Erori de Argumentare in Discursul Politic [PDF]

Zitiervorschau

,,ERORI DE ARGUMENTARE ÎN DISCURSUL POLITIC”

CUPRINS INTRODUCERE...................................................................................................3 CAPITOLUL 1: ARGUMENTAREA..................................................................6 1.1 Descrierea procesului de argumentare.............................................6 1.2 Tehnici de argumentare...................................................................9 1.3Tipologia argumentelor..................................................................12 CAPITOLUL II. ERORI DE ARGUMENTARE...............................................18 2.1 Structura corectă a unei argumentări.............................................18 2.2 Modalităţi greşite de argumentare – sofismele..............................22 CAPITOLUL III: DISCURSUL POLITIC.........................................................40 3.1 Notiuni generale despre discurs.....................................................40 3.2 Particularitătile discursului politic................................................42 3.3 Strategii argumentative în discursul politic...................................44 3.4 Discursul politic românesc – studiu de caz: analiza erorilor de argumentare..................................................................................................49 CONCLUZII.......................................................................................................60 BIBLIOGRAFIE.................................................................................................62

Motto: “…nu socotim că discuţiile sunt o pagubă

pentru

fapte,

ci

lipsa

de

lămurire prin discuţie, făcută mai înainte de a porni la înfăptuirea a ceea ce trebuie”** Tucidide

INTRODUCERE De la conversaţia uzuală la contextele oficiale, suntem mereu puşi în situatia de a crea argumente convingătoare pentru a susţine o idee, a apăra o opinie proprie sau pentru a respinge opinia interlocutorului .Deşi argumentarea ţine de cotidianul vietii umane, fiindu-i familiară fiecărui om pus în situaţia de aşi rezolva problemele vietii zilnice sau de a se angaja în dispute cu semenii (prieteni, adversari, membri ai familiei, oamenii politici, colegi de serviciu etc.), puţini sunt cei care o cunosc în esenţa si detaliile funcţionării ei. Familiaritatea nu-i asigura decât parţial înţelegerea. Dacă în viaţa obişnuită argumentarea este familiară fără a fi înţeleasă, literatura de specialitate surprinde multitudinea încercărilor de a o întelege, defini si explica. Obiectul de studiu al acestei teze este discursul politic românesc contemporan, iar scopul acesteia este de a investiga cazurile de apariţie a manevrelor eronate în argumentare, cu aplicarea analizei efectuate asupra acestora în discursurile politice romanesti. Politicienii asupra cărora ne 2

îndreptăm atentia în mod special pentru a releva specificul discursului lor sunt: Ion Iliescu, Adrian Năstase, C.V.Tudor şi Traian Băsescu. Corpusul care stă la baza acestei cercetări este constituit, în încercarea de a acoperi o diversitate cât mai mare de structuri şi aspecte caracteristice ale discursului politic, din texte provenite din diverse surse: site-ul Parlamentului, presă, internet, talk-show-uri înregistrate şi transcrise. Este la îndemana simţului comun să constate că atunci cand argumentăm în faţa unui public, punem în mişcare diferite tipuri de raţionamente. Argumentarea este adecvată şi corectă dacă aceste raţionamente sunt valide, adică respectă normele generale ale raţionalitătii. Dacă raţionamentele nu sunt corecte, atunci rezultatul se concretizează într-o argumentare sofistică. Primul capitol se axează cu precădere pe aspectele general-teoretice ce vizează configuraţia argumentului, cum ar fi: elementele constituţionale ale argumentului, ce este şi ce nu este un argument (când poate fi considerat un segment comunicaţional argument: propoziţiile trebuie să aibă valoare de adevăr şi măcar unul dintre ele să poată asigura dovada necesară extragerii concluziei), pe o reprezentare a tipologiei argumentelor şi o scurtă prezentare a celor mai cunoscute dintre acestea, cât şi o clasificare a tehnicilor de argumentare folosite cel mai adesea. În

capitolul al doilea numit Erori de argumentare sunt prezentate

structura unei argumentări şi

câteva exemple de modalităţi greşite de

argumentare dintre care enumerăm: argumentum ad populum (argumentul relativ la majoritate/popor), argumentul bazat pe prestigiu (argumentum adverecundiam, argumentul apelului la autoritate, argumentul bâtei, argumentul proastei companii,cauza falsă, etc. Capitolul trei al lucrării are în vedere chestiuni legate de discursul politic şi anume teoriile discursului în general şi cele ce ţin de analiza discursului, în particular, cu sublinierea aportului adus pragmaticii şi 3

argumentaţiei de analiza conversaţională, au fost, de asemenea, considerate utile pentru a fi incluse în studiul de faţă. Şi pentru că suntem de părere că orice studiu teoretic ar trebui să se concretizeze într-o aplicaţie practică, am selectat pentru analiza corpusului discursul politic, un context care, aşa cum se ştie, este un bun suport pentru acest tip de inverstigaţie şi cercetare. În sfârşit, un alt motiv ar fi acela că acest domeniu de cercetare se face remarcat prin prosperitate şi diversificare crescândă, în special datorită numărului tot mai mare de forme argumentativ-atitudinale eronate care oferă din plin hrană pentru cercetările viitoare, indiferent cărui domeniul de investigaţie se circumscriu. De asemenea, ȋn cadrul aceluiasi capitol sunt prezentate strategiile argumentative folosite în discursul politic ȋncheiandu-se cu un studiu de caz referitor la erorile de argumentare în discursul politic din zilele noastre.

4

CAPITOLUL 1: ARGUMENTAREA

1.1 Descrierea procesului de argumentare Putem spune că argumentarea ne este familiară tuturor deoarece ne angajăm cu toţii regulat în practici argumentative, când avansăm afirmaţii sau acţiuni, sau când reacţionăm la afirmaţiile şi acţiunile celor din jur. Aceasta are loc în viata de zi cu zi, fiind o forma de comunicare interumană, (presupune interactiune intre mai multe persoane) poate singura care respecta autonomia interlocutorului. Emitem opinii permanent, unele dintre ele mai mult sau mai putin întemeiate, despre toate subiectele la ordinea zilei: artă, sport, politică (în Parlament, adoptarea unei legi este precedată de argumente referitoare la conţinutul şi oportunitatea acesteia). În orice domeniu în care există o controversă oamenii se vor folosi de argumentare pentru a dovedi o idee sau alta. Desfăsurarea argumentaţiei depinde de context. Există mai multe tipuri de context:1 -context verbal ( antecedentul si consecventul discursului) -context referential (realitatea la care face trimitere discursul) -context situational ( canalul, statutul interlocutorului) -context actional (acţiuni lingvistice: cerere, rugăminte, etc.) -context psihologic ( credinţe, dorinţe)

1

Bălan, Zamfir, Prelegeri de retorica, Ed. Independenta Economica, Pitesti, 2004, pag. 111

5

Scopul unui discurs argumentativ este convingerea interlocutorilor săi de adevărul, îndreptăţirea sau justeţea susţinerilor sale sau măcar explicarea motivaţiilor intime care au stat la baza declaratiilor sau conduitelor sale. 2 Recent situată ca interdisciplină în câmpul ştiinţelor comunicării, argumentarea face parte din familia acţiunilor umane având drept final convingerea, alături de manipulare, propagandă, seducţie sau demonstrare. A argumenta este o necesitate. Dar ce înţelegem printr-un argument? O serie de enunţuri care sunt legate unul de altul în aşa fel, încât unul sau mai multe dintre ele constituie susţinerea care se vrea a se întemeia, în timp ce restul servesc la a fundamenta, direct sau indirect, susţinerea centrală. În cartea „A Systematic Theory of Argumentation: The Pragmadialectical approach”3, argumentarea este definită ca „…o activitate verbală, socială şi raţională care urmăreşte convingerea unui critic rezonabil de acceptabilitatea unui punct de vedere, prin înaintarea unei pleiade de propoziţii care justifică sau respinge propoziţia exprimată în acea afirmaţie”. Aşa cum remarcă cei doi autori, Grootendorst şi van Eemeren în lucrarea amintită, deşi definiţia se înscrie modului în care cuvântul „argumentare” este folosit în limbajul zilnic, apare o analiză conceptuală a noţiunii teoretice de argumentare, care conferă mai multă precizie din punct de vedere tehnic, dar şi introducerea într-un limbaj convenţional specific acestui domeniu. Definiţia oferă câteva aspecte teoretice importante ale noţiunii de argumentare, pe care le vom analiza în ordinea menţionării lor. În primul rând, argumentarea este o activitate verbală, care apare în limbajul comun, şi ca orice altă activitate verbală, poate fi însoţită de mijloace de comunicare nonverbale, precum expresiile faciale şi gesturile. Trebuie subliniat, totuşi, faptul că nu putem înlocui complet, prin comunicarea nonverbală, limbajul. Fără limbaj argumentarea nu poate exista.

2

Popa, Cornel, Logica , actiunea si discursul argumentativ, ed. Stiintifica si pedagogica, Bucuresti, 1983,pag. 10 Van Eemeren, F.H, Rob Grootendorst, A Systematic Theory of Argumentation, Cambridge, University Press, 2004, p.115 3

6

Caracterul social al argumentării devine evident într-o discuţie ce implică doi sau mai mulţi interlocutori, iar ca activitate raţională, argumentarea se bazează pe consideraţii intelectuale, astfel încât, cel care argumentează acordă atenţie subiectului. O altă caracteristică este aceea că se referă la un punct de vedere specific, cu referinţă la o anumită problemă; cu alte cuvinte este părtinitoare unei anumite opinii. Cu ajutorul mijloacelor de argumentare, vorbitorul sau scriitorul îşi apără acest punct de vedere în faţa unui ascultător sau cititor care se îndoieşte de acceptabilitatea sa sau care are o altă opinie. Aşadar, argumentarea „urmăreşte convingerea unui critic rezonabil de acceptabilitatea unui punct de vedere”. Grootendorst şi van Eemeren folosesc expresia „pleiadă de propoziţii” pentru a accentua că o argumentare constă din mai multe propoziţii, care sunt folosite pentru a justifica o afirmaţie, în cazul unui punct de vedere pozitiv, sau de a respinge o afirmaţie, în cazul unui punct de vedere negativ. Aceste propoziţii constituie un act complex al vorbirii care urmăreşte convingerea unui „critic rezonabil”, pentru că, atunci când sunt avansate argumente, se face apel la rezonabilitate în evaluarea acelor argumente. În caz contrar, nu ar mai avea niciun rost avansarea în argumentare.

7

1.2 Tehnici de argumentare Formele prin intermediul cărora punem la dispoziţia interlocutorului conţinuturile argumentării poartă numele de tehnici de argumentare. Continuturile argumentarii sunt constituite de argumentele şi judecatile argumentative. Există două tipuri de tehnici de argumentare: deductive si inductive. Distincţia ţine seama de mersul gândirii: de la cunoştinţe cu caracter general la cele cu caracter particular şi invers, de la cunoştinţe cu caracter particular la cele cu caracter general. În cazul tehnicilor deductive, arată

C. Sălăvăstru 4, premisele sunt

condiţia suficientă a tezei, care este consecinţa lor necesară, pe când în cazul celor inductive, premisele sunt o condiţie probabilă a concluziei, iar aceasta este consecinţa probabilă a lor. La randul lor, cele deductive se clasifică in inferentiale si silogistice. Tehnica de argumentare deductiva implică faptul ca trecerea de la premise la concluzie să aibă caracter necesar, acestea făcand apel la rationamentele deductive. Deductia este o metoda de rationament prin care propozitiile sunt stabilite nu printr-o observatie directa a faptelor, ci prin referire la alte propozitii deja stabilite.5

4

Sălăvăstru, Constantin, Teoria si practica argumentarii, ed. Polirom, Iasi, 2003, pag. 185. Săvulescu, Silvia, Retorică si teoria argumentării, Note de curs, Bucureşti, SNSPA [reeditare 2004, Edit Comunicare.ro],pag, 143 5

8

Tehnica inductivă de argumentare presupune ca trecerea de la premise la concluzie sa se facă cu o anumită probabilitate, astfel concluzia poate fi doar probabilă. Aceasta se bazează pe un rationament inductiv. Aceste tehnici se diferentiaza în doua categorii: a) Tehnici bazate pe forme inductive de argumentare: inductia completa (totalizanta); inductia incompleta (amplificatoare); inductia prin eliminare; inductia prin simpla enumerare; inductia de la singular la singular (eductia sau transductia); inductia prin analogie. b) Tehnici bazate pe cercetarea relatiilor cauzale: metoda concordantei; metoda diferentei; metoda combinata a concordantei si diferentei; metoda variatiilor concomitente; metoda reziduurilor (ramasitelor). Un tip aparte de argument inductiv este analogia, care „se bazează pe ideea conform căreia un anumit grad de asemănare între două lucrurila un anumit nivel implică similitudini de ordin general între acestea“ 6 . Schema de inferenţă a unui argument prin analogie este următoarea: Obiectul de cunoaştere A posedă nota specifică X Obiectul de cunoaştere B seamănă cu A Deci B posedă (probabil) nota X Tehnicile deductive silogistice

presupun ca întemeierea necesara a

concluziei să se facă pe baza relatiilor dintre notiunile componente ale premiselor. Aceste tehnici se diferentiază în două categorii: a) Tehnici imediate de argumentare silogistica: tehnici bazate pe patratul logic al propozitiilor categorice; tehnici bazate pe operatii logice aplicate propozitiilor categorice (conversiunea, obversiunea, contrapozitia, inversiunea). b) Tehnici mediate de argumentarea silogistica utilizate atât în sustinerea, cât si în respingerea tezei: silogismul categoric; entimema; polisilogismul progresiv;

polisilogismul

regresiv;

soritul

progresiv;

soritul

regresiv;

epicherema; silogismul în interpretare propozitionala; silogismul în interpretare predicationala; silogismul în interpretare deductiv-naturala. 6

Ibidem, pag. 142

9

Tehnicile de argumentare bazate pe deductie inferentiala asigura caracterul concluziei datorită relatiilor de adevăr care exista intre premisele argumentarii. Acestea utilizează rationamente care au între premisele lor propozitii compuse care au rolul de a exprima relatiile de adevăr dintre diferite propozitii simple. Tehnicile de argumentare prin deducţie inferenţială se vor diferenţia în două categorii, după dimensiunea argumentării în care ele sunt folosite: susţinerea sau respingerea. Astfel, tehnica de argumentare conform căreia concluzia nu spune mai mult decât premisele este preponderent deductivă, şi este reprezentată în lucrarea de faţă (Figura 1) după cum urmează:

dacă

1. premisă

dacă

2. premisă

dacă

3. premisă

4. premisă

Condiţional, cauzal, consecutiv

(Figura 1) Tehnica de argumentare inductivă se face prin enumerarea unor fapte şi idei exprimate sub forma de argumente cărora le urmează concluzia, întotdeauna mult mai generală decât argumentele (Figura 2):

