Aprecieri Critice Lucian Blaga [PDF]

Zitiervorschau

Aprecieri critice Lucian Blaga - Tudor Vianu "Pana acum, arta lui Blaga a fost a nascocitorului de comparatii iscusite sau mai tarziu a imagistului. Pentru expresia unui sentiment anumit se întrebuintau imagini succesive, care obtineau prin convergenta lor sugestia dorita, asa cum forma unui tarm este produsa de bataia repetata a valurilor în aceeasi directie. Prin procedeele acestei tehnice, poezia lui Blaga se dezvolta mai mult în durata decat în spatiu. Aglomerarea detaliilor ei însuma un efect de intensitate, fara sa descrie si o figura spatiala. Din aceasta pricina Blaga putea neglija toate prescriptiile prozodiei traditionale, care au tocmai rolul de a limita expresia poetica si de a o constrange într-un desemn precis, înca din volumul "In marea trecere" apare într-acestea cate o rima, dar abia în "Lauda somnului" si, cu mai multa staruinta, în "La cumpana apelor", versurile sunt stranse în unitati metrice regulate. Aceasta spatializare a gandirii poetice corespunde si cu o atentie mai vie acordata lumii exterioare. Caci daca altadata imaginile aveau o pura functiune interna si în tumultul sentimentului pe care îl purtau ele se diformau fantastic, acum gasim încercari de a prinde lumea vizibila în pitorescul ei mai neamestecat, cum sunt pastelele aduse dintr-o calatorie în Sud, a carei amintire poate fi identificata aci. Dar noul volum are o însemnatate înca mai mare pentru evolutia interioara a lui Blaga. Nelinistea mai veche a poetului, sentimentul dureros al trecerii si destramarii par a se linisti în intuitia a doua permanente, care îi lipseau pana acum: continuitatea prin procreatie si prin pamant, al carui simbol se regaseste în acest detaliu caracteristic al peisajului nostru, cumpana apelor". Tudor Vianu, "Lucian Blaga poetul", Gandirea, XIII. nr. 8, decembrie 1934, p. 305— 310 Aprecieri critice Lucian Blaga - Ion Pop "Cum se poate vedea, mitologia cuvantului schitata în "Hronic" este în deplin acord cu toate aceste deschideri ale imaginarului subordonate în grade diferite figurii originare a spatiului-matrice. In perspectiva definirii discursului liric, acest spatiu originar se suprapune taceriiîntuneric al cuvantului, noapte în care cuvantul nu e mort,ci mai degraba continut ca latenta, ca în asteptarea unui moment fericit cand obscuritatea sa primara si lumina rostirii în lume vor putea fi împacate, în asa fel ca verbul sa se spuna ca lume. Caci, pentru a-si respecta statutul, poetul trebuie sa vorbeasca. Insa aceasta vorbire a sa — sugereaza Blaga — trebuie sa ramana solidara, în substanta ei cu acea tacere initiala, în care logosul e doar virtualitate, în care se contopesc toate cuvintele. Poetul întoarcerii la origini aspira la un fel de restaurare a virtutilor magice ale cuvantului, astfel încat între nume si obiectul denumit sa se pastreze o relatie de participare-identificare". Ion Pop, Lucian Blaga, — universul liric, CR, 1981, p.224.

