţa naţională, actele acestora devenind, ca şi ea, necontrolabile. De aceea s-a spus că această teorie poate avea valoare ca 48 49

43

explicaţie a originii suveranităţii, şi deci are regimului politic, neputând însă duce la confundarea statului şi naţiunii, căci prima noţiune este juridică, în timp ce cea de a doua este sociologică. Prioritatea reprezentării devine astfel relativă. Poate că de aceea unele constituţii par a tinde să amestece cele două teorii, a suveranităţii populare şi a suveranităţii naţionale, afirmând că suveranitatea naţională aparţine poporului. Teoria suveranităţii naţionale percepe suveranitatea ca indivizibilă. Consecinţa acestui fapt este că nici o persoană şi nici un grup nu poate exercita suveranitatea în nume propriu. Astfel Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului afirmă că «principiul oricărei suveranităţi rezidă în mod esenţial în naţiune. Nici un corp, nici un individ nu pot exercita o autoritate ca renu emană expres de la ea». Constituţia Franţei din 1791 declară că «suveranitatea este una, indivizibilă, inalienabilă şi imprescriptibilă. Ea aparţine naţiunii». La fel, Constituţia României din 1991 afirmă că «nici un grup şi nici o persoană nu pot exercita suveranitatea în nume propriu». Ambele teorii fac însă o confuzie între sursa suveranităţii, popor sau naţiune, şi titularul puterii suverane. De aceea unele constituţii, cum este cea a Germaniei, precizează că nu poporul este cel care dispune ca atare de puterea suverană, ci că această putere doar «emană» de la popor. Acesta exercită suveranitatea prin reprezentanţi sau prin referendum, acolo unde această procedură este cunoscută şi în materie legislativă. Principiul suveranităţii este înţeles aici ca o normă de competenţă şi nu este alt lucru decât dreptul de a alege reprezentanţi şi eventual de a participa prin vot la adoptarea unei legi particulare. În ambele cazuri este vorba de competenţa unui organ determinat, parlament sau corp electoral, şi nu de ansamblul cetăţenilor, ceea ce nu poate tranşa în favoarea nici uneia dintre teoriile anterioare. Nu poporul este cel care ia deciziile, nici naţiunea, ci cei care acţionează în numele ei, ca membrii ai corpului electoral sau ai organelor reprezentative. Este vorba în fond doar de abilitarea de a produce norme, nu de vreo mistică a puterii. Cu cât destinatarii normelor sunt mai prezenţi în procesul de normare cu atât suveranitatea este mai democratică. Indiferent de sursa suveranităţii, ea pare a fi exercitată de stat. Ce se înţelege însă aici prin stat? Este evident că nu este vorba doar de reprezentanţi, adică de cei ale căror puteri rezultă direct dintr-o abilitare prin vot, deşi mai multe constituţii, inclusiv cea română din 1991 afirmă că suveranitatea este exercitată prin reprezentanţi. Altfel judecătorul nu ar exercita, de exemplu, suveranitatea. Nici guvernul, căci chiar dacă învestitura este făcută de parlament, ceea ce ar conduce la ideea că puterile lor rezultă dintr-un fel de vot indirect, numirea miniştrilor este făcută de regulă de şeful statului. O asemenea optică, tributară revoluţiei franceze care face din reprezentanţa naţională organul suprem în stat, este evident de nesusţinut. Mai degrabă organele puterii centrale a statului se află pe o poziţie de egalitate funcţională şi juridică, neexistând între ele relaţii de ierarhizare. 44

Toate organele statului exercită suveranitatea, fiecare în sfera lui de competenţă. Astfel, parlamentul exercită suveranitatea în ordinea legislativă, guvernul şi şeful statului în ordinea aplicării legii, instanţele de judecată în ordinea soluţionării conflictelor juridice între subiecţii de drept. Fiecare sferă de competenţă este relativ independentă faţă de celelalte, nici unul dintre organe neexercitând totalitatea suveranităţii. Suveranitatea este astfel indivizibilă, ea aparţine statului în ansamblu, fiecare sistem de organe exercitând-o într-o sferă particulară. Competenţele se împart, suveranitatea nu. Exerciţiul de ansamblu al suveranităţii depinde astfel de modul structurării relaţiilor între puteri, de modul divizării orizontale a puterii. Mai mult, suveranitatea nu este exercitată doar de stat, ci şi de corpul electoral, prin referendum, şi de celelalte structuri sociale când participă la conturarea voinţei statului. Statul nu poate funcţiona decât datorită impulsurilor politice primite de la nivelul societăţii civile. Astfel, suveranitatea legislativă este exercitată de parlament şi uneori de executiv, dar aceste organe sunt formate pe baza reprezentării partidelor politice. S-ar putea spune că partidele nu participă la conturarea voinţei legislative şi, în consecinţă, la exerciţiul suveranităţii? Grupurile de interese pot şi el să fie cooptate formal la procesul de decizie legislativă, participând şi ele la exerciţiul, material, nu formal al suveranităţii. Dacă privilegiem o astfel de viziune materială asupra exerciţiului suveranităţii, care să completeze viziunea formală atunci putem afirma că exerciţiul suveranităţii nu depinde atât de titularul formal al unei competenţe, cât de funcţionarea globală a sistemului social, adică de structura raporturilor interindividuale şi dintre grupuri şi de raporturile acestora cu statul. Prin stat suveran se înţelege atunci mai degrabă un sistem social global decât o sumă de instituţii. Exerciţiul suveranităţii este făcut de acest sistem social global. El depinde de structura orizontală şi verticală a puterii statului, dar şi de structura sistemului de partide, de sistemul grupurilor de interese, de structura comunicării sociale etc. Formal statul va exercita suveranitatea, practic el o exercită aşa cum structura socială globală o impune. Suntem în prezenţa a două planuri ale suveranităţii: suveranitatea statului, ca instituţionalizare a puterii, şi suveranitatea socială, ca bază a acestei instituţionalizări. Statul suveran este subordonat suveranităţii sociale. Suveranitatea sa juridică îşi găseşte limita în suveranitatea grupului social. Astfel trebuie înţeleasă apoi dihotomia sensurilor constituţiei, ca bază juridică a statului şi subordonarea constituţiei politice faţă de constituţia socială (vezi infra). ● Suveranitatea poporului şi suveranitatea naţională Suveranitatea poporului reprezintă deci dreptul poporului de a decide asupra sorţii sale, de a stabili linia politică a statului şi alcătuirea organelor lui, precum şi de a controla activitatea acestora. În mod ideal, în societatea în acre puterea de stat aparţine în mod real întregului popor, 45

suveranitatea poporului legitimează dreptul acestuia la insurecţie. Consecinţa imediată a acestei modalităţi de fundamentare a suveranităţii de stat înţeleasă ca putere instituţionalizată este aceea că exprimarea voinţei poporului suveran necesită acordul tuturor membrilor acestuia, conducând la limită, la absolutism democratic. De aici rezultă că puterea este inalienabilă, exercitarea ei trebuie realizată în mod direct şi nu prin reprezentanţi, guvernanţii neavând decât un mandat imperativ şi fiind revocabili în caz de neîndeplinire întocmai a mandatului primit. Suveranitatea naţională se fundamentează pe ideea sociologică de naţiune considerată ca persoană morală (juridică) ce dispune de o voinţă proprie, distinctă de cea a persoanelor care o compun temporar la timpul prezent, voinţă care însă se exprimă prin reprezentanţii naţiunii au convenit de comun acord. De esenţa suveranităţii naţionale este faptul că ea aparţine naţiunii, care însă nu poate să o exercite în mod direct şi trebuie, cu necesitate, să îi delege exerciţiul unor reprezentanţi. Delegarea nu implică în mod absolut alegeri, ea se poate realiza şi prin alte forme. Mandatul acordat însă nu mai poate fi cenzurat de membrii naţiunii, care nu mai au nici dreptul de decizie finală, ci trebuie să se supună deciziilor luate de naţiune ca o voinţă superioară şi distinctă de suma individualităţilor. Expresia suveranităţii naţionale nu poate fi obţinută prin însumarea voinţelor individuale, ci reprezintă o voinţă distinctă, presupusă a întregii naţiuni. Suveranitatea naţională se traduce cel mai adesea prin suveranitatea parlamentului. Consecinţa directă constă în aceea că puterea de stat este unică, inalienabilă şi indivizibilă, reprezentarea corpului electoral fiind însă posibilă prin intermediul adunării special desemnate în acest scop, care are un mandat colectiv, ceea ce împiedică revocarea individuală a membrilor săi. Conceptul de suveranitate naţională nu poate avea altă semnificaţie decât în situaţia în acre se are în vedere dreptul la autodeterminare şi la dezvoltarea independentă a fiecărei naţiuni, indiferent că aceasta posedă sau nu o organizaţie proprie de stat şi care poate conduce la apariţia de noi state. Bineînţeles că atunci când naţiunea s-a constituit într-un stat, suveranitatea naţională se identifică cu suveranitatea de stat. Apare, credem noi, evidentă atât deosebirea cât şi legătura între suveranitatea de stat, pe de o parte, şi suveranitatea poporului sau cea naţională, pe de altă parte. Se observă că numai suveranitatea de stat este o caracteristică generală a puterii de stat. Realitatea că deseori aceste trei noţiuni se regăsesc înmănuncheate într-una singură, atotcuprinzătoare, nu ne poate duce la ideea negării existenţei a trei noţiuni distincte. Ar însemna să negăm existenţa unor noţiuni de largă circulaţie şi rezonanţă politică şi, practic, să simplificăm nejustificat explicaţiile despre suveranitate. Odată aceste aprecieri făcute, urmează a observa că în obiectul de cercetare a ştiinţei dreptului constituţional însă suveranitatea de stat ca una din trăsăturile generale al puterii, ale statului. În doctrină s-a pus totuşi şi întrebarea de a şti dacă suveranitatea poate fi considerată drept 46

o condiţie prealabilă, necesară pentru însăşi existenţa statului sau ea reprezintă doar o consecinţă a apariţiei puterii instituţionalizare sub forma statală. Distincţia are importanţă practică dacă o privim prin prisma efectelor pe care le produce cu privire la fenomenul puterii de stat. În măsura în acre considerăm suveranitatea drept o condiţie indispensabilă pentru însăşi existenţa statului, suveranitatea naţională este suficientă pentru a justifica autodeterminarea popoarelor, ca şi războaiele juste purtate în acest scop, iar suveranitatea poporului înţeleasă ca suveranitate de stat justifică dreptul şi legitimează puterea. Dacă, în schimb, considerăm suveranitatea de stat drept o consecinţă a puterii instituţionalizate, materializată sub forma competenţelor organelor statului, ea ar putea fi destul de mult limitată. Considerată ca noţiune juridică, suveranitatea de stat conduce la o polemică fundamentală între susţinătorii existenţei unei ordini juridice situate deasupra statului (doctrinele ius naturaliste), care ar fundamenta şi justifica însuşi statul şi cei care susţin să statul, ca ordine juridică, nu poate să decurgă decât din suveranitate (doctrină normativistă). Suveranitatea de stat ridică tocmai acest tip de întrebări, dincolo de faptul că fundamentarea sa poate fi încă discutată (suveranitate populară sau naţională). ● Titularul suveranităţii înţeleasă ca putere de stat Precizând că suveranitatea este o trăsătură generală a puterii de stat, vom observa că nu se poate vorbi de un titular al suveranităţii decât în măsură în care am pune semnul egalităţii între puterea de stat şi suveranitate, dacă pentru Jean Bodin titularul suveranităţii este monarhul, începând cu Rousseau secularizarea puterii de stat conduce la ideea că titularul puterii de stat suverane este poporul. ● Definiţia suveranităţii de stat În doctrina juridică pot fi identificate două moduri de definire a suveranităţii de stat. În aceste două moduri se regăsesc, cu mici excepţii aproape toate definiţiile date suveranităţii de doctrina juridică, definiţii a căror analiză detaliată excede cursului nostru. Caracteristic definiţiilor date este definirea suveranităţii ca dreptul statului de a decide liber în treburile sale interne şi externe. Deosebirile, fără a lua în seamă, desigur, nuanţările terminologice extrem de variate, se manifestă însă în faptul că pornindu-se de la teza, corectă de altfel, a reciprocităţii în relaţiile dintre state, unii autori dau suveranităţii de stat o definiţie cu condiţii. În această categorie de definiţii, suveranitatea de stat este considerată a fi acea caracteristică a puterii de a fi supremă pe teritoriul statului şi independentă faţă de orice putere străină, caracteristică exprimată în dreptul statului de a-şi rezolva liber treburile interne şi externe, cu excluderea oricărui amestec al altor state şi respectarea drepturilor corespunzătoare ale acestor şi regulilor general admise ale dreptului internaţional. Este foarte adevărat că din modul cum sunt formulate aceste definiţii nu reiese întotdeauna în mod expres că este vorba de două condiţii alăturate supremaţiei şi independenţei, dar o 47