10

Ci, Dar, Iar, Însă

1. premisă

2. premisă

3. premisă

4. concluzie

Raport de coordonare

(Figura 2) Din punct de vedere logico-discursiv argumentele inductive au la bază raţionamente inductive prin enumerare, iar argumentele deductive au la bază raţionamente condiţionale (forma standard „dacă X atunci Y” nu este respectată, raţionamentul apărând sub formă de aserţiune X face Y, X este Z) şi silogisme incomplete. 1.3Tipologia argumentelor Există, în principiu, două tipuri de argumente: cele deductive şi cele inductive. Argumentele deductive sunt argumentele în care concluzia este prezentată ca urmând cu necesitate din premise, iar cele inductive sunt argumentele în care concluzia este prezentă ca urmând din premise cu un grad de probabilitate. Înţelegem prin deducţie inferenţa de la premise de un anumit rang de generalitate (în exemplul dat de la “orice ştiinţă...”) la o concluzie de un rang de generalitate mai scăzut (în acest exemplu “logica...”). Diferenţele dintre argumentele deductive şi cele inductive pot fi văzute în faptul că, informaţia necesară în examinarea concluziei din cadrul argumentului

11

deductiv este conţinută în premise. Nu este nevoie de a ieşi din cadrul argumentului pentru informaţii suplimentare. Pe de altă parte, în cazul argumentului inductiv, concluzia nu este conţinută cu necesitate de premisele date. Concluzia ne cere să trecem de informaţiile date în premise. Argumentele inductive nu ne oferă certitudinea absolută pentru că premisele nu pot oferi suportul absolut. Un argument deductiv este fie valid, fie nevalid. Nu există o cale de mijloc. Testul validităţii unui argument deductiv este următorul: dacă toate premisele sunt presupuse a fi adevărate, ar putea fi cu necesitate şi concluzia adevărată? Dacă există posibilitatea ca un argument să aibă toate premisele adevărate şi concluzia falsă, atunci argumentul este nevalid. Cea mai dificilă sarcină este etapa înţelegerii că forma unui argument poate fi validă, chiar dacă are premisele false şi / sau concluzia falsă. Dacă un argument deductiv este valid, atunci putem merge mai departe, cercetând judecata factuală, pentru că numai atunci un argument poate fi fondat. Un argument nevalid este tot timpul nefondat. Un argument este fondat dacă este valid şi are premisele adevărate. A spune că un argument este fondat, înseamnă a spune că este un argument bun, şi că trebuie să credem concluzia sa. Pe partea inductivă, clasificăm argumentele ca puternice sau slabe. O altă clasificare este cea a inductiei complete, incomplete sau inductia prin analogie.7 Această clasificare se aseamănă prea puţin cu termenii „valid” şi „nevalid” ai argumentului deductiv, cu excepţia că, la argumentele inductive apare o cale de mijloc. Un argument inductiv poate fi mai mult sau mai puţin puternic, mai mult sau mai puţin slab, şi nu este prea clar unde se trasează o linie de demarcaţie. Un argument inductiv poate fi tot timpul mai slab sau mai puternic. În general, dacă există mai mult de 50% şanse ca o concluzie să urmeze din adevărul (presupus) al premiselor, atunci avem de-a face cu un argument puternic, în caz contrar, cu unul slab. 7

C. Sălăvăstru , Op.cit, pag.185

12

Asemănător conceptului de „argument fondat” de la argumentele deductive, un puternic argument inductiv cu premise adevărate este catalogat drept ‚”convingător”, adică poate fi crezut, existând dovezi bune care să arate că avem de-a face cu o concluzie adevărată. Argumentul slab sau cel puternic, dar cu premise slabe nu poate fi convingător. În anumite clasificări, argumentele sunt împărtite în trei subcategorii8: 

Argumente legate de ethos – cele de ordin afectiv si moral



Argumente legate de pathos – argumente de ordin pur afectiv,

destinate să trezească emotii si sentimente. 

Argumente legate de logos – cele care se adresează ratiunii si care

se impart in deductive (regula reciprocitatii, relatia cauza–efect) si analogice (cauzale, opozitive). O altă clasificare după Perelman si Tyteca presupune împărtirea lor în:  argumente quasilogice (care au legătură cu structurile logice si cu relatiile matematice)  argumente bazate pe structura realului: argumentele relatiilor de succesiune, al relatiilor de coexistentă  argumente care creează structura realului (cele bazate pe exemple, ilustrare si model si cele bazate pe analogie si metaforă) In continuare, vom prezenta câteva tipuri de argumente: Argumentul entimematic Prin termenul „entimemă“ desemnăm un silogism care nu este formulat complet: una din propoziţii este subînţeleasă. Tip de argument deductiv în care una dintre cele trei propoziţii este omisă sau suprimată pentru a se evita un silogism greoi. 9(„Gândesc, deci exist“).

8 9

Săvulescu, Op.cit. pag. 133 Ibidem, pag. 93.

13

Şi cum orice silogism este compus din trei propoziţii, avem trei feluri de entimeme10: lipseşte premisa majoră, minoră sau concluzia. Entimema (sau argumentul eliptic) nu aduce certitudini, ci stă sub semnul probabilului şi verosimilului. Argumentul bazat pe relaţia cauză-efect Este un argument care reclamă o legătură cauzală între doi (sau mai mulţi) factori, ca de exemplu: Repetiţia împiedică uitarea rapidă a cunoştinţelor însuşite. Printr-o astfel de afirmaţie se susţine că dacă are loc o acţiune A (cauza = repetiţia) urmează un efect B (este împiedicată uitarea rapidă a cunoştinţelor însuşite).

10

Botezatu, Petre, Valoarea deductiei, Editura Stiintifica, Bucuresti, 1971, pag 67

14

Argumentul bazat pe generalizare Conduce la un enunţ prezentat ca şi concluzie la un argument inductiv. Constă în a extrapola, plecând de la date concrete, o informaţie privind un element al unei clase de obiecte asupra tuturor elementelor respectivei clase de obiecte11. Mai multe enunţuri luate ca premise conduc la un alt enunţ, ce reprezintă concluzia unui argument inductiv. De reţinut că în cazul argumentului bazat pe generalizare cuvântul „deci“ are sensul de „probabil“ şi nu „în mod obligatoriu“, aşa cum se întâmplă în cazul argumentelor deductive valide. Argumentul bazat pe comparaţie În esenţă, acest tip de argument se bazează pe confruntarea a două sau mai multe obiecte (situaţii, activităţi etc.), în scopul evaluării unuia în raport cu celălalt, prin prisma caracteristicilor cele mai importante ce intră într-un raport de comparaţie.De regulă, se fac comparaţii între caracteristicile cele mai importante, de referinţă ale elementelor care fac obiectul argumentării. Argumentul bazat pe analogie Forţa probantă a argumentului prin analogie constă în punerea în relaţie şi compararea a ceva cu altceva mai bine cunoscut. Se porneşte de la presupoziţia că dacă două lucruri (obiecte, fenomene, situaţii etc.) se aseamănă în anumite privinţe, atunci este probabil să prezinte asemănări şi în altele, deşi acestea nu sunt direct observabile; altfel spus, orice asemănare între două elemente ne determină să credem că dacă unul dintre ele are o proprietate, atunci este probabil că o va avea şi celălalt. Dincolo de diferenţe există asemănări care permit transpunerea a ceea ce este cunoscut la necunoscut sau mai puţin cunoscut: „Analogia este o asemănare

11

E. Năstăşel, I. Ursu, Argumentul sau Cuvântul bine gândit, ed.Stiintifica si enciclopedica, Bucuresti, 1980, pag. 128

15

amestecată cu diferenţe, dar similitudinile sunt suficient de numeroase pentru a ne permite să conchidem de la un obiect la un altul, de la o situaţie la alta“12 . Într-o astfel de argumentare, se pune accentul pe similarităţi, proiectate asemenea unei grile de înţelegere de la un obiect de cunoaştere la altul. Argumentul prin analogie reprezintă o inferenţă inductivă prin carese va deriva ceva în legătură cu un obiect sau fapt particular pe baza asemănării cu un altul. Argumentul bazat pe exemplificare/ilustrare Anumite date sunt prezentate cu scopul de a întări o regulă. Sunt scoase în evidenţă aspecte care au rolul de a proba sfera de aplicabilitate a unei reguli. În timp ce exemplul are rolul de a întemeia ceva (o regulă, o generalizare), arată Ch. Perelman şi L. Olbrecht-Tyteca13, ilustrarea este menită să întărească adeziunea la ceva deja cunoscut şi admis, furnizând cazuri particulare care concretizează enunţul general şi, totodată, arătând interesul faţă de varietatea de aplicaţii posibile. In orice argumentare, exemplele pot fi14:  puncte de plecare ale generalizarilor  suport al unor ilustrări convingătoare Dacă exemplul trebuie să fie incontestabil, ilustrarea, nedepinzând de adeziune, care deja s-a produs, poate fi chiar îndoielnică, însă trebuie să frapeze imaginaţia pentru a se impune atenţiei. În multe situaţii, ilustrarea are ca scop facilitarea înţelegerii unei idei, evocate fiind situaţii sau evenimente cunoscute. Alteori, poate scoate în evidenţă un anume aspect, a cărui relevare are rolul de a proba sfera de aplicabilitate a unei reguli.

12

D. Rovenţa-Frumuşani, Argumentarea. Modele şi stategii, Editura Bic All, 2000, p. 65 Ch. Perelman şi L. Olbrecht-Tyteca, Tratat de argumentare. Noua retorică, trad. de Aurelia Stoica, Iaşi, Ed. Universităţii „Al. I. Cuza” [La nouvelle rhétorique. Traité de l'argumentation, Paris, PUF], 2012 [1958] 14 Bălan, Zamfir, Op.cit., pag 132 13

16

CAPITOLUL II. ERORI DE ARGUMENTARE

2.1 Structura corectă a unei argumentări Un argument este structurat în propoziţii aflate în anumite relaţii unele cu altele, relaţii în baza cărora concluzia (teza) este consecinţa necesară a propoziţiilor argumentative (premisele) sau este în opoziţie cu acestea. Dacă relaţiile dintre propoziţiile argumentative şi teză sunt de condiţionare, atunci avem o situaţie de susţinere a tezei, în schimb, dacă aceste relaţii sunt de opoziţie, avem de-a face cu respingerea ei15. 15

Sălăvăstru, Constantin, Op.cit, pag. 35

17

Pe de altă parte, interlocutorul consideră teza în favoarea căreia se argumentează drept adevărată dacă premisele care o susţin îi apar ca fiind suficient de puternice. Prin urmare, forma generală sub care se prezintă un argument este următoarea16 : unul sau mai multe enunţuri care constituie un suport (temei) pentru concluzie, numite premise (evidenţe, fapte, raţiuni pecare se bazează concluzia); un enunţ numit concluzie (teza argumentării), care derivă în mod logic din premisă sau premise; un indicator logic care face legătura între premise şi concluzie (deci…, întrucât…, pentru că…, din cauză că…,deoarece…, după cum rezultă din…, pe motivul că…, cum se indică în…., presupunând că…) ; Acesti indicatori numiti si indicatori argumentativi ai întemeierii sunt grupati, la rândul lor, în două categorii, în functie de forma argumentării17:  Indicatori ai întemeierii progresive ( deci, prin urmare, asadar)  Indicatori ai întemeierii regresive ( fiindcă, deoarece, întrucat, pentru că) Când vorbim de studiul argumentării, ne referim, în principiu, la analiza şi evaluarea discursurilor argumentative, dar şi la recunoaşterea elementelor neexprimate în aceste discursuri, la observarea structurilor şi schemelor argumentative, precum şi la identificarea şi studierea erorilor. Trebuie subliniat că expresiile verbale nu sunt prin natura lor afirmaţii sau argumente, ci că acestea ajung aşa numai când apar în contexte în care îndeplinesc funcţii specifice procesului comunicaţional, devenind instrumente în vederea atingerii unui scop. Există unele cazuri în care o argumentare se centrează pe elemente reprezentate numai implicit în text şi care pot fi privite ca neexprimate. Aceasta se aplică, în particular, premiselor neexprimate, pentru că în argumentarea comună, există de regulă o premisă a raţionamentului care rămâne implicită. De cele mai multe ori poate fi uşor detectată dar, câteodată, este foarte dificil de 16 17