Aprecieri critice Lucian Blaga - Stefan Aug. Doinas "Se poate, totusi, vorbi si de o reala inventie de mituri proprii în poezia lui Lucian Blaga? Raspunsul mi se pare negativ, daca vedem în mit o forma literara simpla, de tipul celor puse în lumina de A. Jolles. Dar el poate deveni pozitiv, daca ne gandim la o forma de gandire mitica, manifestanduse nu atat în scenarii mitice, cat în comportamente specifice, adica actualizand tocmai ceea ce ganditorul numea «latentele mitice» ale unui obiect empiric sau fiinta individuala." Stefan Aug. Doinas. Lectura poeziei, C.R.. Buc, 1980, p. 51. Aprecieri critice Lucian Blaga - George Calinescu "Desi purtand un nume spiritual, aproape ascetic, volumul "Pasii profetului" era o culegere bucolica. Mai mult decat profetul de tarana care leaga tainice corespondente în cosmos dincolo de vreme si loc, sau sta în colocvii simbolice cu duhul pamantului, dupa formula doctorului Faust sau a neomenosului Zarathustra, mai mult decît chiotele cu care se simuleaza o vitalitate ce vrea sa ia parte, dincolo de trupul trecator, la însasi viata universului era vrednica de observat acolo tocmai supunerea spiritului la invazia unei realitati campestre în chipul stancilor, maracinilor, scailor, lacustelor în plete si a miresmelor de smochini. Pentru ca sa fii cu adevarat bucolic, trebuie sa te cobori cu simturile pana la granita în care trupul ia cunostinta de lume, iar spiritul este atat de adormit cat imaginea sa nu devina o interpretare; trebuie, cu alte cuvinte, sa cazi în acel subconstient al purei vieti fiziologice, unde numai amortita identitate a Eului trage un hotar între vegetal si anim animal si simturile traiesc de la sine cum canta greierul la soare. O astfel de confundare a subiectului în obiect, care, ucisa cu constiinta, duce la formularea panteismului, arunca spiritul într-o somnolenta amorfa si monotona, fara putinte de dezvoltare. Fara visul din suflet, somnul este egal pretutindeni si de nepovestit. De aceea inspiratia poetului este scurta si fara naratie, ca somnul fara vise sau ca un bazait printre bozii. Versurile trebuiesc repetate ca descantecele, pana la amagirea constiintei, pana ce duhul ni se risipeste anonim pe deasupra lanurilor si helesteelor. Mai mult decat o amintire mitologica, Pan este în bucolica d-lui Lucian Blaga expresia moderna a sentimentului panic, o mitificare a unei morbiditati agreste, ce uneste într-un singur simt pietrificarea, descompunerea vegetala si somnul rozatoarelor reci. [...] Cu el îsi face loc în lirica noastra, peste vechea idila, un simt dinamic al naturii, nu fara un element de miracol panteistic. «O minune : — zice poetul undeva — puterea asa de frageda a mugurului proaspat învinge si rupe scoarta cea mai tare si mai dura a unui arbor». Pan are aceasta voluptate tactila de a controla aparitia miraculoasa, vegetala si animala, a mugurilor si a cornitelor. [...] Ca Pan e orb nu e de mirare: daca în ordinea teoretica el este ruda cu Marele Orb din Zamolxe, personificare mitologica a miracolului cosmic, divin pretutindeni si nestiutor de sine, în ordinea poetica este o coborare sub realitatea schematica pe care ne-o da ochiul, la presimtirea interna a vietii.

