Eseu Argumentative Lucian Blaga [PDF]

Zitiervorschau

Eseu argumentativ Lucian Blaga, poemul Eu nu strivesc corola de minuni a lumii, artă poetică modernistă interbelică de factură expresionistă În următoarele pagini voi prezenta viața lui Lucian Blaga, poet filosof, scriitor complet, voi prezenta universul creației sale prin prisma a trei critici literari, voi transcrie poemul prin autodictare, apoi îl voi situa pe Blaga între tradiționalismul gândirist (creștinismul, satul, spațiul mioritic, dorul, lumina, misterul, iubirea) și modernismul expresionist (tensiunea, sentimentul morții, nevoia de contopire cu natura-mamă, refuzul atotputerniciei științei) pe baza unor versuri din cinci poeme. Voi evidenția și voi prezenta structura compozițională a poemului Eu nu strivesc corola de minuni a lumii, oprindu-mă asupra temei, motivelor, figurilor originale ( metafore revelatorii, engambamentul). Voi evidenția eul poetic și crezul său despre sine, despre lume, creație artistică, apoi voi continua cu Trilogia cunoașterii, operă filosofică topită în discursul poetic: cunoașterea luciferică și cunoașterea paradiziacă. La finalul eseului îmi voi exprima opinia personală și voi concluziona. Lucian Blaga, poet filosof, scriitor complet: date biografice, universul operei, receptare critică evidențiată prin trei critici literari diferiți Lucian Blaga, poet, dramaturg și filozof, s-a născut la 9 mai 1895, în satul Lăncrăm din județul Alba. Copilăria sa a stat, după cum el însuși mărturisește, "sub semnul unei fabuloase absențe a cuvântului”, autodefinindu-se "mut ca o lebădă”, deoarece acesta nu a vorbit până la vârsta de patru ani. Fiu de preot, Isidor Blaga despre care află de la frații lui că  "era de o exuberanță și de o volubilitate deosebit de simpatică”, este al nouălea copil al familiei, iar mama lui este Ana Blaga, pe care autorul o va pomeni în scrierile sale ca pe "o ființă primară” ("eine Urmutter”). Își face studiile primare la școala germană din Sebeș-Alba, urmate de liceul "Andrei Șaguna”, din Brașov și de Facultatea de Teologie din Sibiu (1914-1917), unde se înscrie pentru a evita înrolarea în armata austro-ungară. Absolvent (în 1920) a Universității din Viena. În 1919 Sextil Pușcariu îi publică Poemele luminii, mai întâi Glasul Bucovinei și Lamura, apoi în volum. După terminarea studiilor, se stabilește la Cluj. Este membru fondator al revistei Gândirea (apărută în 1921), de care se desparte în 1942, și înființează la Sibiu, revista Saeculum (19421943). Încă din primii ani ai liceului, Blaga se impune atenției colegilor. "La cursuri, îmi aduc aminte că uimea pe profesori cu originalitatea răspunsurilor pe care le va da. Și în vreme ce clasa-și îndrepta admirația spre mușchii atletici ai unor colegi, bănuiam în sclipirea ochilor un joc de flăcări deasupra unei comori” – își va aminti mai târziu un fost coleg de liceu al poetului, Horia Teculescu Amintiri despre Lucian Blaga, în Tara noastră, 1935. În 1910 debutează în Tribuna din Brașov cu poezia "Pe țărm", urmată de cea intitulată "Noapte" și este ales președinte al societății literare din școală. "Începuse să-l pasioneze problemele de știință și filozofie"  – atestă aceleași Amintiri. Ne vorbea despre planeta Marte, încerca să ne dovedească existenţa vieţii acolo. Cu timpul era pasionat mai mult de problemele