E. Năstăşel, I. Ursu, Op .cit, pag. 118 Sălăvăstru, Constantin, Op.cit, pag. 59

18

stabilit cărei premise neexprimate îi este fidel susţinătorul. În asemenea situaţii, o analiză logică bazată exclusiv pe criteriul validităţii formale nu este decisivă. Este nevoie, de asemenea, de o analiză pragmatică care se foloseşte de informaţii contextuale şi de un fond de cunoaştere. Identificarea argumentului se poate face formal, în cazurile în care ştim de la început că textul este redactat ca o argumentare sau o pledoarie. În acest caz, argumentele tind să fie structurate pe paragrafe sau chiar să fie numerotate. Primul pas în recunoaşterea argumentului, în scopul înţelegerii şi evaluării argumentului, este de a identifica premisele şi concluzia acestuia. Din păcate, în argumentarea zilnica, această identificare este îngreunată de structura liberă a limbajului. Ar fi destul de frumos ca, în orice argument premisele să apară primele, iar concluzia să le urmeze, sau invers dar, argumentele bine organizate şi uşor de urmat, aşa cum apar în cărţile de logică, sunt destul de rare. Pentru că premisele şi concluzia nu apar într-o anumită ordine în cadrul argumentului, trebuie să fim atenţi, în încercarea noastră de a le identifica, la anumite cuvinte indicatoare ce pot fi de folos. Concluziile sunt de obicei precedate de cuvinte ca: de aceea, prin urmare, deoarece, deci, aşadar, putem concluziona că…, putem infera că.. , in concluzie; Premisele sunt de obicei precedate de cuvinte ca: pentru că.., dat fiind faptul ,datorită.., aşa cum arată.., poate fi inferat din.., pe baza. Există şi argumente care nu conţin aceşti indicatori ai argumentării şi atunci, trebuie căutate premisele şi concluzia în cadrul contextului. Pentru ca un argument să fie prezent, trebuie să existe o afirmaţie, exprimată drept concluzie şi susţinută de dovezi ale raţiunii, exprimate ca premise. Orice altceva nu este argument. Un criteriu în plus pentru identificarea unui argument este coerenţa sa internă şi prezenţa elementelor sale esenţiale. Acestea sunt: afirmaţia, raţionamentul şi dovezile. Afirmaţia este titlul argumentului sau eticheta care îi stabileşte locul în cadrul problemelor cheie care ţin de moţiune. În literatura de specialitate se 19

afirmă de foarte multe ori că problemele cheie ale unei dezbateri se descoperă, nu se creează şi din această cauză oratorul trebuie mai întâi să le identifice şi apoi să elaboreze argumentele. Afirmatia este de fapt o concluzie prezentată în avans, care nu poate exista independent si cu care ascultătorul poate să fie sau nu de accord. Raţionamentul este partea din argument care susţine afirmaţia. Raţionamentul răspunde la întrebarea „de ce?”, care ar apărea în mod legitim dacă ar fi prezentă doar afirmaţia. Din această cauză raţionamentul unui argument ar trebui să fie identificat după prezenţa locuţiunii conjuncţionale „pentru că”/”deoarece” sau a unui echivalent. Rationamentul ne furnizează informatii specifice despre modul în care gândeste pledantul, arată mecanismul logic prin care vorbitorul sustine afirmatia si, implicit, motiunea. In functie de forta intemeietoare a dovezilor, conflictul de opinie va fi transat in contul unuia sau altuia dintre participantii la relatia dialogică.18 La rândul său, raţionamentul se sprijină pe dovezi. Dovezile sunt datele şi exemplele care ţin de viaţa reală. Fără dovezi discuţia nu ar fi ancorată în realitate. Mai jos este detaliata schema unui argument care susţine moţiunea: „Pedeapsa cu moartea ar trebui interzisă” (presupunem că suntem în America) Afirmaţie: Pedeapsa capitală face victime nevinovate Raţionament Pentru că Sistemul juridic are erori, iar în cazul pedepsei capitale greşelile sunt fatale pentru condamnat. O eroare judiciară care se soldează cu închisoare pe viaţă poate fi corectată în câţiva ani. În schimb, pedeapsa cu moartea înlătură orice posibilitate de corectare.

18

Ibidem, pag. 96.

20

Pentru ca discursul sa fie acceptat si sa i se acorde atentie din partea auditoriului, el trebuie sa se sprijine pe probe. O tipologie a probelor distinge: probe naturale sau extrinseci, evidente fapte expuse sau iesite din context si artificiale (intrinseci). Un scurt inventar al tipurilor de dovezi cuprinde: 

statisticile - îsi propun să prezinte comportamentul/modul de gîndire al unui întreg (o societate, o comunitate), folosindu-se de un esantion reprezentativ.



dovezi stiintifice - reprezintă rezultatele experimentelor controlate pentru a verifica efectul presupus al unei variabile asupra alteia.



descrieri ale unor studii empirice – ele pot fi mai convingătoare decât niste statistici în stare “brută” deoarece se bazează si pe explicatii teoretice, dincolo de cifre.



teoriile - oferă explicatii si predictii.



exemplele si ilustrările sunt informatii factuale care sunt folosite pentru a face afirmatii specifice referitoare la chestiuni generale. Debaterii pot folosi o serie de exemple pentru a demonstra o regula/un

fenomen general si pot apela la o ilustrare pentru a clarifica acea chestiune. Persuasivitatea unui argument depinde de numărul si relevanta exemplelor. Atentie la competenta sursei, acuratetea datelor, provenienta observatiilor, actualitatea observatiilor, atitudinea celui care observă. 2.2 Modalităţi greşite de argumentare – sofismele Săvârşite cu voie sau fără voie, erorile în argumentare, numite sofisme, sunt des întâlnite. Sofismul este eroarea comisă în mod intentionat, iar paralogismul este o eroare comisă în mod neintentionat. Pe lângă erorile formale(care se produc datorită nerespectării regulilor de validitate ale inferentelor deductive), există si erori materiale (erori de continut, legate de sensul si semnificatia termenilor si a propozitiilor din componenta lor). În general, ele sunt împărţite în două categorii: 21

a) Sofismele formale, care apar datorită nerespectării regulilor de validitate ale inferenţelor deductive (principiile logice, legea distribuirii termenilor, regulile privind cantitatea, respectiv calitatea premiselor şi concluziei). Deşi adevărate, premisele nu oferă dovezi suficiente pentru asusţine concluzia, întrucât forma logică a argumentului este incorectă.  b) Sofismele informale (materiale), care se datorează altor motive decât cele care privesc validitatea unei inferenţe şi anume greşelilor logice de conţinut, legate de sensul şi semnificaţia premiselor din care se derivă concluzia. Erorile care generează sofisme informale constau în:  presupunerea a ceea ce urmează a fi argumentat (sofismele circularităţii)  construirea argumentului pornind de la premise false sau pe baza unor supoziţii

false

(sofismele

supoziţiei

neîntemeiate:

„sau-

sau“,inconsistenţa, diviziunea, compoziţia)  utilizarea unor premise irelevante pentru stabilirea concluziei (sofismele de relevanţă: Argumentum adhominem, Argumentum ad ignorantiam, Argumentum ad baculum etc.) 

utilizarea unor premise relevante dar insuficiente pentru stabilirea concluziei (generalizarea pripită, cauza falsă etc.) sau apelului la emoţii pentru a-l determina pe interlocutor să accepte o idee sau o decizie.  Numărul sofismelor posibil de comis în actele de comunicare este relativ

mare. O enumerare completă a acestora, conform unei clasificări sau alte, nu-şi are locul aici. Vom prezenta în continuare principalele tipuri de sofisme informale. Argumentul bazat pe prestigiu (Argumentum adverecundiam) Pe parcursul actului de argumentare se face apel la autoritatea (prestigiul) unei persoane sau grup de persoane pentru a conferi credibilitate unei teze (teorii) enunţate. Judecăţile sau acţiunile unei persoane ce se bucură de autoritate, în virtutea competenţelor şi contribuţiilor aduse la dezvoltarea unui domeniu de activitate, sunt invocate pentru a obţine, din partea auditoriului, un 22

grad mai mare de convingere faţă de ideile exprimate. După alţi autori19, argumentum ad verecundiam subsumează forme ale argumentului bazat pe autoritate, evidenţiind o dată în plus diferenţele în interpretarea unuia şi aceluiaşi paralogism sau sofism. Autoritatea nu este reprezentată doar de o persoană sau de un grup de persoane; uneori ia o formă impersonală:  Ex: Psihologia/Istoria/Fizica etc. a dovedit/susţine că…sau se face apel, în mod democratic, la aprobarea generală. Un argument de acest tip întâlnim şi atunci când o persoană invocă cuvântul de onoare ca probă în sprijinul afirmaţiilor sale. Credibilitatea sa depinde, în acest caz, de impresia lăsată în timp de persona respectivă, ca om de cuvânt. Argumentul ad verecundiam cuprinde forme bazate pe:20  autoritatea cuprinzătoare ( deoarece specialistul a spus astfel)  autoritatea dogmatică (deoarece asa s-a stabilit)  autoritatea rău plasată (supralicitarea opiniei cuiva)  autoritatea deformată (modificarea semnificatiei unei afirmatii prin desprindere din context)  autoritatea venerabilă (reprezentantii trecutului sunt luati drept autorităti)  autoritatea fixă (postularea unei autorităti si refuzul oricărei devieri de la opiniile acesteia)  autoritatea conversă (tăgăduirea oricărui merit celor din trecut, pentru că apartin, ireversibil trecutului) Generalizarea pripită

19

Andrei Marga, Introducere în metodologia şi argumentarea filosofică, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1992, pag. 153-154. 20 Bălan, Zamfir, Op.cit, pag. 150

23

Folosire incorectă a schemei argumentative a simultaneităţii producerii unor evenimente

prin

generalizări

bazate

pe

observaţii

disparate,

nereprezentative, insuficiente.21 Apare atunci când cineva generalizează o caracteristică (proprietate) asupra unei clase întregi de obiecte (persoane, situaţii) pe baza unor exemple care sunt sau prea puţine pentru a sprijini concluzia sau nereprezentative pentru acea clasă de obiecte. Eroarea constă în emiterea sau acceptarea unei concluzii (generalizări) pornind de la un eşantion nereprezentativ sau prea restrâns (insuficient), astfel încât există riscul ca ea să nu fie valabilă pentru toată clasa elementelor din care a fost ales eşantionul sau pentru toate situaţiile de referinţă (inducţia nu este concludentă). Într-o aceeaşi clasă şi sub o aceeaşi denumire sunt reunite lucruri care fie nu au proprietăţi comune, fie nu au proprietăţi commune esenţiale astfel încât să genereze o propoziţie generală de o anumită valoare cu privire la intreaga clasa. Deşi premisele acestor forme de argumentare sunt insuficiente sau inadecvate pentru a susţine concluzia, ele dau anumite indicii (dovezi) în privinţa adevărului lor. Aşa cum am văzut, argumentele inductive sunt probabile: dovezile pe care le oferă în sprijinul concluziilor lor reprezintă o chestiune de grad, în aşa fel încât creşterea sau diminuarea numărului sau a reprezentativităţii exemplelor examinate conduce la creşterea sau descreşterea gradului de probabilitate al adevărului concluziilor acestor argumente. Cauza falsă (post hoc, ergo propter hoc) Sofismul presupune prezenţa sau absenţa unei legături cauzale între lucruri care par să se afle într-o anumită corelaţie, condiţionare sau ordine temporală (post hoc, ergo propter hoc - după aceasta, deci, din cauza aceasta). 21

Săvulescu, Silvia, Op.cit, pag. 91

24

Eroarea constă în a considera că dacă un lucru apare, chiar şi întâmplător, înaintea altuia, el reprezintă o cauză pentru acesta de pe urmă 22, adica de a considera o corelaţie drept dovadă convingătoare a unei conexiuni cauzale directe. Două tipuri de evenimente pot fi corelate (adică de câte ori apare unul, apare de obicei şi celălalt) fără să existe o conexiune cauzală directă între ele. Doar din faptul că două lucruri sunt de obicei alăturate nu decurge că unul din ele este cauza celuilalt. Cu toate acestea, mulţi oameni tratează acest lucru ca şi cum orice corelaţie oferă o dovadă a unei legături cauzale directe. Există mai multe forme ale acestui tip de sofism: a) Ceea ce precede este considerat cauză pentru ceea ce urmează. Cineva argumentează că X este cauza lui Y, pentru că X apare înaintea lui Y. Dar X se poate produce şi fără ca Y să fie un efect al său. b) Confundarea cauzei şi a condiţiei. Un efect presupune o mulţime de condiţii fără de care nu ar fi apărut. Se produc sofisme atunci când una sau mai multe condiţii sunt nominalizate drept cauză a unui efect, iar altele sunt ignorate. Ex: În unele argumente de tip corelaţie-cauză, corelaţiile sunt mai sistematice decât ar părea dacă ar fi considerate întâmplătoare şi totuşi par absurde pentru a fi considerate dovezi ale unei legături cauzale directe. Spre exemplu, fie argumentul: Premisă: Există o corelaţie între mărimea pantofilor şi cea a vocabularului unei persoane.

----------------------------------------------------------------------------------------Concluzie: prin urmare, mărimea pantofilor unei persoane este cauza mărimii vocabularului acelei persoane.

Adevărul corelaţiei din premisă provine din faptul că multe persoane care au număr mic la pantofi sunt copii, care, datorită vârstei, nu au un vocabular foarte bogat. Astfel, corelaţia poate fi explicată în termeni ai procesului de dezvoltare a indivizilor de la copilărie la maturitate. Cu alte cuvinte, în acest caz, corelaţia este între două fenomene sau situaţii – mărimea pantofilor şi cea a 22

L. Gavriliu, Mic tratat de sofistică, Bucuresti, Ed. Iri, 1996, pag 127

25

vocabularului – între care nu există o relaţie cauzală, dar care pot fi, ambele, explicate printr-un al doilea fenomen, care este cauza ambelor. Eroarea genetică Reprezintă o încercare de a respinge subiectul în discuţie atacând cauzele pentru care a fost avansat.O eroare genetică se produce şi atunci când se argumentează în felul următor: X provine din Y, deci X trebuie să aibă nişte trăsături comune cu Y. Nu este un mod sigur de argumentare; din faptul că un lucru provine dintr-un altul nu înseamnă că are vreo trăsătură comună importantă cu originea sa. Ipostazierea Este o eroare care constă în a considera un obiect care are o existenţă conceptuală sau imaginară ca o realitate concretă23. Această eroare apare în multe argumente care încep cu: Istoria ne învaţă că … Ştiinţa spune… Medicina a descoperit …  

Ipoteza prezentă în aceste expuneri este că istoria, medicina, ştiinţa sunt

entităţi ai căror reprezentanţi vorbesc aceeaşi limbă. În realitate, sunt mulţi specialişti ai domeniilor respective care nu sunt întotdeauna de acord asupra anumitor probleme, direcţii de cercetare, terminologii etc. De aceea, ar fi mult mai adecvată formularea:  Anumiţi istorici consideră că  Multi oameni de ştiinţă cred că   Cercetătorii în medicină au descoperit că … Argumentum ad hominem (argumentul relativ la persoană)

23

Savulescu , Op.cit. pag. 148

26

Se produce atunci când este atacată persoana (defectele sale) care produce un argument şi nu argumentul în sine, printr-o examinare critică. Mecanismul acestei argumentări se bazează pe ironizarea adversarului în legătură cu aspecte ce nu ţin de problema în discuţie (“hors de propos”), formularea unor aluzii în termeni negativi, transferul discursului din planul general al argumentării în plan personal24. De obicei, este întâlnit atunci când nu se poate dovedi netemeinicia argumentului celuilalt (sau se ignoră temeiurile prezentate) şi atunci este atacată persoana acestuia. După cum arată logicienii ruşi D. P. Gorski şi P. V. Tavaneţ, acest tip de argument sofistic „se bizuie nu atât pe puterea de judecată logică, cât pe posibilitatea oamenilor de a se lăsa influenţaţi de sentimente şi de a extinde asupra unor obiecte şi acţiuni, care nu au legătură directă cu ceea ce a provocat aceste

sentimente,

aprecierile

care

au

luat

naştere

sub

influenţa

sentimentelor respective“25. Dintr-un început se încearcă discreditare a celui ce argumentează şi nu combaterea a ceea ce el afirmă. De regulă, argumentum ad hominem are rol denigrator, ajungându-se până la a refuza dreptul oponentului la cuvânt în dispută.26 Nu este exclus însă ca intenţia de discreditare a persoanei respective să lase argumentul în sine intact, deci să nu aibă efectul scontat. Argumentum ad hominem este de mai multe tipuri: a) argumentum ad hominem abuziv, atunci când atacul este îndreptat împotriva caracterului persoanei care prezintă argumentul. b) argumentum ad hominem circumstanţial , care se produce atunci când se argumentează că împrejurările în care se află persoana ce argumentează în favoarea unei idei o împiedică pe aceasta să fie sinceră sau să spună adevărul (circumstanţele provoacă o suspiciune asupra motivelor celuilalt).