Marele Orb presimte deci viata în care este amestecat prin întunecate senzatii de racori silvestre si baloasa tarare a melcilor în barba [...]. Poezia d-lui Blaga este fara constiinta, fara cer si fara miscare. Ea se înfaptuieste la radacinile ierburilor si macilor, în stare de somnolenta impersonala, cu urechea spre inima pamantului si cu o fixitate acuta a ochiului si auzului în actul de delimitare a regnurilor, amestecate într-o m-meza prudenta. Din teama de divinitate si mimetica, ochiul poetului duce examenul fenomenelor pana la antropomorfizare si mitologie: o miscare scurta în papura poate fi nimfa cu par de matasea broastei; doi melci, ochii închisi ai lui Pan ; un manunchi de muschi, parul unei fapturi împadurite. Aproape de pamant ochiul pierde proiectia normala a lucrurilor pe orizont si da fenomenelor marunte diformitati halucinante. Culcat în imensitatea lanurilor, omul vede pe aceeasi întindere melcul si boul, vrejul si luna, picioarele paianjenului si fulgerele, malul marii de secara si lumile marunte ale arachnidelor. Sentimentul mortii nu se deosebeste de cel al vietii decat printr-o mai larga dispersiune a Eului în multiplicitatea cosmosului. Incetarea sunetului si vegetalizarea tactului sugruma Timpul si cufunda individul în nemarginire: Atat de singur sunt, ca de mult uitat-am sa mai fac deosebire / Intre mine si-ntre lucruri." Daca, asadar, bucolicul se înfatiseaza de cele mai multe ori ca sensibilitate panica, nu lipseste pastorala, ruralismul si idila campestra. Intalnim ciobani întarziati pe uliti, cateun batran cu miros de ger în lana, boboci de gasca sub ulmii stravechi, capre care lasa laptele prin buruieni si alte aspecte ale unei vieti mai specific rurale". George Calinescu, "Lucian Blaga", în Gandirea, VIII, nr. 2, febr. 1928. Aprecieri critice Lucian Blaga - Ion Barbu "Poemele luminii aparura acum noua ani. Neancorporate, cu albul de atunci — imposibil de sustinut — al unor statui-idei, cerul în care se petreceau ramanea ignorat; predicat numai didactic, prin cateva imagini, foarte meditate. O astfel de poezie, din care versul legiuit: numar consolidator si incontrolabila traditie, era exilat — precum latineasca din liturghii luterane — putea multumi ? Insasi veghea cercetatoare a d-lui Blaga a îndepartat-o cea dintai. De fiecare trei ani, trei victorii. Si astazi, cu "Lauda somnului", iata-l, ca Alexandru, descoperit la marginea împaratiei extreme. Tara lui Porus sta, în munti, întemnitata. Poate nu i se va închina niciodata. Insa faptul însusi de a fi indicat-o, de a fi constrans-o sa corespunda într-o unica zi triunghiului de lance care e toata vointa sa : faptul de a fi croit un mare drum pana acolo, de a fi creat-o ca miscare, mai înainte de a o fi probat ca substanta — nu este el însusi poezie ? D-l Blaga stie precis unde trebuie cautata poezia. Propriile sale investigatii si experiente fraterne din acesti ultimi noua ani îl obliga sa cunoasca principiul poeziei ca o

spiritualitate a vizualitatii: «Geometrie înalta si sfanta». Dar extazul pitagorician trebuie manifestat. Cerul cristalelor transpus. Probleme de distribuire a unei lumini calitative — se ridica aproape insolubile. In ce chip vei realiza imanentul, în ce chip vei înlatura «placatul» ? Nu e aici o necuvenita preocupare pictoriceasca. Lirica nu poate fi umpluta de toata coloristica sau de toata muzica. E mai bogata, într-un fel, si mai saraca, într-altul, decat amandoua. Dar cuprinderea, si spirituala, nu se poate lipsi de elementele intelectuale, aritmetice, ale unei melodice simple, ale unei strangeri complimentare de colori. Acestea sunt esente si ca atare trebuiesc asociate corpului liric. Astfel, d-l