asemenea interpretare este posibilă. Cei care definesc suveranitatea în modul mai sus arătat pleacă de la ideea reciprocităţii în relaţiile dintre state. Se arată, concret de altfel, că suveranitatea exclude arbitrariul, încălcarea suveranităţii altor state, că ea nu trebuie să fie un privilegiu al statelor mari şi puternice în dauna altor state. Statul suveran e obligat să respecte drepturile altor state, normele unanim admise ale dreptului internaţional, să respecte principiul egalităţii suverane a statelor. Menţionarea însă în definiţia suveranităţii de stat a obligaţiei de a respecta drepturile altor state, precum şi normele dreptului internaţional, poate fi interpretată în sensul de condiţii pentru existenţa suveranităţii ceea ce este, bineînţeles, criticabil. Menţionarea însă în definiţia suveranităţii de stat a obligaţiei de a respecta drepturile altor state, precum şi normele dreptului internaţional, poate fi interpretată în sensul de condiţii pentru existenţa suveranităţii ceea ce este, bineînţeles, criticabil. Pentru că aşa cum se arată în literatura de specialitate, practica internaţională a cunoscut exemple de încălcare Un al doilea mod de definire a suveranităţii este acela în care nu sunt reţinute în definiţie, ca nefiind elemente constitutive ale suveranităţii, obligaţiile de respectare a dreptului internaţional şi a drepturilor altor state. Nu înseamnă însă că aceşti autori nu dau importanţa cuvenită egalităţii suverane a statelor, reciprocităţii în viaţa internaţională, normelor şi principiilor dreptului internaţional. Aşa cum am arătat, suveranitatea, trăsătură generală a statului, este supremaţia şi independenţa puterii în exprimarea şi realizarea voinţei guvernanţilor ca voinţă obligatorie pentru întreaga societate. Câteva explicaţii sunt bineînţeles, necesare. În literatura juridică se subliniază faptul că definirea conţinutului suveranităţii prin supremaţie şi independenţă nu înseamnă divizarea suveranităţii în părţi distincte, de sine stătătoare, deoarece o asemenea împărţire ar avea un caracter artificial faţă de caracterul unic şi indivizibil al suveranităţii. Este vorba de fapt de definirea modului de existenţă şi realizare a puterii, ca putere suverană. Definirea suveranităţii numai prin supremaţie sau numai prin independenţă este insuficientă, căci în timp ce supremaţia evocă acea însuşire a puterii de stat de a fi superioară oricărei alte puteri în raporturile cu populaţia, cuprinsă în limitele frontierelor statului, independenţa evocă acea trăsătură a puterii de a nu fi îngrădită, limitată, în realizarea scopurilor sale, de nici o altă putere de stat străină. Trebuie adăugat, desigur, că aceasta nu poate duce la ideea contrară ordinii internaţionale, în sensul căreia statele, în virtutea suveranităţii, ar putea avea comportări arbitrare în viaţa internaţională. ● Modalităţile de exercitare a suveranităţii Există mai multe modalităţi de exerciţiu al suveranităţii, în funcţie de concepţia care a fost adoptată despre sursa suveranităţii. Teoria suveranităţii naţionale implică în mod logic regimul 48

reprezentativ. În schimb, adoptarea teoriei suveranităţii populare implică un regim direct. Dar se întâmplă rar să întâlnim un regim în stare pură. Schema potrivit căreia adoptarea unei anumite teorii cu privire la suveranitate atrage după sine un anumit tip de regim este în parte teoretică. Regimul reprezentativ, prea rigid, devine adesea în fapt regim semi-reprezentativ. regimul direct, aproape întotdeauna imposibil, poate cu excepţia unor micro-state, nu apare în fapt decât sub forma, mult mai realistă a regimului semi-direct.50

II. 3. COMPETENŢA STATULUI DE DREPT INTERNAŢIONAL Statutul internaţional al statului îşi găseşte expresia în competenţele sale, în cadrul ordinii internaţionale şi în relaţiile internaţionale. Aceste competenţe ale sale sunt determinate de dreptul internaţional public, care le reglementează şi stabileşte limitele exercitării lor. În dreptul internaţional, prin competenţă se înţelege capacitatea juridică a unei entităţi (stat, organizaţie internaţională, sau un organ jurisdicţional) conferită sau recunoscută de dreptul internaţional de a face un act, de a lua o decizie sau de a judeca o cauză. În cadrul statului, noţiunea de competenţă este folosită în două sensuri. Primul este sensul material al ei, care cuprinde ansamblul competenţelor sale. Cel de-al doilea este sensul formal, adică jurisdicţia statului şi capacitatea sa de a acţiona în vederea garantării respectării regulilor juridice edictate de el. Competenţa materială a statului este, în primul rând, internă. Ea îşi găseşte expresia în suveranitatea sa internă, în capacitatea de a-şi organiza puterea sa politică (organizarea constituţională), sistemul său economic şi social. În exercitarea acestor competenţe interne, un stat poate fi legat de anumite obligaţii internaţionale asumate de el. Competenţa materială a statului are şi o latură externă. Ea cuprinde toate competenţele sale pe care le exercită în relaţiile internaţionale, în calitatea sa de subiect de drept internaţional public. Totodată, statul este principalul creator şi apărător al normelor dreptului internaţional public (în mod direct sau prin intermediul unor organizaţii internaţionale). O regulă importantă şi generală a dreptului internaţional public este că ori de câte ori un stat acţionează pe teritoriul său sau în relaţiile internaţionale, în afara competenţelor sale, el încalcă dreptul internaţional, deoarece a acţionat fără să aibă competenţă (fără putere legală). În acest caz este angajată răspunderea sa internaţională. 50

49

Statele au o competenţă personală, care constă din capacitatea lor de a acţiona faţă de cetăţenii lor (naţionalii lor), în vederea reglementării cetăţeniei lor, a protecţiei lor în străinătate (protecţia diplomatică) şi să le dea dispoziţii. În ceea ce priveşte cetăţenia unui stat, acordarea sau pierderea ei, este reglementată de către legislaţia internă a statului. Convenţiile internaţionale pot interveni numai în ordonarea acestor condiţii pentru evitarea dublei cetăţenii sau apatridiei. Pentru ca cetăţenia unui stat să fie opozabilă altui stat, ea trebuie să fie efectivă, iar nu fictivă. Naţionalitatea unui stat poate fi acordată şi unor persoane morale (juridice). Acordarea naţionalităţii în acest caz este condiţionată de sediul social al persoanei morale sau de locul ei de încorporare. Un stat poate acorda naţionalitatea sa şi unor obiecte, cum sunt navele maritime, aeronavele sau obiectele spaţiale. Acordarea cetăţeniei (naţionalităţii) unui stat produce două consecinţe principale: a) statul care acordă naţionalitatea aplică legislaţia sa cetăţenilor săi sau obiectivelor respective, ori unde s-ar afla; b) statul aplică legislaţia sa naţionalilor săi chiar dacă aceştia se află în spaţii cu regim internaţional (marea liberă, spaţiul extraatmosferic sau pe corpurile cereşti). Un aspect important al competenţei personale a statului este dreptul său de a exercita protecţia sa diplomatică faţă de cetăţenii săi aflaţi în străinătate. Este dreptul statului de a acţiona în favoare cetăţenilor săi, pe lângă autorităţile statului de reşedinţă. Protecţia diplomatică este exercitată de agenţii diplomatici sau cei consulari ai statului respectiv pe lângă statul de reşedinţă a cetăţenilor săi. Ea se exercită în domeniul administrativ (în obţinerea unor acte sau de ajutor din partea organelor statului de reşedinţă), în domeniul politic (pentru obţinerea unui tratament mai favorabil pentru cetăţenii proprii, aflaţi în străinătate), sau în domeniul juridic. Exercitarea protecţiei diplomatice de către un stat se poate realiza prin mai multe procedee. a) acţiunea personală a agenţilor săi diplomatici sau consulari pe lângă organele statului străin; b) prin negocieri sau conciliere între cele două state sau prin exercitarea unor proceduri coercitive faţă de statul străin. De asemenea, se poate recurge la arbitrajul internaţional sau la alte instanţe de judecată internaţionale. Eficacitatea protecţiei diplomatice a unui stat este limitată de puterea politică a statului respectiv şi de către acceptarea ei de către celălalt stat. Un alt aspect al competenţelor statului este organizarea şi asigurarea funcţionării serviciilor sale publice, precum şi apărarea lor. El are dreptul exclusiv de a controla aceste servicii.

50

Statul are şi o competenţă teritorială, respectiv capacitatea sa juridică de a acţiona pe teritoriul său. Competenţa teritorială a statului este expresia suveranităţii sale teritoriale. Ea are două trăsături fundamentale: a) este generală şi deplină; b) este exclusivă. a) Prin caracterul general şi deplin al competenţei teritoriale a unui stat se înţelege ansamblul de competenţe legislativă, administrativă şi jurisdicţională (ceea ce reprezintă aspectul general al acestei competenţe) şi statul pe teritoriul său dispune de toate competenţele (aspectul ei deplin). Această competenţă teritorială, generală şi deplină, este exercitată de către stat faţă de toate persoanele aflate pe teritoriul său (cetăţeni, străini, apatrizi), precum şi asupra tuturor bunurilor de pe teritoriul său, cu excepţia ambasadelor, consulatelor şi a personalului acestora. b) Din caracterul exclusiv al competenţei unui stat asupra teritoriului său rezultă două consecinţe generale: legile naţionale ale statelor nu produc efecte extrateritoriale şi neadmiterea ca un stat să exercite acte de autoritate pe teritoriul altui stat. Încălcarea suveranităţii teritoriale a unui stat angajează răspunderea internaţională a statului vinovat. Exclusivismul competenţei teritoriale a statului nu are un caracter absolut. Pe bază de acord unilateral, dat de un stat, sau pe bază de tratat internaţional, un stat poate admite altui stat să efectueze anumite acte sau acţiuni pe teritoriul său (de exemplu: efectuarea controlului vamal pe teritoriul statului vecin sau traficul rutier internaţional, sau cel aerian, etc.). Suveranitatea teritorială a statului suferă anumite limitări determinate de principiile şi normele dreptului internaţional public şi de obligaţiile internaţionale asumate de acel stat. Statul trebuie să garanteze străinilor aflaţi pe teritoriul său drepturile prevăzute de normele cutumiare şi convenţionale ale dreptului internaţional public, precum şi obligaţiile care îi revin, în această materie, din tratatele internaţionale la care este parte. De asemenea, statul are obligaţia să nu admită săvârşirea, pe teritoriul său, a unor acte care pun în pericol securitatea altui stat. Această obligaţie rezultă din cerinţele relaţiilor de bună – vecinătate, care trebuie să existe între state. Statul are obligaţie de a respecta imunităţile statelor străine, în sensul că actele unui stat nu pot fi supuse jurisdicţiei interne a altui stat, şi imunitatea de execuţie de care beneficiază bunurile proprietate ale altui stat, aflate pe teritoriul său. De asemenea, statul trebuie să respecte imunităţile şi privilegiile diplomatice ale misiunilor diplomatice străine şi ale oficiilor consulare şi ale organizaţiilor internaţionale, care au sediul pe teritoriul său. Imunităţile jurisdicţionale ale statelor şi ale bunurilor lor. Comisia de drept internaţional a O.N.U. se preocupă de codificarea normelor dreptului internaţional public privind 51

imunităţile jurisdicţionale ale statelor şi ale bunurilor lor. Ea a elaborat un proiect de articole privind această materie51. Proiectul de articole codifică normele referitoare la imunitatea juridică a unui stat şi a bunurilor sale în faţa tribunalelor altor state (art. 1). Totodată, se precizează că prevederile cuprinse în aceste articole nu afectează privilegiile şi imunităţile de care se bucură, în temeiul dreptului internaţional public, misiunile diplomatice ale statelor, oficiile lor consulare, misiunile statelor de pe lângă organizaţiile internaţionale sau delegaţiile statelor la organizaţiile internaţionale, sau la conferinţe internaţionale (art. 3, pct. 1, lit. a). În articolul 4 al proiectului de articole, se stipulează neretroactivitatea acestor articole. Statul se bucură, pentru el şi bunurile sale, de imunitatea de jurisdicţie în faţa tribunalelor altui stat, sub rezerva prevederilor proiectului de articole (art. 5). Un stat dă efect imunităţii de jurisdicţie a celorlalte state prin abţinerea sa de la exercitarea jurisdicţiei într-o procedură în faţa tribunalelor sale împotriva altui stat. De asemenea, el are obligaţia de a veghea ca tribunalele sale să stabilească, din oficiu, respectarea imunităţii celorlalte state, pe care ele trebuie să le respecte. Se consideră o procedură în faţa tribunalului unui stat, intentată împotriva altui stat, dacă el este citat ca parte în procedura respectivă, sau fără să fie citat, prin procedura respectivă se urmăreşte să se aducă atingere drepturilor, bunurilor, intereselor sau activităţii statului străin (art. 6). Proiectul de articole cuprinde şi reglementări referitoare la cazurile când un stat nu poate invoca imunitatea de jurisdicţie în faţa tribunalului altui stat. Un caz este atunci când un stat a consimţit, în mod expres (printr-un acord internaţional, contract scris, printr-o declaraţie făcută în faţa tribunalului altui stat sau printr-o comunicare scrisă adresată acestuia) că acceptă jurisdicţia sa. Un alt caz este când statul a început el procedura în faţa unui tribunal al altui stat, sau a intervenit în acea procedură, sub orice formă (art. 7 şi 8). Statele nu pot invoca imunitatea lor de jurisdicţie în cazul tranzacţiilor comerciale, contractelor de muncă încheiate între un stat şi o persoană fizică, în cazul acţiunilor de reparaţie pecuniare sau alte despăgubiri, pentru daunele provocate, sau în cazul navelor proprietate de stat sau exploatate de un stat. De asemenea, statele nu pot invoca imunitatea lor de jurisdicţie în cazul când a încheiat un acord scris cu o persoană fizică sau juridică, pentru a supune arbitrajului, contestaţiile privind o tranzacţie comercială (art. 17). Tribunalele unui stat nu pot lua măsuri de constrângere împotriva bunurilor unui stat străin (art. 18).