24

Ibidem, pag. 88 D. P. Gorski şi P. V. Tavaneţ, Logica, Ed. Stiintifică, 1957, pag. 271 26 Balan, Zamfir,Op.cit. pag. 149 25

27

c) argumentum ad hominem de tipul „tu quoque“ (şi tu), care se produce atunci când un ad hominem este folosit pentru a respinge un alt ad hominem. Această eroare în argumentare nu se produce dacă referirile făcute la o anumită persoană sunt relevante pentru concluzia argumentului. Nu toate argumentele ad hominem sunt sofistice. Există cazuri în care caracterul persoanei sau împrejurările sunt relevante pentru aprecierea valorii unui argument. De exemplu, dacă ştim că cineva are un interes personal, cu totul deosebit, pentru a susţine concluzia unui argument, atunci suntem justificaţi să nu acceptăm concluzia sa până când nu sunt prezentate dovezi independente care coroborează concluzia argumentului respectiv. Sunt situaţii în care ceea ce face o persoană contrazice părerile sale. Asta nu arată că părerile sale sunt false, dar ne face să credem că acea persoană nu crede cu tărie în părerile sale. Premisă: Dacă vrem ca numărul accidentelor în care sunt implicaţi copiii în localităţi să fie mai mic, atunci ar trebui ca limita de viteză în localităţi să fie micşorată. Premisă: Vrem ca numărul accidentelor în care sunt implicaţi copiii în localităţi să fie mai mic. -------------------------------------------------------------------------------------------------------------Concluzie: Prin urmare, ar trebui ca limita de viteză în localităţi să fie micşorată.

Argumentum ad ignorantiam (argumentul relativ la neştiinţă) Acest tip de argumentare este strâns legat de administrarea sau demonstrarea prin probe. Strategia se bazează pe a cere adversarului să admită ca probă ceea ce li se prezintă sau, dacă nu, la rândul lui să furnizeze o probă (mai bună)27. Într-un astfel de argument se speculează lipsa de cunoaştere a problemei în discuţie de către interlocutor: Dovedeşte-mi tu că nu e aşa, fără să se ţină seama că, în primul rând, cel ce face o afirmaţie trebuiesă o şi susţină cu probe.

27

Săvulescu, Silvia, Op.cit, pag. 90

28

Lipsa dovezilor împotriva unei opinii este considerată o indicaţie că aceasta este adevărată. Pentru o propoziţie se ia ca argument imposibilitatea interlocutorului de a dovedi opusul ei: nu este imposibil să fie aşa; ceea ce nu este imposibil este posibil, deci propoziţia este adevărată. Legătura dintre premise şi concluzie se bazează fie pe supoziţia că dacă nu s-a dovedit adevărul unei propoziţii, atunci propoziţia respectivă este falsă, fie pe supoziţia că dacă nu s-a dovedit falsitatea unei propoziţii, atunci propoziţia respectivă este adevărată. Supoziţiile de acest fel sunt false, deoarece absenţa dovezilor în favoarea sau împotriva informaţiei exprimate de o propoziţie nu aratădecât că până la un moment dat nu s-a reuşit confirmarea sau infirmarea acelei propoziţii şi nu că acea propoziţie este falsă sau, respectiv, adevărată. Din faptul că nimeni nu a demonstrat un enunţ nu rezultă că opusul lui este adevărat; la rândul său acesta trebuie demonstrat. O astfel de eroare se poate produce şi atunci când se încearcă demonstrarea unei ipoteze. Dacă o ipoteză X conduce în mod necesar la rezultatul Y, dar cel ce caută să o valideze nu reuşeşte, pentru că nu a găsit condiţiile adecvate obţinerii rezultatului Y. Eşecul nu dovedeşte că ipoteza este falsă, căci există posibilitatea ca cercetătorul să nu fi folosit o metodă potrivită pentru determinarea rezultatului Y. Nu se comite eroarea numită argumentum ad ignorantiam dacă în sprijinul unei propoziţii care aparţine unui anumit domeniu se invocă împrejurarea că specialiştii, cercetătorii domeniului respectiv nu au reuşit încă să dovedească falsitatea propoziţiei respective. Premisă: Nu există dovezi concludente că scenele violente urmărite la televizor îi fac pe copii mai violenţi. ----------------------------------------------------------------------------------------Concluzie: Prin urmare, scenele violente urmărite la televizor îi fac pe copii mai violenţi.

29

Argumentum ad populum (argumentul relativ la majoritate/popor) Este intitulat şi sofismul demagogic, este o variantă a argumentului „ad verecundiam”28. Se produce atunci când, de exemplu, profesorul impune o concluzie prin apel la concluziile celor mai mulţi dintre elevii săi. Procedând în acest fel, el se adresează sentimentelor şi prejudecăţilor colective, invocându-se faptul că majoritatea crede sau acţionează într-un anumit fel. Un punct de vedere este prezentat ca fiind just pentru că toată lumea sau aproape toată lumea gândeşte că el este aşa (a nu se confunda cu procedeul democratic de luare a deciziilor). Un astfel de sofism se produce atunci când se pretinde că o afirmaţie trebuie să fie adevărată pentru că toţi sau cei mai mulţi dintre elevi (sau dintre profesori) o consideră adevărată sau, de asemenea, dacă trebuie să se accepte sau să se respingă ceva pentru că majoritatea procedează aşa.

Argumentum ad misericordiam (argumentul compătimirii sau argumentul relativ la milă) Este un mod de argumentare care se bazează pe presiunea exercitată asupra adversarului prin apelul constant la sentimentele şi interesele sale.29 Constă în înlocuirea apelului la dovezi, probe sau date cu valoare obiectivă prin apel la mila pe care ar urma să o declanşeze situaţia celui în favoarea căruia se argumentează. Se face apel la sentimentele de milă sau de compătimire pentru a dovedi adevărul unei teze: Şi noi avem slăbiciuni, deci trebuie să accepţi că X este nevinovat sau pentru a evita nişte sancţiuni:

28 29

Balan, Zamfir, Op.cit, pag. 153 Săvulescu, Silvia, Op.cit., pag 90

30

 Dacă îmi veţi trece această notă mică, părinţii nu o să mă mai lase să merg în excursie, ceea ce îmi doresc foarte mult . Atenţia profesorului este îndreptată asupra unei cu totul alte probleme, invocându-se consecinţele „umanitare“ ale deciziei sale.

Acest tip de

argumentare este frecvent folosit în discursurile politice, electorale şi publicitare şi se axează pe “manipularea” sentimentelor de compasiune ale adversarului sau pe strategia ameninţării acestuia. Argumentul complicităţii la vinovăţie Demonstrarea faptului că situaţia în discuţie nu este unică. Este folosit de obicei cu intenţia de a slăbi forţa unui argument arătând că cerinţa de consistenţă ar trebui să-l determine pe vorbitor să aplice aceleaşi principii şi în alte situaţii, ceea ce poate nu vrea să

facă. Argumentul complicităţii la vinovăţie

înseamnă a arăta că dacă vorbitorul vrea într-adevăr să-şi apere concluzia dată, atunci va trebui să „înghită găluşca” şi să accepte că situaţiile viitoare vor fi tratate în acelaşi mod, sau să explice ce face pentru ca situaţia prezentă să difere de alte situaţii cu care pare să aibă în comun trăsăturile caracteristice. Unele întrebuinţări ale

argumentului complicităţii la vinovăţie sunt

dubioase. De exemplu, unii oameni îl folosesc pentru a-şi justifica comportamentul imoral pe temeiul că şi alţi oameni se comportă urât (oricine face la fel). Spre exemplu, fie argumentul formulat de o persoană X: Premisă: Boxul profesionist este un sport violent, care are ca rezultat accidente şi chiar moarte sportivilor -------------------------------------------------------------------------------Concluzie: Prin urmare, boxul ar trebui interzis.

Acest argument ar putea fi respins sau criticat, de către o persoană, Y, printr-un argument de tipul complicităţii la vinovăţie, cum este următorul argument: 31

Premisă: Şi cursele de motociclete, rugbi-ul, karate sunt sporturi la fel de violente (fiind astfel „complice la vinovăţie”) -------------------------------------------------------------------------------Concluzie: prin urmare, şi ele ar trebui respinse.

Din considerente de coerenţă, persoana X ar trebui să accepte această concluzie,sau să ofere motive pentru care nu o acceptă. Spre exenplu, ea ar putea să respingă argumentul spunând că boxul este diferit de aceste sporturi pentru că în cazul boxului sportivii urmăresc explicit vătămarea fizică adversarului. Argumentum ad baculum (argumentul bâtei) Argumentul care face apel la forţă apare atunci când în locul apelului la date sau dovezi se apelează la frică sau intimidare. Initial, desemna posibilitatea dovedirii existentei lumii exterioare prin lovirea pământului cu o bâtă 30. Acest sofism vizează impunerea acceptării unei concluzii prin intermediul unei ameninţări directe la adresa auditoriului: Ex: Dacă nu eşti de acord cu decizia mea, atunci te sancţionez. De multe ori, acest sofism constă în „insinuări viclene“care mizează pe „reacţia de apărare“a unui individ sau a unei colectivităţi si se manifestă prin aderarea la o opinie pentru a evita un pericol sau consecinţe negative pe care, altfel, le-ar avea de suportat31. Apelul la tradiţie Eroarea constă în apelul la experienţa trecutului, a felului în care au avut loc lucrurile altădată, pentru a justifica opinii despre ceea ce trebuie să fie făcut sau să nu fie făcut în viitor.

30 31

Ibidem, pag.157 L. Gavriliu, Op.cit., pag. 95

32

În virtutea nostalgiei, considerându-se că lucrurile mergeau altădată mult mai bine, se recurge destul de des la un astfel de sofism. Invocarea felului în care a funcţionat ceva în trecut nu constituie însă întotdeauna un bun temei pentru a afirma că acel ceva va funcţiona bine şi în viitor. Apelul la orgoliu Se comite atunci când o persoana este îndemnata să facă un anumit lucru sau să împărtăşească o anumită opinie, sugerându-i-se că dacă va respecta îndemnul, va fi considerat ca aparţinând unui grup „de elită“ sau că prin nerespectarea acestui îndemn se pune singur în afara acestui grup. Argumentarea în cerc vicios (petitio principii) Eroare logică care foloseşte, în vederea demonstraţiei, un echivalent sau un sinonima ceea ce se urmăreşte a fi demonstrat; ceea ce este echivalent cu a considera admisă însăşi teza de demonstrat, cu precizarea că aceasta se află întro formă uşor diferită.32 Este comisă ori de câte ori se argumentează că o propoziţie este adevărată pentru că este adevărată. Acest lucru pare o banalitate, dar dacă ne gândim că premisa şi concluzia pot să exprime în feluri diferite aceeaşi judecată (concluzia argumentului este încorporată într-una din premise) sau că între premise şi concluzie pot să apară şi alte premise, atunci nu mai apar drept cazuri de erori logice banale.Argumentele circulare sunt valide: dacă premisele sunt adevărate, atunci şi concluzia trebuie să fie adevărată. Cu toate acestea, argumentul nu demonstrează adevărul concluziei, pentru că tot ceea ce produce el este afirmarea de două ori a aceleiaşi judecăţi (o dată în premisă şi încă odată în concluzie).

32

Săvulescu, Silvia , Op.cit., pag. 91

33

Afirmarea repetată este o formă a argumentării în cerc vicios, doar că, spre deosebire de aceasta, se desfăşoară pe etape. Se încearcă impunerea unei idei nu prin dovezile aduse în favoarea ei, ci prin repetare, creându-se o bază psihologică pentru acceptarea ei necritică. Premisa particulara : Această lămâie este amară. ............................................................................................. Concluzie: Prin urmare, toate lămâile sunt amare.

Întrebarea complexă Acest sofism apare atunci când este formulată o întrebare care presupune (are ca supoziţie) un răspuns la o altă întrebare care nu a fost pusă şi deci, evident, la care nu s-a dat un răspuns. Prin punerea unei întrebări complexe se creează impresia că răspunsul la una dintre întrebări a fost deja dat, astfel încât respondentul este forţat să accepte ca adevărată supoziţia acelei întrebări, supoziţie care la rândul său se cere a fi dovedită. Argumentul „sau-sau“ (falsa dilemă) Acest sofism este cunoscut ca şi gândirea în alb şi negru. Acesta este un silogism cu premise ipotetice disjunctive 33. Cel care argumentează consideră că nu pot exista decât două alternative la o situaţie, numai două variante reciproc exclusive de soluţionare a unei situaţii problematice, dar, de fapt, sunt mai multe (falsa dihotomie)34. Se disting următoarele tipuri: a) dilema simplă constructivă;  b) dilema simplă distructivă; c) dilema complexă constructivă; d) dilema complexă distructivă. 33 34

Ibidem , pag 92 Ibidem, pag .97

34

Premisa generală: Oricine ar fi persoana x, ea este ori împotriva noastră ori cu noi. Premisa particulară: Tu spui că nu eşti cu noi. -------------------------------------------------------------Concluzie: Prin urmare, eşti împotriva noastră.