Blaga propune la randu-i un anumit verde, ca veridica lumina a filonului nocturn, visul. Lumina de asemenea: a zodiilor, a Mormantului sarit din peceti la cutremur, a puntilor nevertebrate dintre pamanturi si redutabile ,si ultime judecati. Somnul cu grafica lui variabila, cu deplasari rasunatoare conciliate în unitatea paduroasa si contradictorie a creatiei, e o forma de existenta mult mai complecta ca existenta diurna. Intronat acolo, sta Sufletul, categorie careia Edgar Poe îi facea sa corespunda timpul strict al poeziei. Aceasta nuanta trebuie retinuta si identitatea riguroasa denuntata, poezia fiind de asemenea opera de vointa si descrimiriare. Eroarea suprarealista consta tocmai în confundarea legaturii merledrice dintre experienta-somn si actul-poezie cu una eloedrica. Inchide poezia d-lui Blaga aceasta experienta ? Mai putin ca teatrul lui, cred eu. Fapta se desfasoara în chiar camarile incongruente ale visului. Solemnitatea "Laudei somnului" vine din alta parte. O alta memorie se oblitereaza aici, memoria colectiva a rapsozilor si profetilor proclamand istorii împlinite sau numai necesare. Durata speciala a poeziei d-lui Blaga e durata Fabulei, vis al umanitatii. As scrie pe cartea d-lui Blaga versul rilkeean care i se potriveste: «...Und wie Legenden weit, und uber-wunden» / "...Si ca legenda de îndepartat si biruit" /. Subliniind acel Uberwunden, în onoarea viitoarelor sale poezii. Astfel, versurile d-lui Blaga, cateodata de o rara puritate ("Intoarce-ti fata catre parete / Si lacrima catre apus"), au miscarea si descusutul literaturii profetice (Nu însa si indiscretia). Versurile devin versete"... Ion Barbu, "Legenda si somnul în poezia lui Blaga", Ultima ora, nr. 49, 24 febr. 1929. Aprecieri critice Lucian Blaga - Pompiliu Constantinescu "Culegerile de poeme din "In marea trecere" Lauda somnului" si "La cumpana apelor" alcatuiesc un ciclu omogen în lirica d-lui Blaga; ele caracterizeaza, în cel mai înalt grad, drama cunoasterii, nevindecabila «tristete metafizica» în care se zbate sensibilitatea sa. Volumul "La curtile dorului" are cu totul alt timbru sufletesc; aci constiinta poetului nu se

mai cufunda în abisuri si nu se mai lasa ispitita de un absolut imposibil de captat; peste aleanuri si mistere nedezlegate se aseaza parca o liniste suava, peste enigme se asterne o vasta seninatate. O lirica a tainelor începe sa se întrevada în penultimul sau popas; acest ocol al misterelor se intensifica în "Nebanuitele trepte" (ce titlu semnificativ !), nimband întreg ciclul de o stravezie aureola, în care spiritul pluteste si parca se si limpezeste. Misticismul ce se banuieste a fi cuprins în titlul volumului este, în realitate, un indefinit simt al misterului, tari succesiv joc de lumina si penumbra, care nu mai urmareste sa capteze nimic altceva decat misterul ca atare. Poetul n-a parasit felul sau definitoriu, pe care-l identificam în toate volumele anterioare; un scurt poem ca "Autoportret" configureaza sensul misterelor de care e însetat [...], adica e în perpetua cautare a esentelor lumii, echivalente cu misterele. Sufletul îi este capabil de revelatii noi, alinatoare prin ivirea brusca a unui mister. [...] O asemenea revelatie nu se petrece cu mai putina fervoare decAt drama «tristetii metafizice»-, în care s-a zbatut altadata. Ermetismul de structura al liricii d-lui Blaga nu s-a alterat totusi; revelatia misterului este ea însasi ermetica, fiindca e o stare de lirism metafizic, si nu o descifrare rationala a tainelor. [...] Fiecare imagine, adaugata imaginei anterioare, adauga si o revelatoare lumina interioara, dar, pana la sfarsit, îti dai seama ca senzatia de mister se potenteaza prin ceea