51

52

53

CAPITOLUL III NEUTRALITATEA STATELOR a) Noţiune Din punct de vedere juridic, neutralitatea reprezintă un fenomen interesant ca formă de manifestare a voinţei unor state de a sta temporar sau permanent în afara conflictelor militare (pe perioada desfăşurării acestor conflicte). Noţiunea este veche in practica internaţională, ea apărând si evoluând in legătură cu războiul, deşi treptat, conţinutul ei s-a schimbat, astăzi fiind folosita in mai multe accepţiuni. Intr-o prima etapa, a desemnat poziţia unui stat care nu lua parte la război. Ulterior s-a dezvoltat concepţia neutralităţii permanente, atât in timp de pace cat si in timp de război, indiferent intre ce state s-ar declanşa. După atitudinea fata de beligeranţi, neutralitatea poate fi imparţiala sau diferenţiata. O forma a neutralităţii care s-a dezvoltat in zilele noastre a fost cea a neutralităţii pozitive, respectiv a neutralităţii pozitive, respectiv a neutralităţii in timp de pace. In perioada actuala a constituit o contribuţie la preîntâmpinarea războiului, la menţinerea păcii. Prima reglementare care cuprindea reguli privind drepturile statelor neutre in comerţul maritim, a fost “Consolato el Mare”, culegere de reguli de la Barcelona (in jurul anului 1494). Hugo Grotius52 a susţinut teza neutralităţii diferenţiate, in sensul ca statul neutru nu trebuia sa sprijine un stat care ducea un război nedrept. Ulterior, concepţia in secolele al XVIII-lea si al XIX-lea nu mai face distincţie intre războaiele juste si nejuste. Obligaţia de imparţialitate a neutrilor a fost consacrata in convenţiile de la Haga din 1907 privind regulile ducerii războiului. b)Forme b).1. “Clasică” Neutralitatea “clasică” a mai fost denumită în doctrină şi “ocazională”, întrucât a fost practicată, de regulă, pentru evitarea implicării în anumite conflicte militare. Din punctul de vedere al consacrării sale prin norme de drept internaţional, acest tip de neutralitate a fost reglementat, la început, în legătură cu regulile de purtare a războiului pe mare, prin Declaraţia de la Paris din 1856, apoi prin Tratatul de la Washington, din 1871, încheiat între Anglia şi Statele Unite, dar mai ales prin Convenţiile de la Haga din 1907 privind regulile de purtare a războiului. 52

Hugo Grotius “Despre dreptul războiului si al păcii”

54

În esenţă, statul neutru, în schimbul garantării prin tratate a independenţei şi integrităţii sale teritoriale, se obligă să nu intre în vreo alianţă militară (cu excepţia cazului când ar fi atacat) şi să nu-şi asume obligaţii internaţionale care să-l implice indirect în conflict. Mai exact, statul neutru trebuia să se supună următoarelor cerinţe de comportament: a) abţinerea, care îl obliga să nu participe la ostilităţi şi să nu sprijine în nici un fel operaţiunile militare; b) prevenirea, care îl obliga să ia măsuri pentru a împiedica desfăşurarea oricăror operaţiuni militare pe teritoriul său; c) imparţialitatea, care îi impunea să trateze în mod egal părţile în conflict.53 b).2. Permanentă Neutralitatea permanenta — “este situaţia in care se afla unele state ce si-au asumat obligaţia permanenta de a nu participa la alianţe militare, de a nu permite baze militare pe teritoriul lor sau de a permite folosirea acestuia in scopuri militare. Deci un stat cu un asemenea este definitive si totalmente in afara circuitului militaro-politic. Au un asemenea statut Elveţia si Austria”.54 Neutralitatea permanentă trebuie să rezulte din acte interne ale statului ce îşi asumă acest statut. Acestea pot fi dispoziţii constituţionale, declaraţii sau legi interne speciale, care sunt urmate de acte internaţionale de recunoaştere şi “garantare” a acestui statut din partea altor state, mai ales a marilor puteri, exprimate individual ori colectiv. Un stat este considerat ca bucurându-se de neutralitate permanentă dacă el se angajează să rămână neutru în orice războaie ce ar putea interveni în alte state. El nu are dreptul să aparţină vreunei alianţe militare. Principalul drept al statului cu regim de neutralitate permanentă constă în dreptul la autoapărarea individuală şi colectivă, în acre scop el poate utiliza propriile sale forţe armate şi poate cere ajutorul altor state, în cazul în care statutul său de neutralitate ar fi nesocotit. b).3. Eventuală Neutralitatea eventuala — reprezintă atitudinea de neutralitate a unui stat sau a unor state fata de un anumit război. Un exemplu in acest sens constituie atitudinea Japoniei si Turciei fata de conflictul din Israel si Statele Arabe din 1967. b).4. Imparţială Neutralitatea imparţiala — “atitudinea de neutralitate a unui stat sau a unor state fata de toţi participanţii la un conflict. A fost reglementata prin convenţiile de la Haga (din anul 1899 si 1907). Conform prevederilor acestei convenţii, statul neutru are, in timp de război, obligaţia sa adopte o poziţie egala fata de beligeranţi, nefavorizând pe niciunul dintre ei”55.

53

V. P. Reuter, Drept internaţional public, pag. 554 şi 555

54

Andronovici C, “Drept internaţional public”, Editura Graphix, Iaşi 1993, p. 30

55

Andronovici C, “Drept internaţional public”, Editura Graphix, Iaşi 1993, p. 35

55

După consacrarea principiului nefolosirii forţei sau ameninţării cu forţa in relaţiile internaţionale (principiul neagresiunii) si a încetării drepturilor statelor de a porni război, considerat drept fundamental al lor, conceptual asupra neutralităţii s-a schimbat. In perioada de după cel de-al Doilea Război Mondial, a apărut si se dezvolta conceptual neutralităţii diferenţiate. b).5. Diferenţiată Neutralitatea diferenţiată — se înţelege nu numai neparticiparea unui stat la conflictul armat (război), dar si îndatorirea acestui stat de a acorda ajutor nemilitar statului victima a agresiunii si de a nu sprijini statul agresor. Aceasta concepţie asupra neutralităţii se bazează nu numai pe principiul neagresiunii, ci si pe calificarea războiul de agresiune drept cea mai grava crima împotriva omenirii. De aceea se impune a se face deosebirea intre agresor si victima agresiunii. Ei nu sunt egali din punct de vedere al statutului lor juridic si nu se mai poate admite o poziţie imparţiala fata de ei. Nu este admisa o atitudine de neutralitate fata de statul care săvârşeşte o crima internaţionala. b).6. Pozitivă Neutralitatea pozitiva (sau active sau neangajare sau nealiniere) — accepţiune noua a noţiunii de neutralitate, concretizata astăzi intr-o ampla atitudine declarata a unui mare număr de state, de neangajare militară. Statele nealiniate (si mai ales acţiunea lor, denumita mişcare de nealiniere) au început sa apară după Conferinţa tarilor afro-asiatice de la Bandung (1955). Pornind de la ideea de neutralitate si neutralism, nealinierea se defineşte printr-o poziţie de nealiniere la alianţe si blocuri militare si printr-o politica de independenta. Conferinţa de la Cairo (1961) si prima conferinţa a şefilor de state sau de guverne a tarilor nealiniate (Belgrad) au stabilit o serie de criterii ale nealinierii, intre care: promovarea unei politici independente, acordarea de sprijin mişcărilor de eliberare naţionala, neparticiparea la alianţe politico-militare, neparticiparea la alianţe bilaterale cu marile puteri, respingere instalării de baze străine pe teritoriul naţional. Ulterior la conferinţele de la Cairo (1964), Lusaka (1970), Alger (1973), Colombo (1976), Havana (1979) etc, obiectivele si principiile mişcării de nealiniere au fost dezvoltate, fără a se ajunge sa fie elaborate sub forma unui statut de drept internaţional. Din cauza conflictelor armate si restructurării Iugoslaviei, care a jucat un rol principal in cadrul mişcării de nealiniere, aceasta se afla in prezent intr-o situaţie de criza.

III.1. STATUL PERMANENT NEUTRU 56

Neutralitatea permanentă a unui stat este statutul special, pe care-l poate adopta un stat, pe baza unui act internaţional acceptat de el. In temeiul acestui statut, statul respectiv se obliga sa nu participe la războaie internaţionale, iar in timp de pace sa nu participe la alianţe militare sau alte acţiuni de pregătire a unui război si sa nu întreprindă acţiuni discriminatorii in relaţiile internaţionale, contrare cooperării paşnice intre state si popoare. Potrivit dreptului internaţional clasic, neutralitatea desemna in general, statutul unui stat de neparticipare la război, ceea ce constituia o neutralitate ocazionala. Mai târziu in secolul al XIXlea, este formulat statutul de neutralitate permanenta, care, in epoca actuala a dobândit noi dimensiuni. Neutralitatea la care ne referim are următoarele caracteristici: a) caracter permanent — statului care adopta un asemenea statut ii este interzis sa participe la orice fel de conflict armat ori sa devină teatrul unor ostilităţi militare; b) se aplica entităţilor statale si nu unor teritorii, ceea ce o deosebeşte de statutul de neutralizare; c) constituie un statut juridic si nu o simpla stare de fapt, izvorul sau temeiul sau fiind de natura complexa, atât convenţionala (tratat internaţional) cat si act unilateral (lege interna sau declaraţie). Exista părerea ca acest statut se obţine fie pe cale convenţionala, printr-un tratat internaţional, fie pe cale unilaterala, printr-un act intern, lege sau declaraţie expresa. O distincţie neta intre aceste doua surse nu credem, aşa cum s-a subliniat, ca se poate face, un statut de neutralitate nu se poate obţine printr-o sursa sau prin alta. Un tratat internaţional, intr-o asemenea situaţie, fără manifestarea expresa a statului in cauza, ar putea fi considerat ca un act ce lezează suveranitatea acestuia, o manifestare unilaterala de voinţa in aceasta privinţa, fără acordul celorlalte state poate fi interpretata cel mult ca o manifestare de fapt, de neangajare, lipsind de garanţii reale recunoaşterea si respectarea internaţionala a unui asemenea statut. Ori neutralitatea permanenta se constituie ca un statut juridic al unui stat suveran, statut realizat prin libera sa voinţa si acceptat, recunoscut ca atare de celelalte state. Statutul de neutralitate permanenta adoptat de un stat, in mod liber, nu constituie o limitare a suveranităţii sale si, in consecinţă, nici o ştirbire a calităţii sale de subiect de drept internaţional public. In concepţia vechiului drept internaţional si a doctrinei sale, care consacrau ca unul din drepturile fundamentale ale unui stat-dreptul de a porni război, statutul de neutralitate permanenta era considerat ca o limitare a suveranităţii statului, deoarece îl lipsea de unul dintre drepturile sale fundamentale. Statul care adopta statutul special de neutralitate permanenta îşi păstrează toate drepturile care decurg din suveranitatea sa, din prevederile dreptului internaţional public, cum sunt: respectarea personalităţii sale internaţionale de către celelalte state si subiectul de drept

57

internaţional, a integrităţii sale teritoriale, dreptul de a avea forte armate56 si dreptul la autoapărare, daca este atacat de un alt stat, de a încheia tratate internaţionale si de a participa la orice tratat internaţional ca si la organizaţii internaţionale etc. Statul cu neutralitate permanenta are si următoarele obligaţii principale: sa nu participe la alianţe militare, politice sau economice care pregătesc acţiuni agresive, sa nu permit ape teritoriul sau staţionarea de trupe străine sau crearea de baze militare ale altor state, sa nu deţină, sa nu producă si sa nu experimenteze arme nucleare, sa promoveze o politica externa de cooperare paşnica cu toate celelalte state ale comunităţii internaţionale, sa păstreze neutralitatea si in timp de conflict armat internaţional. În practica statelor si in dreptul internaţional, neutralitatea permanenta s-a cristalizat relativ târziu, la începutul secolului al XIX-lea, fiind precedată de neutralitatea ocazionala in timp de război, fata de un anumit conflict armat. Asumarea de către un stat, pe baza convenţională, a obligaţiei de a nu participa la nici un conflict armat a transformat neutralitatea ocazionala intr-una permanenta (mai este folosit si termenul de perpetua57), intr-un statut de drept internaţional consacrat prima data cu privire la Elveţia58, in Declaraţia din 20 martie 1815 a Congresului de la Viena59. Era vorba de o neutralitate garantata de marile puteri, recunoscuta ca atare si de celelalte state. În istoria dreptului internaţional au mai avut statut de neutralitate permanenta: Belgia (1831-1919) garantata de marile puteri (Franţa, Marea Britanie, Prusia si Austria) in 1839 si Luxemburgul (1867-1919), a cărui neutralitate a fost declarata prin tratatul de la Londra in 186760. În prezent, în afara de Elveţia, statut de neutralitate permanentă are şi Austria, statut recunoscut in 1980 prin declaraţiile marilor puteri61. Mai recent, acest statut a fost adoptat pe baza 56

In acest sens, se distinge neutralitatea armata (Elveţia, Austria, Laos) de neutralitatea dezarmata, cum a fost aceea

a Luxemburgului 57

Expresia de “neutralitate perpetua”, folosita de unii autori este mai putin adecvata decât aceea de “neutralitate

permanenta”, deoarece, aşa cum a dovedit practica istorica, este vorba de un statut juridic fara perpetuitate in timp, putând înceta prin voinţa unilaterala si acordul statelor terţe 58

Neutralitatea Elveţiei are rădăcini istorice adânci, ea fiind proclamata de Elveţia printr-o declaraţie inca din