Argumentul este corect din punct de vedere formal, pentru că dacă vom considera premisele adevărate, concluzia nu poate să fie falsă. Dar este o eroare informală, pentru că premisa generală prezintă două variante posibile, când pot fi trei. Argumentul ignoră că o persoană poate fi indiferentă sau neutră. Diviziunea şi compoziţia Sofismul diviziunii apare atunci când un termen este folosit în mod colectiv în premisa argumentului respectiv (desemnează o clasă de obiecte luată ca întreg), în timp ce în concluzie este folosit în mod diviziv (folosit pentru a desemna pe fiecare membru al clasei de obiecte). În argumentare se merge pe ideea că ceea ce este adevărat despre un întreg trebuie să fie adevărat şi despre părţile sale. Eroarea se datorează faptului că, pe parcursul argumentării, se face în mod nepermis transferul unei proprietăţi caracteristice unei mulţimi luate ca întreg către o parte a acesteia sau către unele din elementele sale componente. Inconsistenţa Argumentele care conţin premise inconsistente (contradictorii), deşi sunt valide, nu au nici o utilitate, pentru simplul motiv că din astfel de premise se poate deriva orice concluzie (orice acţiune poate fi justificată prin apel la premise inconsistente). Evitarea erorilor în argumentare este posibilă prin eliminarea cauzelor care le produc. De aceea, o analiză atentă a conţinutului argumentelor este 35

necesară pentru a asigura condiţiile în care acestea constituie cu adevărat un fundament pentru susţinerea ideilor afirmate. Heringi roşii Formă de irelevanţă care deschide o pistă falsă pentru persoanele naive. Introducerea deliberată a unor subiecte nerelevante într-o discuţie este un truc frecvent folosit. Este un mod special eficient pentru că s-ar putea să nu fie evident, pentru un timp, că pista este falsă, deoarece este caracteristic pentru această formă de irelevanţă să prezinte un interes intrinsec şi să pară de la început pertinentă pentru problema în discuţie. Este dăunătoare într-o dezbatere, în special atunci când timpul pentru discutarea problemei este limitat.   Argumentul pantei alunecoase Tip de argument care se bazează pe premisa că, dacă faci o mică mişcare într-o direcţie, poate fi extrem de dificil sau chiar imposibil să previi o mişcare de proporţii în aceeaşi direcţie. Dacă faci un pas pe o pantă alunecoasă, rişti să aluneci din ce în ce mai repede până jos. Cu cât ai coborât mai mult pe pantă, cu atât este mai greu să teopreşti. După un timp nu te mai poţi opri, chiar dacă vrei asta cu tot dinadinsul. Această metaforă a pantei alunecoase este des folosită, explicit sau implicit, ca o modalitate de a-i convinge pe oameni că acceptarea unor practici relativ inofensive va duce inevitabil la legitimarea unor practici indezirabile. Următorul argument este de tip pantă alunecoasă: Premisă: Legalizarea eutanasiei ar conduce inevitabil la practici imorale cum sunt crima sau chiar genocidul. ------------------------------------------------------------------------------------Concluzie: Prin urmare, eutanasia nu ar trebui legalizată. El este o formă a unui argument mai general de acelaşi tip: 36

Premisă: Legalizarea oricărui tip de ucidere delibeartă acum va conduce în viitor inevitabil la legalizarea unor forme de ucidere mult mai puţin acceptabile şi, în cele din urmă, la consfiinţirea crimei şi poate chiar a ceva mai rău. ------------------------------------------------------------------------------------Concluzie: Prin urmare, legalizarea oricărui tip de ucidere deliberată ar trebui interzisă. Forţa argumentelor de tip pantă alunecoasă provine din faptul că trecerea de la acceptarea primului pas pe pantă până la finalul ei indezirabil (dezastruos) este prezentată ca inevitabilă (potrivit metaforei pantei alunecoase). Prin urmare, evaluarea unui astfel de tip de argument se bazează pe analiza informaţiilor despre pretinsa inevitabilitate a producerii evenimentului sau situaţiei la care se ajunge în final, dacă acceptăm primul pas.

Argumentul apelului la autoritate Considerarea unor enunţuri ca fiind adevărate doar pentru că o pretinsă autoritate în acea problemă spune că sunt adevărate. Problematica autorităţii ca argument nu se limitează numai la persoane 35. Poate fi invocată ca argument, de asemenea, autoritatea valorii, pentru că valoarea reprezintă reperul întregului sistem al cunoaşterii în orice domeniu. Există, prin urmare, valori ale domeniului ştiinţific (adevăr, eroare, deductibilitate etc.), valori ale domeniului juridic (dreptate, lege, pedeapsă), valori ale domeniului religios (credinţă, iertare, smerenie, mărturisire), valori ale domeniului moral (bine, rău, cinste, omenie), valori ale domeniului estetic (frumos, urât, sublim). Un argument al apelului la autoritate are forma generală: 35

Bălan, Zamfir, Op.cit, pag. 137-138

37

Premisă: X a spus că S (un enunţ) este adevărat (fals) Premisă: X este o autoritate --------------------------------------------------Concluzie: Prin urmare, S este adevărat (fals) Există foarte bune temeiuri pentru a ţine cont de părerea experţilor într-o serie largă de probleme. Există o diviziune a muncii intelectuale care face raţională căutarea punctelor de vedere ale experţilor atunci când intrăm într-un domeniu în care nu avem temeiuri să ne încredem în cunoştinţele şi în opiniile noastre. Eroarea proastei companii A ataca punctul de vedere al unei persoane doar pe temeiul că acesta a mai fost susţinut de o persoană care este în mod evident rea sau stupidă. Premisă: Acest punct de vedere a fost susţinut de persoana A, care este stupidă  ----------------------------------------------------------------------------------Concluzie: Prin urmare, acest punct de vedere ar trebui respins.

Se sugerează că dacă o persoană care este în mod evident rea sau stupidă a susţinut acest punct de vedere, trebuie să fii tu însuţi rău sau stupid pentru a-l susţine. Se vede clar că aceasta nu este o formă sigură de argumentare dacă luăm în considerare exemple particulare. De exemplu, un savant care, după ce a condus multe experimente ajunge la concluzia că există o formă limitată de telepatie, nu trebuie să renunţe la aceste descoperiri pentru simplu fapt că mulţi oameni cred în telepatie doar din cauza gândirii deziderative. Dacă savantul ar renunţa la cercetările sale, el ar raţiona astfel (printr-un argument de tip proastă companie): Premisă: Oamenii cred în telepatie pentru că ei îşi doresc ca telepatia să fie o ipoteză validă. --------------------------------------------------------------------------------------------Concluzie: Prin urmare, telepatia nu este o ipoteză demnă de verificat.

38

Dar savantul are dovezi pentru opiniile sale; ceilalţi oameni nu au decât dorinţa ca aceste lucruri să se petreacă. Dar faptul că ei sunt o companie intelectuală proastă nu subminează în nici un fel concluzia savantului. De obicei, oamenii care folosesc eroarea proastei companii o întrebuinţează ca pe o formă de retorică, astfel încât să vă convingă că punctul dumneavoastră de vedere nu poate fi susţinut.

CAPITOLUL III: DISCURSUL POLITIC

3.1 Notiuni generale despre discurs Discursul este „manifestarea caracterului pragmatic al comunicării, el fiind, în fond, comunicare, în anumite condiţii de producere, sau parole plus condiţii de producere, dezvăluind în resorturile sale intime, caracterul acţional al vorbirii”36. Discursul este un enunţ cu proprietăţi textuale dar, mai ales, un act împlinit într-o anumită situaţie (participanţi, instituţie, loc şi timp): „un discurs se articulează în diverse genuri, care corespund tot atîtor practici sociale, diferenţiate în interiorul aceluiaşi cîmp”37. Uneori, discursul este considerat ca fiind un eveniment (însemnînd că discursul este realizat temporal şi în prezent, pe cînd sistemul limbii este virtual 36 37

Elena Dragoş, Introducere în pragmatică, Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj, 2000, pag. 54 . F. Rastier, Sens et textualité, Paris, 1989, pag. 40

39

şi în afara timpului), ceva ce se întîmplă cînd cineva vorbeşte. Cel care vorbeşte se referă întotdeauna la o lume pe care o descrie, o exprimă, o reprezintă 38. Miza discursului ar fi, deci, „aceea a actelor discrete şi, de fiecare dată, unice, prin care limba este actualizată în vorbire de un locutor”39. S-ar putea trage concluzia, de aici, că discursul „nu e un obiect concret oferit intuiţiei, nu e o realitate evidentă, ci e rezultatul unei construcţii, e o organizare care îşi fixează scopul în realizarea unui text, ce este forma lingvistică a discursului”40. Discursul este definit adesea ca un termen care înlocuieşte termenul parole (Saussure) şi se opune, deci, lui langue; limba este o realitate socială, în timp ce vorbirea este o realitate individuală. Avîndu-se în vedere aceste caracteristici care permit distincţia dintre langue şi parole, se înţelege că „fraza („la phrase”) nu aparţine nivelului langue, ci lui parole, nivel al activităţii şi al inteligenţei41. O. Ducrot

42

distinge două componente în interpretarea semantică a unui

enunţ lingvistic: o componentă lingvistică propriu-zis spusă şi o componentă retorică; componenta lingvistică asigură un sens „literal” enunţurilor, în timp ce componenta retorică „interpretează” enunţul, integrîndu-l unei situaţii de comunicare precise. P. Charadeau43 propune următoarea schemă: Enunţare + Situaţia de comunicare = Discurs folosire – sens

specificitate semnificaţie

Altfel spus, sensul enunţului este definit în afara cadrului său enunţiativ, în timp ce semnificaţia sa se relevă în cadrul circumstanţelor de comunicare, care fundamentează un discurs: „Dacă considerăm enunţul în cadrul său 38

P. Ricoeur, Eseuri de hermeneutică, Bucureşti, 1995, pag. 95 E. Benveniste, Problèmes de linguistique générale, Paris, 1966, p. 250 40 D. Maingueneau, Initiation aux méthodes de l’analyse du discours. Problèmes et perspectives, Paris, 1976, pag. 16 41 Ibidem, pag. 4 42 O. Ducrot, Dire et ne pas dire. Principes de sémantique linguistique, Paris, 1972, pag. 11. 43 P. Charadeau, Reflexion pour une typologie des discours, în Études de linguistique appliquée, nr.11, sept., 1973, pag. 28 39

40

enunţiativ, atunci acest enunţ devine discurs, căpătînd o semnificaţie specifică”44. Ne putem face o idee referitor la complexitatea problemei teoriei discursului, luînd în consideraţie soluţia pe care încearcă să o propună E. Benveniste45. El propune următoarea opoziţie: „Există, pe de o parte, limba, ansamblu de semne formale, împărţite în clase, combinate în structuri şi în sisteme şi, pe de altă parte, manifestarea limbii în comunicarea vie. Fraza („la phrase”) nu este unitatea limbii, ci a discursului. O dată cu fraza, părăsim domeniul limbii ca sistem de semne şi intrăm într-un alt univers, acela al limbii ca instrument de comunicare, a cărui expresie este discursul”46. Din punct de vedere pragmatic, D. Maingueneau47 oferă următoarea definiţie discursului: „Înţelegem prin discurs „organizările” transfrastice relevate de o tipologie articulată, emise în condiţii de producere socio-istorice”. Tot o definiţie pragmatică a discursului oferă şi Anne Reboul şi J. Moeschler48 care consideră că discursul „ nu este un fenomen lingvistic şi, de aceea, nu poate fi redus la frazele care îl compun; este un fenomen pragmatic, care poate fi redus la enunţurile care îl compun. Distincţia dintre frază şi enunţ este o distincţie majoră: dacă fonemul, morfemul sau fraza sînt unităţi lingvistice, enunţul este o unitate pragmatică”. Cu alte cuvinte, poziţia celor doi lingvişti este simplă: „discursul nu este nimic mai mult decît secvenţa de enunţuri care îl compun”49. 3.2 Particularitătile discursului politic Discursul politic este o variantă a invariantei conceptului de discurs. Discursul politic este o componentă esenţială a limbajului de secol XXI, limbajul

44

Ibidem, p.28 Benveniste, Op.cit, pag. 130. 46 Ibidem, p. 131. 47 Maingueneau, Op.cit., pag. 19. 48 Anne Reboul, J. Moeschler, Pragmatica azi, Ed. Echinox, Cluj, 2001, pag. 195 49 Ibidem, pag. 195 45

41

devenind principala armă de atac a adversarului politic. Discursul politic este „orice discurs care are un scop politic, care poate influenţa un proces politic”50. Discursul politic ridică problema statutului celui care îl produce, politicianul-candidat devenind stăpîn „nu doar prin „manevrarea” iscusită a cuvintelor, ci şi prin funcţia pe care o întrupează, el ajungînd în urma legitimării să fie „stăpînul” unor alegători”, arma omului politic fiind cea „de a vorbi simplu fără a da impresia că, de fapt, vorbeşte mult”51. A fi talentat discursiv politic înseamnă „a intra într-un joc al făuririi propriei identităţi a cărei finalitate este construirea autorităţii în plan local – adică deţinerea controlului hegemonic asupra spaţiului vorbirii prin manevrarea abilă a mecanismelor discursive”52. Identitatea politică necesită „două tipuri de acţiuni interacţionale: o campanie de marketing bazată pe o cunoaştere a consumatorului/publicului şi un proces concurenţial între mai mulţi subiecţi politici care se află într-o continuă confruntare pentru putere”53. În „jocul” construirii identităţii politice, creatorul „trăieşte iluzia mişcării discursive, el fiind sclavul regulilor impuse de acest joc”54. Astfel, abordarea adoptată în analizarea oricărui discurs politic, numită „analiza critică a discursului”, ar trebui să opereze cu conceptele de discurs, gen şi stil. Discursurile sînt „moduri de reprezentare”, genurile sînt „moduri de interacţiune”, iar stilurile reprezintă „moduri de a fi (incluzînd şi moduri de a vorbi şi de a scrie), toate configurînd „entităţi şi valori politice” 55. Astfel, „finalitatea oricărei „naraţiuni politice (a cîştiga puterea) trebuie mai întîi să implice strategii defensive sau ofensive, orientate către contracandidaţi, îmbinate cu strategii persuasive, direcţionate către electorat”56. 50

Teun A. van Dijk, Political Discourse and Ideology, apud Camelia Mihaela Cmeciu, Strategii persuasive în discursul politic, Editura Universitas XXI, Iaşi, 2005, pag. 61 51 Cmeciu, Op.cit, pag. 63 52 Camelia Cmeciu, Aspecte ale interacţiunii în discursul electoral, în Maria Carpov (coordonator), Ipostaze ale interacţiunii, Editura Alma Mater, Bacău, 2004, pag. 94 53 Cmeciu, Aspecte, pag. 94 54 Ibidem. 55 Marina Rotaru, Tony Blair şi noul discurs laburist. O analiză critică a discursului politic al partidului New Labour, Editura Lumen, Iaşi, 2006, pag. 9 56 Cmeciu, Op cit, pag. 66