ce parea ca se stinge; misterul învaluie, ca o suprema revelatie, totul. Ermetismul îsi pastreaza sugestia de clar si obscur, adancind si mai mult tainele. [...] Alcatuita din motive variate. Nebanuitele trepte sugera totusi o atmosfera spirituala foarte omogena si ne indica fara îndoiala ca inspiratia d-lui Blaga nu s-a istovit. O fervoare launtrica strabate fiecare poem, un fel de muzica stranie înstruneaza mersul circular al imaginilor, care, pline de plasticitate, n-au totusi o valoare picturala". Pompiliu Constantinescu, Vremea, 696, 2 mai 1943. Daniel Dragomirescu: “Lucian Blaga şi receptarea sa critică” Între poeţii de marcă afirmaţi în epoca interbelică, Lucian Blaga reprezintă, fără îndoială, un caz particular. Spre deosebire de Tudor Arghezi, pe cât de admirat de unii, pe atât de contestat de alţii, de George Bacovia, în tinereţe mai mult subestimat decât preţuit, de Ion Barbu, suspectat că scrie pentru a epata un anumit public (Ov. S. Crohmălniceanu spunea că, în epocă, ideea că autorul „Domnişoarei Hus” ar fi putut figura în manuale şcolare trecea drept o glumă), opera poetului din Lancrăm a avut parte, de la bun început, de recunoaştere critică aproape unanimă. Recomandat atenţiei publice de către Sextil Puşcariu, reputatul savant lingvist, Lucian Blaga a reuşit sa capteze, chiar din anul debutului său poetic (1919), elogiile incomodului Nicolae Iorga, fostul mentor sămănătorist, partizan al eticului

şi al etnicului în literatură, iar, la polul opus, să şi le adjudece pe acelea ale lui Ovid Densusianu, adept şi propagator al modernismului de factură declarat simbolistă de la „Viaţa nouă”. Ulterior, dar nu peste mult timp, poezia lui Lucian Blaga s-a bucurat de recunoaştere din partea unor personalităţi de orientări diferite, precum Eugen Lovinescu, Mihail Ralea, Tudor Vianu, Panaitescu-Perpessicius, Pompiliu Constantinescu, Şerban Cioculescu, Vladimir Streinu, George Călinescu, Petru Comarnescu, Nichifor Crainic, Ion Barbu, Ion Pillat, Alexandru Philippide, spre a nu-i menţiona decât pe unii dintre cei mai cunoscuţi literaţi ai vremii. În perioada comunistă când, după 1964, Lucian Blaga este recuperat oficial şi ajunge, alături de Ion Barbu, George Bacovia şi Tudor Arghezi, în manualele şcolare, opera sa întruneşte din nou aprecierea unanimă din partea unor critici de tendinţe diferite, între care Ov. S. Crohmălniceanu, N. Manolescu, N. Balotă, E. Simion, Şt. Aug. Doinaş sau din partea mai specializaţilor George Gană, Alexandra Indrieş şi alţii. Cert este că meritul unei prime radiografii de ansamblu a liricii blagiene îi revine lui Eugen Lovinescu, care vede, cu intuiţia sa critică remarcabilă, în tânărul poet pe „unul dintre cei mai originali creatori de imagini ai literaturii noastre”, plasându-l mai întâi în rândul moderniştilor ( în „Istoria literaturii române contemporane” din 1926, la cap. „Contribuţia modernistă a Ardealului”), spre a-l transfera apoi, potrivit cu principiul dialectic al „revizuirilor”, în rândul tradiţionaliştilor (în „Istoria literaturii române contemporane”, ediţia din 1937). Memorabilă rămâne identificarea surselor lirismului blagian de către mentorul „Sburătorului” în cuprinsul acestei din urmă lucrări: „Expresionism poetic, iar alteori o cugetare plasticizată, uşor de transpus într-o schemă foarte simplă; fixarea unei impresii sau a unei constatări de ordin intelectual prin procedeul comparaţiei (…) – iată mecanica poeziei lui Lucian Blaga”. Desigur, indicând comparaţia drept modalitate fundamentală de expresie poetică, Lovinescu avea în vedere, de fapt, metafora, care nu este altceva decât o comparaţie de rang superior. Această observaţie de esenţă o regăsim apoi