filozofice (Conta, Schopenhauer, Höffding, Bergson). O lungă perioadă (1926-1939), va lucra în diplomaţie, fiind, succesiv, ataşat de presă şi consilier la legaţiile României din Varşovia, Praga, Berna şi Viena, ministru plenipo-tenţiar la Lisabona. Îşi continuă activitatea literară şi ştiinţifică, publicând în tot acest timp volume de versuri, eseuri filozofice şi piese de teatru. În 1936 este ales membru al Academiei Române. Între 1939 şi 1948 este profesor la Catedra de filozofia culturii a Universităţii din Cluj, apoi cercetător la Institutul de Istorie şi Filozofie din Cluj (1949-1953) şi la Secţia de istorie literară şi folclor a Academiei, filiala Cluj (1953-1959). După 1943, nu mai publică nici un volum de versuri originale, deşi continuă dă lucreze. Abia în 1962, opera sa reintră în circuitul public. Inaugurată cu Poemele luminii (1919), opera poetică antumă a lui Blaga cuprinde, până în 1943, încă şase volume: Paşii profetului (1921), În marea trecere(1924), Lauda somnului (1929), La cumpăna apelor (1933), La curţile dorului (1938), Nebănuitele trepte (1943). Poeziile nepublicate în timpul vieţii au fost grupate de autor în patru cicluri: Vârsta de fier 1940-1944, Corăbii de cenuşă, Cântecul focului, Ce aude unicornul (volumul Poezii 1962). Poezie de cunoaştere, construită pe marile antinomii universale (lumină/întuneric, iubire/moarte, indi-vid/cosmos) şi având ca temă centrală misterul existenţei, creaţia sa lirică evoluează dinspre elanurile vitaliste spre "tristeţea metafizică” şi dinspre imagismul pregnant metaforic spre o simplitate clasică a expresiei. Dramaturgia, alcătuită din poeme dramatice, porneşte de la miturile şi legendele autohtone sau de la evenimente ale istoriei  şi culturii naţionale (Zamolxe (1921), Tulburarea apelor (1923), Meşterul Manole (1927), Cruciada copiilor (1930), Avram Iancu (1934), Daria, Fapta şi Învierea (1925),  Arca lui Noe (1944), Anton Pann (1965)). Opera filozofică este organizată în patru trilogii (a cunoaşterii, a culturii, a valorilor şi trilogia cosmologică (Filozofia stilului (1924), Cunoaşterea luciferică (1933), Spaţiul mioritic (1936), Geneza şi sensul culturii (1937)). Câteva culegeri de aforisme (Discobolul (1945)) şi eseuri, alături de memorialistica din Hronicul şi cântecul vârstelor şi de romanul autobiografic  Luntrea lui Caron, ambele publicate postum, şi lucrarea Pietre pentru templul meu  (1919), întregesc imaginea uneia dintre cele mai complexe personalităţi ale culturii române moderne.    Crezul artistic al lui Blaga este motto-ul: "Câteodată, datoria noastră în faţa unui adevărat mister nu e să-l lămurim, ci să-l adâncim aşa de mult, încât să-l prefacem într-un mister şi mai mare.” (Pietre pentru templul meu) Se stinge din viaţă la 6 mai 1961 şi este înmormântat în satul natal, Lancrăm, unul dintre cei mai mari poeţi pe care i-a avut poporul român şi care vă dăinui veşnic prin operele sale, care dovedesc puterea geniului românesc. "Avea în el un farmec ciudat. Întâi tăcerile lui care erau foarte expresive. Avea, pe urmă, nişte ochi demonici […] Îşi concentra toată fiinţa în privire. S-a scris despre el că se iubea

foarte mult poate şi pentru că era, în fond, un timid, un delicat, un introvertit, totuşi, care era foarte iubit, foarte simpatizat…” (Şerban Cioculescu, Un poet de talia lui Blaga n-o să mai fie în România până ce vei închide dumneata ochii.) "Sete de lumină – fugă de lumină, sete de tăcere – aspiraţie la cuvânt, tendinţe ambivalente constituie mareele, fluxul şi refluxul acestui univers poetic […] Acest tărâm este un continent al sensibilităţii, al sufletescului, al spaţiului psihic. Blaga e poetul animei în veşnică frământare, într-un continuu efort de autorevelare şi de autodepăşire. Desigur, nu înţelegem prin anima doar domeniul trăirilor subiective ale poetului, ci acela al unor experienţe depăşind această subiectivitate. Lucian Blaga nu este poetul unor aventuri existenţiale, ci ale unor experienţe esenţiale.” (Nicolae Balotă, Lucian Blaga, poet orfic)  Poemul transcris prin autodictare Eu nu strivesc corola de minuni a lumii de Lucian Blaga Eu nu strivesc corola de minuni a lumii și nu ucid cu mintea tainele , ce le-ntâlnesc în calea mea în flori, în ochi, pe buze ori morminte. Lumina altora sugrumă vraja nepătrunsului ascuns în adâncimi de întuneric, dar eu, eu cu lumina mea sporesc a lumii taină – și-ntocmai cum cu razele ei albe luna nu micșorează, ci tremurătoare mărește și mai tare taina nopții,

așa îmbogățesc și eu întunecata zare cu largi fiori de sfânt mister și tot ce-i neînțeles se schimbă-n neînțelesuri și mai mari sub ochii mei – căci eu iubesc și flori și ochi și buze și morminte.