42

Persuasiunea constituie punctul final si al unui alt tip de discurs, anume discursul publicitar, motiv pentru care trebuie precizat faptul că „orice discurs politic trebuie perceput drept specia care aparţine discursului publicitar (categorie înglobantă), concretizat implicit sau explicit”, persuasiunea reprezentînd „abilitatea de a folosi simbolurile – pe cele verbale, picturale, gestuale sau muzicale”57. Se afirmă, de obicei, că efectul discursului politic asupra receptorului depinde în cea mai mare măsură de eficacitatea discursivă  şi nu de predominarea conceptelor şi a ideologiei exprimate.Studii şi teste de evaluare a parametrilor receptării unor mesaje cuprinse în discursuri politice diverse au relevat importanţa pe care destinatarii o acordă expresivităţii. Aceasta este definită indirect prin formulări “ impresioniste” care exprimă judecăţi asupra “formei” ( “a vorbit bine”;“ce orator”, “ştie să se exprime!”) sau prin judecăţi indirecte, sub forma citărilor orale, în presă, a unor secvenţe discursive, a titlurilor şi a subtitlurilor. În concluzie, renunţarea, de către majoritatea actorilor politici la subtilităţile oratoriei, pare a fi o opţiune greşită deoarece studiile ştiinţifice relevă faptul că“imaginea” unui politician se datorează doar în proporţie de 7 % conţinutului mesajului exprimat, în timp ce 93% revine forţei opiniilor, limbajului trupului, expresiei feţei şi calităţii vocii . 3.3 Strategii argumentative în discursul politic Argumentarea este de fapt „o strategie vizînd să inducă o anumită opinie asupra unei situaţii, persoane etc”, discursul argumentativ fiind un discurs finalist

ce

urmăreşte

obţinerea

„modificării

universului

epistemic

al

interlocutorului; de aceea, se vorbeşte de strategie argumentativă, eficienţa unei argumentări, forţa argumentelor”58. Conform teoriei jocurilor, strategia se defineşte ca „ansamblu de reguli ce guvernează comportamentul jucătorului în orice situaţie de joc posibilă”, 57 58

Ibidem Rovenţa, Op.cit., pag. 112.

43

orice strategie comportînd „un scop, reguli (de evaluare a situaţiilor realizate şi de determinare a mutărilor următoare), precum şi o succesiune de alegeri ce traduc un plan”59. La nivel argumentativ, scopul strategiei este reprezentat de persuasiune, regulile vizează statutul epistemologic al tezelor, iar planul dă seamă de alternanţa argumentelor, de eficienţa lor, de sintagmatica discursivă60. Fiind un domeniu prin excelenţă al creativităţii, a fost sugerată o posibilă diferenţiere a strategiilor argumentative pe două paliere, „în funcţie de nivelul la care ele se articulează”61: A) strategii discursiv-argumentative globale, cum sînt explicaţia, descrierea sau naraţiunea, ce „devin sinonime cu însuşi tipul de discurs performat”; B) strategii discursiv-argumentative punctuale, cum ar fi întrebarea retorică şi negaţia polemică, care „se manifestă sub o formă mult mai redusă în comparaţie cu strategiile globale”, respectivele tehnici putînd fi considerate „declanşatori argumentativi ce vor dinamiza derularea întregului parcurs interactiv”62. În lucrarea de faţă vom face referiri la strategiile discursivargumentative punctuale, adăugînd la întrebarea retorică şi negaţia polemică, metafora cu rol argumentativ63, strategii argumentative pe care le vom urmări în diverse tipuri de discurs politic. 1. În cazul întrebării retorice, „valoarea argumentativă intrinsecă a întrebării este exploatată pentru realizarea unui act de argumentare”64. Astfel, în discursul său, Corneliu Vadim Tudor foloseşte fraze lungi, pline de paralelisme, cu numeroase digresiuni, care conţin numeroase întrebări retorice. O întrebare retorică de tipul „Unde este responsabilitatea „campionului anticorupţie”, omul integru, cu firme personale care făceau afaceri cu ministerul pe care îl conducea?”65 are o lectură argumentativă negativă: „Campionul 59

Ibidem. Ibidem, pag. 112-113 61 Florin-Teodor Olariu, Dimensiunea ludică a limbajului, Rezumatul tezei de doctorat, 2006, p. 21. 62 Ibidem. 63 Rovenţa, Op.cit, p. 118 64 Ibidem, pag. 114. 65 Corneliu Vadim Tudor, Discurs rostit la Conferinţa de Presă a PRM de vineri, 23 februarie 2007, publicat în România Mare, vineri, 2 martie 2007, pag. 13 60

44

anticorupţie” nu este responsabil şi nu este integru, deoarece firmele sale făceau afaceri cu ministerul pe care îl conducea”. O lectură argumentativă negativă au şi întrebări retorice de tipul „Este o ruşine ca militarii, jandarmii, poliţiştii, alţi oameni sub drapel să dea o mînă de ajutor semenilor lor?” sau „Este bine ce vede ţara la televizor, zi de zi, şi intră într-o psihoză gravă? Cînd vedem oameni murind? Cînd vedem Dunărea cît Nilul? Cînd vedem Prahova cît Dunărea? Cînd vedem Olteţul cît Prahova?”66 Întrebări retorice de tipul „Nu mă credeţi pe mine?”, „Păi, dacă în fruntea statului e unul care a jefuit Flota, CFR-ul şi Aviaţia, noi de ce nu?” , „Ce ştie Băsescu din politica externă, în afara apucăturilor de a-şi folosi limba ca un „ştergător de parbriz” la „marele licurici” american?” (CVT, CP, p. 13-14), „Vrei să treci în zbor cu avionul peste amărîţii ăia, care sînt pînă în brîu în apă?”67

au argumentare asertivă, mai exact „dezinversare argumentativă”68.

Enunţătorul consideră, în aceste cazuri că „răspunsul este de la sine înţeles, atît pentru el, cît şi pentru interlocutor”, întrebarea apărînd „pentru a aminti răspunsul, rolul său fiind de a aserta (indirect) acest răspuns, prezentat ca opinie admisă”69. 2. Negaţia polemică este o strategie argumentativă „bazată pe contestarea unui enunţ anterior”70, ea avînd „un caracter dialogic, replicativ, polifonic”71. Comparativ cu negaţia descriptivă (cf. „Partidul România Mare constată că niciodată şi nicăieri nu s-a aplicat mai bine titlul unui roman de John Steinbeck, după un vers din piesa „Richard al III-lea”, de Shakespeare „Iarna vrajbei noastre” – în engleză, „The winter of our discontent”. (CVT, CP, p. 112)), negaţia polemică înseamnă „nu anularea orientării argumentative a propoziţiei pozitive respinse, ci dimpotrivă consolidarea ei”72:

66

http:// www.cdep.ro, Corneliu Vadim Tudor, Declaraţia politică Calamităţi provocate de inundaţii şi atitudinea preşedintelui Traian Băsescu şi a primului ministru, prezentată în Şedinţa Senatului din 9 mai 2005 67 http:// www.cdep.ro, CVT, Calamităţi 68 Rovenţa, Op.cit., pag. 115. 69 Ibidem. 70 Mariana Tuţescu, L’argumentation, Editura Universităţii Bucureşti, 1996, pag. 103. 71 Rovenţa, Op. cit., pag. 115. 72 Ibidem, pag. 118

45

„Fiindcă toate cele 3 luni ale acestei ierni au fost pline de scandaluri, certuri, acuzaţii, diversiuni şi alte mizerii de genul acesta, care au întins la maximum nervii populaţiei şi au dat străinătăţii senzaţia că România nu e o ţară, ci un balamuc” (CVD, CP, p. 12); „Haideţi să ne întoarcem – nu la popor, fiindcă poporul e minţit şi narcotizat de aburii alcoolului şi de circul ieftin al Beţivanului Naţional, să ne întoarcem tot la un Serviciu Secret, care ne lămureşte cum e cu intervenţiile lui Băsescu în favoarea Mafiei ruseşti care a înhăţat Combinatul de Aluminiu Slatina” (CVT, CP, p. 13); „Dar pe Băsescu nu-l lasă numai şira spinării, şi picioarele – îl lasă şi nervii.”) (CVT, CP, p. 14); „Pentru ca o firmă precum Alro să obţină un profit nu de trei ori mai mare, ci de cinci, de zece ori.” (CVT, CP, p. 14). 3. Metafora cu rol argumentativ prezintă o caracteristică constantă: „semele menţinute în procesul de selecţie semică sînt seme evaluative, subiectiveme”, înţelegîndu-se că „spunînd despre cineva „x este un măgar” îi vom asocia doar semele „prost” şi „încăpăţînat”, singurele compatibile cu referinţa la o fiinţă umană (celelalte seme „cu patru picioare”, „cu urechi lungi” etc legate de animal, nefiind interesante din această perspectivă)”73. Astfel, metafora este un tip de strategie argumentativă, care nu are numai o funcţie ornamentală, ci semnificantă şi cognitivă, ea nefiind o deplasare de cuvinte, un transfer lexical, ci o tranzacţie între contexte. După cum afirmă Daniela Rovenţa Frumuşani74, „procesul metaforic se realizează la nivel discursiv, izvorînd din acea continuitate discursivă sau izotopie; relaţia dintre termenul propriu şi cel figurat nu se realizează ca relaţie de dominare, ci ca relaţie de telescopare reciprocă pe care doar cadrul discursului o poate releva şi rezolva”. Metafora retorică, cu rol argumentativ este „trop al asemănării, substituirii, invenţiei şi strategiei”75, metafora fiind, în acest caz, „procesul retoric prin care discursul dezlănţuie sau eliberează forţa pe care o au anumite 73

Ibidem pag. 115. Ibidem , p. 125. 75 Ştefan Avădanei, La început a fost metafora, Editura Virginia, Iaşi, 1994, pag. 22 74

46

ficţiuni de a descrie realitatea”, forţa ficţiunilor fiind „de natură potenţială”, discursul plasandu-se între ele şi realitate, iar în interiorul lui „are loc acest proces retoric eliberator (în vederea descrierii) care se numeşte metaforă”76. Paul Ricoeur va distinge între două tipuri de metaforă: in praesentia (comparaţia) şi in absentia (metafora ca atare), diferenţierea avîndu-şi rostul mai ales prin relevarea faptului că „în comparaţie se mai păstrează încă dualitatea celor două concepte puse în relaţie, pe cînd metafora pulverizează acest dualism, sau măcar îl ascunde”77. Tot Ricoeur mai urmăreşte şi două tipuri de comparaţie, „una cantitativă („este mai...” sau „la fel de...ca”), ţinînd de izotopia contextului (se compară numai elemente comparabile) şi alta calitativă („este ca...”), presupunînd aceeaşi deviaţie

în raport cu izotopia şi metafora”; dacă se combină cele două

clasificări, „ajungem la identificarea comparaţiei calitative cu metafora in absentia”78. Am identificat în discursul lui Corneliu Vadim Tudor atît metafore in absentia cu rol argumentativ: („Traian Băsescu – „lupul de mare”; Traian Băsescu – „Beţivanul Naţional”; Traian Băsescu – „Arhanghelul luptei împotriva corupţiei”; Traian Băsescu – „Campionul anticorupţie”; Traian Băsescu – „Cel mai iubit fiu al Poporului Român”; Paul Wolfowitz, preşedintele Băncii Mondiale, – „un uliu al războiului”; Banda lui Traian Băsescu – „o tumoare canceroasă”; Traian Băsescu – „pacientul naţional” (CVT, CP, p. 1314)), cît şi comparaţii calitative, de asemenea, cu rol argumentativ („Traian Băsescu acţionează ca un animal hăituit, fiind încolţit din toate părţile”; „Aşadar, ca un grăjdar primitiv, Traian Băsescu a folosit Biciul şi Zăhărelul”; „Întreaga societate românească e ca un cazan sub presiune”; „Băsescu se va dezumfla ca o „femeie gonflabilă” înţepată, sau ca o „gogoaşă înfuriată”, lovită de mucegai” (CVT, CP, p. 13-14)).

76

Paul Ricoeur, The Philosophy of Paul Ricoeur : An Anthology of His Work, apud Avădanei, Metafora, pag. 24 Ibidem, pag. 29 78 Ibidem, pag. 29 77

47

În ceea ce priveşte metaforele enumerate, cu rol argumentativ, se poate vorbi despre „presiunea metaforei legată de efectul interpretării”, deoarece acest tip de metafore reprezintă „rezultatul unei deducţii”79, ştiindu-se că „întotdeauna este mai uşor să negi ceea ce asertează interlocutorul decît ce ai dedus tu prin travaliu inferenţial”80. Valentina Dascălu81 este de părere că amplificarea este un alt procedeu retoric, Giambatistta Vico82 definind-o ca fiind „un anumit tip de afirmaţie elaborată care, cu scopul de a „mişca” spiritele, cîştigă credibilitate în ceea ce trebuie spus”. Amplificarea, ca procedeu retoric, cuprinde: repetiţia, anafora, epifora şi acumularea83. Comunicarea politică are drept specific manifestarea unei tensiuni între cooperare şi conflict. Comunicarea impregnează toată activitatea politică în măsura în care aproape toate comportamentele de acest tip implică recursul la o formă oarecare de comunicare. Comunicarea poate fi analizată mai eficient în relaţiile cu politicul prin cercetarea practicilor discursive efective, care ajung să fie practici politice. 3.4 Discursul Politic românesc – studiu de caz: analiza erorilor de argumentare



«Referitor la declaraţiile lui Traian Băsescu privind faptul că oamenii politici şi-au făcut legi prin care să se protejeze în faţa acţiunii procurorilor, Vadim Tudor a atras atenţia preşedintelui că nu poate face astfel de aprecieri la adresa politicienilor în general pentru că nu toţi sunt corupţi. "L-aş sfătui pe Traian Băsescu să nu se lege la cap fără să-l doară şi să nu vorbească de funie în casa spânzuratului. Sau dacă vorbeşte să facă precizări clare, delimitate cu o excepţie: PRM. Sau dacă ştie corupţi la noi, sau oameni 79

Rovenţa, Op.cit., pag. 119 Michel le Guern, Métaphore et argumentation, în L’argumentation, Presses Universitaires de Lyon, 1981, pag. 70 81 Valentina Dascălu, Manipulation through Words: rhetorical Devices in political and religious Speeches, în Horia Hulban (editor), Style in Language, Discourses and Literature, Editura Lumen, Iaşi, 2004, vol al 2-lea, pag. 141 82 Giambattista Vico, The Art of Rhetoric, Amsterdam-Atlanta, 1996, pag. 95. 83 Valentina Dascălu, Op.cit., p. 141-147 80

48

amestecaţi în afaceri ilegale să-mi spună. Să-mi dea dovezi şi îi dau eu afară. Eu nu am nevoie de hoţi la uşa mea. (...) Nu cred ce spune Băsescu. Nu are creditul moral să vorbească lucrurile astea.(…) ", a declarat Vadim Tudor. Preşedintele PRM a mai solicitat şefului statului să spună care îi este averea şi să compare câţi bani a avut înainte de 89 84>. Declaraţia liderului PRM, Vadim Tudor, începe cu doua proverbe, ultimul dintre acestea, „…să nu vorbească de funie în casa spânzuratului” anticipând eroarea tu quoque. Întrucât Vadim sesizează generalizarea pripită a preşedintelui, îi cere acestuia să nu includă şi partidul său în rândul celor corupţi, sau să precizeze clar corupţii şi persoanele amestecate în afaceri ilegale din partidul PRM. Folosind un tip de argument al complicităţii la vinovăţie, liderul PRM comite eroarea tu quoque (şi tu) atunci când spune despre Traian Băsescu că „nu are creditul moral să vorbească lucrurile astea”. Cu alte cuvinte, în viziunea lui Vadim Tudor, preşedintele României nu îi poate acuza pe oamenii politici de corupţie şi, deci, nici pe oamenii din partidul PRM, căci şi el este vinovat de acelaşi lucru de care acuză, adică de corupţie. 