la alţi critici literari importanţi ai epocii, P. Constantinescu socotind şi el, de exemplu, că „subiectivismul viziunii (lui Blaga) e proclamat făţiş, fie prin discursivitate, fie prin procedeul stabilirii unei corespondenţe explicite între un peisaj şi o stare afectivă” (în „Figuri literare”, Editura Vremea, Bucureşti, 1938). „Imagismul” poeziei blagiene este, totuşi, privit cu o anumită rezervă de către tânărul George Călinescu, care găsea cu cale să remarce destul de caustic următoarele: „Ni se vorbeşte în privinţa asta de o poezie de imagini şi de senzaţii, definiţie care nu ne poate mulţumi pe deplin (aluzie polemică la cele afirmate nu cu mult timp înainte de Lovinescu în „Istoria” sa – nota red.) câtă vreme ştim că asta este tocmai anularea prin imagini a gândurilor

şi a sentimentelor” (în eseul „Lucian Blaga”, publicat în revista „Gândirea”, nr. 2 / februarie 1928). În demersurile sale critice, George Călinescu accentuează asupra panteismului poeziei blagiene: „De la început poetul se revela un panteist bucolic (…)” (în „Istoria literaturii române…”, p. 876), iar în altă parte consideră că ”…Panteismul sau, mai bine zis, panismul, se înfăptuieşte cu mijloace artistice superioare” (op. cit.). Referinţele la panteismul poetului lipsesc la Eugen Lovinescu. Le regăsim, însă, la Mihail Ralea, care, înaintea lui George Călinescu, vorbea despre „temperamentul mistic” al poetului şi despre panteismul volumului „În marea trecere”: „Panteismul se vede din versurile: „Viaţa mea a fost tot ce vrei, / câteodată fiară, / câteodată floare, / câteodată clopot – ce se certa cu cerul” (în „Viaţa românească”, nr. 5/1924). O evidentă notă de discordanţă în aprecierile critice apare, în mod surprinzător, la Eugen Lovinescu, din perspectiva căruia lirismul blagian nar fi destul de pregnant. „Poetul reduce – observa criticul – emoţia la senzaţie, ceea ce evidenţiază tocmai insuficienţa lirismului modern” (în „Critice”, VII), tot astfel precum el îi pare a fi nu numai „antisimbolist”, dar şi „antiliric” (în „Critice”, IX), în fine „lirismul d-lui Blaga se reduce (…) la un impresionism poetic” (ibid.). Sub o formă atenuată, ideea este reluată şi de Pompiliu Constantinescu: „Discursivitatea atenuează lirismul” (în revista „Vremea”, 1933). Dimpotrivă, G. Călinescu remarca, pe bună dreptate, în poezia lui Blaga „suflul liric autentic” (în op. cit.), iar Ov. S. Crohmălniceanu accentua: „Poezia lui Blaga este de un lirism intens, extatic (…) care atinge vibraţia copleşitoare a pânzelor lui Van Gogh” (în „Literatura română între cele două războaie mondiale”, vol. II). Ceea ce ni se pare riguros exact. Era în eroare, deci, Lovinescu prin situarea poetului sub zodia impresionismului francez, cu care Blaga avea prea puţine afinităţi. În realitate, era vorba de influenţa expresionismului propagat din Viena şi Berlin, Blaga având, cum bine se ştie, o solidă cultură germană, ca şi Eminescu mai înainte. Mai puţin inspirată este încercarea lui Crohmălniceanu de a-l delimita în mod prea categoric pe Blaga de orientarea gândiristă: „Poziţia lui în mijlocul lor e mai mult decât curioasă, el ne apare propovăduind o doctrină ale cărei teze fundamentale îi sunt străine” (op. cit.). Însuşi G. Călinescu evidenţia afinităţile poetului cu cercul „Gândirii’, atunci când consemna: „Nu putem să nu apropiem (…) panteismul mistico-bucolic al lui L. Blaga de iconografia pastorală şi bizantină a pictorului Demian” (op. cit.), iar în altă parte: „În „Lauda somnului” stilul devine liturgic şi Aleluia rasună peste tot. Îngerii mişună pe pământ” etc. În acelaşi sens se pronunţase anterior E. Lovinescu (a se vedea „Istoria literaturii române”, ed. 1937).