Blaga, între tradiționalismul gândirist (creștinismul, satul, spațiul mioritic, dorul, lumina, misterul, iubirea) și modernismul expresionist (tensiunea, sentimentul morții, nevoia de contopire cu natura-mamă, refuzul atotputerniciei științei); versuri din cinci poeme. Lucian Blaga liberalizarea și îndepărtare de spiritul ortodoxist. În ciuda acestei „devieri”, Nichifor Crainic descoperă în poezia blagiană, valorificarea miturilor, credințelor și eresurile poporului român, pentru că, precum în cazul celorlalți scriitori, avem de-a face cu „aceeași tendință a inspirației și o aceeași tendință de a se desprinde din plasticul artei lor sensul unei noi și înalte spiritualități”. Blaga nu face parte din categoria poeților moderniști care atacă tradiția. El o asimilează și o revitalizează prin formulele prozodice noi, promovând un modernism eclectic. Acesta se confruntă cu întrebările și problemele existențiale tipice moderniștilor, dar își caută liniștea, pe care o găsește în natură, spațiul arhaic și lumea mitică a satului românesc, cufundată în misterul divin creator. În acest sens, putem spune că Blaga apelează la același „instrumentar” poetic precum gândiriștii, însă îl metaforizează printr-o spiritualizare care presupune transformarea ruralului în „sat-idee‖, fără o atitudine refractară față de modernitate, fără inflexiuni ortodoxiste.       Opera blagiană confirmă faptul că autorul „nu caută un Dumnezeu prezent, pe care nu îl găsește, ci un Dumnezeu absent, pe care îl dorește în «voința de credință», dar nu are un Dumnezeu pentru ea, întărindu-i astfel sentimentul înstrăinării în propria lui condiție umană. Ceea ce în poezia lui a fost numit «criză religioasă», este de fapt o dramă a căutării absolutului «ascuns» într-o revelație disimulată”.       În poezia blagiană este utilizat cu precădere simbolul. Prin utilizarea acestuia, Blaga intensifică misterele existențiale fără să le dea o explicație clară. Câteva dintre simbolurile folosite sunt cele din care fac parte animalele„sfinte”, având astfel o tentă religioasă, însă una îndreptată spre metafizic. Ion Pop explică prezența acestora în poezia blagiană ca fiind o înclinare a poetului român spre partea genuină a naturii. „Un fior metafizic, o chemare de dincolo de lucruri străbate însă mereu în această lume elementară: un apel ce nu provoacă o reală suferinţă, ci reprezintă mai curând fascinaţia unei şi mai depline integrări în marele cosmos”.

      Observăm că Lucian Blaga se foloseşte atât de elemente, cât şi denconcepte din mitologia creştină. El însă nu le plasticizează aidoma gândiriştilor, ci trece spre un plan transcendent, oferindu-le un caracter metafizic. Bestiarul blagian pare similar orizonturilor creștine, însă chiar torsiunile primitive ale poeticii sale sunt asociate de gândiriști expresionismului. În mod curios și complet greșit, Gh. Vrabie alătură fondul folcloric și primitivismul lui Blaga nevoii de religiozitate creștină a  expresioniștior: „Întoarcerea către vechile tradiții ale neamurilor, reluarea legăturilor cu superstițiile, datinile, viziunea apocaliptică, primitivismul, întrun cuvânt, din poezia lui Lucian Blaga este de natură expresionistă. Expresioniștii, care cred că arta trebuie să fie și religie, au reintrodus această notă esențială a poeziei cu gândul că numai în felul acesta se poate evada dintro lume a instinctelor și platitudinelor sociale, într-o alta, îmbibată de sfințenie și credincioșie”. Dar la Blaga avem de-a face cu siguranță cu o reîntoarcere la o mitologie neoficializată, a „runelor‖, locală, primitivă, necanonică și necanonizată .       În evoluția liricii lui Lucian Blaga, succesiunea ipostazelor eului liric reflectă raportul dntre sine și lume (eul stihial, eul problematic, alienarea tăgăduitoare, eul reconciliant), se asociază cu o anumită geografie simbolică și se transpune în limbajul aplecat asupra tainelor lumii.  Începutul poetic stă sub semnul expresionismului mitic și spiritualist- ,,De câte ori un lucru e astfel redat, încât puterea, tensiunea sa interioară îl întrece, îl transcentează, trădând  relațiuni cu cosmicul, cu absolutul, cu ilimitatul, avem de-a face cu un produs artistic expresionist” ( Lucian Blaga- Filosofia stilului)        Blaga mărturisește că vine către expresionism din direcția unui ,,tradiționalism metafizic autohton”. El respinge caricaturalul și grotescul cultivat de expresioniștii germani, manifestându-se euforic și extatic. Imaginea existenței și a lumii este inclusă de o unitate cosmică. Exacerbarea eului, isteria vitalistă, elanul dionisiac, caractecterul vizionar, cultivarea mitului primitivității sunt trăsăturile poeziei din etapa expresionistă. Iubirea este un mod de comunicare cu universul. În volumele Poemele luminii (1919) și Pașii profetului (1921), jocul descătușează sufletul cuprins de elanuri titanice, dar ultimul volum prevestește o schimbare de atitudine, predominarea reflexivității.       ,,Poemele iubirii conțin in nuce toate elementele programului expresionist: sentimentul absolutului, isteria vitalistă, exacerbarea nietzscheeană a eului creator, retrăirea autentică a fondului mitic primitiv, interiorizarea și spiritualizarea peisajului, tensiunea vizionară maximă etc. […] Dinamismul discursului liric este dat în primul rând de imperativul categoric al manifestării eului poetic: un eu stihial, dictatorial, care comandă totul și se impune ca factor decisiv în raportul interrelațional stabilit cu cosmosul întreg” (Marin Mincu)       Începând cu volumul În marea trecere (1924) și continuând cu Laudă somnului (1929), ,,ruptura ontologică” dintre eul liric și univers se precizează. Poezia tinde către interioritate pură, fără imagine.       Blaga devine poetul ,,tristeții metafizice” , provocată de dispariția timpului paradisiac. Spaima de neant , de nimicul, marele, sentimentul pierderii divinului afirmă ,,ipostaza interogativă a eului”, suferința ,,provocată de pierderea contactului imediat cu universul” (Ion Pop).