«Sorin Oprescu are şanse foarte mici de a ajunge în turul doi la alegerile locale pentru Primăria Capitalei. O spun la unison foştii săi colegi de partid, Marian Vanghelie şi Mircea Geoană. Cei doi lideri social-democraţi cred că cele mai mari şanse de a ajunge în turul doi le au Vasile Blaga şi Cristian Diaconescu. „Oprescu nu ia mai mult de 10 la sută şi nu intră în turul doi. Să ne aducem aminte că Traian Băsescu a avut nevoie de susţinerea a două partide pentru a câştiga Capitala. Oprescu nu are şanse... astea sunt cuvinte de desene animate”, consideră Marian Vanghelie. „Stă foarte bine în sondaje în rândul electoratului din mediul urban şi cu foarte multă

84

. http://www.amosnews.ro/Vadim_Tudor_L_as_sfatui_pe_Traian_Basescu_sa_nu_se_lege_la_cap_fara_sa_l_doa ra_si_sa_nu_vorbeasca_de_funie_in_casa_spanzuratului-239839

49

muncă din partea staff-ului de campanie, Cristian Diaconescu poate intra fără probleme în turul doi”, a declarat Mircea Geoană.» 85 Atât Marian Vanghelie, cât şi Mircea Geoană comit erori în argumentarea declaraţiilor făcute. În primul caz, Marian Vanghelie se foloseşte de slaba analogie pentru a-şi susţine punctul de vedere. El compară campania electorală a lui Sorin Oprescu cu cea a lui Traian Băsescu, dorind să arate că primul nu are şanse de câştig, nefiind susţinut de două partide, aşa cum a fost Traian Băsescu când a câştigat alegerile pentru Capitală. Argumentarea lui Vanghelie poate părea, la prima vedere, o formă de raţionare absolut sigură, căci ambele campanii electorale au acelaşi lucru în comun: câştigarea alegerilor pentru Capitală. Cum Traian Băsescu a câştigat aceste alegeri la timpul său, lui Marian Vanghelie i se pare normal să-l folosească drept model pentru campania lui Sorin Oprescu. Dar faptul că Sorin Oprescu nu foloseşte aceleaşi mijloace ca Traian Băsescu nu o să ducă în mod sigur la concluzia lui Marian Vanghelie, că acesta „nu are şanse”. În cel de-al doilea caz, Mircea Geoană comite eroarea „cercetările arată că…”, atunci când declară despre Cristian Diaconescu că stă foarte bine în sondaje în rândul electoratului din mediul urban. Folosindu-se de sondaje, Mircea Geoană încearcă sa-şi justifice afirmaţia conform căreia „Cristian Diaconescu poate intra fără probleme în turul doi”. Este probabil ca Geoană sa fi convins o parte dintre urmăritorii discursului său prin apelarea la sondaje, deşi este extrem de vag să pretinzi că rezultatele unor sondaje arată ceva, dacă nu poţi să susţii acest lucru. Nu este specificat cine a întocmit acest sondaj, care au fost metodele folosite sau dacă aceste rezultate au fost confirmate de alţi cercetători în domeniu. Pentru că Mircea Geoană nu specifică nimic clar despre aceste sondaje, afirmaţia sa rămâne neîntemeiată şi, deci neconvingătoare. 85

http://www.realitatea.net/video_300277_liderii-psd-cred-ca-oprescu-are-sanse-mici-sa-ajunga-in-turul-doi-laalegerile-locale_187321.html

50



«Fostul preşedinte Ion Iliescu a reacţionat la afirmaţiile făcute de Traian Băsescu la adresa sa, susţinând că şeful statului suferă de "o obsesie de-a dreptul maladivă". Traian Băsescu a declarat marţi la postul public de radio că Ion Iliescu este "specialist în lovituri de stat"."Am mai avut din păcate o experienţă istorică cu un şef de stat care era obsedat de lovituri de stat. Şi ştim bine cum a terminat. Este vorba de Nicolae Ceauşescu. N-aş vrea ca domnul Băsescu să întindă coarda până acolo, să repete comportamentul acelui şef de stat", a declarat Ion Iliescu. Preşedintele de onoare al PSD s-a referit şi la Revoluţia din 1989, afirmând că prin faptul că Băsescu îl numeşte specialist în lovituri de stat, acesta jigneşte poporul român. „Ce lovituri de stat am dat eu? Revoluţia Română a fost un proces istoric, ea s-a încadrat într-un proces mai amplu. (...) Iar Revoluţia Română a fost opera poporului român, nu a fost o lovitură de stat, a spus Ion Iliescu. Numai oamenii care „nu au nimic în minte”, care nu au pregătire politică elementară pot să facă asemenea confuzii, crede fostul şef de stat. El jigneşte pur şi simplu un moment istoric şi un popor care a fost făuritorul acestui moment de schimbări radicale, a adăugat Iliescu. Iliescu a negat totodată că ar fi negociat cu Tăriceanu suspendarea şefului statului, catalogând drept absurde afirmaţiile lui Traian Băsescu. Nu înţeleg ce l-a apucat în campanie electorală să iasă cu altfel de atacuri, a precizat fostul preşedinte.86 Prima eroare comisă de Ion Iliescu, în răspunsul la afirmaţia lui Traian

Băsescu, este cea a proastei companii. Iliescu atacă punctul de vedere al preşedintelui spunând că frica acestuia faţă de loviturile de stat este asemănătoare cu cea a lui Ceauşescu. Considerându-l în mod evident un exemplu negativ, Iliescu se foloseşte de Ceauşescu pentru a evidenţia că frica de

86

http://www.realitatea.net/video_300887_i--iliescu--basescu-jigneste-poporul-roman_187982.html

51

lovituri de stat a lui Băsescu este neîntemeiată, ca şi în cazul fostului preşedinte Ceauşescu, numind-o obsesie de-a dreptul maladivă. Din declaraţia lui Iliescu reiese compararea comportamentului politic din prezent al actualului preşedinte cu cel al lui Ceauşescu, dar aceasta analogie nu are temei, deoarece singurele puncte comune între cele doua persoane comparate sunt teama de lovituri de stat şi funcţia de preşedinte. Iliescu termină această slabă analogie cu argumentul pantei alunecoase, declarând n-aş vrea ca domnul Băsescu să întindă coarda până acolo, să repete comportamentul acelui şef de stat. Cu alte cuvinte, faptul că Traian Băsescu a luat-o în aceeaşi direcţie ca şi Ceauşescu, temându-se de lovituri de stat, poate duce la acelaşi sfârşit tragic ca şi în cazul predecesorului său. Folosindu-se de această tactică, Iliescu încearcă să convingă că adoptarea unei temeri, aparent inofensive, poate duce la evenimente tragice. Combinate, aceste erori întăresc, în aparenţă declaraţia lui Iliescu, care devine convingătoare, dar analizându-le, putem observa că spusele sale rămân nejustificate. Pentru analiza celei de-a doua părţi a declaraţiei sale voi apela la un articol în care apar acuzaţiile preşedintelui Traian Băsescu, căci din prezentul articol nu putem înţelege decât că Iliescu a fost catalogat de preşedinte drept „specialist în lovituri de stat”, dar trebuie să aflăm şi motivele acestei acuzaţii. În data de 06.05.2008, site-ul Mediafax prezenta următoarea ştire, care stă la originea declaraţiei lui Ion Iliescu:  «Preşedintele Traian Băsescu a declarat, marţi, la RRA, că preşedintele de onoare al PSD Ion Iliescu este „specialist în lovituri de stat”, susţinând că acesta a negociat cu premierul Călin Popescu Tăriceanu suspendarea sa din funcţie, care a avut loc în 19 aprilie 2007(…). "(…)domnul Tăriceanu a negociat cu PSD-ul, în mod deosebit cu Iliescu, două lucruri - PNL să voteze suspendarea preşedintelui şi să elimine PD de la guvernare şi, în schimb, i-a garantat susţinerea până la sfârşitul mandatului. A fost 52

unul din obiectivele domnului Iliescu, de altfel specialist în lovituri de stat; ce s-a întâmplat în Parlament în 19 aprilie anul trecut a fost o lovitură de stat cu aspect democratic”, a spus Băsescu.» 87 După citirea acestui articol, înţelegem la ce se referă Băsescu în acuzaţia sa; este vorba de complotarea lui Tăriceanu şi a lui Iliescu la suspendarea din 2007 a preşedintelui. Întorcându-ne la partea a doua din declaraţia lui Iliescu – « Ce lovituri de stat am dat eu?  »Revoluţia Română a fost un proces istoric, ea s-a încadrat într-un proces mai amplu.  –, observăm cum acesta încearcă să ocolească subiectul pus în discuţie de Băsescu, cel al complotului, prin introducerea unei piste false: Revoluţia Română. Această tactică poartă denumirea de heringi roşii  şi este frecvent întâlnită în discursurile politicienilor. Revoluţia Română este un subiect irelevant pentru ceea ce este pus în discuţie, dar Iliescu se foloseşte de acest moment istoric pentru a atrage de partea sa susţinerea celor care au participat sau sunt de acord cu ceea ce s-a petrecut în decembrie 1989. Deşi Traian Băsescu nu foloseşte în acuzaţia sa Revoluţia Română, Ion Iliescu îşi continuă discursul pe aceeaşi pistă falsă pe care a deschis-o: Iar Revoluţia Română a fost opera poporului român, nu a fost o lovitură de stat.(…)El jigneşte pur şi simplu un moment istoric şi un popor care a fost făuritorul acestui moment de schimbări radicale. Ultima eroare comisă de Ion Iliescu este generalizarea pripită, căci el ajunge la falsa concluzie că Băsescu jigneşte un moment istoric şi un popor care a fost făuritorul acestui moment de schimbări radicale. Cu alte cuvinte, Iliescu scapă de acuzaţie prin introducerea unui hering roşu, adică a unui subiect irelevant, cu ajutorul căruia ajunge la o generalizare pripită. Poporul român ajunge din spectator, implicat în discuţie, ba chiar mai rău, insultat.

87

http://www.mediafax.ro/politic/basescu-iliescu-specialist-in-lovituri-de-stat.html?1687;2613900

53

Acuzele pe care le aduce Traian Băsescu lui Ion Iliescu devin acuze pe care Traian Băsescu le aduce poporului român, deşi Băsescu nu foloseşte în discursul său Revoluţia Română sau poporul român. Aşadar, Băsescu nu-l mai poate insulta pe Iliescu, căci acest lucru ar duce la insultarea întregului popor român al cărui preşedinte este. 

«ATAC. Geoană, Iliescu, Năstase şi Diaconescu au criticat puterea de dreapta. Părerea lui Iliescu despre guvernarea de dreapta.Preşedintecacealma. Starletă aflată la final de carieră. Guvern şchiop şi ciung. Sunt etichete pe care liderii PSD le-au aplicat şefului statului şi Executivului condus de Călin Popescu Tăriceanu ieri, la prezentarea raportului “1.200 de zile de haos în România – Putere fără guvernare”.Principalul factor perturbator este Traian Băsescu, care este un fel de Don Quijote cu Rosinanta sa, care este PD-L, şi se luptă cu morile de vânt şi din ţară, şi din afara ei, l-a caracterizat preşedintele social-democraţilor, Ion Iliescu, pe şeful statului, reluând teoria că, în timp ce PSD poate găsi ‘’platforme comune” cu PNL, PD-L este un partid fără “fizionomie”, definit de o “demagogie populistă”. Preşedintele Consiliului Naţional, Adrian Năstase, l-a atacat şi el pe Traian Băsescu, spunând că nu a fost niciodată preşedintele României şi că este doar preşedintele PD. "Traian Băsescu ne-a arătat la Cotroceni că postul este vacant. Este grav, pentru că, în loc de echilibru politic, avem parte de mesaje de genul «Şo pe ei, pe parlamentari»,a acuzat Năstase. PREŞEDINTE-CACEALMA". Liderul PSD, Mircea Geoană, a menţinut atacul şi l-a numit pe şeful statului drept un "preşedintecacealma". "A fost într-adevăr un preşedinte jucător, dar într-un singur domeniu, pentru PD. Pentru restul României a fost un preşedintecacealma. (...) În loc să conducă ţara, Traian Băsescu organizează porţi deschise ca o starletă aflată la final de carieră", a spus Geoană, continuând, la fel de plastic, să acuze Guvernul că este “şchiop, dar şi 54