1546,recunoscuta prin Tratatul de la Utrecht (1713), a fost consacrata si garantata prin declaratia din 1815, totodată reafirmata in 1919 prin tratatul de la Versailles 59

Neutralitatea permanenta a Elveţiei a fost reafirmata in art.435 al Tratatului de la Versailles si in art.375 al

Tratatului de la Saint – Germain, din 1919 60

Încălcata in 1914 de Germania, putere garanta, neutralitatea Belgiei a încetat in 1919, atât prin manifestarea de

voinţa a Belgiei in acest sens, cat si prin dispoziţiile tratatelor de pace din 1919. Neutralitatea Luxemburgului a încetat sa mai fie garantata in 1919, prin Tratatul de la Versailles (art.14) din 1919, dar guvernul luxemburghez a continuat sa promoveze o neutralitate recunoscuta, pana la invadarea teritoriului sau de trupele hitleriste in 1940 61

Tratatul de stat încheiat in 15 mai 1955 de marile puteri cu privire la Austria nu cuprinde nici o dispoziţie

referitoare la neutralitatea acesteia. Un acord intre acela patru mari puteri (U.R.S.S, Marea Britanie, U.S.A, Franţa)

58

unui schimb de documente intre Malta si Italia la 15 septembrie 1980.Conform acestor documente, Italia garantează statutul Maltei de stat neutru, in mod permanent. În cursul evoluţiei istorice, neutralitatea permanenta cunoaşte un proces de diferenţiere, atât in timp de război cat si in timp de pace. Astfel, in caz de conflict armat, in temeiul dreptului internaţional contemporan care interzice războiul de agresiune, statul permanent neutru poate promova o politica favorabila victimei agresiunii si defavorabila statului agresor62. In cazul când împrejurările concrete nu permit determinare agresorului intr-un conflict armat, se păstrează obligaţia unei neutralităţi nediferenţiate faţă de statele beligerante. În timp de pace, statul permanent neutru poate participa la tratate, conferinţe si organizaţii internaţionale, de promovare a cooperării cu toate statele fără nici o deosebire. Concepţia si practica actuala a neutralităţii permanente exclude izolarea statului neutru de problemele păcii si securităţii internaţionale. Statele care au recunoscut neutralitatea permanenta au obligaţia de a respecta suveranitatea, independenta naţionala si integritatea teritoriala a statului permanent neutru, de a întreţine cu acesta relaţii normale de cooperare, de a nu-l atrage in alianţe militare si de a nu instala pe teritoriul sau baze militare. După crearea ONU, Elveţia n-a devenit membra a organizaţiei decât foarte târziu (9 martie 2002), considerând, pana atunci, incompatibil statutul sau cu obligaţiile prevăzute de Capitolul VII al Cartei pentru statele membre, de a participa la sancţiunile adoptate împotriva unui stat agresor. Austria a devenit, din 1985, membra ONU, fără nici o rezerva, considerând ca aceasta calitate a sa nu se afla in contradicţie cu sistemul masurilor colective prevăzute de Carta ONU. Prin aceasta s-a accentuat caracterul diferenţiat al neutralităţii permanente in dreptul internaţional contemporan.

si Austria prevede obligaţia respectării neutralităţii permanente a Austriei, consacrata in legea Parlamentului austriac din 26 octombrie 1955. Prin declaraţii simultane, făcute separat la 6 decembrie 1955, marile puteri recunosc neutralitatea Austriei, recunoscuta si de alta state-la 1 iulie 1956 era recunoscuta de 53 de state. In ceea ce priveşte neutralitatea permanenta a Laosului, prin Declaraţia de la Geneva, din 23 iulie 1962 asupra neutralităţii Laosului, semnata de ce 12 state participante la Conferinţa privind Laosul, se ia act de declaraţia in acest sens a guvernului laoţian, din 9 iulie 1962 .Acordul general de la Paris, din 1973, asupra restabilirii păcii in Vietnam reafirma, in art.20, neutralitatea Laosului, care insa, datorita situaţiei internaţionale din zona, n-a devenit activa 62

Aceasta tendinţa a apărut înainte de Al Doilea Război Mondial in practica S.U.A. In 1935, Congresul american a

adoptat actul de neutralitate (the Netrality Act), lege prin care se interzicea vânzarea de arme către orice stat aflat in război. După 1939 pana la intrarea in război (1941), S.U.A abandonează poziţia sa imparţiala, adoptând o atitudine diferenţiata caracterizata prin vânzarea, închirierea si împrumutul de armament numai catre statele victime ale agresiunii hitleriste (Marea Britanie, Uniunea Sovietica). Elveţia a derogat de la neutralitatea sa tradiţionala, nediferentiata când, prin acordul din 8 martie 1945, cu puterile aliate, s-a obligat sa interzică tranzitul pe teritoriul sau de cărbune german spre Italia si sa blocheze valorile germane aflate in băncile elveţiene

59

III.2. NEUTRALITATEA ÎN EPOCA CONTEMPORANĂ Unele evoluţii în relaţiile internaţionale şi în dreptul internaţional contemporan au determinat anumite modificări în definirea neutralităţi şi regimului său juridic. Astfel, interzicerea utilizării forţei în relaţiile internaţionale, (art. 2, al. 3 din Carta O.N.U.), respectiv excluderea războiului ca modalitate de soluţionare a diferendelor dintre state (Pactul Briand – Kellog, 1928), precum şi definirea, în 1974, printr-o rezoluţie a Adunării Generale a O.N.U., a agresiunii armate, reprezintă evoluţii care impun statelor neutre să-şi modifice atitudinea, în cazul unui eventual conflict militar în funcţie de conduita beligeranţilor. Statul neutru va continua astfel să respecte obligaţiile de abţinere şi prevenire faţă de statul permanent neutru va fi îndreptăţit să acorde sprijin statului victimă a unei agresiuni. În acest sens, neutralitatea contemporană este calificată drept o neutralitate diferenţiată. Regimul juridic actual al neutralităţii în caz de conflicte armate dobândeşte o serie de elemente noi, ţinând seama şi de progresele înregistrate în tehnicile de luptă şi mijloacele de purtare a războiului, în special de pericolul pe care îl reprezintă armele nucleare. Toate acestea impun statului neutru următoarele obligaţii:63 -

să nu participe la alianţe militare, politice sau economice care au ca scop pregătirea războiului;

-

să nu permită folosirea teritoriului lor pentru pregătiri militare, inclusiv amplasarea de baze militare străine, depozite, manevre militare sau alte asemenea utilizări;

-

să nu deţină, să nu producă şi să nu experimenteze armament nuclear;

-

să ducă o politică de colaborare activă cu toate statele.

III.3. POLITICA DE NEUTRALITATE ACTIVĂ Este important să se facă distincţia între statutul juridic de neutralitate permanentă şi o politică de neutralitate activă, pe care unele state decid să o urmeze în anumite perioade ori în conjuncturi internaţionale determinate. Dintre statele care au urmat în ultima perioadă o politică de 63

V. G. Geamănu, Drept internaţional public, vol. I, pag. 295

60

neutralitate activă menţionăm cazul Suediei şi Finlandei. Ne găsim în prezenţa unor opţiuni de politică externă, care nu au însă o consacrare juridică. Prin politica de neutralitate activă s-au urmărit, în special în perioada “războiului rece”, în care relaţiile internaţionale erau dominate de rivalitatea şi tensiunile dintre cele două blocuri politico – militare, obiective generale precum dezarmarea, securitatea şi cooperarea, apărarea unor interese specifice statelor mici şi mijlocii.

CAPITOLUL IV RECUNOAŞTEREA STATELOR 61

a) Consideraţii generale În viaţa internaţională apar state noi sau au loc mişcări sociale – chiar revoluţii64 - care duc la schimbarea unor guverne sau chiar a regimului politic, care ridică problema recunoaşterii lor.65 Recunoaşterea este una din noţiunile de drept internaţional cel mai greu de definit pentru că în acest domeniu, datorită diversităţii practicilor statale, nu s-au putut desprinde reguli cutumiare clare. Pe de o altă parte, date fiind problemele fundamentale pe care le ridică, recunoaşterea a fost adesea utilizată de anumite state ca instrument de politică externă pentru a exprima aprobarea sau dezaprobarea faţă de noile situaţii care se produc în viaţa internaţională. În dreptul internaţional, recunoaşterea reprezintă actul unilateral care emană de la un stat, prin care acesta constată apariţia sau existenţa altui stat, pe scena vieţii internaţionale. Actul recunoaşterii reprezintă un act de suveranitate al statelor, un drept al unui stat si nu o obligaţie a acestuia. În literatura de specialitate se discută valoarea actului de recunoaştere internaţională a noului stat şi efectele sale. Recunoaşterea este un act declarativ şi nu un act constitutiv de drepturi, statul recunoscut nu dobândeşte personalitate juridică din momentul recunoaşterii sale, ci din cel al formarii sale ca stat. Prin actul recunoaşterii, statul stabileşte relaţii oficiale (diplomatice si consulare) cu statul care face obiectul recunoaşterii. Recunoaşterea poate fi expresă, atunci când recunoaşterea se face printr-un act scris, oficial care este comunicat statului vizat; poate fi tacită, atunci când din comportamentul statului rezultă intenţia sa de a recunoaşte un alt stat (de exemplu, încheie un tratat cu acesta). Dintre situaţiile noi care pot influenţa raporturile juridice dintre state şi pun problema recunoaşterii, menţionăm: crearea unui nou stat, instalarea unui nou guvern într-un stat existent, o modificare teritorială, statutul de neutralitate al unui anumit stat sau teritoriu, apariţia unei stări insurecţionale. Atunci când este vorba de recunoaşterea statelor şi guvernelor, aceasta dobândeşte o însemnătate deosebită, atât ca instrument juridic cât şi ca act politic al statului. Din punct de vedere istoric, problema recunoaşterii statelor sau guvernelor a căpătat o semnificaţie aparte, juridică, dar mai ales politică, în prima parte a secolului al XIX – lea, după 1815, când s-a constituit “Sfânta Alianţă”. În această perioadă, dreptul internaţional era adesea privit ca aplicându-se, în principal, între statele europene “civilizate”. Alte state erau admise în “club” numai dacă erau “alese” de către “membrii” acestuia, iar “alegerea” lua forma recunoaşterii.66 Alte momente în care problema recunoaşterii a jucat un rol important în relaţiile 64

Cum au fost revoluţiile din Europa Centrală şi de Est din anii 1989 - 1991

65

Prin care se acceptă şi apreciază schimbarea sau dimpotrivă

66

Michael Akehurst, A Modern Introduction to international Law, London, 1985, pag. 59, 60.

62

dintre state le reprezintă constituirea Uniunii Sovietice, Republicii Populare Chineze şi, mai recent, dezmembrarea URSS şi formarea unor noi state independente, desprinse din Iugoslavia. De mai multă vreme nu mai există teritorii fără stăpân, nesupuse jurisdicţiei suverane a unui stat sau altul. În consecinţă, apariţia unui nou stat, care să pună problema acceptării sale ca subiect de drept internaţional, prin intermediul recunoaşterii, poate apare numai ca rezultat al următoarelor împrejurări: a) dizolvarea sau dezmembrarea unui stat;67 b) separarea unor părţi dintr-un stat, prin secesiune;68 c) regruparea de state, existente anterior, într-o nouă entitate.69 b) Recunoaşterea statelor După cum s-a arătat într-o altă secţiune a acestui capitol, statul poate lua naştere ca subiect nou în ordinea juridică internaţională, numai prin întrunirea, cumulativ, a trei elemente constitutive: teritoriu, populaţie şi guvern. Întrunirea celor trei elemente materiale ce marchează existenţa unui stat ar părea că este deajuns pentru a asigura manifestarea lui ca entitate independentă şi suverană. Problema care se pune nu ţine însă de constatarea creării şi existenţei unui nou stat, ci de a cunoaşte care sunt consecinţele juridice ale recunoaşterii de către celelalte state a acestui nou venit în cadrul societăţii internaţionale. Prin această prismă putem defini recunoaşterea unui nou stat ca un act unilateral prin acre unul sau mai multe state admit, explicit sau tacit, că ele consideră o nouă entitate juridică ca stat şi că, în consecinţă, îi recunosc această personalitate juridică internaţională, respectiv capacitatea de a obţine drepturi şi de a contracta obligaţii internaţionale. Recunoaşterea statelor este deci o manifestare de voinţă a unui stat, subiect de drept internaţional, care priveşte un alt stat. Organizaţiile internaţionale, acre sunt şi ele subiecte de drept internaţional, nu sunt susceptibile a fi recunoscute, datorită modalităţilor lor specifice de constituire şi caracteristicile lor. c) Caracterul discreţionar al recunoaşterii

67

Marea Columbie, dizolvată în 1829 – 1831, fusese formată cu zece ani mai devreme, ca o confederaţie cuprinzând

Venezuela, Noua Grenadă şi Ecuador. Federaţia Rhodesiei şi Nzassaland, constituită în 1953, a fost dizolvată în 1963. Cehoslovacia, constituită în urma dezmembrării imperiului austro – ungar, a fost dizolvată în decembrie 1992. În toate cele trei exemple citate, deciziile de dizolvare au fost urmate de apariţia unor state separate, ca noi subiecte de drept internaţional. 68

Secesiunea Cubei de Spania în 1898, a Republicii Panama de Columbia în 1903, a Pakistanului de India în 1947, a