      Somnul face posibilă ieșirea din timp , fiind legat de ideea increatului, considerat a fi perfect pentru că nu stă sub semnul trecerii spre moarte.       Volumele La cumpăna apelor (1933) și La curțile dorului (1938) marchează o mai accentuată inspirație folclorică. Misterul e însuflețit de regresiunea în arhaic. Ipostaza alienării tăgăduitoare a eului, particularitățile tematice și stilistice îndreaptă poezia spre blagianism.       ,,Schimbarea zodiei” se produce o dată cu volumul Nebănuitele trepte (1943) și se manifestă plenar în postume. După etapa negației ontologice, volumul aduce reconcilierea cu sine, prin forța inefabilă a cântecului.       Liniște       Liniște este o meditație pe tema fortuna labilis, fiindcă problema destinului uman l-a preocupat pe filosoful Lucian Blaga. În filosofia indiană, pe care Lucian Blaga a studiat-o, luna este locul către care merg sufletele după moarte, este locul strămoșilor care trăiesc în cei vii, ca un fir al continuității unui neam, ca un mod al renașterilor (Samsara): ,,Se spune că strămoși cari au murit fără de vreme,/ cu sânge tânăr încă-n vine,/ cu patimi mari în sânge,/ cu soare viu în patimi,/ vin,/ vin să-și trăiască mai departe/ în noi/ viața netrăită.”        Gorunul       Meditația Gorunul are ca temă conceptul de fortuna labilis, iar ideea este a deplinei identități dintre poet, popor și patrie, prezentă la toți marii poeți de specific național: Vasile Alecsandri, Mihai Eminescu, George Coșbuc, Octavian Goga, pe care Lucian Blaga îi continuă.       Poezia contextualizează subtil această gândire mitică autohtonă, așa cum o prezintă Romulus Vulcănescu în Mitologia română. În același timp, avem o subtilă contextualizare simbolică prin simbolurile: ,,inimă”, ,,turn”, ,,clopot”, ,,frunza”, ,,sicriul”, ,,aripi”, ..sânge” care stau la baza unor sintagme poetice ca: ,,pieptul unui turn”, ,,ca o inimă de clopot”, ,,crește-n trupul tău sicriul” concentrate în jurul conceptului de  fortuna labilis, ca sens fundamental  al simbolului ,,frunza”.        Cântecul spicelor       Cântecul spicelor este o meditație pe tema fortuna labilis , iar ideea este generată de analogia cu textul parabolei din textul Sfintei Evanghelii, unde oamenii vor fi secerați ca spicele la sfârșitul veacurilor, sau în parabola semănătorului, în care unele boabe aduc rod de treizeci, altele de șaizeci și altele de o sută de boabe. Poezia are un vădit caracter expresionist, spicele au valoare personaje-simboluri arhetipale în împrejurări arhetipale. Tema, subiectul, ideea au în vedere o cunoaștere esențială. Se stabilește o profundă analogie între viața omului și viața naturii: ,,O vorbă-și trec spicele –fete-n văpaie”. Avem o subtilă tratare a motivului fortuna labilis, a destinului în sensul textelor sacre.       Paradis în destrămare       Poezia Paradis în destrămare poate fi interpretată ca o meditație pe tema poetul și poezia, sau o elegie pe tema fortuna labilis.       Poezia aduce un moment al evoluției eului poetic, dar și a universului poetic, creat de Lucian Blaga. Criza interioară este provocată de lipsa credinței, cauză a generării mitului. Fără credință, actul , persoana sacră devine un mit, iar mitul devine un act de cultură, o pagină de literatură, o poveste. De aici decurg consecințele, care privesc  nu numai eul poetic blagian, nu doar universul poetic, nici doar destinul fiecărui om, ci destinul național: ,,Portarul înaripat mai ține întins/ un cotor de spadă fără de flăcări”, adică arhanghelii nu