Un subiect de controversă între critici a fost şi calificarea lui Blaga drept „poet solar”. Aserţiunea a fost lansată în 1962, nu mult după moartea poetului, într-un studiu critic, de către Eugen Simion, care scria: „Blaga este acum (…) un poet al facerii (…) Blaga devine un poet solar, sudic” (reluat în postfaţa la volumul „Ce aude unicornul”, Ed. Minerva, Bucureşti, 1975). In acelaşi sens s-a pronunţat şi George Gană, specialist cunoscut şi recunoscut în opera blagiană (autor, între altele, al studiului „Opera literară a lui Lucian Blaga”, Ed. Minerva, Bucureşti, 1976). La acest din urmă specialist face referire, în volumul „Sporind a lumii taină. Verbul în poezia lui Blaga” (Ed. Minerva, Bucureşti, 1981), Alexandra Indrieş, care respinge în termeni virulenţi teza despre Blaga „poetul solar”. Convinsă că la Blaga „elementul solar este situat în exterior”, autoarea menţionată demontează tot eşafodajul critic al d-lui G. Gană, transformând argumentele critice ale acestuia în contraargumente şi conchizând că dimpotrivă „poetul (este) categoric un selenar”. Şi Dumitru Micu ar fi greşit, crede Al. Indrieş, fiindcă „a limitat” la vitalism simbolistica luminii blagiene, dar de această eroare se fac responsabili chiar Lovinescu şi Călinescu „cei doi zei ai criticii literare la noi”, care, nefiind deloc structuralişti la vremea lor, ar fi făcut în mod impardonabil confuzie „între categoria identităţii şi categoria alterităţii”. Dincolo de asemenea turbulenţe critice, care însă nu vizează opera, ci posibilităţile ei de interpretare, se profilează imaginea unui Lucian Blaga unic şi monumental în spaţiul poeziei româneşti din secolul XX, un autor căruia nici un critic şi nici un confrate de breaslă nu i-a pus la îndoială vreodată în mod serios valoarea de excepţie. Referinte critice Se poate, totuşi, vorbi şi de o reală invenţie de mituri proprii în poezia lui Lucian Blaga? Răspunsul este pozitiv dacă ne gândim la o formă de gândire mitică, manifestându-se atât în scenarii mitice, cât în comportamente specifice, adică actualizănd tocmai ceea ce gânditorul numea 'latentele mitice' ale unui obiect empiric sau fiinţă individuală. Ştefan Augustin Doinaş, Lectura poeziei. CR, Bucureşti, 1980 Lucian Blaga este poate cel mai original creator de imagini pe care l-a cunoscut literatura română până acum: imagini neaşteptate şi profund poetice. Pentru a reda impresia liniştei, el cel dintâi a auzit zgomotul razelor de lună bătând în geamuri. Imaginea nu este unul din elementele poeziei lui Lucian Blaga, ci pare poezia lui însăşi. Din poezia lui Blaga reiese o bucurie de a trăi, un optimism, nu conceptual, ci pur senzorial; senzaţia proaspătă întreţine mulţumirea vieţii. Găsim deci în poet şi o unitate sufletească şi o oarecare atitudine. Eugen Lovinescu, "Critica şi literatura IV", Sburătorul literar.I, 22, 11 febr., 1922

Poeziile lui Blaga sunt bucăţi de suflet, prinse sincer în fiecare clipă şi redate de o superioară muzicalitate în versuri care, frânte cum sunt, se mlădie împreună cu mişcările sufleteşti înseşi. Această formă elastică permite a se reda şi cele mai delicate nuanţe ale cugetării si cele mai fine acte ale simţirii. E si filosofie înăuntru, o melancolică, dar nu deprimantă filosofie, care leagă împreună toate aspectele dinafară ale naturii şi, înlăuntru, toate mişcările prin care şi noi îi răspundem. Nicolae Iorga, "Rânduri pentru un tânăr", în Neamul românesc. 1 mai 1919 Ca teorie a cunoasterii adoptieste un pas de o importanta enorma pentru viata spirituala, caci teoria cunoasterii nu este o simpla teorie intre multe altele, ci inceputul stralucit sau dezastruos al unei adanci sau marginite conceptii despre lume. L.Blaga