Republicii Singapore de Malaezia în 1965, a Bangladeshului de Pakistan, etc. 69

Republica Arabă Unită, creată în 1958 prin unirea Siriei şi Egiptului, dar dizolvată doi ani şi jumătate mai târziu;

unirea celor două state germane, în 1990

63

În privinţa caracterului actului de recunoaştere au fost formulate opinii divergente. S-a susţinut astfel că recunoaşterea ar avea caracterul unui act politic discreţionar din partea statului de la care emană, neluând în considerare criterii juridice, ci considerente proprii, cum ar fi interesele sale politice, de securitate, sau economice. Uneori, motivaţia nerecunoaşterii, care întăreşte ideea caracterului discreţionar al acestui act, a fost de natură ideologică. Este cazul nerecunoaşterii, imediat după crearea sa, a Republicii Populare Chineze, sau recunoaşterii “în trepte”, întâi de facto şi mai târziu, de jure a constituirii Uniunii Sovietice, după revoluţia din 1918. Este adevărat că statul autor al recunoaşterii nu are nici o obligaţie juridică care să-i impună recunoaşterea unui alt stat şi, în acest sens, se poate considera că recunoaşterea este un act discreţionar. Dar, calificarea recunoaşterii ca discreţionară nu are numai o asemenea conotaţie. Acordarea recunoaşterii ca discreţionară nu este neapărat o acţiune arbitrară sau o concesie pur politică, deşi, în acest domeniu, jocul intereselor politice apare cu pregnanţă, ci este efectuată sau refuzată în conformitate cu anumite principii juridice.70 Statul care efectuează recunoaşterea dispune de o serioasă libertate de apreciere, dar acordarea acesteia trebuie să fie totuşi conformă cu reguli şi principii juridice. Statele nu pot recunoaşte o situaţie internaţională care contravine unei norme imperative, de jus cogens, rezultând, de pildă, în urma folosirii forţei armate, deci dintr-un act ilicit din punct de vedere al dreptului internaţional. Ideea obligaţiei nerecunoaşterii în situaţiile de încălcare a principiului nerecurgerii la forţă, îşi găseşte originea în doctrina Stimson, (după numele secretarului de stat al SUA). În anul 1931, trupele japoneze au creat, în Manciuria, un stat marionetă – Manciuko – pe un teritoriu ce aparţinea Chinei. Guvernul american, a cărui opinie că Japonia a comis o agresiune a fost împărtăşită de toate statele, a informat guvernul japonez că nu va recunoaşte anexarea, de fapt, a Manciuko, întrucât este în contradicţie cu prevederile Pactului Briand – Kellog din 1928, care punea războiul în afara legii. Demersul american a obţinut girul Societăţii Naţiunilor, care a adoptat o rezoluţie în care se arată că, “este obligatoriu pentru membrii Societăţilor Naţiunilor să nu recunoască nici o situaţie, tratat sau acord care ar putea fi obţinute prin mijloace contrare Pactului Societăţii şi Pactului de la Paris” (Pactul Briand - Kellog). În cadrul O.N.U., interdicţia de a recunoaşte situaţiile obţinute prin folosirea forţei a căpătat o şi mai mare amploare. Astfel, în “Declaraţia referitoare la principiile dreptului internaţional privind relaţiile prieteneşti şi cooperarea între state potrivit Cartei Organizaţiilor Naţiunilor Unite”, se precizează: “nici o achiziţie teritorială obţinută prin ameninţare sau folosire a forţei nu va fi recunoscută ca legală” (A. G. O.N.U., Rez. 2625 - XXV). 70

V. Oppenheim, Drept internaţional public, pag. 130, care invocă o bogată practică arbitrală în acest sens.

64

Legalitatea nerecunoaşterii situaţiilor obţinute prin forţă decurge din principiul interdicţiei recurgerii la forţă.71 Dar se mai bazează, aşa cum o dovedeşte condamnarea de către comunitatea internaţională a anexării forţate a Kuweitului de către Irak, pe dreptul popoarelor la autodeterminare, apreciat ca unul din principiile fundamentale ale dreptului internaţional.72 În concluzie, deşi recunoaşterea este un act discreţionar al statului care urmează să recunoască un nou stat în calitate de subiect de drept internaţional, emiterea sau refuzul emiterii acestui act trebuie să se bazeze pe principii şi norme general acceptate ale dreptului internaţional. d) Elemente noi privind recunoaşterea O reevaluare a problematicii recunoaşterii de către statele membre ale Uniunii Europene a fost prilejuită de evenimente care au avut loc în fosta Uniune Sovietică şi Iugoslavia după 1990. În decembrie 1991, miniştrii de externe ai acestor ţări au adoptat, la Bruxelles, două declaraţii: prima, referitoare la recunoaşterea noilor state din Europa de Est şi Uniunea Sovietică, 73 iar cea de a doua, privind situaţia din fosta Iugoslavie. În prima declaraţie, Consiliul de miniştri al Comunităţii Europene a stabilit, pentru noile state din Europa de Est şi fosta URSS, drept condiţii ale recunoaşterii, următoarele cerinţe: a) respectarea dispoziţiilor Cartei ONU, ca şi ale Actului final de la Helsinki (1975) şi Cartei de la Paris pentru o nouă Europă (1990) cu privire la statul de drept, democraţie şi drepturile omului; b) garantarea drepturilor grupurilor etnice şi naţionale precum şi ale minorităţilor, în conformitate cu angajamentele asumate în cadrul C.S.C.E; c) respectarea inviolabilităţii tuturor frontierelor, care nu vor putea fi modificate decât prin mijloace paşnice şi prin acord comun; d) preluarea tuturor angajamentelor relevante referitoare la dezarmare şi neproliferarea nucleară precum şi la securitatea şi stabilitatea regională; e) angajamentul de a reglementa prin acord, inclusiv prin recurgerea la arbitraj, dacă este cazul, a tuturor problemelor privind succesiunea statelor şi disputelor regionale. Din modul cum s-a urmărit punerea în aplicare a criteriilor de mai sus, reiese ca principalele destinatare ale acestora au fost republicile desprinse din Iugoslavia. Astfel, in cadrul Conferinţei europene pentru pace în Iugoslavia, s-a creat o Comisie de arbitraj, care a furnizat organelor comunitare si statelor membre ale Uniunii Europene avize de specialitate privind 71

În ceea ce priveşte, nerecunoaşterea unor situaţii create prin violarea normelor imperative ale dreptului

internaţional, cum a fost, de exemplu, anexarea la URSS a celor trei republici baltice, la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, v., de exemplu, R. Kherad, La reconnaissance internationale des Etats baltes, în RGDIP, nr. 4/1992, pag. 861, 862 72

R. J. Dupuy, Drept internaţional public, pag. 65

73

“Declaraţia asupra liniilor directoare ale recunoaşterii noilor state în Europa de Est şi Uniunea Sovietică”

65

întrunirea condiţiilor de recunoaştere a ţărilor desprinse din Iugoslavia. Aceste avize nu ar fost luate in întregime în cosideraţie, iar in doua cazuri (Macedonia si Croaţia) s-a procedat altfel decât avizase Comisia de arbitraj. Pentru recunoaşterea republicilor desprinse din fosta URSS nu s-a creat un asemenea organ special. Exemplul iugoslav arata o evoluţie a factorilor de condiţionare a recunoaşterii in două direcţii: pe de o parte, spre multiplicarea acestor factori, iar pe de alta parte, spre conferirea unui caracter convenţional procesului de recunoaştere.74 Este poate prea devreme sa apreciem daca un asemenea grad de condiţionare poate fi generalizat la nivelul întregii comunităţi internaţionale, in aşa fel încât sa confere criteriilor respective caracter de norma de drept internaţional. e) Efectele recunoaşterii Deşi nu reprezintă o obligate din punct de vedere al dreptului internaţional, recunoaşterea, odată intervenita, nu este lipsita de efecte juridice. In privinţa întinderii si semnificaţiei acestora, in doctrina există, de multa vreme, o vie dezbatere axata pe întrebarea dacă recunoaşterea reprezintă un act constitutiv sau un act declarativ al exis-tentei statului recunoscut. Conform unei prime teze, recunoaşterea are un efect constitutiv in ceea ce priveşte calitatea de subiect de drept internaţional a statului recunoscut. Alături de teritoriu, populate si guvern, recunoaşterea ar fi un al patru-lea element constitutiv al statului. Fără acest element constituirea unui stat este considerata, in aceasta opinie, ca un proces in curs de desfăşurare. Astfel, după M. Green, "afirmarea independenţei juridice" ar fi o a patra condiţie a existenţei statului. O asemenea "afirmare" ar urma sa fie făcută individual de toate celelalte state, îndeplinirea acestei condiţii fiind apreciata in funcţie de numărul recunoaşterilor. (M. Green, Internaţional Law. Law of Peace) 1982, p. 36). Slăbiciunea tezei constitutive iese in evidentă atunci când este confruntată cu practica relaţiilor dintre state. Chiar si in cazul când un stat nu este încă recunoscut de alte state, el este totuşi subiect al unor drepturi şi obligaţii. El este, de exemplu, răspunzător faţă de alte state pentru prejudiciile produse acestora prin modul de administrare a teritoriului-sau, ori pentru acţiunile navelor sale în marea teritoriala a acestor state.75Pe de alta parte, chiar faţă de un stat înca nerecunoscut, celelalte state au anumite obligaţii, cum ar fi respectarea integrităţii sale teritoriale sau neintervenţia In treburile sale interne, decurgând din norme imperative de drept internaţional. 74

V. A. Pellet, L'activite de la Commission d'arbitrage de la Conference europeenne pour la paix en Yougoslavie, in

AFDI, 1993. 75

V. Paul Reuter, Droit international public, PUF, 1983, p. 178. Un stat nerecunoscut nu este considerat fara

nimanui; nu exista dreptul de a zbura deasupra teritoriului sau fara permisiunea sa, navele purtand pavilionul sau nu pot fi considerate fara nafionalitate. Vezi, in acelaji sens, Sb'rensen, Manual of Public International Law, 1968, p. 269; V. Duculescu, C. Stanescu, Caracterul institufiei recunoasterii statelor, !n "Eevista Romana de Drept", nr. 11, 1969.

66

In opinia reprezentanţilor celei de a doua teze, recunoaşterea are doar un efect declarativ, in sensul ca existenta unui stat nu este condiţional de actele de recunoaştere ale celorlalte state care, oricum, intervin ulterior momentului de la care se considera ca un stat nou devine membru al comunităţii internaţional. Un stat se constituie deci subiect de drept internaţional anterior recunoaşterii si numai daca si atunci când sunt întrunite cele trei elemente constitutive mai sus menţionate. În consecinţă, recunoaşterea sa din partea celorlalte state este un act declarativ. "Recunoaşterea nu are nici o valoare în ceea ce priveşte personalitatea noului stat, care depinde, in mod direct, de o situate de fapt. Noul stat, ca urmare a insaşi existenţei sale, se bucura de toate avantajele care decurg din dreptul internaţional general"76. S-au formulat si alte opinii, care admit ca recunoaşterea ar avea un efect constitutiv cu caracter juridic limitat, cel puţin în ce priveşte relaţiile cu statul de la care emana recunoaşterea. Se susţine, de asemenea, că recunoaşterea marchează începutul folosirii efective de drepturi si asumării de obligaţii internaţionale ale entităţii recunoscute. In realitate, după cum arată practica statelor, recunoaşterea este un act cu dubla semnificaţie: declarativ, in ceea ce priveşte existenta noului stat si constitutiv in ceea ce priveşte opozabilitatea acestei existente statului care a făcut recunoaşterea. Semnificaţia definitive a recunoaşterii rezulta cu claritate din caracterul obiectiv al condiţiilor de formare a statului nou (teritoriu, populate, guvern), indiferent daca alte state îl recunosc sau nu, iar cea constitutive din faptul ca numai prin recunoaşterea de către alte state, de preferinţă cat mai multe, noul stat se poate manifesta efectiv ca subiect de drept internaţional.77 f) Participarea la organizaţii internaţionale şi problema recunoaşterii Participarea la organizaţii internaţionale (guvernamentale), conferinţe internaţionale ca si la tratate multilaterale nu sunt considerate ca acte care semnifica recunoaşterea tacită a unui stat. În cadrul ONU si al altor organizaţii internaţionale (F.M.I., BIRD, de exemplu) participa ca state membre atât Israelul cat si ţările arabe, deşi Israelul nu este recunoscut de către toate aceste state. Probleme similare se ridica si în cazul admiterii unui nou stat în cadrul unei organizaţii internaţionale. În principiu, admiterea unei entităţi intr-o organizaţie internaţională, compusă din state, nu presu-pune neapărat că toţi ceilalţi membri ai organizaţiei respective recunosc aceasta entitate în calitate de stat.78 Admiterea într-o organizaţie interguvenamentală nu presupune nici recunoaşterea individuală de către statele membre, nici existenţa unei obligaţii in acest sens. 55 Cu toate acestea, când un stat membru votează în favoarea admiterii unui nou membru, în mod

76

V. R. Quadri, Le Droit International Public Positif, vol. I, 1961, p. 318

77

Oppenheim, op. cit., p. 133. In doctrina romana, in mod similar, G. Geamanu, op. cit.,vol. I, p. 209.