mai apără lumea sacrului, nu mai pot să se implice în destinul creștinilor.       La curțile dorului       La curțile dorului este o meditație pe tema destinului. Destinul este sugerat de cuvântul dor, cu sensul de aspirație spre cer: ,,Oaspeți suntem în tinda noii lumini/ la curțile dorului. Cu cerul vecini”. Sensul este părăsirea cunoașterii dionisiace, luciferice, telurice, lumești, pragmatice, științifice, senzoriale și dobândirea cunoașterii apolinice, paradisiace, ca o împodobire a omului cu ,,frumusețea cea dintâi”, ca sens al credinței creștine: ,,Așteptăm/ o singură oră să ne-mpărtășim/ din verde imperiu, din raiul sorin.”        Simbolul stelei sugerează destinul, conceptul de  fortuna labilis într-o nuanță nouă de apartenență ,,la lumea cerului, la curțile dorului”, ca o metonimie a unei expresii din Psaltire: ,,La curțile Domnului”.        Sentimentul de tristețe metafizică se estompează; nu mai avem o elegie ca în poezia Paradis în destrămare, ci avem o așteptare plină de credință într-un destin celest binecuvântat. Ca și la Alexandru Macedonski, în Rondelul rozei ce-nflorește, citim în sufletul poetului o liniște interioară, așa cum era prefigurată în poezia Gorunul. (preluat din Emil Alexandrescu, Literatura română în analize și sinteze) Structură compozițională în Eu nu strivesc corola de minuni a lumii, teme, motive, figuri originale Autor de poezie, filosofie, dramaturgie, estetică, publicistică, aforistică, memorialistică, Lucian Blaga face parte dintre personalitățile complexe ale perioadei   interbelice. Revendicat mai întâi de tradiționaliști ( în cercul cărora joacă ” rolul straniu al unui mitopolit eretic ”-Ov. S. Crohmălniceanu), Lucian Blaga este repede înțeles ca unul dintre reprezentanții importanți ai modernismului interbelic, curent literar teoretizat de Eugen     Lovinescu prin teze precum principiul sincronismului sau teoria imitației. Poemul ”Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”, care deschide volumul ”Poemele Luminii” (1919),  aparține modernismului interbelic atât la nivelul conținutului,  prin dublarea discursului liric în plan secundar cu unul filozofic, cât și la nivelul formei, prin redarea ideii în versuri eliberate de rigorile prozodiei clasice. În poezia ”Eu nu strivesc corola…” apar, de asemenea, elemente de expresionism specifice primei etape de creație blagiene : exacerbarea eului creator în raport cu lumea, tensiunea lirică, interiorizarea peisajului. Conform primei trăsături moderniste menționate, Blaga consideră că poezia trebuie să aibă conținutul consistent al ideii . ” Dacă lirica sinceră, directă și pasională ar fi  adevărată poezie, atunci mugetul cerbilor, la anumite ceasuri ale toamnei, ar face de prisos toate antologiile” (”Elanul insulei”). Atitudinea poetică  din  ”Eu nu strivesc corola…” își găsește forme de expresie în sistemul filozofic întemeiat mai târziu în ”Cunoașterea luciferică” ( ”Trilogia cunoașterii”). Pe fondul violentelor sciziuni sociale  din prima jumătate a secolului XX , Blaga este atras de ideile filozofiei germane ( ”lebensphilosophia”) centrate pe viață și pe întoarcerea la natură. El propune o nouă viziune metafizică, în care optează pentru destinul creator al omului ( ”omul trebuie să fie un creator, de aceea renunț cu bucurie la cunoașterea absolutului”),  și pentru cultivarea misterului, ca strat de adâncime al existenței (teoria minuscunoașterii). Cunoașterii paradisiace– bazate pe rațiune, pe intelect, el îi opune cunoașterea