ciung” pentru că “nu are decât mână de luat, şi nu de dat”. “România este ca un Citroen condus de un şofer incompetent, fără direcţie şi fără frâne şi al cărui instructor de şofaj seamănă mai degrabă cu cetăţeanul turmentat”, a arătat liderul PSD. Năstase a acuzat şi el actuala guvernare că este una “pe datorie, cu nenumărate carii care mănâncă şi distrug ceea ce s-a construit cu trudă de-a lungul anilor”, în timp ce vicepreşedintele Cristian Diaconescu a criticat lipsa de profesionalism şi aroganţa în ceea ce priveşte sistemul juridic şi politica externă.»88 Aşa cum precizează şi începutul articolului, Geoană, Iliescu, Năstase şi Diaconescu realizează atacuri la persoana preşedintelui Traian Băsescu. Vom începe să analizam declaraţiile acestora în ordinea în care acestea apar în articol, ocupându-ne în primul rând de declaraţia lui Ion Iliescu: Principalul factor perturbator este Traian Băsescu, care este un fel de Don Quijote cu Rosinanta sa, care este PD-L, şi se luptă cu morile de vânt şi din ţară, şi din afara ei. Iliescu se foloseşte de o slabă analogie pentru a crea o imagine caricaturală partidului PD-L, dar şi lui Traian Băsescu, invocând celebrul personaj al lui Cervantes, Don Quijote de la Mancha, dar şi pe firava iapă a acestuia, Rosinanta. El evocă, în cadrul acestui atac, una dintre cele mai celebre scene ale literaturii universale, aceea a luptei lui Don Quijote cu morile de vânt, scenă cu numeroase interpretări în cadrul criticii literare. Am ţinut să facem această precizare pentru a arăta că, şi analogia realizată de Iliescu este deschisă la numeroase interpretări. Deoarece, acesta nuşi exprimă propria interpretare în legătură cu scena şi personajele evocate, atacul său devine ambiguu căci, se poate transforma chiar într-o laudă. Există numeroşi cititori ai romanului lui Cervantes care văd în Don Quijote un erou, în Rosinanta un prieten de încredere, iar în celebra luptă cu 88

http://www.jurnalul.ro/articole/125009/basescu-si-pd-l:-don-quijote-si-rosinanta

55

morile de vânt o luptă cu himerele. Dacă am folosi această interpretare, Băsescu ar fi un erou, care ajutat de PD-L poate înfrânge „himerele” din politica internă şi externă. În continuare, articolul redă concluzia la care ajunge Ion Iliescu după ce reia teoria conform căreia , «în timp ce PSD poate găsi „platforme comune” cu PNL, PD-L este un partid fără „fizionomie”». Concluzia acestuia este aceea că partidul PD-L este «definit de o „demagogie populistă». Observăm cum Iliescu realizează eroarea generalizării pripite, atunci când foloseşte partidul PSD drept model pentru toate partidele politice. Pornind de la premisa că «PSD poate găsi „platforme comune” cu PNL», se ajunge la o primă concluzie exprimată de Iliescu - «PD-L este un partid fără „fizionomie”». Pentru a ajunge în acest punct trebuie să urmăm logica folosită de Iliescu. Dacă partidul PSD poate găsi „platforme comune” cu partidul PNL, atunci premisa suprimată a argumentului ar fi aceea că Partidul PSD este un partid cu „fizionomie”. Eroarea generalizării pripite este subînţeleasă în concluzia neexprimată Partidele cu „fizionomie” îşi găsesc „platforme comune” cu alte partide. Dacă PD-L nu poate găsi platforme comune cu alte partide, atunci ajungem la ceea ce concluzionează, într-o primă instanţă, Iliescu: PD-L este un partid fără „fizionomie”. Pentru a se ajunge la concluzia finală, PD-L este definit de o „demagogie populistă”, se comite din nou eroarea generalizării pripite. PD-L este un partid fără „fizionomie” devine premisă minoră în acest ultim argument, al cărui concluzie este PD-L este definit de o „demagogie populistă”. Premisa acestui argument nu poate fi decât Partidele fără „fizionomie” sunt definite de o „demagogie populistă”, premisă ce încorporează cea de-a doua eroare a generalizării pripite.

56

Trecând la atacul lui Adrian Năstase, Traian Băsescu ne-a arătat la Cotroceni că postul este vacant. Este grav, pentru că, în loc de echilibru politic, avem parte de mesaje de genul «Şo pe ei, pe parlamentari», observăm eroarea gândirii în alb-negru. Năstase încadrează comportamentul politic al lui Băsescu între două poziţii extreme, prima fiind aceea a realizării unui echilibru politic şi cea de-a doua a instigării la conflicte. În cazul de faţă, această eroare duce la un argument circular care poate fi exprimat după cum urmează: Traian Băsescu nu a realizat un echilibru politic pentru că instiga cu mesaje de genul «Şo pe ei, pe parlamentari». Traian Băsescu instiga cu mesaje de genul «Şo pe ei, pe parlamentari» pentru a nu realiza un echilibru politic. Unii ascultători pot fi influenţaţi de această declaraţie şi pot prelua o atitudine ostilă faţă de Băsescu, dar adoptând această atitudine, vor omite, ca şi Adrian Năstase, că Traian Băsescu poate instiga, fără a produce un dezechilibru politic. Observăm şi în cazul acuzaţiilor lui Mircea Geoană folosirea aceloraşi erori, eroarea gândirii în alb-negru : - În loc să conducă ţara, Traian Băsescu organizează porţi deschise ca o starletă aflată la final de carieră. şi slaba analogie: - România este ca un Citroen condus de un şofer incompetent, fără direcţie şi fără frâne şi al cărui instructor de şofaj seamănă mai degrabă cu cetăţeanul turmentat. 

«PLD solicită demisia Guvernului Tăriceanu II până luni, în caz contrar urmând să iniţieze moţiunea de cenzură "Guvernul Tăriceanu - guvern corupt şi incompetent", a anunţat, vineri, liderul partidului, Theodor Stolojan. Liderul PLD, Theodor Stolojan, a prezentat, vineri, după 57

Delegaţia Permanentă a partidului, o Rezoluţie adoptată în cadrul forului de conducere, prin care se solicită demisia, în trei zile, a Guvernului Tăriceanu II, în caz contrar PLD urmând să demareze demersurile pentru iniţierea unei moţiuni de cenzură, împreună cu Partidul Democrat. Cerem Guvernului Tăriceanu să îşi dea urgent demisia, asumându-şi întreaga răspundere politică pentru numirea şi susţinerea în funcţie a fostului ministru al Agriculturii, Decebal Traian Remeş, şi a celorlalţi miniştri, asupra cărora planează grave acuzaţii de corupţie, se arată în Rezoluţia adoptată de Delegaţia Permanentă a PLD. În cazul în care, până luni, Guvernul nu demisionează, Theodor Stolojan a anunţat că PLD demarează acţiunea de iniţiere a moţiunii de cenzură «Guvernul Tăriceanu - guvern corupt şi incompetent», în acest sens formaţiunea urmând să înceapă discuţii cu toţi parlamentarii care susţin lupta împotriva corupţiei, indiferent din ce partid fac parte.»89 Partidul PLD, al cărui lider este Theodor Stolojan, pune Guvernul Tăriceanu în faţa unei false dihotomii sau a unei false dileme. Dacă guvernul nu acceptă să-şi dea demisia în condiţia sugerată de PLD, adică asumându-şi întreaga răspundere politică pentru numirea şi susţinerea în funcţie a fostului ministru al Agriculturii, Decebal Traian Remeş, şi a celorlalţi miniştri, asupra cărora planează grave acuzaţii de corupţie, atunci partidul PLD iniţiază moţiunea de cenzură. Stolojan prezintă cazul într-o manieră care nu poate duce decât la două concluzii posibile. Pentru că în orice situaţie există mai multe alternative, declaraţia lui Stolojan devine o formă de sofistică, căci el introduce deliberat falsa dihotomie. Scopul său este de a constrânge Guvernul Tăriceanu să demisioneze.

89

http://www.mediafax.ro/politic/pld-guvernul-demisioneze-pana-luni-initiem-motiune-cenzura.html?

1687;953713

58

CONCLUZII Forţa argumentării în a influenţa realităţi, este nebănuit de mare în comunicarea interumană, fie că este vorba de argumentare eronată, fie de argumentare validă. Iar problemele apar atunci când argumentarea eronată trece drept argumentare rezonabilă şi e acceptată ca atare, pentru că se iau decizii inadecvate contextului. Pentru a evita aceste decizii nedorite, este esenţială o cât mai bună cunoaştere a erorilor de argumentare folosite în scop de influenţare, de persuadare, de propagandă. De exemplu, este binecunoscut în domeniul ştiinţelor comunicării faptul că marea majoritate a tehnicilor utilizate în propagandă, se bazează pe sofisme, adică pe erori de conţinut intenţionate, comise în argumentare. Când vorbim de studiul argumentării, ne referim, în principiu, la analiza şi evaluarea discursurilor argumentative, dar şi la recunoaşterea elementelor neexprimate în aceste discursuri, la observarea structurilor şi schemelor argumentative, precum şi la identificarea şi studierea erorilor. Trebuie subliniat că expresiile verbale nu sunt prin natura lor afirmaţii sau argumente, ci că acestea ajung aşa numai când apar în contexte în care îndeplinesc funcţii specifice procesului comunicaţional, devenind instrumente în vederea atingerii unui scop.

59

Există unele cazuri în care o argumentare se centrează pe elemente reprezentate numai implicit în text şi care pot fi privite ca neexprimate. Aceasta se aplică, în particular, premiselor neexprimate, pentru că în argumentarea comună, există de regulă o premisă a raţionamentului care rămâne implicită. De cele mai multe ori poate fi uşor detectată dar, câteodată, este foarte dificil de stabilit cărei premise neexprimate îi este fidel susţinătorul. În asemenea situaţii, o analiză logică bazată exclusiv pe criteriul validităţii formale nu este decisivă. Este nevoie, de asemenea, de o analiză pragmatică care se foloseşte de informaţii contextuale şi de un fond de cunoaştere. Argumentarea pentru sau împotriva unei afirmaţii poate fi simplă, constând numai dintr-un motiv explicit pentru sau împotriva punctului de vedere, sau poate avea o structură argumentativă mai complexă, care ţine de anticipare, adică depinde de modul în care apărătorul afirmaţiei şi-a organizat ideile în faţa îndoielilor sau criticilor. Organizarea internă a fiecărei argumentări individuale constituie un alt domeniu de interes. Teoriile şi opiniile pe care le-am supus observatiei se adresează în mare măsură construirii argumentului aşa cum are ea loc în cadrele comunicării orale autentice şi sunt, în mare măsură, orientate către corectitudinea şi incorectitudinea argumentului funcţie de context. Din cele două aspecte – şi folosind corectitudinea argumentului ca suport analitic, ne-am concentrat cu predilecţie pe cea de-a doua, pe erori, mai precis cum şi în ce condiţii e ce mai probabil ca acestea să se producă.

60

BIBLIOGRAFIE

1. Andrei Marga, Raţionalitate, comunicare, argumentare, Editura Dacia, Cluj, 1991 2. Anne Reboul, J. Moeschler, Pragmatica azi, Editura Echinox, Cluj, 2001 3. Benveniste,Emile, Problèmes de linguistique générale, Paris, 1966 4. Botezatu, Petre , Valoarea deductiei, editura Stiintifică, Bucuresti, 1971 5. Charadeau,P. Reflexion pour une typologie des discours, în Études de linguistique appliquée, nr. 11, sept., 1973 6.

Cmeciu,Camelia, Aspecte ale interacţiunii în discursul electoral, în Maria Carpov (coordonator), Ipostaze ale interacţiunii, Editura Alma Mater, Bacău, 2004

7. Dascălu, Valentina, Manipulation through Words: rhetorical Devices in political and religious Speeches, în Horia Hulban (editor), Style in Language, Discourses and Literature, Editura Lumen, Iaşi, 2004, vol al 2lea 8. Dragoş, Elena , Introducere în pragmatică, Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj, 2000 9. Ducrot,O. Dire et ne pas dire. Principes de sémantique linguistique , Paris, 1972 10.D. P. Gorski şi P. V. Tavaneţ, Logica, ed. Stiintifică, 1957 11.Gavriliu,L. Mic tratat de sofistica, Bucuresti, ed. Iri, 1996 61

12. Maingueneau, D. Initiation aux méthodes de l’analyse du discours. Problèmes et perspectives, Paris, 1976 13.Michel le Guern, Métaphore et argumentation, în L’argumentation, Presses Universitaires de Lyon, 1981 14.Oddo, L, McClain, T, B, 1990: Preparing for Legislative Debate, National Texbook Company 15.PERELMAN, C., OLBRECHTS-TYTECA, L., 2012 [1958]: Tratat de argumentare. Noua retorică, trad. de Aurelia Stoica, Iaşi, Editura Universităţii „Al. I. Cuza” [La nouvelle rhétorique. Traité de l'argumentation, Paris, PUF]. 16.Popa, Cornel, Logica, actiunea si discursul argumentativ, ed.Stiintifică si pedagogica, Bucuresti, 1983 17.Rastier, F. Sens et textualité, Paris, 1989 18.Ricoeur, P. Eseuri de hermeneutică, Bucureşti, 1995 19.Rotaru, Marina, 2006: Tony Blair şi noul discurs laburist. O analiză critică a discursului politic al partidului New Labour, Editura Lumen, Iaşi 20.Rovenţa-Frumuşani, Daniela, 2000: Argumentarea. Modele şi strategii, Bucureşti, All. 21.Rybacki, K, C, Rybacki, Donald, J, 2004: O introducere in arta argumentarii’, (trad. rom.), Iaşi, Polirom, 2004. 22.Sălăvăstru, Constantin, 2003: Teoria şi practica argumentării, Iaşi, Polirom. 23.Sălăvăstru, Constantin, 2006: Mic tratat de oratorie, Iaşi, Editura Universităţii „Al. I. Cuza”. 24.Săvulescu, Silvia, 2001: Retorică şi teoria argumentării. Note de curs, Bucureşti, SNSPA [reeditare 2004, Comunicare.ro]. 25.TOULMIN, S.E., 1958: The Uses of Argument, Cambridge, Cambridge University Press.trad. Fr Les usages de L argumentation , PUF Paris, 1993. 62

26.Tuţescu, Mariana, 1998: L’argumentation. Introduction à l’étude du discours, Bucureşti, EUB. 27.Van Eemeren, F.H, Rob Grootendorst, 2004: A Systematic Theory of Argumentation, Cambridge, University Press 28.WALTON, Douglas, 2007: Media Argumentation. Dialectic, Persuasion, and Rhetoric, Cambridge, University Press

63