78

V. rezoluţia Adunării Generale a ONU nr. 396 (V).

67

implicit, îi recunoaşte acestuia din urma calitatea de stat. Invers, când un stat votează împotrivă, votul său poate fi considerat ca un refuz de recunoaştere a noii entităţi, ca stat. g) Recunoaşterea guvernelor Recunoaşterea guvernelor intervine atunci când un nou guvern se instalează prin forţă, ca urmare a unei revoluţii sau lovituri de stat, cu alte cuvinte atunci când se instalează un nou guvern prin ruperea legalităţii existente. Nu se pune problema recunoaşterii unui guvern atunci când acesta este instalat potrivit procedurilor constituţionale existente. ● Definiţie În cazul apariţiei unui nou stat, dacă acesta n-a fost recunoscut anterior, recunoaşterea guvernului înseamnă, implicit, si recunoaşterea noului stat. Tot astfel recunoaşterea unui stat implica eo ipso si recunoaşterea guvernului acestui stat. De altfel, personalitatea internaţională a statului anterior recunoscut nu este pusa sub semnul întrebării nici in cazul in care, intr-un moment sau altul, guvernul său nu este recunoscut. Pe baza celor de mai sus, am putea defini recunoaşterea unui guvern ca un act unilateral prin care un stat considera guvernul altui stat ca organ al autorităţii publice a acestui stat, capabil sa intermedieze relaţiile dintre cele doua state. ● Criterii ale recunoaşterii guvernelor Decizia de a recunoaşte un guvern, la fel ca si în cazul recunoaşterii statului, nu este determinată numai de raţiuni politice din partea statului de la care emană. In practica statelor in legătură cu recunoaşterea guvernelor, se aplica principiul sau criteriul efectivităţii, în sensul ca noul guvern este susceptibil de a fi recunoscut daca are autoritate asupra statului în cauză, îl controlează si se bucură de sprijinul majorităţii populaţiei, având deci perspective rezonabile de permanenţă.79 Statele pot să nu recunoască guverne ajunse la putere pe căi neconstituţionale, prin lovituri de stat, revolte, revoluţii, ori să se abţină să recunoască formal schimbări de guvern care au intervenit pe asemenea căi.80 În alte cazuri, din motive politice, unele legate de stabilitatea relaţiilor internaţionale, statele recunosc guverne ajunse la putere pe caile menţionate, din momentul când au fost stabilite in mod efectiv, apreciind ca legitimitatea constituţională nu poate fi considerata ca o cerinţă consacrată pentru recunoaşterea guvernelor.81 Un al doilea criteriu, pe lângă cel al efectivităţii, avut in vedere la recunoaşterea guvernelor, priveşte capacitatea guvernului ce urmează a fi recunoscut de a se achita de obligaţiile sale internaţionale.

79

Desigur, se poate considera ca nu este cazul sa se recunoasca un guvern care are autoritate asupra unui teritoriu

numai ca urmare sprijinului dat pe acel teritoriu de forfele armate ale unui alt stat. 80

V. Oppenhiem, op. cit., p. 152.

81

V. ibidem, p. 153 şi urm. pentru detalii, in practica statelor.

68

Astfel, multe state au refuzat sa recunoască guvernul Rusiei sovietice, pe motivul ca acesta nu înţelegea sa îndeplinească obligaţiile contractate de fostele guverne ale Rusiei si sa dea asigurări că se va abţine de a face propagandă subversivă in străinătate. Odată întrunite aceste doua condiţii, nu există motive, din punctul de vedere al dreptului internaţional ca un nou guvern să nu fie recunoscut. Aceasta nu înseamnă insa că statele ar avea o obligaţie imediata de a-1 recunoaşte, dar întârzierea recunoaşterii sau nerecunoaşterea echivalează cu un act de ingerinţă in treburile interne ale altui stat. În practică, nerecunoaşterea a fost adesea folosită pentru că mărea dezaprobarea diverselor state faţă de guvernele nou instalate în alte state. Aceasta practică a cunoscut o anumită notorietate în America Latină unde s-au născut şi unele doctrine asupra recunoaşterii guvernelor. Prima doctrină, cunoscută sub numele de doctrina Tobar, după numele unui diplomat ecuadorian, a inspirat încheierea a două tratate (unui in 1907 şi altul in 1923) între cinci state din America Centrală, prin care se reiterează teza legitimismului constituţional: recunoaşterea nu trebuie acordată niciunui guvern care a fost stabilit prin mijloace revoluţionare, "atâta timp cat reprezentanţii liber aleşi ai poporului ... nu au reorganizat ţara pe baze constituţionale". Tratele amintite, nerespectate întotdeauna pe perioada valabilităţii lor, nu mai sunt azi in vigoare. În sensul doctrinei Tobar notam şi declaraţia din 1913 a preşedintelui SUA, W. Wilson, potrivit căreia guvernul american nu va coopera decât cu guverne bazate pe respectul dreptului si consimţământul celor guvernaţi. Această teză, aplicată în special în timpul revoluţiei mexicane, a fost ulterior abandonată. Pentru a evita interpretarea că nerecunoaşterea unui nou guvern echivalează

cu o

dezaprobare a acestuia, in anul 1930, ministrul de externe al Mexicului, Estrada, a formulat o nouă teză, după care nerecunoaşterea noilor guverne ar presupune o imixtiune in afacerile interne ale altor state. Doctrina Estrada schimba, de fapt, caracterul actului recunoaşterii: din recunoaştere expresă in recunoaştere tacita, urmărind să se evite pronunţarea directă asupra schimbărilor de guvern din alte ţări. Estrada declara că guvernul mexican se va mărgini sa menţină sau sa retragă "când va considera oportun" agenţii diplomatici si va continua sa accepte, "de asemenea când va socoti oportun", agenţii diplomatici ai altor state, fără a emite judecăţii asupra dreptului altor naţiuni de a menţine sau înlocui guvernele sau autorităţile lor.82 După cum nerecunoaşterea guvernelor a fost de multe ori interpretată ca semn al unei dezaprobări, tot aşa recunoaşterea unui guvern străin poate fi apreciata ca semn al unei aprobări. De aceea, pentru a evita interpretări greşite, unele state, printre care SUA, Franţa, Spania si Marea Britanie, au adoptat politica de a nu recunoaşte niciodată guvernele ci numai statele. Avându-şi originea in doctrina Estrada, aceasta politica pare sa fie urmata si de alte state. 82

V. Jose Maria Ruda, Reconnaissance d'Etats et de Gouvernements, in M. Bedjaoui (coord.), op. cit., p. 480.

69

h) Recunoaşterea beligeranţei şi insurecţiei Atunci când are loc un război civil prelungit, statele terţe şi chiar guvernul statului in care se desfăşoară evenimentele pot recunoaşte unilateral insurgenţii in calitate de beligenţi. În acest caz cele două parţi în conflict vor aplica ostilităţilor legile războiului, in special normele dreptului umanitar. Recunoaşterea insurecţiei oferă rebelilor anumite drepturi, care se specifică in declaraţia de recunoaştere, in special a drepturilor ce rezulta din neconsiderarea lor drept criminali de drept comun. i) Formele recunoaşterii statelor şi guvernelor Actul recunoaşterii nu este supus unor condiţii de formă. Din practica statelor se desprind mai multe modalităţi prin care se realizează actul recunoaşterii: ● recunoaştere explicită si implicită (tacită); ● recunoaştere "de jure" si recunoaştere "de facto" ; ● recunoaşterea individuală si recunoaşterea colectivă. ● Recunoaşterea explicită şi implicită Actul recunoaşterii poate fi expres, constând intr-o declaraţie oficială, transmiterea unor mesaje, telegrame, note diplomatice, sau tacit, rezultând din anumite comportări sau acte juridice. Cel mai frecvent act de recunoaştere tacită constă in stabilirea de relaţii diplomatice intre statul care recunoaşte si cel recunoscut. O recunoaştere tacita intervine si in cazul in care un stat încheie un tratat bilateral cu statul nou. ● Recunoaşterea de facto şi recunoaşterea de jure Statele care acorda recunoaşterea fac deseori o distincţie intre recunoaşterea de jure si recunoaşterea de facto a statelor si guvernelor. Recunoaşterea de facto are un caracter limitat si provizoriu, prin raport cu recunoaşterea de jure care este deplina si definitiva (irevocabila). Recunoaşterea de facto intervine atunci când, din punctul de vedere al statului care o acordă, noua autoritate, deşi independentă si exercitând o putere efectiva pe teritoriul sub controlul ei, nu are suficienta stabilitate sau nu oferă încă asigurări care sa fie conforme cu alte cerinţe ale recunoaşterii.83Această recunoaştere este considerată ca aplicabila in cazul statelor si guvernelor noi. La ea se poate recurge şi în alte împrejurări, precum extinderea teritoriului unui stat sau absorbirea de către acesta a unui stat anterior independent. Recunoaşterea de facto a unui guvern poate fi limitata la regiunile care se află sub controlul sau efectiv. In general, situaţiile cărora li se aplica aceasta recunoaştere nu satisfac pe deplin cerinţele unei recunoaşteri definitive, de jure. Ea are un caracter provizoriu, iar daca provizoratul se prelungeşte ea poate fi retrasă. 83

De exemplu recunoaşterea de facto de catre Marea Britanie a guvernului spaniol nationalist (Oppenheim, op. cit.,

p. 455 şi urm.).

70

Distincţia intre recunoaşterea de facto şi cea dejure nu operează in următoarele condiţii: - măsurile legislative şi alte măsuri interne ale autorităţii de facto sunt luate in considerare in mod egal de instanţele judecătoreşti ale statului de la care emana recunoaşterea, ca si cele ale unui stat recunoscut dejure; - statul si guvernul recunoscut de facto se bucura de imunitate de jurisdicţie la tribunalele statului de la care emana recunoaşterea si răspunderea statelor pentru fapte ilicite este aceeaşi indiferent de calitatea recunoaşterii Cu toate acestea, distincţia între recunoaşterea de jure şi de facto poate avea consecinţe juridice in ceea ce priveşte aspectele externe ale entităţii recunoscute. Un exemplu în acest sens este următorul: in 1937, Marea Britanie a recunoscut de facto guvernarea Abisiniei de către Italia, dar a continuat să recunoască si guvernul abisinian. Ca urmare, Marea Britanie a recunoscut că Italia nu putea sa aibă dreptul sa dispună, pe calea succesiunii statelor, asupra bunurilor din străinătate ale Abisiniei. ● Recunoaşterea individuală şi recunoaşterea colectivă In general, recunoaşterea este un act individual al fiecărui stat, practica internaţionala confirmând acest fapt. Recent insa, aşa cum s-a practicat in cazul statelor succesoare ale fostei R.S.F. Iugoslavia, recunoaşterea s-a efectuat de către statele membre ale Uniunii Europene în mod colectiv sau concomitent, in baza unor criterii comune. Este posibil ca aceasta practica, sa mai fie repetata la nivel european, dar este greu de presupus generalizarea ei la nivelul întregii comunităţi internaţionale. j) Consecinţe ale recunoaşterii de noi state şi guverne După cum s-a arătat, recunoaşterea statului înseamnă acceptarea prezenţei sale in cadrul comunităţii internaţionale şi deţinerea, de către acesta, a tuturor drepturilor si obligaţiilor care aparţin calităţii de stat. Actul recunoaşterii unui stat sau guvern atrage după sine pentru statul recunoscut o serie de urmări, dintre care cele mai importante ar fi următoarele: -

obţinerea

calităţii

de

a

stabili

relaţii

diplomatice

cu

alte

state

care

îl

recunosc şi de a încheia tratate cu ele; -

obţinerea

dreptului,

pe

care

potrivit

legislaţiei

unor

state

nu

1-ar

avea

altfel, de a introduce acţiuni in faţa instanţelor judecătoreşti ale statului care 1-a recunoscut; -

dobândirea

de

către

statul

recunoscut

(cu

efecte

şi

asupra

bunurilor

sale)

a imunităţii de jurisdicţie si de execute in faţa instanţelor statului care a acordat recunoaşterea,

imunitate de care - in anumite sisteme de drept,

precum cel britanic - nu se putea bucura înainte de recunoaştere; -

acceptarea actelor sale executive şi legislative in instanţele judecătoreşti ale statului care 1-a recunoscut;

71

-

in afara de aceasta, în ţările în care practica judecătorească atribuie efect retroactiv recunoaşterii - cum sunt Marea Britanie şi SUA - actele noului stat sau guvern recunoscut sunt considerate ca acte cu valoare juridica din momentul în care autoritatea recunoscuta a fost instaurata la putere.