luciferică-bazată pe intuiție și pe afectivitate- și optează pentru cea din urmă. La nivel formal, poezia aparține modernismului prin inovația prozodică:  folosirea versului alb, cu metrică variabilă, în care  frazarea  și folosirea tehnicii ingambamentului creează un ritm  amplu, cuprinzător. Cele două majuscule folosite pentru a marca enunțurile-nucleu recurg la tehnica   mallarmeană de sugestie a detaliului tipografic. Poemul este artă poetică prin exprimarea metaforică a crezului artistic al autorului, enunțarea temelor fundamentale ale operei, precum și prin specificarea relației poet-lume, poet-poezie, poet-cunoaștere.   Ideea  centrală este aceea că  poezia transfigurează misterul, nu îl reduce, iar  eul liric își asumă acest mister până la a deveni parte din universul său interior. Tema cunoașterii prin creație este dezvoltată în  primele două secvențe poetice , urmate de concluzia ultimelor două versuri care pot constitui în sine o a treia secvență. Ideea poetică a incipitului vizează afirmarea poziției eului liric în fața misterelor universale în opoziție cu ceilalți și  se organizează în jurul negației ”nu”-”nu strivesc, nu ucid”. Poetul refuză   raționalul și optează pentru iraționalitate.   Într-o orgolioasă afirmare expresionistă,  pronumele personal ”eu” ( cu funcție emfatică) deschide poemul și  volumul întreg , fiind reluat de șase ori pe parcursul textului. Metafora ” corola de minuni a lumii” corespunde în versurile trei-cinci unei enumerații de simboluri : ”tainele/ ce le-ntâlnesc în calea mea/ în flori, în ochi, pe buze ori morminte”.  Statornicind poziții  liniștitoare, cunoașterea paradisiacă -prin rațiune- distruge farmecul intrinsec al întrebărilor legate de viață, natură, frumos (”flori”), cunoaștere, contemplație poetică (”ochi”), cuvânt (” buze”), moarte ( ”morminte”). În schimb,  rolul poeziei nu este cel de a elucida, ci de a revela și de a provoca la interogație. O imagine poetică  reprezentativă pentru temă  pornește de la metafora luminii. Lumina, emblematică pentru  opera blagiană, sugerează cunoașterea-”Lumina altora/sugrumă vraja nepătrunsului ascuns/în adâncimi de întuneric/dar eu/ eu cu lumina mea sporesc a lumii taină”. Antiteza eu -alții e accentuată de instrumentarul modern: cel mai scurt vers -construit adversativ- ”dar eu”- este pus în opoziție cu cel mai lung vers al poeziei, cu rol explicativ ”  eu cu lumina mea sporesc a lumii taină” . Comparația ”și-ntocmai cum cu razele ei albe luna/ nu micșorează, ci tremurătoare/ mărește și mai tare taina nopții” asociază un termen concret, de un puternic imagism, unui termen spiritual, ”de transparentă înțelegere”( Pompiliu Constantinescu). Lumina difuză a lunii, fără a lămuri, dar și fără a lăsa în obscuritate, oferă un farmec unic peisajului nocturn. În mod asemănător, abordarea poetică lămurește parțial obiectul cunoașterii, dându-i un farmec care altfel ar scăpa observației.  Astfel ”  tot ce-i ne-nțeles/se schimbă-n nențelesuri și mai mari”, cunoașterea poetică generând la rândul ei alte întrebări , tensiunea și problematicul. Titlul, reluat în primul vers, este relevant pentru tema poeziei deoarece exprimă dorința poetului de a proteja misterele lumii. Eugen Lovinescu îl numea pe Blaga ”unul dintre cei mai originali creatori de imagini ai literaturii noastre”. Dezicerea de atitudinea celorlalți în titlu este susținută de imaginea unui gest de inutilă violență: strivirea-distrugerea- unei flori . Metafora ”corolei de minuni” sugerează perfecțiunea, esența vieții ( cercul este figura geometrică pe care mai târziu Marele Anonim o alterează pentru a stabili limitele umanului  în ”Diferențiale divine”).  Puternica adeziune la o atitudine poetică este astfel enunțată programativ și explicitată