CAPITOLUL V APLICAŢIE PRACTICĂ SUCCESIUNEA STATELOR Problema succesiunii statelor în dreptul internaţional este reglementată de două convenţii – Convenţia referitoare la succesiunea statelor cu privire la tratate (Viena, 1978) şi Convenţia referitoare la succesiunea statelor cu privire la bunuri, arhive şi datorii (Viena, 1983). În diverse momente ale desfasurarii relaţiilor internaţionale apar noi state, unele state se regrupeaza ori dispar, teritoriul unor state poate suferi schimbări, în sensul măririi sale ori dimpotriva, al micsorării, în defavoarea, respectiv în favoarea, altor state. Chestiunea succesiunii statelor apare atunci au loc modificări teritoriale, indifferent dacă acestea conduc la apariţia unor noi state, aşa cum s-a 72

întamplat în urma dezmembrării unor imperii sau a desfăşurării procesului de decolonizare, la schimbari politice majore în natura unui stat, determinate de procese revoluţionare, sau la simple transferuri de teritorii de la un stat la altul. Mutaţiile pe care un teritoriu este susceptibil să le sufere pot îmbrăca cele mai diverse forme, cum ar fi: a) reunirea absorbţiei, Germane

în cu

mai

care

multor

sens

Republica

se

state pot

Federală

într-un cita

singur

exemplele

Germania

în

stat

pe

reunirii

1990

sau

calea

fuziunii

Republicii fuziunii

sau

Democrate voluntare

a

Coreii cu Japonia în 1910, dizolvată ulterior; b) dezmembrarea unui stat, în urma careia apar mai multe state independente, cum a fost cazul destrămării Imperiului Austro-Ungar în 1919 sau a URSS în 1991; c) separarea sau secesiunea, când o parte dintr-un stat se constituie în stat

separat,

cum

a

fost

cazul

Pakistanului

desprins

de

India,

sau

al

Norvegiei

desprinsa de Suedia; d) transfer de teritorii în cazul în care prin cesiune, sau în alt mod, o parte a teritoriului unui stat este transferată unui alt stat. 1. Noţiunea de succesiune a statelor este definită în dispoziţiile convenţiilor menţionate ca reprezentând “substituirea unui stat în locul altuia, în ceea ce priveşte răspunderea pentru relaţiile internaţionale ale unui teritoriu”. În virtutea exercitării suveranităţii, un stat poate decide în mod liber dacă şi în ce măsură va păstra relaţiile juridice stabilite de antecesorul său. Problema succesiunii se ridică în următoarele situaţii: a) în cazul creării de noi state pe teritoriile fostelor colonii; b) în cazul creării de state prin fuziune sau dezmembrare; c) în cazul succesiunii la calitatea de membru în organizaţiile internaţionale; d) în cazul unei revoluţii sociale. Regulile aplicabile în fiecare din aceste situaţii: a) Popoarele din teritoriile colonizate, în baza dreptului lor la autodeterminare, se constituie într-un stat nou, independent, care reprezintă un nou subiect de drept internaţional. O consecinţă fireasca a acestui fapt o constituie încetarea tratatelor care instituiau protectoratul si tutela, ca fiind incompatibile cu statutul de stat suveran. În ceea ce priveşte celelalte tratate de colaborare internaţională ale vechiului stat, acestea pot sa fie preluate de către noul subiect de drept, eventual cu formularea unor rezerve sau declaraţii interpretative, faţă de clauzele care nu corespund intereselor sale legitime. Preluarea tratatelor se realizează prin încheierea unor acorduri de succesiune, formularea unor declaraţii unilaterale prin aderarea la tratate sau prin renegocierea

73

acestora. Astfel de acorduri de succesiune s-au încheiat, de exemplu, între Anglia si fostele sale colonii. b) Prin fuziune se înţelege reunirea mai multor state într-un singur stat, care va deveni noul subiect de drept internaţional. De exemplu, unificarea R.F.G. cu R.D.G. în 1990. Prin dezmembrarea unui stat apar mai multe state independente care vor reprezenta fiecare subiecte independente de drept internaţional. De exemplu, dezmembrarea U.R.S.S în 1991, a Iugoslaviei, urmata de formarea noilor state. În asemenea cazuri, de regulă, noului stat continuă să aplice tratatele încheiate anterior. c) Succesiunea statelor la calitatea de membre în organizaţiile internaţionale se rezolva în funcţie de procedura de admitere a membrilor prevăzută în actul constitutiv al organizaţiei. Aceasta presupune si manifestarea de voinţa expresa din partea statului de a deveni membru într-o organizaţie ca succesor al altui stat. d) Pentru statele create ca urmare a unor revoluţii sociale nu se pune problema unei succesiuni propriu-zise, întrucât, teritoriul şi populaţia rămânând aceleaşi, nu apare un nou subiect de drept internaţional. După o revoluţie care schimba regimul unui stat, noile structuri ale puterii emit o declaraţie în care-si precizează poziţia fata de tratatele si convenţiile încheiate de fosta putere. De exemplu, Consiliul Frontului Salvării Naţionale, în comunicatul exprimat în decembrie 1989 arata ca, va menţine tratatele si convenţiile încheiate de România, anterior acelei date. 2. Obiectul succesiunii Declanşarea succesiunii impune reglementarea a trei categorii de raporturi, si anume: raporturile dintre statul succesor şi ordinea internaţională; raporturile dintre statul succesor si statul predecesor; raporturile dintre statul succesor si particulari, pnrsoane fizice sau juridice. 2.1. Raporturile dintre statul succesor şi ordinea internaţională privesc: a) tratatele internaţionale,84 b) participarea la organizaţii internaţionale; c) raspunderea internaţională a statului succesor. a) Succesiunea la tratate. Ca si in cazul succesiunii in general, succe-siunea la tratate este abordata in raport cu natura mutatiei teritoriale care a avut loc. Astfel, in situatia in care numai o parte a unui teritoriu trece de la statul predecesor la statul succesor, tratatele incheiate de statul predecesor isi inceteaza aplicarea in acest teritoriu (art. 15 al Convened din 1978), in tinip ce tratatele incheiate de statul succesor iiji extind aplicarea si asupra terito-riului care a devenit parte a acestui stat. 84

Desigur ca tratatele internationale privesc si raporturile dintre statul succesor si statul predecesor. Din

considerente de sistematizare si ţinand seama de rolul tratatelor in ansamblul relatiilor internaţionale ale statelor, acestea au fost incluse in această categorie în de raporturi

74

În situaţia statelor formate in urma decolonizarii se aplica principiul intransmisibilitaţii. In ceea ce priveste tratatele bilaterale, conform acestui principiu, statul succesor nu este tinut sa devina parte la tratatele incheiate de statul predecesor, pe care le poate denunfa. De regula, intre statul predecesor si statul succesor se incheie acorduri de succesiune (acorduri de transmi-tere de drepturi - "accords de devolution") sau statele succesoare dau declaratii generale sau partiale de admitere sau respingere a tratatelor bilaterale. Cum acestea au caracterul unor declaratii de intenţii, pentru ca tratatele respective sa fie opozabile altor state par|i noile state succesoare au trecut la renego-cierea tratatelor bilaterale anterioare, in vederea incheierii unora noi, sau au aderat la vechile tratate bilaterale in nume propriu. Ca urmare, au fost considerate ca fiind in vigoare intre noul stat independent si celalalt stat parte acele tratate bilaterale care la data succesiunii erau in vigoare pentru teritoriul respectiv, atunci cand cele doua parti, au convenit expres mentinerea lor sau cand, urmare a conduitei lor, s-a putut aprecia ca au cazut de acord in acest sens. In privinta tratatelor multilaterale, noul stat independent urmeaza, printr-o notificare, să-şi stabilească calitatea de parte la un tratat multilateral, care la data succesiunii era în vigoare pentru teritoriul în cauză, cu excepţia cazurilor în care rezulta din tratat sau se stabileşte în alt mod ca aplicarea tratatului de catre noul stat independent ar fi incompatibilă cu obiectul sau scopul tratatului sau ar schimba in mod esenţial condiţdile pentru aplicarea lui. În cazul unificarii sau separarii de state, Convenţia din 1978 prevede anumite adaptari ale regulilor de mai sus, potrivite acestor forme de succesiune (art. 31 - 35). În ipoteza separării, de exemplu soluţia dată este menţinerea de catre fiecare stat succesor a tratatelor care legau statul predecesor cu privire la ansamblul teritoriului sau (art.34-35). In ipoteza unificarii, statul succesor va fi legat numai de tratatele in vigoare, in momentul unificarii, privitoare la teritoriul care s-a unificat (art. 31). In afara regulilor prezentate privind tratatele bilaterale sau multilaterale, Convenţia mai fixează şi alte regului aplicabile, fie separat uneia din cele două categorii de tratate, fie ambelor, dupa cum urmeaza: - isi continua valabilitatea, pentru statele succesoare, tratatele care stabilesc frontiere sau un anumit regim juridic tentorial, cum ar fi navigatia pe fluviile internat-ionale; - la fel, isi continua valabilitatea tratatele care creaza situaţii obiective, adica situaţii juridice opozabile erga omnes, cum ar fi neutralitatea, zonele demilitarizate sau libertatea navigaţiei pentru toţi in anumite spaţii marine (art. 12); - raman, de asemenea, in vigoare, pentru statul succesor, tratatele si conventiile care impun norme imperative (jus cogens); - nu pot fi opozabile statului succesor tratatele privind stabilirea de baze militare sau tratatele de alianfa ale statului predecesor. 75

Mai notam ca printr-un articol separat Convenţia din 1978 precizeaza ca nici una dintre dispozitiile sale nu aduce atingere principiilor de drept international care consacra suveranitatea permanenta a fiecarui stat asupra bogatiilor si resurselor sale (art. 13). b) Succesiunea la organizaţii internaţionale. Participarea la organizaţii internaţionale a noului stat, apărut ca succesor al unui stat membru, este, de fapt, un caz particular de aplicare a regulii generale privind succesiunea la tratate multilaterale. Statul nou nu va deveni membru al unei organizatii internationale decat devenind parte la tratatul constitutiv al acesteia, in urma unei manifestari de voinţa exprese in acest sens si a desfasurarii procedurilor prevazute de respectivul act constitutiv al organizaţiei privind primirea de noi membri (art. 4). c) Succesiunea statelor si raspunderea internaţionala Urmarile unor acte ilicite ale statului predecesor nu pot fi imputate statului succesor. Jurisprudenţa internatională nu admite transferul catre statul succesor a actelor internaţionale ilicite comise de statul predecesor in detrimentul unor state terţe. Statul succesor nu este, de asemenea, abilitat, in numele protectiei diplomatice, sa reclame responsabilitatea unui stat terţ, pentru un prejudiciu adus unui particular, inaintea declaşării succesiunii, pe teritoriul intrat în componenţa sa.

CONCLUZII În acestă lucrare am tratat tema “Statul – subiect de drept internaţional public”. Această temă este structurată astfel: Cap. I – Privire generală asupra subiectelor dreptului internaţional Cap. II – Statul subiect originar de drept internaţional public (consideraţii generale) Cap. III – Neutralitatea statelor Cap. IV – Recunoaşterea statelor Cap. V – Succesiunea statelor În cap. I Privire generală asupra subiectelor dreptului internaţional am tratat problema subiectelor dreptului internaţional public. Nu doar statul este subiect de drept internaţional public ci şi organizaţiile internaţionale, persoanele fizice, naţiunile şi unele asociaţii internaţionale neguvernamentale. Subiect de drept internaţional public este “cel căruia i se adresează regulile de drept internaţional pentru a-i impune direct obligaţii sau să-i atribuie drepturi” 85. Din această definiţie 85

Dictionnaire de la terminologie au droit internaţional, Sirey, Paris, 1960, pag. 448

76

rezultă faptul că pentru a fi subiect de drept internaţional înseamnă a avea personalitate juridică, deci trebuie să fie titular de drepturi şi obligaţii potrivit dreptului internaţional. În cap. II Statul – subiect de drept internaţional public (consideraţii generale) am tratat mai multe probleme: 1. Preocupări conceptuale cu privire la stat În acest subcapitol am surprins caracteristicile statului, elementele statului şi normele juridice de drept. Una din caracteristicile statului este PUTEREA POLITICĂ care constă în existenţa puterii publice, dar care nu coincide nemijlocit cu populaţia. Statul apare ca o îmbinare a unor elemente – teritoriu, populaţie şi suveranitate. Teritoriul este de fapt delimitarea geografică cuprinzând solul, sbsolul, apele şi coloana de aer deasupra solului şi a apelor, asupra căreia statul îşi exercită suveranitatea. Naţiunea nu este un fenomen exclusiv etnic sau biologic, ci este o realitate complexă şi este, totodată, produsul unui îndelungat proces istoric, având la bază originea etnică, limba vorbită, cultura, tradiţiile, idealurile, religia, factura psihică şi viaţa. Naţiunea apare ca un concept fluid, cu margini imprecise, legat mai degraba de o abandonare a raţiunii în favoarea sentimentelor necontrolate, ca o sursă de excese, inamic al valorilor universalizate, sursă de conflicte, de intoleranţă etnică, religioasă. Populaţia este unul din elementele constitutive ale statului. Un stat nu poate exista fără teritoriu, dar nici fără populaţie nu există. Populaţia poate fi caracterizată atât din punct de vedere cantitativ cît şi calitativ. Aspectul cantitativ al populaţiei aduce în discuţie fenomenul demografic, politica demografică a fiecărui stat, de încurajare sau nu a creşterii demografice. Normele juridice de drept nu pot lipsi din structura statală, întrucât, prin esenţa sa dreptul reprezintă o voinţă statală. Nici un stat nu-şi poate concretiza voinţa decât având la îndemână, pe lângă celelalte categorii de norme sociale şi anumite reguli obligatorii, care, la nevoie, pot fi impuse prin constrângere. 2. Originea, funcţiile şi suveranitatea statului În acest subcapitol am tratat originea, funcţiile şi suveranitatea statului. În epoca modernă, în lupta împotriva arbitrarului feudal, diferiţii gânditori s-au străduit să conceapă o formă de stat care să prevină exercitarea abuzivă a puterii guvernanţilor. Într-un regim democratico-liberal, puterea legislativă (compusă din reprezentanţi ai poporului, aleşi într-o ţară democratică) are ca rol edictarea legilor, normele supreme într-un stat. Puterea executivă, incluzând guvernul şi eventual şeful statului, la vârf, este însărcinată cu traducerea în practică a legilor. În sfârşit, puterea judecătorească este investită cu soluţionarea conflictelor ce apar în societate. Aceasta e o viziune schematică, în epoca modernă adăugându-se şi alte sarcini pentru fiecare putere, după cum se pot adăuga şi alte puteri. 77