pe parcursul poeziei. La nivelul figurilor semantice, poezia lui Lucian Blaga se caracterizează prin metaforism și intelectualizare a emoției,  prin folosire de simboluri de maximă abstractizare. Cuvintele sunt resemantizate și aduse într-un câmp al transcendenței. În ”Geneza metaforei și sensul culturii”, Blaga identifică două tipuri de metafore: metafora plasticizantă, care dă concretețe fără a îmbogăți conținutul, și metafora revelatorie, care ține de existența omului în orizontul misterului și al revelării. Poemul ”Eu nu strivesc corola de minuni…” cultivă metafora revelatorie, limbajul devenind parte a metafizicii cunoașterii: ”nepătrunsul ascuns”, ”adâncimi de întuneric”, ”întunecata zare”, ”sfânt mister”. Cuvintele capătă sarcină mitică,  după crezului autorului: ”Poetul nu e atât un mânuitor, cât și un mântuitor al cuvintelor. El scoate cuvintele din starea lor naturală, și le introduce în starea de grație” (”Elanul Insulei”) . Arta poetică modernistă ”Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” exprimă  gnomic            atitudinea  căreia eul liric îi va rămâne fidel  pe tot parcursul său poetic și filozofic , folosind o      tehnică literară din care va germina universul singular al operei sale. ( preluat din http://literaturacopilariei.ro/eu-nustrivesc-corola-de-minuni-a-lumii-lucian-blaga/) Eul poetic și crezul său despre sine, lume, creația artistică       Artele poetice clasice cuprind de obicei învăţături poetice, în care poezia este privită din exterior, cu ignorarea, de cele mai multe ori, a eului artistului. Eul blagian devine o ipostază interiorizată, adresându-se doar sieși, într-o confesiune discretă,  privindu-se pe sine „doar în raport cu lumea” care nu este reală, ci lumea imaginară, univers interior, construit din aspiraţiile cele mai profunde ale fiinţei. Eul trăit ( adică acela care se manifestă prin afecte, impulsuri, atitudini) se adresează lumii simţite, și, totodată, unei lumi în sens filosofic, adică unui real negat în exterioritatea sa pentru a fi recreat sub forma de imagine exaltată în concept ( „corola de minuni a lumii” ). Accentul nu cade pe textul care va rămâne, pe cuvânt, ci pe participarea subiectivă la tainele universului. Cuvântul trece pe al doilea plan în evaluarea actului poetic, pentru că „poetul nu este atât un mânuitor, cât un mântuitor al cuvintelor”. Cuvântul - efemer, fragil, la Blaga, dizolvându-se în fiinţarea propriu-zisă, se pierde pe măsură ce se rostește, fiind înţeles doar ca o poartă a ieșirii lumii din nefiinţă. Ceea ce este trăit nemijlocit ca stare pare să fie atât de dens și de incomunicabil, încât tăcerea însăși ar putea deveni un act de comunicare și autocomunicare, cuvântul fiind doar o palidă urmă a unei entităţi interioare. Poezia nu mai este înţeleasă ca rezultat finit, ca operă, ci mai ales ca descărcare spontană de energii interioare, de emoţii care trebuie trăite chiar în procesul lor de constituire. Cuvintele, imaginile poetice, alcătuiesc doar un grafic, o transcriere a energiilor afective, care depășesc graniţele prozodice specifice poeziei tradiţionale. Crezul poetic nu mai apare ca o problemă de situare faţă de propria artă, faţă de meşteşugul artistic şi uneltele specifice acestui meşteşug, ci ca o situare faţă de obiectul său, care este lumea în sens larg şi „cuvântul” în sens restrictiv. Din intenţia eului liric de a nu „strivi”, a nu „ucide”, a nu „sugruma” şi a nu „lumina” necruţător, ci de a păstra o atitudine de reculegere şi înfiorare discretă izvorâtă din iubire, se nasc atributele lumii, care devine astfel o „corolă de minuni”,o uriaşă floare cu neasemuite petale palpitând de taine, metafora ce se amplifică treptat, potenţând ideea de „mister” prin elemente ca: „taine”, „vraja nepătrunsului ascuns”,, „adâncimi de întuneric”, „întunecata zare”, „largi fiori de sfânt mister”, „taina nopţii”. (https://gretasrecipes.wordpress.com/2011/06/26/blaga-tema-siviziunea-despre-lume-intr-un-text-poetic/)

Trilogia cunoașterii topită în discursul poetic: cunoașterea luciferică și cunoașterea paradisiacă Aceste concepte apar la Blaga în tripticul “Trilogia Cunoaşterii” şi anume în partea a doua, “Cunoaşterea luciferică”. În această parte Blaga întreprinde o teorie a cunoaşterii în general, în care îşi găseşte o fundamentare mai largă şi sinteza metodologică din prima parte, “Eonul dogmatic”. Cunoaşterea obişnuită este numită de Blaga şi “înţelegătoare” prin faptul că se caracter-izează printr-o “integrală ataşare plină de încredere la obiect”, faţă de care este în totalitate dependentă şi care “stăpâneste cu greutatea şi accentul lui cunoaşterea”. Ea este caracterizată de o neîncetată dorinţă şi activitate de eliminare a tuturor hiatusurilor şi necunoscutelor, interne sau externe în raport cu persoana cunoscătoare. Obiectul cunoscut se înfăţişează unitar, “nedespicat”. Acest gen natural de cunoaştere capătă la Blaga numele simbolic de “cunoaştere paradisiacă”. Cunoaşterea luciferică este opusul cunoaşterii paradisiace. Obiectul acestei cunoaşteri este întotdeauna cufundat în mister, fiind despicat într-o parte care se arată şi alta care se ascunde, folosindu-se în ambele situaţii de “semnele” sau aparenţele sale . Cu toate că această cunoaştere are însuşiri singulare, ea implică într-o anumită măsură cunoaşterea înţelegătoare, invadând-o cu perspectivele sale. Faţă de cunoaşterea paradisiacă, a cărei perspectivă este alipirea familiară de obiect, cunoaşterea luciferică se îndepărtează de acesta “într-un mod tulburător”. În câmpul aces-tei cunoaşteri apar problematicul, riscurile şi eşecurile, neliniştea şi aventurile, provocând o ade-varată criză în sânul obiectului, căruia îi răpeşte echilibrul lăuntric. Demarcaţia dintre cele două cunoaşteri ar putea fi însăşi graniţa de la care intrăm pe tăramul problematicului. Cele două feluri de cunoaştere au o evoluţie paradoxală în raport cu această demarcaţie. Astfel cunoaşterea paradisiacă, pornind de la evidenţă şi claritate raţională ajunge în cele din urmă la o continuă problematizare, adică intră în campul cunoaşterii luciferice, în timp ce aceasta din urmă, deşi porneşte de la premize ireconciliabil opuse, adică de la misterul care învăluie realitatea, ajunge la o mai mare clarificare şi stabilitate a obiectului cunoscut. În cunoaşterea paradisiacă misterul intervine accidental, acesta nu constituie nici măcar întâmplător obiectul ei, în timp ce particularitatea de ansamblu a cunoaşterii luciferice constă în ademenirea misterului în obiectivul său. Blaga observă că de la Kant până în prezent cunoaşterea în genere a înregistrat o continuă îngustare de orizont, o sărăcire a conţinutului şi a bogătiei subiectului şi acest lucru se datorează în primul rând eliminării “misterului” din campul cunoaşterii, adică a obiectului cunoaşterii “luciferice”. Dar acest efort întreprins în actul de cunoaştere a lumii nu ajunge în cele din urmă decât la o similitudine cu realitatea, nu la adevărata realitate, de aceea este denumită de autor “cvasi-cunoaştere”. Cât despre cunoaşterea luciferică, ea este denumită “cunoaştere negativă”, tocmai pentru că nu doreşte să lumineze în mod activ şi forţat obiectul, pentru a-i răpi orice urmă de mister. Dar misterul nu este afectat în mod real de niciuna din formele cunoaşterii, deoarece “prin cvasi-cunoaştere, care trebuie privită ca un pachet de disimulări, misterul e apărat, fiindcă

în cadrul ei misterul nu se arată decât subiectiv mascat. Prin cunoaşterea-negativă misterul e apărat, fiindcă e atins numai ca mister”. (https://www.scribd.com/document/379011637/Cunoasterea-Paradisiaca-Si-CunoastereaLuciferica)

      Impresii personale și concluzii În opinia mea, Blaga se aseamănă cu Bacovia. Pe când Blaga promovează adâncirea misterului și scufundarea în adânc, poezia bacoviană sugerează căderea în adânc, în disperare, în boală. Misterul lui Blaga capătă valențe pozitive în Eu nu strivesc corola de minuni a lumii, pe când în Plumb, adâncul capătă valențe negative, fiind încărcat de suferință, apăsare. În primul rând, misterul topit în universul poetic blagian conferă magie, obscuritate, fragilitate, pe când misterul în poezia bacoviană, apărut sub forma necunoscutului, conferă morbiditate, moarte, deznădejde, singurătate: dar eu,/ eu cu lumina mea sporesc a lumii taină și Stam singur lângă mort... și era frig... . Eul liric blagian evită pătrunderea în mister: Eu nu strivesc corola de minuni a lumii/ și nu ucid/ cu mintea tainele, ce le-ntâlnesc în calea mea/ în flori, în ochi, pe buze ori morminte. Florile, ochii, buzele și mormintele poarta taina universului blagian: floarea – simbol al iubirii absolute ( floarea albastră la Novalis), ochii- simbol al cunoașterii absolute, paradoxal obținută printr-o funcție organică (văzul), nu spirituală, buzele – punte de legătură între cunoaștere absolută și logos, mormintele – simbol al morții, dar și al liniștii absolute. Toate apar și se dezvoltă în mister: iubirea, cunoașterea luciferică, logosul, moartea. Eul liric bacovian pătrunde într-un mister morbid, gri, fără voia sa, fapt sugerat atât de cadrul funerar: Stam singur în cavou... și era vânt... , dar și de apăsarea grea a morții, sugerată de cuvântul plumb. În al doilea rând, Arghezi și Blaga se aseamănă prin atitudinea pe care o adoptă față de sacru, de divin. Filosofia blagiană privește cunoașterea luciferică, aflată după cenzura transcedentală ca pe Dumnezeu, pe când universul poetic arghezian îl situează pe Dumnezeu într-o sferă blasfemică, într-un bolovan de pământ cu mizerie, bube, flori de mucegai. Misterul arghezian este diminuat, aparând sub forma întoarcerii la origini: bătrânii, țăranii, brazda, munca brută, sapa, plăvanii, sudoarea. Misterul apare tocmai în alchimia argheziană: sapa devine condei, brazda devine călimară, veninul devine miere. În concluzie, misterul se află în toate cele trei universe poetice: blagian, bacovian, arghezian, însă apare sub diferite forme, fie concentrat, fie diminuat, fie pozitiv, fie negativ.

Bibliografie -

        Emil Alexandrescu, Literatura română în analize și sinteze volumul II, Editura Tipo Moldova, Iași, 2010 ; http://literaturacopilariei.ro/eu-nu-strivesc-corola-de-minuni-a-lumii-lucian-blaga/ https://gretasrecipes.wordpress.com/2011/06/26/blaga-tema-si-viziunea-desprelume-intr-un-text-poetic/ https://www.scribd.com/document/379011637/Cunoasterea-Paradisiaca-Si-CunoastereaLuciferica