Funcţiile statului exprimă legătura logică dintre un anumit tip de activitate umană desfăşurată în cadrul unui stat şi finalitatea în vederea realizării căreia respectiva activitate este organizată şi desfăşurată. Ele nu pot fi separate de competenţele sale, după cum nu se poate separa misiunea statului de puterea sa. În plan juridic funcţiile statului se concretizează în actele juridice emise de către stat, în fapt actele juridice ale organelor sale. În acest context, trebuie precizat că există o deosebire între funcţiile statului şi funcţiile diferitelor organe ale statului, acestea din urmă nefiind decât particularizări ale primelor. Clasificarea funcţiilor statului: a) funcţia legislativă b) funcţia executivă c) funcţia jurisdicţională a) Funcţia legislativă corespunde acestei activităţi umane prin care se stabilesc în formă legislativă reguli de conduită pentru toţi cetăţenii statului, ea are un caracter originar şi de ea depind în conţinutul lor celelalte două funcţii statale. b) Funcţia executivă sau cum mai este denumită de unii, administrativă are ca obiect organizarea aplicării şi aplicarea în concret a legilor "asigurarea bunei funcţionări (a serviciilor publice instituite în acest scop, precum şi emiterea de acte normative şi individuale sau efectuarea de operaţii materiale, prin care, pe baza legii, se intervine în viaţa particularilor pentru a le dirija activitatea sau, a le face anumite prestaţii. c) Funcţia jurisdicţională exprimă acea activitate umană prin care se soluţionează eventualele conflicte apărute între cetăţeni în legătură cu orice aspect al vieţii lor în cadrul statului. Termenul de suveranitate poate de asemenea să fie însoţit de diverşi determinanţi, care îi precizează conţinutul în funcţie de contextul care este utilizat. Se vorbeşte astfel despre suveranitate populară, suveranitate naţională şi suveranitate de stat pentru a desemna realităţi care în mod ideatic se pot confunda, dar care în fapt fac trimitere la justificări teoretice distincte ale puterii de stat. Pot fi întâlnite şi categoriile de suveranitate absolută şi suveranitate relativă pentru a desemna justificarea cauzelor prime ale puterii de stat (ultima ratio sau competenţa competenţelor) şi, respectiv, atribuţiile necesare existenţei normale a unui stat. Prin stat suveran se înţelege atunci mai degrabă un sistem social global decât o sumă de instituţii. Exerciţiul suveranităţii este făcut de acest sistem social global. El depinde de structura orizontală şi verticală a puterii statului, dar şi de structura sistemului de partide, de sistemul grupurilor de interese, de structura comunicării sociale etc. Formal statul va exercita suveranitatea, practic el o exercită aşa cum structura socială globală o impune. Suntem în prezenţa a două planuri ale suveranităţii: suveranitatea statului, ca instituţionalizare a puterii, şi suveranitatea socială, ca bază a acestei instituţionalizări. Statul 78

suveran este subordonat suveranităţii sociale. Suveranitatea sa juridică îşi găseşte limita în suveranitatea grupului social. Astfel trebuie înţeleasă apoi dihotomia sensurilor constituţiei, ca bază juridică a statului şi subordonarea constituţiei politice faţă de constituţia socială. 3. Competenţa statului În dreptul internaţional, prin competenţă se înţelege capacitatea juridică a unei entităţi (stat, organizaţie internaţională, sau un organ jurisdicţional) conferită sau recunoscută de dreptul internaţional de a face un act, de a lua o decizie sau de a judeca o cauză. Competenţa statului poate fi: materială, personală şi teritorială. Competenţa materială a statului cuprinde toate competenţele sale pe care le exercită în relaţiile internaţionale, în calitatea sa de subiect de drept internaţional public. Totodată, statul este principalul creator şi apărător al normelor dreptului internaţional public (în mod direct sau prin intermediul unor organizaţii internaţionale). Competenţa personală constă din capacitatea statelor de a acţiona faţă de cetăţenii lor (naţionalii lor), în vederea reglementării cetăţeniei lor, a protecţiei lor în străinătate (protecţia diplomatică) şi să le dea dispoziţii. Competenţa teritorială reprezintă capacitatea sa juridică de a acţiona pe teritoriul său. Exclusivismul competenţei teritoriale a statului nu are un caracter absolut. Pe bază de acord unilateral, dat de un stat, sau pe bază de tratat internaţional, un stat poate admite altui stat să efectueze anumite acte sau acţiuni pe teritoriul său (de exemplu: efectuarea controlului vamal pe teritoriul statului vecin sau traficul rutier internaţional, sau cel aerian, etc.). În cap. III Neutralitatea statelor am enumerat tipurile de neutralităţi, am tratat problema statului permanent neutru, a neutralităţii în epoca contemporană şi politica de neutralitate activă. Formele neutralităţii sunt: clasică, permanentă, eventuală. Imparţială, diferenţiată şi pozitivă. Neutralitatea permanentă a unui stat este statutul special, pe care-l poate adopta un stat, pe baza unui act internaţional acceptat de el. Statutul de neutralitate permanenta adoptat de un stat, in mod liber, nu constituie o limitare a suveranităţii sale si, in consecinţă, nici o ştirbire a calităţii sale de subiect de drept internaţional public.Statele care au recunoscut neutralitatea permanenta au obligaţia de a respecta suveranitatea, independenta naţionala si integritatea teritoriala a statului permanent neutru, de a întreţine cu acesta relaţii normale de cooperare, de a nu-l atrage in alianţe militare si de a nu instala pe teritoriul sau baze militare. Neutralitatea contemporană este calificată drept o neutralitate diferenţiată. Prin politica de neutralitate activă s-au urmărit, în special în perioada “războiului rece”, în care relaţiile internaţionale erau dominate de rivalitatea şi tensiunile dintre cele două blocuri

79

politico – militare, obiective generale precum dezarmarea, securitatea şi cooperarea, apărarea unor interese specifice statelor mici şi mijlocii. În capitolul IV am tratat Recunoaşterea statelor. În dreptul internaţional, recunoaşterea reprezintă actul unilateral care emană de la un stat, prin care acesta constată apariţia sau existenţa altui stat, pe scena vieţii internaţionale. Actul recunoaşterii reprezintă un act de suveranitate al statelor, un drept al unui stat si nu o obligaţie a acestuia. Deşi recunoaşterea este un act discreţionar al statului care urmează să recunoască un nou stat în calitate de subiect de drept internaţional, emiterea sau refuzul emiterii acestui act trebuie să se bazeze pe principii şi norme general acceptate ale dreptului internaţional. "Recunoaşterea nu are nici o valoare în ceea ce priveşte personalitatea noului stat, care depinde, in mod direct, de o situate de fapt. Noul stat, ca urmare a insaşi existenţei sale, se bucura de toate avantajele care decurg din dreptul internaţional general". În capitolul V am tratat o aplicaţie practică care priveşte succesiunea statelor. Problema succesiunii statelor în dreptul internaţional este reglementată de două convenţii – Convenţia referitoare la succesiunea statelor cu privire la tratate (Viena, 1978) şi Convenţia referitoare la succesiunea statelor cu privire la bunuri, arhive şi datorii (Viena, 1983). Noţiunea de succesiune a statelor este definită în dispoziţiile convenţiilor menţionate ca reprezentând “substituirea unui stat în locul altuia, în ceea ce priveşte răspunderea pentru relaţiile internaţionale ale unui teritoriu”. În virtutea exercitării suveranităţii, un stat poate decide în mod liber dacă şi în ce măsură va păstra relaţiile juridice stabilite de antecesorul său. Succesiunea la tratate. Ca si in cazul succesiunii in general, succe-siunea la tratate este abordata in raport cu natura mutatiei teritoriale care a avut loc. Astfel, in situatia in care numai o parte a unui teritoriu trece de la statul predecesor la statul succesor, tratatele incheiate de statul predecesor isi inceteaza aplicarea in acest teritoriu (art. 15 al Convened din 1978), in tinip ce tratatele incheiate de statul succesor iiji extind aplicarea si asupra terito-riului care a devenit parte a acestui stat. In privinta tratatelor multilaterale, noul stat independent urmeaza, printr-o notificare, să-şi stabilească calitatea de parte la un tratat multilateral, care la data succesiunii era în vigoare pentru teritoriul în cauză, cu excepţia cazurilor în care rezulta din tratat sau se stabileşte în alt mod ca aplicarea tratatului de catre noul stat independent ar fi incompatibilă cu obiectul sau scopul tratatului sau ar schimba in mod esenţial condiţdile pentru aplicarea lui.

80

BIBLIOGRAFIE 1. ANGHEL, Ion M. – Dreptul tratatelor, vol.I si II, ed. a II- a , Ed. Lumina Lex, Bucuresti, 2000. 2. BOLINTINEANU, Alexandru, NASTASE, Adrian, AURESCU, Bogdan - Drept internaţional contemporan, Ed.All Beck, Bucuresti, 2000. 3. DELEANU, Ioan - Drept constituţional şi instituţii politice, Bucureşti, 1991. 4. HENKIN, L, CRAWFORD PUGH, R. SCHACHTER, O. SMIT H.- International Law, Cases & materials, American Casebook Series, Minnesota, 1993. 5. JOUVE, Ed. - Relations internationales, P.U.F., Paris, 1992. 6. MATEUT, Gheorghe – Convenţiile internaţionale în materie penală, Ed.Servo-Sat, Arad. 7. MIGA-BESTELIU, Raluca – Drept internaţional. Introducere în dreptul internaţional public, Ed. All Educational, Bucuresti,1998. 8. MOCA, Gheorghe - Drept Internaţional, vol. 1, Bucuresti, 1983. 9. NASTASE, Adrian - Tratatele României (1990-1999) – publicaţie în colab. cu Monitorul Oficial al României. 10. NASTASE, A., COMAN, F. , POPESCU D. – Drept internaţional public, Casa de editura şi presa Şansa, Bucureşti, 1994. 11. NICIU, Marţian - Drept internaţional public, Ed.Servo-Sat, Arad, 1998; 12. NICIU, Marţian - Culegere de documente de drept internaţional public, vol.I si II, Ed. Lumina Lex, Bucuresti, 1997. 81

13. POPESCU, Dumitra, NASTASE, Adrian - Sistemul principiilor dreptului internaţional, Bucuresti, 1996. 14. REUTER P.- Droit internaţional public, P.U.F., Paris,1993. 15. SCHRAEPLER, H.-A. - Organisations Internationales et Europeennes, Ed. Economică, Paris, 1995. 16. SHAW, Malcolm N. – International Law, 4th ed., Cambridge University Press, 1997. 17. WESTON, B.H., FALK, R., CHARLESWORTH, H. – Supplement of Basic Documents to International Law and World Order, 3rd ed, American Casebook Series, Minnesota, 1997. 18. WESTON, B.H., FALK, R, D’AMATO,A.A. – International Law and Order, 1990. 19. Dictionar de Drept internaţional public, Ed. Ştiinţifica şi Enciclopedică, Bucureşti,1982. 20. Diaconu I, Curs de drept internaţional public, Editura Şansa, Bucureşti 1993 21. Moca Gh, Drept internaţional, Editura Politica, Bucureşti 1983 22. Popescu D, Năstase A, Coman F, Drept internaţional public, Editura Şansa 23. Andronovici C, Drept internaţional public, Editura Graphix, Iaşi 1993 24. Niciu M, Drept internaţional public, Editura Chemarea, Iaşi 1995 25. Severin, Adrian, Identitate europeanã — Identitate naţional – statalã. Romania şi Viitorul Europei, ed. A. Nãstase, 2002, Bucureşti 26. Geoanã, Mircea, Dezbaterea asupra viitorului Europei — Implicaţii pentru România. Romania şi viitorul Europei, 2002, ed. A. Nãstase, Bucureşti 27. Bjola, Corneliu, Înapoi în viitor: revitalizarea idealurilor Uniunii Europene prin extindere cãtre Europa Centralã şi de Est. Un concept

românesc

despre

viitorul

Uniunii

Europene,

2001,

Bucureşti, Ed. Polirom 28. Diaconu, Ion – Tratat de drept internaţional public, vol. I, II şi III, Ed. Lumina Lex, Bucureşti 29. Brumar Catrinel,Deteseanu Daniela-Anca,Onica-Jarka Beatrice - Drept internaţional public. Caiet de seminar, Ed. All Beck, Bucureşti, 2006 30. Anghel, Ion - Subiectele de drept internaţional, Ed. Lumina Lex, Bucureşti 31. Aurel Preda Matasaru - Tratat de drept internaţional public, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2006

DOCUMENTE 82

1. Conventia privind dreptul tratatelor (Viena ,1969). 2. Carta O.N.U. 3. Statutul Curtii Internationale de Justitie. 4. Constitutia României – art.11, 20.

CUPRINS INTRODUCERE...................................................................................... I.

PRIVIRE

GENERALĂ

ASUPRA

SUBIECTELOR

DREPTULUI

INTERNAŢIONAL............................................................................................. II. STATUL SUBIECT ORIGINAR DE DREPT INTERNAŢIONAL PUBLIC (CONSIDERAŢII GENERALE)....................................................................... II. 1. PREOCUPĂRI CONCEPTUALE CU PRIVIRE LA STAT.................... II. 2. ORIGINEA, FUNCŢIILE ŞI SUVERANITATEA STATULUI............. II. 3. COMPETENŢA STATULUI DE DREPT INTERNAŢIONAL.............. III. NEUTRALITATEA STATELOR.............................................................. III.1.

STATUL

PERMANENT

NEUTRU........................................................

III.2. NEUTRALITATEA ÎN EPOCA CONTEMPORANĂ........................... III.3. POLITICA DE NEUTRALITATE ACTIVĂ.......................................... 83

IV. RECUNOAŞTEREA STATELOR............................................................. V. APLICAŢIE PRACTICĂ – SUCCESIUNEA STATELOR...................... CONCLUZII........................................................................................... BIBLIOGRAFIE.....................................................................................

84